Sunteți pe pagina 1din 205

Nicolae Faur

ELEMENTE
FINITE
Fundamente
Cuprins

Cuvânt înainte
Cap 1 Noţiuni introductive 7
1.1 Generalităţi 7
1.2 Concepte fundamentale în formularea metodei elementelor finite 8
1.3 Scurt istoric 11
1.4 Caracterul de generalitate al metodei elementelor finite 12
1.4.1 Analiza structurilor de rezistenţă (Bară solicitată la sarcini 12
axiale)
1.4.2 Transferul unidimensional de căldură 13
1.4.3 Curgerea unidimensională a fluidului 15
1.5 Aplicaţii inginereşti ale metodei elementului finit 16
1.6 Etape în aplicarea metodei elementelor finite 19
1.7 Algoritmul metodei elementului finit în problemele de analiza 23
stării de tensiune şi deformaţie
1.8 Tipuri de elemente finite şi funcţii de interpolare 29
1.9 Consideraţii privind matricea de rigiditate a unui element 34
Cap 2 Elemente finite unidimensionale 38
2.1 Elemente finite de tip bară cu un singur grad de libertate pe nod 38
2.2 Structuri plane de bare articulate 42
Aplicaţia A.2.1 53
Aplicaţia A.2.2 59
Aplicaţia A.2.3 65
Aplicaţia A.2.4 67
2.3 Structuri spaţiale de bare articulate 69
2.4 Aplicaţii la structuri spaţiale 71
Aplicaţia A.2.4.1 72
2.5 Elemente finite de tip bară cu noduri rigide cu două grade de 87
libertate pe nod
2.5.1 Constituirea matricei de rigiditate. Metoda directă 87
2.5.2 Metoda indirectă în constituirea matricei de rigiditate 91
Aplicaţia A.2.5.2.1 93
2.6 Elemente finite de tip bară cu noduri rigide cu trei grade de 95
libertate pe nod
2.6.1 Cazul încovoierii în plan cu forţă axială 95
Aplicaţia A.2.6.1 98
Aplicaţia A.2.6.2 102
2.6.2 Cazul încovoierii simple cu moment de torsiune 105
2.7 Elemente finite de tip bară cu şase grade de libertate pe nod. 107
Starea generală de solicitare
Cap 3 Metoda elementului finit aplicată la probleme de elasticitate plană 111
3.1 Studiul problemei în coordonate carteziene 111
3.2 Studiul stării plane de tensiune cu luarea în consideraţie şi a 122
tensiunilor termice
3.3 Formularea în coordonate triangulare a matricei de rigiditate şi a 124
matricei forţelor nodale
3.4 Starea plană de deformaţie 133
Aplicaţia A.3.4.1 137
Cap 4 Elemente finite tridimensionale 143
4.1 Elemente finite tetraedrice 143
4.2 Elemente finite hexaedrice 149
Cap 5 Funcţii de interpolare 151
5.1 Polinoame de interpolare din clasa C0 151
5.2 Polinoame de interpolare din clasa C1 159
Cap 6 Sisteme de coordonate naturale şi funcţii de aproximare în coordonate 163
naturale. Funcţii de formă
6.1 Coordonate naturale unidimensionale 163
6.2 Coordonate naturale bidimensionale 166
6.3. Coordonate naturale tridimensionale 168
Cap 7 Funcţii de interpolare în coordonate naturale 171
7.1 Prezentare generală 171
7.2 Elemente unidimensionale 172
7.3 Elemente bidimensionale 173
7.4 Elemente tridimensionale 178
Cap 8 Elemente izoparametrice 181
8.1 Generalităţi 181
8.2 Elemente de bară izoparametrice 181
8.3 Element biliniar izoparametric de stare plană de tensiune 183
8.4 Element finit izoparametric bidimensional pătratic 193
8.5 Elemente finite izoparametrice tridimensionale 195
Cap 9 Elemente finite de tip axial simetric 201
Bibliografie 207
Cuvânt înainte
Aplicarea metodelor analitice de calcul în domeniul structurilor de rezistenţă
complexe cum este domeniul construcţiei de maşini se poate face numai pentru un
număr limitat de cazuri. Aceste cazuri satisfac în foarte mică măsură nevoile curente
întâlnite în practica inginerească. Alte metode aproximative de calcul satisfac parţial
pretenţiile unei munci de concepţie unitare şi eficiente. Metoda elementelor finite a
apărut din necesitatea de a umple acest gol al activităţii inginereşti din faza de
concepţie şi până în faza de omologare. Se poate afirma că această nouă ştiinţă,
ştiinţa elementelor finite, care s-a dezvoltat impetuos începând cu anii 60 ai secolului
XX, pune la îndemâna inginerului un instrument formidabil de investigare numerică
care de fapt nu are nici un fel de limitări sau bariere. Singurele limitări sunt legate de
puterea şi viteza de calcul de care dispunem.
Ştiinţa elementelor finite nu este un scop în sine. Ea se constituie într-un
instrument pe care îl pot folosi specialiştii în analiză structurală, transfer termic,
curgeri de fluide, câmpuri electromagnetice în cele mai complexe aplicaţii care prin
alte metode sunt imposibil de investigat. Datorită eficienţei, în momentul de faţă
simularea numerică tinde să înlocuiască experimentul de la cele mai simple cazuri
până la simularea celor mai complexe încercări cum sunt de exemplu exploziile
nucleare.
Conceptele fundamentale cu care operează ştiinţa elementelor finite sunt
conceptele de divizare, analiză şi asamblare. De altfel aceste concepte stau la baza
oricărei acţiuni de cunoaştere întreprinse de om. Exemplul cel mai elocvent din acest
punct de vedere este comparaţia metodei elementelor finite cu chirurgia în medicină.
Iniţierea în domeniul metodei elementelor finite se poate face numai dacă
există o pregătire solidă în domeniile fundamentale ale ingineriei. Practic pregătirea
inginerească de bază asigură nivelul de cunoştinţe necesar operării cu mărimile
necunoscute ale domeniului studiat.
În domeniul ştiinţei elementelor finite au apărut foarte multe lucrări de la
tratate devenite de referinţă şi amintesc în acest sens lucrările lui Zienkiewicz O. C.,
Taylor R.L., Bathe K. I., Wilson F.L., Rao S. S., etc, până la lucrările
apărute în volumele numeroaselor simpozioane şi conferinţe la întregul nivel planetar.
Lucrarea de faţă încearcă să pună la îndemâna specialiştilor şi studenţilor din
ciclul doi de pregătire un material util iniţierii în domeniul metodei elementelor finite.
Aşa cum un distins confrate afirma că o iniţiere este numai o iniţiere, nu putem avea
pretenţia unui tratat complet. Putem spune că un tratat poate fi înţeles numai dacă
noţiuni ca: discretizare, ecuaţii elementale, asamblare, coordonate naturale şi funcţii
de formă sunt înţelese şi cititorul operează în mod curent cu ele. Caracterul didactic
al lucrării de faţă este dat şi de numărul mare de aplicaţii prezentate detaliat în toate
etapele de rezolvare.
Mulţumesc pe această cale distinsului coleg Prof. Univ. Dr. Ing. Iosif Hajdu,
care cu răbdarea unui bijutier şi înaltă rigoare ştiinţifică dovedită pe parcursul unei
prestigiose cariere, a avut bunăvoinţa de a parcurge această carte înainte de apariţie.
Observaţiile şi sugestiile domniei sale au constituit un real ajutor în finalizarea
întregului material.
Timişoara, mai 2002 Autorul
Capitolul 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Generalităţi
Calculele moderne de rezistenţa materialelor, chiar dacă se aplica în cazul
problemelor clasice de teoria elasticităţii sau plasticităţii nu pot fi concepute fără
utilizarea metodelor numerice de calcul. Această situaţie este o consecinţă directă a
progreselor obţinute în domeniul calculatoarelor electronice, atât în domeniul hardware
cât şi software.
Evoluţia metodelor de calcul numeric executate pe calculatoarele electronice trebuie
privite în strânsă concordanţă cu următoarele direcţii principale de cercetare:
- Analiza erorilor care este deosebit de importantă în problemele de algebră
liniară, cum este de exemplu rezolvarea sistemelor algebrice liniare, calculul valorilor
vectorilor proprii ai matricelor, rezolvarea ecuaţiilor polinomiale etc.
- Normele matriceale utilizate în studiul calitativ al metodelor de calcul
numeric.
- Metode de extrapolare foarte utile în integrarea numerică, probleme cu valori
la limită şi iniţiale, în rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale ordinare.
- Metode de interpolare care conduc la obţinerea unei funcţii polinomiale a
cărui ordin este determinat de continuitatea pe intervalul considerat.
- Analiza funcţională utilizată la rezolvarea numerică a ecuaţiilor cu derivate
parţiale şi la rezolvarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale ordinare.
- Metoda elementului finit ca instrument de lucru generalizat în domeniul
ingineriei structurilor de rezistenţă, transferului termic, curgerilor de fluide şi studiul
câmpurilor electromagnetice. Trebuie remarcat faptul că metoda elementului finit are o
largă aplicabilitate în studiul calitativ al algoritmilor de calcul numeric.
Prin algoritm de calcul se înţelege un sistem de reguli care aplicat la o anumită
clasă de probleme de acelaşi tip conduce la obţinerea soluţiei problemei pornind de la
condiţiile iniţiale ale clasei din care face parte cu ajutorul unor operaţii succesive, unic
determinate. Rezultă concluzia că un algoritm trebuie să aibă un caracter de
generalitate, de finitudine şi unicitate.
Utilizarea calculatorului în rezolvarea unei probleme presupune parcurgerea
următoarelor etape:
1. Enunţarea problemei şi formularea datelor de intrare.
2. Elaborarea modelului de calcul care pornind de la un ansamblu coerent de
ipoteze stabileşte o schemă de calcul care descrie atât cantitativ cât şi calitativ
fenomenul.
3. Alegerea celei mai potrivite metode numerice de calcul. Alegerea metodei
de calcul numeric începe cu elaborarea algoritmului. Dintre criteriile care stau la baza
alegerii metodei numerice de calcul amintim: simplitatea, precizia, viteza de calcul.
4. Elaborarea schemei logice pentru descrierea algoritmului metodei numerice.
Schema logică reprezintă de fapt o prezentare grafică a algoritmului de calcul, prin
8 - Capitolul 1

punerea în evidenţă a succesiunii etapelor principale de calcul precum şi deciziile


logice necesare obţinerii soluţiei.
5. Elaborarea programului de calcul. În această etapă algoritmul de calcul pus
în evidenţă de schema logică se transcrie într-un limbaj de programare.
6. Verificarea corectitudinii rezultatelor se face de obicei aplicând metoda
numerică elaborată pentru probleme simple a căror soluţie analitică (considerată
exactă) este cunoscută.
7. Prelucrarea datelor şi interpretarea rezultatelor pentru problema studiată.

1.2 Concepte fundamentale în formularea metodei elementelor finite


Metoda elementelor finite sau analiza cu elemente finite se bazează pe conceptul
construirii obiectelor complicate din obiecte mai simple, sau divizarea obiectelor
complicate în obiecte mai simple pentru care se pot aplica scheme de calcul cunoscute.
În multe situaţii aparatajul matematic existent nu este suficient pentru găsirea
soluţiei exacte (iar uneori chiar a unei soluţii aproximative) pentru majoritatea
problemelor practice. Idea de bază în metoda elementului finit este de a găsi soluţia
unei probleme complicate înlocuind-o prin una mai simplă.
Un exemplu simplu dar sugestiv în ceea ce priveşte rezolvarea aproximativă a unei
probleme exacte îl reprezintă calculul ariei cercului, fig. 1.2.1

“Elementul” i

βi
R

Fig. 1.2.1
1 2
Aria “elementului” triunghiului i se calculează cu relaţia: A i = R sin β i .
2
Pentru întregul poligon, aria se calculează cu relaţia:
N
1 ⎛ 2π ⎞
A = ∑ A i = R 2 N sin ⎜ ⎟ .
i =1 2 ⎝N⎠
La limită poligonul devine un cerc iar relaţia anterioară devine:
⎛1 ⎛ 2π ⎞ ⎞
A = lim ⎜⎜ R 2 N sin ⎜ ⎟ ⎟⎟ = πR 2 .
N →∞ 2
⎝ ⎝ N ⎠⎠
Generalităţi - 9
Aproximaţie printr-un poligon exînscris
cercului(aproximaţia II)

Aproximaţie printr-un poligon


circumscris cercului
(aproximaţia I)

Fig. 1.2.2
La acelaşi rezultat se ajunge în cazul în care aproximarea se face pornind de la un
poligon tangent cercului, fig. 1.2.2.
Precizia soluţiei depinde prin urmare în conformitate cu reprezentarea din
figura1.2.3, de strategia sau “modelul” de calcul ales. Considerând poligonul aproximat
înscris sau circumscris se poate obţine limita inferioară notată A(i) sau limita superioară
A(s) pentru aria reală A. În continuare, cu creşterea numărului laturilor ale poligonului
valorile aproximative conduc spre o valoare reală. Aceste caracteristici aşa cum se va
vedea mai târziu vor fi valabile în orice aplicaţie generală cu elemente finite. Se
remarcă faptul că ambele modele de calcul sunt convergente, diferenţa dintre ele fiind
legată de modul de aproximare în plus sau în minus în raport cu soluţia exactă.

Aproximaţia II

+20%
Soluţia exactă
+10%
Precizie de calcul

100%

-10% Aproximaţia I

-20% Număr de elemente

Fig.1.2. 3
10 - Capitolul 1

În rezolvarea problemelor complexe pentru care soluţiile analitice sunt dificile prin
aparatajul matematic existent, sunt cunoscute două direcţii de rezolvare aproximativă:
1. Utilizarea unor metode aproximative de rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale pentru
un model de calcul exact. Acest lucru se poate face după cum urmează:
a. Se neglijează termenii de importanţă secundară care permit în continuare
rezolvarea exactă.
b. Se aplică metodele numerice în rezolvarea sistemului de ecuaţii
diferenţiale. Amintim în acest sens metoda diferenţelor finite ca fiind
foarte eficientă în obţinerea rapidă a unor soluţii acceptabile.
2. Utilizarea unor metode exacte de rezolvare aplicate unor modele de calcul
aproximative. Modele aproximative de calcul se pot obţine prin acceptarea unor
ipoteze simplificatoare privind cea mai probabilă configuraţie a deplasărilor care
respectă condiţiile pe contur. După gradul de generalitate al ipotezelor folosite se
disting două categorii de ipoteze:
a. Ipoteze cu caracter general aplicabile întregului corp, dintre care amintim:
ipoteza secţiunilor plane şi normale (ipoteza lui Bernoulli aplicabilă în
teoria barelor), ipoteza normalelor rectilinii (ipoteza lui Kirckoff,
aplicabilă în teoria plăcilor subţiri), ipoteza nedeformabilităţii conturului,
etc.
b. Ipoteze cu caracter local, valabile pentru porţiuni mai mici sau
subdomenii, componente ale unei entităţi complexe. Ipotezele acceptate
trebuie să asigure continuitatea dintre subdomenii. Metoda elementelor
finite foloseşte ipoteze cu caracter local în elaborarea modelului
aproximativ de calcul.

Metoda elementului finit a apărut ca o consecinţă a necesităţii de a calcula


structuri de rezistenţă complexe pentru care metodele analitice de calcul nu sunt
operabile. Idea de bază este aceea că în cazul în care structura se împarte în mai multe
părţi numite “elemente finite” pentru fiecare dintre acestea se pot aplica teoriile de
calcul corespunzătoare schematizării adoptate (teoria de bară, placă sau masiv).
Împărţirea întregului în părţi de dimensiuni mai mici, operaţie care poartă denumirea
consacrată de ”discretizare” va avea drept efect obţinerea de forme simple pentru
elementele finite componente ale structurii. Modelul de calcul utilizat în analiza cu
elemente finite este un model aproximativ, obţinut prin asamblarea elementelor finite
componente, ţinând cont de geometria structurii. Conectarea elementelor finite se
realizează numai în anumite puncte numite puncte nodale sau “noduri”. Nodurile
reprezintă punctele de intersecţie ale linilor de contur rectilinii sau curbe ale
elementelor finite. Elementele finite pot fi uni, bi sau tridimensionale în funcţie de
geometria structurii pe care o modelează.
Nodurile sunt plasate de obicei pe contururile elementului unde elementele
adiacente sunt conectate între ele. Deoarece variaţia reală a variabilei de câmp (ca
deplasarea, tensiunea, temperatura, presiunea sau viteza) în interiorul continuului nu
este cunoscută, se admite că variaţia variabilei de câmp pe domeniul unui element finit
Generalităţi - 11

poate fi aproximată printr-o funcţie simplă. Aceste funcţii de aproximare (numite


modele de interpolare) sunt definite în funcţie de valorile variabilelor de câmp în
noduri.
Caracterul aproximativ al metodei elementului finit rezultă ca urmare a
faptului că geometria reală este întotdeauna înlocuită cu o reţea de elemente finite care
urmăreşte forma reală, dar nu o poate reda cu exactitate decât numai pentru anumite
geometrii particulare, datorită numărului finit de elemente, iar mărimile necunoscute
ale problemei sunt calculate numai în nodurile structurii. Rezultă de aici concluzia că
precizia de calcul creşte o dată cu creşterea numărului de elemente finite. Continuitatea
rezultatelor obţinute depinde de caracterul de continuitate pe care funcţiile de
aproximare trebuie să-l asigure la nivelul zonelor interelemente.
Formularea metodei elementului finit se bazează pe exprimarea condiţiilor de
extrem pe care unele mărimi care intervin în fenomenul studiat trebuie să le satisfacă.
Metoda elementelor finite este o metodă cu un vast domeniu de aplicabilitate care se
bucură de avantajul unei formulări relativ simple. Caracterul de generalitate al metodei
îi conferă avantajul de a se adapta cu modificări simple celor mai complexe şi variate
probleme cum sunt problemele liniare şi neliniare, solicitări statice şi dinamice
structuri de bare, plăci plane sau curbe şi masive, solicitări de contact, probleme de
mecanica ruperii, grupate în cele trei tipuri de probleme: probleme de echilibru,
probleme de valori proprii şi probleme de propagare.

1.3 Scurt istoric


Metoda elementelor finite a apărut ca o necesitate de a studia starea de tensiune şi
deformaţie pentru structuri de rezistenţă de mare complexitate geometrică pentru care
calculul se face mai uşor în cazul în care întregul se împarte în domenii mai simple.
Datorită caracterului de generalitate al acestei metode, ea s-a extins cu rapiditate
aproape în toate domeniile calcului ingineresc care au la bază metodele fizico
matematice de calcul. Deşi numele metodei elementului finit a fost introdus recent,
conceptul a fost utilizat acum câteva secole în urmă. De exemplu matematicienii din
antichitate au aflat circumferinţa cercului aproximându-l ca pe un poligon cum este
prezentat în figura 1.2.1.
Aplicarea metodei elementelor finite sub forma actuală îşi are începuturile în
fundamentarea următoarelor metode şi teorii cu aplicaţii deosebite în inginerie:
• reziduurilor ponderate (Gauss 1795, Galerkin 1915, Biezeno-Koch 1923);
• metode variaţionale (Rayleigh 1870, Ritz 1909);
• diferenţe finite (Richardson 1910, Liebman 1918, Southwell 1940);
• diferenţe finite variaţionale (Varga 1962);
• testarea continuităţii funcţiilor pe subdomenii (Courant 1947,
Prager - Synger 1947);
• rezoluţia prin anologie structurală (Hreikoff 1941 McHenry1943, Mewark
1949);
12 - Capitolul 1

• Discretizarea în elemente finite a mediilor continue (Argyris 1959, Turner


Clough, Martin şi Topp 1956);
• Introducerea noţiunii de element finit (Clough 1960).
Se poate spune că metoda elementului finit aşa cum se cunoaşte ea astăzi a fost
prezentată în 1956 de către Turner, Clough, Martin şi Topp, într-o lucrare în care se
prezintă aplicarea elementelor finite simple (bare cu articulaţii şi placă triunghiulară cu
sarcini aplicate în plan) pentru analiza structurii aparatelor de zbor, fiind considerată
una din contribuţiile cheie în dezvoltarea metodei elementului finit. Noţiunea de
element finit a apărut pentru prima dată în lucrarea lui R.W.Clough în anul 1960,
intitulată “Elementul finit în analiza stărilor plane de tensiune”. Zienkiewicz şi Cheung
au dat o interpretarea largă metodei elementului finit şi practic semnalează
aplicabilitatea ei la orice problemă inginerească. Cu această interpretare generală a
metodei elementului finit, s-a constat că de fapt şi ecuaţiile metodei elementului finit
pot fi de asemenea obţinute folosind metoda reziduurilor ponderate cum este de
exemplu metoda Galerkin sau abordarea prin metoda celor mai mici pătrate. Toate
acestea au condus la un interes larg răspândit printre specialişti în matematica aplicată
în aplicare a metodei elementului finit pentru rezolvarea problemelor liniare şi
neliniare. De-a lungul anilor au fost publicate diferite lucrări la conferinţe şi cărţi
referitoare la această metodă.
Calculatoarele numerice au asigurat mijloace rapide de efectuare a unui volum
mare de calcule implicate în analiza cu elemente finite şi a făcut practic ca metoda să
fie aplicabilă. Se poate spune că metoda elementelor finite fără utilizarea
calculatoarelor numerice de mare capacitate nu ar fi o metodă viabilă. O dată cu
dezvoltarea calculatoarelor digitale de mare viteză, aplicarea metodei elementului finit
a progresat cu o viteză impresionat de mare.

1.4 Caracterul de generalitate al metodei elementelor finite


Deşi metoda a fost utilizată pe scară largă în domeniul mecanicii structurale ea
a fost aplicată cu succes şi pentru rezolvarea altor tipuri de probleme de inginerie ca
de exemplu în domeniul conductibilităţii termice, dinamicii fluidelor, curgerilor de
infiltraţie şi câmpurile electrico-magnetice. Aplicabilitatea generală a metodei a făcut
ca această tehnică să fie folosită pentru soluţia unor valori de contur complicate şi
pentru alte tipuri de probleme. Aplicabilitatea generală a metodei elementului finit se
poate vedea observând similitudinile puternice între diferitele tipuri de probleme
tehnice. Pentru ilustrate vom prezenta similitudinile aplicării metodei elementelor finite
în domeniul ingineriei mecanice cu cele trei domenii distincte: analiza structurilor de
rezistenţă, analiza transferului termic, analiza curgerilor de fluide.

1.4.1 Analiza structurilor de rezistenţă (Bară solicitată la sarcini


axiale)
Considerăm o porţiune dintr-o bară dreaptă, figura 1.4.1, pentru care aria
secţiunii transversale variază continuu după legea A(x): Bara este realizată dintr-un
Generalităţi - 13

material cu proprietăţile elastice cunoscute, (modulul de elasticitate longitudinală E şi


coeficientul de contracţie transversală ν), solicitată de sarcini axiale.
A(x)

F O x

x
Fig. 1.4.1

Într-o secţiune oarecare la distanţă x de origine se poate scrie relaţia


fundamentală:
Forţa = (Aria) x (Tensiunea) =
∂u ( x )
= (Aria) x (Modulul de elast. long.) x (Def. Specifică liniară)=A(x) E
∂x
(1.4.1)
Admiţând că încărcarea dată de sarcina axială este constantă, rezultă că soluţia
problemei se rezumă la rezolvarea ecuaţiei algebrice :

∂ ⎛ ∂u ( x ) ⎞
⎜A E ⎟=0 . (1.4.2)
∂x ⎝ ∂x ⎠

1.4.2 Transferul unidimensional de căldură

Se ia în considerare echilibrul termic al unui element unidimensional încălzit,


figura 1.4.2. Pentru un element de volum de lungime infinitezimală extras din corp
viteza cu care căldura intră pe latura din stângă poate fi scrisă sub forma:
∂T
q x = −k A (1.4.3)
∂x

unde k reprezintă conductibilitatea termică a materialului, A este suprafaţa secţiunii


transversale prin care se transferă căldura, (măsurată perpendicular pe direcţia de
∂T
curgere a căldurii) şi este gradientul temperaturii T în raport cu direcţia axială.
∂x
14 - Capitolul 1

Viteza cu care căldură părăseşte latura dreaptă poate fi exprimată (reţinând numai
primii 2 termeni din dezvoltarea în serie Taylor) ca find:

qx qx+dx

x dx
dx

Fig. 1.4.2

∂q x ∂T ⎛ ∂T ⎞
q x +dx = q x + dx = −k A + ⎜ − k A ⎟ dx (1.4.4)
∂x ∂x ⎝ ∂x ⎠

Echilibrul energetic pentru elementul de volum considerat în timpul infinitezimal dt


este dat de o ecuaţie de forma:

Modificarea
Admisia de Căldura generată Emisia de energiei
căldură în + prin sursele interne căldură în + interne în
=
timp dt în timpul dt timpul dt timpul dt

După înlocuiri se poate scrie:


• ∂T
q x dt + q A dx dt = q x +dx dt + c ρ dt (1.4.5)
∂t

unde q este viteza de generare a căldurii pe unitatea de volum (prin sursă de căldură),
∂T
c este căldura specifică ρ este densitatea şi dt =dT este schimbarea de temperatură
∂t
în timpul dt.
După înlocuiri şi împărţire cu (dx dt), ecuaţia 1.4.5 devine:
Generalităţi - 15
∂ ⎛ ∂T ⎞ • ∂T
⎜k A ⎟+q A =cρ (1.4.6)
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂t
Ecuaţia 1.4.6 poate fi particularizată după cum urmează:

1. Dacă sursa de căldură este q este zero, obţinem ecuaţia Fourier:

∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂T
⎜k A ⎟=cρ (1.4.7)
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂t
2. Dacă sistemul este în stare de repaus obţinem ecuaţia lui Poisson:
∂ ⎛ ∂T ⎞ •
⎜k A ⎟+q A =0 (1.4.8)
∂x ⎝ ∂x ⎠
3. Dacă nu avem sursă de căldură şi sistemul este în stare de repaus obţinem
ecuaţia lui Laplace:
∂ ⎛ ∂T ⎞
⎜k A ⎟=0 (1.4.9)
∂x ⎝ ∂x ⎠
4. Dacă conductibilitatea termică şi suprafaţa secţiunii transversale sunt constante
ecuaţia (1.4.9) se reduce la:
∂ 2T
=0 (1.4.10)
∂x 2

1.4.3 Curgerea unidimensională a fluidului


În cazul curgerii unidimensionale a unui fluid, fig. 1.4.3, avem continuitatea
curgerii masei nete pentru fiecare secţiune transversală, adică:
ρ A u = cons tan t (1.4.11)
unde ρ este densitatea, A este suprafaţa secţiunii transversale, u viteza de curgere.
Ec. (1.4.11) poate fi scrisă sub forma:
d
(ρ A u ) = 0 (1.4.12)
dx
Dacă fluidul este nevâscos, există o funcţie potenţială Φ (x ) care satisface relaţia:

u
u= (1.4.13)
dx
Şi de aici ec. (1.4.12) devine:
d ⎛ dΦ ⎞
⎜ρ A ⎟=0 (1.4.14)
x A(x) dx ⎝ dx ⎠
Fig.1.4.3
16 - Capitolul 1

Analizând ec. 1.4.2, 1.4.9 şi 1.4.14, se poate trage concluzia că se poate aplica aceeaşi
procedură în găsirea soluţiilor celor trei tipuri de probleme. Metoda elementelor
permite aplicarea unor proceduri identice în rezolvarea acestora, prin impunerea unor
condiţii pe contur specifice fiecărui tip de problemă în parte.

1.5 Aplicaţii inginereşti ale metodei elementului finit

Aplicarea metodei elementelor finite s-a impus ca urmare a faptului că poate


rezolva cu uşurinţă probleme a căror complexitate este dată de configuraţii geometrice
complicate, neomogenităţi de material, anizotropiei materialelor, materiale compozite,
etc.
Caracterul general al metodei elementelor finite o face aplicabilă unei varietăţi
largi de probleme cu soluţii pe contur în inginerie. O problemă cu soluţie pe contur este
una în care soluţia este verificată pe conturul corpului pentru variabilele dependente
sau derivatelor lor ca urmare a impunerii condiţiilor prescrise pe contur.

Sunt cunoscute trei categorii majore de problemele cu soluţii pe contur, şi


anume:
a. Probleme de echilibru sau staţionare, sau problemele independente de
timp. În problemele de echilibru trebuie să găsim deplasarea în starea
de echilibru sau distribuţia tensiunii dacă aceasta este o problemă de
mecanica solidului, distribuţia temperaturii sau fluxului de căldură
dacă aceasta este o problemă de transfer a căldurii, şi distribuţia
presiuni sau vitezei dacă aceasta este o problemă de mecanica
fluidului.
b. Probleme de valori proprii. În problemele de valori proprii timpul nu
apare în mod explicit. Acest tip de probleme pot fi considerate ca
extensii ale problemelor de echilibru. În plus faţă de configuraţiile
corespunzătoare ale stării de echilibru în problemele de valori proprii
este necesar să se determine valorile critice ale anumitor parametrii
care intervin în formulările acestora. În aceste probleme trebuie să
găsim frecvenţele naturale dacă este vorba de o problemă de mecanica
solidului, studiul regimurilor curgerii laminare, dacă este vorba de o
problemă de mecanica fluidului şi caracteristicile de rezonanţă dacă
este o problemă de circuit electric.
c. Probleme de propagare sau de tranziţie. Problemele de propagare sau
tranzitorii sunt probleme dependente de timp. Acest tip de probleme
apar, de exemplu, ori de câte ori suntem interesaţi în găsirea
răspunsului corpului care este supus sub sarcini variabile în timp în
mecanica solidului deformabil, sau în cazul încălzirii sau răciri bruşte
în cazul transferului de căldură.
Generalităţi - 17

Tab. 1. Aplicaţii inginereşti ale MEF


Nr Dome- Probleme de echilibru Probleme de Probleme de
Crt niul de valori proprii propagare
studiu
1 Inginerie Probleme de analiza tensiunilor Frecvenţele Probleme de
mecanică şi deformaţiilor din carcasele naturale şi mecanica ruperii
stabilitatea
transmisiilor mecanice, roţi mecanismelor şi fisurări sub
dinţate, concentratori de cu pârghii, sarcini dinamice
tensiune. Analiza tensiunilor din angrenajelor şi
vasele sub presiune, organelor maşinilor
unelte.
de maşini, materialelor
compozite, mecanismelor cu
pârghii şi angrenajelor, etc.
2 Conduc- Distribuţia temperaturii în starea - Curgerea căldurii
tibilitatea de echilibru în solide şi fluide. tranzitorii la
termică
ajustajele
rachetelor,
motoarelor cu
combustie internă,
paletelor de
turbină, cârmele şi
structurile
construcţiilor.
3 Dome- Analiza statică a structurilor de Frecvenţe Propagarea
niul bare articulate, a cadrelor a naturale şi undelor de
structu- modurile
rilor de plăcilor ondulate, a proprii ale tensiune.
construc- învelitoarelor pentru acoperişuri, structurilor. Răspunsul
ţii civile pereţi de forfecare, poduri, Stabilitatea structurilor la
şi structuri de beton pretensionate. structurilor. sarcinile
industri-
ale.
aperiodice.
18 - Capitolul 1

Continuare Tab. 1
Nr Dome- Probleme de echilibru Probleme de Probleme de
Crt niul de valori proprii propagare
studiu
4 Geo- Analiza escavaţiilor, zidurilor de Frecvenţele şi Probleme de
mecanică sprijin, deschiderile subterane şi modurile interacţiune
naturale a
rosturilor de roci şi probleme de sistemelor structură sol
interacţiune a structurilor cu baraje- dependente de
solul. Analiza tensiunii în soluri, rezervor, şi timp şi infiltraţii
baraje, piloni şi fundaţiilor probleme de tranzitorii în soluri
interacţiune
construcţiilor sau fundaţiile structură sol.
şi roci. Propagarea
maşinilor. undei de tensiune
în soluri şi roci.
5 Ingineria Analiza curgerii potenţiale, Perioadele şi Analiza curgerii
resur- curgerii libere a suprafeţelor, modurile nestaţionare a
selor naturale ale
hidrau- curgerea pe contur a stratului, bazinelor puţin fluidelor şi
lice şi a curgerea vâscoasă şi probleme adânci probleme de
apelor. de aerodinamică transonică. lacurilor şi propagarea undei.
Hidro- Analiza structurilor hidraulice şi porturilor. Infiltraţii
dinamică Deversarea
a barajelor. lichidelor în
tranzitorii în medii
containere acvifere şi
rigide şi poroase. Dinamica
flexibile. gazului rarefiat.
Curgeri magneto-
hidro dinamice.
6 Ingineria Analiza vaselor nucleare sub Frecvenţe Răspunsul
nucleară presiune şi analiza structurilor naturale şi structurilor
stabilitatea
recipientelor de siguranţă. structurilor recipientului de
Distribuţia temperaturii în starea recipienţilor de siguranţă al
de echilibru din componentele siguranţă. reactorului la
reactorului. Distribuţia sarcinile dinamice.
fluxului de
neutroni.
Distribuţia
nestaţionară a
temperaturii în
componentele
reactorului.
Analiza termică şi
vâsco-elastică a
structurii
reactorului.
Generalităţi - 19

Continuare Tab.1
Nr Dome- Probleme de echilibru Probleme de Probleme de
Crt niul de valori proprii propagare
studiu
7 Inginerie Analiza tensiunilor la nivelul - Analiza
bio- protezelor oaselor, dinţilor, impactului
medicală.
sistemului vascular, la nivelul craniului.
globului ochilor. Mecanica Dinamica
valvelor inimii şi capacitatea structurilor
portantă a implantului anatomice.
8 Structu- Analiza statică a structurilor Frecvenţe Răspunsul
rile aero- unor nave spaţiale, aripilor naturale, structurilor navei
nautice vibraţia
avioanelor, fuselajelor, cârmele aripilor, aeriene şi spaţiale
şi stabilizatoarele, rachete, şi a (oscilaţii la încărcările
structurilor de proiectile. Flutter) şi aleatorii,
stabilitatea răspunsul dinamic
navei spaţiale
şi structurilor
al navei aeriene şi
proiectilelor. spaţiale şi la
sarcini aperiodice.

1.6 Etape în aplicarea metodei elementelor finite

Aplicarea metodei elementelor finite presupune parcurgerea următoarelor


etape:
1. Studiul structurii în vederea alegerii unui model de calcul şi a tipurilor de
elemente finite adecvate care să reproducă cât mai fidel starea reală de tensiune şi
deformaţie. Alegerea tipurilor de elemente finite trebuie să se facă în concordanţă cu
precizia şi calitatea rezultatelor pe care dorim să le obţinem.
2. Discretizarea structurii trebuie să se facă de aşa manieră încât în zonele de
interes cum de exemplu sunt zonele cu concentratori de tensiune sau în alte zone în
care dorim un calcul cât mai exact, dimensiunile elementelor finite să fie cât mai mici.
Trecerea de la zonele cu elementele finite de dimensiuni mici la elementele finite de
dimensiuni mari trebuie să se facă prin intermediul elementelor finite de trecere
progresive în scopul eliminării distorsiunilor care se produc la trecerile bruşte, fig.
1.6.1.
La alegerea modului de discretizare se va avea în vedere ca elementele finite
să nu fie distorsionate. Se recomandă ca raportul dintre lungimile laturilor să fie
apropiat de 1, iar în plus cazul elementelor finite de tip patrulater sau hexaedrale se va
avea în vedere ca unghiurile dintre laturi să fie apropiate de 900. Distorsiunile care
intervin în geometria elementelor finite poate conduce la distorsiuni severe ale
rezultatelor obţinute.
20 - Capitolul 1

Menţionăm că pentru majoritatea programelor profesionale de analiză cu


elemente finite există module de preprocesare a datelor de intrare cu ajutorul cărora se
pot face discretizări parametrice sau automate. Şi în aceste cazuri verificarea
configuraţiei elementelor finite folosite reprezintă o etapă importantă în rezolvarea cu
erori minime a analizei propuse.

patru noduri zonă de trecere două noduri

Fig. 1.6.1

3. Studiul elementelor finite în vederea constituirii ecuaţiilor elementelor


finite. Aceste ecuaţii care descriu comportarea mediului în cuprinsul unui element
poartă denumirea de ecuaţii elementale. Necunoscute în aceste ecuaţii sunt gradele de
libertate impuse pentru tipul de element utilizat. Constituirea ecuaţiilor elementale se
poate face în mai multe moduri în funcţie de categoria din care face parte problema
studiată.
3.1. Metoda directă a cărei aplicare este sugerată de metoda deplasărilor.
Este o metodă simplă intuitivă şi uşor de aplicat, dar utilizarea ei se poate
face doar la calculul structurilor alcătuite din bare.
În cazul structurilor de rezistenţă se ajunge la un sistem de ecuaţii de forma:
{ }
{Pe } = [K e ]⋅ U (e ) (1.6.1)
unde:
[K e ]
reprezintă matricea caracteristicilor fizico-geometrice a
elementului finit, cunoscută sub denumirea de matricea de rigiditate a
elementului. Această matrice se bucură de proprietăţi speciale dintre care
Generalităţi - 21

amintim faptul că este matrice pătrată, simetrică în raport cu diagonala


principală. Diagonala principală conţine numai elemente pozitive.
{U(e )} este o matrice coloană şi reprezintă vectorul deplasărilor nodale
necunoscute pentru elementul finit.
{Pe } este o matrice coloană şi reprezintă vectorul forţelor nodale
generalizate ale elementului finit.
3.2. Metode variaţionale. Aceste metode sunt cele mai utilizate în analiza
cu elemente finite a problemelor mecanice şi termice. Dintre acestea
amintim principiul lucrului mecanic virtual şi teorema minimului energiei
interne de deformaţie.
3.3. Metoda reziduurilor este o metodă generală care se foloseşte în
cazul în care metodele variaţionale nu pot fi aplicate. Metoda reziduurilor
permite o abordare unitară a problemelor liniare şi neliniare, de propagare
şi de valori proprii. În cadrul acestei metode se înlocuieşte criteriul de
minimizare a energiei interne de deformaţie cu minimizarea reziduului.
3.4. Formularea pe baza bilanţului energetic prin utilizarea primei legi a
termodinamicii. Această formulare permite abordarea problemelor specifice
mecanicii mediilor continue în domeniul liniar şi neliniar, ale câmpurilor
electromagnetice, ale câmpurilor termice, etc.

4. Transformarea matricelor de rigiditate a elementelor din sistemul de


coordonate local în sistemul de coordonate global al structurii.
5. Asamblarea ecuaţiilor elementale în sistemul de ecuaţii ataşat structurii
sau asamblarea elementelor finite. În cadrul acestei etape se impune condiţia ca
funcţiile necunoscute ale problemei să aibă aceleaşi valori în nodurile comune.
Asamblarea ecuaţiilor elementale constă de fapt în asamblarea matricelor de
[ ]
rigiditate [K e ] ale elementelor finite în matricea de rigiditate K g a structurii şi a
vectorilor forţelor nodale generalizate {Pe } în vectorul forţelor nodale generalizate
{P } pentru întreaga structură.
g

În urma operaţiei de asamblare se obţine un sistem de ecuaţii de forma:


{Pg } = [Kg ]{Ug } (1.6.2)
unde {U g } reprezintă vectorul funcţiilor necunoscute pentru întreaga structură.
Rezolvarea problemei se face luându-se în considerare condiţiile pe contur.
Cum anumite deplasări sunt cunoscute în conformitate cu modul de rezemare al
structurii şi de asemenea anumite forţe din noduri sunt date, numărul total de
necunoscute ale problemei se vor reduce corespunzător. Rezultă un sistem redus de
ecuaţii de forma:
{Pr } = [K r ]{U r } (1.6.3)
22 - Capitolul 1

Trebuie menţionat că în acest sistem de ecuaţii matricea de rigiditate redusă [K r ] se


[ ]
obţine prin suprimarea în matricea de rigiditate K g a acelor linii şi coloane
corespunzătoare gradelor de libertate pentru care deplasările sunt nule, în conformitate
cu modul de rezemare al întregii structuri. Matricea de rigiditate [K r ] a structurii se
bucură de aceleaşi proprietăţi ca şi matricea de rigiditate [K e ] şi în plus este o matrice
a căror elemente sunt dispuse în jurul diagonalei principale, celelalte elemente fiind
nule. Această ultimă proprietate facilitează operaţia de inversare a ei cu necesităţi
minime de memorie.
6. Rezolvarea sistemului de ecuaţii (1.6.3) se face prin unul din procedeele
numerice cunoscute (metoda Gauss, metoda iterativă Jacobi, metoda Gauss-Siedel şi
metoda relaxării). În acest mod se determină necunoscutele principale ale problemei
care sunt de fapt valorile gradelor de libertate din noduri.
7. Calculul necunoscutelor secundare ale problemei care în cazul structurilor
de rezistenţă sunt deformaţiile specifice ε, γ şi componentele σ, τ ale tensorului
tensiune.
Programele profesionale moderne de analiză cu elemente finite sunt
prevăzute cu module de postprocesare a datelor de ieşire, etapă în care se realizează o
prelucrare superioară a mărimilor care caracterizează starea de tensiune şi deformaţie a
corpului.

1.7 Algoritmul metodei elementului finit în problemele de analiza


stării de tensiune şi deformaţie

În problemele de analiza stării de tensiune şi deformaţie formularea metodei


elementului finit se poate face alegând drept necunoscute fie deplasările fie eforturile
sau o parte deplasări şi o parte eforturi. Formularea problemei conform acestor opţiuni
se poate face deci în deplasări, eforturi sau mixtă. Cea mai utilizată dintre acestea este
formularea în deplasări pe care o vom utiliza şi în cele ce urmează pentru a exemplifica
algoritmul de calcul utilizat în metoda de analiză cu elemente finite in cazul structurilor
de rezistenţă.
Considerăm o bară dreaptă de secţiune variabilă încărcată cu sarcini axiale q(x)
repartizate de-a lungul axei geometrice, Fig. 1.7.1. Conform modului de rezemare se
admite ipoteza că singurele deplasări diferite de zero sunt deplasările u(x) de-a lungul
axei x a barei. Aplicarea metodei elementului finit presupune împărţirea barei în
“n”elemente finite care în acest caz sunt elemnte finite de tip bară, sau elemente finite
monoaxiale. Aceste elemente finite sunt unite între ele prin “n+1”noduri. O primă
aproximaţie pe care o vom utiliza este aceea că elementele finite se vor considera de
secţiune constantă de-a lungul fiecăruia în parte, iar aria secţinii transversale a fiecăruia
Generalităţi - 23

dintre elementele finite componente reprezintă o medie a mărimii ariei la cele


două capete a fiecărei trepte considerate.
Bara se împarte în “n” domenii obţinându-se deci “n” elemente finite şi
“n+1” noduri.
Drept necunoscute ale problemei se aleg deplasările u şi derivatelor sale din
nodurile 1,2,..n + 1, de abscise x1, x2, …,xn+1, (fig. 1.7.1).
Pentru început vom considera că se cunosc atât deplasările u din noduri
precum şi valorile derivatelor acestora. Dorim să arătăm cum se procedează în acest
caz pentru calculul aceloraşi mărimi în oricare punct aparţinând domeniului fiecărui
element finit în parte, x ∈ (x i , x i+1 ) , (i = 1,2,..., n + 1) . Foarte comod şi în acelaşi
timp foarte adesea se utilizează interpolarea cu polinoame. Vom exemplifica
interpolarea cu polinoame de gradul unu.
Fie ecuaţia dreptei de interpolare reprezentată de dreapta I în conformitate cu
fig. 1.7.2.
( )
u I x = c1 + c 2 x (1.7.1)
unde c1 şi c2 sunt parametrii care se determină din condiţiile :
x = x i ⇒ u I (x i ) = u i
x = x i +1 ⇒ u I ( x i +1 ) = u i +1 (1.7.2)
Se obţine sistemul de ecuaţii:
u i = c1 + c 2 x i
u i+1 = c1 + c 2 x i+1 (1.7.3)
Din rezolvarea sistemului de ecuaţii (1.7.3), se obţine:
x i +1 x
c1 = u i − u i +1 i
ai ai
u − ui
c 2 = i +1 (1.7.4)
ai
unde s-a folosit notaţia: a i = x i +1 − x i .
Înlocuind constantele c1 şi c2 date de relaţiile (1.7.4), în ecuaţia (1.7.1), se
obţine:
x i+1 − x x − xi
u I (x) = u i + u i+1 (1.7.5)
a a
Curba dată de relaţia (1.7.5) are la capetele intervalului pante diferite de curba
reală. În acelaşi timp sunt diferite pantele dreptelor de interpolare la dreapta şi la stânga
nodurilor considerate. O aproximare mai bună se obţine în cazul în care în locul
polinomului de interpolare de gradul unu se foloseşte un polinom de interpolare de
grad superior, de exemplu de forma:
24 - Capitolul 1

q(x)

q(x)

1 2 3 n

1 2 3 4 n n+1
x2

x3

x4

xn

xn+1
u2 u3 u4
un
u
un+1

Fig.1.7.1
Noţiuni introductive - 25

III
II

xi ai = xi+1-xi

xi+1

Fig. 1.7.2

u II (x ) = c 1 + c 2 x + c 3 x 2 + c 4 x 3 (1.7.6)
Determinarea coeficienţilor c1, c2, c3 şi c4 se va face din condiţiile:
x = x i ⇒ u II ( x i ) = u i
x = x i+1 ⇒ u II ( x i+1 ) = u i+1 (1.7.7)
şi din condiţiile care exprimă continuitatea pantelor la extremităţile intervalului:
⎛ du II ⎞
x = xi ⇒ ⎜ ⎟ = ui
'

⎝ dx ⎠ x = x i
⎛ du ⎞
x = x i+1 ⇒ ⎜ II ⎟ '
= u i +1 (1.7.8)
⎝ dx ⎠ x = x i +1
În cazul în care se măreşte gradul polinomului de interpolare procesul de
aproximare se poate îmbunătăţi ca urmare a impunerii mai multor condiţii de
continuitate în noduri.
Rezultă că o dată aleasă forma funcţiei de interpolare, deplasarea u(x) a unui
punct va fi exprimată prin intermediul valorilor funcţiei în noduri, ui, şi al valorilor
26 - Capitolul 1

derivatelor sale, u'i , u''i… . Rezultă că valorile funcţiei de interpolare şi derivatele sale
în noduri pot fi interpretate ca şi grade de libertate care definesc în întregime funcţia pe
domeniul considerat.
Întrucât nodurile considerate sunt incluse într-un continuu ale cărui deplasări
trebuie să le poată reprezenta, în sens generalizat vom înţelege prin grade de libertate a
unui nod nu numai parametri care definesc poziţia punctului într-un sistem de referinţă
dat, ci şi parametrii care definesc vecinătăţile lui diferenţiale. Vom considera în
continuare mărimile care au semnificaţia de grade de libertate: ui, u'i , u''i, …,ca fiind
deplasări nodale. Parametrii c1, c2, …cn care reprezintă combinaţii ale deplasărilor
nodale poartă denumirea de deplasări generalizate.
Întrucât necunoscutele problemei sunt deplasările nodale în cele ce urmează
vom prezenta modul de calcul al acestora. Se constituie în acest sens un sistem de
ecuaţii algebrice cu tot atâtea necunoscute, în care se impun condiţiile pe contur date
de modul de rezemare şi modul de încărcare a structurii studiate. Constituirea
sistemului de ecuaţii algebrice se face în acest caz fie prin aplicarea teoremei de minim
a energiei potenţiale totale de deformaţie, sau prin aplicarea principiului lucrului
mecanic virtual. Vom utiliza în cazul exemplului studiat principiul lucrului mecanic
virtual.
Deplasarea şi deformaţia virtuală într-un punct curent al unui element finit sunt
date de relaţiile:
x i +1 − x x − xi
δu ( x ) = δu i + δu i +1
ai ai
δu i +1 − δu i
δε( x ) = (1.7.9)
ai
Lucrul mecanic virtual al forţelor exterioare q(x) care acţionează asupra
elementului finit i va fi:
xi+1 − x x − xi
2 δL = ∫ q(x) ⋅ δu(x) ⋅ dx = δui ∫ q(x) ⋅ dx +δui+1 ∫ q(x) ⋅ dx
(i ) ( i ) ai (i ) ai
(1.7.10)
Variaţia energiei potenţiale de deformaţie a elementului finit i în cazul în
care se impun deplasările specifice virtuale δε( x ) va fi:

u i+1 − u i δu i+1 − δu i
2 δW = ∫∫∫ σ x ⋅δε x ⋅ dV = ∫∫∫ E i ⋅ ⋅ dV =
(i ) (i ) ai ai

Ei
=
a 2i
∫∫∫
(u i +1 − u i ) ⋅ δu i+1 − δu i dA ⋅ dx
(i )
(1.7.11)
Noţiuni introductive - 27

Pentru întreaga bară energia potenţială de deformaţie şi lucrul mecanic virtual se obţin
însumând expresiile de forma (1.7.10) şi (1.7.11), pentru toate cele n elemente ale
structurii considerate. Cum conform principiului lucrului mecanic virtual, δL = δW ,
putem scrie:

n ⎛ x − xi ⎞
⎜ δu i x i+1 − x ⋅q(x) ⋅ dx + δu i+1
n
E i Ai
∑ (u i +1 − u i )(δu i +1 − δu i ) = ∑ ⎜ ∫ ∫ ⋅q(x) ⋅ dx ⎟

i=1 a i i =1 ⎝ (i ) a i (i ) a i ⎠
(1.7.12)
Cum deplasările δu i sunt arbitrare, vom considera două elemente finite
învecinate j-1 şi j în conformitate cu figura 1.7.3, pentru care vom impune
următoarele deplasări virtuale:
-pentru elementul j-1 δu j−1 = 0 δu j = 1 .
-pentru elementul j δu j = 1 ; δu j+1 = 0 (1.7.13)

j-1 j
j-1 j j+1

xj-1 aj-1 aj

xj
xj+1

Fig 1.7.3

Vom aplica relaţia 1.7.12, pentru cele două elemente finite învecinate în
conformitate cu fig. 1.7.3, ţinând cont de deplasările virtuale impuse de relaţiile
1.7.13, şi vom obţine:
E j−1A j−1
(u j1 − u j−1 ) -
E j−1A j
(u j+1 − u j )=
a j−1 aj
x − x j−1 x j+1 − x
= ∫
( j−1) a j−1
⋅q ( x ) ⋅ dx + ∫
( j) aj
⋅q ( x ) ⋅ dx (1.7.14)
28 - Capitolul 1

În mod asemănător se vor scrie pentru toate perechile de elemente învecinate


ecuaţii de forma (1.7.14), obţinându-se în final un sistem algebric de ecuaţii în care
necunoscute sunt deplasările uj din nodurile structurii. La aceste ecuaţii se adaugă
condiţiile de rezemare conform cărora se impun anumite deplasări care sunt cunoscute.
Rezolvarea acestui sistem de ecuaţii permite calcul necunoscutelor primare
reprezentate de deplasările din nodurile structurii şi apoi ţinând cont de funcţiile de
interpolare de forma (1.7.1), se pot calcula deplasările în oricare punct situat între
aceste noduri.
Rezolvarea problemei de calcul a stării de tensiune se face în continuare
ţinând cont de relaţiile fizice care fac legătura între deformaţiile specifice şi tensiuni.
Deformaţiile specifice şi tensiunile reprezintă în acest caz necunoscutele secundare ale
problemei. Se pot scrie următoarele relaţii:
∂u I −1 1 1
εx = = ui + u i+1 = (u i+1 − u i ) (1.7.15)
∂x ai ai ai
E
σ x = ε x ⋅ E = (u i+1 − u i ) (1.7.16)
ai
Din această scurtă prezentare se pot desprinde câteva concluzii imediate
privind precizia de calcul în cazul metodei elementului finit:
- Precizia de calcul creşte în cazul în care dimensiunile elementelor finite sunt
mai mici, deci în cazul în care structura de rezistenţă se împarte ( operaţia de împărţire
în elemente finite fiind cunoscută sub denumirea de discretizare) într-un număr mai
mare de elemente finite. Un număr prea mare de elemente finite poate conduce, din
cauza tehnicii de calcul de care se dispune, fie la un volum prea mare de calcul şi
implicit la un timp mare de calcul sau chiar la imposibilitatea rezolvării unor probleme
de dimensiuni mari, din aceleaşi considerente.
- Se pot obţine rezultate mai apropiate de realitate dacă numărul de noduri este
mai mare. De aici a apărut necesitatea de a introduce noduri suplimentare la nivelul
elementelor finite fie pe laturi fie în interiorul elementelor. Aceste noduri suplimentare
poartă denumirea de noduri secundare. Trebuie specificat faptul că prezenţa nodurilor
secundare este impusă de necesitatea ca uneori elementele finite să poată modela
corpuri cu laturile sau suprafeţele curbe.
- Creşterea preciziei de calcul se obţine în cazul când se utilizează
funcţii de interpolare de grad superior.

1.8 Tipuri de elemente finite şi funcţii de interpolare


O problemă deosebit de importantă în aplicarea metodei elementelor finite este
legată de alegerea celei mai potrivite discretizări şi al celor mai potrivite tipuri de
elemente finite care să conducă la elaborarea unui model de calcul care să asigure
posibilitatea obţinerii unor rezultate cât mai apropiate de fenomenul real.
Tipurile de elemente finite utilizate în elaborarea modelelor de calcul se
deosebesc între ele prin forma lor geometrică, numărul şi tipul nodurilor sale, tipul
Noţiuni introductive - 29

variabilelor de nod (deplasări generalizate) precum şi tipul funcţiilor de interpolare


folosite. Funcţiile de interpolare nu pot fi alese arbitrar întrucât ele trebuie să
îndeplinească condiţiile de continuitate şi condiţiile de convergenţă a soluţiei
aproximate.
Continuitatea poate fi asigurată în anumite condiţii prin alegerea funcţiei de
interpolare sub forma unui polinom algebric. Condiţiile de compatibilitate între
elemente impune ca funcţia care descrie comportamentul necunoscutelor problemei pe
domeniul elementului finit şi o parte din derivatele ei să fie continue. Astfel în cazul
barelor solicitate numai de sarcini axiale este suficientă satisfacerea continuităţii
funcţiei de deplasare u(x). În cazul barelor solicitate la încovoiere pe lângă funcţia de
deplasare v(x) trebuie asigurată şi continuitatea derivatei dv/dx. La elementele finite
din această categorie continuitatea poate fi satisfăcută dacă se aleg ca şi grade de
libertate în noduri deplasările a căror continuitate este cerută.
La elementele finite cu două sau trei dimensiuni, ca de exemplu în cazul
stărilor plane de tensiune şi deformaţie, probleme de elasticitate tridimensionale, sau în
cazul plăcilor, asigurarea continuităţii are un caracter diferit. Pentru exemplificare
considerăm elementul finit triunghiular m, Fig.1.8.1.a), utilizat frecvent în formularea
problemei plane.

k
l

i n
g m
m u(x,y)
i
k
j b)
a)
j
l
n Discontinuităţi
interelemente

m u(x,y)

i k

c) j
Fig. 1.8.1
30 - Capitolul 1

Cea de-a treia dimensiune a sa, grosimea g, reprezentată cu linii întrerupte, întrucât
este constantă pe întreg domeniul elementului finit, nu apare în reprezentările obişnuite
ale acestui tip de element finit întrucât se asociază acestuia ca o constantă reală. De
fapt în discretizările care se fac pentru placi, elementele finite sunt reprezentate prin
suprafaţa lor mediană. În Fig. 1.8.1. b), s-a reprezentat pentru două elemente finite
învecinate m şi n variaţia funcţiei de deplasare u(x,y), în cazul în care s-au utilizat
polinoame de interpolare liniare. În acest caz continuitatea interelemente este
satisfăcută în mod implicit prin impunerea continuităţii funcţiei în noduri. În cazul în
care se utilizează polinoame de interpolare de ordin superior, condiţia de continuitate
poate să nu fie satisfăcută la nivelul zonelor interelemente, Fig. 1.8.1. c).
Elementele finite care conduc la o modelare în care ca o consecinţă a impunerii
condiţiilor de continuitate pe direcţiile gradelor de libertate din noduri este satisfăcută
în mod automat continuitatea la nivelul zonelor interelemente se numesc compatibile
sau conforme.
Privitor la continuitatea funcţiilor de interpolare în literatura de specialitate
sunt prezentate notaţii unificate pentru diferitele clase existente, după cum urmează:
- În cazul în care se asigură continuitatea funcţiilor poartă denumirea de polinoame
generalizate Lagrange şi fac parte din clasa C0.
- În cazul în care pe lângă continuitatea funcţiilor este asigurată şi continuitate
derivatelor acesteia, polinoamele de interpolare poartă denumirea de polinoame
Hermite şi fac parte din clasa C1 ,C2 ,..., Cn. În aceste notaţii la exponent apare ordinul
maxim al derivatei pentru care este asigurată continuitatea.
În cazul metodei elementelor finite precizia de calcul depinde de numărul de
elemente utilizate în discretizarea structurii. În cazul în care printr-o discretizare mai
densă precizia de calcul creşte în raport cu o altă discretizare mai grosieră, atunci
soluţia problemei este convergentă, fig. 1.2.3.
Condiţia de convergenţă este satisfăcută dacă funcţiile de interpolare sunt astfel
alese încât sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să poată reprezenta corect deplasările de corp rigid, adică pentru astfel de
deplasări tensiunile deduse pe baza funcţiilor de interpolare să rezulte cu
valori nule;
- să conţină termeni care să conducă la expresii ale tensiunilor capabile să
reprezinte starea de tensiune omogenă pe element;
Condiţiile de continuitate şi convergenţă pot fi satisfăcute integral dacă
polinoamele de interpolare sunt polinoame complet de un grad cel puţin egal cu cel mai
mare ordin de derivare care apare în relaţiile diferenţiale dintre deformaţii şi deplasări.
De exemplu pentru problema plană se pot utiliza polinoame complete de gradul întâi,
pentru plăci în care relaţiile curbură deplasare apar derivate de ordinul doi, este
necesară utilizarea unui polinom de interpolare cu gradul cel puţin doi. În cazul în care
polinomul astfel ales nu are un număr suficient de parametri pentru satisfacerea
Noţiuni introductive - 31

condiţiei de egalitate cu numărul gradelor de libertate pe element atunci se adaugă


termeni suplimentari de un grad mai mare.
Elementele finite se împart din punct de vedere al principiilor care stau la baza
formulării continuităţii lor în elemente finite structurale din care fac parte elementele
finite de tip bară şi elementele de tip înveliş şi în elemente finite continue din care fac
parte elementele finite de stare plană şi elementele finite tip masiv.
După configuraţia geometrică elementele finite se împart în următoarele
categorii:
1) Elemente finite unidimesionale, sunt cele mai simple şi au o configuraţie
rectilinie sau curbilinie pentru care la capete sunt plasate nodurile externe sau
principale prin intermediul cărora elementele finite se conectează cu elementele finite
învecinate, fig. 1.8.2. Elementele finite unidimensionale pot avea unul sau două noduri
suplimentare numite noduri secundare plasate echidistant faţă de extremităţile
elementului, fig. 1.8.2. b).

Noduri principale
Noduri principale
i i+1

14243 14243
Nod secundar
Elemente finite
Element finit curbiliniu
rectilinii 144444
42444444
3
a) Fig. 1.8.2 b)

Elementele finite unidimensionale pot aparţine unor structuri plane sau


tridimensionale. Acestor elemente finite li se asociază ca şi constante reale
caracteristicile geometrice care intervin în funcţie de numărul gradelor de libertate pe
nod. Numărul gradelor de libertate poate varia de la 1 la 6 în funcţie de solicitările care
intervin sau de care se ţine seama.
2) Elemente finite bidimensionale, sunt elemente la care configuraţia geometrică şi
parametrii asociaţi se definesc în funcţie de două coordonate independente. Dintre
elementele finite bidimensionale cel mai simplu este elementul finit triunghiular, fig.
1.8.3, pentru care sunt prezentate următoarele cazuri: a) element finit triunghiular cu
trei noduri pe element; b) element finit triunghiular cu un secundar interior; c) element
finit triunghiular cu noduri secundare externe, plasate pe laturile elementului finit; d)
element finit triunghiular curbiliniu, cu noduri secundare externe şi un nod secundar
intern. Conexiunile acestor tipuri de elemente finite cu elementele finite învecinate se
realizează prin intermediul nodurilor externe. Nodurile secundare sunt necesare atunci
32 - Capitolul 1

când numărul coordonatelor generalizate depăşeşte numărul gradelor de libertate ale


elementului finit.

k k
k
k
n
n
m o
l
i i m
i
i
j j l j l j
a) b) c) d)

Fig. 1.8.3

3) Elemente finite axial simetrice, fac parte din categoria elementelor finite uni
sau bidimensionale şi prezintă un interes practic deosebit întrucât atunci când utilizarea
lor devine posibilă se reduce considerabil volumul calculelor. Structurile
tridimensionale axial simetrice se reduc la studiul unor probleme unidimensionale sau
bidimensionale. Simetria axială trebuie satisfăcută din toate punctele de vedere şi
anume geometric, al rigidităţii şi al condiţiilor pe contur. În figura 1.8.4, se prezintă
câteva cazuri de încărcări axial simetrice.

Fig. 1.8.4

Pentru ca o structură să fie încadrată în această categorie este necesar ca


materialul din care este realizată structura să fie izotrop. Cazurile de anizotropie
generală nu pot fi încadrate în categoria structurilor axial simetrice.
În cazul în care structura de rezistenţă este un vas de revoluţie cu pereţi subţiri
şi satisface şi celelalte condiţii de axial simetrie atunci studiul stării de tensiune şi
deformaţie se poate face utilizând elemente finite unidimensionale, Fig. 1.8.5.
Noţiuni introductive - 33

Vas de y vj
revoluţie cu
pereţi subţiri uj
j
e vi
ui

e i

x
Fig. 1.8.5

În cazul în care structura de rezistenţă este un vas de revoluţie cu pereţi groşi,


problema se reduce la studiul unei secţiuni plane a structurii, fig. 1.8.6.

vl
ul vk
y
l uk
k
vi vj
uj
i
ui j
Fig. 1.8.6 x
34 - Capitolul 1

4) Elementele finite tridimensionale reprezintă categoria elementelor finite


utilizate pentru studiul structurilor de tip masiv sau altor structuri cu pereţi groşi care
nu pot fi modelate cu elementele finite enumerate anterior. Elementele finite
tridimensionale pot fi tetraedrale sau hexaedrale, Fig. 1.8.7.

Fig. 1.8.7

În cazul utilizării unor elemente finite pătratice sau cubice pe laturile muchiile
tetraedrului sau hexaedrului mai apar câte un nod sau două noduri suplimentare plasate
la mijlocul sau la o treime pe aceste muchii.

1.9 Consideraţii privind matricea de rigiditate a unui element


Considerăm cel mai simplu element sistem elastic, sub forma unui resort
solicitat prin forţa F, Fig 1.9.1.

u
a
a’

Fig. 1.9.1
Noţiuni introductive - 35

Între forţa F şi deplasarea u poate fi scrisă relaţia:


F = k⋅u (1.9.1)
unde k reprezintă constanta elastică sau coeficientul de rigiditate. Dacă u = 1 rezultă
k = F, deci rigiditatea resortului reprezintă forţa care produce o deplasare egală cu
unitatea. În cele ce urmează vom prezenta metoda directă şi metoda indirectă de
determinare a matricei de rigiditate.
Metoda directă, are la bază impunerea unor deplasări pe direcţiile pe care
acestea sunt posibile şi calculul pe această bază a recţiunilor care apar. Această metodă
permite determinarea fără dificultăţi a matricelor de rigiditate pentru elementele de tip
bară. Aplicarea acestei metode întâmpină mari dificultăţi pentru elementele
bidimensionale şi pentru elementele tridimensionale. Pentru aceste ultime cazuri se
recomandă aplicarea metodei indirecte, care este o metodă mai generală de
determinare a matricelor de rigiditate a unui element. Metoda indirectă presupune
parcurgerea următoarelor etape:
a. Definirea câmpului de deplasări a elementului.
Câmpul de deplasări caracterizează deplasările oricărui punct aparţinând unui
element. În cazul general putem scrie o relaţie de forma:
⎧ u( x, y, z ) ⎫
⎪ ⎪
{ U} = ⎨ v( x, y, z ) ⎬ = [ f ( x, y, z)] ⋅ {a} (1.9.2)
⎪w ( x, y, z )⎪
⎩ ⎭
unde:
{ U}
reprezintă matricea deplasărilor oricărui punct aparţinând
elementului şi care este o matrice coloană de ordinul 3 x 1.
[ f ( x, y, z)]
reprezintă matricea variabilelor câmpului de deplasări şi
este o matrice dreptunghiulară de ordinul 3 x n.
{a} este matricea coordonatelor generalizate care este o matrice de
ordinul n x 1.
b. Calculul deplasărilor nodale U ( e){ } în funcţie de coordonatele generalizate
{ a} şi de caracteristicile geometrice [ A] ale elementului:

{U } = [A] ⋅ {a}
( e) (1.9.3)

Ecuaţia matriceală (1.9.3), se obţine scriind câmpul de deplasări pentru fiecare


dintre nodurile elementului, unde:
{U } reprezintă matricea coloană a deplasărilor nodurilor elementului finit.
( e)
36 - Capitolul 1

[ A]
reprezintă matricea care conţine coordonatele nodurilor elementului şi
care este denumită matricea caracteristicilor geometrice ale acestuia.
{a} reprezintă matricea coordonatelor generalizate sau a deplasărilor
generalizate.
c. Calculul coordonatelor generalizate în funcţie de deplasările nodale cu
relaţia:
{a} = [ A ]−1{U ( e) } (1.9.4)
În aceste condiţii deplasările unui punct aparţinând elementului devin:
{ }
{ U} = [ f ( x, y, z )] ⋅ [ A ]−1 ⋅ U ( e) (1.9.5)
sau
{U} = [N ]⋅ {U (e )} (1.9.6)
unde:
[N ] = [f ( x , y, z)]⋅ [A −1 ] , (1.9.7)
şi poartă denumirea de matricea de interpolare a deplasărilor pe domeniul elementului .
d. Calculul deformaţiilor specifice a elementului în funcţie de deplasările
{ }
nodale U ( e ) .
Având cunoscut câmpul de deplasări precum şi relaţiile diferenţiale dintre
deformaţiile specifice şi deplasări, utilizând relaţia 1.9.5, se obţine:
{ε} = [f ( x, y, z)]'⋅ [A]−1 ⋅ {U (e ) } (1.9.8)

Făcând notaţia: [f ( x , y, z)] ⋅ [A ] = [B]


' −1
(1.9.9)

rezultă:
{ }
{ ε} = [ B] ⋅ U ( e) (1.9.10)

[ ]
Matricea [f ( x , y, z)] ' se obţine prin diferenţierea matricei f ( x, y, z ) în raport cu x, y,
z în funcţie de deformaţiile specifice calculate.
{ }.
d. Calculul tensiunilor {σ } ]n funcţie de deplasările nodale U ( e)
Aplicând legea lui Hooke:
{σ} = [D]⋅ {ε} (1.9.11)
unde:
[ D]
reprezintă matricea de elasticitate a materialului.
Având în vedere ecuaţia (1.9.10), se obţine:
Noţiuni introductive - 37

{σ } = [D ]⋅ [B ]⋅ {U (e ) } (1.9.12)
f. Stabilirea relaţiei dintre forţele nodale şi deplasările nodurilor elementului.
Aplicând principiul lucrului mecanic virtual, se poate scrie:
{δU}T ⋅ {F(e ) } = ∫ {δε}T ⋅ {σ}⋅ dV (1.9.13)
V
Din ecuaţia 1.9.10 se obţine:
{δε} = [B]⋅ {δU (e )} (1.9.14)
de unde
{δε}T = {δU (e ) }T ⋅ [B]T (1.9.15)
Înlocuind relaţiile (1.9.12) şi (1.9.15), în ecuaţia (1.9.13), se obţine:
{δU( )} ⋅ {F( )} = ∫ {δU( )} ⋅ [B] ⋅ [D]⋅ [B]⋅ {U( )}⋅ dV
e
T
e e
T T
e (1.9.16)
V

{ }
Întrucât matricele {δU e } , U (e ) nu depind de coordonatele x, y, z se poate scrie:
T

{δU( )} ⋅ {F( )} = {δU( )} ⎧⎨∫ [B] ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV⎫⎬ ⋅ {U( )}


e
T
e e
T T
e (1.9.17)
⎩V ⎭
de unde rezultă:

{F( )} = ⎧⎨∫ [B] ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV⎫⎬ ⋅ {U( )}


e
T
e (1.9.18)
⎩V ⎭
Dacă folosim notaţia:
[K e ] = ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV (1.9.19)
V
atunci ecuaţia 1.9.17, devine:
{F } = [ K ] ⋅ {U }
( e) e ( e) (1.9.20)
unde:
{F } este vectorul coloană al forţelor nodale aplicate elementului,
( e)

{U } reprezintă vectorul coloană al deplasărilor nodale ale elementului,


( e)

[ K ] reprezintă matricea de rigiditate a elementului.


e
Capitolul 2
ELEMENTE FINITE UNIDIMENSIONALE

2.1 Elemente finite de tip bară cu un singur grad de libertate pe


nod
a. Calculul matricei de rigiditate pentru elementul de tip bară
articulată. (Elemente de tip TRUSS)

a.1. Metoda directă


Se consideră elementul finit i reprezentat de o bară articulată la capete, de
rigiditate constantă pentru care sunt permise numai deplasările în lungul axei Ox,
Fig.2.1.1.

u1=1
u2 = 0
i
1 2 x
F1 F2
L

Fig. 2.1.1

Presupunem că în nodul 1 elementul înregistrează o deplasare u1= 1 în timp ce


în nodul 2 în conformitate cu modul de rezemare u2 = 0.
Forţele axiale care acţionează la extremităţile elementului pot fi scrise sub
forma:
E ⋅S E ⋅S
F1 = K11 = ; F2 = K 21 = − (2.1.1)
L L
unde S reprezintă aria secţiunii transversale a elementului considerat.
Întrucât din punct de vedere static se impune condiţia:
F1 + F2 = 0 (2.1.2)
Relaţiile (2.1.1) pot fi scrise sub formă matriceală sub forma:

{F} = ⎧⎨
F1 ⎫ ⎡ K11 K12 ⎤ ⎧1⎫
⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ (2.1.3)
⎩F2 ⎭ ⎣K 21 K 22 ⎥⎦ ⎩0⎭
În mod analog dacă în nodul 2 se impune o deplasare u2 = 1,
respectiv pentru nodul 1 se impune u1 = 0, Fig. 2.1.2, forţele care acţionează în noduri
devin:
Elemente finite de tip bară - 39

E ⋅S E ⋅S
F2 = K 22 = ; F1 = K12 = − (2.1.4)
L L

În aceste condiţii matricea de rigiditate K [ ] a elementului i în raport cu


sistemul de axe local se poate scrie sub forma:
K11 K12 ⎤ E ⋅ S ⎡ 1 − 1⎤
[K i ] = ⎡⎢ ⎥ = L ⎢− 1 1 ⎥ (2.1.5)
⎣K 21 K 22 ⎦ ⎣ ⎦

u2=1
u1=0
i
1 2 x

F1 F2

Fig. 2.1.2

a.2. Metoda indirectă

Stabilirea matricei de rigiditate o vom face plecând de la metodologia expusă


în prezentarea algoritmului metodei elementelor finite prezentat în paragraful 1.7. Se
acceptă pentru deplasările pe domeniul elementului finit un polinom de interpolare de
gradul unu. Deplasarea unui punct arbitrar M pe direcţia axei x, fig.2.1.2, poate fi
aproximată printr-un polinom de interpolare de forma:
U ( x ) = a 1x + a 2 (2.1.6)
Ecuaţia (2.1.6) poate fi scrisă sub formă matriceală după cum urmează:
⎧a ⎫
[U(x)] = [x 1]⋅ ⎨ 1 ⎬ (2.1.7)
⎩a 2 ⎭
sau:
[U(x)] = [f ]⋅ {a} (2.1.8)
40 - Capitolul 2

⎧a1 ⎫
unde: [f ] = [x 1] ; {a} = ⎨ ⎬ .
⎩a 2 ⎭
⎧ u1 ⎫
Deplasările nodurilor constituite în matricea {U e } = ⎨ ⎬ , numită matricea
⎩u 2 ⎭
deplasărilor nodale a elementului finit, le vom exprima în funcţie de coordonatele
generalizate.
Având în vedere că pentru elementul finit analizat se cunosc coordonatele
nodurilor, presupunând cunoscute deplasările u ale acestor noduri, se pot scrie
condiţiile de forma U(xi)=ui, care ne conduc la ecuaţiile:

⎧ u1 = a 2
⎨ (2.1.9)
⎩u 2 = a1L + a 2
sau sub formă matriceală:
⎧ u1 ⎫ ⎡ 0 1⎤ ⎧ a 1 ⎫
{U e } = ⎨
⎬=⎢ ⎥ ⋅ ⎨ ⎬ = [A ]⋅ {a} (2.1.10)
⎩u 2 ⎭ ⎣L 1⎦ ⎩a 2 ⎭
⎡ 0 1⎤
unde s-a făcut notaţia: ⎢
L 1 ⎥ = [A ] .
⎣ ⎦
Din ecuaţia (2.1.10) rezultă coordonatele generalizate în funcţie de deplasările
nodale:
{a} = [A ]−1 ⋅ {U e } (2.1.11)
Inversând matricea [A] se obţine:
⎡ 1 1⎤

[A]−1
=⎢ L L⎥ (2.1.12)
⎢ 1 0 ⎥⎦

În aceste condiţii rezultă:
⎡ 1 1 ⎤ ⎧u ⎫ x ⎤ ⎧ u1 ⎫
{U( x )} = [x 1]⋅ ⎢− L L ⎥ ⋅ ⎨ 1 ⎬ = ⎡⎢1 − x ⋅⎨ ⎬ (2.1.13)
⎢ 1 0 ⎥⎦ ⎩u 2 ⎭ ⎣ L L ⎥⎦ ⎩u 2 ⎭

Sau: {U(x)} = [N]{U e } (2.1.14)
unde:

[N] = ⎡⎢1 − x x⎤
(2.1.15)
⎣ L L ⎥⎦
Elemente finite de tip bară - 41

poartă denumirea de matricea de interpolare a deplasărilor pe domeniul elementului


finit.
Pentru calculul deformaţiilor specifice ale elementului în funcţie de deplasările
∂U
nodale {U e } , se pleacă de la expresia deformaţiei specifice liniare ε x = .
∂x
∂U x ⎤ ⎡ 1 1 ⎤ ⎧u ⎫
Se poate scrie: {ε x } = ⎡ −
⎥ = [1 0] ⋅ ⎢ L L ⎥ ⋅ ⎨u ⎬ .
1

⎣ ∂x ⎦ ⎢ 1 ⎥
0⎦ ⎩ 2⎭

Rezultă:
⎧ u1 ⎫
{ε x } = 1 [− 1 1]⋅ ⎨ ⎬ (2.1.16)
L ⎩u 2 ⎭
sau:
{ε x } = [B]⋅ {U e } (2.1.17)
unde:
[B] = 1 [− 1 1] , (2.1.18)
L
poartă denumirea de matricea de interpolare a deformaţiilor specifice pe element.
1
Expresia finală pentru deformaţia specifică ε x = (u 2 − u1 ) , este identică
L
cu expresia (1.7.15).
Pentru calculul tensiunilor {σ}, admiţând valabiltatea legii lui Hooke, rezultă:
⎧ u1 ⎫
{σ x } = E ⋅ {ε x } = E [− 1 1]⋅ ⎨ ⎬ (2.1.19)
L ⎩u 2 ⎭
Sau:
{σ x } = E ⋅ {ε x } = E ⋅ [B]⋅ {U e } (2.1.20)
E
Sub formă desfăşurată: σ = (u 2 − u1 ) . (2.1.21)
L
[ ]
Pentru calcul matricei de rigiditate K e a elementului folosim relaţia de
definiţie (1.9.19).
În conformitate cu relaţia (1.9.19), se poate scrie:
− 1⎤
[K e ] = ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV = ∫ 1 ⋅ ⎡⎢ ⎥
1
⋅ E ⋅ ⋅ [− 1 1]⋅ dV (2.1.22)
L ⎣1⎦ L
V v
42 - Capitolul 2

Ţinând cont că bara este de secţiune constantă S, se poate scrie:dV = S⋅dx.


În aceste condiţii rezultă:

L
− 1⎤ E ⋅ S ⎡ 1 − 1⎤
[K e ] = ∫ 1 ⋅ ⎡⎢⎥
1
⋅ E ⋅ ⋅ [− 1 1]⋅ S ⋅ dx =
L ⎢⎣− 1 1 ⎥⎦
(2.1.23)
L ⎣1⎦ L
0

2.2 Structuri plane de bare articulate

Pentru punerea în evidenţă a modului de aplicare al metodei elementului finit


în cazul concret al structurilor de bare articulate, vom urmări etapele de rezolvare a
problemei pe un exemplu de structură realizată din trei bare articulate, Fig. 2.2.1.
Ne propunem ca pentru această structură să calculăm deplasările posibile ale
nodurilor, precum şi tensiunile din barele componente.
I. Discretizarea structurii în acest caz este foarte simplă întrucât fiecare bară
articulată componentă, reprezintă de fapt un element finit cu câte două noduri fiecare.
Numerotarea nodurilor s-a făcut de jos în sus şi de la stânga la dreapta. Pentru
identificarea uşoară a nodurilor şi elementelor, nodurile s-au numerotat în pătrăţele iar
elementele în cerculeţe. Aceeaşi regulă o vom păstra pe parcursul întregii lucrări.
Pentru studiul structurii se acceptă pentru fiecare nod câte două grade de
libertate, reprezentate de componentele deplasărilor liniare după cele două direcţii ale
sistemului global de axe XOY. Deplasările nodale fiind în acest caz notate sub forma
ui, sau vi , reprezentă deplasările liniare ale nodului i, (unde i=1,2,3), după direcţiile x
sau y.
II. Pentru fiecare element în parte se impune câte un sistem de axe propriu în
care axa x este orientată de-a lungul barei, cu originea în nodul 1 având sensul pozitiv
spre nodul 2. În aceste condiţii pe baza celor prezentate în paragraful anterior, pentru
fiecare element în parte se scriu matricele de rigiditate în raport cu sistemul de axe
propriu. Ţinând cont de datele problemei se poate scrie:

[K ]= EL⋅ S ⎡⎢⎣−11
1
* − 1⎤
1 ⎥⎦
; [ ]
K 2
*
=
E ⋅ S ⎡ 1 −1⎤

L ⋅ 2 ⎣−1 1 ⎦
⎥ ; K 3
*
= [ ]
E ⋅ S ⎡ 1 − 1⎤
L ⎢⎣− 1 1 ⎥⎦

(2.2.1)
Elemente finite de tip bară - 43

y P
6 v3 5
v2 4 u3
2P Nr. gradului

u2 de libertate
2 3
1
3
⎧ u1 ⎫ 1
L ⎪ ⎪
⎪ v1 ⎪ 2
3 ⎪u ⎪ 3
v1
2 2 {U e } = ⎪⎨ 2 ⎪⎬
⎪v 2 ⎪ 4
1 x ⎪u 3 ⎪ 5
u1
⎪ ⎪
⎪⎩ v 3 ⎪⎭ 6
1
L

Fig. 2.2.1

[ ]
S-a notat cu K i * matricea de rigiditate a elementului i în raport cu sistemul de axe
propriu, (i=1,2,3).
III. Deteminarea matricelor de rigiditate ale fiecărui element în parte în raport
cu sistemul de axe general.
Pentru stabilirea acestor matrice este necesară utilizarea unei relaţii de
{ }
transformare între deplasările U*e determinate în raport cu sistemul de axe local şi
deplasările {U e } determinate în raport cu sistemul de axe general. Se propune în acest
sens o dependenţă de forma:
{U*e }= [T]⋅ {Ue } (2.2.2)

unde T [ ] reprezintă matricea de transformare din sistemul global în sistemul local.


În cazul în care relaţia (2.2.2) o vom transcrie în deplasări virtuale vom obţine:
{δU*e }= [T]⋅ {δU e } (2.2.3)
Întrucât lucrul mecanic virtual nu depinde de sistemul de axe, rezultă:
44 - Capitolul 2

{δU e }T {Fe } = {δU*e }T {Fe* } (2.2.4)


unde:
{Fe } reprezintă matricea forţelor nodale raportată la sistemul de axe general,
corespunzător deplasărilor {U e } .
{Fe*} este matricea forţelor nodale raportate la sistemul de axe local

{ *}
corespunzător deplasărilor Ue .
Din ecuaţiile (2.2.3), şi (2.2.4), rezultă:
{δU e }T {Fe } = {δU e }T [T ]T {Fe* }, (2.2.5)
respectiv:
{Fe } = [T]T {Fe*} (2.2.6)
Dar:
{Fe*}= [K e* ]⋅ {U*e } (2.2.7)
din ecuaţiile (2.2.2), (2.2.6) şi (2.2.7) se poate scrie:

{Fe } = [T ]T ⋅ [K *e ]⋅ [T ]⋅ {U e } (2.2.8)
Dacă în ecuaţia (2.2.8), se face notaţia:
[ ] [ ] [ ][ ]
K e = T T ⋅ K e* ⋅ T (2.2.9)
[ ]
unde K e reprezintă matricea de rigiditate a elementului în raport cu sistemul de axe
global.
Rezultă ecuaţia finală:
{Fe } = [K e ]⋅ {U e } (2.2.10)

IV. Consideraţii privind matricea de transformare T . [ ]


În cele ce urmează se va arăta modul de constituire al matricei de transformare
[T] din relaţia (2.2.2), pentru un element de tip bară e , înclinată cu unghiul
α faţă de orizontală, Fig. 2.2.2.
Elemente finite de tip bară - 45

x*
u*2
v2

y
*
e 2 u2
y

v1 u*1 E, S, L

α
O x

1 u1

Fig. 2.2.2

În conformitate cu Fig. 2.2.2, sistemul de axe x*O y* reprezintă sistemul de


axe local iar xOy reprezintă sistemul global de axe. De asemenea se fac următoarele
notaţii:
x2 − x1 y2 − y1
cos α = l = ; sin α = m = (2.2.11)
L L

v1 u*1
α
α
α

u1
Fig. 2.2.3

Conform figurii 2.2.3, se poate scrie:


u1* = u1 cos α + v1 sin α (2.2.12)
În mod analog se poate arăta că:
u *2 = u 2 cos α + v 2 sin α (2.2.13)
Se pot scrie următoarele relaţii:
46 - Capitolul 2

⎧ u1 = l ⋅ u1 + m ⋅ v1
*

⎨ u* = l ⋅ u + m ⋅ v (2.2.14)
⎩ 2 2 2

Sistemul (2.2.14) scris sub formă matriceală devine:

⎧ u1 ⎫
⎧u1* ⎫ ⎡ l m 0 0 ⎤ ⎪⎪ v1 ⎪⎪
⎨ *⎬ = ⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (2.2.15)
⎩u2 ⎭ ⎣0 0 l m⎦ ⎪u2 ⎪
⎪⎩v2 ⎪⎭

Din relaţiile (2.2.2) şi (2.2.15) rezultă că matricea de transformare va avea


următoarea formă:

[T ] = ⎡⎢
l m 0 0⎤
⎥ (2.2.16)
⎣0 0 l m ⎦

Având în vedere expresiile matricei de transformare dată de relaţia (2.2.16) şi


ale matricei de rigiditate a elementului, relaţia (2.2.9), se poate scrie:

⎡ l 0⎤
⎢ ⎥
[K e ] = E ⋅ S ⎢m 0 ⎥ ⋅ ⎡⎢ 1 − 1⎤⎥ ⋅ ⎡⎢ l m 0 0 ⎤⎥ (2.2.17)
L ⎢ 0 l ⎥ ⎣ − 1 1 ⎦ ⎣0 0 l m ⎦
⎢ ⎥
⎣ 0 m⎦

de unde rezultă:
⎡ l −l ⎤
⎢ m − m ⎥⎥ ⎡ l m 0 0⎤
E ⋅S ⎢
[K e ] = ⋅
l ⎥ ⎢⎣0 m ⎥⎦ (2.2.18)
L ⎢ −l 0 l
⎢ ⎥
⎣− m m ⎦

respectiv:
Elemente finite de tip bară - 47

⎡ l2 lm − l2 − lm ⎤
[K e ] = E ⋅ S
⎢ ⎥
⎢ lm m2 − lm − m 2 ⎥
(2.2.19)
L ⎢− l 2 − lm l2 lm ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ − lm − m
2
lm m 2 ⎦⎥
sau:
⎡ cos 2 α cos α sin α − cos2 α − cos α sin α ⎤
⎢ ⎥
[K e ]
2
E ⋅ S ⎢ cos α sin α sin α − cos α sin α − sin 2 α ⎥
= (2.2.20)
L ⎢ − cos2 α − cos α sin α cos 2 α cos α sin α ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣− cos α sin α − sin 2 α cos α sin α sin 2 α ⎥⎦

V. Constituirea matricelor de rigiditate ale elementelor componente în raport


cu sistemul glogal de axe.
Datele problemei prezentată în figura 2.2.1, sunt trecute sub formă tabelară,
Tab. 2.2.1.

Tab. 2.2.1
Nr. Nodu- Lun- Aria Coordonatele nodurilor în Modulul α l m
rile gimea raport cu sistemul de axe de
i,j global
ele- xi yi xj yj elasticitate [0]
ment
1 2,3 L S 0 L L L E 0 0
1
2 1,3 2L S 0 0 L L E 2
0
45 2 2
2

3 1,2 L S 0 0 0 L E 1
900 0

În cazul barei 1 nodul i coincide cu nodul 2 şi nodul j cu nodul 3. În cazul barei


2 nodul i coincide cu nodul 1 şi nodul j cu nodul 3. În mod analog în cazul barei 3
nodul i coincide cu nodul 1 şi nodul j cu nodul 2.
Folosind tabelul 2.2.1 şi expresia generală a matricei de rigiditate K e dată [ ]
de relaţia (2.2.20) vom scrie matricele de rigiditate ale fiecărei bare faţă de sistemul de
axe global xOy:
48 - Capitolul 2
3 4 5 6 grade de libertate
⎡1 0 −1 0⎤ 3
⎢ 0⎥⎥
E ⋅S ⎢ 0 0 0 4
[K1 ] = (2.2.21)
L ⎢− 1 0 1 0⎥ 5
⎢ ⎥ 6
⎣0 0 0 0⎦

1 2 5 6 grade de libertate
⎡ 1 1 1 1⎤
⎢ 2 − − ⎥1
2 2 2
⎢ 1 1 1 1⎥ 2
⎢ − − ⎥
[K 2 ] = E ⋅ S ⎢ 21 2
1 1
2 2⎥
1 ⎥5
(2.2.22)
L 2 ⎢− −
⎢ 2 2 2 2 ⎥
⎢ 1 1 1 1 ⎥6
⎢− − ⎥
⎣ 2 2 2 2 ⎦

1 2 3 4 grade de libertate
⎡0 0 0 0⎤ 1
⎢ 0 − 1⎥
E ⋅ S ⎢0 1 2
[K 3 ] = ⎥ (2.2.23)
L ⎢0 0 0 0⎥ 3
⎢ ⎥ 4
⎣0 − 1 0 1⎦
Pentru cele trei matrice, numerotarea liniilor şi coloanelor s-a făcut în
concordanţă cu gradele de libertate pentru nodurile i,j ale fiecărui element finit în
parte.
VI. Asamblarea matricelor de rigiditate în matricea de rigiditate K g a [ ]
structurii.
Asamblarea o vom face aplicând procedeul superpoziţionării. Conform acestui
procedeu matricele de rigiditatea a elementelor se “expandează” la dimensiunile
matricei de rigiditate a structurii iar matricea de rigiditate a structurii se obţine prin
însumarea matricelor de rigiditate expandate a elementelor.
Dimensiunile matricei de rigiditate a structurii sunt date de numărul total al
gradelor de libertate pentru întreaga structură. Numărul gradelor de libertate ale
structurii se calculează din produsul dintre numărul de noduri şi numărul gradelor de
libertate pe nod. Astfel în cazul nostru vom avea: 3 (noduri / structură) x 2 (grade de
libertate / nod)= 6 (grade de libertate /structură) .
Elemente finite de tip bară - 49

Procedeul superpoziţionării presupune “expandarea” matricelor de rigiditate


ale elementelor la dimensiunile matricei de rigiditate ale structurii. Expandarea se face
impunând valori nule pentru coloanele şi liniile din matricele de rigiditate ale
elementelor cărora nu le sunt asociate grade de libertate. În aceste condiţii matricea de
rigiditate expandată a elementului numărul 1, va fi:

Grade de libertate ale


3 4 5 6
elementului finit numărul 1
⎡1 0 −1 0⎤ 3
⎢0 0 0 0⎥⎥ 4
[K1 ] = E ⋅ S ⎢
L ⎢−-11 0 1 0⎥ 5
⎢ ⎥ 6
⎣0 0 0 0⎦
0 0 k 3(1,)3
k 5(1,)3 Grade de libertate ale
structurii
1 2 3 4 5 6
Expandarea
matricei [K1] ⎡0 0 0 0 0 0⎤ 1 0
⎢0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢ 2 0
⎢0 0 1 0 −1 0⎥
[K1 ]e = E ⋅ S ⎢ ⎥
3
(2.2.24)
L ⎢0 0 0 0 0 0⎥ 4
⎢0 0 −-1
1 0 1 0⎥ 5
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 0 0 0⎥⎦ 6

În mod asemănător se obţin matricele [K2]e şi [K3]e:

⎡ 1 1 1 1⎤
⎢ 2 0 0 − − ⎥
2 2 2
⎢ 1 1 1 1⎥
⎢ 0 0 − − ⎥
⎢ 2 2 2 2⎥
E ⋅S ⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
[K 2 ]e = (2.2.25)
L 2⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 1 1 1 1 ⎥
⎢− − 0 0 ⎥
⎢ 2 2 2 2 ⎥
⎢− 1 −
1
0 0
1 1 ⎥
⎣⎢ 2 2 2 2 ⎦⎥
50 - Capitolul 2

⎡0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 1 0 −1 0 0⎥⎥

⎢0 0 0⎥
[K 3 ]e = E ⋅ S ⎢
0 0 0
⎥ (2.2.26)
L ⎢0 − 1 0 1 0 0⎥
⎢0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢0 0 0 0 0 0⎦⎥

În aceste condiţii matricea de rigiditate se obţine prin însumarea :


[K g ] = [K1]e + [K 2 ]e + [K3 ]e (2.2.27)
Ţinând cont că în suma din relaţia (2.2.27) unii termeni sunt nuli, ca o
consecinţă a conexiunilor elementelor finite, expresia finală a matricei de rigiditate a
structurii va fi de forma:
⎡K(2)1,1+K(3)1,1 K(2)1,2 +K(3)1,2 K(3)1,3 K(3)1,4 K(2)1,5 K(2)1,6 ⎤
⎢ ⎥
⎢ K(2)2,2 +K(3)2,2 K(3)2,3 K(3)2,4 K(2)2,5 K(2)2,6 ⎥
[ ]
Kg = ⎢

K(1)3,3 +K(3)3,3 K(3)3,4 +K(1)3,4 K(1)3,5 K(1)3,6 ⎥

⎢ K(3)4,4 +K(1)4,4 K(1)4,5 K(1)4,6 ⎥
⎢ ⎥
⎢ S I M K(2)5,5 +K(1)5,5 K(1)5,6 +K(2)5,6⎥
⎢⎣ K(2)6,6 +K(1)6,6⎥⎦

(2.2.28)

După înlocuiri se obţine matricea de rigiditate pentru sistemul format din cele
trei bare articulate:

⎡ 0,3536 0,3536 0 0 − 0,3536 − 0,3536 ⎤


⎢ 0,3536
⎢ 1,3536 0 − 1 − 0,3536 − 0,3536 ⎥⎥
E ⋅S ⎢ ⎥
[ ]
Kg =
L ⎢

0
0
0
−1 0
1 0
1
−1
0
0
0
⎥ (2.2.29)

⎢ − 0,3536 − 0,3536 −1 0 1,3536 0,3536 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ − 0,3536 − 0,3536 0 0 0,3536 0,3536 ⎥⎦

VII. Impunerea condiţiilor de echilibru şi condiţiilor pe contur.


Structura trebuie să satisfacă sistemul de ecuaţii de echilibru de forma:
{ } [ ]{ }
Fg = K g ⋅ U g (2.2.30)
Elemente finite de tip bară - 51

Ţinând cont de datele problemei ecuaţia în (2.2.30) devine:

⎧ F1x ⎫ ⎧ u1 ⎫
⎪F ⎪ ⎪v ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ 1⎪
⎪⎪F2 x ⎪⎪ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
[ ]
⎨F ⎬ = K g ⋅ ⎨ ⎬ (2.2.31)
⎪ 2y ⎪ ⎪v 2 ⎪
⎪ F3x ⎪ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3y ⎪⎭ ⎪⎩ v 3 ⎪⎭

Prin impunerea condiţiilor pe contur în concordanţă cu datele problemei, F3x =


-2P; F3y = P şi u1= v1 = u2 = v2 = 0, ecuaţia (2.2.31), devine:

⎧ F1x ⎫ ⎡ 0,3536 0,3536 0 0 − 0,3536 − 0,3536⎤ ⎧0⎫


⎪F ⎪ ⎪0⎪
⎪ 1y ⎪
⎢ 0,3536
⎢ 1,3536 0 − 1 − 0,3536 − 0,3536⎥⎥ ⎪ ⎪
⎪⎪ F2 x ⎪⎪ E ⋅ S ⎢ 0 0 1 0 −1 0 ⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎨ ⎬= ⎢ ⎥ ⎨ ⎬
⎪ F2 y ⎪ L ⎢ 0 −1 0 1 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪− 2 P ⎪ ⎢− 0,3536 − 0,3536 − 1 0 1,3536 0,3536 ⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ P ⎪⎭ ⎢⎣− 0,3536 − 0,3536 0 0 0,3536 0,3536 ⎥⎦ ⎪⎩ v3 ⎪⎭

(2.2.32)

Utilizând regulile de înmulţire a matricelor, se poate realiza partiţionarea


ecuaţiei matriceale (2.2.32), obţinându-se două sisteme de ecuaţii după cum urmează:

⎧ F1x ⎫ ⎡− 0,3536 − 0,3536⎤


⎪F ⎪ ⎢ ⎥
⎪ 1y ⎪ E ⋅ S ⎢− 0,3536 − 0,3536⎥ ⎧u 3 ⎫
⎨F ⎬ = ⎨ ⎬ şi (2.2.33)
⎪ ⎪2 x L ⎢ − 1 0 ⎥ ⎩ v3 ⎭
⎪F2 y ⎪ ⎢ ⎥
⎩ ⎭ ⎣ 0 0 ⎦

⎧− 2P ⎫ E ⋅ S ⎡1,3536 0.3536⎤ ⎧u 3 ⎫
⎨ ⎬= ⎨ ⎬
L ⎢⎣0.3536 0.3536⎥⎦ ⎩ v3 ⎭
(2.2.34)
⎩ P ⎭
52 - Capitolul 2

Din ultima ecuaţie rezultă:

u3 = −
3P ⋅ L
E ⋅S
; şi v3 = 5,8284
P⋅L
E ⋅S
= 3+ 2 2 (
P⋅L
E ⋅S
; ) (2.2.35)

Înlocuind cele două deplasări în ecuaţia (2.2.33), se obţin reacţiunile din


nodurile 1 şi 2, după cum urmează:

F1x = - P; F1y = - P; F2x = 3 P; F2y = 0. (2.2.36)

VIII. Întrucât deplasările au fost calculate anterior se pot determina şi


tensiunile din barele sistemului şi vom obţine:

1 1 ΔL u − u2 u 3P
- bara 1 ⇒ σ = ε ⋅ E = ⋅E = 3 ⋅E = 3 ⋅E = − (2.2.37)
L L L S

-bara 2, (în conformitate cu Fig. 2.2.4),

v3
α

3 u3

v1

α
u1
1
Fig. 2.2.4

u cos α + v3 sin α − (u1 cos α + v1 sin α ) P 2


⇒ σ2 = 3 ⋅E = (2.2.38)
2L S
3
- bara 3 ⇒ σ = 0 ( u1= u2 = u3 = u4 = 0) (2.2.39)
Elemente finite de tip bară - 53

Aplicaţii

Aplicaţia A.2.2.1
Pentru structura de bare articulate din Fig. A.2.2.1.1, se cere să se calculeze
reacţiunile şi deplasările din articulaţii. Se cunosc:
P=500 KN;
A1=300 mm2;
A2=424 mm2;
L=1 m;
E=210000 MPa.

v2 x*
y* v3
P 2 v*3 u*3
u3
u2 3
2

1
L y
3

v1 α=450

1 x
u1

Fig. A.2.2.1.1

Elementele finite 1,2 şi 3 raportate la sistemul de axe global xOy, şi sistemele


de axe locale x* O y*, sunt reprezentate în Fig. A.2..2.1.2. a, b, c. Remarcăm faptul că
sistemele de axe locale au axa x* orientată de-a lungul elementului, cu originea în
nodul i şi sensul pozitiv spre nodul j, iar axa y* complectează sistemul de axe cartezian
drept.
54 - Capitolul 2

Matricele de rigiditate ale elementelor finite raportate la sistemele de axe locale în


conformitate cu relaţia (2.1.23), sunt date de relaţiile (A.2.2.1.1), iar în raport cu
sistemul de axe global, în conformitate relaţia (2.2.19), sunt date de relaţiile
(A.2.2.1.2).
y*=y

2 2 3 x*|| x
x*
α=00
x*
x*
2
3
y
3
1
y y*
α=450
α=900 1 x
*
y x O
b)
O 1
a) Fig. A.2.2.1.2

Tab. A.2.1
Nr. Nodu Lun- Aria Coordonatele nodurilor în Modulul α l m
-rile gimea raport cu sistemul de axe
i,j global de
ele- xi yi xj yj elasticitate [0]
ment
cos(α)
sin(α)

1 1,2 L S1 0 0 0 L E 900 0 1
2 2,3 L S1 0 L L L E 00 1 0
3 1,3 2L S2 0 0 L L E 450 2 2
2 2
Elemente finite de tip bară - 55

[K ]= E L⋅ S ⎡⎢⎣−11
*
1
1 − 1⎤
1⎦ ⎥ [ ]
; K*2 =
E ⋅ S1 ⎡ 1 − 1⎤

L ⎣− 1 1 ⎦ ⎥ ; K*3 = [ ]
E ⋅ S2 ⎡ 1 − 1⎤
⎢ ⎥.
2 ⋅ L ⎣− 1 1 ⎦
(A.2.2.1.1)
Grade de libertate
1 2 3 4 3 4 5 6
⎡0 0 0 0⎤ ⎡1 0 −1 0⎤
⎢ ⎥
0 − 1⎥ ⎢ 0⎥⎥
210000 ⋅ 300 ⎢0 1 210000 ⋅ 300 ⎢ 0 0 0
[K1 ] = ⋅ ; [K 2 ] = ⋅ ;
1000 ⎢0 0 0 0⎥ 1000 ⎢− 1 0 1 0⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣0 − 1 0 1⎦ ⎣0 0 0 0⎦

1 2 5 6

⎡0 0 0 0⎤
⎢ 0 − 1⎥⎥
210000 ⋅ 424 ⎢0 1
[K 3 ] = ⋅ (A.2.2.1.2)
1414,21 ⎢0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣0 − 1 0 1⎦
Matricele de rigiditate expandate vor fi:
⎡0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 1 0 −1 0 0⎥⎥

210000 ⋅ 300 ⎢0 0 0 0 0 0⎥
[K1 ]e = ⋅⎢ ⎥ (A.2.2.1.3)
1000 ⎢0 − 1 0 1 0 0⎥
⎢0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 0 0 0⎥⎦

⎡0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 0 0 0 0 0⎥⎥

210000 ⋅ 300 ⎢0 0 1 0 −1 0⎥
[K 2 ]e = ⋅⎢ ⎥ (A.2.2.1.4)
1000 ⎢0 0 0 0 0 0⎥
⎢0 0 −1 0 1 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 0 0 0⎥⎦
56 - Capitolul 2

⎡ 0,5 0,5 0 0 − 0,5 − 0,5⎤


⎢ 0,5 0,5 0 0 − 0,5 − 0,5⎥⎥

⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
[K 3 ]e = 210000 ⋅ 424 ⋅ ⎢ ⎥ (A.2.2.1.5)
1424 ⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢− 0,5 − 0,5 0 0 0,5 0,5 ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢− 0,5 − 0,5 0 0 0,5 0,5 ⎦⎥

Matricea de rigiditate a structurii va fi:

⎡ 0,5 0,5 0 0 − 0,5 − 0,5⎤


⎢ 0,5 1,5 0 − 1 − 0,5 − 0,5⎥⎥

⎢ 0 0 ⎥
[ ]
K g = 188528⎢
0
−1
1 0 −1
⎥ ; (N/mm). (A.2.2.1.6)
⎢ 0 0 1 0 0 ⎥
⎢− 0,5 − 0,5 − 1 0 1,5 0,5 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣− 0,5 − 0,5 0 0 0,5 0,5 ⎥⎦

Condiţiile pe contur sunt:


u1=v1= v2= v*3 =0. (A.2.2.1.7
F2x=P; F3*x =0.
Pentru condiţia v*3 =0, trebuie remarcat faptul că deplasarea v*3 nu este orientată
după direcţiile gradelor de libertate ale structurii, ca urmare a faptului că reazemul

F3y
* F3*y x*
y v3 F3*x
α
v*3 u *3
α
F3x
u3
3

Fig. A.2.2.1.3
Elemente finite de tip bară - 57

mobil din nodul 3 este înclinat cu unghiul α faţă de axa x.


Vom transforma deplasarea v*3 din sistemul de axe local în sistemul de axe
global, Fig. A.2.2.1.3. Se poate scrie:
v3* = −u3 ⋅ sin α + v3 ⋅ cos α = −l ⋅ u3 + m ⋅ v3
2
Întrucât α = 450 , sinα=cosα= , iar v*3 = 0 , obţinem condiţia:
2
− u 3 + v3 = 0 . (A.2.2.1.8)
Această condiţie de forma ∑ Ci ⋅ u i = 0 , poartă denumirea de constrângere
i
multiplă de punct.
În mod asemănător pentru reacţiunea F3*x se poate scrie:

2
F3*x = l ⋅ F3 x + m ⋅ F3 y = ( F3 x + F3 y ) = 0 ,
2
sau: ( F3 x + F3 y ) = 0 . (A.2.2.1.9)
Pentru întreaga structură vectorii forţelor nodale exterioare şi al deplasărilor
nodale după impunerea condiţiilor pe contur devin:
⎧ F1x ⎫ ⎧0⎫
⎪F ⎪ ⎪0⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎪ P ⎪⎪ ⎪⎪u ⎪⎪
{ }
Fg = ⎨ ⎬; { }
Ug = ⎨ 2 ⎬ . (A.2.2.1.10)
⎪F2 y ⎪ ⎪0⎪
⎪F3x ⎪ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3y ⎪⎭ ⎪⎩ v3 ⎪⎭
În final se ajunge la următorul sistem de ecuaţii:

⎧ F1x ⎫ ⎡ 0,5 0,5 0 0 − 0,5 − 0,5⎤ ⎧ 0 ⎫


⎪ F ⎪
⎪ 1y ⎪
⎢ 0,5
⎢ 1,5 0 − 1 − 0,5 − 0,5⎥⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎪⎪5 ⋅ 105 ⎪⎪ ⎢ 0 0 1 0 −1 0 ⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎨ ⎬ = 188528⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (A.2.2.1.11)
⎪ F2 y ⎪ ⎢ 0 −1 0 1 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪ F3x ⎪ ⎢− 0,5 − 0,5 − 1 0 1,5 0,5 ⎥ ⎪ u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3y ⎪⎭ ⎢⎣− 0,5 − 0,5 0 0 0,5 0,5 ⎥⎦ ⎪⎩ v3 ⎪⎭
58 - Capitolul 2

De aici se obţine sistemul:

⎧ P ⎫ ⎡ 1 − 1 0 ⎤ ⎧u 2 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨F3x ⎬ = 188528 ⋅ ⎢− 1 1,5 0,5⎥ ⋅ ⎨u 3 ⎬ (A.2.2.1.12)
⎪F ⎪
⎩ 3y ⎭ ⎢⎣ 0 0,5 0,5⎥⎦ ⎪⎩ v3 ⎪⎭
la care se ataşează ecuaţiile (A.2.2.1.8) şi (A.2.2.1.9).
După înlocuiri se obţine sistemul:
⎧ P ⎫ ⎡ 1 − 1 0 ⎤ ⎧u 2 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨ F3x ⎬ = 188528 ⋅ ⎢− 1 1,5 0,5⎥ ⋅ ⎨ u 3 ⎬ , (A.2.2.1.13)
⎪− F ⎪
⎩ 3x ⎭ ⎢⎣ 0 0,5 0,5⎥⎦ ⎪⎩ u 3 ⎪⎭
de unde se obţine:
⎧u 2 ⎫ P ⎧3⎫ P
⎨ ⎬= ⎨ ⎬ şi F3x = − . (A.2.2.1.14)
⎩ v3 ⎭ 2 ⋅188528 ⎩1⎭ 2
Înlocuind aceste soluţii în (A.2.2.1.11), vom obţine:
⎧ F1x ⎫ ⎡ 0,5 0,5 0 0 − 0,5 − 0,5⎤ ⎧ 0 ⎫
⎪ F ⎪ ⎢
⎪ 1 y ⎪ ⎢ 0,5 1,5 0 − 1 − 0,5 − 0,5⎥⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎪⎪5 ⋅105 ⎪⎪ ⎢ 0 0 1 0 −1 0 ⎥ ⎪⎪1,5 P ⎪⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (A.2.2.1.15)
⎪ F2 y ⎪ ⎢ 0 −1 0 1 0 0 ⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ F3 x ⎪ ⎢− 0,5 − 0,5 − 1 0 1,5 0,5 ⎥ ⎪0,5P ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3 y ⎪⎭ ⎢⎣− 0,5 − 0,5 0 0 0,5 0,5 ⎥⎦ ⎪⎩0,5P ⎪⎭

⎧ F1x ⎫ ⎧− 0,5P ⎫ ⎧− 250000⎫


⎪F ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪− 0,5P ⎪ ⎪− 250000⎪
⎪⎪ P ⎪⎪ ⎪⎪ P ⎪⎪ ⎪⎪ 500000 ⎪⎪
{ }
Fg = ⎨ ⎬ = ⎨
F 0
⎬=⎨
0
⎬, ( N). (A.2.2.1.16)
⎪ ⎪ ⎪
2 y ⎪ ⎪ ⎪
⎪F3x ⎪ ⎪− 0,5P ⎪ ⎪− 250000⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3y ⎪⎭ ⎩⎪ 0,5P ⎭⎪ ⎩⎪ 250000 ⎭⎪
Elemente finite de tip bară - 59

Aplicaţia A.2.2.2
Pentru structura de bare articulate din Fig. A.2.2.2.1, se cere să se calculeze
reacţiunile şi deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei. Se cunosc:
P=50 KN;
S=300 mm2;
L=0,7 m;
E=210000 MPa.

L/2
α=450

L P
L

Fig. A.2.2.2.1

Rezolvare:
În rezolvarea problemei vom utiliza numerotarea nodurilor din figura
A.2.2.2.2, iar datele de intrare necesare constituirii matricelor de rigiditate a
elementelor sunt cuprinse în tabelul A.2.2.2.1

v4
v2 4
u2 u4
y
2 4
1 3 7
5 L/2
v1 α=450 v5
u1 v3
x
1 5
u1 2 3 u3 6 u5
P
L L

Fig. A.2.2.2.2
60 - Capitolul 2
Tab. A.2.2.2.1
Lungimea Coordonatele nodurilor în α
Nodurile

elasticitate
element

raport cu sistemul de axe [0]

Modulul

sin(α)
cos(α)
Aria
Nr.

global
i,j

de

m
l
xi yi xj yj
1 1,2 2L / 2 S 0 0 L/2 L/2 E 450 2/2 2/2
2 1,3 L S 0 0 L 0 E 00 1 0
3 3,2 2L / 2 S L 0 L/2 L/2 E 1350 - 2/2
2/2
4 2,4 L S L/2 L/2 3L/2 L/2 E 00 1 0

5 3,4 2L / 2 S L 0 3L/2 L/2 E 450 2/2 2/2


6 3,5 L S L 0 2L 0 E 00 1 0
0
7 5,4 2L / 2 S 2L 0 3L/2 L/2 E 135 - 2/2
2/2

Matricele de rigiditate a elementelor în raport cu sistemul de axe global sunt:


⎡ 0,5 0,5 − 0,5 − 0,5⎤
⎢ 0,5 0,5 − 0,5 − 0,5⎥⎥
E ⋅S ⎢
[K1 ] = [K 5 ] = L ⋅ (A.2.2.2.1)
⎢− 0,5 − 0,5 0,5 0,5 ⎥

2 ⎣− 0,5 − 0,5 0,5 ⎥
0,5 ⎦

⎡1 0 − 1 0⎤
⎢ 0 0 0⎥⎥
E ⋅S ⎢ 0
[K 2 ] = [K 4 ] = [K 6 ] = ⋅ (A.2.2.2.2)
L ⎢− 1 0 1 0⎥
⎢ ⎥
⎣0 0 0 0⎦

⎡ 0,5 − 0,5 − 0,5 0,5 ⎤


⎢ 0,5 − 0,5⎥⎥
E ⋅ S ⎢− 0,5 0,5
[K 3 ] = [K 7 ] = L ⋅ (A.2.2.2.3)
⎢− 0,5 0,5 0,5 − 0,5⎥
2 ⎣ 0,5 − 0,5 − 0,5 0,5 ⎥⎦

Elemente finite de tip bară - 61

Matricele de rigiditate expandate sunt:

⎡0,707 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0 0 0 0 0⎤



⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢ 0,707 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0,707 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0⎥ (A.2.2.2.4)
[K1 ] e = E ⋅ S ⋅ ⎢ ⎥
L ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
simetric
⎢ 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0⎥⎦

⎡1 0 0 0 − 1 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥

⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0⎥ (A.2.2.2.5)
[K 2 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢
1

L ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ simetric 0 0 0⎥
⎢ 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥

⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 0
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢0 0 0,707 − 0,707 − 0,707 0,707 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0,707 0,707 − 0,707 0 0 0 0⎥
⎢ 0,707 − 0,707 0 0 0 0⎥ (A.2.2.2.6)
[K 3 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢ ⎥
L ⎢ 0,707 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ simetric 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0⎥⎦
62 - Capitolul 2

⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥

⎢ 1 0 0 0 −1 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0⎥ (A.2.2.2.7)
[K 4 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢
0 0 0

L ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 1 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ simetric 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥

⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 0 0 0
⎢ 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
(A.2.2.2.8)
⎢ 0,707 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0⎥
[K 5 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢ ⎥
L ⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0⎥
⎢ 0,707 0,707 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0,707 0 0⎥
⎢ simetric 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥

⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥

⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 1 0 0 0 −1 0⎥ (A.2.2.2.9)
[K 6 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢ ⎥
L ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ 1 0⎥
⎢ sim
m eettrri icc ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥
Elemente finite de tip bară - 63

⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎤ 0
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥ 0
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥ 0
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥ 0
E ⋅S ⎢ 0 0 0 0 0 ⎥ 0 (A.2.2.2.10)
[K 7 ]e = ⋅⎢ ⎥
L ⎢ 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0,707 ⎥
⎢ ⎥
⎢ 0,707 0,707 − 0,707⎥
⎢ 0,707 − 0,707⎥
⎢ simetric ⎥
⎢⎣ 0,707 ⎥⎦

După asamblare şi impunerea condiţiilor pe contur se obţine următorul sistem


de ecuaţii:

⎧F1x ⎫ ⎡ 1,707 0,707 − 0,707 − 0,707 −1 0 0 0 0 0 ⎤ ⎧0⎫


⎪F ⎪ ⎢ 0,707
⎪ 1y ⎪ ⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪
⎪F2x ⎪ ⎢− 0,707 − 0,707 2,414 0 − 0,707 0,707 −1 0 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪0⎪ ⎢− 0,707 − 0,707 0 1,414 0,707 − 0,707 0 0 0 0 ⎥ ⎪v2 ⎪
⎪⎪ 0 ⎪⎪ E ⋅ S ⎢ −1 0 − 0,707 0,707 3,414 0 − 0,707 − 0,707 −1 0 ⎥ ⎪⎪u3 ⎪⎪
⎨− P ⎬ = ⋅⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪ ⎪ L ⎢ 0 0 0,707 − 0,707 0 1,414 − 0,707 − 0,707 0 0 ⎥ ⎪v3 ⎪
⎪F4x ⎪ ⎢ 0 0 −1 0 − 0,707 − 0,707 2,414 0 − 0,707 0,707 ⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪0⎪ ⎢ 0 0 0 0 − 0,707 − 0,707 0 1,414 0,707 − 0,707⎥ ⎪v4 ⎪
⎪F5x ⎪ ⎢ 0 0 0 0 −1 0 − 0,707 0,707 1,707 − 0,707⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎩⎪F5y ⎭⎪ ⎣⎢ 0 0 0 0 0 0 0,707 − 0,707 − 0,707 0,707 ⎦⎥ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
(A.2.2.2.11)

Din acest sistem de ecuaţii se pot scrie următoarele sisteme de ecuaţii:

⎧ 0 ⎫ ⎡ 1,414 0,707 − 0,707 0 ⎤ ⎧v 2 ⎫


⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ E ⋅S ⎢
⎢ 0,707 3,414 0 − 0,707⎥⎥ ⎪⎪u 3 ⎪⎪ (A.2.2.2.12)
⎨ ⎬= ⋅⎨ ⎬
⎪− P ⎪ L ⎢− 0,707 0 1,414 − 0,707⎥ ⎪ v3 ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭ ⎢ ⎥
⎣ 0 − 0,707 − 0,707 1,414 ⎦ ⎪⎩v 4 ⎪⎭
64 - Capitolul 2

⎧ F1x ⎫ ⎡− 0,707 −1 0 0 ⎤
⎪F ⎪
⎪ 1y ⎪
⎢− 0,707
⎢ 0 0 0 ⎥⎥ ⎧v 2 ⎫
⎪⎪F2 x ⎪⎪ E ⋅ S ⎢ 0 − 0,707 0,707 0 ⎥ ⎪⎪u 3 ⎪⎪ (A.2.2.2.13)
⎨F ⎬ = ⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪ 4x ⎪ L ⎢ 0 − 1,707 − 0,707 0 ⎥ ⎪ v3 ⎪
⎪F5x ⎪ ⎢ 0 0 0 0,707 ⎥ ⎪⎩v 4 ⎪⎭
⎪ ⎪ ⎢ ⎥
⎩⎪ F5 y ⎭⎪ ⎣⎢ 0 0 0 − 0,707⎦⎥
Din sistemul de ecuaţii (A.2.2.2.12) se obţine:
⎧v 2 ⎫ ⎧− 0,039⎫
⎪u ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ 3⎪ ⎪ ⎪ (A.2.2.14)
⎨ ⎬=⎨ ⎬
v
⎪ 3⎪ ⎪ − 0,079 ⎪
⎪⎩v 4 ⎪⎭ ⎪⎩− 0,039⎪⎭
Din sistemul de ecuaţii (A.2.2.2.13), cu soluţiile (A.2.2.2.14), se obţine:
⎧ F1x ⎫ ⎧ 2,482 ⋅ 10 4 ⎫
⎪F ⎪ ⎪ 4 ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ 2,482 ⋅ 10 ⎪
⎪⎪F2 x ⎪⎪ ⎪⎪ − 5,027 ⋅ 10 4 ⎪⎪ (A.2.2.2.15)
⎨F ⎬ = ⎨ 4 ⎬
⎪ 4 x ⎪ ⎪ 5,027 ⋅ 10 ⎪
⎪F5x ⎪ ⎪− 2,482 ⋅ 10 4 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ 4

⎩⎪ F5 y ⎪⎭ ⎩⎪ 2,482 ⋅ 10 ⎭⎪
Aplicaţia A.2.2.3
Pentru structura din figura A.2.2.3.1, se cere să se calculeze reacţiunile şi
deplasările din noduri. Se cunosc:
P=50 KN;
q=100 KN/m;
S=300 mm2;
L=0,7 m;
E=210000 MPa.

α=450

P (N)
L
q (N/mm)

L/2

L Elemente finite de tip bară - 65

Fig. A.2.2.3.1
Rezolvare:
Întrucât sarcinile se pot aplica numai în noduri este necesar ca sarcina axială
distribuită q, să fie înlocuită printr-o sarcină echivalentă. Schema de încărcare
echivalentă este prezentată în figura A.2.2.3.2. Deoarece faţă de aplicaţia A.2.2.2 sunt
diferite numai condiţiile pe contur, vom utiliza matricea de rigiditate a structurii din
ecuaţia (A.2.2.2.11). Prin impunerea condiţiilor pe contur se obţine următorul sistem
de ecuaţii:
ql/2 ql/2

L/2
α=450

P (N)
L L

Fig. A.2.2.3.2

⎧ F1x ⎫ ⎡ 1,707 0,707 − 0,707 − 0,707 −1 0 0 0 0 0 ⎤ ⎧0⎫


⎪F ⎪ ⎢ 0,707
⎪ 1y ⎪ ⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪
⎪ql/ 2⎪ ⎢− 0,707 − 0,707 2,414 0 − 0,707 0,707 −1 0 0 0 ⎥ ⎪u2 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢− 0,707 − 0,707 0 1,414 0,707 − 0,707 0 0 0 0 ⎥ ⎪v2 ⎪
⎪⎪ 0 ⎪⎪ E ⋅ S ⎢ −1 0 − 0,707 0,707 3,414 0 − 0,707 − 0,707 −1 0 ⎥ ⎪⎪u3 ⎪⎪
⎨ −P ⎬= ⋅⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪ ⎪ L ⎢ 0 0 0,707 − 0,707 0 1,414 − 0,707 − 0,707 0 0 ⎥ ⎪v3 ⎪
⎪ql/ 2⎪ ⎢ 0 0 −1 0 − 0,707 − 0,707 2,414 0 − 0,707 0,707 ⎥ ⎪u4 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢ 0 0 0 0 − 0,707 − 0,707 0 1,414 0,707 − 0,707⎥ ⎪v4 ⎪
⎪ F5x ⎪ ⎢ 0 0 0 0 −1 0 − 0,707 0,707 1,707 − 0,707⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ F5y ⎪⎭ ⎣⎢ 0 0 0 0 0 0 0,707 − 0,707 − 0,707 0,707 ⎦⎥ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
(A.2.2.3.1)
Din sistemul (A.2.2.3.1) se obţin:
⎧ql / 2⎫ ⎡ 2,414 0 − 0,707 0,707 −1 0 ⎤ ⎧u 2 ⎫
⎪ 0 ⎪ ⎢ 0 1,414 0,707 − 0,707 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪ v 2 ⎪⎪
⎪ ⎪ ⎢
⎪⎪ 0 ⎪⎪ E ⋅ S ⎢− 0,707 0,707 3,414 0 − 0,707 − 0,707⎥ ⎪⎪ u 3 ⎪⎪
⎨ ⎬= ⋅⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪ −P ⎪ L ⎢ 0,707 − 0,707 0 1,414 − 0,707 − 0,707⎥ ⎪ v 3 ⎪
⎪ql / 2⎪ ⎢ −1 0 − 0,707 − 0,707 2,414 0 ⎥ ⎪u 4 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭ ⎣⎢ 0 0 − 0,707 − 0,707 0 1,414 ⎦⎥ ⎪⎩ v 4 ⎪⎭
66 - Capitolul 2
(A.2.2.3.2)

⎧u 2 ⎫
⎧ F1x ⎫ ⎡- 0,707 - 0,707 - 1 0 0 0 ⎤ ⎪⎪ v 2 ⎪⎪
⎪F ⎪ ⎢
⎪ 1y ⎪ E ⋅ S ⎢- 0,707 - 0,707 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪ u 3 ⎪⎪ (A.2.2.3.3)
⎨F ⎬ = ⋅ ⋅⎨ ⎬
⎪ 5x ⎪ L ⎢ 0 0 -1 0 - 0,707 0,707 ⎥ ⎪ v 3 ⎪
⎪F5 y ⎪ ⎢ ⎥
⎩ ⎭ ⎣ 0 0 0 0 0,707 - 0,707 ⎦ ⎪u 4 ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩ v 4 ⎪⎭
Din (A.2.2.3.2) şi (A.2.2.3.3) rezultă:

⎧u 2 ⎫ ⎧ 0,65 ⎫
⎪ v ⎪ ⎪− 0,768⎪ ⎧ F1x ⎫ ⎧ − 1 ⋅ 10 4 ⎫
⎪ 2⎪ ⎪ ⎪ ⎪F ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎪ u 3 ⎪⎪ ⎪⎪ 0,194 ⎪⎪ , (mm); ⎪ 1y ⎪ ⎪ 7,5 ⋅ 103 ⎪ (N). (A.2.2.3.4)
⎨ ⎬=⎨ ⎬ ⎨F ⎬ = ⎨ 4 ⎬
,
⎪ v 3 ⎪ ⎪ − 1,341 ⎪ ⎪ 5x ⎪ ⎪ − 6 ⋅ 10 ⎪
⎪u 4 ⎪ ⎪ 0,094 ⎪ ⎪F5 y ⎪ ⎪4,25 ⋅ 10 4 ⎪
⎩ ⎭ ⎩ ⎭
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ v 4 ⎪⎭ ⎪⎩− 0,573⎪⎭

Aplicaţia A.2.2.4
Pentru aceeaşi structură de bare articulate prezentată în aplicaţia A.2.2.3,
pentru care însă reazemul din dreapta se transformă într-un reazem mobil,
Fig.A.2.2.4.1, se cere să se calculeze deplasările nodurilor şi reacţiunile din reazeme.

Rezolvare:
Matricea de rigiditate fiind aceeaşi ca în cazul aplicaţiei A.2.2.2, se modifică
condiţiile pe contur în conformitate cu modul de rezemare prezentat în Fig. A.2.2.4.1 şi
se obţine următorul sistem de ecuaţii:

q (N/mm)

L/2
α=450

L P (N)
L
Elemente finite de tip bară - 67

Fig. A.2.2.4.1

⎧ F1x ⎫ ⎡ 1,707 0,707 − 0,707 − 0,707 −1 0 0 0 0 0 ⎤ ⎧0⎫


⎪F ⎪ ⎢ 0,707
⎪ 1y ⎪ ⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪
⎪ql/ 2⎪ ⎢− 0,707 − 0,707 2,414 0 − 0,707 0,707 −1 0 0 0 ⎥ ⎪u2 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢− 0,707 − 0,707 0 1,414 0,707 − 0,707 0 0 0 0 ⎥ ⎪v2 ⎪
⎪⎪ 0 ⎪⎪ E ⋅ S ⎢ −1 0 − 0,707 0,707 3,414 0 − 0,707 − 0,707 −1 0 ⎥ ⎪⎪u3 ⎪⎪
⎨ −P ⎬= ⋅⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪ ⎪ L ⎢ 0 0 0,707 − 0,707 0 1,414 − 0,707 − 0,707 0 0 ⎥ ⎪v3 ⎪
⎪ql/ 2⎪ ⎢ 0 0 −1 0 − 0,707 − 0,707 2,414 0 − 0,707 0,707 ⎥ ⎪u4 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢ 0 0 0 0 − 0,707 − 0,707 0 1,414 0,707 − 0,707⎥ ⎪v4 ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢ 0 0 0 0 −1 0 − 0,707 0,707 1,707 − 0,707⎥ ⎪u5 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ F5y ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0 0 0 0 0 0,707 − 0,707 − 0,707 0,707 ⎥⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
(A.2.2.4.1)
Din sistemul (A.2.2.4.1) se obţin:

⎧ql / 2⎫ ⎡ 2,414 0 − 0,707 0,707 −1 0 0 ⎤ ⎧u 2 ⎫


⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪
⎢ 0
⎢ 1,414 0,707 − 0,707 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪ v 2 ⎪⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢− 0,707 0,707 3.414 0 − 0,707 − 0,707 − 1 ⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ E ⋅S ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨ −P ⎬= ⋅ ⎢ 0,707 − 0,707 0 1,414 − 0,707 − 0,707 0 ⎥ ⋅ ⎨ v3 ⎬
⎪ql / 2⎪ L
⎢ −1 0 − 0,707 − 0,707 2,414 0 − 0,707⎥ ⎪u 4 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢ 0 0 − 0,707 − 0,707 0 1,414 0,707 ⎥ ⎪ v 4 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 0 ⎪ ⎪
⎩ 0 ⎭ ⎣ 0 −1 0 − 0,707 0,707 1,707 ⎥⎦ ⎩u 5 ⎭
(A.2.2.4.2)

⎧u 2 ⎫
⎪v ⎪
⎪ 2⎪
⎧ F1x ⎫ ⎡- 0,707 - 0,707 − 1 0 0 0 0 ⎤ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ E ⋅S ⎢ ⎪ ⎪ (A.2.2.4.3)
⎨ F1y ⎬ = ⋅ ⎢- 0,707 - 0,707 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⋅ ⎨ v 3 ⎬
L
⎪F ⎪
⎩ 5y ⎭ ⎢⎣ 0 0 0 0 0,707 - 0,707 − -0,707 ⎥⎦ ⎪u 4 ⎪
⎪ ⎪
⎪v 4 ⎪
⎪u ⎪
⎩ 5⎭
68 - Capitolul 2

Din (A.2.2.4.2) şi (A.2.2.4.3) rezultă:

⎧u 2 ⎫ ⎧ 0,132 ⎫
⎪v ⎪ ⎪ − 0,143⎪
⎪ 2⎪ ⎪ ⎪ ⎧ F1x ⎫ ⎧ 7 ⋅10 4 ⎫
⎪ u 3 ⎪ ⎪ 0,086 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎪ 3 ⎪

⎪ ⎪ ⎪ ⎪ , (mm); ⎨ F1y ⎬ = ⎨ 7,5 ⋅10 ⎬,
(N). (A.2.2.4.4)
⎨ v 3 ⎬ = ⎨− 0,201⎬ ⎪F ⎪ ⎪4,25 ⋅10 4 ⎪
⎪u ⎪ ⎪ 0,076 ⎪ ⎩ 5 y ⎭ ⎪⎩ ⎪⎭
⎪ 4⎪ ⎪ ⎪
⎪v 4 ⎪ ⎪− 0,124 ⎪
⎪u ⎪ ⎪ ⎪
⎩ 5 ⎭ ⎩ 0,133 ⎭

2.3 Structuri spaţiale de bare articulate

În cazul structurilor spaţiale de bare articulate se folosesc relaţiile prezentate


în paragrafele 2.1 şi 2.2, cu observaţia că matricea de transformare [T ] , dată de relaţia
(2.2.16) trebuie modificată. Modificarea matricei de transformare [T ] se face ţinând
cont de faptul că în cazul structurilor spaţiale de bare articulate fiecare nod în sistemul
de axe propriu x* y* z* , a elementului finit are un grad de libertate iar în sistemul de
axe global x y z, al structurii va avea trei grade de libertate pe nod, Fig. 2.3.1.

vj x* (α, β, γ,)
u *j
j
y
uj
y * wj
vi
u *i
i
x
ui
wi
z z*

Fig. 2.3.1
Elemente finite de tip bară - 69

Dacă α, β, γ, sunt unghiurile pe care le face axa x* a sistemului de axe local cu axele x,
y şi z ale sistemului global de axe, cu notaţiile:

l1=cosα; m1=cosβ; n1=cosγ; (2.3.1)

⎧ ui ⎫
⎪v ⎪
⎪ i⎪
⎧⎪u *i ⎫⎪ ⎡l1 m1 n1 0 0 0 ⎤ ⎪⎪ w i ⎪⎪
rezultă: ⎨ * ⎬ = ⎢ ⋅⎨ ⎬ (2.3.2)
⎪⎩u j ⎪⎭ ⎣ 0 0 0 l1 m1 n1 ⎥⎦ ⎪ u j ⎪
⎪vj ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩w j ⎪⎭
sau:
{U }= [T]⋅ {U }
*
e e (2.3.3)
unde:

[T ] = ⎡⎢ 1
l m1 n1 0 0 0⎤
(2.3.4)
⎣0 0 0 l1 m1 n1 ⎥⎦

Relaţia (2.2.9), de transformare a matricei de rigiditate a elementului din


sistemul de axe local în sistemul de axe global va fi:

⎡ l1 0⎤
⎢m 0 ⎥⎥
⎢ 1
⎢n 0 ⎥ E ⋅ S ⎡l1 m1 n1 0 0 0⎤
[K e ] = ⎢ 1 ⎥⋅ ⋅ (2.3.5)
⎢0 l1 ⎥ L ⎢⎣ 0 0 0 l1 m1 n1 ⎥⎦
⎢0 m1 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0 n1 ⎥⎦
70 - Capitolul 2

⎡ (l1 )2 l1 ⋅ m1 l1 ⋅ n1 − (l1 )
2
− l1 ⋅ m1 − l1 ⋅ n1 ⎤
⎢ ⎥
⎢ l1 ⋅ m1 (m1 )2 m1 ⋅ n1 − l1 ⋅ m1 − (m1 )
2
− m1 ⋅ n1 ⎥

[K e ] = E ⋅ S ⋅ ⎢ l1 ⋅ n12 m1 ⋅ n1 (n1 )2 − l1 ⋅ n1 − m1 ⋅ n1 − (n1 ) ⎥
2


L ⎢ − (l1 ) − l1 ⋅ m1 − l1 ⋅ n1 (l1 )2 l1 ⋅ m1 l1 ⋅ n1 ⎥
⎢− l ⋅ m − (m1 )
2
− m1 ⋅ n1 l1 ⋅ m1 (m1 )2 m1 ⋅ n1 ⎥
⎢ 1 1 ⎥
− (n1 ) (n1 )2 ⎥⎦
2
⎢⎣ − l1 ⋅ n1 − m1 ⋅ n1 l1 ⋅ n1 m1 ⋅ n1
(2.3.6)
În conformitate cu relaţia (2.2.6), forţele nodale exterioare aplicate elementului
finit, raportat la sistemul de axe global, Fig. 2.3.2, vor fi:

Fjy x* (α, β, γ,)


u *j
j
y *
Fjx
y* Fjz
Fiy
i
Fi*
x
Fix
Fix
z z*
Fig. 2.3.2

⎧ Fix ⎫ ⎡ l1 0 ⎤
⎪F ⎪ ⎢m ⎥
⎪ iy ⎪ ⎢ 1 0 ⎥
⎪⎪ Fiz ⎪⎪ ⎢n 0 ⎥ ⎧⎪Fi* ⎫⎪
{ }
{Fe } = ⎨ ⎬ = [T]T ⋅ Fe* = ⎢ 1 ⎥⋅⎨ ⎬
l1 ⎥ ⎪⎩Fj* ⎪⎭
(2.3.7)
⎪Fjx ⎪ ⎢0
⎪Fjy ⎪ ⎢0 m1 ⎥
⎪ ⎪ ⎢ ⎥
⎪⎩ Fjz ⎪⎭ ⎢⎣ 0 n1 ⎥⎦
Elemente finite de tip bară - 71

Aplicaţia A.2.4.1
Pentru structura de bare articulate din Fig. A.2.4.1, se cere să se calculeze
reacţiunile şi deplasarea articulaţiei 2. Se cunosc:
P=20 KN;
S=300 mm2;
L=1 m;
E=210000 MPa

3L

O x

0,5L

C
L

3L

z
Fig. A.2.4.1
Rezolvare:
Numerotarea nodurilor şi elementelor finite în conformitate cu modul de discretizarea
a structurii este prezentată în Fig. A.2.4.2. Datele de intrare privitoare la geometria structurii
sunt cuprinse în tabelul A.2.4.1.

Tabelul A.2.4.1
xi yi z xj yj zj Lk cos α= cos β= cos γ=
Nr. elem.

Grade de
Nodurile

x j − xi y j − yi z j − zi
libertate

i
i,j
k

Lk Lk Lk

1 1,2 1,2,3, 0 0 0 1L 3L 0,5L 3,20156L 0,3123 0,9374 0,156


4,5,6
2 3,2 7,8,9, 3L 0 0 1L 3L 0,5L 3,64005L -0,5494 0,8241 0,1373
4,5,6
72 - Capitolul 2
F2y
y v2

u2
w2
P 2
2 F3y
F1y
1 v3
v1

O u1 F3x x
F1x u3
1
3
w1
w3

z F1z F3z
Fig. A.2.4.2

Matricele de rigiditate ale elementelor raportate la sistemul de axe global xzy, în


conformitate cu relaţia (2.3.6), sunt:

0.097 0.292 0.049 0.097 0.292 0.049


0.292 0.878 0.146 0.292 0.878 0.146
0.049 0.146 0.024 0.049 0.146 0.024
[K1 ] = E ⋅ S ⋅ 0.097 0.292 0.049 0.097 0.292 0.049
L1
0.292 0.878 0.146 0.292 0.878 0.146
0.049 0.146 0.024 0.049 0.146 0.024

0.301 0.452 0.075 0.301 0.452 0.075


0.452 0.679 0.113 0.452 0.679 0.113
[K 2 ] = E ⋅ S ⋅ 0.075 0.113 0.019 0.075 0.113 0.019
L2
0.301 0.452 0.075 0.301 0.452 0.075
0.452 0.679 0.113 0.452 0.679 0.113
0.075 0.113 0.019 0.075 0.113 0.019
Elemente finite de tip bară - 73

Matricele de rigiditate expandate sunt:

0.097 0.292 0.049 0.097 0.292 0.049 0 0 0


0.292 0.878 0.146 0.292 0.878 0.146 0 0 0
0.049 0.146 0.024 0.049 0.146 0.024 0 0 0
0.097 0.292 0.049 0.097 0.292 0.049 0 0 0
E ⋅S
[K1 ]e = ⋅ 0.292 0.878 0.146 0.292 0.878 0.146 0 0 0
L1
0.049 0.146 0.024 0.049 0.146 0.024 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0

0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0.301 0.452 0.075 0.301 0.452 0.075
E ⋅ S 0 0 0 0.452 0.679 0.113 0.452 0.679 0.113
[K 2 ]e = ⋅
L2 0 0 0 0.075 0.113 0.019 0.075 0.113 0.019
0 0 0 0.301 0.452 0.075 0.301 0.452 0.075
0 0 0 0.452 0.679 0.113 0.452 0.679 0.113
0 0 0 0.075 0.113 0.019 0.075 0.113 0.019

Matricea de rigiditate a structurii, după înlocuirea valorilor numerice, este:

. 3
1.90910 . 3
5.74610 964.217 . 3
1.90910 . 3
5.74610 964.217 0 0 0
.
5.74610
3 .
1.72810
4 .
2.87310
3 .
5.74610
3 .
1.72810
4 .
2.87310
3
0 0 0

964.217 .
2.87310
3
472.27 964.217 .
2.87310
3
472.27 0 0 0
. 3
1.90910 . 3
5.74610 . 3
964.217 7.11810 . 3
2.07710 333.842 . 3
5.2110 . 3
7.82310 . 3
1.29810

[K ] =
g
. 3
5.74610 . 4
1.72810 . 3
2.87310 . 3 2.90310
2.07710 . 4 . 3
4.82910 . 3
7.82310 . 4
1.17510 . 3
1.95610

964.217 . 3
2.87310 472.27 . 3
333.842 4.82910 801.111 . 3
1.29810 . 3
1.95610 328.842

0 0 0 .
5.2110
3 .3
7.82310 .
1.29810
3 .
5.2110
3 .
7.82310
3 . 3
1.29810

0 0 0 . 3
7.82310 . 4
1.17510 . 3
1.95610 . 3 1.17510
7.82310 . 4 . 3
1.95610

0 0 0 . 3
1.29810 . 3
1.95610 328.842 . 3 1.95610
1.29810 . 3 328.842
74 - Capitolul 2
Din sistemul de ecuaţii global, prin impunerea condiţiilor pe contur se obţine
următorul sistem de ecuaţii:
⎧ F1x ⎫ ⎧0⎫
⎪F ⎪ ⎪0⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ ⎪
⎪ F1z ⎪ ⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎪ u2 ⎪
⎪ ⎪
[ ]
⎨ F2 y ⎬ = K g
⎪ ⎪
⋅⎨ 0 ⎬,
⎪− P ⎪ ⎪w ⎪
⎪ ⎪ ⎪ 2⎪
⎪ F3 x ⎪ ⎪0⎪
⎪F ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 3y ⎪ ⎪0⎪
⎪⎩ F3z ⎪⎭ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
din care se obţin următoarele sisteme de ecuaţii:
⎧ 0 ⎫ ⎡7,118 ⋅ 10 3 − 333,842 ⎤ ⎧ u 2 ⎫ ;
⎨ ⎬=⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎩− P ⎭ ⎣ − 333,842 801,111 ⎦ ⎩ w 2 ⎭
⎧ F1 x ⎫ ⎡ − 1,909 ⋅ 10 3 − 964 .217 ⎤
⎪F ⎪ ⎢ ⎥
⎪ 1 y ⎪ ⎢ − 5,746 ⋅ 10 − 2,873 ⋅ 10 4 ⎥
3

⎪ F1z ⎪ ⎢ − 964 ,217 − 472 ,27 ⎥


⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎧ u2 ⎫
⎨ F2 y ⎬ = ⎢ − 2,077 ⋅ 10
3
4 ,829 ⋅ 10 3 ⎥ ⋅ ⎨ ⎬
⎪ F ⎪ ⎢ − 5,21 ⋅ 10 3 ⎩w 2 ⎭
1,298 ⋅ 10 3 ⎥
⎪ 3x ⎪ ⎢ ⎥
⎪ F3 y ⎪ ⎢ 7 ,823 ⋅ 10 3 1,956 ⋅ 10 3 ⎥
⎪F ⎪ ⎢
⎩ 3 z ⎭ ⎣ 1,298 ⋅ 10
3
− 328 ,842 ⎥⎦

Din care se obţin soluţiile:

2.683. 10
4
⎧ F1x ⎫
⎪F ⎪ 8.002. 10
4

⎪ 1y ⎪
1.318. 10
4
⎧ u2 ⎫ 1.194 ⎪ F1z ⎪
⎨ ⎬= (mm)
⎪ ⎪
⎩w 2 ⎭ 25.463 ⎨ F2 y ⎬ = 1.205. 10
5 (N)
⎪F ⎪ 2.683. 10
4
⎪ 3x ⎪
⎪ F3y ⎪ 4.046. 10
4

⎪ ⎪
⎩ F3z ⎭ 6.823. 10
3
Elemente finite de tip arc - 75

2.4 Elemente finite de tip arc

E.F. de tip arc elicoidal are caracteristici comune E.F. de tip bară cu un singur
grad de libertate pe nod şi anume poate prelua numai sarcini de întindere sau
compresiune. Constanta elastică a elementului elastic de tip arc elicoidal cu spire
strânse este de forma:
Gd 4
k= , (2.4.1)
64R 3 n
unde:
G- modulul de elasticitate transversal;
d- diametrul sârmei din care este confecţionat arcul;
2R- diametrul mediu de înfăşurare al spirei, Fig. 2.4.1;
n- numărul de spire active a arcului.

D=2R
i j
Fi
Fj

uj
ui
d

Fig. 2.4.1

Prin analogie cu E.F. de tip bară cu articulaţii şi în conformitate cu relaţiile


(2.1.1) la (2.1.5) şi Fig.2.4.1, se poate scrie:
⎧Fi ⎫ Gd 4 ⎡ 1 − 1⎤ ⎧u i ⎫
⎨ ⎬ = ⋅⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (2.4.2)
⎩Fj ⎭ 64R n ⎣− 1 1 ⎦ ⎩u j ⎭
3

sau
{Fe } = [K e ]⋅ {U e } (2.4.3)
unde:
Gd 4 ⎡ 1 − 1⎤ ⎡ k − k ⎤
[K e ] = = , este matricea de rigiditate a
64R 3n ⎢⎣− 1 1 ⎥⎦ ⎢⎣− k k ⎥⎦
elementului;
76 - Capitolul 2

⎧Fi ⎫ ⎧u i ⎫
{Fe } = ⎨ ⎬ şi {u e } = ⎨ ⎬ , sunt matricele forţelor nodale exterioare
⎩Fj ⎭ u
⎩ ⎭j

respectiv matricea deplasărilor nodale a elementului.


Pentru structurile realizate din sisteme de arcuri, trebuie să se ţină cont de
modul de aşezarea a arcurilor în cadrul structurii.
Pentru 2 arcuri aşezate în serie, Fig.2.4.2, ne propunem să se stabilim ecuaţiile
de echilibru şi apoi să calculăm deplasările nodurilor 2 şi 3 şi forţa din nodul 1 în
următoarele condiţii pe contur: u1=0 şi F2=F3=P. Arcurile sunt de rigidităţi diferite,
k1≠k2.

1 k1 k2
2
1 2 3
x
P P

u1 u2 2 u3 3
1

Fig. 2.4.2

Pentru fiecare E.F se aplică relaţia (2.4.3) şi se obţine:


⎧F11 ⎫ ⎡ k 1 − k1 ⎤ ⎧u1 ⎫ ⎧F22 ⎫ ⎡ k 2 − k 2 ⎤ ⎧u 2 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⋅ ⎨ ⎬ şi ⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬, (2.4.4)
⎩F12 ⎭ ⎣− k 1 k 1 ⎥⎦ ⎩u 2 ⎭ ⎩F23 ⎭ ⎣− k 2 k 2 ⎥⎦ ⎩u 3 ⎭
unde s-au făcut notaţiile:
Fij - reacţiunea din nodul j pentru elementul finit i;
uj - deplasarea u a nodului j :
ki – constanta elastică a arcului i
Dimensiunile matricei de rigiditate ale structurii sunt date de numărul total al
gradelor de libertate. În cazul nostru vom avea:

3 (noduri/structură) x 1 (grad de libertate/nod)= 3 (grade de libertate/structură) (2.4.5)

Matricea de rigiditatea structurii de 2 arcuri aşezate în serie va fi deci o matrice 3x3.


Considerând echilibrul fiecărui nod se obţine:
F 1 = F11 ; F 2 = F12 + F21 ; F 3 = F 23 (2.4.6)
Relaţiile (2.4.6) le von scrie ţinând cont de (2.4.4) şi vom obţine:
Elemente finite de tip arc - 77

⎧ F1 = F11 = k1u1 − k1u 2 = k1 (u1 − u 2 )



⎨F2 = F12 + F22 = −k1u1 + k1u 2 + k 2 u 2 − k 2 u 3 = −k1u1 + (k1 + k 2 )u 2 − k 2 u 3
⎪ F3 = F23 = −k 2 u 2 + k 2 u 3

Sub forma matriceală sistemul de ecuaţii devine:

gl
1 2 3
⎧ F1 ⎫ ⎡ k1 − k1 0 ⎤ ⎧ u1 ⎫ 1
⎪ ⎪ ⎢ ⎪ ⎪
⎨F2 ⎬ = ⎢− k1 k1 + k 2 − k 2 ⎥⎥ ⎨u 2 ⎬ 2 (2.4.7)
⎪F ⎪ ⎢ 0 − k2 k 2 ⎦⎥ ⎪⎩ u 3 ⎪⎭ 3
⎩ 3⎭ ⎣

Sau: {F } = [K ]⋅ {U }
g g g (2.4.8)
unde:
[K ] - matricea de rigiditate a sistemului de arcuri;
g

{F }; {U } , matricele forţelor nodale şi deplasărilor sistemului de arcuri.


g g

O alta metodă a obţinerii matricei de rigiditate a structurii o reprezintă metoda


asamblării prin procedeul superpoziţionării. Matricele de rigiditate expandate şi
însumate conduc la expresia:
⎡ k 1 − k 1 0 ⎤ ⎡0 0 0 ⎤ ⎡ k1 − k1 0 ⎤
⎢− k ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ − k 2 ⎥⎥
⎢ 1 k 1 0 ⎥ + ⎢0 k 2 − k 2 ⎥ = ⎢ − k 1 k 1 + k 2
⎢⎣ 0 0 0⎥⎦ ⎢⎣0 − k 2 k 2 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 − k2 k 2 ⎥⎦
⎧ F11 ⎫ ⎧ F1 ⎫ ⎡ k1 − k1 0 ⎤ ⎧ u1 ⎫
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎨F12 + F22 ⎬ = ⎨F2 ⎬ = ⎢− k1 k1 + k 2 − k 2 ⎥ ⎨u 2 ⎬ (2.4.9)
⎪ F ⎪ ⎪ ⎪ k 2 ⎥⎦ ⎪⎩u 3 ⎪⎭
⎩ 23 ⎭ ⎩F3 ⎭ ⎢⎣ 0 − k2

În conformitate cu enunţul problemei, condiţiile pe contur sunt:


u 1 =0 şi F 2 =F 3 =P. (2.4.10)
În aceste condiţii obţinem următorul sistem de ecuaţii:
⎧F1 ⎫ ⎡ k1 − k1 0 ⎤⎧ 0 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎪ ⎪
⎨ P ⎬ = ⎢ − k1 k 1 + k 2 − k 2 ⎥⎥ ⎨u 2 ⎬ (2.4.11)
⎪P ⎪ ⎢ 0
⎩ ⎭ ⎣ − k2 k 2 ⎥⎦ ⎪⎩ u 3 ⎪⎭

Sistemul (2.4.11) se poate scrie sub forma:


78 - Capitolul 2

F1= - k1u 2 (2.4.12)


⎧P ⎫ ⎡ k 1 + k 2 − k 2 ⎤ ⎧u 2 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬ (2.4.13)
⎩P ⎭ ⎣ − k 2 k 2 ⎥⎦ ⎩u 3 ⎭
de unde rezultă:
2P 2P P
u2 = ; u3= + ;
k1 k1 k2
F1=-2P

Aplicaţia A.2.4.1
Se cere să se calculeze:
1-matricea de rigiditate a sistemului de arcuri
2-deplasările nodurilor 2 şi 3
3-forţele de reacţie din 1 şi 4
4-forţa din arcul 2

P
3
1 k1 2 k2 k3
2 3 x
1 4

u1 u2 u3
u4
1 2 3
4

Fig. 2.4.1

Se cunosc:
a) Constantele arcurilor, k1=100 N/mm; k2= 200 N/mm;
k3= 100 N/mm;
b) Valoarea forţei P=500 N;
c) Deplasările u1=u4=0.

Rezolvare:
⎧ F11 ⎫ ⎡ 100 − 100 0 0 ⎤ ⎧ u1 ⎫
⎪ F ⎪ ⎢− 100 100 0⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎧ F11 ⎫ ⎡ 100 − 100⎤ ⎧ u1 ⎫ ⎪ 12 ⎪ 0
⎨ ⎬=⎢ ⎥ ⎨ ⎬⇒ ⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬
⎩ F12 ⎭ ⎣ − 100 100 ⎦ ⎩u 2 ⎭ ⎪0 ⎪ ⎢ 0 0 0 0⎥ ⎪ 0 ⎪

⎪⎩ 0 ⎪⎭ ⎣ 0 ⎥
0 0 0⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
Elemente finite de tip arc - 79

⎧ 0 ⎫ ⎡0 0 0 0⎤ ⎧ 0 ⎫
⎤ ⎪ ⎪ ⎢ 0⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎧F22 ⎫ ⎡ 200 − 200 ⎥ ⎧u 2 ⎫ ⎪F22 ⎪ 0 200 − 200
⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬ ⇒ ⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬
⎩F23 ⎭ ⎢⎣− 200 200 ⎥⎦ ⎩u 3 ⎭ ⎪F23 ⎪ ⎢0 − 200 200 0⎥ ⎪ u 3 ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭ ⎢⎣0 0 0

0⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭

⎧ 0 ⎫ ⎡0 0 0 0 ⎤⎧ 0 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ 0 ⎥⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎧F33 ⎫ ⎡ 100 − 100⎤ ⎧u 3 ⎫ ⎪ 0 ⎪ ⎢0 0 0
⎨ ⎬=⎢ ⎥⎨ ⎬ ⇒ ⎨ ⎬ = ⎨ ⎬
0 100 − 100⎥ ⎪u 3 ⎪
⎩F34 ⎭ ⎣− 100 100 ⎦ ⎩u 4 ⎭ ⎪F33 ⎪ ⎢0
⎪⎩F34 ⎪⎭ ⎢⎣0 ⎥
0 − 100 100 ⎦ ⎪⎩u 4 ⎪⎭
Prin urmare rezultă:
⎧ F1 ⎫ ⎧ F11 ⎫ ⎡ 100 − 100 0 0 ⎤ ⎧ u1 ⎫
⎪F ⎪ ⎪ ⎪ ⎢
0 ⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎪ 2 ⎪ ⎪F12 + F22 ⎪ ⎢− 100 300 − 200
⎨ ⎬= ⎨ ⎬= ⎨ ⎬
⎪F3 ⎪ ⎪F23 + F33 ⎪ ⎢ 0 − 200 300 − 100⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪⎩F4 ⎪⎭ ⎪⎩ F34 ⎪⎭ ⎣ 0⎢ ⎥
0 − 100 100 ⎦ ⎪⎩u 4 ⎪⎭
Aplicând condiţiile pe contur u1 = u 4 =0, şi F2 =0 şi F3 =P, obţinem:
⎧ F1 ⎫ ⎡ 100 − 100 0 0 ⎤ ⎧0⎫
⎪ 0 ⎪ ⎢− 100 100 − 200 0 ⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎪ ⎪ ⎢
⎨ ⎬= ⋅⎨ ⎬⇒
⎪P⎪ ⎢ 0 − 200 300 − 100⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪⎩F4 ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0

− 100 100 ⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
⎧0⎫
⎧ 0 ⎫ ⎡− 100 − 100 − 200 0 ⎤ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⇒⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬
⎩P ⎭ ⎣ 0 − 200 300 − 100⎥⎦ ⎪u 3 ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭
⎧ 0 ⎫ ⎡ 100 − 200⎤ ⎧u 2 ⎫
de unde se obţine: ⎨ ⎬ = ⎢ ⎥⎨ ⎬
⎩P ⎭ ⎣− 200 300 ⎦ ⎩u 3 ⎭
şi F4 = − 100 ⋅ 43

După rezolvare, se obţine:


P 3P
u2= = 2mm; u3= = 3mm;
250 500
80 - Capitolul 2

respectiv F1= - 100 U2 = - 200 N


F4= - 100 U3 = - 300 N
Forţa din arcul 2, o vom calcula, plecând de la ecuaţia
⎧F22 ⎫ ⎡ 200 − 200⎤ ⎧u 2 ⎫ ⎡ 200 − 200⎤ ⎧2⎫
⎨ ⎬= ⎢− 200 200 ⎥ ⋅ ⎨u ⎬ = ⎢− 200 200 ⎥ ⎨3⎬
⎩F23 ⎭ ⎣ ⎦ ⎩ 3⎭ ⎣ ⎦⎩ ⎭

F22 = -F23 ( arcul se află în echilibru)

F22= 200⋅2-200⋅3= - 200 N

F23= -200⋅2+ 200⋅3= + 200 N

Aplicaţia A.2.4.2
Să se găsească matricea de rigiditate a sistemului de arcuri din figura A.2.4.2 şi
să se stabilească dacă aceasta este sau nu matrice singulară.

1 F1
k4
4
4 1 k1 u1
2
1

k2 F2

u4

3 5
4 2
3 k3
u3 u5
u2
2 3 5

Fig. A.2.4.2

Rezolvare
Numerotarea nodurilor şi elementelor în conformitate cu Fig. A.2.4.2 este
arbitrară. Conexiunile elementelor şi sunt prezentate în tabelul A.2.4.2.
Elemente finite de tip arc - 81

Tabelul A.2.4.2
Numărul elementului Nodurile i,j Grade de libertate
1 4,2 4,2
2 2,3 2,3
3 3,5 3,5
4 2,1 2,1

Matricele de rigiditate a elementelor raportate la sistemele de axe proprii sunt:

4 2 2 3
− k1 ⎤ 4 − k2 ⎤ 2
[K1 ] = ⎡⎢ ⎡ k2
k1
⎥ ; [K 2 ] = ⎢ ;
⎣ − k1 k1 ⎦ 2 ⎣− k 2 k 2 ⎥⎦ 3

3 5 2 1
− k3 ⎤ 3 − k4 ⎤ 2
[K 3 ] = ⎡⎢ [K 4 ] = ⎡⎢
k3 k4
; .
⎣− k 3 k 3 ⎥⎦ 5 ⎣− k 4 k 4 ⎥⎦ 1

Se expandează matricele de rigiditate a elementelor la dimensiunile 5 x 5 şi


rearanjându-le după criteriul numerotări gradelor de libertate a sistemului, obţinem:

1 2 3 4 5
⎡0 0 0 0 0⎤ 1 ⎡0 0 0 0 0⎤
⎢0 k 0 − k1 0⎥⎥ 2 ⎢0 k − k2 0 0⎥⎥
⎢ 1 ⎢ 2

[K1 ]e = ⎢0 0 0 0 0⎥ 3 ; [K 2 ]e = ⎢0 − k 2 k2 0 0⎥ ;
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢0 − k 1 0 k1 0⎥ 4 ⎢0 0 0 0 0⎥
⎢⎣0 0 0 0 0⎥⎦ 5 ⎢⎣0 0 0 0 0⎥⎦
82 - Capitolul 2

⎡0 0 0 0 0 ⎤ ⎡ k4 − k4 0 0 0⎤
⎢0 0 0 0 0 ⎥ ⎥ ⎢− k k4 0 0 0⎥⎥
⎢ ⎢ 4
[K 3 ]e = ⎢0 0 k3 0 − k 3 ⎥ ; [K 4 ]e = ⎢ 0 0 0 0 0⎥ ;
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 ⎥ ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢⎣0 0 − k3 0 k 3 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 0 0 0 0⎥⎦

După asamblare matricea de rigiditate a structurii este:

1 2 3 4 5

⎡ k4 − k4 0 0 0 ⎤1
⎢− k k1 + k 2 + k 4 − k2 − k1 0 ⎥⎥ 2
⎢ 4
[ ]
Kg = ⎢ 0 − k2 k 2 + k3 0 − k3 ⎥ 3
⎢ ⎥
⎢ 0 − k1 0 k1 0 ⎥4
⎢⎣ 0 0 − k3 0 k 3 ⎥⎦ 5

Aplicaţia A.2.4.3

Pentru sistemul de arcuri din figura A.2.4.3, se cere să se calculeze reacţiunile


şi deplasarea punctului de aplicaţie a forţei.
Se cunosc:
P=1500 N;
k1=100 N/mm;
k2=200 N/mm;
k3=300 N/mm;
k4=50 N/mm;
α=450;
β=300;
γ=1250.
Elemente finite de tip arc - 83

k4 k3
γ=1250

β=300
P
k1
α=450
k2

Fig. A.2.4.3

Rezolvare
Numerotarea nodurilor, elementelor şi gradelor de libertate este prezentată în
figura A.2.4.3.
F4y
y
F5y v4

v5 F4x
5 u5 3 u4
F5x
γ=1250 k3 4
k4
v1
4 v2 β=300
O
F1y u1 x
P
1 u2 2
k1
1
α=450
F1x k2
v3
2 u3
F3x
3

Fig. A.2.4.4 F3y


84 - Capitolul 2
Matricele deplasărilor şi a forţelor nodale pentru întreaga structură sunt:
⎧ u1 ⎫ ⎧ F1x ⎫
⎪v ⎪ ⎪F ⎪
⎪ 1⎪ ⎪ 1y ⎪
⎪u 2 ⎪ ⎪F2 x ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪v 2 ⎪ ⎪F2 y ⎪
⎪ ⎪ ⎪F ⎪
{U g } = ⎪⎨uv 3 ⎪⎬; {Fg } = ⎪⎨F3x ⎪⎬.
⎪ 3⎪ ⎪ 3y ⎪
⎪u 4 ⎪ ⎪F4 x ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪v 4 ⎪ ⎪F4 x ⎪
⎪u ⎪ ⎪F5 x ⎪
⎪ 5⎪ ⎪ ⎪
⎩⎪ v 5 ⎭⎪ ⎩⎪F5 y ⎭⎪
Matricele de rigiditate a elementelor raportate la sistemul de axe global şi expandate
sunt:
⎡100 0 − 1000 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥

⎢ 100 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0⎥
[K1 ]e = ⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ s i m. 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0⎥⎦
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥

⎢ 100 − 100 − 100 100 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 100 100 − 100 0 0 0 0⎥
⎢ 100 − 100 0 0 0 0⎥
[K 2 ]e = ⎢ ⎥
⎢ 100 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ s i m. 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0⎦⎥
Elemente finite de tip bară - 85

⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥

⎢ 225 130 0 0 − 225 − 130 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 75 0 0 − 130 − 75 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0⎥
[K 3 ]e = ⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 225 130 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 75 0 0⎥
⎢ s i m. 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0⎥⎦
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥

⎢ 41,04 − 19,16 0 0 0 0 41,04 19,16 ⎥
⎢ ⎥
⎢ 8,95 0 0 0 0 19,16 − 8,95 ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
[K 4 ]e = ⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢s i m. 41,04 − 19,16⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 8,95 ⎦⎥
După impunerea condiţiilor pe contur şi asamblarea matricelor de rigiditate a
elementelor în matricea de rigiditate a structurii, se obţine sistemul:
⎧ F1x ⎫ ⎡100 0 −100 0 0 0 0 0 0 0 ⎤ ⎧0⎫
⎪F ⎪ ⎢
⎪ 1y ⎪ ⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎪− P⎪ ⎢ 466,04 10,84 −100 100 − 225 − 130 − 41,04 19,16 ⎥ ⎪u 2 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪0⎪ ⎢ 183,95 100 − 100 −130 − 75 19,16 − 8,95 ⎥ ⎪v 2 ⎪
⎪⎪F3x ⎪⎪ ⎢ 100 − 100 0 0 0 0 ⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪F3y ⎪ ⎢ 100 0 0 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪F4x ⎪ ⎢ 225 130 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪F4x ⎪ ⎢ 75 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪F5x ⎪ ⎢ S i m. 41,04 − 19,16⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩F5y ⎪⎭ ⎢⎣ 8,95 ⎥⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
86 - Capitolul 2

Din care rezultă următoarele soluţii:

⎧u 2 ⎫ ⎧− 3,223⎫
⎨ ⎬=⎨ ⎬ (mm);
⎩v 2 ⎭ ⎩ 0,19 ⎭

⎧ F1x ⎫ ⎧ 322,303 ⎫
⎪F ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪F3x ⎪ ⎪ 341,296 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪F3 y ⎪ ⎪− 341,296⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬ (N).
⎪F4 x ⎪ ⎪ 700,49 ⎪
⎪F4 y ⎪ ⎪ 404,749 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪F5 x ⎪ ⎪ 135,912 ⎪
⎪F5 y ⎪ ⎪ − 63,453 ⎪
⎩ ⎭ ⎩ ⎭
Elemente finite de tip bară - 87

2.5. Elemente finite de tip bară cu noduri rigide


cu două grade de libertate pe nod
2.5.1. Constituirea matricei de rigiditate. Metoda directă

În cele ce urmează prezentăm elementul finit cu noduri rigide capabil să


modeleze grinzile solicitate la încovoiere plană. În acest caz sunt necesare 2 grade de
libertate pe nod. Gradele de libertate sunt reprezentate de deplasarea liniară v(x) şi de
deplasarea unghiulară
dv( x ) y
ϕ( x ) = a secţiunii Tyj
dx Tyi
Mzj
transversale ale barei, Fig. Mzi
2.5.1.1. E, Iz ,A x
Secţiunea transversală a barei
este definită de aria A şi z
L
momentul de inerţie axial Iz. ϕj 4
Lungimea elementului finit
de bară este L, iar bara este
realizată din acelaşi material
având modulul de elasticitate
longitudinal E. vj
ϕi 2 3
Pentru structurile
plane din categoria din care vi 1
face parte elementul finit cu
două grade de libertate pe Fig.2.5.1.1
nod, când sunt aplicate forţe
tăietoare şi momente încovoietoare, ecuaţia pentru elementul finit de forma:
{Fe } = [K e ]⋅ {U e } (2.5.1.1)
are pentru elementele sale următoarea în componenţă:
⎧ Tyi ⎫ ⎧vi ⎫ ⎡ k 1,1 k1, 2 k1,3 k 1, 4 ⎤
⎪M ⎪ ⎪ϕ ⎪ ⎢k k 2, 2 k 2,3 k 2, 4 ⎥⎥
{Fe } = ⎪⎨ zi ⎪⎬; {U e } = ⎪⎨ i ⎪⎬; [K e ] = ⎢⎢ 2,1 (2.5.1.2)
⎪ Tyj ⎪ ⎪v j ⎪ k 3,1 k 3, 2 k 3, 3 k 3, 4 ⎥
⎪⎩M zj ⎪⎭ ⎪⎩ϕ j ⎪⎭ ⎢ ⎥
⎣k 4,1 k 4, 2 k 4,3 k 4, 4 ⎦
unde:
Tyi, Tyj, sunt forţele tăietoare din nodurile i,j;
Myi, Myj, sunt momentele încovoietoare din nodurile i,j;
vi, ϕi, reprezintă deplasarea şi rotaţia secţiunii elementului de bară în nodul i în
planul determinat de sistemul de axe propriu xOy. Axa z perpendiculară pe planul xOy
completează sistemul de axe cartezian drept;
vj, ϕj, idem pentru nodul j;
88 – Capitolul 2

kl,m reprezintă componentele matricei de rigiditate [K e ], a elementului finit cu


l=1,2,3,4 şi m=1,2,3,4.
Semnificaţia componentelor matricei de rigiditate a elementului finit ne
conduce la modul de calcul direct a acestora. Înlocuim în relaţia (2.5.1.1), expresiile
(2.5.1.2), pentru care în matricea deplasărilor nodale a elementului se impun
următoarele valori: vi=ϕi=ϕj=0 şi vj=1. Se obţine următorul sistem de ecuaţii:

1 2 3 4
Numerotarea gradelor
⎧ Tyi ⎫ ⎡ k1,1 k1, 2 k1,3 k1, 4 ⎤ ⎧0⎫ 1 de libertate pe element
⎪M ⎪ ⎢ k k 2, 2 k 2,3 k 2, 4 ⎥⎥ ⎪⎪0⎪⎪
⎪ zi ⎪ ⎢ 2,1 2
⎨ ⎬= ⋅⎨ ⎬ (2.5.1.3)
⎪ Tyj ⎪ ⎢⎢ k 3,1 k 3, 2 k 3, 3 k 3, 4 ⎥ ⎪1⎪ 3

⎪⎩M zj ⎪⎭ ⎣k 4,1 k 4, 2 k 4,3 k 4, 4 ⎦ ⎪⎩0⎪⎭ 4

De aici se obţine egalitatea:

⎧ Tyi ⎫ ⎡ k1,3 ⎤
⎪M ⎪ ⎢ k ⎥
⎪ zi ⎪ ⎢ 2,3 ⎥
⎨ ⎬= (2.5.1.4)
⎪ Tyj ⎪ ⎢⎢ k 3,3 ⎥⎥
⎪⎩M zj ⎪⎭ ⎣k 4,3 ⎦

Rezultă concluzia că în cazul în care se impune o deplasare egală cu unitatea


pe direcţia gradului de libertate n a elementului finit iar celelalte grade de libertate
sunt blocate, atunci elementele coloanei n din matricea de rigiditate reprezintă
reacţiunile care apar în noduri. După această procedură prin aplicarea metodei
eforturilor se vor calcula în continuare componentele matricei de rigiditate.
Pentru început vom impune următoarele deplasări, Fig. 2.5.1.2,:
vj=ϕi=ϕj=0 şi vi=1, (2.5.1.5)

y E, A, Iz
x

k2,1 k1,1
k3,1
k4,1
v1=1

Fig. 2.5.1.2
Elemente finite de tip bară - 89

Schema de calcul a reacţiunilor


ki,j, aplicând metoda eforturilor,
Fig. 2.5.1.3, ne conduce la y
următorul sistem de ecuaţii:
k2,1 k1,1
⎧ Δ1,0 + δ1,1 ⋅ X1 + δ1, 2 ⋅ X 2 = Δ1 k3,1
⎨ k4,1
⎩Δ 2,0 + δ 2,1 ⋅ X1 + δ 2, 2 ⋅ X 2 = Δ 2 x
v1=1
unde:
X1=k1,1; X2=k2,1 sunt reacţiunile L
necunoscute care apar prin k2,1=X2
impunerea condiţilor (2.5.1.5).
Sistemul
Δ1, 0 , Δ 2, 0 , sunt deplasările pe echivalent
k1,1=X1
direcţia necunoscutelor X1 şi
X2, datorită forţelor aplicate
S.A.1
elementului.
δi,j=δj,i este deplasarea pe x1=1 2/3 L
direcţia gradului de libertate i a m1 L
secţiunii j datorită unei sarcini
egale cu unitatea aplicată pe
direcţia gradului de libertate j. 2/3 L
Δ1, Δ2 sunt deplasările impuse
pe direcţia necunoscutelor X1,
X2. În cazul nostru Δ1=1; S.A.2
Δ2= 0. x2=1
Obţinem următorul sistem de
ecuaţii:
m2 1
⎧ δ1,1 ⋅ X1 + δ1, 2 ⋅ X 2 = 1

⎩δ 2,1 ⋅ X1 + δ 2, 2 ⋅ X 2 = 0 L/2
Coeficienţii δi,j îi vom calcula
aplicând metoda Mohr-
Maxwell, regula de integrare Fig. 2.5.1.3
Veresceaghin.
În conformitate cu
schema din figura 2.5.1.3 rezultă:
L3 L2 L
δ1,1 = ; δ1, 2 = δ 2,1 = − ; δ 2, 2 = .
3EI z 2 EI z EI z
În aceste condiţii eforturile necunoscute sunt:
12EI z 6EI
X1 = k1,1 = 3
; X 2 = k 2,1 = 2 z . (2.5.1.6)
L L
90 – Capitolul 2

Reacţiunile K31 şi K41 le vom calcula din condiţiile de echilibru:


12EI z
∑V = 0 ⇒ k 3,1 = −k1,1 = −
L3
; (2.5.1.7)
6EI z
∑M = 0 ⇒ −k1,1 ⋅ L + k 2,1 + k 4,1 = 0 ⇒ k 4,1 =
L2
Pentru calculul elementelor celei de-a doua coloane din matricea de
rigiditate [K e ], rel. (2.5.1.2), impunem o deplasare egală cu unitatea pe direcţia celui
de-al doilea grad de libertate, celelalte grade de libertate fiind blocate, Fig. 2.5.1.4.
ϕi=1, ϕj=vi=vj=0. (2.5.1.8)

k3,2
k1,2 ϕi=1 k4,2
k2,2 x

L
Fig. 2.5.1.4

Aplicând metoda eforturilor în mod asemănător cazului precedent se obţin


următoarele expresii:
6EI z 4EI z 6EI 2EI z
k1, 2 = 2
; k 2, 2 = ; k 3, 2 = − 2 z ; k 4 , 2 = ; (2.5.1.9)
L L L L
În mod analog prin impunerea unor condiţii similare în nodul j, vom obţine
elementele celei de-a treia şi a patra coloane din matricea de rigiditate care au
următoarele expresii:
12EI z 6EI 12EI z 6EI
k1,3 = − 3
; k 2 , 3 = − 2 z ; k 3, 3 = 3
; k 4,3 = − 2 z ; (2.5.1.10)
L L L L
6EI 2EI z 6EI 4EI z
k1, 4 = 2 z ; k 2, 4 = ; k 3, 4 = − 2 z ; k 4 , 4 = ; (2.5.1.11)
L L L L
Expresia matricei de rigiditate a elementului finit considerat este:
⎡ 12 6L − 12 6L ⎤
⎢ 6L 4L2 − 6L 2L2 ⎥
[K e ] = E ⋅3I z ⋅ ⎢ ⎥ (2.5.1.12)
L ⎢− 12 − 6L 12 − 6L⎥
⎢ 2 ⎥
⎣ 6 L 2L − 6 L 4L ⎦
2
Elemente finite de tip bară - 91

Notă: În cazul în care încărcările sunt conţinute în planul xOz, (încovoierea


produce rotaţii în jurul axei y), calculul elementelor matricei de rigiditate a elementului
se face se face în acelaşi mod. Sistemul de ecuaţii care defineşte legătura dintre forţe şi
deplasări este:
⎧ Tzi ⎫ ⎡ 12 − 6L − 12 − 6L⎤ ⎧ v i ⎫
⎪M ⎪ ⎢− 6L 4L2 6L 2L2 ⎥ ⎪ϕ ⎪
⎪ yi ⎪ E ⋅ I y ⎥ ⋅ ⎪⎨ i ⎪⎬
⎨ ⎬= 3 ⋅⎢ (2.5.1.13)
⎪ Tzj ⎪ L ⎢ − 12 6L 12 6L ⎥ ⎪ v j ⎪
⎪⎩M yj ⎪⎭ ⎢ ⎥
⎣ − 6L 2L
2
6L 4L2 ⎦ ⎪⎩ϕ j ⎪⎭

2.5.2. Metoda indirectă în constituirea matricei de rigiditate


Pentru calculul deplasărilor liniare v(x), pe domeniul elementului finit se
acceptă un polinom de interpolare de forma:
v(x) = N1 (x) ⋅ v i + N 2 (x) ⋅ ϕi + N 3 (x) ⋅ v j + N 4 (x) ⋅ ϕ j (2.5.2.1)
sau:
⎧ vi ⎫
⎪ϕ ⎪
{v(x )} = [N1 ( x ) N 2 ( x ) N 3 ( x ) N 4 ( x )]⋅ ⎪⎨ i ⎪⎬ (2.5.2.2)
⎪v j ⎪
⎪⎩ϕ j ⎪⎭
unde Ni(x), (i=1,2,3,4), sunt funcţii de formă. Funcţiile de formă pentru cazul analizat
au următoarele expresii:
⎧ 3x 2 2 x 3
N
⎪ 1 ( x ) = 1 − 2
+ 3
⎪ L L
2
⎪ N 2 (x) = x − 2 x x3
+ 2
⎪ L L
⎨ 2 3 (2.5.2.3)
⎪ N3 (x) = 3 x 2 x
− 3
⎪ L2 L
⎪ x 2 x3
⎪ N 4 (x) = − + 2
⎩ L L

Se remarcă că funcţiile de formă satisfac următoarele condiţii:


N1(x)+ N3(x)=1 (2.5.2.4)
N2(x)+ L⋅N3(x)+ N4(x)=x
Relaţiile (2.5.2.4) sunt valabile în ipoteza considerării deplasării de corp rigid
acceptând starea deformată a barei.
Curbura barei poate fi scrisă sub forma:
92 – Capitolul 2

d2v d
2
= 2 [N ]⋅ {U e } = [B]⋅ {U e } (2.5.2.5)
dx dx
unde [B] este matricea de interpolare a deformaţiilor specifice pe element.
Matricea [B] poate fi scrisă sub forma:

d2 ⎡ d2 d2 d2 d2 ⎤
[B] = 2 [N] = ⎢ 2 N1 N2 N3 N4 ⎥ =
dx ⎣ dx dx 2 dx 2 dx 2
⎦ (2.5.2.6)
⎡ 6 12x 4 6x 6 12x 2 6x ⎤
= ⎢− 2 + 3 − + 2 − − + 2⎥
⎣ L L L L L2 L3 L L ⎦

Explicitând egalitatea dintre energia internă de deformaţie acumulată de


elementul finit şi lucrul mecanic al forţelor exterioare aplicate acestuia rezultă:
T
1 ⎛M ⎞ 1 ⎛M ⎞
L
1
W = ∫ {σ} ⋅ {ε}⋅ dV = ∫ ∫ ⎜⎜ z ⋅ y ⎟⎟ ⋅ ⋅ ⎜⎜ z ⋅ y ⎟⎟ ⋅ dA ⋅ dx =
T

2V 2 0 A ⎝ Iz ⎠ E ⎝ Iz ⎠ (2.5.2.7)
T
1
L
⎛ L
⎞ 2
⎛ 2

= ∫ (M z )T ⋅ 1 ⋅ M z ⋅ dx = 1 ∫ ⎜⎜ d v2 ⎟⎟ ⋅ EI z ⋅ ⎜⎜ d v2 ⎟⎟ ⋅ dx
20 EI z 2 0 ⎝ dx ⎠ ⎝ dx ⎠

Înlocuind în (2.5.2.7), expresia (2.5.2.5), rezultă:


L T
1
W = ∫ ([B]⋅ {U e }) ⋅ EI z ⋅ ([B]⋅ {U e })dx =
20
(2.5.2.8)
1 ⎛L T ⎞
= {U e } ∫ [B] ⋅ EI z ⋅ [B]⋅ dx ⎟ ⋅ {U e }
T⎜

2 ⎜0 ⎟
⎝ ⎠
În acelaşi timp expresia lucrului mecanic al forţelor exterioare este:
1
L= {U e }T ⋅ {Fe } = 1 {U e }T ⋅ [K e ]⋅ {U e } (2.5.2.9)
2 2
Comparând ultimele două relaţii rezultă:

L
[K e ] = ∫ [B]T ⋅ E ⋅ I z ⋅ [B]⋅ dx (2.5.2.10)
0
Elemente finite de tip bară - 93

După înlocuirea în relaţia precedentă a expresiei matricei [B] dată de (2.5.2.6)


şi după efectuarea integralei, se obţine aceeaşi expresie a matricei de rigiditate a
elementului dată de (2.5.1.12).

Aplicaţia A.2.5.2.1
Pentru structura din Fig. A.2.5.2.1, se cere să se calculeze rotaţia punctului de
aplicaţie al momentului M, şi reacţiunile din reazeme. Se cunosc:
M=15 KNm;
Iz=3⋅106 mm4;
L=0,7 m;
E=2,1⋅105;
(Se va neglija efectul produs de forşele axiale)

M
EIz

L 2L

Fig. A.2.5.2.1

Rezolvare:
În Fig.A.2.5.2.2 este prezentată discretizarea structurii şi modul de numerotare
a nodurilor şi gradelor de libertate.

5 5 5
v1 v2 v3
5
ϕ1
5 ϕ2 5 ϕ3 x

1 2 3
1 2

Fig. A.2.5.2.2

În conformitate cu rel. (2.5.1.12), matricele de rigiditate a celor două elemente


sunt:
94 – Capitolul 2

2.204. 10 7.714. 10 2.204. 10 7.714. 10


4 6 4 6

7.714. 10 3.6. 10 7.714. 10 1.8. 10


6 9 6 9
[K1]=
2.204. 10 7.714. 10 2.204. 10 7.714. 10
4 6 4 6

7.714. 10 1.8. 10 7.714. 10 3.6. 10


6 9 6 9

2.755. 10 1.929. 10 2.755. 10 1.929. 10


3 6 3 6

1.929. 10 1.8. 10 1.929. 10 9 . 10


6 9 6 8
[K2]=
2.755. 10 1.929. 10 2.755. 10 1.929. 10
3 6 3 6

1.929. 10 9 . 10 1.929. 10 1.8. 10


6 8 6 9

După expandare şi asamblarea în matricea de rigiditate a structurii şi după


impunerea condiţiilor pe contur se obţine următorul sistem de ecuaţii:

2.204. 10 7.714. 10 2.204. 10 7.714. 10


4 6 4 6
⎧ T1y ⎫ 0 0
⎧0⎫
⎪M ⎪ 7.714. 10
6
3.6. 10
9
7.714. 10
6
1.8. 10
9
0 0 ⎪0⎪
⎪ 1z ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎪ T2y ⎪⎪ 2.204. 10
4
7.714. 10
6
2.48. 10
4
5.785. 10
6
2.755. 10 1.929. 10
3 6
⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎨ ⎬= ⋅ ⎨ ⎬
⎪M⎪ 7.714. 10
6
1.8. 10
9
5.785. 10
6
5.4. 10
9
1.929. 10
6
9 . 10
8
⎪ϕ 2 ⎪
⎪ T3y ⎪ ⎪0⎪
2.755. 10 1.929. 10 2.755. 10 1.929. 10
3 6 3 6
⎪ ⎪ 0 0
⎪ ⎪
⎪⎩M3z ⎪⎭ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
1.929. 10 9 . 10 1.929. 10 1.8. 10
6 8 6 9
0 0

Rezultă:
ϕ2=2,778⋅10-3 (rad)

⎧ ⎫( N)
⎧ T1y ⎫ ⎧ 2,143⋅104 ⎫ ⎪
⎪M ⎪ ⎪ ⎪ ( Nmm) ⎪
⎪ 1z ⎪ ⎪ 5 ⋅10 ⎪ ⎪
6

⎪ ( N ) ⎪⎪
⎪⎪ T2y ⎪⎪ ⎪⎪−1,607⋅10 ⎪⎪ , ⎪
4

⎨ ⎬=⎨ ⎬ ⎨ ⎬
( Nmm)⎪
⎪ M ⎪ ⎪ 1,5 ⋅10 ⎪ ⎪
7

⎪ T3y ⎪ ⎪− 5,359⋅103 ⎪ ⎪ ( N) ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩M3z ⎪⎭ ⎪⎩ 2,5 ⋅106 ⎪⎭ ⎩ ⎪( Nmm)⎭⎪
Elemente finite de tip bară - 95

2.6. Elemente finite de tip bară cu noduri rigide


cu trei grade de libertate pe nod
2.6.1. Cazul încovoierii în plan cu forţă axială

Un caz frecvent întâlnit pentru structurile plane este cazul solicitării date de
prezenţa forţelor axiale, tăietoare şi momentului încovoietor. Considerăm extrasă dintr-
o astfel de structură un element finit în a cărui noduri i şi j acţionează forţa axială N,
forţa tăietoare Ty şi momentul Mz, Fig. 2.6.1.1.

y
Tyj
Tyi
Mzi Mzj
E, Iz ,A x

Ni z j Nj
i
L

6
ϕj

j’

i’ 3 vj 5
ϕi
2 vi

i j

ui uj
1 4

Fig.2.6.1.1

În total pe element vom avea 6 grade de libertate, a căror numerotare


corespunde celei prezentate în Fig. 2.6.1.1. Matricea forţelor nodale, {Fe }, şi matricea
deplasărilor nodale {U e }, a elementului finit de lungime L, cu aria secţiunii
96 - Capitolul 2

transversale A, şi cu momentul de inerţie axial Iz, (axa z fiind axa normală pe planul
structurii), vor avea câte şase componente cumulate în ordinea de numerotarea gradelor
de libertate pe element. Matricea de rigiditate a elementului, {K e }, va avea
dimensiunile 6x6. În constituirea matricei de rigiditate vom aplica metoda directă şi
vom avea în vedere rezultatele obţinute pentru elementul finit cu un singur grad de
libertate pe nod, (paragrafele 2.1.1 şi 2.5.1). Ecuaţia care defineşte relaţia dintre forţe şi
deplasări pe domeniul elementului finit este:
⎡ ES ES ⎤
⎢ L 0 0 − 0 0 ⎥
L
⎢ 12EI z 6EIz 12EI z 6EIz ⎥ ⎧ u ⎫
⎧ Ni ⎫ ⎢ 0 0 − ⎥ i
⎪T ⎪ ⎢ L3 L2 L3 L2 ⎥ ⎪ v ⎪
⎪ ⎪ ⎢
yi
6EIz 4EI z 6EI 2EI z ⎥ ⎪ i ⎪
⎪⎪M zi ⎪⎪ ⎢ 0 0 − 2z ⎪ ⎪
L2 L L L ⎥ ⋅ ⎪ϕi ⎪ (2.6.1.1)
⎨ ⎬ = ⎢ ES ES ⎥ ⎨u ⎬
⎪ N j ⎪ ⎢− 0 0 0 0 ⎥ ⎪ j⎪
⎪ Tyj ⎪ ⎢ L L ⎥ ⎪v ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 12EI 6EI z 12EI z 6EI z ⎥ ⎪ j ⎪
⎩⎪M zj ⎭⎪ ⎢
0 − 3z − 0 − 2 ⎪ϕ ⎪
L L2 L3 L ⎥ ⎩ j⎭
⎢ 6EIz 2EIz 6EI 4EIz ⎥
⎢ 0 0 − 2z ⎥
⎣ L2 L L L ⎦

Cum pentru structurile plane elementele finite pot fi orientate diferit, în raport
cu sistemul de axe global al structurii, este necesară găsirea relaţiilor de transformare
care să permită abordarea unitară a vectorilor forţă şi deplasare precum şi a matricelor
de rigiditate a elementelor componente.
Ca şi în cazul elementelor finite de tip bară cu un singur grad de libertate,
paragraful 2.2, rel. (2.2.9), şi în acest caz matricea de rigiditate a elementului finit
raportată la sistemul de axe global, Fig. 2.6.1.2, este dată de o relaţie de forma:
[ ]
[K e ] = [T]T ⋅ K *e ⋅ [T] (2.6.1.2)
unde:
[K ] reprezintă matrice de rigiditate a elementului raportată la sistemul de axe
*
e

local;
[T] reprezintă matricea de transformare din sistemul de axe local în sistemul de
axe global.
Cu notaţiile:
a=cosα; b=sinα; (2.6.1.3)
*
în condiţia în care axele z şi z se suprapun, adică unghiul dintre ele, notat cu γ, este
nul, Fig. 2.6.1.3, putem scrie pentru nodul i, următoarele relaţii de transformare din
sistemul de axe global xyz, în sistemul local x* y* z*:
Elemente finite de tip bară - 97

y
y *
x*
j

α
i x

z=z*
Fig. 2.6.1.2

y
y
* α

*
x
vi
* *
vi ui
α
vi

x
ui i ui
ϕi=ϕi*

z=z*
Fig. 2.6.1.3

u *i = u i ⋅ cos α + v i ⋅ sin α = u i ⋅ a + v i ⋅ b
v *i = −u i ⋅ sin α + v i ⋅ cos α = −u i ⋅ b + v i ⋅ a (2.6.1.4)
ϕ*i = ϕ ⋅ cos γ = 1

Sub formă matriceală se poate scrie:


98 - Capitolul 2

⎧u *i ⎫ ⎡ a b 0 0 0⎤ ⎧ u i ⎫
0
⎪ *⎪ ⎢
⎪ v i ⎪ ⎢− b a 0 0 0⎥⎥ ⎪⎪v i ⎪⎪
0
⎪⎪ϕ*i ⎪⎪ ⎢ 0 0 1 0 0⎥ ⎪⎪ϕ i ⎪⎪
0
⎨ *⎬ = ⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (2.6.1.5)
⎪u j ⎪ ⎢ 0 0 0 a b 0⎥ ⎪ u j ⎪
⎪ v *j ⎪ ⎢ 0 0 0 − b a 0⎥ ⎪ v j ⎪
⎪ *⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ϕ j ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0 0 0 0 1⎥⎦ ⎪⎩ ϕj ⎪⎭
Sau:
{U } = [T]⋅ {U },
*
e e (2.6.1.6)
unde:
{U } , este matricea deplasărilor nodale raportată la sistemul de axe local;
*
e

{U e }, este matricea deplasărilor nodale raportată la sistemul de axe global;


[T] , este matricea de transformare a deplasărilor din sistemul de axe global în
sistemul de axe local:
⎡a b 0 0 0 0⎤
⎢− b a 0 0 0 0⎥⎥

⎢0 0 1 0 0 0⎥
[T] = ⎢ ⎥ (2.6.1.7)
⎢0 0 0 a b 0⎥
⎢0 0 0 −b a 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0 0 0 0 0 1⎥⎦

Aplicaţia A.2.6.1
Pentru bara cotită din figura A.2.6.1.1 se cere să se calculeze reacţiunile şi
deplasarea punctului de aplicaţie a momentului M. Se cunosc:

M=15 KNm;
Iz=3⋅106 mm4;
L=0,7 m;
E=2,1⋅105 N/mm2
A=2000 mm2;
Elemente finite de tip bară - 99

2L
M

EIz

EIz L

Fig.A.2.6.1.1

5 v3 8
v2

4
u2 7
2 u3
6
3
ϕ2 2 EIz ϕ3
9
1
v1 2

3
ϕ1 u1
1

x
1
Fig.A.2.6.1.2

y*=y
x*= y
x* x

2 2 2 3

1
α=900
y* x

1
Fig.A.2.6.1.3
100 - Capitolul 2

Modelul de calcul a fost elaborat în concordanţă cu modul de discretizare şi


numerotarea nodurilor şi gradelor de libertate, Fig. A.2.6.1.2. În Fig. A.2.6.1.3 se
prezintă modul de orientare a sistemelor de axe locale (x* y* z*) ale elementelor finite
în raport cu sistemul de axe global (xyz) al structurii.
În tabelul A.2.6.1.1 sunt prezentate datele de intrare necesare exprimării
matricelor de rigiditate.

Tab. A.2.6.1.1
Coordonatele α
libertate pe

Momentul de
Lungimea

inerţie axial
Grade de

[0]

elasticitate
nodurilor în raport cu
Nodurile

element
element

Modulul

sin(α)
cos(α)
E.F
Nr.

sistemul de axe

de
i,j

b
a
global

xi yi xj yj
1 1,2 1,2,3,4,5,6 L Iz 0 0 0 L E 900 0 1
2 2,3 4,5,6,7,8,9 2L Iz 0 L 2L L E 00 1 0

În conformitate cu rel. (2.6.1.2), expresiile matricelor de rigiditate a elementelor


raportate la sistemul de axe global sunt:

22040.88 0 7714308.0 22040.88 0 7714308.0


0 0 0 0 0 0
7714308.0 0 3600010400.0 7714308.0 0 1800005200.0
[K1]=
22040.88 0 7714308.0 22040.88 0 7714308.0
0 0 0 0 0 0
7714308.0 0 1800005200.0 7714308.0 0 3600010400.0

3 . 10 3 . 10
5 5
0 0 0 0

2.755. 10 1.929. 10 2.755. 10 1.929. 10


3 6 3 6
0 0

1.929. 10 1.8. 10 1.929. 10 9 . 10


6 9 6 8
0 0
[K2]=
3 . 10 3 . 10
5 5
0 0 0 0

2.755. 10 1.929. 10 2.755. 10 1.929. 10


3 6 3 6
0 0

1.929. 10 9 . 10 1.929. 10 1.8. 10


6 8 6 9
0 0
Elemente finite de tip bară -101

După asamblare şi impunerea condiţiilor pe contur, se obţine următorul sistem


de ecuaţii:

⎧ F1x ⎫ 2.20410
După
. 4rezolvarea
0 sistemului
7.71410 . 6 2.20410 . obţinem:
4
0 . 6
7.71410 0 0 0
⎧0⎫
⎪ F ⎪ ⎪0⎪
⎪ 1y ⎪ 0 6. 10
5
0 0 6. 10
5
0 0 0 0 ⎪ ⎪
⎪ M1z ⎪ 7.71410 . 6 0 3.6. 10
9
7.71410. 6 0 1.8. 10
9
0 0 0
⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ 2.20410 . 4
0 .
7.71410
6
3.22. 10
5
0 .
7.71410
6
3. 10
5
0 0 ⎪⎪ u 2 ⎪⎪
⎪ ⎪
⎨ 0 ⎬ = 0 .
6 10
5
0 0 6.02810. 5 . 6
1.92910 0 . 3 1.92910
2.75510 . 6 ⎨v 2 ⎬
⎪15⋅106 ⎪ ⎪ϕ ⎪
. 6 1.8. 10
9 . 6 1.92910 . 6 5.4. 10
9 . 6 9. 10
8
⎪ ⎪ 7.71410 0 7.71410 0 1.92910 ⎪ 2⎪
⎪ F3x ⎪ 0 0 0 3. 10
5
0 0 3. 10
5
0 0 ⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎪0⎪
F
⎪ 3y ⎪ . 3 . 6 . 3 . 6
0 0 0 0 2.75510 1.92910 0 2.75510 1.92910 ⎪ ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭ 0 0 0 0 1.92910. 6 9. 10
8
0 . 6
1.92910 1.8. 10
9
⎩⎪ 0 ⎭⎪

După rezolvare se obţine:


⎧ F1x ⎫ ⎧- 2.07E + 4 ⎫ ⎧ (N ) ⎫
⎪ F ⎪ ⎪5.528E + 3 ⎪ ⎪ (N ) ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ ⎪⎪ ⎪
⎪ M1z ⎪ ⎪4.652E + 6 ⎪ ⎪(Nmm)⎪
⎧ u 2 ⎫ ⎧ - 0,069 ⎫ ⎧( mm) ⎫ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎪ ⎪
⎪ ⎪ ⎪ -3 ⎪ ⎪ ⎪ ; ⎪⎪ 0 ⎪⎪ ⎪⎪0 ⎪⎪ ⎪⎪ (N) ⎪⎪ .
⎨ v 2 ⎬ = ⎨- 9,214 ⋅ 10 ⎬, ⎨( mm) ⎬ ⎨ 0 ⎬ = ⎨0 ⎬, ⎨ (N) ⎬
⎪ϕ ⎪ ⎪ 2,88 ⋅ 10 -3 ⎪ ⎪ ( rad ) ⎪ ⎪15 ⋅106 ⎪ ⎪1.5E + 7 ⎪ ⎪(Nmm)⎪
⎩ 2⎭ ⎩ ⎭⎩ ⎭
⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎪ ⎪
⎪ F3x ⎪ ⎪2.07E + 4 ⎪ ⎪ (N ) ⎪
⎪ F ⎪ ⎪- 5.529E + 3⎪ ⎪ (N ) ⎪
⎪ 3y ⎪ ⎪ ⎪⎪ ⎪
⎩⎪ 0 ⎭⎪ ⎩⎪2.574E + 6 ⎭⎪ ⎩⎪(Nmm)⎭⎪
102 - Capitolul 2

Aplicaţia A.2.6.2
Pentru bara cotită din figura A.2.6.2.1 se cere să se calculeze reacţiunile şi
deplasarea punctului de aplicaţie a momentului M. Se cunosc:
M=15 KNm;
p=24 KN/m
Iz=3⋅106 mm4;
L=0,7 m;
E=2,1⋅105 N/mm2 ;
A=2000 mm2.

EIz

L
EIz

2L

Fig.A.2.6.2.1

Rezolvare:
Faţă de aplicaţia A.2.6.1, structura păstrează aceleaşi caracteristici fiind
diferite condiţiile pe contur. În metoda elementelor finite condiţiile pe contur pot fi
introduse numai în noduri. De aceea sarcina distribuită aplicată pe toată lungimea
elementului finit se va înlocui cu o sarcină echivalentă aplicată numai în noduri. Prin
sarcini echivalente se înţelege acele sarcini care aplicate asupra barei dau acelaşi lucru
mecanic ca şi sarcinile reale.
Sarcinile nodale echivalente în cazul sarcinii uniform distribuite, sunt
reprezentate în figura A.2.6.2.2.
Elemente finite de tip bară -103

L
pL/2 pL/2

2 pL2/12
pL /12

Fig. A.2.6.2.2

În aceste condiţii modelul de calcul utilizat este prezentat în Fig. A.2.6.2.3.

F3y
-pL=F2y

M+pL2/3=M2z F2x -pL2/3=M3z

2 EIz 3 F3x

L
F1y EIz

F1x
M1z 1
2L

Fig.A.2.6.2.3

Matricea de rigiditate a structurii este identică cu matricea de rigiditate


de la problema A.2.6.1. Întrucât în practica curentă în reazeme nu se aplică forţe
concentrate, forţele concentrate regăsindu-se în reacţiuni, în reazemul 3 nu s-a
aplicat forţa verticală concentrată –pL/2 (provenind de la înlocuirea sarcinii
distribuite cu o sarcina echivalentă), este necesar ca în calculul reacţiunilor să se
ţină cont de prezenţa acestei sarcini. Rezultă deci că reacţiunea finală pe
verticală în reazemul din dreapta va fi R3y=F3y-pL/2.
104 - Capitolul 2

În final se obţine următorul sistem de ecuaţii:

⎧ F1x ⎫ . 4
2.20410 0 . 6 2.20410
7.71410 . 4 0 . 6
7.71410 0 0 0 ⎧ u1 ⎫
⎪F ⎪ 5 5 ⎪u ⎪
0 6. 10 0 0 6. 10 0 0 0 0 ⎪ 1⎪
⎪ 1y ⎪
⎪M1z ⎪ .
7.71410
6
0 3.6. 10
9 .
7.71410
6
0 1.8. 10
9
0 0 0 ⎪ ϕ1 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪u 2 ⎪
. 4 . 6 . 5 . 6 5
⎪ F2x ⎪ 2.20410 0 7.71410 3.2210 0 7.71410 3. 10 0 0
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ F2y ⎬ = 0 6. 10
5
0 0 . 5 1.92910
6.02810 . 6 0 . 3 1.92910
2.75510 . 6 ⎨v 2 ⎬
⎪M ⎪ . 6 9 . 6 1.92910
. 6 9 . 6 8 ⎪ϕ ⎪
7.71410 0 1.8. 10 7.71410 5.4. 10 0 1.92910 9. 10 ⎪ 2⎪
⎪ 2z ⎪
⎪ F3x ⎪ 0 0 0 3. 10
5
0 0 3. 10
5
0 0 ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪v ⎪
⎪ F3y ⎪ . 3 . 6 . 3 . 6
0 0 0 0 2.75510 1.92910 0 2.75510 1.92910 ⎪ 3⎪
⎪⎩M3z ⎪⎭ 0 0 0 0 . 6
1.92910 9. 10
8
0 . 6
1.92910 1.8. 10
9 ⎪⎩ϕ3 ⎪⎭

Matricele forţelor şi deplasărilor nodale după impunerea condiţiilor pe


contur devin:

⎧ F1x ⎫ ⎧ u1 ⎫ ⎧ 0 ⎫
⎧ F1x ⎫ ⎪ ⎪
⎪ F ⎪ ⎪ F1y ⎪ ⎪u ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ M1z ⎪ ⎪ 1⎪ ⎪ ⎪
⎪M1z ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ϕ1 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ F2x ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ F2x ⎪ ⎪ − pL ⎪ ⎪u 2 ⎪ ⎪u 2 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ F2y ⎬ = ⎨ pL2 ⎬; ⎨v 2 ⎬ = ⎨v 2 ⎬ .
⎪M ⎪ ⎪M + ⎪ ⎪ϕ ⎪ ⎪ϕ ⎪
⎪ 2z ⎪ ⎪ 3 ⎪ ⎪ 2⎪ ⎪ 2⎪
⎪ F3x ⎪ ⎪ F3x ⎪ ⎪u 3 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ F ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ F3y ⎪ ⎪ 3y 2 ⎪ ⎪ v3 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪⎩M3z ⎪⎭ ⎪ − pL ⎪ ⎪⎩ϕ3 ⎪⎭ ⎪⎩ϕ3 ⎪⎭
⎪⎩ 3 ⎪⎭
Elemente finite de tip bară -105

2.6.2. Cazul încovoierii simple cu moment de torsiune

Vom considera cazul încovoierii în planul xOz cu moment de torsiune.


Admitem deci prezenţa forţelor tăietoare paralele cu axa z, a momentelor încovoietore
care produc rotaţii în jurul axei y şi a momentelor de torsiune, care produc rotaţii în
jurul axei x, Fig. 2.6.2.1.

Myi Myj
E, Iy , Ip, A Mtj
Mti
x
i j

Tzi Tyj

L
z

ϕyj 6
ϕyi 3

1 ϕxi x
i j ϕxj 4
2 wi wj
5
z

Fig. 2.6.2.1

Pentru elementul finit astfel considerat matricele forţelor nodale şi


deplasărilor nodale sunt:
106 - Capitolul 2

⎧M xi ⎫ ⎧ϕ xi ⎫
⎪F ⎪ ⎪w ⎪
⎪ zi ⎪ ⎪ i⎪
⎪M ⎪ ⎪ϕ ⎪
{Fe } = ⎪⎨ yi ⎪⎬; {U e } = ⎪⎨ yi ⎪⎬. (2.6.2.1)
⎪M xj ⎪ ⎪ϕ xj ⎪
⎪ Fzi ⎪ ⎪w j ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ M yj ⎪⎭ ⎪⎩ϕ yj ⎪⎭
Referindu-ne la torsiunea barelor circulare (Fig. 2.6.2.2), se poate scrie relaţia:
M xi ⋅ L
= Δϕ (2.6.2.2)
G ⋅ Ip
Pentru Δϕ =1, rezultă expresia rigidităţii k la torsiune:
G ⋅ Ip
k= (2.6.2.3)
L

Δϕ
x Mxi

Fig. 2.6.2.2
Matricea de rigiditate a elementului finit astfel considerat va fi:
⎡ GI p GI p ⎤
⎢ 0 0 − 0 0 ⎥
⎢ L L
⎢ 0 12EI y 6EI y 12EI y 6EI y ⎥⎥
0 −
⎢ L3 L2 L3 L2 ⎥
⎢ 6EI y 4EI y 6EI y 2EI y ⎥
⎢ 0 0 − ⎥ (2.6.2.3)
[K e ] = ⎢ GI L2 L
GI p
L2 L ⎥
⎢− p 0 0 0 0 ⎥⎥
⎢ L L
⎢ 12EI y 6EI y 12EI y 6EI y ⎥
⎢ 0 − 3 − 2 0 − ⎥
⎢ L L L3 L2 ⎥
⎢ 6EI y 2EI y 6EI y 4EI y ⎥
⎢⎣ 0 0 − 2
L2
L L L ⎥⎦
Elemente finite de tip bară -107

2.7. Elemente finite de tip bară cu şase grade de libertate pe nod. Starea
generală de solicitare

Vom studia cazul unui element de tip bară cu încărcări aplicate numai în
noduri. De asemenea admitem că elementul de tip bară se află într-o stare triaxială de
solicitare, deci la nivelul celor două noduri ale elementului finit sunt prezente cele şase
componente ale eforturilor: Nx, Ty, Tz, Mz, My, Mx=Mt, (Fig. 2.7.1).
Pentru elementul finit studiat se cunoaşte forma secţiunii transversale şi de
asemenea se cunosc caracteristicile geometrice ale secţiunii, ( S [mm2]; Iz [mm4]; Iy
[mm4]; It = Ix [mm4] ), considerate constante pe lungimea L.
Fiecăreia din cele şase componente ale forţelor generalizate aplicate la capetele
elementuli finit, îi corespunde câte o deplasare a cărui sens pozitiv coincide cu cel al
axelor de coordonate ale sistemului local.
Starea de deformaţie este definită de cele şase componente ale deplasărilor la
fiecare din cele două noduri ale sale, trei deplasări liniare u, v, w şi trei deplasări

Myj
x
Mxj
y Nj
Tyj
j
Myi
e Tzj
Mzj
Tyi

Mxi
Tzi
Mzi
i
Ni
z
Fig. 2.7.1

unghiulare ϕx, ϕy, ϕz, corespunzător celor trei direcţii rectangulare x,y,z, Fig. 2.7.2.
108 - Capitolul 2

11 ϕyj 10
x
7 ϕxj
y 8 vj uj

5
ϕyi e
j
wj
9
ϕzj
2 vi
12

4 ϕxi wi 3
i
ui ϕzi 6

1 z

Fig. 2.7.2

Matricea de rigiditate a elementului va fi o matrice pătrată cu dimensiunea


12 x 12. Cumularea elementelor în matricele deplasărilor nodale şi a forţelor nodale
ţine cont de numerotarea gradelor de libertate pe element, Fig. 2.7.1.
⎧ ui ⎫ ⎧ Ni ⎫
⎪v ⎪ ⎪T ⎪
⎪ i⎪ ⎪ yi ⎪
⎪wi ⎪ ⎪ Tzi ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ϕ xi ⎪ ⎪ M xi ⎪
⎪ϕ yi ⎪ ⎪ M yi ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ϕ zi ⎪ ⎪ M zi ⎪
{U e }= ⎨ u ⎬ ; şi {Fe }= ⎨ N ⎬ ;
* *
(2.7.1)
⎪ j⎪ ⎪ j⎪
⎪vj ⎪ ⎪ Tyj ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪w j ⎪ ⎪ Tzj ⎪
⎪ϕ xj ⎪ ⎪ M xj ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ϕ yj ⎪ ⎪ M yj ⎪
⎪ ϕ zj ⎪ ⎪ M zj ⎪
⎩ ⎭ ⎩ ⎭
Elemente finite de tip bară -109

În final ecuaţia matriceală de forma:


{ } [ ]{ }
Fe* = K *e ⋅ U *e , (2.7.2)
va avea în componenţa ei următoarea structură a matricei de rigiditate:

⎡ ES ES ⎤
⎢ L 0 0 0 0 0 − 0 0 0 0 0 ⎥
L
⎢ 12EIz 6EIz 12EIz 6EIz ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 − 0 0 0 ⎥
⎢ L3 L2 L3 L2 ⎥
⎢ 12EIy 6EIy 12EIy 6EIy ⎥
⎢ 0 0 0 − 0 0 0 − 0 − 0 ⎥
L3 L 2
L 3
L2
⎢ GIt GI ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 − t 0 0 ⎥
⎢ L L ⎥
⎢ 6EIy 4EIy 6EIy 2EIy ⎥
⎢ 0 0 − 2 0 0 0 0 2
0 0 ⎥
L L L L

⎢ 0 6EIz 4EIz 6EI 2EIz ⎥⎥
0 0 0 0 − 2z 0 0 0
[ ]
Ke = ⎢
⎢ ES
L2 L2
ES
L L ⎥

⎢− L 0 0 0 0 0
L
0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 12EI 6EIz 12EIz 6EI ⎥
⎢ 0 − 3z 0 0 0 − 0 0 0 0 − 2z ⎥
⎢ L L2 L3 L ⎥
⎢ 12EIy 6EIy 12EIy 6EIy ⎥
⎢ 0 0 − 3 0 2
0 0 0 3
0 0 ⎥
⎢ L L L L2 ⎥
GI GIt
⎢ 0 0 0 − t 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ L L ⎥
⎢ 6EIy 2EIy 6EIy 4EIy ⎥
⎢ 0 0 − 2 0 0 0 0 2
0 0 ⎥
⎢ L L L L ⎥
⎢ 0 6EIz 2EIz 6EI 4EIz ⎥
0 0 0 0 − 2z 0 0 0
⎢⎣ L2 L L L ⎥⎦

(2.7.3)
Pentru obţinerea matricei de rigiditate a elementului finit raportată la sistemul
de axe global cu orientare diferită faţă de cea a sistemului de axe local se aplică o
relaţie de forma (2.6.1.2). Poziţia sistemului de axe propriu în raport cu sistemul de axe
global este definită de unghiurile αi , βi , γi , Fig. 2.7.3, (i=1,2,3).
Pentru constituirea matricei de transformare [T], se fac următoarele notaţii:
ai=cosαi; bi=cosβi; ci=cosγi (2.7.4)
unde:
α1 (x, x*); β1 (y, x*); γ1 (z, x*);
α2 (x, y*); β2 (y, y*); γ2 (z, y*);
α3 (x, z ); β3
*
(y, z ); γ3
*
(z, z*);
110 - Capitolul 2

Matricea de transformare [T] este o matrice 12x12, care are următoarea structură:

⎡[Ti ] [0] [0] [0] ⎤


⎢ [0] [Ti ] [0] [0] ⎥⎥
[T] = ⎢ , (2.7.5)
⎢ [0] [0] [Ti ] [0] ⎥

⎣ [0] [0] [0] [Ti ]⎥⎦

y* (α2, β2, γ2)


y
x* (α1, β1, γ1)
j

i x

z
z* (α3, β3, γ3)

Fig. 2.7.3

unde:
⎡ a1 b1 c1 ⎤
[Ti ] = ⎢⎢a 2 b2 c 2 ⎥⎥ , (2.7.6)
⎢⎣a 3 b3 c3 ⎥⎦

⎡0 0 0 ⎤
[0] = ⎢⎢0 0 0⎥⎥ . (2.7.7)
⎢⎣0 0 0⎥⎦
Capitolul 3
3. Metoda elementului finit aplicată la probleme de elasticitate plană
3.1. Studiul problemei în coordonate carteziene

Presupunem o placă plană, (fig. 3.1.1), de grosime mică supusă încărcărilor


exterioare date de forţele pe contur {Fc }T = {p x p y } considerate constante pe
grosimea plăcii şi de forţele volumice {Fv }T = {X Y}. Placa o considerăm astfel
fixată în spaţiu încât să fie împiedicată deplasarea ei ca şi corp rigid. Ne propunem să
determinăm starea de tensiune şi deformaţie din placă aplicând metoda elementului
finit, urmând o formulare a problemei în deplasări.

y p1 y
px

py
p1
k

i e
h

p2 z
O x O

Fig. 3.1.1

Placa o vom discretiza utilizând elemente finite triunghiulare convenabil


alese, astfel încât să acopere întregul domeniu sau mai exact precizia de acoperire a
întregului domeniu al plăcii să fie cât mai bună. În final se obţin n elemente cu trei
noduri pe element şi un număr total de N noduri a structurii.
112 - Capitolul 3

Considerăm elementul finit e, (Fig. 3.1.2), extras din placa prezentată anterior.
Pentru elementul finit triunghiular studiat, pentru câmpul deplasărilor vom
considera pe domeniul său funcţiile u = u(x,y) şi v = v(x,y), unde u şi v reprezintă
componentele deplasărilor paralele cu axele de coordonate x respectiv y.
Pentru un nod oarecare i al elementului finit se pot alege drept grade de
libertate următoarele mărimi:
- deplasările din noduri:
u i = u (x i , y i ); v i = v(x i , y i ); (3.1.1)
- derivatele din noduri a deplasărilor:
⎛ ∂u ⎞ ∂u ⎛ ∂u ⎞ ∂u
⎜ ⎟ = (x i , y i ) ; ⎜⎜ ⎟⎟ = (x i , y i ) (3.1.2)
⎝ ∂x ⎠ i ∂x ⎝ ∂y ⎠i ∂y

vk
y k
xk
uk
vj

e
xj
uj
vi j

xi yk
ui yj
i

yi
x
O
Fig. 3.1.2

⎛ ∂v ⎞ ∂v ⎛ ∂v ⎞ ∂v
⎜ ⎟ = (x i , y i ) ; ⎜⎜ ⎟⎟ = (x i , y i ) (3.1.3)
⎝ ∂x ⎠ i ∂x ⎝ ∂y ⎠ i ∂y
În cazul nostru alegem drept grade de libertate numai deplasările u şi v din
noduri.
Elemente finite de stare plană -113

Pentru calculul deplasărilor pe domeniul elementului finit vom utiliza


polinoame de interpolare de ordinul întâi, ca fiind cele mai simple forme de
interpolare. Au avantajul de a se aplica cu uşurinţă reducând volumul de calcule, dar au
dezavantajul că starea de deformaţie respectiv starea de tensiune obţinută în acest mod
este constantă pe element, cu salturi la trecerea de la un element la altul.
Utilizând polinoamele de interpolare de forma:
u (x, y ) = c1 + c2 x + c3 y
v(x , y ) = c4 + c5 x + c6 y (3.1.4)
Conform relaţiilor (3.1.4), avem în total un număr de şase componete ale
deplasărilor generalizate, ci , i = 1,2,…6. Cum pentru un nod am impus două grade de
libertate şi în total avem trei noduri pe element rezultă în total şase grade de libertate pe
element. Putem trage concluzia că polinoamele de gradul întâi reprezentate de relaţiile
(3.1.4), sunt suficiente pentru formularea şi rezolvarea problemei.
Cu deplasările nodului i se alcătuieşte vectorul deplasărilor nodale {Ui }
care este un vector coloană având ca elemente componente deplasările nodului.
ui ⎫
{U i } = ⎧⎨ ⎬ (3.1.5)
⎩vi ⎭
{ }
Vom alcătui în continuare vectorul deplasărilor nodale pe element U (e ) , care
include, într-o ordine prestabilită de către rezolvitor, vectorii deplasărilor nodale.

Pentru elementul finit e , (Fig 3.1.2), se poate alcătui vectorul deplasărilor nodale
pe element în unul din următoarele moduri:

⎧ ui ⎫ ⎧ ui ⎫
⎪v ⎪ ⎪u ⎪
⎪ i⎪ ⎪ j⎪
⎪u j ⎪ ⎪⎪u ⎪⎪
{U (e ) } ⎨⎪ v j ⎬⎪ ;
=
sau {U ( )}
e
= ⎨ k⎬
⎪ vi ⎪
. (3.1.6)
⎪u k ⎪ ⎪vj ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎩v k ⎭ ⎪⎩v k ⎪⎭

Se defineşte în continuare funcţia matriceală a deplasărilor într-un punct curent


aparţinând elementului sau mai simplu funcţia de deplasare pe element notată cu {U},
având ca elemente deplasările punctului de coordonate (x,y):
114 - Capitolul 3

u (x , y )⎫
{U} = ⎧⎨ ⎬ (3.1.7)
⎩v(x , y )⎭
Relaţia (3.1.4), scrisă matriceal ne conduce la expresia:
⎧ c1 ⎫
⎪c ⎪
⎪ 2⎪
u (x, y )⎫ ⎧ c1 + c2 x + c3 y ⎫ ⎡1 x y 0 0 0 ⎤ ⎪⎪c3 ⎪⎪
{U} = ⎧⎨ ⎬=⎨ ⎬=⎢ ⎥⎨ ⎬
⎩ v ( x , y ) c +
⎭ ⎩ 4 5c x + c y
6 ⎭ ⎣0 0 0 1 x y⎦ ⎪c4 ⎪
⎪c 5 ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩c6 ⎪⎭
(3.1.8)

Cu notaţia :
⎧ c1 ⎫
⎪c ⎪
⎪ 2⎪
⎪c ⎪
{c} = ⎪⎨ 3 ⎪⎬ (3.1.9)
⎪c 4 ⎪
⎪c5 ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩c6 ⎪⎭

relaţia (3.1.8) devine:

{U} = ⎡⎢
1 x y 0 0 0⎤
⎥ ⋅ {c} (3.1.10)
⎣0 0 0 1 x y ⎦
Pentru a exprima funcţia matriceală a deplasărilor {U} în funcţie de vectorul
{ }
deplasărilor nodale pe element U (e ) este necesar să determinăm parametrii ci , (unde
i=1,2,…6, în cazul nostru), în funcţie de deplasările din noduri pe care le considerăm
{ }
cunoscute. Vom scrie condiţiile ca pentru x = xp, y = yp, valorile date de U trebuie
să fie egale cu up , vp adică:
( ) ( )
u x p , y p = u p ; respectiv v x p , y p = v p . (3.1.11)
Din impunerea acestor condiţii pentru deplasările nodale incluse în
{ }
vectorul U (e ) , rezultă următoarea ecuaţie matriceală:
Elemente finite de stare plană -115

⎧ u i ⎫ ⎡1 x i yi 0 0 0 ⎤ ⎧ c1 ⎫
⎪ u ⎪ ⎢1 x
⎪ j⎪ ⎢ i yi 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪c2 ⎪⎪
⎪ ⎪ ⎢ 0 ⎥ ⎪⎪c3 ⎪⎪
{U(e )} = ⎪⎨uvk ⎪⎬ = ⎢10 x0i yi
0
0
1
0
xi
⎥⋅⎨ ⎬
yi ⎥ ⎪c4 ⎪ (3.1. 12)
⎪ i⎪ ⎢
⎪ v j ⎪ ⎢0 0 0 1 xj y j ⎥ ⎪c 5 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩v k ⎪⎭ ⎢⎣0 0 0 1 xk y k ⎥⎦ ⎪⎩c6 ⎪⎭
Cu notaţia:
⎡1 x i yi 0 0 0 ⎤
⎢1 x yi 0 0 0 ⎥
⎢ i ⎥
⎢1 x yi 0 0 0 ⎥
[A] = ⎢ i ⎥
⎢0 0 0 1 xi yi ⎥ , (3.1.13)
⎢0 0 0 1 xj yj ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 1 xk y k ⎥⎦

relaţia (3.1.12), devine:


{U ( )} = [A ]⋅ {c}.
e (3.1.14)
Ecuaţia matriceală de forma (3.1.14), alcătuieşte un sistem de ecuaţii algebrice
din a cărui rezolvare se obţin deplasările generalizate ci.
{c} = [A]−1 ⋅ {U(e )} (3.1.15)
Înlocuind relaţia (3.1.15), în (3.1.8), se obţine:

{U} = ⎧⎨
u ( x , y ⎫ ⎡1 x y 0 0 0⎤
⋅ [A ] ⋅ {U (e )} (3.1.16)
−1
⎬=⎢ ⎥
⎩ v ( x , y ) ⎭ ⎣0 0 0 1 x y⎦
Cu notaţia:

[N ] = ⎡⎢
1 x y 0 0 0⎤
⋅ [A ]
−1
⎥ (3.1.17)
⎣0 0 0 1 x y⎦
obţinem:
{U} = [N] ⋅ {U (e )} (3.1.18)
Matricea [N ] definită de relaţia (3.1.17), reprezintă matricea de interpolare a
deplasărilor pe element. Această matrice dă regula de interpolare a deplasărilor pe
element în funcţie de deplasările nodale. Ţinând cont de relaţiile scrise anterior
116 - Capitolul 3

matricea [N] , care este o matrice de funcţii, se poate scrie sub forma:
⎡ N i (x, y ) N j (x, y ) N k (x , y ) 0 0 0 ⎤
[N] = ⎢ (3.1.19)
⎣ 0 0 0 Ni (x , y ) N j (x, y ) N k (x, y )⎥⎦
unde:

N i (x , y ) =
1
2S
(d j,k + bi x + a i y ) (3.1.20)

d j, k = x jyk − x k y j (3.1.21)
bi = y j − y k (3.1.22)
a i = −(x j − x k ) (3.1.23)
S - aria triunghiului i, j, k.
x j ; y j - coordonatele nodului j .
N j (x, y ); N k (x, y ) - se obţin prin permutarea circulară a indicilor în
ordinea: i, j, k.
În acest mod se obţine pentru deplasarea pe element funcţia matriceală
{U}sub forma:
⎧ ui ⎫
⎪u ⎪
⎪ j⎪
0⎤⎪ ⎪u k ⎪⎪
{U} = ⎡⎢ N i Nj Nk 0 0
⎨ ⎬, (3.1.24)
⎣0 0 0 Ni Nj N k ⎥⎦ ⎪ v i ⎪
⎪vj ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩ v k ⎪⎭
unde: Ni , Nj, Nk sunt funcţii de variabile x şi y, exprimate de relaţii de forma (3.1.20).
Vectorul deformaţiilor specifice {ε} pe element pentru starea plană de tensiune este
definit de relaţia:

⎡ ∂u ⎤
⎢ ⎥
⎡ εx ⎤ ⎢ ∂x ⎥
⎥ ∂v
{ε } = ⎢⎢ ε y ⎢
⎥ = ⎢


(3.1.25)
∂y
⎢ γ xy ⎥ ⎢ ∂u ⎥
⎣ ⎦ ∂v
⎢ + ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂x ⎥⎦
Elemente finite de stare plană -117

În aceste condiţii vectorul deformaţiilor specifice {ε} poate fi determinat ţinând cont de
expresiile u(x,y) şi v(x,y) calculate cu relaţia (3.1.16). Întrucât U (e ) { } nu conţine
variabilele x şi y se obţine:
⎡ ∂N i ∂N j ∂N k ⎤
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢ ∂x ∂x ∂x ⎥
∂N i ∂N j ∂N k ⎥
{ε } = ⎢⎢ 0 0 0 ⋅ {U (e ) } (3.1.26)
∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N j ∂N j ⎥
⎢ ∂N i ∂N k ∂N i ∂N k ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂y ∂y ∂x ∂x ∂ x ⎥⎦
Cu notaţia:

⎡ ∂N i ∂N j ∂N k ⎤
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢ ∂x ∂x ∂x ⎥
∂N i ∂N j ∂N k ⎥
[B ] = ⎢⎢ 0 0 0 (3.1.27)
∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N j ∂N j ⎥
⎢ ∂N i ∂N k ∂N i ∂N k ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂y ∂y ∂x ∂x ∂ x ⎥⎦
se poate scrie:
{ε } = [B ]⋅ {U (e ) } (3.1.28)
[ ]
Matricea B este o matrice de funcţii care leagă deformaţiile specifice de
deplasările nodale. Poartă denumirea de matricea de interpolare a deformaţilor
specifice pe element. Întrucât polinoamele de interpolare au fost de gradul întâi iar
deformaţiile specifice se exprimă prin derivatele de ordinul întâi rezultă că deformaţiile
specifice ε x ; ε y ; γ xy sunt constante pe element. Ţinând cont de relaţiile (3.1.20) la
(3.1.23), afirmaţia anterioară poate fi uşor de verificat întrucât obţinem prin derivare
următoarele expresii:
∂N i 1
= (y i − y k ) = b i = ct. (3.1.29)
∂x 2S
∂N i 1
= − (x i − x k ) = a i = ct. (3.1.30)
∂y 2S

Legea lui Hooke pentru starea plană de tensiune sub formă matriceală este:

{σ} = [D]⋅ {ε} (3.1.31)


118 - Capitolul 3

unde:

⎧σx ⎫ ⎧ εx ⎫
⎪ ⎪
{σ} = ⎨ σ y ⎬ ; {ε} = ⎪⎨ ε y ⎪⎬ , (3.1.32)
⎪τ ⎪ ⎪γ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎩ xy ⎭
şi
⎡ ⎤
⎢ 1 ν 0 ⎥
[D] = E 2 ⎢ν 1 0 ⎥ . (3.1.33)
1− ν ⎢ 1− ν ⎥
⎢0 0 ⎥
⎣ 2 ⎦
[ ]
Matricea D dată de relaţia (3.1.33), este matricea de elasticitate a
materialului cunoscută şi sub denumirea de matrice de rigiditate a materialului.
Rezultă în final relaţia de calcul a tensiunilor.
{ }
{σ} = [D]⋅ [B]⋅ U (e ) (3.1.34)
Prin urmare starea de deformaţie şi starea de tensiune sunt constante pe
element. La nivelul interelemente vor fi continue numai componentele deplasărilor, iar
componentele tensorului deformaţie specifică şi tensorului tensiune pot înregistra
salturi.
Pentru calculul deplasărilor nodale care sunt de fapt necunoscutele problemei
se va aplica principiul lucrului mecanic virtual, δL = δW .
În cazul în care se dă nodurilor elementului finit o deplasare virtuală {δU e },
întrucât matricele [B] şi [N] nu depind de deplasări, vom putea scrie:
{δU} = [N]⋅ {δUe } (3.1.35)
{δε} = [B]⋅ {δU e } (3.1.36)
Lucrul mecanic virtual în condiţiile date când se ţine cont de prezenţa forţelor
volumice şi a forţelor pe contur este:

δL = ∫ {FV } {δU}dV + ∫ {FC } {δU}dA


T T
(3.1.37)
V Ac
După înlocuire şi efectuarea produsului celor două matrice de sub semnul integralei, se
obţine:
δL = ∫ (X ⋅ δu + Y ⋅ δv )dV + ∫ (p x ⋅ δu + p y ⋅ δv )dA (3.1. 38)
V Ac
Elemente finite de stare plană -119

unde V reprezintă volumul corpului iar Ac reprezintă aria conturului corpului egală cu
aria laterală a plăcii.
În relaţia (3.1.37), dacă se înlocuieşte (3.1.35), se obţine:

δL = ∫ {FV } [N ]{δU e }dV + ∫ {FC } [N ]{δU e }dA


T T
=
V Ac

⎛ ⎞
= ⎜ ∫ {FV } [N ]dV + ∫ {FC } [N ]dA ⎟{δU e }
T T
(3.1.39)
⎜V ⎟
⎝ Ac ⎠
Ţinând cont de relaţia de definiţie a lucrului mecanic rezultă că termenul din
paranteză are semnificaţia de forţă generalizată, pentru cazul în care se iau în
consideraţie încărcările exterioare, fără a lua în calcul efectul termic. Întrucât
δL reprezintă lucrul mecanic virtual al forţelor exterioare, sistemul de forţe
componente ale vectorului forţelor nodale trebuie să fie echivalent cu:
{F( )} = {F F }
e
T T
V
T
C (3.1.40)
Vectorul {F( ) }poartă denumirea de vectorul forţelor nodale echivalente.
e
Ţinând cont de regulile de transpunere a unui produs de matrice, se poate scrie:
{F( )}= ∫ [N ] {F } dV + ∫ [N ] {F } dA
e
T
V
T
C (3.1.41)
V Ac
Se poate scrie:
δL = {F(e ) } {δU e }
T
(3.1.42)
Cum δL este un scalar rezultă:
δL = {δU e } {F(e ) }
T
(3.1.43)
Pentru variaţia virtuală a energiei interne de deformaţie se poate scrie:
δW = ∫ {σ} {δε}dV
T
(3.1.44)
V
sau:

(
δW = ∫ (σ x δε x + σ y δε y + τ xy δγ xy )dV = ∫ [D] [B]{U e } [B]{δU e }dV = )T

V V

T⎛ ⎞
= ∫ {U e } [B] [D] [B]{δU e }dV = {U e } ⎜⎜ ∫ [B] [D][B]dV ⎟⎟{δU e }
T T T T

V ⎝V ⎠
(3.1.45)
120 - Capitolul 3

În scrierea relaţiei (3.1.45), s-a ţinut cont de faptul că matricea [D] este o
matrice simetrică iar {U e } şi {δU e } au elementele constante şi nu depind de
variabila de integrare.
Expresia din paranteză în ultima parte a relaţiei (3.1.45), se notează cu [K e ]
şi poartă denumirea de matricea de rigiditate a elementului.
[K e ] = ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV (3.1.46)
V

[ ]
Având în vedere expresia (3.1.46) rezultă că matricea de rigiditate K e , este
o matrice simetrică, pătratică, pentru care dimensiunile sunt date de numărul de
elemente pe care le conţine vectorul coloană al deplasărilor nodale a elementului.
Cum energia internă de deformaţie este un scalar, se poate scrie:
T⎛ ⎞
δW = {U e } ⎜⎜ ∫ [B] [D][B]dV ⎟⎟{δU e } = {U e } [K e ] {δU e } = {δU e } [K e ]{U e }
T T T

⎝V ⎠

(3.1.47)
Se poate scrie:
δW = {δU e } [K e ]{U e } = δL = {δU e }T {F(e ) }
T
(3.1.48)
sau:
[K e ]{U e } = {F(e )} (3.1.49)
Pentru a înţelege semnificaţia elementelor matricei de rigiditate [K e ] vom
considera un element finit pentru care în noduri s-au introdus deplasările {U e } şi
{ }
forţele nodale Fe , Fig. 3.1.3.
Relaţia (3.1.49) scrisă desfăşurat va avea forma:

⎡ k11 k12 k13 k14 k15 k16 ⎤ ⎧ u i ⎫ ⎧ Fix ⎫


⎪ ⎪
⎢k k 22 k 23 k 24 k 25 k 26 ⎥ ⎪ u j ⎪ ⎪ Fjx ⎪
⎢ 21 ⎥⎪ ⎪
⎢ k 31 k 32 k 33 k 34 k 35 k 36 ⎥ ⎪u k ⎪ ⎪⎪ Fkx ⎪⎪
⎢ ⎥⎨ ⎬ = ⎨ ⎬ (3.1.50)
⎢ k 41 k 42 k 43 k 44 k 45 k 46 ⎥ ⎪ v i ⎪ ⎪ Fiy ⎪
⎢ k 51 k 52 k 53 k 54 k 55 k 56 ⎥ ⎪ v j ⎪ ⎪ Fjy ⎪
⎢ ⎥⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎣ k 61 k 62 k 63 k 64 k 65 k 66 ⎦ ⎩v k ⎭ ⎪⎩ Fky ⎪⎭
Elemente finite de stare plană -121

y Fky

vk
k Fjy
uk Fkx
vj
Fiy uj
e
j Fjx
vi

i ui
Fix

x
O

Fig. 3.1.3

Admiţând ipoteza că toate deplasările nodale sunt nule, cu excepţia deplasării


vi pe care o presupunem că este egală cu unitatea, ( ui = uj = uk = vj= vk =0; vi = 1),
rezultă că elementele celei de-a patra coloane din matricea de rigiditate reprezintă
tocmai forţele nodale care apar prin impunerea acestor deplasări. Cu alte cuvinte în
cazul în care se dă o deplasare egală cu unitatea pe direcţia gradului de libertate j
deplasările după celelalte grade de libertate fiind blocate, în acest caz elementele
coloanei j din matricea de rigiditate reprezintă forţele nodale care se produc datorită
acestor deplasări.
122 - Capitolul 3

3.2. Studiul stării plane de tensiune cu luarea în consideraţie şi a


tensiunilor termice

Aşa cum s-a prezentat în paragraful 3.1, câmpul deplasărilor care


caracterizează oricare punct aparţinând unui element finit aflat în starea plană de
tensiune este definit de relaţia:
{U} = ⎧⎨
u ( x , y) ⎫
⎬ = [N ]⋅ {U (e ) } (3.2.1)
⎩ v( x , y) ⎭
unde:
[ N ] - matricea de interpolare a deplasărilor pe element.
{U(e)} - matricea deplasării nodurilor elementului.
Deformaţiile specifice pentru starea plană de tensiune sunt reprezentate de
relaţia matriceală:
{ε} = [B]⋅ {U e } (3.2.2)
unde matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe element trebuie
determinată pentru fiecare tip de element.
Aplicând legea lui Hooke generalizată se pot calcula tensiunile {σ}:
{σ}= [D]{ε} (3.2.3)
Matricea [D] de elasticitate a materialului, pentru starea plană de tensiune este
o matrice simetrică şi poate fi scrisă sub forma:
⎡D11 D12 0 ⎤
[D] = ⎢⎢ D22 0 ⎥⎥ (3.2.4)
⎢⎣ sim. D33 ⎥⎦

unde: D11=D22= E/(1-ν2); D12 = νE/(1-ν2)=D21; D13 = D23= D31=D32= 0; D33 = E/2(1+ν).
Dacă se ia în considerare şi tensiunile datorită variaţiei de temperatură atunci
rel. (3.2.3) devine:
{σ} = [D]⋅ ({ε} − {ε0 }) (3.2.5)
{ε0} reprezintă matricea deformaţiilor specifice pentru starea plană de tensiune datorită
variaţiilor de temperatură şi este de forma:
⎧αT ⎫
{ε0 } = ⎪⎨αT⎪⎬ (3.2.6)
⎪0 ⎪
⎩ ⎭
unde α este coeficientul de dilatare termică liniară. Am considerat că materialul este
omogen şi izotrop. În caz contrar αx ≠ αy.
Pentru stabilirea matricei de rigiditate a elementului precum şi a matricei
forţelor nodale aplicate acestuia vom utiliza ca în cazul paragrafului precedent,
principiul lucrului mecanic virtual.
Elemente finite de stare plană -123

δW = δ L (3.2.7)
După înlocuire în rel. (3.2.7), a expresiilor energiei interne de deformaţie
virtuale şi a lucrului mecanic virtual, rezultă:
∫ {δε} {σ}dv = ∫ {δU} {F }dv + ∫ {δU} {F }ds
T T T
v c (3.2.8)
V V AC

Dar:
{δε} = [B]{δU (e )}⇒ {δε}T = {δU (e )}T [B]T (3.2.9)
În mod analog:
{δU} = [N ]{δU (e ) }⇒ {δU}T = {δU (e ) }T [N ]T (3.2.10)
Înlocuind expresiile deformaţiilor specifice virtuale şi ale deplasărilor virtuale
în ecuaţia de mai sus rezultă:

∫ {δU( ) } [B] [D]({ε}− {ε })dv = ∫ {δU( ) } [N] {F }dv + ∫ {δU( ) } [N] {F }ds
T T T T T T
e 0 e v e c
V V Ac
(3.2.11)
Având în vedere expresia lui {ε} dată de rel. (3.1.28), şi trecând termenii din
partea dreaptă în partea stângă se obţine:

∫{δU( )} [B] [D][B]{U}dV− ∫{δU( )} [B] [D]{ε }dV =


T T T T
e e 0
V V

= ∫ {δU ( ) } [N] {F }dV − ∫ {δU ( ) } [N] {F }ds


T T T T
e v e c (3.2.12)
V Ac

Utilizând aceeaşi notaţie pentru matricea de rigiditate dată de rel. (3.1.46) şi cu


notaţia
{F( ) }= ∫ [N] {F }dV + ∫ [B] [D]{ε }dV + ∫ [N] {F }ds
e
T
v
T
0
T
c
(3.2.13)
V V Ac

care reprezintă matricea forţelor nodale aplicate elementului.


Ecuaţia (3.2.11) devine:
{δUe }T ([K e ]{Ue } − {F(e )}) = 0 (3.2.14)

În ecuaţia de mai sus s-a avut în vedere că {Ue} nu depinde de coordonatele x,


y ale punctului considerat.
Întrucât {δU e } fiind arbitrar, se impune:
T

{δUe }T ≠ 0 ⇒ [K e ]{U e } = {F(e )} (3.2.15)


124 - Capitolul 3

3.3. Formularea în coordonate triangulare a matricei de rigiditate şi


a matricei forţelor nodale

Întrucât elementul finit triunghiular este unul dintre elementele frecvent


folosite pentru problemele de stare plană ca urmare a faptului că permite o discretizare
raţională a suprafeţelor cu contur neregulat, în cele ce urmează vom prezenta o
formulare eficientă a matricei de rigiditate şi matricei forţelor nodale în coordonate
“triangulare”.
Considerăm un element finit triunghiular, Fig. 3.3.1, având nodurile i, j, k, aflat
în starea plană de tensiune, raportat la un sistem de axe cartezian xOy.
y

3 vk
yk
uk vj
Si
2 uj
yj
Sj P(x,y)
vi Sk Z1

yi ui
i H1

x
O
xi xk xj

Fig. 3.3.1

Fie P(x,y) un punct din interiorul acestui element, care unit cu vârfurile
triunghiului determină alte trei triunghiuri având ariile: Si, Sj şi Sk.
Rapoartele dintre ariile acestor triunghiuri şi aria elementului triunghiular
determină coordonatele arie ale punctului P(x,y):

Si Sj S
Li = ; L j = ; Lk = k . (3.3.1)
S S S
unde:
Li + Lj + Lk = 1 (3.3.2)
Elemente finite de stare plană -125

Conform relaţiei (3.3.2), două din rapoartele (3.3.1) sunt suficiente pentru a defini
poziţia punctului în plan şi reprezintă noile coordonate ale sale.
Coordonatele triangulare astfel definite reprezintă distanţele adimensionale de
la punctul P la laturile elementului:
Z
Li = i (3.3.3)
Hi
Noile coordonate ale vârfurilor sunt:
-nodul i: (1, 0, 0)
-nodul j: (0, 1, 0) (3.3.4)
-nodul k: (0, 0, 1)
Ecuaţiile laturilor triunghiului sunt:
-latura i-j: L k = 0
-latura j-k: Li = 0 (3.3.5)
-latura k-i: L j = 0
Relaţiile care leagă coordonatele triangulare de coordonatele carteziene sunt de
forma:
⎧x ⎫ ⎡ x i xj x k ⎤ ⎧ Li ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎪ ⎪
⎨ y⎬ = ⎢ y i yj y k ⎥⎥ ⋅ ⎨ L j ⎬ (3.3.6)
⎪1 ⎪ ⎢ 1 1 1 ⎥⎦ ⎪⎩L k ⎪⎭
⎩ ⎭ ⎣
Aria elementului triunghiular în raport cu sistemul de referinţă ales se exprimă prin
determinantul:
1 xi yi
2S = 1 x j yj (3.3.7)
1 xk yk

Procedând în mod analog, se determină şi ariile: Si, Sj şi Sk:


1 x y
x yj x y x y
2Si = 1 x j y j ⇒ 2Si = j − + =
xk yk x k yk x j yj
1 xk yk
= x jy k − x k y j + x ( y j − y k ) + y(x k − x j )

(3.3.8)
Folosind notaţiile:
ai = xk – xj ; bi = yj – yk şi djk = xjyk – xkyj, (3.3.9)
rezultă:
2Si = djk + bix + aiy (3.3.10)
126 - Capitolul 3

În mod analog:
1 x y
2S j = 1 x k y k ⇒ 2S j = d ki + b jx + a j y (3.3.11)
1 xi yi
unde:
dki = xk yi − xi yk ; bj = yk − yi şi a j = x i − x k (3.3.12)
Respectiv:
1 x y
2Sk = 1 x i y i ⇒ 2S k = d ij + b k x + a k y (3.3.13)
1 x2 y2
unde:
dij = xiyj – xjyi ; bk = yi – yj şi ak = xj – xi (3.3.14)
În aceste condiţii coordonatele arie L1, L2 şi L3 capătă forma:
d + bi x + a i y
Li = jk
2S
d ki + b jx + a j y (3.3.15)
Lj =
2S
d ij + b k x + a k y
Lk =
2S
sau sub forma matriceală:
⎧ L i ⎫ ⎡d jk bi a i ⎤ ⎧1 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎨ L j ⎬ = ⎢ d ki bj a j ⎥.⎨x ⎬ (3.3.16)
⎪L ⎪ ⎢ d bk a k ⎥⎦ ⎪⎩ y ⎪⎭
⎩ k ⎭ ⎣ ij

Matricea deplasărilor nodale a elementului considerat, Fig.3.3.1, poate fi scrisă


sub forma:
⎧ ui ⎫
⎪u ⎪
⎪ j⎪
⎪u ⎪
{Ue } = ⎪⎨ k ⎪⎬ (3.3.17)
v
⎪ ⎪ i
⎪vj ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩v k ⎪⎭
Deplasările oricărui punct din interiorul elementului considerat respectiv
câmpul de deplasări devine:
Elemente finite de stare plană -127

⎧L ⎫
⎧u ⎫ ⎡u uj uk ⎤ ⎪ i ⎪
{U} = ⎨ ( x , y ) ⎬ = ⎢ i .⎨ L ⎬ = [N ]{U e } (3.3.18)
⎩v( x , y ) ⎭ ⎣ vi vj v k ⎥⎦ ⎪ j ⎪
⎩L k ⎭
Din ecuaţia de mai sus rezultă:
⎡L L L 0 0 0⎤
[N] = ⎢ i j k ⎥ (3.3.19)
⎣ 0 0 0 Li L j L k ⎦
Câmpul de deplasări mai poate fi scris sub forma:
⎧u ⎫ ⎧u L + u L + u L ⎫
{U} = ⎨ ( x , y ) ⎬ = ⎨ i i j j k k ⎬ (3.3.20)
⎩ v ( x , y ) ⎭ ⎩ v i L i + v jL j + v k L k ⎭
Înlocuind în ecuaţia de mai sus, coordonatele L1, L2 şi L3 rezultă:
⎧u ⎫ ⎧u (d + b x + a y) + u j (d ki + b jx + a j y) + u k (dij + bk x + a k y)⎫
{U} = ⎨ ( x , y) ⎬ = 1 ⎨ i jk i i ⎬
⎩v( x , y) ⎭ 2S ⎩vi (d jk + bi x + a i y) + v j (d ki + b jx + a j y) + vk (dij + bk x + a k y) ⎭
(3.3.21)
Deformaţiile specifice ale elementului devin:
⎧ ∂u(x, y) ⎫
⎪ ⎪
⎧ εx ⎫ ⎪ ∂x ⎪ ⎧ bi ui + b ju j + bk uk ⎫
⎪ ⎪ ⎪ ∂v( x, y) ⎪ 1⎪ ⎪
{ε} = ⎨ εy ⎬ = ⎨ ⎬ ⇒ {ε} = ⎨ ai vi + a jv j + a k vk ⎬
⎪γ ⎪ ⎪ ∂y ⎪ 2S ⎪ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎪ ∂u( x, y) ∂v( x, y) ⎪ ⎩ai ui + a ju j + a k uk + bi vi + b jv j + bk vk ⎭
⎪ ∂y + ∂x ⎪
⎩ ⎭
(3.3.22)
sau sub formă generală:
⎧ui ⎫
⎪u ⎪
⎡b i b j b k 0 0 0 ⎤ ⎪ j ⎪
⎪u ⎪
{ε} = 1 ⎢⎢ 0 0 0 a i a j a k ⎥⎥.⎪⎨ k ⎪⎬ (3.3.23)
2S v
⎢a i a j a k b i b j b k ⎥ ⎪ i ⎪
⎣ ⎦ ⎪v ⎪
j
⎪ ⎪
⎪⎩ v k ⎪⎭
de unde rezultă matricea [B]:
⎡b i b j b k 0 0 0 ⎤
[B] = ⎢ 0 0 0 a i a j a k ⎥⎥
1 ⎢ (3.3.24)
2S
⎢a i a j a k b i b j b k ⎥
⎣ ⎦
Rezultă: [K e ] = [B] [D]⋅ [B] ⋅ dV = [B] [D]⋅ [B]⋅ t ⋅ S
∫ (3.3.25)
T T

După înmulţire se obţine următoarea expresie a matricei de rigiditate:


128 - Capitolul 3

1 2 11 . 1 1 1 . 1. 1 1. . . 1 1 . .b . .ν . a 1. . a . b 1 . 1.. a . b .1ν . b. . ν. . a 1 . a2 . b 1 . 1 . a2. b .1ν.


bi
2
bi . ν a. ai k . a .ab 2 . ν1 . a . b ..bν b . ν. a. a. a 1 . a. a. b. a . ν 1 . a b
. b . b. ν ai a. bk . ν . a. ai . ak1. ν. a . b bia ν. aai 1 . .bai..bbi b i ν j aj aki j bj bki j bj bi k ν k ak i k bk i k b
i ik i ik j j i k j i j i k
2 22 2 2 22 j k 2 j k 2 2 k 2k 2 k k 2 i k
22 i k 2 i k 2 2 2 2 2 2 2 2
1. . 1. . . 1. 1. 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . . 1. . 1. . 1. . .
bi . bj aj . ν bj . bk ai . bj . ν bj . ν . ak
2 2 2
a a a a ν bj aj a a a a ν a b b ν a b ν a a b a b a b ν
2 i j 2 i j 2 2 2 j k 2 j k 2 j i 2 i j 2 j j 2 j j 2 j k 2 j k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1. 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . . 1. .
bi . bk bj . bk ak . ν ai . bk . ν b ν a a .b .ν
2 2 2
a a a a ν a a a a ν bk ak a b a b b ν a b ν a a b
t E 2 i k 2 i k 2 j k 2 j k 2 2 2 k i 2 i k j k 2 k j 2 j k 2 k k 2 k k
[K] = ⋅ ⋅
4S 1 − ν 2 1. . . 1. . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1. 1. . 1. . . 1. . 1. . .
ai . bj . ν b ν a a .b .ν bi . ν ai . aj ai . ak
2 2 2
b ν a a b a b a b b ν a ai bi b b b b ν b b b b ν
2 i i 2 i i 2 j i 2 i j i k 2 k i 2 i k 2 2 2 i j 2 i j 2 i k 2 i k
1. . 1. . . 1. . . 1. . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1. 1. . 1. . .
bi . ν . aj aj . bk . ν ai . aj bj . ν aj . ak
2 2 2
a b a b ν b ν a a b a b b ν a b b b b ν aj bj b b b b ν
2 i j 2 i j 2 j j 2 j j 2 k j 2 j k 2 i j 2 i j 2 2 2 j k 2 j k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . . 1. . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1.
bi . ν . ak a b ν bj . ν . ak ai . ak aj . ak bk . ν
2 2 2
a b a b a b ν b ν a a b b b b b ν b b b b ν ak bk
2 i k 2 i k 2 j k 2 j k 2 k k 2 k k 2 i k 2 i k 2 j k 2 j k 2 2

Dacă în matricea deplasărilor nodale gradele de libertate sunt cumulate în ordinea: (3.3.26)
⎧ ui ⎫
⎪v ⎪
⎪ i⎪
⎪u ⎪
{U e } = ⎪⎨ j ⎪⎬ , (3.3.27)
⎪vj ⎪
⎪u k ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩ v k ⎪⎭
Elemente finite de tip bară -129

atunci matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe domeniul elementului finit va fi:
⎡bi 0 b j 0 b k 0 ⎤
[B] = ⎢ 0 a i 0 a j 0 a k ⎥⎥ .
1 ⎢ (3.3.28)
2S
⎢ ⎥
⎣a i bi a j b j a k b k ⎦
Matricea de rigiditate va fi:

1. 1. 1. . . 1. . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . .
ai . ν bi . bj bi . ν . aj bi . bk bi . ν . ak
2 2 2
bi ai b ν ai a b a a a a ν a b a b ν a a a a ν a b a b ν
2 2 2 i 2 i i 2 i j 2 i j 2 i j 2 i j 2 i k 2 i k 2 i k 2 i k
1. . . 1. . 1. 1. 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . .
bi . ν ai . bj . ν ai . aj ai . bk . ν ai . ak
2 2 2
b ν ai a b ai bi a b b ν aj b b b b ν a b b ν ak b b b b ν
2 i 2 i i 2 2 2 j i 2 i 2 i j 2 i j 2 k i 2 i 2 i k 2 i k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1. 1. . . 1. . 1. . 1. . . 1. . 1. . .
bi . bj ai . bj . ν aj . ν bj . bk bj . ν . ak
2 2 2
a a a a ν a b b ν aj bj aj b ν aj a b a a a a ν a b a b ν
t E 2 i j 2 i j 2 j i 2 i 2 2 2 j 2 j j 2 j k 2 j k 2 j k 2 j k
[K] = ⋅ ⋅
4S 1 − ν 2 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . . 1. . 1. 1. 1. . 1. . . 1. . 1. . .
bi . ν . aj ai . aj bj . ν aj . bk . ν aj . ak
2 2 2
a b a b ν b b b b ν b ν aj a b aj bj a b b ν ak b b b b ν
2 i j 2 i j 2 i j 2 i j 2 j 2 j j 2 2 2 k j 2 j 2 j k 2 j k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1. 1. . . 1. .
bi . bk ai . bk . ν bj . bk aj . bk . ν ak . ν
2 2 2
a a a a ν a b b ν ak a a a a ν a b b ν ak bk ak b ν ak a b
2 i k 2 i k 2 k i 2 i 2 j k 2 j k 2 k j 2 j 2 2 2 k 2 k k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . . 1. . 1. 1.
bi . ν . ak ai . ak bj . ν . ak aj . ak bk . ν
2 2 2
a b a b ν b b b b ν a b a b ν b b b b ν b ν ak a b ak bk
2 i k 2 i k 2 i k 2 i k 2 j k 2 j k 2 j k 2 j k 2 k 2 k k 2 2

(3.3.29)
Elemente finite de stare plană -133

3.4. Starea plană de deformaţie

O structură de rezistenţă se află în starea plană de deformaţie, în cazul în


care când deformaţiile care apar sub acţiunea încărcărilor exterioare sunt
paralele cu un acelaşi plan sau dacă deplasările după o anumită direcţie sunt
împiedicate să se producă.
Considerăm un element de rezistenţă prismatic aşezat între două platouri
rigide solicitat lateral pe ambele feţe după direcţia axei y la presiunea py şi -py,
Fig. 3.4.1.
x

Platouri rigide şi fixate


-py
astfel încât să nu py y
permită nici un fel de
deplasare

Fig. 3.4.1

Întrucât deformaţiile sunt împiedicate după direcţia axei z, elementul de


rezistenţă se află într-o stare plană de deformaţie. În aceste condiţii starea de
deformaţie a corpului este definită de funcţiile:
u=f1 (x,y); v=f2 (x,y); şi w=0. (3.4.1)
Corpuri aflate în starea plană de deformaţie apar în cazul corpurilor lungi
solicitate la sarcini aplicate pe contur, în plane normale pe axa corpului, sau plane
paralele cu axa corpului. În aceste cazuri, un element de volum situat la distanţă
suficient de mare de capetele corpului, se află în stare plană de deformaţie, întrucât
deplasările de-a lungul structurii sunt împiedicate de elementele învecinate. Din
această categorie fac parte rolele lungi, bolţurile cilindrice, plăcile lungi, zidurile de
134 - Capitolul 3

sprijin, tunelele, galeriile subterane, canalele subterane, terenul de fundaţie în


cazul fundaţiilor liniare ale zidurilor, Fig. 3.4.2.

p
p

p
1

Placă plană lungă


Rolă de sprijin Zid şi fundaţie liniară

Fig. 3.4.2

Admiţând pentru aceste cazuri că axa z este axa după care sunt împiedicate
deplasările, w=0, rezultă:
∂w
εz = = 0; γ xz = 0; γ yz = 0 , (3.4.2)
∂z
iar rezolvarea problemei presupune cunoaşterea următoarelor funcţii necunoscute:
ε x = f1 ( x , y); ε y = f 2 ( x, y); γ xy = f 3 ( x , y). (3.4.3)
Remarcăm că deşi starea de deformaţie este plană, starea de tensiune este
spaţială. Conform legii lui Hooke în spaţiu, se poate scrie:
1
εz = [σ z − ν(σ x + σ y )] = 0 ⇒ σ z = ν(σ x + σ y ) ≠ 0 (3.4.4)
E
În acest caz grupul ecuaţiilor fundamentale ale teoriei elasticităţii se simplifică
foarte mult.
Vom obţine:
1 − ν2 ⎛ ν ⎞
εx = ⎜ σx − σy ⎟
E ⎝ 1− ν ⎠
(3.4.5)
1− ν2 ⎛ ν ⎞
εy = ⎜ σy − σx ⎟
E ⎝ 1− ν ⎠
Cu notaţiile:
Elemente finite de stare plană -135

E ν
E1 = ; ν1 = , (3.4.6)
1− ν 2
1− ν
relaţiile (3.4.5) devin:

⎪⎪ε x = E (σ x − ν1σ y )
⎧ 1
1
⎨ (3.4.7)
⎪ε y =
1
(σ y − ν1σ x )
⎩⎪ E1
De asemenea conform legii generalizate a lui Hooke se poate scrie:
2(1 + ν)
γ xy = Gτ xy = τ xy (3.4.8)
E
Dacă se ţine cont de identitatea:
2(1 + ν1 ) 2(1 + ν)
= (3.4.9)
E1 E
În consecinţă relaţia (3.4.8), poate fi scrisă sub forma:
2(1 + ν1 )
γ xy = τ xy (3.4.10)
E1
Relaţiile (3.4.7) şi (3.4.10), reprezintă legea lui Hooke pentru starea
plană de deformaţie. Matriceal legea lui Hooke este:
⎧ εx ⎫ ⎡ 1 − ν1 0 ⎤ ⎧σ x ⎫
⎪ ⎪ 1 ⎢ ⎪ ⎪
{ε} = ⎨ ε x ⎬ = ⎢− ν1 1 0 ⎥⎥ ⋅ ⎨ σ y ⎬ (3.4.11)
⎪γ ⎪ E1 ⎢ 0 0 2(1 + ν)1 ⎥⎦ ⎪⎩τ xy ⎪⎭
⎩ xy ⎭ ⎣
Tragem concluzia că pentru starea plană de deformaţie în elaborarea ecuaţiilor
elementale se folosesc acelaşi relaţii ca în cazul stării plane de tensiune. Evident acest
lucru devine posibil prin înlocuirea modului de elasticitate longitudinal E şi a
coeficientului de contracţie transversală cu valorile E1 şi ν1 date de relaţiile (3.4.6). În
cazul stării plane de deformaţie în toate cazurile grosimea elementului finit este egală
cu unitatea.
Matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe element, în cazul
cumulării gradelor de libertate în ordinea data de relaţia (3.3.27), va fi:
⎡ ∂N i ∂N j ∂N k ⎤
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢ ∂x ∂x ∂x ⎥
⎢ ∂N i ∂N j ∂N k ⎥
[B ] = ⎢ 0 0 0 (3.4.11)
∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N j ∂N j ∂N k ⎥
⎢ ∂N i ∂N i ∂N k ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂x ∂y ∂x ∂y ∂ x ⎥⎦
136 - Capitolul 3

De asemenea vom avea:

{σ} = [D1 ]⋅ {ε} (3.4.12)

unde:
⎡ ⎤
⎢ 1 ν1 0 ⎥
[D1 ] = E1 2 ⎢ν1 1 0 ⎥ (3.4.13)
1 − ν1 ⎢ 1 − ν1 ⎥
⎢0 0 ⎥
⎣ 2 ⎦

Matricea de rigiditate a elementului finit raportat la sistemul de axe propriu, în


ipoteza cumulării gradelor de libertate în conformitate cu relaţia (3.3.27) şi în ipoteza
acceptării unor polinoame de interpolare de gradul 1 de forma (3.1.4) va fi:

[K e ] = ∫ [B] ⋅ [D1 ]⋅ [B]⋅ dV =


T

⎡ bi 0 ai ⎤
⎢0 ai bi ⎥ ⎡ ⎤
⎢ ⎥ 1 ν1 0 ⎥ ⎡b i 0 bj 0 bk 0⎤
1 E ⎢b 0 aj⎥ ⎢ ⎢ ⎥
= ⋅ 1 2 ⋅⎢ j ⎥ ⋅ ⎢ ν1 1 0 ⎥⋅⎢0 ai 0 aj 0 ak ⎥
4 ⋅ S 1 − ν1 ⎢ 0 aj bj ⎥ ⎢ 1 − ν1 ⎥ ⎢ a bi aj bj ak b k ⎥⎦
⎢b k 0 a k ⎥ ⎢⎣ 0 0
2 ⎦
⎥ ⎣ i
⎢ ⎥
⎣0 ak bk ⎦

(3.4.14)
Elemente finite de stare plană -137

Aplicaţia A.3.4.1
Pentru structura de rezistenţă din Fig. A.3.4.1.1, în a cărei componenţă intră o
bară articulată la capete şi o placă plană, se cere să se calculeze deplasările
corespunzătore punctului de aplicaţie al forţei şi reacţiunile din reazeme.
Se dau:
t= 30 mm
E=2,1⋅105 MPa
ν=0,3
L=100 mm
A1=1800 mm2
F=5000 N

grosime t

2L

A1
1,2L

2L L
Fig. A.3.4.1.1
138 - Capitolul 3

Rezolvare:
În modelul de calcul vom utiliza elemente finite de tip bară cu un singur grad
libertate pe nod şi elemente finite de stare plană de tensiune, Fig. A.3.4.1.2. În total în
urma discretizării avem 3 elemente finite şi 5 noduri, cu un număr total de 10 grade de
libertate.
y

4 6
v2 v3
5
3 u3
u2
F
2
3

2 2
v1 7
v4
1 8 x
1 u1 u4
O 4

9
v5
3
u5 10
5

Fig. A.3.4.1.2

Datele de intrare pentru elementele finite 1 şi 2 care sunt elemente specifice


stării plane de tensiune sunt cuprinse în tabelul A.3.4.1.1.
Elemente finite de stare plană -139

Tabelul A.3.4.1.1
xi xj xk yi yj yk
Nodurile i,j,k

bi= yj- yk

bj= yk- yi

bk= yi- yj

ai= xk- xj

aj= xi- xk

ak= xj- xi
element
Număr

1 1,3,2 0 200 0 0 200 200 0 200 -200 -200 0 200


2 1,4,3 0 200 200 0 0 200 -200 200 0 0 -200 200

Matricele de rigiditate ale elementelor finite 1 şi 2 în raport cu sistemul de axe


propriu le calculăm cu relaţia (3.4.14) şi obţinem:

1 2 5 6 3 4 g.l

⎡1.212 ⋅ 10 6 0 0 − 212 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 ⎤ 1


⎢ 6⎥ 2
⎢ 0 1 3.462 ⋅ 102
6
− 1.0385⋅ 10 6 60 3 ⋅ 10
1.038 6
4− 3.462 ⋅ 10 ⎥
⎢ − 1.038 ⋅ 10 6 3.462 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 6 1.038 ⋅ 10 6 ⎥ 5
[K1 ] = ⎢ 0 6 0

⎢1.212 ⋅ 10 0 0 1.212 ⋅ 106 1.212 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 10 6 ⎥ 6
⎢1.212 ⋅ 10 6 1.038 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 6.673 ⋅ 106 − 2.25 ⋅ 10 6 ⎥
⎢ ⎥ 3
⎣⎢1.212 ⋅ 10 − 3.462 ⋅ 10 6 1.038 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 10 6 − 2.25 ⋅ 10 6 4.673 ⋅ 10 6 ⎦⎥
6
4

g.l
1 2 7 8 5 6

⎡ 3.462 ⋅ 10 6 0 − 3.462 ⋅ 10 6 1.038 ⋅ 10 6 0 − 1.038 ⋅ 10 6 ⎤ 1


⎢ ⎥
⎢ 0 1.212 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 10 6 0 ⎥ 2
⎢− 3.462 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 4.673 ⋅ 10 6 − 2.25 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 10 6 1.038 ⋅ 10 6 ⎥ 7
[K 2 ] = ⎢ ⎥
⎢ 1.038 ⋅ 10 − 1.212 ⋅ 10 6 − 2.25 ⋅ 10 6 4.673 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 6 ⎥
6
8
⎢ 0 − 1.212 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 0 ⎥
⎢ ⎥ 5
⎣⎢ − 1.038 ⋅ 10 1.038 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 6 3.462 ⋅ 10 6 ⎦⎥
6
0 0 6
140 - Capitolul 3

Matricele [K1] şi [K2] expandate la dimensiunile matricei de rigiditate a


structurii sunt:
⎡ 1.212 ⋅ 106 0 − 1.212 ⋅ 106 1.212 ⋅ 106 0 − 1.212 ⋅ 106 0 0 0 0⎤
⎢ ⎥
⎢ 0 3.462 ⋅ 106 1.038 ⋅ 106 − 3.462 ⋅ 106 − 1.038 ⋅ 106 0 0 0 0 0⎥
⎢− 1.212 ⋅ 106 1.038 ⋅ 106 4.673 ⋅ 106 − 2.25 ⋅ 106 − 3.462 ⋅ 106 1.212 ⋅ 106 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 1.212 ⋅ 106 − 3.462 ⋅ 106 − 2.25 ⋅ 106 4.673 ⋅ 106 1.038 ⋅ 106 − 1.212 ⋅ 106 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
0 − 1.038 ⋅ 106 − 3.462 ⋅ 106 1.038 ⋅ 106 3.462 ⋅ 106 0 0 0 0 0⎥
[K1 ]e = ⎢
⎢− 1.212 ⋅ 106 0 1.212 ⋅ 106 − 1.212 ⋅ 106 0 1.212 ⋅ 10 6
0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥

⎣ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎦

⎡ 3.462 ⋅ 10 6 0 0 0 0 − 1.038 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 106 1.038 ⋅ 106 0 0⎤


⎢ ⎥
⎢ 0 1.212 ⋅ 10 6
0 0 − 1.212 ⋅ 10 6
0 1.212 ⋅ 10 6
− 1.212 ⋅ 10 6
0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 − 1.212 ⋅ 106 0 0 1.212 ⋅ 106 0 − 1.212 ⋅ 106 1.212 ⋅ 106 0 0⎥
[K 2 ]e =⎢ ⎥
⎢ − 1.038 ⋅ 10 3.462 ⋅ 10 6 1.038 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 6
6
0 0 0 0 0 0⎥
⎢− 3.462 ⋅ 106 1.212 ⋅ 10 6 0 0 − 1.212 ⋅ 10 6 1.038 ⋅ 10 6 4.673 ⋅ 106 − 2.25 ⋅ 10 6 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 1.038 ⋅ 10 6 − 1.212 ⋅ 106 0 0 1.212 ⋅ 106 − 3.462 ⋅ 10 6 − 2.25 ⋅ 10 6 4.673 ⋅ 10 6 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢⎣ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎦⎥

Matricea de rigiditate pentru elementul finit numărul 3, reprezentând bara


articulată la capete, se constituie utilizând relaţia (2.2.17). Se are în vedere de
asemenea orientarea sistemului de axe propriu în raport cu sistemul de axe global, Fig.
A.3.4.1.3.
Rezultă:
x j − x i 3L − 2 L y j − y i − 1,2 L − 0
cos α = = ; sin α = = .
L3 1,562 L L3 1,562 L
Elemente finite de stare plană -141

y
y*

i=4
O
x
α
-1,2L
3
j=5
2L

3L x*

Fig. A.3.4.1.3

Matricea de rigiditate a elementului finit numărul 3, în raport cu sitemul de axe


global este:
7 8 9 10 g.l

⎡ 9.919 ⋅ 10 7 − 1.19 ⋅ 108 − 9.919 ⋅ 107 1.19 ⋅ 108 ⎤ 7


⎢ ⎥ 8
[K 3 ] = ⎢⎢ − 1.19 ⋅ 10 7 1.428 ⋅ 108 1.19 ⋅ 108 − 1.428 ⋅ 108 ⎥
8

− 9.919 ⋅ 10 1.19 ⋅ 10 8
9.919 ⋅ 10 7
− 1.19 ⋅ 108 ⎥ 9
⎢ ⎥
⎣⎢ 1.19 ⋅ 10 − 1.428 ⋅ 108 − 1.19 ⋅ 108 1.428 ⋅ 108 ⎦⎥
8
10

După expandare se obţine:

⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎤
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
[K 3 ]e =⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 9.919 ⋅ 10 7
− 1.19 ⋅ 10 8
− 9.919 ⋅ 10 7 1.19 ⋅ 10 8 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 − 1.19 ⋅ 108 1.428 ⋅ 108 1.19 ⋅ 108 − 1.428 ⋅ 108 ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 − 9.919 ⋅ 10 7 1.19 ⋅ 108 9.919 ⋅ 10 7 − 1.19 ⋅ 108 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 0 0 0 1.19 ⋅ 108 − 1.428 ⋅ 108 − 1.19 ⋅ 108 1.428 ⋅ 108 ⎦⎥
142 - Capitolul 3

După asamblare şi impunerea condiţiilor pe contur se obţine următorul sistem


de ecuaţii:
⎧ Flx ⎫ ⎡4.674⋅106 0 1.212⋅106 1.212⋅106 0 − 2.25⋅106 3.462⋅106 1.038⋅106 0 0 ⎤⎧ 0 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ 6 6 6 6
⎥⎪ ⎪
⎪ Fly ⎪ ⎢ 0 4.674⋅10 1.038⋅10 3.462⋅10 − 2.25⋅10 0 1.212⋅106 1.212⋅106 0 0 ⎥⎪ 0 ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎢1.212⋅106 ⎥⎪u ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 1.038⋅106 4.673⋅106 − 2.25⋅106 3.462⋅106 1.212⋅106 0 0 0 0 ⎥⎪ 2 ⎪
⎪ F2y ⎪ ⎢1.212⋅106 3.462⋅106 − 2.25⋅106 4.673⋅106 1.038⋅106 1.212⋅106 0 0 0 0 ⎥⎪ 0 ⎪
⎪− 5000⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 0 − 2.25⋅106 3.462⋅106 1.038⋅106 4.674⋅10 0 1.212⋅106 1.212⋅106 0 0 ⎥⎪u3 ⎪
⎨ 0 ⎬=⎢ 6 ⎥⎨v ⎬
⎪ ⎪ ⎢ −.25⋅10 0 1.212⋅106 1.212⋅106 0 4.674⋅106 1.038⋅106 3.462⋅106 0 0 ⎥⎪ 3 ⎪
⎪ F4y ⎪ ⎢3.462⋅106 1.212⋅106 0 0 1.212⋅106 1.038⋅106 1.039⋅108 1.212⋅108 9.919⋅107 1.19⋅108 ⎥⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥
⎪ 0 ⎪ ⎢1.038⋅106 1.212⋅10 6
0 0 1.212⋅106 3.462⋅106 1.212⋅106 1.475⋅108 1.19⋅108 1.428⋅108 ⎥⎪v4 ⎪
⎪F ⎪ ⎢ 8 ⎥⎪ 0 ⎪
⎪ 5x ⎪ ⎢ 0 0 0 0 0 0 9.919⋅107 1.19⋅108 9.919⋅107 −1.19⋅10 ⎪ ⎪

⎪ F5y ⎪ ⎢ 0
⎩ ⎭ ⎣ 0 0 0 0 0 1.19⋅108 1.428⋅108 −1.19⋅108 1.428⋅108 ⎥⎦⎪⎩ 0 ⎪⎭

După separarea variabelelor se obţine sistemul:


⎧ 0 ⎫ ⎛⎜ 4.673 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 6 1.212 ⋅ 10 6 0 ⎞ ⎧u 2 ⎫

⎪− 5000⎪ ⎜ 6 ⎟ ⎪u ⎪
⎪ ⎪ − 3.462 ⋅ 10 6 4.674 ⋅ 10 6 0 1.212 ⋅ 10 ⎪ 3⎪
⎨ ⎬=⎜ 6 6 ⎟ ⎨v ⎬
⎪ 0 ⎪ ⎜ 1.212 ⋅ 10 0 4.674 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 ⎟ ⎪ 3 ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭ ⎜ 0 1.212 ⋅ 10 6 − 3.462 ⋅ 10 6 1.475 ⋅ 108 ⎟⎠ ⎪⎩v 4 ⎪⎭

De unde rezultă deplasările necunoscute:


⎧ u 2 ⎫ ⎛⎜ −2.099 × 10 ⎞
−3

⎪ u ⎪ ⎜ −2.633 × 10− 3 ⎟
⎪ 3⎪
⎨ ⎬= ⎜ −4
⎟ (mm)
⎪ v 3 ⎪ ⎜ 5.702 × 10 ⎟
⎪⎩ v 4 ⎪⎭ ⎜ −5 ⎟
⎝ 3.502 × 10 ⎠

Revenind la sistemul iniţial de ecuaţii se obţine:


⎧ F1x ⎫ ⎧ 1,297 ⋅ 103 ⎫ ⎧ F3y ⎫ ⎧ 0,112 ⎫
⎪F ⎪ ⎪ 3 ⎪ ⎪F ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎪ 1y ⎪⎪ ⎪⎪ 3,703 ⋅ 10 ⎪⎪ ⎪⎪ 4 x ⎪⎪ ⎪⎪ − 463,111 ⎪⎪
⎨F2 x ⎬ = ⎨ − 2,099 ⎬, ( N ); ⎨ F4 y ⎬ = ⎨ − 0,724 ⎬, ( N ).
⎪ F ⎪ ⎪ 1,299 ⋅ 103 ⎪ ⎪ F ⎪ ⎪ 4,167 ⋅ 103 ⎪
⎪ 2y ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 5x ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3x ⎪⎭ ⎩⎪− 4,997 ⋅ 103 ⎭⎪ ⎩⎪ F5 y ⎭⎪ ⎪⎩− 5,001 ⋅ 10 ⎪⎭
3

Aceste soluţii verifică condiţiile iniţiale impuse pe contur, cu un grad de


precizie satisfăcător.
Capitolul 4
4. Elemente finite tridimensionale
4.1. Elemente finite tetraedrice

Dacă în problemele de elasticitate plană cele mai simple elemente finite sunt
elementele triunghiulare, în problemele de elasticitate spaţială similar acestora sunt
elementele finite de tip tetraedru cu patru noduri Fig.4.1.1.

vl

l ul vj
vk
y(v) uj
wl j
k
uk wj
vi
wk
ui
O i
x(u) wi

z(w)

Fig. 4.1.1

Se impun drept grade de libertate în noduri componentele deplasărilor u, v, w,


după cele trei axe ale sistemului cartezian x, y, z. Dacă se admite pentru aproximarea
deplasărilor pe domeniul elementului finit polinoame de gradul întâi de forma:
u = c1 + c 2 x + c 3 y + c 4 z
v = c 5 + c 6 x + c 7 y + c8 z (4.1.1)
w = c9 + c10x + c11y + c12z
coeficienţii c1, c2, …c12, se determină punând următoarele condiţii:
u(xi,yi,zi) = ui
v(xi,yi,zi) = vi (4.1.2)
w(xi,yi,zi) =wi,
unde (xi,yi,zi) reprezintă coordonatele nodului i. Se obţine următorul sistem de ecuaţii:
144 - Capitolul 4
⎧ u i = c1 + c 2x i + c 3y i + c 4z i
⎪ u = c + c x + c 3y j + c 4z j
⎪ j 1 2 j

⎪ u k = c1 + c 2x k + c 3y k + c 4z k

⎪ u l = c1 + c 2x l + c 3y l + c 4z l
⎪ v i = c5 + c6x i + c 7 y i + c8z i

⎪ . (4.1.3)
⎨ .

⎪ .
⎪ w = c + c x + c 11 y i + c 12 z i
⎪ i 9 10 i

⎪ w = c + c x + c 11 y j + c 12 z j
⎪ j 9 10 j

⎪ w k = c 9 + c 10 x k + c 11 y k + c 12 z k

⎩ w l = c 9 + c 10 x l + c 11 y l + c 12 z l

Cu notaţiile:
⎧ ui ⎫ ⎧ c1 ⎫
⎪u ⎪ ⎪c ⎪
⎪ j⎪ ⎪ 2⎪
⎪u k ⎪ ⎪ c3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
u c
{U e } = ⎪⎨ l ⎪⎬ ;
{c} = ⎪⎨ 4 ⎪⎬ ; (4.1.4)
⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎪w ⎪ ⎪c ⎪
⎩ l⎭ ⎩ 12 ⎭
⎡1 xi yi zi 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢1 xj yj zj 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥

⎢1 xk yk zk 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢1 xl yl zl 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢0 0 0 0 1 xi yi zi 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥, (4.1.5)
0 0 0 0 1 xj yj zj 0 0 0 0⎥
[A ] = ⎢⎢
0 0 0 0 1 xk yk zk 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 1 xl yl zl 0 0 0 0⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 1 xi yi zi ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 1 xj yj zj⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 1 xk yk zk ⎥
⎢⎣ 0 0 0 0 0 0 0 0 1 xl yl z l ⎥⎦
Elemente finite tridimensionale -145

se obţine ecuaţia matriceală cunoscută:


{U e } = [A ]⋅ {c} (4.1.6)
Putem scrie:
{c} = [A ]−1 ⋅ {U e } (4.1.7)
Rezolvarea ecuaţiei matriceale de forma (4.1.7) este dificilă mai ales în cazul
elementelor finite cu un număr mare de noduri.
Conform relaţiilor (4.1.1) pentru calculul deplasărilor pe domeniul elementului
finit sau folosit polinoame de interpolare de gradul unu de forma:
f (x , y, z ) = c1 + c 2 x + c3 y + c 4 z (4.1.8)
Presupunând cunoscute deplasările din noduri se pot scrie condiţii de forma
fi = f(xi,yi,zi). Se obţine următorul sistem de ecuaţii:

f i = c1 + c 2 x i + c3 y i + c 4 z i
f j = c1 + c 2 x j + c3 y j + c 4 z j
f k = c1 + c 2 x k + c3 y k + c 4 z k (4.1.9)
f l = c1 + c 2 x l + c3 y l + c 4 z l

Din rezolvarea sistemului de ecuaţii (4.1.9) se obţin coeficienţii ci unde


i=1,2,3,4, ai polinomului (4.1.8) sub forma:
1
c1 = (α i f i + α j f j + α k f k + α l f l )
6V
1
c2 = (β i f i + β j f j + β k f k + β l f l )
6V
1
c3 = ( γ i f i + γ jf j + γ k f k + γ l f l ) (4.1.10)
6V
1
c4 = (μ i f i + μ jf j + μ k f k + μ l f l )
6V

unde:

1 xi yi zi
1 1 xj yj zj
V= (4.1.11)
6 1 xk yk zk
1 xl yl zl
146 - Capitolul 4

xj yj zj 1 yj zj
αi = x k yk zk ; βi = − 1 y k zk
xl yl zl 1 yl zl

(4.1.12)
xj 1 zj xj yj 1
γi = − x k 1 zk ; μi = x k yk 1
x l 1 zl xl yl 1
Prin permutări circulare se obţin ceilalţi coeficienţi din relaţiile (4.1.10).
Înlocuind soluţiile (4.1.10), în relaţia (4.1.8) se obţine următoarea expresie a
funcţiei de interpolare:

f (x, y, z) = Ni (x, y, z) ⋅ fi + N j (x, y, z) ⋅ f j + Nk (x, y, z) ⋅ fk + Nl (x, y, z) ⋅ fl


(4.1.13)
unde:
1
Ni = (α i + β i x + γ i y + μ i z )
6V
1
Nj = (α j + β j x + γ j y + μ j z )
6V
1 (4.1.14)
Nk = (α k + β k x + γ k y + μ k z )
6V
1
Nl = (α l + β l x + γ l y + μ l z )
6V
Utilizând relaţia (4.1.13), putem obţine expresiile finale ale funcţiilor de
deplasare date de rel. (4.1.1), care vor fi:

u ( x , y, z) = N i u i + N j u j + N k u k + N l u l
v(x, y, z) = N i v i + N j v j + N k v k + N l v l (4.1.15)
w ( x , y, z) = N i w i + N jw j + N k w k + N l w l

Vectorul funcţiilor de deplasare pe element, {U}, este:


⎧u(x, y, z) ⎫
{U} = ⎪⎨ v(x, y, z) ⎪⎬ = [N]⋅{Ue}
⎪w(x, y, z)⎪
⎩ ⎭
Elemente finite tridimensionale -147

După înlocuiri obţinem:


⎧ ui ⎫
⎪u ⎪
⎪ j⎪
⎪u k ⎪
⎪ ⎪
⎡ Ni Nj Nk Nl 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎤ ⎪ ul ⎪
{U} = ⎢⎢ 0 0 0 0 Ni Nj Nk Nl 0 0 0
⎥ ⎪ ⎪
0 ⎥ ⋅ ⎨ vi ⎬
⎢0
⎣ 0 0 0 0 0 0 0 Ni Nj Nk N l ⎥⎦ ⎪ . ⎪
⎪ ⎪
⎪ . ⎪
⎪ . ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩w l ⎪⎭
(4.1.16)

Pentru problemele de elasticitate spaţială vectorul deformaţie specifică şi


vectorul tensiune sunt de forma:

⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂v ⎪
⎧εx ⎫ ⎪ ⎪ ⎧σ x ⎫
⎪ε ⎪ ⎪ ∂y ⎪ ⎪σ ⎪
⎪ y ⎪ ⎪ ∂w ⎪ ⎪ y⎪
⎪ ε ⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪σ ⎪
{ε} = ⎨ z ⎬ = ⎨ ∂u ∂z ∂v ⎬ ; {σ} = ⎨ z ⎬. (4.1.17)
⎪γ xy ⎪ ⎪ + ⎪ ⎪τ xy ⎪
⎪γ yz ⎪ ⎪ ∂y ∂x ⎪ ⎪ τ yz ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ∂v ∂w ⎪ ⎪ ⎪
⎩γ zx ⎭ ⎪ ∂z + ∂y ⎪ ⎩τ zx ⎭
⎪ ⎪
⎪ ∂w + ∂u ⎪
⎪⎩ ∂x ∂z ⎪⎭

Ţinând cont că funcţiile Ni date de relaţiile (4.1.14) sunt funcţii de variabilele


x,y,z, iar vectorul {Ue } nu depinde de aceste variabile, rezultă:

{ε} = [B]⋅ {U e } (4.1.18)


148 - Capitolul 4

unde:
⎡ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎤
⎢ ∂x ∂x 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
∂x ∂x
⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ∂y ∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0
∂z ⎥
[B] = ⎢∂N ∂N ∂N3 ∂N4 ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4
∂z ∂z ∂z

⎢ 1 2
0 0 0 0 ⎥
⎢ ∂y ∂y ∂y ∂y ∂x ∂x ∂x ∂x ⎥
⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎢ 0 0 0 0 ⎥
⎢ N ∂z ∂z ∂z ∂z ∂x ∂x ∂x ∂x ⎥
⎢ ∂ 1 ∂N2 ∂N3 ∂N4
0 0 0 0
∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎣⎢ ∂z ∂z ∂z ∂z ∂x ∂x ∂x ∂x ⎦⎥

(4.1.19)

reprezintă matricea de interpolare a deformaţiilor specifice pe element.


Matricea [Ke] de rigiditate a elementului se calculează cu relaţia cunoscută:

[K ] = ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV (4.1.20)


V
iar tensiunile vor fi:

{σ} = [D]⋅ {ε} = [D]⋅ [B]⋅ {U e } (4.1.21)

unde matricea [D], reprezintă matricea de elasticitate a materialului pentru starea de


tensiune triaxială, sau matricea de rigiditate a materialului, care este dată de relaţia:

⎡1 − ν ν ν 0 0 0 ⎤
⎢ ν 1− ν ν 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢ ν ν 1− ν 0 0 0 ⎥
E ⎢ 1 − 2ν ⎥
[D] = ⎢ 0 0 0 0 0 ⎥ (4.1.22).
(1 + ν )(1 − 2ν ) ⎢ 2
1 − 2ν ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 2 ⎥
⎢ 1 − 2ν ⎥
⎢⎣ 0 0 0 0 0
2 ⎥⎦
Elemente finite tridimensionale -149

4.2. Elemente finite hexaedrice

În cazul în care elementul finit este paralelipipedic cu opt noduri, Fig. 4.2.1,
pentru câmpul deplasărilor se pot folosi polinoame de interpolare de forma:

u = c1 + c 2 x + c 3 y + c 4 z + c 5 xy + c 6 yz + c 7 zx + c8 xyz
v = c 9 + c10 x + c11 y + c12 z + c13 xy + c14 yz + c15 zx + c16 xyz (4.2.1)
w = c17 + c18 x + c19 y + c 20 z + c 21xy + c 22 yz + c 23zx + c 24 xyz

Coeficienţii ci (i=1,2,3,…,24) din relaţiile (4.2.1) se determină din condiţii de


forma (4.1.2).
În acelaşi mod se abordează rezolvarea ecuaţiilor elementale pentru elemente
finite tridimensionale cu un număr de “n” noduri.

vl
vk
l ul k
uk
y(v) wl
vo wk
u5 vo
up vi o vj
p uo
ui
wp i
uj
wi wo j
x(u)
O vm wj
vn
um
un
m n
z(w)
wm wm

Fig. 4.2.1
150 - Capitolul 4

Dacă de exemplu vectorul deplasărilor nodale { U e } , care cumulează deplasările din


noduri într-o anumită ordine impusă de către analist, are forma:

{Ue}T = {u1 v1 w1 u2 v2 w2 . . . un vn wn } , (4.2.2)

atunci matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe element va fi:

⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎤
⎢ ∂x 0 0 0 0 . . . 0 0 ⎥
∂x ∂x
⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎥
⎢ 0 0 0 0 . . . 0 0 ⎥
⎢ ∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎥
⎢ 0 0
∂z
0 0
∂z
. . . 0 0
∂z ⎥⎥
[B] = ⎢ ∂N ∂N1 ∂N 2 ∂N 2 ∂N n ∂N n
⎢ 1 0 0 . . . 0 ⎥
⎢ ∂y ∂x ∂y ∂x ∂y ∂x ⎥
⎢ ∂N1 ∂N1 ∂N 2 ∂N 2 ∂N n ∂N n ⎥
⎢ 0 0 . . . 0 ⎥
⎢ ∂z ∂y ∂z ∂y ∂z ∂y ⎥
⎢ ∂N1 0
∂N1 ∂N 2
0
∂N 2
. . .
∂N n
0
∂N n ⎥
⎣⎢ ∂z ∂x ∂z ∂x ∂z ∂n ⎦⎥

(4.2.3)

Rezolvarea problemelor din această categorie în continuare se face după


aceleaşi reguli prezentate în capitolul 3.
Funcţii de interpolare-151

5. Funcţii de interpolare

Aşa cum s-a văzut în capitolele anterioare aplicarea principului lucrului


mecanic virtual sau a energiei potenţiale de deformaţie, presupun cunoaşterea
câmpurilor de deplasări. Pentru aproximarea câmpului de deplasări se folosesc funcţiile
de interpolare alese în mod convenabil.
Vom prezenta modul de rezolvare a problemei după cerinţele de continuitate
pe care polinoamele de interpolare trebuie să le satisfacă.

5.1. Polinoame de interpolare din clasa C0


Aceste polinoame trebuie să asigure numai continuitatea deplasărilor pe
domeniul elementului. Din această categorie fac parte elementele finite de tip bară cu
un singur grad de libertate pe nod, (capabile să preia solicitări de întindere-
compresiune, sau torsiune), elemente de stare plană de tensiune sau stare plană de
deformaţie şi elemente finite tridimensionale specifice elasticităţii tridimensionale.
Elementele finite pentru care această categorie de funcţii de interpolare sunt suficiente
poartă denumirea de elemente continue.

Element de tip bară solicitat la întindere-compresiune sau torsiune.


Considerăm un element de tip bară de lungime L, pentru care în nodurile 1 şi
2, cunoaştem valorile deplasărilor nodale u1 şi u2, Fig. 5.1.1.

N1 N2

x
1 E,S sau G,Ip 2

Fig. 5.1.1

Pentru câmpul deplasărilor se poate utiliza un polinom de interpolare de gradul


unu de forma:
u(x)= c2x+ c1 (5.1.1)
Pentru polinomul de interpolare se acceptă următoarele expresii:
152 Capitolul 5

- întindere compresiune ⇒ u(x)=N1 u1+ N2 u2 (5.1.2)


- torsiune ⇒ ϕ(x)= N1 ϕ1+ N2 ϕ2 (5.1.3)
unde sunt nişte funcţii care satisfac condiţiile: Ni=1 în nodul i, Ni=0 în celelalte noduri
n
şi ∑N
i =1
i = 1 , în oricare punct aparţinând domeniul său de definiţie. Aceste funcţii

poartă denumirea de funcţii de formă.


Condiţiile pe contur pentru polinomul de forma (5.1.1), sunt:
Pentru:
x=0, ⇒u=u1 (ϕ=ϕ1), şi x=L, ⇒u=u2, (ϕ=ϕ2). (5.1.4)

Impunând condiţiile (5.1.4), rezultă:


⎧u 1 = c1
⎨ (5.1.5)
⎩u 2 = c1L + c 2
Rezolvând (6.1.5) în funcţie de coeficienţii c1 şi c2, obţinem
⎧ u u
⎪c1 = 2 − 1
⎨ L L (5.1.6)
⎪⎩c 2 = u 1

Înlocuind (5.1.6) în (5.1.1), obţinem:


⎛u u ⎞
u (x ) = ⎜ 2 − 1 ⎟x + u1 =
⎝L L⎠
(5.1.7)
⎛ x⎞ x
= ⎜1 − ⎟ u 1 + u 2
⎝ L⎠ L

Comparând (5.1.7) cu (5.1.2), rezultă:


⎧ x
⎪ N1 = 1 − L
⎨ x
(5.1.8)
⎪N 2 =
⎩ L

Analizând etapele parcurse rezultatele pot fi generalizate pentru orice tip de


element care foloseşte funcţii de interpolare din aceeaşi clasă.
Astfel relaţia (5.1.1) poate fi scrisă sub forma:
⎧ c1 ⎫
u(x)= c2x+ c1 = [x 1]⋅ ⎨ ⎬, (5.1.9)
⎩c 2 ⎭
Funcţii de interpolare-153

unde:
[p] = [x 1], reprezintă matricea polinomului de interpolare,
⎧ c1 ⎫
{c} = ⎨ ⎬ , reprezintă vectorul coeficienţilor polinomului de
⎩c 2 ⎭
interpolare.

Condiţiile pe contur (5.1.4) impuse pentru forma (5.1.9) ne conduc la


următorul sistem de ecuaţii:

⎧ u 1 ⎫ ⎡ 0 1⎤ ⎧ c1 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ , (5.1.10)
u 2 ⎭ ⎣L 1⎥⎦ ⎩c 2 ⎭
⎩{ 123 {
{U e } [A ] {c}

de unde rezultă:

{c} = [A ]−1 ⋅ {U e } (5.1.11)


sau:
⎧c1 ⎫ 1 ⎡− 1 1⎤ ⎧ u 1 ⎫
⎨ ⎬= ⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (5.1.12)
c 2 ⎭ L ⎣ L 0 ⎦ ⎩u 2 ⎭
⎩{ 14243 {
{c} [A ]−1 {u }

Înlocuind (5.1.11) în (5.1.9), rezultă:


u ( x ) = [p]⋅ [A ] ⋅ {U e }
−1
(5.1.13)

sau:
⎡⎛ x ⎞ x ⎤ ⎧ u1 ⎫ ⎧u ⎫
u ( x ) = ⎢⎜1 − ⎟ ⋅ ⎨ ⎬ = [N1 N 2 ]⋅ ⎨ 1 ⎬ (5.1.14)
⎣⎝ L ⎠ L ⎥⎦ ⎩u 2 ⎭ ⎩u 2 ⎭

Analizând relaţiile (5.1.13) şi (5.1.14), rezultă că matricea [N] de interpolare a


deplasărilor pe domeniul elementului finit este:
[N] = [p]⋅ [A]−1 (5.1.15)

Rezultă că matricea [N] de interpolare a deplasărilor pe element are în


componeţa ei funcţiile de formă Ni, cumulate într-o ordine impusă de cumularea
gradelor de libertate în matricea {Ue} a deplasărilor nodale.
154 Capitolul 5

Aplicaţie:
Să se găsească matricea funcţiile de formă [N], pentru un element finit
triunghiular cu deformaţii constante.
y
v3
3
y3 u3

v2
v1 x
1 2
y1
x1 u1 x3 x2 u2

Fig. 5.1.2

Aplicarea relaţiei (5.1.15) poate fi dificilă pentru geometrii oarecare ale


elementelor finite.
Folosim pentru aproximarea deplasărilor pe element polinoame de forma
(3.1.4).

Rezultă:

⎧ c1 ⎫
⎪ ⎪
u = [1 x y]⋅ ⎨c 2 ⎬ (5.1.16)
1424 3
[p ] ⎪c ⎪
⎩{ 3⎭
{c}
Impunând condiţiile pe contur de forma:
u(xi,yi)=ui (5.1.17)
unde: i (i=1,2,3), reprezintă nodurile elementului, Fig.5.1.3,
obţinem:
⎧ u 1 ⎫ ⎡1 0 0 ⎤ ⎧ c1 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨u 2 ⎬ = ⎢1 x 2 y02 ⎥ ⋅ ⎨c 2 ⎬ (5.1.18)
⎪u ⎪ ⎢1 x y ⎥ ⎪c ⎪
⎩{ 3⎭ ⎣ 42
1 43 4343⎦ ⎩ 3⎭
{
{u e } [A ] c

(5.1.19)

(5.1.20)
Funcţii de interpolare-155

Rezultă:
⎡ 00 ⎤
⎢ 1 0⎥
⎢ ⎥
−1 1
[A]−1 =⎢ 0⎥
⎢ x x2 ⎥
⎢ x −2 x − x3 ⎥
⎢ 3 2 1⎥
⎢⎣ x 2 y 3 x 2 y3 y 3 ⎥⎦

şi
[N] = [N1 N2 ]
N 2 = [p]⋅ [A ] =
−1

⎡ x y − xy 3 + yx 3 − yx 2 xy 3 − yx 3 y⎤
=⎢ 2 3 ⎥
⎣ x 2 y3 x 2 y3 y3 ⎦
În mod analog obţinem matricea funcţiilor de formă pentru câmpul deplasărilor
v(x,y).
Obţinem în final pentru matricea funcţiilor de deplasare pe element o expresie
identică cu relaţia (3.1.24).
Observaţie
Funcţiile de interpolare se obţin, în conformitate cu relaţiile (5.1.1) la (5.1.15),
acceptând un polinom de interpolare cu un grad corespunzător numărului de grade de
libertate pe nod şi impunând condiţiile de continuitate pe contur.
Ţinând cont de faptul că interpolarea Lagrange permite calculul coeficienţilor
unei serii polinomiale reprezentând o funcţie definită prin valorile sale în puncte
discrete, vom putea obţine funcţiile de formă Ni printr-o astfel de interpolare. Punctele
discrete sunt reprezentate de nodurile situate pe una din laturile a elementului.
Conform interpolării Lagrange funcţiile de formă Ni sunt:
Π mj=+1,1i ≠ j, (x − x j )
Ni = (5.1.21)
Π mj=+1,1i ≠ j, (x i − x j )
unde m reprezintă gradul polinomului de interpolare.
Dezvoltând relaţia (5.1.21),vom obţine:

N1 =
(x − x 2 )(x − x 3 )...(x − x m +1 )
(x 1 − x 2 )(x 1 − x 3 )...(x 1 − x m +1 )
N1 =
(x − x1 )(x − x 2 )...(x − x m +1 )
(x 2 − x1 )(x 2 − x 3 )...(x 2 − x m +1 ) (5.1.22)
.
N m +1 =
(x − x 2 )(x − x 3 )...(x − x m )
(x m +1 − x1 )(x m +1 − x 2 )...(x m +1 − x m )
156 Capitolul 5

Astfel pentru elementul finit unidimensional, considerând valorile funcţiei


liniare u(x), (m=1), după cum urmează:
-pentru x1=0 ⇒u(x1)=u1
-pentru x2=L ⇒u(x2)=u2,
obţinem:

u (x ) =
(x − L ) u +
x ⎛ x⎞ x
u 2 = ⎜1 − ⎟ u 1 + u 2 (5.1.23)
1
−L L ⎝12L3⎠ L
{
N1 N 2

Acest rezultat coincide cu relaţia (5.1.7).


Pentru elementul finit dreptunghiular biliniar, Fig. 5.1.3, vom aplica
dezvoltarea (5.1.21) după axa x pe laturile orizontale şi apoi după axa y între limitele
date funcţiile de interpolare obţinute anterior.
Utilizând dezvoltarea (5.1.21) pentru un polinom de gradul unu, m=1, pe latura
inferioară între nodurile 1 şi 2, în care :
-pentru x1=-a⇒u(x1)=u1

-pentru x2=a ⇒u(x2)=u2


obţinem:
x2 − x x −x a−x x+a
u ( x )1, 2 = u1 + 1 u2 = u1 + u2
x 2 − x1 x1 − x 2 2a 2a
(5.1.24)

y
4 3

b
x
o
b

1 2
a a

Fig. 5.1.3

Pe latura superioară între nodurile 3 şi 4, în care :


-pentru x1=-a⇒u(x1)=u4
Funcţii de interpolare-157
-pentru x2=a ⇒u(x2)=u3
obţinem:
x2 − x x −x a−x x+a
u ( x ) 4 ,3 = u4 + 1 u3 = u4 + u3
x 2 − x1 x1 − x 2 2a 2a
(5.1.25)
Interpolând după direcţia y pe laturile 1-4 şi 2-3, între limitele u(x)1,2 şi u(x)4,3,
obţinem:
y2 − y y −y
u (x , y ) = u 1, 2 + 1 u 4,3 =
y 2 − y1 y1 − y 2
b−y a−x b−y x+a y+b a−x y+b x+a
= u1 + u2 + u4 + u3 =
2b 2a 2b 2a 2b 2a 2b 2a
=
(a − x )(b − y ) u + (a + x )(b − y ) u + (a + x )(b + y ) u + (a − x )(b + y ) u
1 2 3 4
4ab 4ab 4ab 4ab
(5.1.26)

Prin identificare cu relaţia:

u (x , y ) = N1u 1 + N 2 u 2 + N 3 u 3 + N 4 u 4 (5.1.27)
rezultă:


=
(a − x )(b − y )
⎪ N1 4ab
⎪ (a + x )(b − y )
⎪N 2 =
⎪ 4ab
⎨ (a + x )(b + y ) (5.1.28)
⎪N3 =
⎪ 4ab

=
(a − x )(b + y )
⎪⎩ N 4 4ab

Se remarcă faptul că funcţiile date de relaţiile (5.1.28) satisfac condiţiile


funcţiilor de formă.
Pentru funcţia v(x,y) obţinem o expresie similară relaţie (5.1.27) şi rezultă că
vectorul deplasărilor nodale pe element este:
158 Capitolul 5
⎧ u1 ⎫
⎪v ⎪
⎪ 1⎪
⎪u 2 ⎪
⎪ ⎪
u (x , y )⎫ ⎧ N1 0 ⎫ ⎪v 2 ⎪
{U} = ⎧⎨
N2 N3 N4 0 0 0
⎬=⎨ ⎬⋅⎨ ⎬
⎩ v(x , y )⎭ ⎩ 0 0 0 0 N1 N2 N3 N 4 ⎭ ⎪u 3 ⎪
⎪v3 ⎪
⎪ ⎪
⎪u 4 ⎪
⎪v ⎪
⎩ 4⎭
(5.1.29)

Pentru elementul finit solid rectangular triliniar, Fig. 5.1.4, aplicând


procedeele expuse anterior, obţinem:

Ni =
[a + sign (x ) ⋅ x ]⋅ [b + sign (y ) ⋅ y]⋅ [c + sign (z ) ⋅ z] , (5.1.30)
8abc
unde:
i=1,2,…,8 reprezintă numărul nodului;

- sign(x), sign(y) şi sign(z), reprezintă semnul coordonatelor x, y, z, în


cadranele în care sunt plasate nodurile.

y(v)

4 3

2c

8 7
x(u)
1 2
2b

5 6
z(w)

2a

Fig. 5.1.4
Funcţii de interpolare-159

În aceste condiţii funcţiile de interpolare pentru componentele vectorului


deplasare sunt:
⎧ u1 ⎫
⎪v ⎪
⎪ 1⎪
⎪ w1 ⎪
⎪ ⎪
⎪u2 ⎪
⎪v ⎪
⎧ u ( x , y, z ) ⎫ ⎡ N 1 0 0 N2 0 0 N3 0 0 N4 0 0 ⎤ ⎪ 2⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎪w ⎪
⎨ v ( x , y, z ) ⎬ = ⎢ 0 N 1 0 0 N2 0 0 N3 0 0 N 4 0 ⎥⎥ ⋅ ⎨ 2 ⎬
⎪ w ( x , y, z ) ⎪ ⎢ 0 u
⎩ ⎭ ⎣ 0 N1 0 0 N2 0 0 N3 0 0 N 4 ⎥⎦ ⎪ 3 ⎪
⎪ v3 ⎪
⎪ ⎪
⎪w 3 ⎪
⎪u ⎪
⎪ 4⎪
⎪ v4 ⎪
⎪w ⎪
⎩ 4⎭
(5.1.30)

6.2. Polinoame de interpolare din clasa C1


Un caz frecvent întâlnit în analiza structurală îl reprezintă cazul în care pe
lângă continuitatea funcţiilor se impune să se asigure şi continuitatea derivatelor de
ordinul unu. Cel mai simplu exemplu în acest sens îl reprezintă elementul de tip bară,
Fig. 2.5.1.1, capabil să preia şi sarcini de încovoiere.
În conformitate cu relaţiile (2.5.1.2), pentru elementul de tip bară în plan, la
care se consideră încărcările date de forţele tăietoare şi momentele încovoietoare din
noduri, avem 4 grade de libertate pe element. Vom utiliza prin urmare pentru
deplasarea liniară v(x) un polinom de gradul 3:
v (x ) = c 1 x 3 + c 2 x 2 + c 3 x + c 4 (5.2.1)
Pentru funcţia deplasărilor unghiulare (rotaţiilor), rezultă:
dv
ϕ(x ) = = 3c1 x 2 + 2c 2 x + c 3 (5.2.2)
dx
Relaţia (6.2.1) o vom scrie sub forma:
⎧ c1 ⎫
⎪c ⎪
[ ⎪ ⎪
]
v (x ) = x 3 x 2 x 1 ⋅ ⎨ 2 ⎬
1442443 c 3
(5.2.4)
[p ] ⎪ ⎪
⎪⎩c 4 ⎪⎭
{
{c}
160 Capitolul 5

Condiţiile pe contur sunt:


⎧pentru x = 0, v = v1 ;
⎪pentru x = L, v = v2 ;

⎪ dv
⎨pentru x = 0, ϕ = ϕ1 = ; (5.2.5)
⎪ dx
⎪ dv
⎪pentru x = L, ϕ = ϕ2 = .
⎩ dx

După impunerea condiţiilor (5.2.5), obţinem:

⎧ v1 ⎫ ⎡ 0 0 0 1⎤ ⎧ c1 ⎫
⎪ϕ ⎪ ⎢ 0
⎪ 1⎪ ⎢ 0 1 0⎥⎥ ⎪⎪c 2 ⎪⎪
⎨ ⎬ = ⋅⎨ ⎬ (5.2.6)
v
⎪ ⎪ 2
⎢ L3
L2
L 1 ⎥ ⎪c 3 ⎪
⎢ ⎥
⎪⎩ϕ 2 ⎪⎭ ⎣3L 2L 1 0⎦ ⎪⎩c 4 ⎪⎭
2
{ 144 42444 3 {
{U e } [A ] c

⎡ 2 L −2 L ⎤
⎢− 3L − 2L2 3L − L2 ⎥⎥
1
[A]−1 = 3⎢ (5.2.7)
L ⎢ 0 L2 0 0 ⎥
⎢ 3 ⎥
⎣ L 0 0 0 ⎦

x
Conform relaţiei (5.1.15), cu notaţia: ξ = , obţinem:
L

[N] = [N1 N2 N3 N4 ] =
⎡ ⎤
(
= ⎢ 1 + 2ξ3 − 3ξ 2 ) 1
x (1 − ξ ) (3ξ − 2ξ ) (ξ − ξ )⎥
424
2 2
3 14243 123
3 2
(5.2.8)
⎢ 14 4244 3 ⎥
⎣ N1 N2 N3 N4 ⎦

În cazul problemelor la care se impune continuitatea atât a funcţiilor de


deplasare cât şi a derivatelor sale, nu se mai folosesc polinoamele de interpolare
Lagrange. În aceste cazuri se recomandă utilizarea polinoamelor de interpolare
Hermite.
Funcţii de interpolare-161

5.3. Funcţii de interpolare pentru elementul finit triunghiular


În paragraful 3.3 s-a prezentat elementul finit triunghiular în coordonate
naturale triangulare, pentru starea plană, în condiţiile unei distribuţii constante a
tensiunii şi deformaţiilor pe domeniul elementului finit.
Pentru elementul triunghiular vom pune în evidenţă o funcţie de interpolare de
forma:
Φ = NiΦi ∑ (5.3.1)
unde:
Φ i este deplasarea nodală pe direcţia gradului de libertate i;
N i = N i (L1, L 2, L 3 ) , funcţiile de formă;
L1, L 2, L 3 sunt coordonatele triangulare definite de relaţiile (3.3.1).
Funcţiile de interpolare căutate se acceptă sub forma:

( )
n
Φ = ∑ c i Lq1 , Lr2 , Ls3 (5.3.2)
i =1
unde:
q, r, s, sunt aranjamente pentru n combinaţii posibile care respectă condiţia
q+r+s=p, iar p reprezintă gradul polinomului de interpolare;
ci reprezintă coeficienţii polinomului.

Relaţia (5.3.2) devine:


Pentru elementul liniar
Φ = c1L1 + c 2 L 2 + c 3 L 3 = c1' + c '2 x + c 3' y (5.3.3)
Pentru elementul pătratic:
Φ = c1L21 + c 2 L22 + c 3 L23 + c 4 L1L 2 + c 5 L 2 L 3 + c 6 L 3 L1 = c1' + c '2 x + c 3' y + c '4 x 2 + c 5' xy + c '6 y 2
(5.3.4)

Funcţiile de formă pentru elementul triunghiular liniar, sunt coordonatele


triangulare: N1=L1, N2=L2, N3=L3.
Pentru elementele finite pentru care se impun funcţii de interpolare cu grad mai
mare de unu, funcţiile de formă se determină utilizând funcţiile de interpolarea
Lagrange:
Π in=0,i ≠ k , (L − L i )
l =
n
=
Π in=0,i ≠ j, (L k − L i )
k

(5.3.5)
=
(L − L 0 )(L − L1 )...(L − L k −1 )(L − L k +1 )...(L − L n )
(L k − L 0 )(L k − L1 )...(L k − L k −1 )(L k − L k +1 )...(L k − L n )
162 Capitolul 5

Funcţiile de formă vor avea următoarea expresie:


N i = l qq (L1 )l rr (L 2 )l ss (L 3 ) (5.3.6)

În acest fel pentru elementul triunghiular de ordin superior, vom avea:

- Element pătratic
N i = L i (2L i − 1) ; Pentru nodurile reprezentând colţurile
elementului.
N i = 4L i L k ; Pentru nodurile situate la mijlocul laturilor
elementului.

- Elementul cubic
1
Ni = L i (3L i − 1)(3L i − 2); Pentru nodurile reprezentând
2
colţurile elementului.
9
Nj = L i L k (3L i − 1); Pentru nodurile situate pe laturile
2
elementului.
N10 = 27L1L 2 L 3 ; Pentru nodul interior.
Sisteme de coordonate naturale-163

6. Sisteme de coordonate naturale şi funcţii de aproximare în coordonate


naturale. Funcţii de formă

Elementele finite în analiza cu elemente finite se raportează la sisteme de axe


proprii şi sisteme de axe globale. Sistemele de coordonate proprii pot fi sisteme de axe
carteziene, polare, cilindrice, sau sisteme de axe naturale. Sistemele de coordonate
naturale sunt adimensionale iar utilizarea lor conduce la reducerea considerabilă a
volumului de calcul. Vom prezenta modul de definire al sistemelor de coordonate
adimensionale pentru elemente finite uni, bi şi tridimensionale.

6.1. Coordonate naturale unidimensionale.


Considerăm un element finit unidimensional de lungime a raportat la axa Ox,
în raport cu care poziţia celor două noduri ale sale 1 şi 2 este cunoscută, Fig. 6.1.1.

1 2 x
O
x1 a

x2

(1,0) (0,1)
(L1 , L2)
1 M 2

a2 a1

Fig. 5.1.1.

Coordonatele naturale se bucură de proprietăţi deosebite. În sistemul de axe


natural nodurile vor avea coordonatele (1,0) şi (0,1) pentru nodul 1 respectiv pentru
nodul 2, iar un punct M situat între nodurile 1 şi 2, va avea coordonatele L1 şi L2 ,
definite de relaţiile:
164 Capitolul 6

a1 x 2 − x
L1 = =
a x 2 − x1 (6.1.1)
a x − x1
L2 = 2 =
a x 2 − x1

Cele două coordonate naturale care definesc poziţia punctului M nu sunt


independente, între ele existând relaţia evidentă:
L1 + L2 =1 (6.1.2)
Comparând aceste coordonate naturale cu polinomul liniar de interpolare dat
de relaţia (1.7.5), se poate scrie:
x = x 1 ⋅ L1 + x 2 ⋅ L 2 (6.1.3)
Această relaţie reprezintă relaţia care leagă coordonatele din cele sisteme de
referinţă.
Sub formă matriceală relaţia (6.1.3), poate fi scrisă după cum urmează:

⎧1 ⎫ ⎡ 1 1 ⎤ ⎧ L1 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ (6.1.4)
⎩x ⎭ ⎣ x 1 x 2 ⎥⎦ ⎩L 2 ⎭

Sau se poate scrie:

−1
⎧ L1 ⎫ ⎡ 1 1 ⎤ ⎧1 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ (6.1.5)
⎩L 2 ⎭ ⎣ x 1 x 2 ⎥⎦ ⎩x ⎭

⎧L1 ⎫ 1 ⎡ x2 −1⎤ ⎧1⎫ 1 ⎡ x2 −1⎤ ⎧1⎫


⎨ ⎬= ⎢ ⎥ ⋅⎨ ⎬= ⎢ ⎥ ⋅⎨ ⎬ (6.1.6)
⎩L2 ⎭ x2 − x1 ⎣− x1 1 ⎦ ⎩x⎭ a ⎣− x1 1 ⎦ ⎩x⎭

În cazul în care originea sistemului de axe cartezian coincide cu nodul 1 al


elementului finit (x1 = 0), Fig. 6.1.2 a), şi se face o translaţie a acestuia la mijlocul
elementului, coordonatele nodurilor în raport cu noul sistem vor fi: x1 = -a/2; x2 = a/2.
Translaţia ξ = x − a are ca efect modificarea coordonatelor nodurilor, care
2
devin echidistante în raport cu originea sistemului de axe.
Sisteme de coordonate naturale-165

a -a/2 a/2
ξ s = -1 s=1
x
s
1 2 1 0 2 1 2
0
x1= 0 x2=a x1= -a/2 x2=a/2

dreapta: s+1=0
dreapta: s-1=0

a) b) c)

Fig. 6.1.2

Se defineşte coordonata naturală adimensională s:


ξ
s= (6.1.7)
a/2
În acest fel limitele domeniului elementului finit vor fi cuprinse între -1
respectiv 1.
Funcţiile de formă Nn se definesc ca fiind produsul dintre o constantă Kn şi
funcţia P corespunzătoare dreptei care nu trece prin nodul n.
Vom avea în aceste condiţii următoarele funcţii de formă:
N1 = K 1 ⋅ P2 = K 1 ⋅ (1 − s )
N 2 = K 2 ⋅ P1 = K 2 ⋅ (1 + s ) (6.1.8)

Din condiţiile:
s = -1; N1 = 1; rezultă: N1 = (1 - s)/2; K1 = 2;
s = 1; N2= 1; rezultă: N2 = (1 + s)/2; K2 = 2; (6.1.9)
Sub formă generalizată se poate scrie:
1
Ni = (1 − s ⋅ s i ) (6.1.10)
2
unde si reprezintă coordonatele nodului i în sistemul natural de axe.
Trecerea de la sistemul de axe cartezian la sistemul de axe natural se face
conform relaţiei (6.1.3), cu o relaţie de forma:
1
x= [(1 − s )x1 + (1 + s )x 2 ] (6.1.11)
2
166 Capitolul 6

sau:

2
x = ∑ Ni ⋅ xi (6.1.12)
i =1
unde xi reprezintă coordonatele nodului i în sistemul de axe cartezian.

6.2.Coordonate naturale bidimensionale


În paragraful 3.3, sunt prezentate funcţiile de interpolare liniară în coordonate
naturale "triangulare" pentru un element finit bidimensional de tip triunghiular.
În cele ce urmează vom prezenta funcţiile de aproximare în coordonate
naturale în cazul elementelor finite de tip patrulater.
Trecerea de la sistemul de axe cartezian la sistemul de axe natural se face
urmând acelaşi procedeu prezentat în cazul elementelor finite unidimensionale. În
principiu această transformare presupune translaţia sistemului cartezian local în centrul
patrulaterului, după care se efectuează transformarea coordonatelor în mărimi
adimensionale prin împărţirea lor cu fracţiuni din lungimile laturilor Fig. 6.1.3. şi 6.1.4.

η=y-h/2 dreapta t
y 1-t = 0

4 3 (-1,1)
3
4 dreapta
dreapta 1-s =0
h/2
1+s =0
ξ=x-b/2
h s

h/2

x 1 2
(-1,-1) (1,-1)
1 b/2 b/2 2 dreapta
1+t = 0
b

Fig. 6.1.3 Fig. 6.1.4

În urma translaţiei în centrul dreptunghiului între cele două sisteme de


coordonate paralele se pot scrie relaţiile:
Sisteme de coordonate naturale-167

b h
ξ = x− ; η= y− . (6.1.13)
2 2
Coordonatele naturale s, t, sunt definite de raportul dintre variabilele date de
relaţiile (1.13) la semilungimile laturilor patrulaterului:
b h
x− y−
s= 2 ; t= 2. (6.1.14)
b h
2 2
Domeniul de variaţia al coordonatelor naturale date de relaţiile (6.1.14), este
cuprins între limitele -1 şi 1. Rezultă că patrulaterul considerat un dreptunghi, în cazul
studiat, raportat la sistemul de coordonate naturale se transformă într-un pătrat, Fig.
6.1.4.
Funcţiile de formă Nn se obţin din produsul coeficientului Kn ecuaţiile celor
două drepte care nu trec prin nodul n:
N 1 = K 1 ⋅ P23 ⋅ P34 = K 1 (1 − s )(1 − t )
N 2 = K 2 ⋅ P34 ⋅ P41 = K 1 (1 + s )(1 − t )
(5.1.15)
N 3 = K 3 ⋅ P41 ⋅ P12 = K 1 (1 + s )(1 + t )
N 4 = K 4 ⋅ P12 ⋅ P23 = K 1 (1 − s )(1 + t )
Pentru nodul 1de coordonate: s = -1; t = -1; din condiţia N1 = 1, rezultă K1 =
1/4. Din condiţii similare impuse pentru celelalte noduri se obţine :
K2 = K3 = K4 = 1/4.
În general considerând un patrulater oarecare, Fig. 6.1.5, (cazul problemelor
bidimensionale), relaţiile dintre coordonatele globale (x, y) şi coordonatele naturale
(s,t) sunt date de expresiile:
y

(x4,y4) t
4 (-1,1) (1,1)
η
4 3
s
(x3,y3)
3
1 1 2
ξ
(x1, y1) (-1,-1) (-1,1)
2
(x2, y2)
x
Fig. 6.1.5
168 Capitolul 6

1
x = [(1 − s)(1 − t ) x 1 + (1 + s)(1 − t ) x 2 + (1 + s)(1 + t ) x 3 + (1 − s)(1 + t ) x 4 ]
4
1
y = [(1 − s)(1 − t ) y1 + (1 + s)(1 − t ) y 2 + (1 + s)(1 + t ) y 3 + (1 − s)(1 + t ) y 4 ]
4
(6.1.16)

sau
4 4
x = ∑ N i x i ; y = ∑ Ni yi (6.1.17)
i =1 i =1
unde:
1
N i = (1 + ss i )(1 + tt i ) (6.1.18)
4
xi , yi - sunt coordonatele nodului i în sistemul de axe x, y;
si , ti - sunt coordonatele nodului i în sistemul de axe s, t.

6.3.Coordonate naturale tridimensionale.


Considerând elementul finit paralelipipedic, raportat la sistemul cartezian x, y,
z, cu originea în nodul 5, Fig. 6.1.6, trecerea la coordonatele naturale s, t, q se face
respectând etapele utilizate la transformările de coordonate pentru elementele uni şi
bidimensionale prezentate anterior.
y
t
η (-1,1,-1) (1,1,-1)
h/2 8
7 7
8
g/2 (-1,-1,1)
(1,1,1)
h/2 3 s
g/2 3 4
ξ (-1,-1,-1) (1,-1,-1)
4 5 x 5 6
6
q

1 1 2
χ (-1,-1,1) (1,-1,1)
2
z
b/2 b/2

Fig. 6.1.6. Fig. 6.1.7.


Sisteme de coordonate naturale-169

După translaţia în centrul de greutate al paralelipipedului se pot scrie relaţiile:


b h g
ξ= x− ; η= y− ; χ = z− . (6.1.19)
2 2 2
Coordonatele naturale s, t, q, sunt definite de relaţiile:
b h g
x− y− y−
2; t= 2; q= 2. (6.1.20)
s=
b h g
2 2 2
În acest mod în raport cu sistemul de axe natural s, t, q, se obţine un cub, Fig.
6.1.7, a cărui feţe laterale reprezintă nişte plane paralele cu planele sistemului de
coordonate, iar nodurile sale au coordonatele cu valori de -1 sau 1, în funcţie de poziţia
pe care o ocupă.
De exemplu planul determinat de nodurile 2-3-7-6, va avea ecuaţia:
1 - s = 0.
La fel planul determinat de nodurile 1-4-8-5, va avea ecuaţia :
1 + s = 0.

y
t (1,1,-1)
η (-1,1,-1)
8
7
4 (-1,-1,1)
(1,1,1)
s
3 (-1,-1,-1) (1,-1,-1)
ζ

5 6 q

1 χ 2
(-1,-1,1) (1,-1,1)
x

Fig. 6.1.8
170 Capitolul 6

Funcţiile de formă Nn se obţin din produsul coeficientului Kn ecuaţiile celor trei


plane care nu trec prin nodul n.
De exemplu pentru nodul 5 se poate scrie:

N 5 = K 5 ⋅ P1234 P2376 ⋅ P3487 = K 5 (1 − s )(1 − t )(1 − q ) (6.1.21)

unde Pijkl reprezintă planul care determinat de nodurile i, j, k, l.


Impunându-se coordonatele nodului 5: s = -1; t = -1; q = -1 pentru N5 = 1, se
obţine K5 = 1/8.
În mod similar se obţine:

K1 = K2 = K3 = K4 = K6 = K7 = K8 = 1/8.

În general pentru elementele finite tridimensionale hexaedrale, Fig.6.1.8,


relaţiile de legătură dintre cele două sisteme de axe, se pot scrie sub forma:

8 8
x = ∑ Ni x i
8
; y = ∑ N i yi ; z = ∑ Ni zi (6.1.22)
i =1 i =1 i =1

unde:
1
N i = (1 + ss i )(1 + tt i )(1 + qq i ) (6.1.23)
8

xi , yi , zi - sunt coordonatele nodului i în sistemul de axe x, y, z, iar si, ti, qi,


sunt coordonatele aceluiaşi nod în sistemul s, t, q.
Funcţii de interpolare în coordonate naturale-171

7. Funcţii de interpolare în coordonate naturale


7.1. Prezentare generală

Utilizarea sistemelor de coordonate naturale conferă multiple avantaje în


analiza cu elemente finite. Dintre aceste avantaje amintim uşurinţa cu care se pot
deduce legile de aproximaţie pentru câmpul deplasărilor pe domeniul elementului finit,
posibilitatea modelării unor elemente cu laturi sau suprafeţe curbe şi facilitarea
aplicării metodelor de integrare numerică.
Pentru elemente cu n noduri, funcţiile de interpolare pe domeniul elementului
finit sunt de forma:
- Elemente unidimensionale
n n
f (s ) = ∑ N i ⋅ f (s i ) = ∑ N i ⋅ f i ; (7.1.1)
i =1 i =1
- Elemente bidimensionale
n n
f (s, t ) = ∑ N i ⋅ f (s i , t i ) = ∑ N i ⋅ f i ; (7.1.2)
i =1 i =1
- Elemente tridimensionale
n n
f (s, t , q ) = ∑ N i ⋅ f (s i , t i , q i ) = ∑ N i ⋅ f i ; (7.1.3)
i =1 i =1
unde:
Ni sunt funcţiile de formă care îndeplinesc condiţiile: Ni = 1 pentru nodul i şi
Ni = 0 pentru celelalte noduri.
fi reprezintă valoarea funcţiei de interpolare în nodul i.
Pentru trecerea din sistemul de coordonate natural în sistemul de coordonate
iniţial se folosesc relaţii similare:
- Elemente unidimensionale
n
x (s ) = ∑ N i ⋅ x i ; (7.1.4)
i =1
- Elemente bidimensionale
n
x (s, t ) = ∑ N i ⋅ x i ;
i =1
n
(7.1.5)
y(s, t ) = ∑ N i ⋅ y i ;
i =1
- Elemente tridimensionale
172 Capitolul 7

n
x (s, t , q ) = ∑ N i ⋅ x i ;
i =1
n
y(s, t , q ) = ∑ N i ⋅ y i ; (7.1.6)
i =1
n
z(s, t , q ) = ∑ N i ⋅ z i ;
i =1
unde xi, yi, zi - sunt coordonatele nodurilor în sistemul cartezian.

7.2. Elemente unidimensionale


Funcţii de interpolare liniare
Pentru elementul unidimensional, Fig. 6.1.2. c), conform relaţiei (7.1.1),
putem scrie:
2
u (s ) = ∑ N i ⋅ u i (7.2.1)
i =1
unde Ni este dată de relaţia (6.1.10).
Funcţii de interpolare pătratice
Considerăm elementul unidimensional cu trei noduri, raportat la coordonatele
naturale, Fig. 7.2.1.

s = -1 s=0 s = +1
s
1 3 2

o L
x1
x3
x2 x
Fig. 7.2.1
Pentru determinarea funcţiilor de formă vom utiliza funcţia de interpolare
Lagrange, (5.1.21), după cu urmează:
Π mj=+1,1i ≠ j, (s − s j )
Ni = , (7.2.2)
Π mj=+1,1i ≠ j, (s i − s j )
sau pentru ultimul nod:

N m +1 =
(s − s 2 )(s − s 3 )...(s − s m ) (7.2.3)
(s m +1 − s1 )(s m +1 − s 2 )...(s m +1 − s m )
Ţinând cont de valorile coordonatelor naturale în nodurile s1= -1, s2=+1, s3= 0,
şi gradul polinomului m=2, rezultă:
Funcţii de interpolare în coordonate naturale-173

⎧ (s − s 2 )(s − s 3 ) = 1 s 2 − s
( )
⎪ N1 (s ) =
⎪ (s1 − s 2 )(s1 − s 3 ) 2
⎪ (s − s1 )(s − s 3 ) = 1 s 2 + s
( )
⎨ N 2 (s ) = (7.2.4)
⎪ (s 2 − s1 )(s 2 − s 3 ) 2
⎪ (s − s1 )(s − s 2 ) ( )
⎪ N 3 (s ) = (s − s )(s − s ) = 1 − s
2

⎩ 3 1 3 2
Rezultă că matricea [N], de interpolare a deplasărilor pe element este:

[N] = ⎡⎢ 1 (s 2 − s ) (
1 2
s −s ) ⎤
1− s2 ⎥ (7.2.5)
⎣2 2 ⎦
În consecinţă obţinem relaţia de transformare din sistemul de coordonate
natural în sistemul de coordonate iniţial:
[
x (s ) = [N ]⋅ x 1 x 2 x 3 T , ] (7.2.6)
şi funcţia de interpolare pătratică:
[
u (s ) = [N ]⋅ u 1 u 2 u 3 T . ] (7.2.6)

7.3. Elemente bidimensionale


Funcţii de interpolare pentru elemente liniare
Pentru elementul bidimensional, Fig. 6.1.4, conform relaţiei (7.1.1), putem
scrie:
4
u (s, t ) = ∑ N i ⋅ u i
i =1
4 (7.3.1)
v(s, t ) = ∑ N i ⋅ v i
i =1
unde Ni sunt date de relaţiile (6.1.15).

Funcţii de interpolare pentru elemente pătratice


Considerăm elementul bidimensional cu 8 noduri, raportat la coordonatele
naturale s, t, Fig. 7.3.1.
În definirea funcţiilor de formă vom utiliza metodologia prezentată în
paragraful 6.2. Funcţiile de formă pentru nodul i sunt date de produsul dintre
coeficientul Ki determinat din condiţia ca Ni =1 în nodul i, şi ecuaţiile dreptelor pe care
sunt plasate nodurile elementului, cu excepţia dreptelor care trec prin nodul i.
În tabelul 7.3.1, sunt prezentate ecuaţiile dreptelor pe care sunt plasate nodurile
elementului pătratic, Fig. 7.3.1. b).
174 Capitolul 7

y t
t (1,1)
(-1,1)
5
2 1

8 s
s 6

3 4
(-1,-1) 7 (1,-1)
x
o
a) b)
Fig. 7.3.1

Tabelul 7.3.1
Specificarea nodurile care sunt plasate pe Ecuaţiile dreptelor care intervin în
dreptele care intervin în expresiile expresiile funcţiilor de formă
funcţiilor de formă
1,5,2 s-1=0
2,6,3 t+1=0
3,7,4 s+1=0
4,8,1 t-1=0
5,6 s-r+1=0
6,7 s+r+1=0
7,8 -s+r+1=0
8,5 -s-r+1=0

Pentru nodul 1, care este nod de colţ, funcţia de formă este:


N1 = K1 ⋅ P2,6,3 ⋅ P3,7 , 4 ⋅ P8,5 = K1 ⋅ (t + 1) ⋅ (s + 1) ⋅ (s + t − 1) (7.3.2)
Din condiţiile funcţiei de formă pentru nodul 1, pentru care:
s=1; t=1; N1=1;
rezultă:
1
1 = K 1 (1 + 1) ⋅ (1 + 1) ⋅ (1 + 1 − 1) ⇒ K 1 = (7.3.3)
4
În mod asemănător se obţin funcţiile de formă pentru celelalte noduri din
colţurile elementului, care se pot scrie sub forma:
1
Ni = (tt i + 1) ⋅ (ss i + 1) ⋅ (ss i + tt i − 1) (7.3.4)
4
Funcţii de interpolare în coordonate naturale-175

unde:
i=1,2,3,4 reprezintă nodurile plasate în colţurile elementului;
s i = ±1; t i = ±1; reprezintă coordonatele nodului i.
Pentru nodul 5, care este nod plasat la mijlocul laturii superioare, funcţia de
pătratică de formă este:
( )
N 5 = K 5 ⋅ P2,6,3 ⋅ P3,7 , 4 ⋅ P1,5, 2 = K 5 ⋅ (t + 1) ⋅ (s + 1) ⋅ (s − 1) = K 5 ⋅ (t + 1) ⋅ s 2 − 1
(7.3.5)
Din condiţiile funcţiei de formă pentru nodul 5, pentru care:
s=1; t=0; N5=1;
rezultă:
1
1 = K 5 (0 + 1) ⋅ (1 + 1) ⇒ K 5 = (7.3.6)
2
Pentru nodul 5 obţinem:
N5 =
1
2
(
(t + 1) ⋅ s 2 − 1 ) (7.3.7)

În mod asemănător pentru nodul 7 obţinem:


N7 =
1
2
(
(t − 1) ⋅ s 2 − 1 ) (7.3.8)

Pentru nodurile 6 şi 8, plasate la mijlocul laturilor 2-3 şi 1-4, obţinem:


N6 =
1 2
2
( )
t − 1 ⋅ (s − 1) (7.3.9)

1
( )
N 8 = t 2 − 1 ⋅ (s + 1)
2
(7.3.10)

În consecinţă pentru elementul bidimensional pătratic, Fig. 7.3.2, funcţiile de


interpolare în coordonate naturale sunt:
8
u (s, t ) = ∑ N i ⋅ u i
i =1
8 (7.3.11)
v(s, t ) = ∑ N i ⋅ v i
i =1
unde funcţiile de formă Ni este date de relaţiile (7.3.4) şi (7.3.7) la (7.3.10).

Funcţii de interpolare pentru elemente cubice


Acest element are 12 noduri, cu câte 2 noduri echidistante pe fiecare latură
numite noduri intermediare, Fig. 7.3.2. Pentru nodurile intermediare, coordonatele si şi
1
ti vor fi o combinaţie între ± şi ± 1 după poziţia pe care o ocupă.
3
176 Capitolul 7

2 (-1,1) 5 (1/3,1)
1 (1,1)
6 (-1/3,1)

(1,1/3)
7 (-1,1/3) 12
s
8 (-1,-1/3)
11 (1,-1/3)
10 (1/3,-1)
3 4 (1,-1)
(-1,-1) 9 (-1/3,-1)

Fig. 7.3.2

t t

2 6 5 2 6 5
1 1

R
7 12 7 12
s
8 11 8 11
s

3 4 3 4
9 10 9 10

a) b)
Fig. 7.3.3

Pentru determinarea funcţiile de formă utilizăm metodologia prezentată la


funcţiile de interpolare pătratice. Astfel pentru nodurile din colţuri, adică nodurile i =
1...4, pentru care si, ti = ± 1, la ecuaţiilor laturilor care nu trec prin noduri se adaugă
ecuaţiile laturilor pătratelor 5,7,9,11 şi 6,8,10,12, Fig. 7.3.3. a), sau ecuaţia cercului
care trece prin punctele 5,6,7,8,9,10,11,12, Fig. 7.3.3. b). Vom utiliza ecuaţia cercului
care are raza:
2
⎛ 1 ⎞ 10
R =1 + ⎜ ⎟ =
2
(7.3.12)
⎝3⎠ 9
Funcţii de interpolare în coordonate naturale-177

Ecuaţia cercului va fi:


10
s2 + t 2 − =0 (7.3.13)
9
Funcţia de formă pentru nodul 1 este:
⎛ 10 ⎞
N1 = K1 (s + 1)(t + 1)⎜ s 2 + t 2 − ⎟ (7.3.14)
⎝ 9⎠
Din condiţiile: N1=1, s = 1, t = 1, rezultă K1=10/9.
Prin urmare pentru nodurile i = 1...4, cu si, ti = ± 1:
9 10
Ni = (1 + s.s i )(1 + t.t i )[(s 2 + t 2 ) − ] (7.3.15)
32 9
1
Pentru nodurile 5,6,9 şi 10, cu ti = ± 1 şi si = ± , aplicăm o metodologie
3
similară. Pentru exemplificare considerăm funcţia de formă pentru nodul 9:
N 9 = K 9 ⋅ P1,5, 6, 2 ⋅ P2,7 ,8,3 ⋅ P4,11,12,1 ⋅ P10 (7.3.16)
1
Remarcăm că în relaţia (7.3.16) intervine şi ecuaţia dreptei P10 ⇒ t − =0,
3
punctul 10 fiind singurul punct prin care cu excepţia punctului 9, nu trec dreptele
P1,5, 6, 2 ; P2,7 ,8,3 ; P4,11,12,1.
Din condiţiile: N9=1, s = -1/3, t = - 1, rezultă K9= -27/32.
În final pentru nodurile 5,6,9 şi 10, obţinem:
9
Ni = (1 + t.t i )(1 − s 2 )(1 + 9s.s i ) (7.3.17)
32
1
Pentru nodurile 7,8,11 şi 12, cu si = ± 1 şi ti = ± :
3
9
Ni = (1 + s.s i )(1 − t 2 )(1 + 9t.t i ) (7.3.18)
32
178 Capitolul 7

7.4. Elemente tridimensionale


Funcţii de interpolare pentru elemente liniare
Pentru elementul tridimensional cu 8 noduri, Fig. 6.1.7, conform relaţiei
(7.1.3), putem scrie:
8
u (s, t , q ) = ∑ N i ⋅ u i
i =1
8
v(s, t , q ) = ∑ N i ⋅ vi (7.4.1)
i =1
8
w (s, t , q ) = ∑ N i ⋅ w i
i =1
unde Ni sunt date de relaţiile (6.1.23).

Funcţii de interpolare pentru elemente pătratice


Considerăm elementul tridimensional cu 20 de noduri, Fig. 7.4.1, raportat la
sistemul natural s, t, q.

t
4 11 3

20 19
12
8
15 10
7 s
1
14
16 2
9
17 18

5 13 6

Fig. 7.4.1
Funcţii de interpolare în coordonate naturale-179

În funcţie de poziţiile ocupate de noduri vom avea următoarele funcţii formă:


- pentru nodurile si = ± 1, ti = ± 1, ri = ± 1:
1
N i = (1 + s.s i )(1 + t.t i )(1 + r.ri )(s.s i + t.t i + r.ri − 2) (7.4.2)
8
- pentru nodurile care se situează în planul de coordonate, si = 0, ti = ± 1, ri = ± 1:
1
Ni = (1− s2 )(1+ t.t i )(1+ r.ri ) (7.4.3)
4
Pentru restul nodurilor de mijloc, din planurile ti = 0, si = ± 1, ri = ± 1;şi
respectiv ri = 0, si = ± 1, ti = ± 1, funcţiile de formă sunt asemănătoare cu cele date de
relaţia (7.4.3), obţinându-se prin permutări circulare.
Funcţiile de interpolare pătratice sunt de forma (7.4.1), unde Ni sunt date de
relaţii de forma (7.4.2), (7.4.3).

Funcţii de interpolare pentru elemente cubice


Considerăm elementul tridimensional cu 32 de noduri, Fig. 7.4.2, raportat la
sistemul natural s, t, q.

t
4 3

8
7 s
1
2

5 6
r

Fig. 7.4.2
180 Capitolul 7

Pentru acest tip de element intervin nodurile intermediare, pentru care una din
1
coordonate si ,ti sau ri, după poziţia pe care o ocupă, vor avea valoarea ± . Funcţiile
3
de aproximare vor fi:
- Pentru nodurile de colţ, si = ± 1, ti = ± 1, ri = ± 1.

1
Ni = (1+ s.si )(1+ t.ti )(1+ r.ri )[9(s2 + t2 + r2 ) −19] (7.4.4)
64

1
- Pentru nodurile de coordonate: si = ± , ti = ± 1, ri = ± 1
3
9
Ni = (1 − s 2 )(1 + 9s.s i )(1 + t.t i )(1 + r.ri ) (7.4.5)
64
1
- Pentru restul nodurilor intermediare, din planurile ti = ± ,
3
1
si = ±1 , ri = ± 1şi respectiv ri = ± , si = ±1 , ti = ± 1, funcţiile de formă se obţin prin
3
permutări circulare.
Funcţiile de interpolare cubice sunt de forma (7.4.1), unde Ni sunt date de
relaţii de forma (7.4.4), (7.4.5).
Elemente izoparametrice-181

8. Elemente izoparametrice
8.1. Generalităţi
În cazul în care se utilizează sistemul de coordonate natural, iar pentru
funcţiile de aproximare se utilizează expresii identice cu cele de la transformarea de
coordonate, elementele finite se numesc elemente finite izoparametrice. Utilizarea
elementelor finite izoparametrice prezintă avantajul cunoaşterii funcţiilor de interpolare
iar coordonatele naturale la care se raportează elementele izoparametrice asigură
posibilitatea unei integrării numerice rapide datorită schimbării limitelor de integrare la
valorile –1 şi 1.
Pentru trecerea de la sistemul de axe natural s, t, r, la sistemul cartezian de
coordonate x, y, z, se folosesc relaţiile de transformare (6.1.12), (6.1.17), şi (6.1.22).
Dacă funcţiile interpolare sunt diferite de relaţiile de transformare din sistemul
cartezian de coordonate în sistemul natural, atunci elementele pot fi subparametrice
sau supraparametrice. În cazul în care funcţiile de interpolare au un grad superior
funcţiilor de transformare elementele poartă denumirea de elemente subparametrice
iar dacă au un grad inferior poartă denumirea de elemente supraparametrice, tabelul
8.1.1.

Tabelul 8.1.1
Element Element Element
izoparametric subparametric supraparametric

Configuraţia
geometrică nodală

Configuraţia
deplasărilor nodale

8.2. Element de bară izoparametric


Considerăm cazul elementului unidimensional pătratic, Fig. 7.2.1, cu trei
noduri pe element. Funcţiile de formă, funcţiile de transformare din sistemul de
coordonate natural în sistemul de coordonate cartezian şi funcţiile de interpolare
pătratice sunt date de (7.2.5), (7.2.6) şi (7.2.7).
Pentru elementul unidimensional cu un singur grad de libertate pe nod,
reprezentat de deplasarea liniară u(x), deformaţiile specifice liniare sunt date de relaţia:
182 Capitolul 8

du
εx = (8.1.1)
dx
În acelaşi timp vectorul deformaţie specifică pe element este dat de relaţia:
⎧ u1 ⎫
{ε} = [B]⋅ {U e } = [B]⋅ ⎪⎨u 2 ⎪⎬ (8.1.2)
⎪u ⎪
⎩ 3⎭
Matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe element o vom obţine
aplicând un operatorul diferenţial matricei [N] de interpolare a deplasărilor pe
element, operator rezultat din relaţiile diferenţiale ale lui Cauchy între deplasări şi
deformaţii specifice.
Având în vedere că funcţiile de formă sunt exprimate în coordonata naturală
s(x), rezultă:
d
[B] = [N ] = dN ⋅ ds (8.1.3)
dx ds dx
Întrucât de obicei cunoaştem relaţiile de transformare x(s) din sistemul de
coordonate natural în sistemul cartezian, este mai comod să exprimăm inversa
ds dx
raportului adică J = , unde J este numit operatorul Jacobian. Operatorul
dx ds
Jacobian reprezintă un factor de scară obţinut la trecerea din sistemul cartezian în cel
natural, dx=J⋅ds.
Ţinând cont de relaţia (7.2.6), putem scrie:
⎧ x1 ⎫ ⎧ x1 ⎫
dx d ⎪ ⎪ ⎡1 1 ⎤ ⎪ ⎪
J(s ) = = [N ] ⋅ ⎨x 2 ⎬ = ⎢ (2s − 1) (2s + 1) − 2s⎥ ⋅ ⎨x 2 ⎬ (8.1.4)
ds ds ⎪x ⎪ ⎣ 2 2 ⎦ ⎪ ⎪
⎩ 3⎭ ⎩x 3 ⎭
Relaţia (8.1.3) se poate scrie sub forma:
[B] = ds dN = 1 dN = J −1 dN (8.1.5)
dx ds J ds ds
Rezultă că matricea [B] poate fi scrisă sub forma:
⎧ x1 ⎫
⎡1 1 ⎤ ⎪ ⎪
[B] = J ⋅ ⎢ (2s − 1) (2s + 1) − 2s⎥ ⋅ ⎨x 2 ⎬
−1
(8.1.6)
⎣2 2 ⎦ ⎪ ⎪
⎩x 3 ⎭
Ţinând cont că se admite secţiune constantă pe domeniul elementului de
lungime L, un element de volum infinitezimal este dat de relaţia: dV=A⋅dx=A⋅J⋅ds
Matricea de rigiditate a elementului va fi:
[K e ] = ∫ [B]T [D][B]dV = ∫0 [B]T AE[B]dx = ∫−1 [B]T AE[B]Jds
L 1
(8.1.7)
V
Elemente izoparametrice-183

Remarcăm că integrarea analitică a expresiei matricei de rigiditate este foarte


dificilă ca urmare prezenţei variabilei s atât la numărător cât şi la numitor. Având în
vedere că utilizarea sistemului de coordonate naturale conduce la limitele de integrare
–1 şi +1, integrarea numerică se poate face cu multă uşurinţă.

8.3. Element biliniar izoparametric de stare plană de tensiune


Considerăm cazul elementului bidimensional liniar, Fig. 6.1.5, cu patru noduri
pe element. Funcţiile de formă, funcţiile de transformare din sistemul de coordonate
natural în sistemul de coordonate cartezian şi funcţiile de interpolare liniare sunt date
de (6.1.15), (6.1.17) şi (7.3.1).
Pentru elementul considerat avem 4 noduri cu câte 2 grade de libertate pe nod,
deci cu 8 grade de libertate pe element.
În sistemul de coordonate natural s, t, vectorul funcţiilor liniare de deplasare pe
element este:
⎧u (s, t )⎫
{U}= ⎨ ⎬, (8.3.1)
⎩v(s, t )⎭
unde funcţiile de deplasare sunt date de relaţiile:
u (s, t ) = N1u1 + N 2 u 2 + N 3u 3 + N 4 u 4 (8.3.2)
v(s, t ) = N1v1 + N 2 v 2 + N 3 v3 + N 4 v 4 ,
sau,
⎧ u1 ⎫
⎪u ⎪
⎪ 2⎪
⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪
⎧u ⎫ ⎡ N1 N 2 N 3 N 4 0 0 0 0 ⎤ ⎪u 4 ⎪
{U} = ⎨ ⎬ = ⎢ ⋅⎨ ⎬ (8.3.3)
⎩v ⎭ 1 0 0 0 N1 N 2 N 3 N 4 ⎥⎦ ⎪ v1 ⎪
⎣ 044 444244444 3
[N ] ⎪v 2 ⎪
⎪ ⎪
⎪v3 ⎪
⎪v ⎪
⎩234⎭
1
{U e }

În conformitate cu relaţiile (6.1.17) trecerea la sistemul de coordonate


cartezian este dată de relaţiile:
x = N1x 1 + N 2 x 2 + N 3 x 3 + N 4 x 4
(8.3.4)
y = N1 y1 + N 2 y 2 + N 3 y 3 + N 4 y 4

Relaţiile (8.3.4) se pot scrie sub formă:


184 Capitolul 8

⎧ x1 ⎫
⎪x ⎪
⎪ 2⎪
⎪x 3 ⎪
⎪ ⎪
⎧x (s, t )⎫ ⎡ N1 N 2 N 3 N 4 0 0 0 0 ⎤ ⎪x 4 ⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥⎨ ⎬ (8.3.5)
⎩ y(s, t ) ⎭ ⎣ 0 0 0 0 N1 N 2 N 3 N 4 ⎦ ⎪ y1 ⎪
⎪y2 ⎪
⎪ ⎪
⎪ y3 ⎪
⎪y ⎪
⎩ 4⎭

În cele ce urmează vom exprima matricea [B] de interpolare a deformaţiilor


specifice pe element, în sistemul natural de coordonate (s, t).
Întrucât pentru starea plană de tensiune avem relaţiile diferenţiale:
∂u ∂v ∂u ∂v
εx = ; ε y = ; γ xy = + ,
∂x ∂y ∂y ∂x
iar x şi y sunt funcţii de variabilele s şi t, x = f1(s,t); y = f2(s,t), rezultă:
⎧ ∂u ∂u ∂x ∂u ∂y ⎧ ∂v ∂v ∂x ∂v ∂y
⎪ ∂s = ∂x ∂s + ∂y ∂s ⎪ ∂s = ∂x ∂s + ∂y ∂s
⎪ ⎪
⎨ ; şi ⎨ (8.3.6)
⎪ ∂u ∂u ∂x ∂u ∂u ⎪ ∂v ∂v ∂x ∂v ∂y
⎪ = + ⎪ = +
⎩ ∂t ∂x ∂t ∂y ∂t ⎩ ∂t ∂x ∂t ∂y ∂t

Operatorii de derivare (8.3.6), se pot scrie matriceal sub forma:


⎧ ∂ ⎫ ⎡ ∂x ∂y ⎤ ⎧ ∂ ⎫ ⎧ ∂ ⎫
⎪ ∂ s ⎪ ⎢ ∂ s ∂ s ⎥ ⎪⎪ ∂ x ⎪⎪ ⎪⎪ ∂ x ⎪⎪
⎨ ∂ ⎬ = ⎢ ∂ x ∂ y ⎥ ⎨ ∂ ⎬ = [J ]⎨ ∂ ⎬ (8.3.7)
⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎩ ∂t ⎭ ⎣ ∂t ∂ t ⎦ ⎪⎩ ∂ y ⎪⎭ ⎪⎩ ∂ y ⎪⎭
⎡ ∂x ∂y ⎤
unde:

[J ] = ⎢ ∂∂xs ∂s ⎥ (8.3.8)
∂y ⎥
⎢ ⎥
⎣ ∂t ∂t ⎦

este matricea Jacobianului transformării. Ţinând seama de relaţiile (8.3.4), Jacobianul


transformării poate fi scris sub forma:
Elemente izoparametrice-185

⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎤ ⎡ x1 y1 ⎤
⎢ ⎢ y 2 ⎥⎥
[J(s, t )] = ⎢ ∂∂Ns ∂s ∂s ∂s ⎥ ⋅ ⎢ x 2
∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎢ x 3 y3 ⎥
(8.3.9)
⎢ 1 ⎥
⎣ ∂t ∂t ∂t ∂t ⎦ ⎢ x y4 ⎦

⎣ 4

Întrucât Ni pentru nodurile i=1,2,3,4, sunt cunoscute, conform relaţiilor


(6.1.15), rezultă că explicitarea relaţiei (8.3.9) se poate face cu uşurinţă. Din relaţia
(8.3.7), se obţine:

⎧∂⎫ ⎧∂⎫ ⎧∂⎫


⎪ ∂x ⎪ −1 ⎪ ∂s ⎪
[]
⎪ ∂s ⎪
⎨ ∂ ⎬ = [J ] ⋅ ⎨ ∂ ⎬ = J ⋅ ⎨ ∂ ⎬ (8.3.10)
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎩ ∂z ⎭ ⎩ ∂t ⎭ ⎩ ∂t ⎭

unde s-a făcut notaţia: [J ] = J .


−1
[]
Derivatele funcţiilor de deplasare u şi v în raport cu x şi y, în funcţie de
derivatele u şi v în raport cu s şi t:

⎧ ∂u ⎫ ⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪ ⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎡ j11 j12 0 0 ⎤ ⎪ ∂u ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪ ∂y ⎪ ⎢ j21 j22 0 0 ⎥ ⎪ ∂t ⎪
⎨ ∂v ⎬ = ⎢ ⋅⎨ ⎬ (8.3.11)
⎪ ⎪ ⎢0 0 j11 j12 ⎥ ⎪ ∂v ⎪

⎪ ∂x ⎪ ⎢ 0 0 j21 j22 ⎥⎦ ⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎣ ⎪ ∂v ⎪
⎪ ∂y ⎪ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭
⎩ ⎭

⎡−⎤
unde jm ,n , reprezintă elementul din linia m şi coloana n din matricea ⎢J ⎥ .
⎣ ⎦
∂u
Derivatele se pot calcula cu uşurinţă ţinând cont de expresiile (8.3.3).
∂s
Acestea vor fi sub forma:
186 Capitolul 8

⎧ u1 ⎫
⎧ ∂u ⎫ ⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎤ ⎪u ⎪
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s 0 0 0 0 ⎥ ⎪ 2⎪
∂s ∂s ∂s
⎪ ∂u ⎪ ⎢ ∂N ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 1 0 0 0 0 ⎥ ⎪u ⎪
⎪ ∂t ⎪ ⎢ ∂t ∂t ∂t ∂t ⎥ ⋅⎪ 4⎪ (8.3.12)
⎨ ∂v ⎬ = ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎨ v1 ⎬
⎪ ⎪ ⎢ 0 0 0 0 ⎪ ⎪
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s ∂s ∂s ∂s ⎥ ⎪v 2 ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ ∂t ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0 0 0
∂t ∂t ∂t
⎥ v
∂t ⎦ ⎪ 3 ⎪
⎪v ⎪
⎩ 4⎭

Ţinând cont de expresiile deformaţiilor specifice, scrise matriceal sub forma:


⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎪ ⎪
⎧ ε x ⎫ ⎡1 0 0 0⎤ ⎪ ∂u ⎪
{ε} = ⎪⎨ ε y ⎪⎬ = ⎢⎢0 0 0 1⎥⎥ ⎪⎨ ∂∂yv ⎪⎬ (8.3.13)
⎪ γ ⎪ ⎢0 1 1 0 ⎥ ⎪ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎣ ⎦ ⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂v ⎪
⎪ ∂y ⎪
⎩ ⎭

În aceste condiţii matricea de interpolare a deformaţiilor specifice pe element


[B(s,t)], rezultă din înlocuirea relaţiilor (8.3.11) şi (8.3.12) în (8.3.13), din care
obţinem:

⎡ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎤


⎢ ∂s 0 0 0 0 ⎥
⎡j j ∂s ∂s ∂s
0 0 ⎤ ⎢ ∂N ∂N ∂N3 ∂N4 ⎥
⎡1 000⎤ ⎢ 11 12 ⎥
0 ⎥ ⎢ ∂t 0 0 0 0 ⎥
1 2

[B] = ⎢⎢0001⎥⎥ ⋅ ⎢⎢ j21 j22 0 ⋅⎢ ∂t ∂t ∂t


∂N1 ∂N2 ∂N3

∂N4 ⎥
0 0 j11 j12 ⎥ ⎢ 0 0 0 0
⎢⎣011 0⎥⎦ ⎢ ⎥ ⎢ ∂s ∂s ∂s ∂s ⎥
⎣⎢ 0 0 j21 j22 ⎦⎥ ⎢
∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎢ 0 0 0 0 ⎥
⎣ ∂t ∂t ∂t ∂t ⎦

(8.3.14)

şi ţinând cont că {ε} = [Β]{U(e)}se poate scrie:


Elemente izoparametrice-187

⎧u1 ⎫
⎡ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎤ ⎪u ⎪
⎢ 0 0 0 0 ⎥ ⎪ 2⎪
⎡ j11 j12 0 0 ⎤ ⎢ ∂s ∂s ∂s ∂s
⎥ ⎪u3 ⎪
⎡1 00 0⎤ ⎢ ⎥ ⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 0 0 0 0 ⎥ ⎪u ⎪
⎢ ⎥
[ε] = ⎢0001⎥ ⋅ ⎢ ⎢ j21 j22 0 0 ⎥ ⎢ ∂t
⋅ ∂t ∂t ∂t ⎥⋅ ⎪⎨ 4 ⎪⎬
0 0 j11 j12 ⎥ ⎢ 0 ∂N ∂N ∂N ∂N 4 ⎥ ⎪v1
⎢⎣01 1 0⎥⎦ ⎢ ⎥ ⎢ 0 0 0 1 2 3

∂s ∂ s ∂ s ∂ s ⎥ ⎪v ⎪
⎣⎢ 0 0 j21 j ⎥ ⎢
22 ⎦
∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥ ⎪ 2 ⎪
⎢ 0 0 0 0 ⎥ v
1444444444444 ⎣ 444424444444 ∂4
t 44∂t444 ∂t44∂4 t3⎦ ⎪ 3 ⎪
⎪v ⎪
[B]
1 ⎩23
4⎭
{Ue }
(8.3.15)

Exprimarea matricei de interpolare a deformaţiilor specifice pe element,


[B(s,t)], (în coordonate naturale s, t), se poate face plecând de la expresia de (3.4.11),
care reprezintă matricea de interpolare a deformaţilor specifice pe element, [B(x,y)],
(în coordonate carteziene x, y), pentru un element triunghiular cu 3 noduri. Relaţia
(3.4.11) extinsă pentru un element cu 4 noduri, devine:

⎡ ∂N i (x , y ) ⎤
⎢ 0 ⎥
⎢ ∂x ⎥
4
∂N i (x , y )⎥
[B(x, y )] = ∑ ⎢⎢ 0 (8.3.16)
i =1 ∂y ⎥
⎢ ∂N (x , y ) ∂N i (x , y )⎥
⎢ i ⎥
⎢⎣ ∂y ∂x ⎥⎦

Cum în coordonate naturale funcţiile de formă Ni(s,t) depind de variabilele s şi


∂N i (s, t ) ∂N i (s, t )
t, vom exprima derivatele de forma şi , aplicând operatorul (8.3.7)
∂s ∂t
asupra funcţiilor Ni(s,t):

⎧ ∂N i ⎫ ⎡ ∂x ∂y ⎤ ⎧ ∂N i ⎫ ⎧ ∂N i ⎫
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s ⎥ ⎪⎪ ∂x ⎪⎪ ⎪⎪ ∂x ⎪⎪
⎨ ∂N ⎬ = ⎢ ∂x
∂s ⋅
∂y ⎥ ⎨ ∂N i ⎬ = [J ] ⋅ ⎨ ∂N ⎬ , (8.3.17)
⎪ i⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ i⎪
⎩ ∂t ⎭ ⎣ ∂t ∂t ⎦ ⎩⎪ ∂y ⎪
⎭ ⎪⎩ ∂y ⎪⎭
de unde se obţine:
188 Capitolul 8

⎧ ∂N i ⎫ ⎧ ∂N i ⎫
⎪⎪ ∂x ⎪⎪ −1 ⎪ ∂s ⎪
⎨ ∂N ⎬ = [J ] ⋅ ⎨ ∂N ⎬ (8.3.18)
⎪ i⎪ ⎪ i⎪
⎪⎩ ∂y ⎪⎭ ⎩ ∂t ⎭
În aceste condiţii matricea de interpolare a deformaţiilor specifice pe element
în coordonate naturale este de forma:
⎡ ∂N i (s, t ) ⎤ ⎡ ∂N i (s, t ) ⎤
⎢ 0 ⎥ ⎢ ∂s 0 ⎥
⎢ ∂x ⎥ 4 ⎢
4
∂N i (s, t ) ⎥ ∂N i (s, t ) ⎥
[B(s, t )] = ∑ ⎢⎢ 0 ⎥
= [J ] ⋅ ∑ ⎢ 0
−1

i =1 ∂y i =1 ⎢ ∂t ⎥
⎢ ∂N (s, t ) ∂N i (s, t ) ⎥ ⎢ ∂N i (s, t ) ∂N i (s, t ) ⎥
⎢ i ⎥ ⎢⎣ ∂t
⎣⎢ ∂y ∂x ⎦⎥ ∂s ⎥⎦
(8.3.19)

Ţinând cont de relaţiile (6.1.17) şi (6.1.18), Jacobianul transformării de


coordonate este:

⎡ ∂x ∂y ⎤ ⎡ ∂N i ∂N i ⎤ ⎡ ∂N ∂N 2 ∂N 2 ∂N 2 ⎤ ⎡ x 1 y1 ⎤
⋅ xi ⋅ yi ⎥ ⎢ 1 ⎢ y 2 ⎥⎥
∂s ⎥ ⋅ ⎢ x 2
⎢ ⎥ 4 ⎢
[J] = ⎢ ∂∂xs ∂s =
∂y ⎥ ∑
∂s
⎢ ∂N
∂s
∂N i
∂s
⎥ = ⎢ ∂N
∂s
∂N 2
∂s
∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎢ x 3
,
⎢ ⎥ i =1 ⎢ i ⋅ x i ⋅ yi ⎥ ⎢ 1 ⎥ y3 ⎥
⎣ ∂t ∂t ⎦ ⎣ ∂t ∂t ⎦ ⎣ ∂t ∂t ∂t ∂t ⎦ ⎢⎣ x 4 y4 ⎦

(8.3.20)
sau:
⎡ x1 y1 ⎤
− (1 − t ) (1 − t ) (1 + t ) − (1 + t )⎤ ⎢⎢ x 2 y 2 ⎥⎥
[J ] = 1 ⎡⎢ ⋅ (8.3.21)
4 ⎣− (1 − s ) − (1 + s ) (1 + s ) (1 − s ) ⎥⎦ ⎢ x 3 y3 ⎥
⎢ ⎥
⎣x 4 y4 ⎦
Matricea inversă Jacobianului transformării [J]-1, se poate se poate scrie sub
forma:
⎡ ∂s ∂t ⎤
⎢ ∂x ⎥
[J]−1 = ⎢ ∂∂xs ∂t ⎥ (8.3.22)
⎢ ⎥
⎢⎣ ∂y ∂y ⎥⎦
Elemente izoparametrice-189

sau se poate calcula cu relaţia:

⎡ ∂y ∂y ⎤ ⎡ ∂N i ∂N i ⎤
1 ⎢ ∂t − ⎥ 1 4 ⎢ ⋅ yi − ⋅ yi ⎥
[J]−1 = ⋅⎢ ∂s =
∂x ⎥ det[J ] ∑
⋅ ⎢ ∂N
∂t ∂s
⎥ (8.3.23)
det[J ] ⎢− ∂x ⎥ i =1 ⎢ − i
⋅ xi
∂N i
⋅ xi ⎥
⎣ ∂t ∂s ⎦ ⎣ ∂t ∂s ⎦

În cazul în care s şi t sunt coordonate curbilinii oarecare, conform Fig. 8.3.1,


putem scrie:
⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ⎪
dm = ⎨ ⎬ ⋅ ds; şi dn = ⎨ ∂t ⎬ ⋅ dt; (8.3.24)
∂y ∂y
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎩ ∂s ⎭ ⎩ ∂t ⎭

y G

dA
∂y dn s
dt
∂t D
∂y dm
ds
∂s
x
O
∂x
dt
∂t
∂x
ds
∂s

Fig. 8.3.1

Produsul vectorial a doi vectori A şi B, cuprinşi în planul x-y, Fig. 8.3.2, este:
190 Capitolul 8

− − −
i j k
0 = (A x B y − A y B x )⋅ k
− −
C = A x B = A ⋅ B ⋅ sin θ ⋅ k = A x Ay (8.3.25)
1442443
Bx By 0 aria

B
θ
A
Fig. 8.3.2

şi modulul produsului este:


C = A ⋅ B ⋅ sin θ . (8.3.26)
Rezultă că aria infinitezimală dA=dxdy, este egală cu lungimea vectorului
rezultat din produsul dmdn:
⎡ ∂x ∂y ⎤
⎢ ⎥
dA = dxdy = det ⎢ ∂s ∂s ⎥ dsdt (8.3.27)
∂x ∂y
⎢ ⎥
⎣1∂4 ∂3
t 24t⎦
[J ]

Cu aceste consideraţii, matricea de rigiditate a elementului considerat de


grosime constantă, t=ct, unde dV=t⋅dA=t⋅dx⋅dy=t⋅det[J]⋅ds⋅dt este:
1 1
[K e ] = ∫V [B] ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV =t ∫ ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ det[J]⋅ ds ⋅ dt
T
(8.3.28)
−1 −1

Notă: Scrierea matricei de rigiditate a elementului presupune evaluarea ariei


infinitezimale dA. În conformitate cu relaţia (8.3.26), se poate scrie:
dA = dx ⋅ dy ⋅ sin θ
În acelaşi timp conform relaţiei (8.3.27), avem:
dA = det[J ]⋅ ds ⋅ dt
Elemente izoparametrice-191

Rezultă:
dx ⋅ dy
det[J ] = sin θ (8.3.29)
ds ⋅ dt
Conform relaţiei (8.3.29), dacă unghiul θ este mult mai mic decât 1800, atunci
det[J] este foarte mic, ceea ce va conduce implicit la erori în calculul matricei de
rigiditate elementului. În acelaşi timp remarcăm că dacă unghiul θ este mai mare
decât 1800, atunci matricea de rigiditate a elementului avea semnul – ca factor comun,
ceea ce conduce la imposibilitatea rezolvării problemei, întrucât vor apare valori
negative pe diagonala principală a acesteia.
Pentru evitarea distorsiunilor se recomandă respectarea condiţiei:
30 0 < θ < 150 0 (8.3.30)
Menţionăm că Jacobianul transformării de coordonate este o constantă pentru
elemente de tip paralelogram, iar pentru elemente patrulatere care nu sunt
paralelograme Jacobianul este o matrice de funcţii.

Aplicaţia A.8.3.1
Să se determine matricea Jacobianului transformării pentru elementele
patrulatere prezentate în Fig. A.8.3.1.1.

y
y
4 3 4 3
3 2
x 450 x
3 o 2 o
1 2 2
1
4 4 3 3

7 7

a) b)

Fig. A.8.3.1.1
192 Capitolul 8

Coordonatele nodurile în sistemul de coordonate x, y, rezultă din modul de


cotare, Fig. A.8.3.1.1. Relaţiile de trecere din sistemul natural în sistemul cartezian,
sunt date de relaţiile (6.1.16).
Pentru elementul A.8.3.1.1. a), obţinem:
1
x= [(1 − s )(1 − t )x1 + (1 + s )(1 − t )x 2 + (1 + s )(1 + t )x 3 + (1 − s )(1 + t )x 4 ] =
4
1
= [(1 − s )(1 − t )(− 4 ) + (1 + s )(1 − t )(4 ) + (1 + s )(1 + t )(4) + (1 − s )(1 + t )(− 4)]
4

1
y= [(1 − s )(1 − t )y1 + (1 + s )(1 − t )y 2 + (1 + s )(1 + t )y 3 + (1 − s )(1 + t )y 4 ] =
4
1
= [(1 − s )(1 − t )(− 3) + (1 + s )(1 − t )(− 3) + (1 + s )(1 + t )(3) + (1 − s )(1 + t )(3)]
4

Rezultă:

[J] = ⎡⎢
4 0⎤
⎥.
⎣ 0 3⎦

Pentru elementul A.8.3.1.1. b), obţinem:


1
x = [(1 − s )(1 − t )(− 7 ) + (1 + s )(1 − t )(3) + (1 + s )(1 + t )(7 ) + (1 − s )(1 + t )(− 3)]
4
1
y = [(1 − s )(1 − t )(− 2 ) + (1 + s )(1 − t )(− 2 ) + (1 + s )(1 + t )(2 ) + (1 − s )(1 + t )(2 )]
4

Rezultă:

[J] = ⎡⎢
5 0⎤
⎥.
⎣ 2 2⎦
Elemente izoparametrice-193

8.4. Element finit izoparametric bidimensional pătratic.


În acest caz se utilizează funcţii de aproximare de gradul doi, ceea ce permite
utilizarea nodurilor intermediare pe laturile elementului şi deci curbarea acestora, Fig.
8.4.1. Este un element patrulater cu 8 noduri, având 16 grade de libertate.

v4
y(v)

(x4,y4) u4
4
7 t

(-1,1) 7 (1,1)
t v3 4
8 3
v1
(x3,y3)
3 s
(x1, y1) O1 8
u1 u3
s 6 6
1
v2 1 2
u2 (-1,-1) 5 (1,-1)
5
2 (x2, y2)

x(u)
O
Fig. 8.4.1

Funcţiile de formă şi funcţiile de interpolare liniare sunt date de relaţiile (7.3.2)


la (7.3.10), şi (7.3.11).
Pentru elementul considerat avem 4 noduri cu câte 2 grade de libertate pe nod,
deci cu 8 grade de libertate pe element.
Vectorul funcţiilor de deplasare {U} în coordonate naturale este:
⎧ u1 ⎫
⎪v ⎪
⎪ 1⎪
⎪.⎪
⎧u(s, t )⎫ ⎡ N1 0 N 2 0... N8 0 ⎤ ⎪ ⎪
{U} = ⎨ ⎬=⎢ ⎥⋅⎨ . ⎬ (8.4.1)
⎩v(s, t )⎭ ⎣104N 1 0 N 2 ... 0 N8 ⎦ ⎪
44 424444 3 .⎪
[N ] ⎪ ⎪
⎪u 8 ⎪
⎪ ⎪
⎩{v8 ⎭
{U e }
194 Capitolul 8

Conform relaţiei (8.4.1), în matricea deplasărilor nodale {U e } , s-a făcut


cumularea gradelor de libertate în prima formă dată de relaţiile (3.1.6).
Transformarea de coordonate este dată de relaţia:
⎧x1 ⎫
⎪y ⎪
⎪ 1⎪
⎪.⎪
⎧x(s, t)⎫ ⎡N1 0 N2 0... N8 0 ⎤⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥⎨ . ⎬ (8.4.2)
⎩y(s, t )⎭ ⎣ 0 N1 0 N2 ... 0 N8 ⎦⎪ ⎪
.
⎪ ⎪
⎪x8 ⎪
⎪ ⎪
⎩y8 ⎭

În constituirea matricei [B(s,t)] de interpolare a deformaţiilor specifice în


sistemul de coordonate natural s, t o vom face utilizând metodologia prezentată la
elementul finit izoparametric liniar.
Jacobinul transformării în acest caz este:
⎡ x1 y1 ⎤
⎢x
⎢ 2 y 2 ⎥⎥
⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N 8 ⎤ ⎢ . .⎥
⎢ 0 0 ... 0⎥ ⎥
[J(s, t )] = ⎢ ∂∂Ns ∂∂Ns ∂∂Ns ⎥.⎢⎢ . .⎥ (8.4.3)
⎢ 1 0 2 0 ... 8 0⎥ ⎢ . .⎥
⎣ ∂t ∂t ∂t ⎦ ⎢ ⎥
⎢x8 y8 ⎥
⎢x
⎣ 8 y8 ⎥⎦
Derivatele parţiale ale deplasărilor în funcţie de coordonatele naturale s, t
sunt:
⎧ ∂u ⎫ ⎧ u1 ⎫
⎪ ⎪
⎪ ∂s ⎪ ⎡ ∂N1 0 ∂N 2 0... ∂N 8 0 ⎤ ⎪ v1 ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎢ ∂s ⎥
⎪ ⎪ ⎢ ∂N 0 ∂s 0... ∂s 0 ⎥ ⎪u 2 ⎪
⎪ ∂t ⎪ ⎢ 1 ∂N1 ∂N 2 ∂N 2 ... ∂N 8 ∂N8 ⎥ ⎪ ⎪
⎨ ∂v ⎬ = ∂t .⎨ v 2 ⎬ (8.4.4)
⎪ ⎪ ⎢ 0 ∂s ∂t ∂s ∂t ∂s ⎥ ⎪ ⎪
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂N1 0 ∂N 2 ... 0 ∂N8 ⎥ ⎪ . ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎢⎣ 0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t ⎥⎦ ⎪u 8 ⎪
⎪⎩ ∂t ⎪⎭ ⎪ ⎪
⎩ v8 ⎭
Elemente izoparametrice-195

Cum {ε}=[Β]{Ue},
iar:
⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂u ⎪
⎧ εx ⎫ ⎡1 0 0 0 ⎤ ⎪ ⎪
{ε } = ⎪⎨ ε y ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ∂y
⎬ = ⎢ 0 0 0 1 ⎥ .⎨ ∂ v
⎪ ,
⎬ (8.4.5)
⎪γ ⎪ ⎢⎣ 0 1 1 0 ⎥⎦ ⎪ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂v ⎪
⎪ ∂y ⎪
⎩ ⎭

şi cu aceleaşi notaţii pentru matricea inversă a Jacobianui utilizată în relaţia (8.3.11), se


obţine expresia finală pentru vectorul deformaţie specifică {ε}:
⎧ u1 ⎫
⎡ ∂ N 1 0 ∂ N 2 0 ... ∂ N 8 0 ⎤ ⎪ v 1 ⎪⎪
⎡j j12 0 0 ⎤ ⎢ ∂s ∂s ∂s ⎥⎪
⎡ 1 0 0 0 ⎤ ⎢ 11 ⎥ ⎢ 0 0 ... 0 ⎥ ⎪u 2 ⎪
0 ⎥ ∂ N 1 ∂ N 1 ∂ N 2 ∂ N 2 ... ∂ N 8 ∂ N 8 ⎪ ⎪
{ε } = ⎢⎢ 0 0 0 1 ⎥⎥ . ⎢⎢ j 21 j 22 0 ⋅⎢ ⎥ .⎨ v 2 ⎬
0 0 j11 j12 ⎥ ⎢ ∂ t ∂ s ∂t ∂s ∂t ∂s ⎥ ⎪ ⎪
⎢⎣ 0 1 1 0 ⎥⎦ ⎢ ⎥ ⎢ 0 ∂ N 1 0 ∂ N 2 ... 0 ∂ N 8 ⎥ .
⎪ ⎪
⎣⎢ 0 0 j 21 j 22 ⎦⎥ ⎢ ⎥
0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t ⎦ ⎪ u 8 ⎪
144444444444 4⎣2 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 44 3 ⎪ ⎪
[B ] ⎩{v8 ⎭
{U e }
(8.4.6)

Remarcăm că matricea [B] definită în relaţia (8.4.6) are dimensiunile (3 x 16).


Pentru calculul matricei de rigiditate sunt valabile concluziile prezentate în
paragraful precedent.

8.5. Elemente finite izoparametrice tridimensionale


Pentru elementele hexaedrice liniare, pătratice şi cubice, cu câte trei grade de
libertate pe nod (ui, vi, wi ), Fig. 6.1.7, Fig.7.4.1, şi Fig. 7.4.2, avem 8 x 3 = 24 grade
de libertate pentru elementul liniar şi 20 x 3 = 60 grade de libertate în cazul celui
pătratic, respectiv 32 x 3=96 grade de libertate în cazul elementului cubic.
Cu observaţia că diferă doar expresiile funcţiilor de formă pentru elementele
tridimensionale liniare pătratice sau cubice, relaţiile (6.1.23), (7.4.3) (7.4.4) şi (7.4.5),
în cele ce urmează ne vom referi la un element cu n noduri, (n=8,20,32).
196 Capitolul 8

Pentru aceste cazuri câmpul deplasărilor este de forma:


⎧ u1 ⎫
⎪v ⎪
⎪ 1⎪
⎪w1 ⎪
⎪ ⎪
⎪ u2 ⎪
⎧ u ( s , t , q ) ⎫ ⎡ N 1 0 0 N 2 0 0 ... N n 0 0 ⎤

v ( s , t , q )
⎪ ⎢
= 0 N 0 0 N 0 ... 0 N 0 ⎥ .⎪⎪ v 2 ⎪⎪ (8.5.1)
⎨ ⎬ ⎢ 1 2 n ⎥⎨ ⎬
⎪ w ( s , t , q ) ⎪ ⎢ 0 0 N 0 0 N ... 0 0 N ⎥ ⎪ w 2 ⎪
⎩ ⎭ 1⎣ 4 4 414 442 42 4 4 4 4 4 n⎦
3 ⎪ . ⎪
[N ] ⎪ ⎪
⎪un ⎪
⎪v ⎪
⎪ n⎪
⎪⎩ w n ⎪⎭
123
{U e }
Relaţiile dintre cele două sisteme de coordonate x, y, z şi s, t, r se exprimă sub
forma:
⎧ x1 ⎫
⎪y ⎪
⎪ 1⎪
⎪ z1 ⎪
⎪ ⎪
x2
⎧x(s, t, q)⎫ ⎡ N1 0 0 N 2 0 0... N n 0 0 ⎤ ⎪ ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪⎪ . ⎪⎪
⎨y(s, t, q)⎬ = ⎢ 0 N1 0 0 N 2 0... 0 N n 0 ⎥.⎨ ⎬ (8.5.2)
⎪ z(s, t, q) ⎪ ⎢ 0 0 N 0 0 N ... 0 0 N ⎥ ⎪ . ⎪
⎩ ⎭ ⎣14441444242 44444 n⎦
3 ⎪. ⎪
[N ] ⎪ ⎪
⎪x n ⎪
⎪y ⎪
⎪ n⎪
⎪⎩ z n ⎪⎭

Ţinând cont de cele stabilite în paragraful 8.3, relaţia (8.3.7), pentru elementele
bidimensionale, trecerea diferenţială din sistemul de coordonate natural la cel cartezian
se face cu o relaţie de forma:

⎡ ∂ (u , v, w ) ⎤ ⎡ ∂ (u , v, w ) ⎤
⎢ ∂ (s , t , q ) ⎥ = [J ]⋅ ⎢ ∂ ( x , y , z ) ⎥ , (8.5.3)
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Elemente izoparametrice-197

unde Jacobianul transformării este:

⎧ ∂x ∂y ∂z ⎫
⎪ ∂s ∂s ∂s ⎪⎪

[J ] = ⎪⎨ ∂x ∂y ∂z ⎪
⎬ (8.5.4)
⎪ ∂t ∂t ∂t ⎪
⎪ ∂x ∂y ∂z ⎪
⎪⎩ ∂q ∂q ∂q ⎪⎭
sau:
⎡x y1 z1 ⎤
⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎤ ⎢ 1
⎢ ∂ . . . x y2 z 2 ⎥⎥
⎢ ∂Ns ∂s ∂s ⎥⎥ ⎢ 2
∂N1 ∂N n ⎥ ⎢ . . .⎥
[J] = ⎢ 1 . . . ⋅⎢ ⎥ (8.5.5)
⎢ ∂t ∂t ∂t ⎥ ⎢ . . .⎥
⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎥ ⎢
⎢ ∂q . . . . . .⎥
⎣ ∂q ∂q ⎥⎦ ⎢ ⎥
⎢⎣ x n yn z n ⎥⎦
Din relaţia (8.5.3) rezultă:
⎡ ∂ (u , v, w ) ⎤ −1 ⎡ ∂ ( u , v , w ) ⎤
⎢ ∂ ( x , y , z ) ⎥ = [J ] ⋅ ⎢ ∂ (s , t , q ) ⎥ (8.5.6)
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Matricea inversă Jacobianului transformării este:
⎡ ∂s ∂t ∂q ⎤
⎢ ∂x
⎢ ∂s ∂x ∂x ⎥⎥
∂t ∂q ⎥
[J]−1 =⎢ (8.5.7)
⎢ ∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂s ∂t ∂q ⎥
⎢ ⎥
⎣ ∂z ∂z ∂z ⎦

Elementele matricei [J ]
−1
se determină cu o relaţie de forma:
∂s 1 ⎛ ∂y ∂z ∂y ∂z ⎞
= ⎜ ⋅ − ⋅ ⎟ (8.5.8)
∂x det[J ] ⎜⎝ ∂t ∂q ∂q ∂t ⎟⎠

În conformitate cu relaţiile (6.1.22), funcţiile x(s,t,q), y(s,t,q), z(s,t,q) sunt


cunoscute, evaluarea expresiei (8.5.8) poate fi făcută cu uşurinţă.
Prin permutări circulare se obţin celelalte elemente din matricea (8.5.7).
198 Capitolul 8

Pentru obţinerea matricei [B], plecăm de la expresia vectorului deformaţie


specifică pentru probleme de elasticitate spaţială:
⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂u ⎪
⎪ ⎪
⎪ ∂y ⎪
⎪ ∂u ⎪
⎪ ⎪
⎧ ε x ⎫ ⎡1 0 0 0 0 0 0 0 0⎤ ⎪ ∂z ⎪
⎪ ε ⎪ ⎢0 0 0 0 1 0 0 0 0⎥ ⎪ ∂v ⎪
⎪ y⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ∂x ⎪
⎪⎪ ε z ⎪⎪ ⎢0 0 0 0 0 0 0 0 1⎥ ⎪ ∂v ⎪
{ε} = ⎨ ⎬ = ⎢ ⎥.⎨ ⎬
⎪γ xy ⎪ ⎢0 1 0 1 0 0 0 0 0⎥ ⎪ ∂y ⎪ (8.5.9)
⎪ γ yz ⎪ ⎢0 0 0 0 0 1 0 1 0⎥ ⎪ ∂v ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ z ⎪
0 0 1 0 0 0 1 0 0⎦⎥ ⎪ ∂∂w
⎩⎪ γ zx ⎭⎪ ⎣⎢1 ⎪
444442444443
[t ] ⎪ ⎪
⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂w ⎪
⎪ ∂y ⎪
⎪ ∂w ⎪
⎪ ⎪
⎩ ∂z ⎭
Relaţia (8.5.6), se poate scrie sub forma:
⎧ ∂u ⎫ ⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪ ⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎪ ∂u ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ ∂y ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎪ ∂u ⎪
⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂q ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎪ ∂v ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ ∂x ⎪ ⎡[J ] [0] [0] ⎤ ⎪ ∂s ⎪
−1

⎪ ∂v ⎪ ⎢
⎨ ⎬ = ⎢ [0] [J ]
−1
[0] ⎥⎥ ⋅ ⎪⎨ ∂v ⎪⎬ (8.5.10)
⎪ ∂y ⎪ ⎢ [0] [0] [J ]−1 ⎥ ⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎣144 ∂v
42444 3⎦ ⎪ ⎪
⎪ ∂z ⎪
⎪ ∂w ⎪ [−1
J transf ] ⎪ ∂q ⎪
⎪ ∂w ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪

⎪ ⎪ x ⎪ ∂s ⎪

⎪ ⎪w ⎪ ∂w ⎪
⎪ ∂y ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂w ⎪ ⎪ ∂w ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ∂q ⎪
⎩ ∂z ⎭ ⎩ ⎭

⎡0 0 0 ⎤
unde s-a mai făcut notaţia: [0] = ⎢⎢0 0 0⎥⎥ .
⎢⎣0 0 0⎥⎦
Elemente izoparametrice-199

În acelaşi timp se poate scrie:


⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂u ⎪
⎪ ⎪
⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂u ⎪
⎪ ∂q ⎪ ⎧ u1 ⎫
⎪ ∂v ⎪ ⎡ ∂N ⎤ ⎪v ⎪
∂ 2
N
⎪ ⎪ ⎢ 1 0 0 0 0 . . . 0 ⎥ ⎪ 1⎪
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s ∂s ⎥ ⎪⎪ w 1 ⎪⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎢ ∂N1 ∂N 2 (8.5.11)
⎨ ⎬= 0 0 0 0 . . . 0 ⎥ ⋅ ⎨ u2 ⎬
⎪ ∂t ⎪ ⎢ ∂t ∂t ⎥ ⎪ ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎢ 0 ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎥ ⎪ . ⎪
0 0 0 . . .
⎪ ∂q ⎪ ⎢⎣ ∂q ∂q ∂q ⎥ ⎪ . ⎪
⎪ ∂w ⎪ 14444444444[2 44444444443⎦ ⎪ ⎪
⎪ ⎪
⎪ ∂s ⎪
∂N ]
∂N [ ] ⎩w n ⎭

⎪ ∂w ⎪
⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂w ⎪
⎪ ⎪
⎩ ∂q ⎭
Cu notaţiile făcute în (8.5.9) şi (8.5.10), şi (8.5.11), şi ţinând cont că
{ε} = [B]⋅ {U e } , rezultă:
[
[B] = [t ]⋅ J −transf
1
]
⋅ [∂N]⋅ {U e } (8.5.12)
În aceste condiţii rezultă expresia de calcul a matricei de rigiditate a
elementului:
1 1 1
[K e ] = ∫V [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV = ∫ ∫ ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ det[J]⋅ ds ⋅ dt ⋅ dq (8.5.13)
−1 −1 −1
unde:
dV = dx ⋅ dy ⋅ dz = det[J ]⋅ ds ⋅ dt ⋅ dq (8.5.14)

Calculul matricei de rigiditate a elementului [Ke], în conformitate cu relaţia


(8.5.13), se poate realiza eficient pe cale numerică utilizând integrarea Gauss.
Evaluarea matricelor forţelor nodale {Fe }, se face pornind de la relaţie de
definiţie (3.1.41) care poate fi extinsă asupra elementelor tridimensionale, cu
observaţia că matricele forţelor volumice şi de suprafaţă sunt:
⎧X ⎫ ⎧p x ⎫
{Fv } = ⎪⎨Y ⎪⎬ ; {Fc } = ⎪⎨p y ⎪⎬ (8.5.15)
⎪Z⎪ ⎪p ⎪
⎩ ⎭ ⎩ z⎭
unde X,Y, Z sunt componentele sarcinilor volumice şi px, py, pz, sunt componentele
sarcinilor de suprafaţă după axele x,y,z. Pentru calculul integralelor de suprafaţă în
coordonate tridimensionale naturale, se consideră elementul de arie dS=dxdy, ca un
vector orientat după normala la suprafaţă.
În acest mod în probleme tridimensionale elementul de arie dS, pentru
variabila q=constant, se scrie sub forma unui produs vectorial de forma:
200 Capitolul 8

⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ (8.5.16)
dA = dxdy = ⎨ ⎬x ⎨ ⎬ ⋅ ds ⋅ dt
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪
⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭
Prin permutări circulare, se obţin relaţii similare pentru s=constant, şi
t=constant.
Astfel integrala de forma: {F } = [N ]T {F } dV + [N ]T {F } dA , utilizată în
(e ) ∫
V
V ∫
Al
C

calculul forţelor nodale devine de forma:


⎛ ⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫ ⎞
⎜ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎟
1 1 1 1 1 ⎜ ⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪ ⎟
{Fe } = ∫ ∫ ∫ [N] ⋅ {FV }⋅ det[J ]⋅ ds ⋅ dt ⋅ dq + ∫ ∫ [N] ⋅ {Fc }⋅ ⎜⎜ ⎪⎨ ∂y ⎪⎬x ⎪⎨ ∂y ⎪⎬ ⎟⎟ ⋅ ds ⋅ dt +
T T

∂s ∂t
−1 −1 −1 −1 −1
⎜ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎟
⎜ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎟
⎝ ⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭ ⎠
⎛ ⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫ ⎞ ⎛ ⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫ ⎞
⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎟ ⎜⎪ ⎪ ⎟
⎪ ⎪
⎜ ∂t ⎪ ⎪ ⎟ ⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎪ ∂s ⎪ ⎟
1 1
⎜ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪ ∂y ⎪ ⎟ 1 1
⎜ ⎪ ∂y ⎪ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎟
+ ∫ ∫ [N ] ⋅ {Fc }⋅ ⎜ ⎨ ⎬x ⎨ ⎬ ⎟ ⋅ dt ⋅ dq + + ∫ ∫ [N ] ⋅ {Fc }⋅ ⎜ ⎨ ⎬x ⎨ ⎬ ⎟ ⋅ dq ⋅ ds
T T

−1 −1 ⎜ ⎪ ∂t ⎪ ⎪ ∂q ⎪ ⎟ −1 −1 ⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎪ ∂s ⎪ ⎟
⎜ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎟ ⎜ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎟
⎜ ⎩⎪ ∂t ⎭⎪ ⎪ ∂q ⎪ ⎟ ⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎟
⎝ ⎩ ⎭⎠ ⎝⎩ ⎭ ⎠

(8.5.17)
Produsele vectoriale din relaţia (8.5.16) ne conduc la rezultatul:
⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂y ∂z ∂z ∂y ⎫
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪ ⎪ ∂s ∂t − ∂s ∂t ⎪
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪⎪ ∂z ∂x ∂x ∂z ⎪⎪ (8.5.18)
⎨ ⎬x ⎨ ⎬ = ⎨ − ⎬
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪ ⎪ ∂s ∂t ∂s ∂t ⎪
⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂x ∂y − ∂y ∂x ⎪
⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭ ⎪⎩ ∂s ∂t ∂s ∂t ⎪⎭
În mod asemănător prin permutări circulare se obţin expresiile celorlalte
produse.
Remarcăm că în mod asemănător relaţiei (8.5.15), în cazul problemelor
bidimensionale s,t, obţinem un element de arc care se poate scrie sub forma:
⎧ ∂x ⎫
⎪ ∂s ⎪
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ (8.5.19)
dS = ⎨ ⎬ds
⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂z ⎪
⎪⎩ ∂s ⎪⎭
pe suprafaţa t=constant.
Elemente axial simetrice-201

9. Elemente finite de tip axial simetric

Structurile axial simetrice sunt corpuri de revoluţie pentru care atât rigiditatea
precum şi încărcarea prezintă simetrie în raport cu axa de revoluţie. Datorită unor
proprietăţi care decurg din simetria axială a structurilor, acestea pot fi reduse la cazul
problemelor bidimensionale în cazul corpurilor cu pereţi groşi sau cu probleme
unidimensionale în cazul unor structuri cu pereţi subţiri.
Discretizarea se face utilizând elemente finite de tip special de forma unor
sectoare de inel cu deschiderea la centru de un radian, Fig. 9.1, de secţiune constantă.
În acest caz pentru studiul structurii este suficient studiul unei secţiuni care conţine axa
de simetrie y, reprezentarea făcându-se în sistemul de axe y, x, Fig. 9.2.

p1

p2

r=x

θ = 1 rad

θ=0

Fig. 9.1

Întrucât deplasările pe direcţie circumferenţială sunt nule ca o consecinţă a


simetriei structurii, vectorul deplasare {U} are numai două componente, componentele
202 Capitolul 9

u şi v, pe direcţiile x şi y, Fig.9.2.

vl vk
ul uk
l
vi k
e vj

i ui j uj

x(r)

Fig. 9.2

∂σ y
σy + dy
∂y
∂σ x
y σx + dx
∂x
σθ τ yx
x
τ xy

σr

σθ
θ
σy

Fig. 9.3
Elemente axial simetrice-203

Tensorul deformaţie specifică are următoarea structură:


⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎧ ε x ⎫ ⎪ ∂v ⎪
⎪ε ⎪ ⎪ ⎪
⎪ y ⎪ ⎪ ∂y ⎪
{ε} = ⎨ ⎬ = ⎨ u ⎬ (9.1)
⎪ εθ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩γ xy ⎪⎭ ⎪ x ⎪
⎪ ∂u ∂v ⎪
⎪ ∂y + ∂x ⎪
⎩ ⎭

Sau sub formă matriceală relaţia (9.1), se poate scrie:


⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎪ ⎪
⎧ ε x ⎫ ⎡1 0 0 0 0 ⎤ ⎪ ∂u ⎪
⎪ε ⎪ ⎢ ⎥ ∂y
⎪ y ⎪ ⎢0 0 0 1 0 ⎥ ⎪⎪ ⎪⎪
⎨ ⎬=⎢ 1 .⎨ ∂v ⎬

(9.2)
ε
⎪ ⎪ ⎢ 0 0 0 0
r ⎥ ⎪ ∂x ⎪
θ
⎪⎩γ xy ⎪⎭ ⎢0 1 1 0 0 ⎥ ⎪ ∂v ⎪
⎣ ⎦⎪ ⎪
⎪ ∂y ⎪
⎩⎪ u ⎭⎪
Pentru elementul axial simetric izoparametric liniar utilizăm Pentru
aproximarea deplasărilor pe domeniul elementului finit, este necesar să se găsească
nişte funcţii de interpolare, care să satisfacă relaţia:
(3.12.3)

În cazul elementelor finite izoparametrice şi a coordonatelor naturale s,t,


pentru câmpul deplasărilor se obţine o relaţie de forma:
⎧ u1 ⎫
⎪v ⎪
⎪ 1⎪
⎪ . ⎪
⎧ u ( s , t ) ⎫ ⎡ N 1 0 N 2 0 . .. N n 0 ⎤ ⎪ ⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥.⎨ . ⎬
⎩ v(s, t ) ⎭ ⎣ 0 N 1 0 N 2 . . . 0 N n ⎦ ⎪ ⎪
.
⎪ ⎪
⎪un ⎪
⎪ ⎪
⎩vn ⎭
(3.12.4)
204 Capitolul 9
Funcţiile Ni sunt date de relaţiile (3.10.2.1), pentru elemente finite liniare
sau de relaţiile (3.10.1.2), (3.10.2.3), (3.10.2.4), pentru elemente finite pătratice.
Legea lui Hooke transcrisă pentru starea axial simetrică va fi:

⎧σr ⎫ ⎡1− υ υ υ 0 ⎤ ⎧ εr ⎫
⎪σ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎪ z⎪ E ⎢ υ 1 − υ υ 0 ⎥ ⎪ εz ⎪
⎨ ⎬= ⎢ υ υ 1− υ 0 ⎥. ⎨ε ⎬
σ
⎪ θ⎪ (1 + υ)(1 − 2υ) (3.12.5)
⎢ 1− 2υ⎥ ⎪ θ ⎪
⎪⎩τrz ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0 0 2 ⎥⎦ ⎪⎩γrz ⎪⎭
Ţinând cont de aceste relaţii, constituirea matricelor şi a vectorilor
caracteristici urmează acelaşi procedeu descris în paragrafele anterioare.
Dacă notăm cu [J] matricea Jacobianului transformării şi [⎯J] inversa acesteia,
atunci se pot scrie relaţiile:
⎧ ∂u ⎫ ⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪ ⎪ ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎡ j11 j12 0 0 0⎤ ⎪ ∂ s ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ∂u
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎢ j21 j22 0 0 0⎥ ⎪ ⎪
⎪⎪ ∂t ⎪⎪
⎨ ∂v ⎬ = ⎢0 0 j11 ⎥
j12 0 . ⎨ ∂v ⎬
⎢ ⎥
⎪ ∂x ⎪
⎢0 0 j21 j22 0⎥ ⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎪ ∂v ⎪
⎪ ⎪ ⎢0 ⎥
0 1⎦ ⎪ ⎪
⎣ 0 0
⎪ ∂y ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪⎩ u ⎪⎭ ⎪⎩ u ⎪⎭
(3.12.6)

unde jm ,n , reprezintă elementul din linia m şi coloana n din matricea [ J ] şi:


Elemente axial simetrice-205
⎧ ∂u ⎫ ⎡ ∂N 1 ∂N 2 ∂N n ⎤
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s 0 0 . . . 0 ⎥ ⎧ u1 ⎫
∂s ∂s ⎪ ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎢ ∂N ∂N 2 ∂N n ⎥ ⎪ v1 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 1 0 0 . . . 0 ⎥ ⎪ . ⎪
⎪⎪ ∂t ⎪⎪ ⎢ ∂t ∂t ∂t ⎥ ⎪ ⎪
⎨ ∂v ⎬ = ⎢ ∂N 1 ∂N 2 ∂N n ⎥ . ⎨ . ⎬
⎪ ∂s ⎪ ⎢ 0 ∂s
0
∂s
. . . 0
∂s ⎥ ⎪ . ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎢ ∂N 1 ∂N 2 ∂N n ⎥ ⎪ ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 0 0 . . . 0 ⎥ ⎪un ⎪
⎪ ∂t ⎪ ⎢ ∂t ∂t ∂t ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ u ⎪⎭ ⎢⎣ N 1 0 N1 0 . . . N1 0 ⎥⎦ ⎩ v n ⎭
(3.12.7)

În relaţia (3.12.7) n = 4 pentru elemente finite liniare şi n = 8 pentru elemente


finite pătratice. Cu relaţiile anterioare se poate pune în evidenţă matricea de rigiditate a
elementului finit de tip axial simetric care păstrează forma generală cunoscută:
1 1 1

[K ] = ∫ [B][ D][B]dV = ∫ ∫ ∫ [B]T [ D][B]dV


v − 1 −1 −1
(3.12.8)
Limitele de integtrare [-1,1] se obţin prin trecerea de la sistemul de coordonate
carteziene la coordonatele naturale s, t. Elementul de volum va fi dV = r.dθ.dr.dz, care
în sistemul natural devine dV = r.dθ.det [J]ds.dt, unde det [J] reprezintă determinantul
Jacobianului la transformarea de coordonate din sistemul x, y în sistemul natural s,t.
Ca o consecinţă a simetriei structurii, integrarea se va face pentru un segment
cu deschiderea la centru de un radian, astfel încât dV = r.dx.dy şi respectiv dV = r.det
[J]ds.dt.
Cum {ε} = [B]{Ue},după înlocuiri se obţine:
206 Capitolul 9
⎧u1 ⎫
⎡ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎪ ⎪
0 0 0 0 ⎤⎪ v1 ⎪
⎡ j11 j12 0 0 0⎤ ⎢ ⎥
⎧ εr ⎫ ⎡1 00 0 0⎤ ⎢ ⎥ ⎢ ∂s 0 ∂s 0 ∂s 0 ∂s 0 ⎥ ⎪u2 ⎪
⎪ ε ⎪ ⎢0 001 0⎥ ⎢ j21 j22 0 0 0⎥ ⎢ ∂N2 ∂N1 ∂N2 ∂N2 ∂N3 ∂N3 ∂N4 ∂N4 ⎥⎪v ⎪
⎪ z⎪ ⎢ ⎪ 2⎪
⎨ ⎬=⎢ 1⎥. ⎢ 0 0 j11 j12 0⎥. ⎢ ∂t ∂s ∂t ∂s ∂t ∂s ∂t ∂s ⎥⎨u ⎬.

⎪ εθ ⎪ ⎢0 00 0 r ⎥ ⎢ 0 0 j j 0⎥ ⎢ 0 ∂N1 0 ∂N2 0 ∂N3 0 ∂N4 ⎥⎪ 3 ⎪
⎪⎩γ rz ⎪⎭ ⎢011 0 0⎥ ⎢ 21 22 ⎥ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎣ ⎦ ⎢ 0 0 0 0 1⎥ ⎢ 0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t ⎥⎪v3 ⎪
⎣ ⎦
⎢⎣ N1 0 N2 0 N3 0 N4 0 ⎥ ⎪u4 ⎪

⎪v ⎪
⎩ 4⎭

(3.12.9)
Matricea [B] este dată de produsul matriceal:
⎡ ∂N1 0 ∂N2 0 ∂N3 0 ∂N4 0 ⎤
⎡ j11 j12 0 0 0⎤ ⎢ ⎥
⎡1 0 0 0 0⎤ ⎢ ⎥ ⎢ ∂s 0 ∂s 0 ∂s 0 ∂s 0 ⎥
⎢ 0 ⎥ ⎢ j21 j22 0 0 0⎥ ⎢ ∂N2 ∂N1 ∂N2 ∂N2 ∂N3 ∂N3 ∂N4 ∂N4 ⎥
0 0 0 1
[B] = ⎢⎢ 1⎥⎥. ⎢ 0 0 j11 j12 0⎥. ⎢ ∂t ∂s ∂t ∂s ∂t ∂s ∂t ∂s ⎥
0000 ⎢ ⎥ 0
r ⎥ ⎢ 0 0 j21 j22 0⎥ ⎢⎢ ∂N4 ⎥
∂N1 0 ∂N2 0 ∂N3 0
⎢ ⎥
⎢⎣0 1 1 0 0⎥⎦ ⎢ ⎥⎢ 0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t ⎥
⎣ 0 0 0 0 1⎦
⎢⎣ N1 0 N2 0 N3 0 N4 0 ⎥

(3.12.10)
Integrarea relaţiei (3.12.8) se face pe cale numerică (cap.4).
Bibliografie
1 Barson, J. M., Rolfe,S.T., Fracture & Fatigue Control in Structures, Secon
Edition, Pretince-Hall, (Fondul Prof. Dr. Ing.
Mircea Raţiu - REZMAT)
2 Bathe, K. I., Wilson, F. L., Numerical Methods in Finite Element Analysis.
Prentice - Hall, INC, Enghwood, New,Jersy, 1976.
3 Berbente, C., Zancu, S., Metode numerice de calcul şi aplicaţii. Bucureşti,
Mitran, S., Pleter, O., Ed. I.P.B., 1992.
Tăranu, C.,
4 Bia, C., lle, V., Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii,
Soare, M. V., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983.
5 Blumenfeld, M., Introducere în metoda elementelor finite,
Bucureşti, Ed. Tehnică, 1995.
6 Blumenfeld, M., Ioniţă, A., Metoda elementelor finite. (Aplicaţii şi programe
Mares, C., introductive). Bucureşti, Ed. I.P.B., 1992.
7 Brătianu, C., Metode cu elemente finite în dinamica fluidelor,
Editura Academiei R. S. România, Bucureşti,
1983.
8 Budynas, R. G., Advanced Strength and Applied Stress Analysis,
Mc Grow-Hill, N.Y 1977.
9 Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, Bucureşti, Ed. Academiei,
1986.
10 Ciarlet, P. G., The Finite Element Method, North-Holland,
Amsterdam, 1978.
11 Constantinescu, I., Metode noi pentru calcule de rezistenţă,
Dăneţ, N., Bucureşti, Ed.Tehnică, 1989.
12 Constantinescu, I. N., Calcule de rezistenţă a structurilor de maşini şi
Munteanu, M. Gh., utilaje, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1984.
Golumbovici, D. C.,
13 Cuteanu, E., Metoda elementelor finite în proiectarea
Marinov, A., structurilor, Timişoara, Ed. Facla, 1980.
14 Dally, J. W., Experimental Stress Analysis,Third Edition,
Riley, W. F., McGraw-Hill,1991, (Fondul Prof. Dr. Ing.
Mircea Raţiu- REZMAT)
15 Demidovitch, B., Elements de calcul numerique. Moscove, Ed.Mir,
Maron, I., 1973.
16 Dumitru, I., Elemente de calcul şi aplicaţii în rezistenţa
Faur, N., materialelor, Timişoara, Ed. Politehnica, 1999
208 - Bibliografie

17 Dumitru, I., Rezistenţa materialelor -Bazele teoretice în


Faur, N., oboseala materialelor, mecanica ruperii,
compozite, metode de analiză numerică, Lito.
Univ. Politehnica Timişoara, 1997.
18 Erjanov, J. S., Metod Konecinih elementev v zadaciah mehaniki
Karimbaev, T. D., gornih porod, Alma-Ata Nauka 1975.
19 Faur, N., Diferenţe finite şi elemente finite, Timişoara, Ed.
Dumitru, I., Mirton, 1997
20 Faur, N., Metode numerice în rezistenţa materialelor, Lito.
Dumitru, I., Univ. Politehnica Timişoara, 1997.
21 Gafiteanu, M., Elemente finite şi de frontieră cu aplicaţii la
Poteraşu, V. F., calculul organelor de maşini, Bucureşti,
Mihalache, N., Ed.Tehnică, 1987.
22 Gârbea, D., Analiza cu elemente finite. Bucureşti, Ed.
Tehnică, 1990.
23 Gere, J. M., & Mechanics of Materials, Second Edition,
Timoşenco, S. P., Books/Cole Engineering Division Monterey,
California, (Fondul Prof. Dr. Ing. Mircea Raţiu-
REZMAT)
24 Gheorghiu, Al., Concepţii moderne în calculul structurilor,
Ed.Tehnică, Bucureşti, 1975
25 Hărdău, M., Metoda elementelor finite (curs),Cluj-Napoca Ed.
Univ. Tehnică, 1995.
26 Heubner, K. H., The Finite Element Method for Engineers, Tohn
Wiley and Sons, N.Y - Toronto, 1975.
27 Hughes, T. J. R., The Finite Element Method, Prentice - Hall,
Enghvood Cliffs, N. J, 1987.
28 Ivan, M., Bazele calculului liniar al structurilor. Ed. Facla,
Timişoara, 1985.
29 Maklei, P., Spaţialimîi variaţionnîi prinţip dlia metode
Konecinih elementov B.Kn., Raketnaia tehnika i
Kosmonartik, Nr. 3, 1969.
30 Massonnet, Ch., Calculul structurilor la calculatoare electronice.
Deprez, G., Maquoi, R., Bucureşti, Ed. Tehnică, 1974.
Muller, R., Fander, G.,
31 Mocanu, D. R., Analiza experimentală a tensiunilor, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1977.
32 Munteanu, I. Ioan, Calculul structurilor spaţiale în formulare
matriaceală. Timişoara, Ed. Facla, 1973.
Bibliografie-209

33 Nemcinov, Iu. I., Rascet tonkostennih prostranstvennîh sistem


metodom konecinih elementov. Stroitelinaia
mehanika i rascet soorujenii 1976 Nr.5.
34 Nemcinov, Iu. I., Rascet Prostranstvennîh Konstrukţii (metod
konecinîh elementov), Kiev 1980.
35 Novaţkii V., Teoria uprugosti M. Mir 1975.
36 Oden, I. T., Reddy, N. I., An Introduction to the Mathematical Theory of
Finite Elements, Wily- Interscience N.Y. 1982.
37 Olariu, V., Brătianu,C., Olariu, V., Brătianu, C., Modelarea numerică cu
elemente finite Ed.Tehnică, Bucureşti, 1986.
38 Pascariu, I., Elemente finite (Concepţii - Aplicaţii), Bucureşti,
Ed. Militară, 1985.
39 Ping - Chun Wang., Metode numerice şi matriciale în mecanica
construcţiilor, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1970
40 Przemieniecki, I. S., Theory of Matrix Structural Analysis. Mc. Graw -
Hill - Sydney, 1968.
41 Rao, S. S., The Finite Element Method în Engineering,
Oxford, Ed. Pergamon Press, 1982.
42 Reddy, I. N., An introduction to the FINITE ELEMENT
METHOD Mc.Grow - Hill, 1993.
43 Rozin, L. A., Metod konecinih elementov v primenenii k
uprughim sistemom, Stroinzdat, 1977.
44 Segerling, L. I., Applied Finite Element Analysis, Iohn Wiley,
New York, 1976.
45 Souma, V. E., Lecture Notes in Finite Element, CVEN 6525,
SPRING1996
46 Stematiu, D., Calculul structurilor hidrotehnice prin metoda
elementelor finite, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1988.
47 Streng, G., Teoria metoda konecnih elementov, M. Mir 1977.
Iiks, Dj.,
48 Timoşhenko, S. P., Teoria uprugosti M. Nauka 1975.
Gudier, Dj.,
49 Timoşhenko, S. P., Teoria plăcilor plane şi curbe. Ed. Tehnică
Woinowsky - Krieger, S., Bucureşti, 1968.
50 Tripa, P., Metode teoretice şi experimentale pentru
Faur, N., determinarea stării de tensiune şi deformaţie,
Timişoara, Lito U.T.T., 1994.
210 - Bibliografie

51 Ugural, A. C., Advanced Strength and Applied Elasticity,


Fenster, S. K., Elsevier 1987.
52 Uhov, S. B., Rascet soorujenii i osnovanii metodom
konecinih elementov M, Misi, 1973.
53 Voinea, P. R., Introducere în mecanica solidului cu aplicaţii în
Voiculescu, C. V., inginerie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989.
Simion, Fl. P.,
54 Wait, R., Finite Element Analysis and Applications, John,
Mitchell, A. R., Wiley, NY 1985.
55 Zienkiewicz, O. C., La méthode des eléments finis, AFNOR - Paris,
Taylor, R. L., 1991.