Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ELEMENTE
FINITE
Fundamente
Cuprins
Cuvânt înainte
Cap 1 Noţiuni introductive 7
1.1 Generalităţi 7
1.2 Concepte fundamentale în formularea metodei elementelor finite 8
1.3 Scurt istoric 11
1.4 Caracterul de generalitate al metodei elementelor finite 12
1.4.1 Analiza structurilor de rezistenţă (Bară solicitată la sarcini 12
axiale)
1.4.2 Transferul unidimensional de căldură 13
1.4.3 Curgerea unidimensională a fluidului 15
1.5 Aplicaţii inginereşti ale metodei elementului finit 16
1.6 Etape în aplicarea metodei elementelor finite 19
1.7 Algoritmul metodei elementului finit în problemele de analiza 23
stării de tensiune şi deformaţie
1.8 Tipuri de elemente finite şi funcţii de interpolare 29
1.9 Consideraţii privind matricea de rigiditate a unui element 34
Cap 2 Elemente finite unidimensionale 38
2.1 Elemente finite de tip bară cu un singur grad de libertate pe nod 38
2.2 Structuri plane de bare articulate 42
Aplicaţia A.2.1 53
Aplicaţia A.2.2 59
Aplicaţia A.2.3 65
Aplicaţia A.2.4 67
2.3 Structuri spaţiale de bare articulate 69
2.4 Aplicaţii la structuri spaţiale 71
Aplicaţia A.2.4.1 72
2.5 Elemente finite de tip bară cu noduri rigide cu două grade de 87
libertate pe nod
2.5.1 Constituirea matricei de rigiditate. Metoda directă 87
2.5.2 Metoda indirectă în constituirea matricei de rigiditate 91
Aplicaţia A.2.5.2.1 93
2.6 Elemente finite de tip bară cu noduri rigide cu trei grade de 95
libertate pe nod
2.6.1 Cazul încovoierii în plan cu forţă axială 95
Aplicaţia A.2.6.1 98
Aplicaţia A.2.6.2 102
2.6.2 Cazul încovoierii simple cu moment de torsiune 105
2.7 Elemente finite de tip bară cu şase grade de libertate pe nod. 107
Starea generală de solicitare
Cap 3 Metoda elementului finit aplicată la probleme de elasticitate plană 111
3.1 Studiul problemei în coordonate carteziene 111
3.2 Studiul stării plane de tensiune cu luarea în consideraţie şi a 122
tensiunilor termice
3.3 Formularea în coordonate triangulare a matricei de rigiditate şi a 124
matricei forţelor nodale
3.4 Starea plană de deformaţie 133
Aplicaţia A.3.4.1 137
Cap 4 Elemente finite tridimensionale 143
4.1 Elemente finite tetraedrice 143
4.2 Elemente finite hexaedrice 149
Cap 5 Funcţii de interpolare 151
5.1 Polinoame de interpolare din clasa C0 151
5.2 Polinoame de interpolare din clasa C1 159
Cap 6 Sisteme de coordonate naturale şi funcţii de aproximare în coordonate 163
naturale. Funcţii de formă
6.1 Coordonate naturale unidimensionale 163
6.2 Coordonate naturale bidimensionale 166
6.3. Coordonate naturale tridimensionale 168
Cap 7 Funcţii de interpolare în coordonate naturale 171
7.1 Prezentare generală 171
7.2 Elemente unidimensionale 172
7.3 Elemente bidimensionale 173
7.4 Elemente tridimensionale 178
Cap 8 Elemente izoparametrice 181
8.1 Generalităţi 181
8.2 Elemente de bară izoparametrice 181
8.3 Element biliniar izoparametric de stare plană de tensiune 183
8.4 Element finit izoparametric bidimensional pătratic 193
8.5 Elemente finite izoparametrice tridimensionale 195
Cap 9 Elemente finite de tip axial simetric 201
Bibliografie 207
Cuvânt înainte
Aplicarea metodelor analitice de calcul în domeniul structurilor de rezistenţă
complexe cum este domeniul construcţiei de maşini se poate face numai pentru un
număr limitat de cazuri. Aceste cazuri satisfac în foarte mică măsură nevoile curente
întâlnite în practica inginerească. Alte metode aproximative de calcul satisfac parţial
pretenţiile unei munci de concepţie unitare şi eficiente. Metoda elementelor finite a
apărut din necesitatea de a umple acest gol al activităţii inginereşti din faza de
concepţie şi până în faza de omologare. Se poate afirma că această nouă ştiinţă,
ştiinţa elementelor finite, care s-a dezvoltat impetuos începând cu anii 60 ai secolului
XX, pune la îndemâna inginerului un instrument formidabil de investigare numerică
care de fapt nu are nici un fel de limitări sau bariere. Singurele limitări sunt legate de
puterea şi viteza de calcul de care dispunem.
Ştiinţa elementelor finite nu este un scop în sine. Ea se constituie într-un
instrument pe care îl pot folosi specialiştii în analiză structurală, transfer termic,
curgeri de fluide, câmpuri electromagnetice în cele mai complexe aplicaţii care prin
alte metode sunt imposibil de investigat. Datorită eficienţei, în momentul de faţă
simularea numerică tinde să înlocuiască experimentul de la cele mai simple cazuri
până la simularea celor mai complexe încercări cum sunt de exemplu exploziile
nucleare.
Conceptele fundamentale cu care operează ştiinţa elementelor finite sunt
conceptele de divizare, analiză şi asamblare. De altfel aceste concepte stau la baza
oricărei acţiuni de cunoaştere întreprinse de om. Exemplul cel mai elocvent din acest
punct de vedere este comparaţia metodei elementelor finite cu chirurgia în medicină.
Iniţierea în domeniul metodei elementelor finite se poate face numai dacă
există o pregătire solidă în domeniile fundamentale ale ingineriei. Practic pregătirea
inginerească de bază asigură nivelul de cunoştinţe necesar operării cu mărimile
necunoscute ale domeniului studiat.
În domeniul ştiinţei elementelor finite au apărut foarte multe lucrări de la
tratate devenite de referinţă şi amintesc în acest sens lucrările lui Zienkiewicz O. C.,
Taylor R.L., Bathe K. I., Wilson F.L., Rao S. S., etc, până la lucrările
apărute în volumele numeroaselor simpozioane şi conferinţe la întregul nivel planetar.
Lucrarea de faţă încearcă să pună la îndemâna specialiştilor şi studenţilor din
ciclul doi de pregătire un material util iniţierii în domeniul metodei elementelor finite.
Aşa cum un distins confrate afirma că o iniţiere este numai o iniţiere, nu putem avea
pretenţia unui tratat complet. Putem spune că un tratat poate fi înţeles numai dacă
noţiuni ca: discretizare, ecuaţii elementale, asamblare, coordonate naturale şi funcţii
de formă sunt înţelese şi cititorul operează în mod curent cu ele. Caracterul didactic
al lucrării de faţă este dat şi de numărul mare de aplicaţii prezentate detaliat în toate
etapele de rezolvare.
Mulţumesc pe această cale distinsului coleg Prof. Univ. Dr. Ing. Iosif Hajdu,
care cu răbdarea unui bijutier şi înaltă rigoare ştiinţifică dovedită pe parcursul unei
prestigiose cariere, a avut bunăvoinţa de a parcurge această carte înainte de apariţie.
Observaţiile şi sugestiile domniei sale au constituit un real ajutor în finalizarea
întregului material.
Timişoara, mai 2002 Autorul
Capitolul 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Generalităţi
Calculele moderne de rezistenţa materialelor, chiar dacă se aplica în cazul
problemelor clasice de teoria elasticităţii sau plasticităţii nu pot fi concepute fără
utilizarea metodelor numerice de calcul. Această situaţie este o consecinţă directă a
progreselor obţinute în domeniul calculatoarelor electronice, atât în domeniul hardware
cât şi software.
Evoluţia metodelor de calcul numeric executate pe calculatoarele electronice trebuie
privite în strânsă concordanţă cu următoarele direcţii principale de cercetare:
- Analiza erorilor care este deosebit de importantă în problemele de algebră
liniară, cum este de exemplu rezolvarea sistemelor algebrice liniare, calculul valorilor
vectorilor proprii ai matricelor, rezolvarea ecuaţiilor polinomiale etc.
- Normele matriceale utilizate în studiul calitativ al metodelor de calcul
numeric.
- Metode de extrapolare foarte utile în integrarea numerică, probleme cu valori
la limită şi iniţiale, în rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale ordinare.
- Metode de interpolare care conduc la obţinerea unei funcţii polinomiale a
cărui ordin este determinat de continuitatea pe intervalul considerat.
- Analiza funcţională utilizată la rezolvarea numerică a ecuaţiilor cu derivate
parţiale şi la rezolvarea numerică a ecuaţiilor diferenţiale ordinare.
- Metoda elementului finit ca instrument de lucru generalizat în domeniul
ingineriei structurilor de rezistenţă, transferului termic, curgerilor de fluide şi studiul
câmpurilor electromagnetice. Trebuie remarcat faptul că metoda elementului finit are o
largă aplicabilitate în studiul calitativ al algoritmilor de calcul numeric.
Prin algoritm de calcul se înţelege un sistem de reguli care aplicat la o anumită
clasă de probleme de acelaşi tip conduce la obţinerea soluţiei problemei pornind de la
condiţiile iniţiale ale clasei din care face parte cu ajutorul unor operaţii succesive, unic
determinate. Rezultă concluzia că un algoritm trebuie să aibă un caracter de
generalitate, de finitudine şi unicitate.
Utilizarea calculatorului în rezolvarea unei probleme presupune parcurgerea
următoarelor etape:
1. Enunţarea problemei şi formularea datelor de intrare.
2. Elaborarea modelului de calcul care pornind de la un ansamblu coerent de
ipoteze stabileşte o schemă de calcul care descrie atât cantitativ cât şi calitativ
fenomenul.
3. Alegerea celei mai potrivite metode numerice de calcul. Alegerea metodei
de calcul numeric începe cu elaborarea algoritmului. Dintre criteriile care stau la baza
alegerii metodei numerice de calcul amintim: simplitatea, precizia, viteza de calcul.
4. Elaborarea schemei logice pentru descrierea algoritmului metodei numerice.
Schema logică reprezintă de fapt o prezentare grafică a algoritmului de calcul, prin
8 - Capitolul 1
“Elementul” i
βi
R
Fig. 1.2.1
1 2
Aria “elementului” triunghiului i se calculează cu relaţia: A i = R sin β i .
2
Pentru întregul poligon, aria se calculează cu relaţia:
N
1 ⎛ 2π ⎞
A = ∑ A i = R 2 N sin ⎜ ⎟ .
i =1 2 ⎝N⎠
La limită poligonul devine un cerc iar relaţia anterioară devine:
⎛1 ⎛ 2π ⎞ ⎞
A = lim ⎜⎜ R 2 N sin ⎜ ⎟ ⎟⎟ = πR 2 .
N →∞ 2
⎝ ⎝ N ⎠⎠
Generalităţi - 9
Aproximaţie printr-un poligon exînscris
cercului(aproximaţia II)
Fig. 1.2.2
La acelaşi rezultat se ajunge în cazul în care aproximarea se face pornind de la un
poligon tangent cercului, fig. 1.2.2.
Precizia soluţiei depinde prin urmare în conformitate cu reprezentarea din
figura1.2.3, de strategia sau “modelul” de calcul ales. Considerând poligonul aproximat
înscris sau circumscris se poate obţine limita inferioară notată A(i) sau limita superioară
A(s) pentru aria reală A. În continuare, cu creşterea numărului laturilor ale poligonului
valorile aproximative conduc spre o valoare reală. Aceste caracteristici aşa cum se va
vedea mai târziu vor fi valabile în orice aplicaţie generală cu elemente finite. Se
remarcă faptul că ambele modele de calcul sunt convergente, diferenţa dintre ele fiind
legată de modul de aproximare în plus sau în minus în raport cu soluţia exactă.
Aproximaţia II
+20%
Soluţia exactă
+10%
Precizie de calcul
100%
-10% Aproximaţia I
Fig.1.2. 3
10 - Capitolul 1
În rezolvarea problemelor complexe pentru care soluţiile analitice sunt dificile prin
aparatajul matematic existent, sunt cunoscute două direcţii de rezolvare aproximativă:
1. Utilizarea unor metode aproximative de rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale pentru
un model de calcul exact. Acest lucru se poate face după cum urmează:
a. Se neglijează termenii de importanţă secundară care permit în continuare
rezolvarea exactă.
b. Se aplică metodele numerice în rezolvarea sistemului de ecuaţii
diferenţiale. Amintim în acest sens metoda diferenţelor finite ca fiind
foarte eficientă în obţinerea rapidă a unor soluţii acceptabile.
2. Utilizarea unor metode exacte de rezolvare aplicate unor modele de calcul
aproximative. Modele aproximative de calcul se pot obţine prin acceptarea unor
ipoteze simplificatoare privind cea mai probabilă configuraţie a deplasărilor care
respectă condiţiile pe contur. După gradul de generalitate al ipotezelor folosite se
disting două categorii de ipoteze:
a. Ipoteze cu caracter general aplicabile întregului corp, dintre care amintim:
ipoteza secţiunilor plane şi normale (ipoteza lui Bernoulli aplicabilă în
teoria barelor), ipoteza normalelor rectilinii (ipoteza lui Kirckoff,
aplicabilă în teoria plăcilor subţiri), ipoteza nedeformabilităţii conturului,
etc.
b. Ipoteze cu caracter local, valabile pentru porţiuni mai mici sau
subdomenii, componente ale unei entităţi complexe. Ipotezele acceptate
trebuie să asigure continuitatea dintre subdomenii. Metoda elementelor
finite foloseşte ipoteze cu caracter local în elaborarea modelului
aproximativ de calcul.
F O x
x
Fig. 1.4.1
∂ ⎛ ∂u ( x ) ⎞
⎜A E ⎟=0 . (1.4.2)
∂x ⎝ ∂x ⎠
Viteza cu care căldură părăseşte latura dreaptă poate fi exprimată (reţinând numai
primii 2 termeni din dezvoltarea în serie Taylor) ca find:
qx qx+dx
x dx
dx
Fig. 1.4.2
∂q x ∂T ⎛ ∂T ⎞
q x +dx = q x + dx = −k A + ⎜ − k A ⎟ dx (1.4.4)
∂x ∂x ⎝ ∂x ⎠
Modificarea
Admisia de Căldura generată Emisia de energiei
căldură în + prin sursele interne căldură în + interne în
=
timp dt în timpul dt timpul dt timpul dt
∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂T
⎜k A ⎟=cρ (1.4.7)
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂t
2. Dacă sistemul este în stare de repaus obţinem ecuaţia lui Poisson:
∂ ⎛ ∂T ⎞ •
⎜k A ⎟+q A =0 (1.4.8)
∂x ⎝ ∂x ⎠
3. Dacă nu avem sursă de căldură şi sistemul este în stare de repaus obţinem
ecuaţia lui Laplace:
∂ ⎛ ∂T ⎞
⎜k A ⎟=0 (1.4.9)
∂x ⎝ ∂x ⎠
4. Dacă conductibilitatea termică şi suprafaţa secţiunii transversale sunt constante
ecuaţia (1.4.9) se reduce la:
∂ 2T
=0 (1.4.10)
∂x 2
Analizând ec. 1.4.2, 1.4.9 şi 1.4.14, se poate trage concluzia că se poate aplica aceeaşi
procedură în găsirea soluţiilor celor trei tipuri de probleme. Metoda elementelor
permite aplicarea unor proceduri identice în rezolvarea acestora, prin impunerea unor
condiţii pe contur specifice fiecărui tip de problemă în parte.
Continuare Tab. 1
Nr Dome- Probleme de echilibru Probleme de Probleme de
Crt niul de valori proprii propagare
studiu
4 Geo- Analiza escavaţiilor, zidurilor de Frecvenţele şi Probleme de
mecanică sprijin, deschiderile subterane şi modurile interacţiune
naturale a
rosturilor de roci şi probleme de sistemelor structură sol
interacţiune a structurilor cu baraje- dependente de
solul. Analiza tensiunii în soluri, rezervor, şi timp şi infiltraţii
baraje, piloni şi fundaţiilor probleme de tranzitorii în soluri
interacţiune
construcţiilor sau fundaţiile structură sol.
şi roci. Propagarea
maşinilor. undei de tensiune
în soluri şi roci.
5 Ingineria Analiza curgerii potenţiale, Perioadele şi Analiza curgerii
resur- curgerii libere a suprafeţelor, modurile nestaţionare a
selor naturale ale
hidrau- curgerea pe contur a stratului, bazinelor puţin fluidelor şi
lice şi a curgerea vâscoasă şi probleme adânci probleme de
apelor. de aerodinamică transonică. lacurilor şi propagarea undei.
Hidro- Analiza structurilor hidraulice şi porturilor. Infiltraţii
dinamică Deversarea
a barajelor. lichidelor în
tranzitorii în medii
containere acvifere şi
rigide şi poroase. Dinamica
flexibile. gazului rarefiat.
Curgeri magneto-
hidro dinamice.
6 Ingineria Analiza vaselor nucleare sub Frecvenţe Răspunsul
nucleară presiune şi analiza structurilor naturale şi structurilor
stabilitatea
recipientelor de siguranţă. structurilor recipientului de
Distribuţia temperaturii în starea recipienţilor de siguranţă al
de echilibru din componentele siguranţă. reactorului la
reactorului. Distribuţia sarcinile dinamice.
fluxului de
neutroni.
Distribuţia
nestaţionară a
temperaturii în
componentele
reactorului.
Analiza termică şi
vâsco-elastică a
structurii
reactorului.
Generalităţi - 19
Continuare Tab.1
Nr Dome- Probleme de echilibru Probleme de Probleme de
Crt niul de valori proprii propagare
studiu
7 Inginerie Analiza tensiunilor la nivelul - Analiza
bio- protezelor oaselor, dinţilor, impactului
medicală.
sistemului vascular, la nivelul craniului.
globului ochilor. Mecanica Dinamica
valvelor inimii şi capacitatea structurilor
portantă a implantului anatomice.
8 Structu- Analiza statică a structurilor Frecvenţe Răspunsul
rile aero- unor nave spaţiale, aripilor naturale, structurilor navei
nautice vibraţia
avioanelor, fuselajelor, cârmele aripilor, aeriene şi spaţiale
şi stabilizatoarele, rachete, şi a (oscilaţii la încărcările
structurilor de proiectile. Flutter) şi aleatorii,
stabilitatea răspunsul dinamic
navei spaţiale
şi structurilor
al navei aeriene şi
proiectilelor. spaţiale şi la
sarcini aperiodice.
Fig. 1.6.1
q(x)
q(x)
1 2 3 n
1 2 3 4 n n+1
x2
x3
x4
xn
xn+1
u2 u3 u4
un
u
un+1
Fig.1.7.1
Noţiuni introductive - 25
III
II
xi ai = xi+1-xi
xi+1
Fig. 1.7.2
u II (x ) = c 1 + c 2 x + c 3 x 2 + c 4 x 3 (1.7.6)
Determinarea coeficienţilor c1, c2, c3 şi c4 se va face din condiţiile:
x = x i ⇒ u II ( x i ) = u i
x = x i+1 ⇒ u II ( x i+1 ) = u i+1 (1.7.7)
şi din condiţiile care exprimă continuitatea pantelor la extremităţile intervalului:
⎛ du II ⎞
x = xi ⇒ ⎜ ⎟ = ui
'
⎝ dx ⎠ x = x i
⎛ du ⎞
x = x i+1 ⇒ ⎜ II ⎟ '
= u i +1 (1.7.8)
⎝ dx ⎠ x = x i +1
În cazul în care se măreşte gradul polinomului de interpolare procesul de
aproximare se poate îmbunătăţi ca urmare a impunerii mai multor condiţii de
continuitate în noduri.
Rezultă că o dată aleasă forma funcţiei de interpolare, deplasarea u(x) a unui
punct va fi exprimată prin intermediul valorilor funcţiei în noduri, ui, şi al valorilor
26 - Capitolul 1
derivatelor sale, u'i , u''i… . Rezultă că valorile funcţiei de interpolare şi derivatele sale
în noduri pot fi interpretate ca şi grade de libertate care definesc în întregime funcţia pe
domeniul considerat.
Întrucât nodurile considerate sunt incluse într-un continuu ale cărui deplasări
trebuie să le poată reprezenta, în sens generalizat vom înţelege prin grade de libertate a
unui nod nu numai parametri care definesc poziţia punctului într-un sistem de referinţă
dat, ci şi parametrii care definesc vecinătăţile lui diferenţiale. Vom considera în
continuare mărimile care au semnificaţia de grade de libertate: ui, u'i , u''i, …,ca fiind
deplasări nodale. Parametrii c1, c2, …cn care reprezintă combinaţii ale deplasărilor
nodale poartă denumirea de deplasări generalizate.
Întrucât necunoscutele problemei sunt deplasările nodale în cele ce urmează
vom prezenta modul de calcul al acestora. Se constituie în acest sens un sistem de
ecuaţii algebrice cu tot atâtea necunoscute, în care se impun condiţiile pe contur date
de modul de rezemare şi modul de încărcare a structurii studiate. Constituirea
sistemului de ecuaţii algebrice se face în acest caz fie prin aplicarea teoremei de minim
a energiei potenţiale totale de deformaţie, sau prin aplicarea principiului lucrului
mecanic virtual. Vom utiliza în cazul exemplului studiat principiul lucrului mecanic
virtual.
Deplasarea şi deformaţia virtuală într-un punct curent al unui element finit sunt
date de relaţiile:
x i +1 − x x − xi
δu ( x ) = δu i + δu i +1
ai ai
δu i +1 − δu i
δε( x ) = (1.7.9)
ai
Lucrul mecanic virtual al forţelor exterioare q(x) care acţionează asupra
elementului finit i va fi:
xi+1 − x x − xi
2 δL = ∫ q(x) ⋅ δu(x) ⋅ dx = δui ∫ q(x) ⋅ dx +δui+1 ∫ q(x) ⋅ dx
(i ) ( i ) ai (i ) ai
(1.7.10)
Variaţia energiei potenţiale de deformaţie a elementului finit i în cazul în
care se impun deplasările specifice virtuale δε( x ) va fi:
u i+1 − u i δu i+1 − δu i
2 δW = ∫∫∫ σ x ⋅δε x ⋅ dV = ∫∫∫ E i ⋅ ⋅ dV =
(i ) (i ) ai ai
Ei
=
a 2i
∫∫∫
(u i +1 − u i ) ⋅ δu i+1 − δu i dA ⋅ dx
(i )
(1.7.11)
Noţiuni introductive - 27
Pentru întreaga bară energia potenţială de deformaţie şi lucrul mecanic virtual se obţin
însumând expresiile de forma (1.7.10) şi (1.7.11), pentru toate cele n elemente ale
structurii considerate. Cum conform principiului lucrului mecanic virtual, δL = δW ,
putem scrie:
n ⎛ x − xi ⎞
⎜ δu i x i+1 − x ⋅q(x) ⋅ dx + δu i+1
n
E i Ai
∑ (u i +1 − u i )(δu i +1 − δu i ) = ∑ ⎜ ∫ ∫ ⋅q(x) ⋅ dx ⎟
⎟
i=1 a i i =1 ⎝ (i ) a i (i ) a i ⎠
(1.7.12)
Cum deplasările δu i sunt arbitrare, vom considera două elemente finite
învecinate j-1 şi j în conformitate cu figura 1.7.3, pentru care vom impune
următoarele deplasări virtuale:
-pentru elementul j-1 δu j−1 = 0 δu j = 1 .
-pentru elementul j δu j = 1 ; δu j+1 = 0 (1.7.13)
j-1 j
j-1 j j+1
xj-1 aj-1 aj
xj
xj+1
Fig 1.7.3
Vom aplica relaţia 1.7.12, pentru cele două elemente finite învecinate în
conformitate cu fig. 1.7.3, ţinând cont de deplasările virtuale impuse de relaţiile
1.7.13, şi vom obţine:
E j−1A j−1
(u j1 − u j−1 ) -
E j−1A j
(u j+1 − u j )=
a j−1 aj
x − x j−1 x j+1 − x
= ∫
( j−1) a j−1
⋅q ( x ) ⋅ dx + ∫
( j) aj
⋅q ( x ) ⋅ dx (1.7.14)
28 - Capitolul 1
k
l
i n
g m
m u(x,y)
i
k
j b)
a)
j
l
n Discontinuităţi
interelemente
m u(x,y)
i k
c) j
Fig. 1.8.1
30 - Capitolul 1
Cea de-a treia dimensiune a sa, grosimea g, reprezentată cu linii întrerupte, întrucât
este constantă pe întreg domeniul elementului finit, nu apare în reprezentările obişnuite
ale acestui tip de element finit întrucât se asociază acestuia ca o constantă reală. De
fapt în discretizările care se fac pentru placi, elementele finite sunt reprezentate prin
suprafaţa lor mediană. În Fig. 1.8.1. b), s-a reprezentat pentru două elemente finite
învecinate m şi n variaţia funcţiei de deplasare u(x,y), în cazul în care s-au utilizat
polinoame de interpolare liniare. În acest caz continuitatea interelemente este
satisfăcută în mod implicit prin impunerea continuităţii funcţiei în noduri. În cazul în
care se utilizează polinoame de interpolare de ordin superior, condiţia de continuitate
poate să nu fie satisfăcută la nivelul zonelor interelemente, Fig. 1.8.1. c).
Elementele finite care conduc la o modelare în care ca o consecinţă a impunerii
condiţiilor de continuitate pe direcţiile gradelor de libertate din noduri este satisfăcută
în mod automat continuitatea la nivelul zonelor interelemente se numesc compatibile
sau conforme.
Privitor la continuitatea funcţiilor de interpolare în literatura de specialitate
sunt prezentate notaţii unificate pentru diferitele clase existente, după cum urmează:
- În cazul în care se asigură continuitatea funcţiilor poartă denumirea de polinoame
generalizate Lagrange şi fac parte din clasa C0.
- În cazul în care pe lângă continuitatea funcţiilor este asigurată şi continuitate
derivatelor acesteia, polinoamele de interpolare poartă denumirea de polinoame
Hermite şi fac parte din clasa C1 ,C2 ,..., Cn. În aceste notaţii la exponent apare ordinul
maxim al derivatei pentru care este asigurată continuitatea.
În cazul metodei elementelor finite precizia de calcul depinde de numărul de
elemente utilizate în discretizarea structurii. În cazul în care printr-o discretizare mai
densă precizia de calcul creşte în raport cu o altă discretizare mai grosieră, atunci
soluţia problemei este convergentă, fig. 1.2.3.
Condiţia de convergenţă este satisfăcută dacă funcţiile de interpolare sunt astfel
alese încât sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să poată reprezenta corect deplasările de corp rigid, adică pentru astfel de
deplasări tensiunile deduse pe baza funcţiilor de interpolare să rezulte cu
valori nule;
- să conţină termeni care să conducă la expresii ale tensiunilor capabile să
reprezinte starea de tensiune omogenă pe element;
Condiţiile de continuitate şi convergenţă pot fi satisfăcute integral dacă
polinoamele de interpolare sunt polinoame complet de un grad cel puţin egal cu cel mai
mare ordin de derivare care apare în relaţiile diferenţiale dintre deformaţii şi deplasări.
De exemplu pentru problema plană se pot utiliza polinoame complete de gradul întâi,
pentru plăci în care relaţiile curbură deplasare apar derivate de ordinul doi, este
necesară utilizarea unui polinom de interpolare cu gradul cel puţin doi. În cazul în care
polinomul astfel ales nu are un număr suficient de parametri pentru satisfacerea
Noţiuni introductive - 31
Noduri principale
Noduri principale
i i+1
14243 14243
Nod secundar
Elemente finite
Element finit curbiliniu
rectilinii 144444
42444444
3
a) Fig. 1.8.2 b)
k k
k
k
n
n
m o
l
i i m
i
i
j j l j l j
a) b) c) d)
Fig. 1.8.3
3) Elemente finite axial simetrice, fac parte din categoria elementelor finite uni
sau bidimensionale şi prezintă un interes practic deosebit întrucât atunci când utilizarea
lor devine posibilă se reduce considerabil volumul calculelor. Structurile
tridimensionale axial simetrice se reduc la studiul unor probleme unidimensionale sau
bidimensionale. Simetria axială trebuie satisfăcută din toate punctele de vedere şi
anume geometric, al rigidităţii şi al condiţiilor pe contur. În figura 1.8.4, se prezintă
câteva cazuri de încărcări axial simetrice.
Fig. 1.8.4
Vas de y vj
revoluţie cu
pereţi subţiri uj
j
e vi
ui
e i
x
Fig. 1.8.5
vl
ul vk
y
l uk
k
vi vj
uj
i
ui j
Fig. 1.8.6 x
34 - Capitolul 1
Fig. 1.8.7
În cazul utilizării unor elemente finite pătratice sau cubice pe laturile muchiile
tetraedrului sau hexaedrului mai apar câte un nod sau două noduri suplimentare plasate
la mijlocul sau la o treime pe aceste muchii.
u
a
a’
Fig. 1.9.1
Noţiuni introductive - 35
{U } = [A] ⋅ {a}
( e) (1.9.3)
[ A]
reprezintă matricea care conţine coordonatele nodurilor elementului şi
care este denumită matricea caracteristicilor geometrice ale acestuia.
{a} reprezintă matricea coordonatelor generalizate sau a deplasărilor
generalizate.
c. Calculul coordonatelor generalizate în funcţie de deplasările nodale cu
relaţia:
{a} = [ A ]−1{U ( e) } (1.9.4)
În aceste condiţii deplasările unui punct aparţinând elementului devin:
{ }
{ U} = [ f ( x, y, z )] ⋅ [ A ]−1 ⋅ U ( e) (1.9.5)
sau
{U} = [N ]⋅ {U (e )} (1.9.6)
unde:
[N ] = [f ( x , y, z)]⋅ [A −1 ] , (1.9.7)
şi poartă denumirea de matricea de interpolare a deplasărilor pe domeniul elementului .
d. Calculul deformaţiilor specifice a elementului în funcţie de deplasările
{ }
nodale U ( e ) .
Având cunoscut câmpul de deplasări precum şi relaţiile diferenţiale dintre
deformaţiile specifice şi deplasări, utilizând relaţia 1.9.5, se obţine:
{ε} = [f ( x, y, z)]'⋅ [A]−1 ⋅ {U (e ) } (1.9.8)
rezultă:
{ }
{ ε} = [ B] ⋅ U ( e) (1.9.10)
[ ]
Matricea [f ( x , y, z)] ' se obţine prin diferenţierea matricei f ( x, y, z ) în raport cu x, y,
z în funcţie de deformaţiile specifice calculate.
{ }.
d. Calculul tensiunilor {σ } ]n funcţie de deplasările nodale U ( e)
Aplicând legea lui Hooke:
{σ} = [D]⋅ {ε} (1.9.11)
unde:
[ D]
reprezintă matricea de elasticitate a materialului.
Având în vedere ecuaţia (1.9.10), se obţine:
Noţiuni introductive - 37
{σ } = [D ]⋅ [B ]⋅ {U (e ) } (1.9.12)
f. Stabilirea relaţiei dintre forţele nodale şi deplasările nodurilor elementului.
Aplicând principiul lucrului mecanic virtual, se poate scrie:
{δU}T ⋅ {F(e ) } = ∫ {δε}T ⋅ {σ}⋅ dV (1.9.13)
V
Din ecuaţia 1.9.10 se obţine:
{δε} = [B]⋅ {δU (e )} (1.9.14)
de unde
{δε}T = {δU (e ) }T ⋅ [B]T (1.9.15)
Înlocuind relaţiile (1.9.12) şi (1.9.15), în ecuaţia (1.9.13), se obţine:
{δU( )} ⋅ {F( )} = ∫ {δU( )} ⋅ [B] ⋅ [D]⋅ [B]⋅ {U( )}⋅ dV
e
T
e e
T T
e (1.9.16)
V
{ }
Întrucât matricele {δU e } , U (e ) nu depind de coordonatele x, y, z se poate scrie:
T
u1=1
u2 = 0
i
1 2 x
F1 F2
L
Fig. 2.1.1
{F} = ⎧⎨
F1 ⎫ ⎡ K11 K12 ⎤ ⎧1⎫
⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ (2.1.3)
⎩F2 ⎭ ⎣K 21 K 22 ⎥⎦ ⎩0⎭
În mod analog dacă în nodul 2 se impune o deplasare u2 = 1,
respectiv pentru nodul 1 se impune u1 = 0, Fig. 2.1.2, forţele care acţionează în noduri
devin:
Elemente finite de tip bară - 39
E ⋅S E ⋅S
F2 = K 22 = ; F1 = K12 = − (2.1.4)
L L
u2=1
u1=0
i
1 2 x
F1 F2
Fig. 2.1.2
⎧a1 ⎫
unde: [f ] = [x 1] ; {a} = ⎨ ⎬ .
⎩a 2 ⎭
⎧ u1 ⎫
Deplasările nodurilor constituite în matricea {U e } = ⎨ ⎬ , numită matricea
⎩u 2 ⎭
deplasărilor nodale a elementului finit, le vom exprima în funcţie de coordonatele
generalizate.
Având în vedere că pentru elementul finit analizat se cunosc coordonatele
nodurilor, presupunând cunoscute deplasările u ale acestor noduri, se pot scrie
condiţiile de forma U(xi)=ui, care ne conduc la ecuaţiile:
⎧ u1 = a 2
⎨ (2.1.9)
⎩u 2 = a1L + a 2
sau sub formă matriceală:
⎧ u1 ⎫ ⎡ 0 1⎤ ⎧ a 1 ⎫
{U e } = ⎨
⎬=⎢ ⎥ ⋅ ⎨ ⎬ = [A ]⋅ {a} (2.1.10)
⎩u 2 ⎭ ⎣L 1⎦ ⎩a 2 ⎭
⎡ 0 1⎤
unde s-a făcut notaţia: ⎢
L 1 ⎥ = [A ] .
⎣ ⎦
Din ecuaţia (2.1.10) rezultă coordonatele generalizate în funcţie de deplasările
nodale:
{a} = [A ]−1 ⋅ {U e } (2.1.11)
Inversând matricea [A] se obţine:
⎡ 1 1⎤
−
[A]−1
=⎢ L L⎥ (2.1.12)
⎢ 1 0 ⎥⎦
⎣
În aceste condiţii rezultă:
⎡ 1 1 ⎤ ⎧u ⎫ x ⎤ ⎧ u1 ⎫
{U( x )} = [x 1]⋅ ⎢− L L ⎥ ⋅ ⎨ 1 ⎬ = ⎡⎢1 − x ⋅⎨ ⎬ (2.1.13)
⎢ 1 0 ⎥⎦ ⎩u 2 ⎭ ⎣ L L ⎥⎦ ⎩u 2 ⎭
⎣
Sau: {U(x)} = [N]{U e } (2.1.14)
unde:
[N] = ⎡⎢1 − x x⎤
(2.1.15)
⎣ L L ⎥⎦
Elemente finite de tip bară - 41
L
− 1⎤ E ⋅ S ⎡ 1 − 1⎤
[K e ] = ∫ 1 ⋅ ⎡⎢⎥
1
⋅ E ⋅ ⋅ [− 1 1]⋅ S ⋅ dx =
L ⎢⎣− 1 1 ⎥⎦
(2.1.23)
L ⎣1⎦ L
0
[K ]= EL⋅ S ⎡⎢⎣−11
1
* − 1⎤
1 ⎥⎦
; [ ]
K 2
*
=
E ⋅ S ⎡ 1 −1⎤
⎢
L ⋅ 2 ⎣−1 1 ⎦
⎥ ; K 3
*
= [ ]
E ⋅ S ⎡ 1 − 1⎤
L ⎢⎣− 1 1 ⎥⎦
(2.2.1)
Elemente finite de tip bară - 43
y P
6 v3 5
v2 4 u3
2P Nr. gradului
u2 de libertate
2 3
1
3
⎧ u1 ⎫ 1
L ⎪ ⎪
⎪ v1 ⎪ 2
3 ⎪u ⎪ 3
v1
2 2 {U e } = ⎪⎨ 2 ⎪⎬
⎪v 2 ⎪ 4
1 x ⎪u 3 ⎪ 5
u1
⎪ ⎪
⎪⎩ v 3 ⎪⎭ 6
1
L
Fig. 2.2.1
[ ]
S-a notat cu K i * matricea de rigiditate a elementului i în raport cu sistemul de axe
propriu, (i=1,2,3).
III. Deteminarea matricelor de rigiditate ale fiecărui element în parte în raport
cu sistemul de axe general.
Pentru stabilirea acestor matrice este necesară utilizarea unei relaţii de
{ }
transformare între deplasările U*e determinate în raport cu sistemul de axe local şi
deplasările {U e } determinate în raport cu sistemul de axe general. Se propune în acest
sens o dependenţă de forma:
{U*e }= [T]⋅ {Ue } (2.2.2)
{ *}
corespunzător deplasărilor Ue .
Din ecuaţiile (2.2.3), şi (2.2.4), rezultă:
{δU e }T {Fe } = {δU e }T [T ]T {Fe* }, (2.2.5)
respectiv:
{Fe } = [T]T {Fe*} (2.2.6)
Dar:
{Fe*}= [K e* ]⋅ {U*e } (2.2.7)
din ecuaţiile (2.2.2), (2.2.6) şi (2.2.7) se poate scrie:
{Fe } = [T ]T ⋅ [K *e ]⋅ [T ]⋅ {U e } (2.2.8)
Dacă în ecuaţia (2.2.8), se face notaţia:
[ ] [ ] [ ][ ]
K e = T T ⋅ K e* ⋅ T (2.2.9)
[ ]
unde K e reprezintă matricea de rigiditate a elementului în raport cu sistemul de axe
global.
Rezultă ecuaţia finală:
{Fe } = [K e ]⋅ {U e } (2.2.10)
x*
u*2
v2
y
*
e 2 u2
y
v1 u*1 E, S, L
α
O x
1 u1
Fig. 2.2.2
v1 u*1
α
α
α
u1
Fig. 2.2.3
⎧ u1 = l ⋅ u1 + m ⋅ v1
*
⎨ u* = l ⋅ u + m ⋅ v (2.2.14)
⎩ 2 2 2
⎧ u1 ⎫
⎧u1* ⎫ ⎡ l m 0 0 ⎤ ⎪⎪ v1 ⎪⎪
⎨ *⎬ = ⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (2.2.15)
⎩u2 ⎭ ⎣0 0 l m⎦ ⎪u2 ⎪
⎪⎩v2 ⎪⎭
[T ] = ⎡⎢
l m 0 0⎤
⎥ (2.2.16)
⎣0 0 l m ⎦
⎡ l 0⎤
⎢ ⎥
[K e ] = E ⋅ S ⎢m 0 ⎥ ⋅ ⎡⎢ 1 − 1⎤⎥ ⋅ ⎡⎢ l m 0 0 ⎤⎥ (2.2.17)
L ⎢ 0 l ⎥ ⎣ − 1 1 ⎦ ⎣0 0 l m ⎦
⎢ ⎥
⎣ 0 m⎦
de unde rezultă:
⎡ l −l ⎤
⎢ m − m ⎥⎥ ⎡ l m 0 0⎤
E ⋅S ⎢
[K e ] = ⋅
l ⎥ ⎢⎣0 m ⎥⎦ (2.2.18)
L ⎢ −l 0 l
⎢ ⎥
⎣− m m ⎦
respectiv:
Elemente finite de tip bară - 47
⎡ l2 lm − l2 − lm ⎤
[K e ] = E ⋅ S
⎢ ⎥
⎢ lm m2 − lm − m 2 ⎥
(2.2.19)
L ⎢− l 2 − lm l2 lm ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ − lm − m
2
lm m 2 ⎦⎥
sau:
⎡ cos 2 α cos α sin α − cos2 α − cos α sin α ⎤
⎢ ⎥
[K e ]
2
E ⋅ S ⎢ cos α sin α sin α − cos α sin α − sin 2 α ⎥
= (2.2.20)
L ⎢ − cos2 α − cos α sin α cos 2 α cos α sin α ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣− cos α sin α − sin 2 α cos α sin α sin 2 α ⎥⎦
Tab. 2.2.1
Nr. Nodu- Lun- Aria Coordonatele nodurilor în Modulul α l m
rile gimea raport cu sistemul de axe de
i,j global
ele- xi yi xj yj elasticitate [0]
ment
1 2,3 L S 0 L L L E 0 0
1
2 1,3 2L S 0 0 L L E 2
0
45 2 2
2
3 1,2 L S 0 0 0 L E 1
900 0
1 2 5 6 grade de libertate
⎡ 1 1 1 1⎤
⎢ 2 − − ⎥1
2 2 2
⎢ 1 1 1 1⎥ 2
⎢ − − ⎥
[K 2 ] = E ⋅ S ⎢ 21 2
1 1
2 2⎥
1 ⎥5
(2.2.22)
L 2 ⎢− −
⎢ 2 2 2 2 ⎥
⎢ 1 1 1 1 ⎥6
⎢− − ⎥
⎣ 2 2 2 2 ⎦
1 2 3 4 grade de libertate
⎡0 0 0 0⎤ 1
⎢ 0 − 1⎥
E ⋅ S ⎢0 1 2
[K 3 ] = ⎥ (2.2.23)
L ⎢0 0 0 0⎥ 3
⎢ ⎥ 4
⎣0 − 1 0 1⎦
Pentru cele trei matrice, numerotarea liniilor şi coloanelor s-a făcut în
concordanţă cu gradele de libertate pentru nodurile i,j ale fiecărui element finit în
parte.
VI. Asamblarea matricelor de rigiditate în matricea de rigiditate K g a [ ]
structurii.
Asamblarea o vom face aplicând procedeul superpoziţionării. Conform acestui
procedeu matricele de rigiditatea a elementelor se “expandează” la dimensiunile
matricei de rigiditate a structurii iar matricea de rigiditate a structurii se obţine prin
însumarea matricelor de rigiditate expandate a elementelor.
Dimensiunile matricei de rigiditate a structurii sunt date de numărul total al
gradelor de libertate pentru întreaga structură. Numărul gradelor de libertate ale
structurii se calculează din produsul dintre numărul de noduri şi numărul gradelor de
libertate pe nod. Astfel în cazul nostru vom avea: 3 (noduri / structură) x 2 (grade de
libertate / nod)= 6 (grade de libertate /structură) .
Elemente finite de tip bară - 49
⎡ 1 1 1 1⎤
⎢ 2 0 0 − − ⎥
2 2 2
⎢ 1 1 1 1⎥
⎢ 0 0 − − ⎥
⎢ 2 2 2 2⎥
E ⋅S ⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
[K 2 ]e = (2.2.25)
L 2⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 1 1 1 1 ⎥
⎢− − 0 0 ⎥
⎢ 2 2 2 2 ⎥
⎢− 1 −
1
0 0
1 1 ⎥
⎣⎢ 2 2 2 2 ⎦⎥
50 - Capitolul 2
⎡0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 1 0 −1 0 0⎥⎥
⎢
⎢0 0 0⎥
[K 3 ]e = E ⋅ S ⎢
0 0 0
⎥ (2.2.26)
L ⎢0 − 1 0 1 0 0⎥
⎢0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢0 0 0 0 0 0⎦⎥
(2.2.28)
După înlocuiri se obţine matricea de rigiditate pentru sistemul format din cele
trei bare articulate:
⎧ F1x ⎫ ⎧ u1 ⎫
⎪F ⎪ ⎪v ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ 1⎪
⎪⎪F2 x ⎪⎪ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
[ ]
⎨F ⎬ = K g ⋅ ⎨ ⎬ (2.2.31)
⎪ 2y ⎪ ⎪v 2 ⎪
⎪ F3x ⎪ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3y ⎪⎭ ⎪⎩ v 3 ⎪⎭
(2.2.32)
⎧− 2P ⎫ E ⋅ S ⎡1,3536 0.3536⎤ ⎧u 3 ⎫
⎨ ⎬= ⎨ ⎬
L ⎢⎣0.3536 0.3536⎥⎦ ⎩ v3 ⎭
(2.2.34)
⎩ P ⎭
52 - Capitolul 2
u3 = −
3P ⋅ L
E ⋅S
; şi v3 = 5,8284
P⋅L
E ⋅S
= 3+ 2 2 (
P⋅L
E ⋅S
; ) (2.2.35)
1 1 ΔL u − u2 u 3P
- bara 1 ⇒ σ = ε ⋅ E = ⋅E = 3 ⋅E = 3 ⋅E = − (2.2.37)
L L L S
v3
α
3 u3
v1
α
u1
1
Fig. 2.2.4
Aplicaţii
Aplicaţia A.2.2.1
Pentru structura de bare articulate din Fig. A.2.2.1.1, se cere să se calculeze
reacţiunile şi deplasările din articulaţii. Se cunosc:
P=500 KN;
A1=300 mm2;
A2=424 mm2;
L=1 m;
E=210000 MPa.
v2 x*
y* v3
P 2 v*3 u*3
u3
u2 3
2
1
L y
3
v1 α=450
1 x
u1
Fig. A.2.2.1.1
2 2 3 x*|| x
x*
α=00
x*
x*
2
3
y
3
1
y y*
α=450
α=900 1 x
*
y x O
b)
O 1
a) Fig. A.2.2.1.2
Tab. A.2.1
Nr. Nodu Lun- Aria Coordonatele nodurilor în Modulul α l m
-rile gimea raport cu sistemul de axe
i,j global de
ele- xi yi xj yj elasticitate [0]
ment
cos(α)
sin(α)
1 1,2 L S1 0 0 0 L E 900 0 1
2 2,3 L S1 0 L L L E 00 1 0
3 1,3 2L S2 0 0 L L E 450 2 2
2 2
Elemente finite de tip bară - 55
[K ]= E L⋅ S ⎡⎢⎣−11
*
1
1 − 1⎤
1⎦ ⎥ [ ]
; K*2 =
E ⋅ S1 ⎡ 1 − 1⎤
⎢
L ⎣− 1 1 ⎦ ⎥ ; K*3 = [ ]
E ⋅ S2 ⎡ 1 − 1⎤
⎢ ⎥.
2 ⋅ L ⎣− 1 1 ⎦
(A.2.2.1.1)
Grade de libertate
1 2 3 4 3 4 5 6
⎡0 0 0 0⎤ ⎡1 0 −1 0⎤
⎢ ⎥
0 − 1⎥ ⎢ 0⎥⎥
210000 ⋅ 300 ⎢0 1 210000 ⋅ 300 ⎢ 0 0 0
[K1 ] = ⋅ ; [K 2 ] = ⋅ ;
1000 ⎢0 0 0 0⎥ 1000 ⎢− 1 0 1 0⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣0 − 1 0 1⎦ ⎣0 0 0 0⎦
1 2 5 6
⎡0 0 0 0⎤
⎢ 0 − 1⎥⎥
210000 ⋅ 424 ⎢0 1
[K 3 ] = ⋅ (A.2.2.1.2)
1414,21 ⎢0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣0 − 1 0 1⎦
Matricele de rigiditate expandate vor fi:
⎡0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 1 0 −1 0 0⎥⎥
⎢
210000 ⋅ 300 ⎢0 0 0 0 0 0⎥
[K1 ]e = ⋅⎢ ⎥ (A.2.2.1.3)
1000 ⎢0 − 1 0 1 0 0⎥
⎢0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 0 0 0⎥⎦
⎡0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢
210000 ⋅ 300 ⎢0 0 1 0 −1 0⎥
[K 2 ]e = ⋅⎢ ⎥ (A.2.2.1.4)
1000 ⎢0 0 0 0 0 0⎥
⎢0 0 −1 0 1 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 0 0 0⎥⎦
56 - Capitolul 2
F3y
* F3*y x*
y v3 F3*x
α
v*3 u *3
α
F3x
u3
3
Fig. A.2.2.1.3
Elemente finite de tip bară - 57
2
F3*x = l ⋅ F3 x + m ⋅ F3 y = ( F3 x + F3 y ) = 0 ,
2
sau: ( F3 x + F3 y ) = 0 . (A.2.2.1.9)
Pentru întreaga structură vectorii forţelor nodale exterioare şi al deplasărilor
nodale după impunerea condiţiilor pe contur devin:
⎧ F1x ⎫ ⎧0⎫
⎪F ⎪ ⎪0⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎪ P ⎪⎪ ⎪⎪u ⎪⎪
{ }
Fg = ⎨ ⎬; { }
Ug = ⎨ 2 ⎬ . (A.2.2.1.10)
⎪F2 y ⎪ ⎪0⎪
⎪F3x ⎪ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3y ⎪⎭ ⎪⎩ v3 ⎪⎭
În final se ajunge la următorul sistem de ecuaţii:
⎧ P ⎫ ⎡ 1 − 1 0 ⎤ ⎧u 2 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨F3x ⎬ = 188528 ⋅ ⎢− 1 1,5 0,5⎥ ⋅ ⎨u 3 ⎬ (A.2.2.1.12)
⎪F ⎪
⎩ 3y ⎭ ⎢⎣ 0 0,5 0,5⎥⎦ ⎪⎩ v3 ⎪⎭
la care se ataşează ecuaţiile (A.2.2.1.8) şi (A.2.2.1.9).
După înlocuiri se obţine sistemul:
⎧ P ⎫ ⎡ 1 − 1 0 ⎤ ⎧u 2 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨ F3x ⎬ = 188528 ⋅ ⎢− 1 1,5 0,5⎥ ⋅ ⎨ u 3 ⎬ , (A.2.2.1.13)
⎪− F ⎪
⎩ 3x ⎭ ⎢⎣ 0 0,5 0,5⎥⎦ ⎪⎩ u 3 ⎪⎭
de unde se obţine:
⎧u 2 ⎫ P ⎧3⎫ P
⎨ ⎬= ⎨ ⎬ şi F3x = − . (A.2.2.1.14)
⎩ v3 ⎭ 2 ⋅188528 ⎩1⎭ 2
Înlocuind aceste soluţii în (A.2.2.1.11), vom obţine:
⎧ F1x ⎫ ⎡ 0,5 0,5 0 0 − 0,5 − 0,5⎤ ⎧ 0 ⎫
⎪ F ⎪ ⎢
⎪ 1 y ⎪ ⎢ 0,5 1,5 0 − 1 − 0,5 − 0,5⎥⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎪⎪5 ⋅105 ⎪⎪ ⎢ 0 0 1 0 −1 0 ⎥ ⎪⎪1,5 P ⎪⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (A.2.2.1.15)
⎪ F2 y ⎪ ⎢ 0 −1 0 1 0 0 ⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ F3 x ⎪ ⎢− 0,5 − 0,5 − 1 0 1,5 0,5 ⎥ ⎪0,5P ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ F3 y ⎪⎭ ⎢⎣− 0,5 − 0,5 0 0 0,5 0,5 ⎥⎦ ⎪⎩0,5P ⎪⎭
Aplicaţia A.2.2.2
Pentru structura de bare articulate din Fig. A.2.2.2.1, se cere să se calculeze
reacţiunile şi deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei. Se cunosc:
P=50 KN;
S=300 mm2;
L=0,7 m;
E=210000 MPa.
L/2
α=450
L P
L
Fig. A.2.2.2.1
Rezolvare:
În rezolvarea problemei vom utiliza numerotarea nodurilor din figura
A.2.2.2.2, iar datele de intrare necesare constituirii matricelor de rigiditate a
elementelor sunt cuprinse în tabelul A.2.2.2.1
v4
v2 4
u2 u4
y
2 4
1 3 7
5 L/2
v1 α=450 v5
u1 v3
x
1 5
u1 2 3 u3 6 u5
P
L L
Fig. A.2.2.2.2
60 - Capitolul 2
Tab. A.2.2.2.1
Lungimea Coordonatele nodurilor în α
Nodurile
elasticitate
element
Modulul
sin(α)
cos(α)
Aria
Nr.
global
i,j
de
m
l
xi yi xj yj
1 1,2 2L / 2 S 0 0 L/2 L/2 E 450 2/2 2/2
2 1,3 L S 0 0 L 0 E 00 1 0
3 3,2 2L / 2 S L 0 L/2 L/2 E 1350 - 2/2
2/2
4 2,4 L S L/2 L/2 3L/2 L/2 E 00 1 0
⎡1 0 − 1 0⎤
⎢ 0 0 0⎥⎥
E ⋅S ⎢ 0
[K 2 ] = [K 4 ] = [K 6 ] = ⋅ (A.2.2.2.2)
L ⎢− 1 0 1 0⎥
⎢ ⎥
⎣0 0 0 0⎦
⎡1 0 0 0 − 1 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0⎥ (A.2.2.2.5)
[K 2 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢
1
⎥
L ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ simetric 0 0 0⎥
⎢ 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 0
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢0 0 0,707 − 0,707 − 0,707 0,707 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0,707 0,707 − 0,707 0 0 0 0⎥
⎢ 0,707 − 0,707 0 0 0 0⎥ (A.2.2.2.6)
[K 3 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢ ⎥
L ⎢ 0,707 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ simetric 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0⎥⎦
62 - Capitolul 2
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢
⎢ 1 0 0 0 −1 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0⎥ (A.2.2.2.7)
[K 4 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢
0 0 0
⎥
L ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 1 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ simetric 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢0 0 0 0
⎢ 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
(A.2.2.2.8)
⎢ 0,707 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0⎥
[K 5 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢ ⎥
L ⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0 0⎥
⎢ 0,707 0,707 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0,707 0 0⎥
⎢ simetric 0 0⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ 1 0 0 0 −1 0⎥ (A.2.2.2.9)
[K 6 ]e = E ⋅ S ⋅ ⎢ ⎥
L ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0⎥
⎢ 1 0⎥
⎢ sim
m eettrri icc ⎥
⎣⎢ 0⎦⎥
Elemente finite de tip bară - 63
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎤ 0
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥ 0
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥ 0
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥ 0
E ⋅S ⎢ 0 0 0 0 0 ⎥ 0 (A.2.2.2.10)
[K 7 ]e = ⋅⎢ ⎥
L ⎢ 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 0,707 − 0,707 − 0,707 0,707 ⎥
⎢ ⎥
⎢ 0,707 0,707 − 0,707⎥
⎢ 0,707 − 0,707⎥
⎢ simetric ⎥
⎢⎣ 0,707 ⎥⎦
⎧ F1x ⎫ ⎡− 0,707 −1 0 0 ⎤
⎪F ⎪
⎪ 1y ⎪
⎢− 0,707
⎢ 0 0 0 ⎥⎥ ⎧v 2 ⎫
⎪⎪F2 x ⎪⎪ E ⋅ S ⎢ 0 − 0,707 0,707 0 ⎥ ⎪⎪u 3 ⎪⎪ (A.2.2.2.13)
⎨F ⎬ = ⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪ 4x ⎪ L ⎢ 0 − 1,707 − 0,707 0 ⎥ ⎪ v3 ⎪
⎪F5x ⎪ ⎢ 0 0 0 0,707 ⎥ ⎪⎩v 4 ⎪⎭
⎪ ⎪ ⎢ ⎥
⎩⎪ F5 y ⎭⎪ ⎣⎢ 0 0 0 − 0,707⎦⎥
Din sistemul de ecuaţii (A.2.2.2.12) se obţine:
⎧v 2 ⎫ ⎧− 0,039⎫
⎪u ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ 3⎪ ⎪ ⎪ (A.2.2.14)
⎨ ⎬=⎨ ⎬
v
⎪ 3⎪ ⎪ − 0,079 ⎪
⎪⎩v 4 ⎪⎭ ⎪⎩− 0,039⎪⎭
Din sistemul de ecuaţii (A.2.2.2.13), cu soluţiile (A.2.2.2.14), se obţine:
⎧ F1x ⎫ ⎧ 2,482 ⋅ 10 4 ⎫
⎪F ⎪ ⎪ 4 ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ 2,482 ⋅ 10 ⎪
⎪⎪F2 x ⎪⎪ ⎪⎪ − 5,027 ⋅ 10 4 ⎪⎪ (A.2.2.2.15)
⎨F ⎬ = ⎨ 4 ⎬
⎪ 4 x ⎪ ⎪ 5,027 ⋅ 10 ⎪
⎪F5x ⎪ ⎪− 2,482 ⋅ 10 4 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ 4
⎪
⎩⎪ F5 y ⎪⎭ ⎩⎪ 2,482 ⋅ 10 ⎭⎪
Aplicaţia A.2.2.3
Pentru structura din figura A.2.2.3.1, se cere să se calculeze reacţiunile şi
deplasările din noduri. Se cunosc:
P=50 KN;
q=100 KN/m;
S=300 mm2;
L=0,7 m;
E=210000 MPa.
α=450
P (N)
L
q (N/mm)
L/2
Fig. A.2.2.3.1
Rezolvare:
Întrucât sarcinile se pot aplica numai în noduri este necesar ca sarcina axială
distribuită q, să fie înlocuită printr-o sarcină echivalentă. Schema de încărcare
echivalentă este prezentată în figura A.2.2.3.2. Deoarece faţă de aplicaţia A.2.2.2 sunt
diferite numai condiţiile pe contur, vom utiliza matricea de rigiditate a structurii din
ecuaţia (A.2.2.2.11). Prin impunerea condiţiilor pe contur se obţine următorul sistem
de ecuaţii:
ql/2 ql/2
L/2
α=450
P (N)
L L
Fig. A.2.2.3.2
⎧u 2 ⎫
⎧ F1x ⎫ ⎡- 0,707 - 0,707 - 1 0 0 0 ⎤ ⎪⎪ v 2 ⎪⎪
⎪F ⎪ ⎢
⎪ 1y ⎪ E ⋅ S ⎢- 0,707 - 0,707 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪ u 3 ⎪⎪ (A.2.2.3.3)
⎨F ⎬ = ⋅ ⋅⎨ ⎬
⎪ 5x ⎪ L ⎢ 0 0 -1 0 - 0,707 0,707 ⎥ ⎪ v 3 ⎪
⎪F5 y ⎪ ⎢ ⎥
⎩ ⎭ ⎣ 0 0 0 0 0,707 - 0,707 ⎦ ⎪u 4 ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩ v 4 ⎪⎭
Din (A.2.2.3.2) şi (A.2.2.3.3) rezultă:
⎧u 2 ⎫ ⎧ 0,65 ⎫
⎪ v ⎪ ⎪− 0,768⎪ ⎧ F1x ⎫ ⎧ − 1 ⋅ 10 4 ⎫
⎪ 2⎪ ⎪ ⎪ ⎪F ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎪ u 3 ⎪⎪ ⎪⎪ 0,194 ⎪⎪ , (mm); ⎪ 1y ⎪ ⎪ 7,5 ⋅ 103 ⎪ (N). (A.2.2.3.4)
⎨ ⎬=⎨ ⎬ ⎨F ⎬ = ⎨ 4 ⎬
,
⎪ v 3 ⎪ ⎪ − 1,341 ⎪ ⎪ 5x ⎪ ⎪ − 6 ⋅ 10 ⎪
⎪u 4 ⎪ ⎪ 0,094 ⎪ ⎪F5 y ⎪ ⎪4,25 ⋅ 10 4 ⎪
⎩ ⎭ ⎩ ⎭
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ v 4 ⎪⎭ ⎪⎩− 0,573⎪⎭
Aplicaţia A.2.2.4
Pentru aceeaşi structură de bare articulate prezentată în aplicaţia A.2.2.3,
pentru care însă reazemul din dreapta se transformă într-un reazem mobil,
Fig.A.2.2.4.1, se cere să se calculeze deplasările nodurilor şi reacţiunile din reazeme.
Rezolvare:
Matricea de rigiditate fiind aceeaşi ca în cazul aplicaţiei A.2.2.2, se modifică
condiţiile pe contur în conformitate cu modul de rezemare prezentat în Fig. A.2.2.4.1 şi
se obţine următorul sistem de ecuaţii:
q (N/mm)
L/2
α=450
L P (N)
L
Elemente finite de tip bară - 67
Fig. A.2.2.4.1
⎧u 2 ⎫
⎪v ⎪
⎪ 2⎪
⎧ F1x ⎫ ⎡- 0,707 - 0,707 − 1 0 0 0 0 ⎤ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ E ⋅S ⎢ ⎪ ⎪ (A.2.2.4.3)
⎨ F1y ⎬ = ⋅ ⎢- 0,707 - 0,707 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⋅ ⎨ v 3 ⎬
L
⎪F ⎪
⎩ 5y ⎭ ⎢⎣ 0 0 0 0 0,707 - 0,707 − -0,707 ⎥⎦ ⎪u 4 ⎪
⎪ ⎪
⎪v 4 ⎪
⎪u ⎪
⎩ 5⎭
68 - Capitolul 2
⎧u 2 ⎫ ⎧ 0,132 ⎫
⎪v ⎪ ⎪ − 0,143⎪
⎪ 2⎪ ⎪ ⎪ ⎧ F1x ⎫ ⎧ 7 ⋅10 4 ⎫
⎪ u 3 ⎪ ⎪ 0,086 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎪ 3 ⎪
⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ , (mm); ⎨ F1y ⎬ = ⎨ 7,5 ⋅10 ⎬,
(N). (A.2.2.4.4)
⎨ v 3 ⎬ = ⎨− 0,201⎬ ⎪F ⎪ ⎪4,25 ⋅10 4 ⎪
⎪u ⎪ ⎪ 0,076 ⎪ ⎩ 5 y ⎭ ⎪⎩ ⎪⎭
⎪ 4⎪ ⎪ ⎪
⎪v 4 ⎪ ⎪− 0,124 ⎪
⎪u ⎪ ⎪ ⎪
⎩ 5 ⎭ ⎩ 0,133 ⎭
vj x* (α, β, γ,)
u *j
j
y
uj
y * wj
vi
u *i
i
x
ui
wi
z z*
Fig. 2.3.1
Elemente finite de tip bară - 69
Dacă α, β, γ, sunt unghiurile pe care le face axa x* a sistemului de axe local cu axele x,
y şi z ale sistemului global de axe, cu notaţiile:
⎧ ui ⎫
⎪v ⎪
⎪ i⎪
⎧⎪u *i ⎫⎪ ⎡l1 m1 n1 0 0 0 ⎤ ⎪⎪ w i ⎪⎪
rezultă: ⎨ * ⎬ = ⎢ ⋅⎨ ⎬ (2.3.2)
⎪⎩u j ⎪⎭ ⎣ 0 0 0 l1 m1 n1 ⎥⎦ ⎪ u j ⎪
⎪vj ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩w j ⎪⎭
sau:
{U }= [T]⋅ {U }
*
e e (2.3.3)
unde:
[T ] = ⎡⎢ 1
l m1 n1 0 0 0⎤
(2.3.4)
⎣0 0 0 l1 m1 n1 ⎥⎦
⎡ l1 0⎤
⎢m 0 ⎥⎥
⎢ 1
⎢n 0 ⎥ E ⋅ S ⎡l1 m1 n1 0 0 0⎤
[K e ] = ⎢ 1 ⎥⋅ ⋅ (2.3.5)
⎢0 l1 ⎥ L ⎢⎣ 0 0 0 l1 m1 n1 ⎥⎦
⎢0 m1 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0 n1 ⎥⎦
70 - Capitolul 2
⎡ (l1 )2 l1 ⋅ m1 l1 ⋅ n1 − (l1 )
2
− l1 ⋅ m1 − l1 ⋅ n1 ⎤
⎢ ⎥
⎢ l1 ⋅ m1 (m1 )2 m1 ⋅ n1 − l1 ⋅ m1 − (m1 )
2
− m1 ⋅ n1 ⎥
⎢
[K e ] = E ⋅ S ⋅ ⎢ l1 ⋅ n12 m1 ⋅ n1 (n1 )2 − l1 ⋅ n1 − m1 ⋅ n1 − (n1 ) ⎥
2
⎥
L ⎢ − (l1 ) − l1 ⋅ m1 − l1 ⋅ n1 (l1 )2 l1 ⋅ m1 l1 ⋅ n1 ⎥
⎢− l ⋅ m − (m1 )
2
− m1 ⋅ n1 l1 ⋅ m1 (m1 )2 m1 ⋅ n1 ⎥
⎢ 1 1 ⎥
− (n1 ) (n1 )2 ⎥⎦
2
⎢⎣ − l1 ⋅ n1 − m1 ⋅ n1 l1 ⋅ n1 m1 ⋅ n1
(2.3.6)
În conformitate cu relaţia (2.2.6), forţele nodale exterioare aplicate elementului
finit, raportat la sistemul de axe global, Fig. 2.3.2, vor fi:
⎧ Fix ⎫ ⎡ l1 0 ⎤
⎪F ⎪ ⎢m ⎥
⎪ iy ⎪ ⎢ 1 0 ⎥
⎪⎪ Fiz ⎪⎪ ⎢n 0 ⎥ ⎧⎪Fi* ⎫⎪
{ }
{Fe } = ⎨ ⎬ = [T]T ⋅ Fe* = ⎢ 1 ⎥⋅⎨ ⎬
l1 ⎥ ⎪⎩Fj* ⎪⎭
(2.3.7)
⎪Fjx ⎪ ⎢0
⎪Fjy ⎪ ⎢0 m1 ⎥
⎪ ⎪ ⎢ ⎥
⎪⎩ Fjz ⎪⎭ ⎢⎣ 0 n1 ⎥⎦
Elemente finite de tip bară - 71
Aplicaţia A.2.4.1
Pentru structura de bare articulate din Fig. A.2.4.1, se cere să se calculeze
reacţiunile şi deplasarea articulaţiei 2. Se cunosc:
P=20 KN;
S=300 mm2;
L=1 m;
E=210000 MPa
3L
O x
0,5L
C
L
3L
z
Fig. A.2.4.1
Rezolvare:
Numerotarea nodurilor şi elementelor finite în conformitate cu modul de discretizarea
a structurii este prezentată în Fig. A.2.4.2. Datele de intrare privitoare la geometria structurii
sunt cuprinse în tabelul A.2.4.1.
Tabelul A.2.4.1
xi yi z xj yj zj Lk cos α= cos β= cos γ=
Nr. elem.
Grade de
Nodurile
x j − xi y j − yi z j − zi
libertate
i
i,j
k
Lk Lk Lk
u2
w2
P 2
2 F3y
F1y
1 v3
v1
O u1 F3x x
F1x u3
1
3
w1
w3
z F1z F3z
Fig. A.2.4.2
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0.301 0.452 0.075 0.301 0.452 0.075
E ⋅ S 0 0 0 0.452 0.679 0.113 0.452 0.679 0.113
[K 2 ]e = ⋅
L2 0 0 0 0.075 0.113 0.019 0.075 0.113 0.019
0 0 0 0.301 0.452 0.075 0.301 0.452 0.075
0 0 0 0.452 0.679 0.113 0.452 0.679 0.113
0 0 0 0.075 0.113 0.019 0.075 0.113 0.019
. 3
1.90910 . 3
5.74610 964.217 . 3
1.90910 . 3
5.74610 964.217 0 0 0
.
5.74610
3 .
1.72810
4 .
2.87310
3 .
5.74610
3 .
1.72810
4 .
2.87310
3
0 0 0
964.217 .
2.87310
3
472.27 964.217 .
2.87310
3
472.27 0 0 0
. 3
1.90910 . 3
5.74610 . 3
964.217 7.11810 . 3
2.07710 333.842 . 3
5.2110 . 3
7.82310 . 3
1.29810
[K ] =
g
. 3
5.74610 . 4
1.72810 . 3
2.87310 . 3 2.90310
2.07710 . 4 . 3
4.82910 . 3
7.82310 . 4
1.17510 . 3
1.95610
964.217 . 3
2.87310 472.27 . 3
333.842 4.82910 801.111 . 3
1.29810 . 3
1.95610 328.842
0 0 0 .
5.2110
3 .3
7.82310 .
1.29810
3 .
5.2110
3 .
7.82310
3 . 3
1.29810
0 0 0 . 3
7.82310 . 4
1.17510 . 3
1.95610 . 3 1.17510
7.82310 . 4 . 3
1.95610
0 0 0 . 3
1.29810 . 3
1.95610 328.842 . 3 1.95610
1.29810 . 3 328.842
74 - Capitolul 2
Din sistemul de ecuaţii global, prin impunerea condiţiilor pe contur se obţine
următorul sistem de ecuaţii:
⎧ F1x ⎫ ⎧0⎫
⎪F ⎪ ⎪0⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ ⎪
⎪ F1z ⎪ ⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ ⎪ u2 ⎪
⎪ ⎪
[ ]
⎨ F2 y ⎬ = K g
⎪ ⎪
⋅⎨ 0 ⎬,
⎪− P ⎪ ⎪w ⎪
⎪ ⎪ ⎪ 2⎪
⎪ F3 x ⎪ ⎪0⎪
⎪F ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 3y ⎪ ⎪0⎪
⎪⎩ F3z ⎪⎭ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
din care se obţin următoarele sisteme de ecuaţii:
⎧ 0 ⎫ ⎡7,118 ⋅ 10 3 − 333,842 ⎤ ⎧ u 2 ⎫ ;
⎨ ⎬=⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎩− P ⎭ ⎣ − 333,842 801,111 ⎦ ⎩ w 2 ⎭
⎧ F1 x ⎫ ⎡ − 1,909 ⋅ 10 3 − 964 .217 ⎤
⎪F ⎪ ⎢ ⎥
⎪ 1 y ⎪ ⎢ − 5,746 ⋅ 10 − 2,873 ⋅ 10 4 ⎥
3
2.683. 10
4
⎧ F1x ⎫
⎪F ⎪ 8.002. 10
4
⎪ 1y ⎪
1.318. 10
4
⎧ u2 ⎫ 1.194 ⎪ F1z ⎪
⎨ ⎬= (mm)
⎪ ⎪
⎩w 2 ⎭ 25.463 ⎨ F2 y ⎬ = 1.205. 10
5 (N)
⎪F ⎪ 2.683. 10
4
⎪ 3x ⎪
⎪ F3y ⎪ 4.046. 10
4
⎪ ⎪
⎩ F3z ⎭ 6.823. 10
3
Elemente finite de tip arc - 75
E.F. de tip arc elicoidal are caracteristici comune E.F. de tip bară cu un singur
grad de libertate pe nod şi anume poate prelua numai sarcini de întindere sau
compresiune. Constanta elastică a elementului elastic de tip arc elicoidal cu spire
strânse este de forma:
Gd 4
k= , (2.4.1)
64R 3 n
unde:
G- modulul de elasticitate transversal;
d- diametrul sârmei din care este confecţionat arcul;
2R- diametrul mediu de înfăşurare al spirei, Fig. 2.4.1;
n- numărul de spire active a arcului.
D=2R
i j
Fi
Fj
uj
ui
d
Fig. 2.4.1
sau
{Fe } = [K e ]⋅ {U e } (2.4.3)
unde:
Gd 4 ⎡ 1 − 1⎤ ⎡ k − k ⎤
[K e ] = = , este matricea de rigiditate a
64R 3n ⎢⎣− 1 1 ⎥⎦ ⎢⎣− k k ⎥⎦
elementului;
76 - Capitolul 2
⎧Fi ⎫ ⎧u i ⎫
{Fe } = ⎨ ⎬ şi {u e } = ⎨ ⎬ , sunt matricele forţelor nodale exterioare
⎩Fj ⎭ u
⎩ ⎭j
1 k1 k2
2
1 2 3
x
P P
u1 u2 2 u3 3
1
Fig. 2.4.2
gl
1 2 3
⎧ F1 ⎫ ⎡ k1 − k1 0 ⎤ ⎧ u1 ⎫ 1
⎪ ⎪ ⎢ ⎪ ⎪
⎨F2 ⎬ = ⎢− k1 k1 + k 2 − k 2 ⎥⎥ ⎨u 2 ⎬ 2 (2.4.7)
⎪F ⎪ ⎢ 0 − k2 k 2 ⎦⎥ ⎪⎩ u 3 ⎪⎭ 3
⎩ 3⎭ ⎣
Sau: {F } = [K ]⋅ {U }
g g g (2.4.8)
unde:
[K ] - matricea de rigiditate a sistemului de arcuri;
g
Aplicaţia A.2.4.1
Se cere să se calculeze:
1-matricea de rigiditate a sistemului de arcuri
2-deplasările nodurilor 2 şi 3
3-forţele de reacţie din 1 şi 4
4-forţa din arcul 2
P
3
1 k1 2 k2 k3
2 3 x
1 4
u1 u2 u3
u4
1 2 3
4
Fig. 2.4.1
Se cunosc:
a) Constantele arcurilor, k1=100 N/mm; k2= 200 N/mm;
k3= 100 N/mm;
b) Valoarea forţei P=500 N;
c) Deplasările u1=u4=0.
Rezolvare:
⎧ F11 ⎫ ⎡ 100 − 100 0 0 ⎤ ⎧ u1 ⎫
⎪ F ⎪ ⎢− 100 100 0⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎧ F11 ⎫ ⎡ 100 − 100⎤ ⎧ u1 ⎫ ⎪ 12 ⎪ 0
⎨ ⎬=⎢ ⎥ ⎨ ⎬⇒ ⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬
⎩ F12 ⎭ ⎣ − 100 100 ⎦ ⎩u 2 ⎭ ⎪0 ⎪ ⎢ 0 0 0 0⎥ ⎪ 0 ⎪
⎢
⎪⎩ 0 ⎪⎭ ⎣ 0 ⎥
0 0 0⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
Elemente finite de tip arc - 79
⎧ 0 ⎫ ⎡0 0 0 0⎤ ⎧ 0 ⎫
⎤ ⎪ ⎪ ⎢ 0⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎧F22 ⎫ ⎡ 200 − 200 ⎥ ⎧u 2 ⎫ ⎪F22 ⎪ 0 200 − 200
⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬ ⇒ ⎨ ⎬=⎢ ⎨ ⎬
⎩F23 ⎭ ⎢⎣− 200 200 ⎥⎦ ⎩u 3 ⎭ ⎪F23 ⎪ ⎢0 − 200 200 0⎥ ⎪ u 3 ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭ ⎢⎣0 0 0
⎥
0⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
⎧ 0 ⎫ ⎡0 0 0 0 ⎤⎧ 0 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ 0 ⎥⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎧F33 ⎫ ⎡ 100 − 100⎤ ⎧u 3 ⎫ ⎪ 0 ⎪ ⎢0 0 0
⎨ ⎬=⎢ ⎥⎨ ⎬ ⇒ ⎨ ⎬ = ⎨ ⎬
0 100 − 100⎥ ⎪u 3 ⎪
⎩F34 ⎭ ⎣− 100 100 ⎦ ⎩u 4 ⎭ ⎪F33 ⎪ ⎢0
⎪⎩F34 ⎪⎭ ⎢⎣0 ⎥
0 − 100 100 ⎦ ⎪⎩u 4 ⎪⎭
Prin urmare rezultă:
⎧ F1 ⎫ ⎧ F11 ⎫ ⎡ 100 − 100 0 0 ⎤ ⎧ u1 ⎫
⎪F ⎪ ⎪ ⎪ ⎢
0 ⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎪ 2 ⎪ ⎪F12 + F22 ⎪ ⎢− 100 300 − 200
⎨ ⎬= ⎨ ⎬= ⎨ ⎬
⎪F3 ⎪ ⎪F23 + F33 ⎪ ⎢ 0 − 200 300 − 100⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪⎩F4 ⎪⎭ ⎪⎩ F34 ⎪⎭ ⎣ 0⎢ ⎥
0 − 100 100 ⎦ ⎪⎩u 4 ⎪⎭
Aplicând condiţiile pe contur u1 = u 4 =0, şi F2 =0 şi F3 =P, obţinem:
⎧ F1 ⎫ ⎡ 100 − 100 0 0 ⎤ ⎧0⎫
⎪ 0 ⎪ ⎢− 100 100 − 200 0 ⎥⎥ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⎪ ⎪ ⎢
⎨ ⎬= ⋅⎨ ⎬⇒
⎪P⎪ ⎢ 0 − 200 300 − 100⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪⎩F4 ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0
⎥
− 100 100 ⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
⎧0⎫
⎧ 0 ⎫ ⎡− 100 − 100 − 200 0 ⎤ ⎪⎪u 2 ⎪⎪
⇒⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬
⎩P ⎭ ⎣ 0 − 200 300 − 100⎥⎦ ⎪u 3 ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭
⎧ 0 ⎫ ⎡ 100 − 200⎤ ⎧u 2 ⎫
de unde se obţine: ⎨ ⎬ = ⎢ ⎥⎨ ⎬
⎩P ⎭ ⎣− 200 300 ⎦ ⎩u 3 ⎭
şi F4 = − 100 ⋅ 43
Aplicaţia A.2.4.2
Să se găsească matricea de rigiditate a sistemului de arcuri din figura A.2.4.2 şi
să se stabilească dacă aceasta este sau nu matrice singulară.
1 F1
k4
4
4 1 k1 u1
2
1
k2 F2
u4
3 5
4 2
3 k3
u3 u5
u2
2 3 5
Fig. A.2.4.2
Rezolvare
Numerotarea nodurilor şi elementelor în conformitate cu Fig. A.2.4.2 este
arbitrară. Conexiunile elementelor şi sunt prezentate în tabelul A.2.4.2.
Elemente finite de tip arc - 81
Tabelul A.2.4.2
Numărul elementului Nodurile i,j Grade de libertate
1 4,2 4,2
2 2,3 2,3
3 3,5 3,5
4 2,1 2,1
4 2 2 3
− k1 ⎤ 4 − k2 ⎤ 2
[K1 ] = ⎡⎢ ⎡ k2
k1
⎥ ; [K 2 ] = ⎢ ;
⎣ − k1 k1 ⎦ 2 ⎣− k 2 k 2 ⎥⎦ 3
3 5 2 1
− k3 ⎤ 3 − k4 ⎤ 2
[K 3 ] = ⎡⎢ [K 4 ] = ⎡⎢
k3 k4
; .
⎣− k 3 k 3 ⎥⎦ 5 ⎣− k 4 k 4 ⎥⎦ 1
1 2 3 4 5
⎡0 0 0 0 0⎤ 1 ⎡0 0 0 0 0⎤
⎢0 k 0 − k1 0⎥⎥ 2 ⎢0 k − k2 0 0⎥⎥
⎢ 1 ⎢ 2
[K1 ]e = ⎢0 0 0 0 0⎥ 3 ; [K 2 ]e = ⎢0 − k 2 k2 0 0⎥ ;
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢0 − k 1 0 k1 0⎥ 4 ⎢0 0 0 0 0⎥
⎢⎣0 0 0 0 0⎥⎦ 5 ⎢⎣0 0 0 0 0⎥⎦
82 - Capitolul 2
⎡0 0 0 0 0 ⎤ ⎡ k4 − k4 0 0 0⎤
⎢0 0 0 0 0 ⎥ ⎥ ⎢− k k4 0 0 0⎥⎥
⎢ ⎢ 4
[K 3 ]e = ⎢0 0 k3 0 − k 3 ⎥ ; [K 4 ]e = ⎢ 0 0 0 0 0⎥ ;
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 ⎥ ⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢⎣0 0 − k3 0 k 3 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 0 0 0 0⎥⎦
1 2 3 4 5
⎡ k4 − k4 0 0 0 ⎤1
⎢− k k1 + k 2 + k 4 − k2 − k1 0 ⎥⎥ 2
⎢ 4
[ ]
Kg = ⎢ 0 − k2 k 2 + k3 0 − k3 ⎥ 3
⎢ ⎥
⎢ 0 − k1 0 k1 0 ⎥4
⎢⎣ 0 0 − k3 0 k 3 ⎥⎦ 5
Aplicaţia A.2.4.3
k4 k3
γ=1250
β=300
P
k1
α=450
k2
Fig. A.2.4.3
Rezolvare
Numerotarea nodurilor, elementelor şi gradelor de libertate este prezentată în
figura A.2.4.3.
F4y
y
F5y v4
v5 F4x
5 u5 3 u4
F5x
γ=1250 k3 4
k4
v1
4 v2 β=300
O
F1y u1 x
P
1 u2 2
k1
1
α=450
F1x k2
v3
2 u3
F3x
3
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0⎥⎥
⎢
⎢ 225 130 0 0 − 225 − 130 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 75 0 0 − 130 − 75 0 0⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0⎥
[K 3 ]e = ⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0⎥
⎢ 225 130 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢ 75 0 0⎥
⎢ s i m. 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0⎥⎦
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎤
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥
⎢
⎢ 41,04 − 19,16 0 0 0 0 41,04 19,16 ⎥
⎢ ⎥
⎢ 8,95 0 0 0 0 19,16 − 8,95 ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 ⎥
[K 4 ]e = ⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢s i m. 41,04 − 19,16⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 8,95 ⎦⎥
După impunerea condiţiilor pe contur şi asamblarea matricelor de rigiditate a
elementelor în matricea de rigiditate a structurii, se obţine sistemul:
⎧ F1x ⎫ ⎡100 0 −100 0 0 0 0 0 0 0 ⎤ ⎧0⎫
⎪F ⎪ ⎢
⎪ 1y ⎪ ⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎪− P⎪ ⎢ 466,04 10,84 −100 100 − 225 − 130 − 41,04 19,16 ⎥ ⎪u 2 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪0⎪ ⎢ 183,95 100 − 100 −130 − 75 19,16 − 8,95 ⎥ ⎪v 2 ⎪
⎪⎪F3x ⎪⎪ ⎢ 100 − 100 0 0 0 0 ⎥ ⎪⎪ 0 ⎪⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥⋅⎨ ⎬
⎪F3y ⎪ ⎢ 100 0 0 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪F4x ⎪ ⎢ 225 130 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪F4x ⎪ ⎢ 75 0 0 ⎥ ⎪0⎪
⎪F5x ⎪ ⎢ S i m. 41,04 − 19,16⎥ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩F5y ⎪⎭ ⎢⎣ 8,95 ⎥⎦ ⎪⎩ 0 ⎪⎭
86 - Capitolul 2
⎧u 2 ⎫ ⎧− 3,223⎫
⎨ ⎬=⎨ ⎬ (mm);
⎩v 2 ⎭ ⎩ 0,19 ⎭
⎧ F1x ⎫ ⎧ 322,303 ⎫
⎪F ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪F3x ⎪ ⎪ 341,296 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪F3 y ⎪ ⎪− 341,296⎪
⎨ ⎬=⎨ ⎬ (N).
⎪F4 x ⎪ ⎪ 700,49 ⎪
⎪F4 y ⎪ ⎪ 404,749 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪F5 x ⎪ ⎪ 135,912 ⎪
⎪F5 y ⎪ ⎪ − 63,453 ⎪
⎩ ⎭ ⎩ ⎭
Elemente finite de tip bară - 87
1 2 3 4
Numerotarea gradelor
⎧ Tyi ⎫ ⎡ k1,1 k1, 2 k1,3 k1, 4 ⎤ ⎧0⎫ 1 de libertate pe element
⎪M ⎪ ⎢ k k 2, 2 k 2,3 k 2, 4 ⎥⎥ ⎪⎪0⎪⎪
⎪ zi ⎪ ⎢ 2,1 2
⎨ ⎬= ⋅⎨ ⎬ (2.5.1.3)
⎪ Tyj ⎪ ⎢⎢ k 3,1 k 3, 2 k 3, 3 k 3, 4 ⎥ ⎪1⎪ 3
⎥
⎪⎩M zj ⎪⎭ ⎣k 4,1 k 4, 2 k 4,3 k 4, 4 ⎦ ⎪⎩0⎪⎭ 4
⎧ Tyi ⎫ ⎡ k1,3 ⎤
⎪M ⎪ ⎢ k ⎥
⎪ zi ⎪ ⎢ 2,3 ⎥
⎨ ⎬= (2.5.1.4)
⎪ Tyj ⎪ ⎢⎢ k 3,3 ⎥⎥
⎪⎩M zj ⎪⎭ ⎣k 4,3 ⎦
y E, A, Iz
x
k2,1 k1,1
k3,1
k4,1
v1=1
Fig. 2.5.1.2
Elemente finite de tip bară - 89
k3,2
k1,2 ϕi=1 k4,2
k2,2 x
L
Fig. 2.5.1.4
d2v d
2
= 2 [N ]⋅ {U e } = [B]⋅ {U e } (2.5.2.5)
dx dx
unde [B] este matricea de interpolare a deformaţiilor specifice pe element.
Matricea [B] poate fi scrisă sub forma:
d2 ⎡ d2 d2 d2 d2 ⎤
[B] = 2 [N] = ⎢ 2 N1 N2 N3 N4 ⎥ =
dx ⎣ dx dx 2 dx 2 dx 2
⎦ (2.5.2.6)
⎡ 6 12x 4 6x 6 12x 2 6x ⎤
= ⎢− 2 + 3 − + 2 − − + 2⎥
⎣ L L L L L2 L3 L L ⎦
2V 2 0 A ⎝ Iz ⎠ E ⎝ Iz ⎠ (2.5.2.7)
T
1
L
⎛ L
⎞ 2
⎛ 2
⎞
= ∫ (M z )T ⋅ 1 ⋅ M z ⋅ dx = 1 ∫ ⎜⎜ d v2 ⎟⎟ ⋅ EI z ⋅ ⎜⎜ d v2 ⎟⎟ ⋅ dx
20 EI z 2 0 ⎝ dx ⎠ ⎝ dx ⎠
2 ⎜0 ⎟
⎝ ⎠
În acelaşi timp expresia lucrului mecanic al forţelor exterioare este:
1
L= {U e }T ⋅ {Fe } = 1 {U e }T ⋅ [K e ]⋅ {U e } (2.5.2.9)
2 2
Comparând ultimele două relaţii rezultă:
L
[K e ] = ∫ [B]T ⋅ E ⋅ I z ⋅ [B]⋅ dx (2.5.2.10)
0
Elemente finite de tip bară - 93
Aplicaţia A.2.5.2.1
Pentru structura din Fig. A.2.5.2.1, se cere să se calculeze rotaţia punctului de
aplicaţie al momentului M, şi reacţiunile din reazeme. Se cunosc:
M=15 KNm;
Iz=3⋅106 mm4;
L=0,7 m;
E=2,1⋅105;
(Se va neglija efectul produs de forşele axiale)
M
EIz
L 2L
Fig. A.2.5.2.1
Rezolvare:
În Fig.A.2.5.2.2 este prezentată discretizarea structurii şi modul de numerotare
a nodurilor şi gradelor de libertate.
5 5 5
v1 v2 v3
5
ϕ1
5 ϕ2 5 ϕ3 x
1 2 3
1 2
Fig. A.2.5.2.2
Rezultă:
ϕ2=2,778⋅10-3 (rad)
⎧ ⎫( N)
⎧ T1y ⎫ ⎧ 2,143⋅104 ⎫ ⎪
⎪M ⎪ ⎪ ⎪ ( Nmm) ⎪
⎪ 1z ⎪ ⎪ 5 ⋅10 ⎪ ⎪
6
⎪
⎪ ( N ) ⎪⎪
⎪⎪ T2y ⎪⎪ ⎪⎪−1,607⋅10 ⎪⎪ , ⎪
4
⎨ ⎬=⎨ ⎬ ⎨ ⎬
( Nmm)⎪
⎪ M ⎪ ⎪ 1,5 ⋅10 ⎪ ⎪
7
⎪ T3y ⎪ ⎪− 5,359⋅103 ⎪ ⎪ ( N) ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩M3z ⎪⎭ ⎪⎩ 2,5 ⋅106 ⎪⎭ ⎩ ⎪( Nmm)⎭⎪
Elemente finite de tip bară - 95
Un caz frecvent întâlnit pentru structurile plane este cazul solicitării date de
prezenţa forţelor axiale, tăietoare şi momentului încovoietor. Considerăm extrasă dintr-
o astfel de structură un element finit în a cărui noduri i şi j acţionează forţa axială N,
forţa tăietoare Ty şi momentul Mz, Fig. 2.6.1.1.
y
Tyj
Tyi
Mzi Mzj
E, Iz ,A x
Ni z j Nj
i
L
6
ϕj
j’
i’ 3 vj 5
ϕi
2 vi
i j
ui uj
1 4
Fig.2.6.1.1
transversale A, şi cu momentul de inerţie axial Iz, (axa z fiind axa normală pe planul
structurii), vor avea câte şase componente cumulate în ordinea de numerotarea gradelor
de libertate pe element. Matricea de rigiditate a elementului, {K e }, va avea
dimensiunile 6x6. În constituirea matricei de rigiditate vom aplica metoda directă şi
vom avea în vedere rezultatele obţinute pentru elementul finit cu un singur grad de
libertate pe nod, (paragrafele 2.1.1 şi 2.5.1). Ecuaţia care defineşte relaţia dintre forţe şi
deplasări pe domeniul elementului finit este:
⎡ ES ES ⎤
⎢ L 0 0 − 0 0 ⎥
L
⎢ 12EI z 6EIz 12EI z 6EIz ⎥ ⎧ u ⎫
⎧ Ni ⎫ ⎢ 0 0 − ⎥ i
⎪T ⎪ ⎢ L3 L2 L3 L2 ⎥ ⎪ v ⎪
⎪ ⎪ ⎢
yi
6EIz 4EI z 6EI 2EI z ⎥ ⎪ i ⎪
⎪⎪M zi ⎪⎪ ⎢ 0 0 − 2z ⎪ ⎪
L2 L L L ⎥ ⋅ ⎪ϕi ⎪ (2.6.1.1)
⎨ ⎬ = ⎢ ES ES ⎥ ⎨u ⎬
⎪ N j ⎪ ⎢− 0 0 0 0 ⎥ ⎪ j⎪
⎪ Tyj ⎪ ⎢ L L ⎥ ⎪v ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 12EI 6EI z 12EI z 6EI z ⎥ ⎪ j ⎪
⎩⎪M zj ⎭⎪ ⎢
0 − 3z − 0 − 2 ⎪ϕ ⎪
L L2 L3 L ⎥ ⎩ j⎭
⎢ 6EIz 2EIz 6EI 4EIz ⎥
⎢ 0 0 − 2z ⎥
⎣ L2 L L L ⎦
Cum pentru structurile plane elementele finite pot fi orientate diferit, în raport
cu sistemul de axe global al structurii, este necesară găsirea relaţiilor de transformare
care să permită abordarea unitară a vectorilor forţă şi deplasare precum şi a matricelor
de rigiditate a elementelor componente.
Ca şi în cazul elementelor finite de tip bară cu un singur grad de libertate,
paragraful 2.2, rel. (2.2.9), şi în acest caz matricea de rigiditate a elementului finit
raportată la sistemul de axe global, Fig. 2.6.1.2, este dată de o relaţie de forma:
[ ]
[K e ] = [T]T ⋅ K *e ⋅ [T] (2.6.1.2)
unde:
[K ] reprezintă matrice de rigiditate a elementului raportată la sistemul de axe
*
e
local;
[T] reprezintă matricea de transformare din sistemul de axe local în sistemul de
axe global.
Cu notaţiile:
a=cosα; b=sinα; (2.6.1.3)
*
în condiţia în care axele z şi z se suprapun, adică unghiul dintre ele, notat cu γ, este
nul, Fig. 2.6.1.3, putem scrie pentru nodul i, următoarele relaţii de transformare din
sistemul de axe global xyz, în sistemul local x* y* z*:
Elemente finite de tip bară - 97
y
y *
x*
j
α
i x
z=z*
Fig. 2.6.1.2
y
y
* α
*
x
vi
* *
vi ui
α
vi
x
ui i ui
ϕi=ϕi*
z=z*
Fig. 2.6.1.3
u *i = u i ⋅ cos α + v i ⋅ sin α = u i ⋅ a + v i ⋅ b
v *i = −u i ⋅ sin α + v i ⋅ cos α = −u i ⋅ b + v i ⋅ a (2.6.1.4)
ϕ*i = ϕ ⋅ cos γ = 1
⎧u *i ⎫ ⎡ a b 0 0 0⎤ ⎧ u i ⎫
0
⎪ *⎪ ⎢
⎪ v i ⎪ ⎢− b a 0 0 0⎥⎥ ⎪⎪v i ⎪⎪
0
⎪⎪ϕ*i ⎪⎪ ⎢ 0 0 1 0 0⎥ ⎪⎪ϕ i ⎪⎪
0
⎨ *⎬ = ⎢ ⎥⋅⎨ ⎬ (2.6.1.5)
⎪u j ⎪ ⎢ 0 0 0 a b 0⎥ ⎪ u j ⎪
⎪ v *j ⎪ ⎢ 0 0 0 − b a 0⎥ ⎪ v j ⎪
⎪ *⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ϕ j ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0 0 0 0 1⎥⎦ ⎪⎩ ϕj ⎪⎭
Sau:
{U } = [T]⋅ {U },
*
e e (2.6.1.6)
unde:
{U } , este matricea deplasărilor nodale raportată la sistemul de axe local;
*
e
Aplicaţia A.2.6.1
Pentru bara cotită din figura A.2.6.1.1 se cere să se calculeze reacţiunile şi
deplasarea punctului de aplicaţie a momentului M. Se cunosc:
M=15 KNm;
Iz=3⋅106 mm4;
L=0,7 m;
E=2,1⋅105 N/mm2
A=2000 mm2;
Elemente finite de tip bară - 99
2L
M
EIz
EIz L
Fig.A.2.6.1.1
5 v3 8
v2
4
u2 7
2 u3
6
3
ϕ2 2 EIz ϕ3
9
1
v1 2
3
ϕ1 u1
1
x
1
Fig.A.2.6.1.2
y*=y
x*= y
x* x
2 2 2 3
1
α=900
y* x
1
Fig.A.2.6.1.3
100 - Capitolul 2
Tab. A.2.6.1.1
Coordonatele α
libertate pe
Momentul de
Lungimea
inerţie axial
Grade de
[0]
elasticitate
nodurilor în raport cu
Nodurile
element
element
Modulul
sin(α)
cos(α)
E.F
Nr.
sistemul de axe
de
i,j
b
a
global
xi yi xj yj
1 1,2 1,2,3,4,5,6 L Iz 0 0 0 L E 900 0 1
2 2,3 4,5,6,7,8,9 2L Iz 0 L 2L L E 00 1 0
3 . 10 3 . 10
5 5
0 0 0 0
⎧ F1x ⎫ 2.20410
După
. 4rezolvarea
0 sistemului
7.71410 . 6 2.20410 . obţinem:
4
0 . 6
7.71410 0 0 0
⎧0⎫
⎪ F ⎪ ⎪0⎪
⎪ 1y ⎪ 0 6. 10
5
0 0 6. 10
5
0 0 0 0 ⎪ ⎪
⎪ M1z ⎪ 7.71410 . 6 0 3.6. 10
9
7.71410. 6 0 1.8. 10
9
0 0 0
⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ 0 ⎪ 2.20410 . 4
0 .
7.71410
6
3.22. 10
5
0 .
7.71410
6
3. 10
5
0 0 ⎪⎪ u 2 ⎪⎪
⎪ ⎪
⎨ 0 ⎬ = 0 .
6 10
5
0 0 6.02810. 5 . 6
1.92910 0 . 3 1.92910
2.75510 . 6 ⎨v 2 ⎬
⎪15⋅106 ⎪ ⎪ϕ ⎪
. 6 1.8. 10
9 . 6 1.92910 . 6 5.4. 10
9 . 6 9. 10
8
⎪ ⎪ 7.71410 0 7.71410 0 1.92910 ⎪ 2⎪
⎪ F3x ⎪ 0 0 0 3. 10
5
0 0 3. 10
5
0 0 ⎪0⎪
⎪ ⎪ ⎪0⎪
F
⎪ 3y ⎪ . 3 . 6 . 3 . 6
0 0 0 0 2.75510 1.92910 0 2.75510 1.92910 ⎪ ⎪
⎪⎩ 0 ⎪⎭ 0 0 0 0 1.92910. 6 9. 10
8
0 . 6
1.92910 1.8. 10
9
⎩⎪ 0 ⎭⎪
Aplicaţia A.2.6.2
Pentru bara cotită din figura A.2.6.2.1 se cere să se calculeze reacţiunile şi
deplasarea punctului de aplicaţie a momentului M. Se cunosc:
M=15 KNm;
p=24 KN/m
Iz=3⋅106 mm4;
L=0,7 m;
E=2,1⋅105 N/mm2 ;
A=2000 mm2.
EIz
L
EIz
2L
Fig.A.2.6.2.1
Rezolvare:
Faţă de aplicaţia A.2.6.1, structura păstrează aceleaşi caracteristici fiind
diferite condiţiile pe contur. În metoda elementelor finite condiţiile pe contur pot fi
introduse numai în noduri. De aceea sarcina distribuită aplicată pe toată lungimea
elementului finit se va înlocui cu o sarcină echivalentă aplicată numai în noduri. Prin
sarcini echivalente se înţelege acele sarcini care aplicate asupra barei dau acelaşi lucru
mecanic ca şi sarcinile reale.
Sarcinile nodale echivalente în cazul sarcinii uniform distribuite, sunt
reprezentate în figura A.2.6.2.2.
Elemente finite de tip bară -103
L
pL/2 pL/2
2 pL2/12
pL /12
Fig. A.2.6.2.2
F3y
-pL=F2y
2 EIz 3 F3x
L
F1y EIz
F1x
M1z 1
2L
Fig.A.2.6.2.3
⎧ F1x ⎫ . 4
2.20410 0 . 6 2.20410
7.71410 . 4 0 . 6
7.71410 0 0 0 ⎧ u1 ⎫
⎪F ⎪ 5 5 ⎪u ⎪
0 6. 10 0 0 6. 10 0 0 0 0 ⎪ 1⎪
⎪ 1y ⎪
⎪M1z ⎪ .
7.71410
6
0 3.6. 10
9 .
7.71410
6
0 1.8. 10
9
0 0 0 ⎪ ϕ1 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪u 2 ⎪
. 4 . 6 . 5 . 6 5
⎪ F2x ⎪ 2.20410 0 7.71410 3.2210 0 7.71410 3. 10 0 0
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ F2y ⎬ = 0 6. 10
5
0 0 . 5 1.92910
6.02810 . 6 0 . 3 1.92910
2.75510 . 6 ⎨v 2 ⎬
⎪M ⎪ . 6 9 . 6 1.92910
. 6 9 . 6 8 ⎪ϕ ⎪
7.71410 0 1.8. 10 7.71410 5.4. 10 0 1.92910 9. 10 ⎪ 2⎪
⎪ 2z ⎪
⎪ F3x ⎪ 0 0 0 3. 10
5
0 0 3. 10
5
0 0 ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪v ⎪
⎪ F3y ⎪ . 3 . 6 . 3 . 6
0 0 0 0 2.75510 1.92910 0 2.75510 1.92910 ⎪ 3⎪
⎪⎩M3z ⎪⎭ 0 0 0 0 . 6
1.92910 9. 10
8
0 . 6
1.92910 1.8. 10
9 ⎪⎩ϕ3 ⎪⎭
⎧ F1x ⎫ ⎧ u1 ⎫ ⎧ 0 ⎫
⎧ F1x ⎫ ⎪ ⎪
⎪ F ⎪ ⎪ F1y ⎪ ⎪u ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ 1y ⎪ ⎪ M1z ⎪ ⎪ 1⎪ ⎪ ⎪
⎪M1z ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ϕ1 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ F2x ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ F2x ⎪ ⎪ − pL ⎪ ⎪u 2 ⎪ ⎪u 2 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎨ F2y ⎬ = ⎨ pL2 ⎬; ⎨v 2 ⎬ = ⎨v 2 ⎬ .
⎪M ⎪ ⎪M + ⎪ ⎪ϕ ⎪ ⎪ϕ ⎪
⎪ 2z ⎪ ⎪ 3 ⎪ ⎪ 2⎪ ⎪ 2⎪
⎪ F3x ⎪ ⎪ F3x ⎪ ⎪u 3 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ F ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ F3y ⎪ ⎪ 3y 2 ⎪ ⎪ v3 ⎪ ⎪ 0 ⎪
⎪⎩M3z ⎪⎭ ⎪ − pL ⎪ ⎪⎩ϕ3 ⎪⎭ ⎪⎩ϕ3 ⎪⎭
⎪⎩ 3 ⎪⎭
Elemente finite de tip bară -105
Myi Myj
E, Iy , Ip, A Mtj
Mti
x
i j
Tzi Tyj
L
z
ϕyj 6
ϕyi 3
1 ϕxi x
i j ϕxj 4
2 wi wj
5
z
Fig. 2.6.2.1
⎧M xi ⎫ ⎧ϕ xi ⎫
⎪F ⎪ ⎪w ⎪
⎪ zi ⎪ ⎪ i⎪
⎪M ⎪ ⎪ϕ ⎪
{Fe } = ⎪⎨ yi ⎪⎬; {U e } = ⎪⎨ yi ⎪⎬. (2.6.2.1)
⎪M xj ⎪ ⎪ϕ xj ⎪
⎪ Fzi ⎪ ⎪w j ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪⎩ M yj ⎪⎭ ⎪⎩ϕ yj ⎪⎭
Referindu-ne la torsiunea barelor circulare (Fig. 2.6.2.2), se poate scrie relaţia:
M xi ⋅ L
= Δϕ (2.6.2.2)
G ⋅ Ip
Pentru Δϕ =1, rezultă expresia rigidităţii k la torsiune:
G ⋅ Ip
k= (2.6.2.3)
L
Δϕ
x Mxi
Fig. 2.6.2.2
Matricea de rigiditate a elementului finit astfel considerat va fi:
⎡ GI p GI p ⎤
⎢ 0 0 − 0 0 ⎥
⎢ L L
⎢ 0 12EI y 6EI y 12EI y 6EI y ⎥⎥
0 −
⎢ L3 L2 L3 L2 ⎥
⎢ 6EI y 4EI y 6EI y 2EI y ⎥
⎢ 0 0 − ⎥ (2.6.2.3)
[K e ] = ⎢ GI L2 L
GI p
L2 L ⎥
⎢− p 0 0 0 0 ⎥⎥
⎢ L L
⎢ 12EI y 6EI y 12EI y 6EI y ⎥
⎢ 0 − 3 − 2 0 − ⎥
⎢ L L L3 L2 ⎥
⎢ 6EI y 2EI y 6EI y 4EI y ⎥
⎢⎣ 0 0 − 2
L2
L L L ⎥⎦
Elemente finite de tip bară -107
2.7. Elemente finite de tip bară cu şase grade de libertate pe nod. Starea
generală de solicitare
Vom studia cazul unui element de tip bară cu încărcări aplicate numai în
noduri. De asemenea admitem că elementul de tip bară se află într-o stare triaxială de
solicitare, deci la nivelul celor două noduri ale elementului finit sunt prezente cele şase
componente ale eforturilor: Nx, Ty, Tz, Mz, My, Mx=Mt, (Fig. 2.7.1).
Pentru elementul finit studiat se cunoaşte forma secţiunii transversale şi de
asemenea se cunosc caracteristicile geometrice ale secţiunii, ( S [mm2]; Iz [mm4]; Iy
[mm4]; It = Ix [mm4] ), considerate constante pe lungimea L.
Fiecăreia din cele şase componente ale forţelor generalizate aplicate la capetele
elementuli finit, îi corespunde câte o deplasare a cărui sens pozitiv coincide cu cel al
axelor de coordonate ale sistemului local.
Starea de deformaţie este definită de cele şase componente ale deplasărilor la
fiecare din cele două noduri ale sale, trei deplasări liniare u, v, w şi trei deplasări
Myj
x
Mxj
y Nj
Tyj
j
Myi
e Tzj
Mzj
Tyi
Mxi
Tzi
Mzi
i
Ni
z
Fig. 2.7.1
unghiulare ϕx, ϕy, ϕz, corespunzător celor trei direcţii rectangulare x,y,z, Fig. 2.7.2.
108 - Capitolul 2
11 ϕyj 10
x
7 ϕxj
y 8 vj uj
5
ϕyi e
j
wj
9
ϕzj
2 vi
12
4 ϕxi wi 3
i
ui ϕzi 6
1 z
Fig. 2.7.2
⎡ ES ES ⎤
⎢ L 0 0 0 0 0 − 0 0 0 0 0 ⎥
L
⎢ 12EIz 6EIz 12EIz 6EIz ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 − 0 0 0 ⎥
⎢ L3 L2 L3 L2 ⎥
⎢ 12EIy 6EIy 12EIy 6EIy ⎥
⎢ 0 0 0 − 0 0 0 − 0 − 0 ⎥
L3 L 2
L 3
L2
⎢ GIt GI ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 − t 0 0 ⎥
⎢ L L ⎥
⎢ 6EIy 4EIy 6EIy 2EIy ⎥
⎢ 0 0 − 2 0 0 0 0 2
0 0 ⎥
L L L L
⎢
⎢ 0 6EIz 4EIz 6EI 2EIz ⎥⎥
0 0 0 0 − 2z 0 0 0
[ ]
Ke = ⎢
⎢ ES
L2 L2
ES
L L ⎥
⎥
⎢− L 0 0 0 0 0
L
0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 12EI 6EIz 12EIz 6EI ⎥
⎢ 0 − 3z 0 0 0 − 0 0 0 0 − 2z ⎥
⎢ L L2 L3 L ⎥
⎢ 12EIy 6EIy 12EIy 6EIy ⎥
⎢ 0 0 − 3 0 2
0 0 0 3
0 0 ⎥
⎢ L L L L2 ⎥
GI GIt
⎢ 0 0 0 − t 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ L L ⎥
⎢ 6EIy 2EIy 6EIy 4EIy ⎥
⎢ 0 0 − 2 0 0 0 0 2
0 0 ⎥
⎢ L L L L ⎥
⎢ 0 6EIz 2EIz 6EI 4EIz ⎥
0 0 0 0 − 2z 0 0 0
⎢⎣ L2 L L L ⎥⎦
(2.7.3)
Pentru obţinerea matricei de rigiditate a elementului finit raportată la sistemul
de axe global cu orientare diferită faţă de cea a sistemului de axe local se aplică o
relaţie de forma (2.6.1.2). Poziţia sistemului de axe propriu în raport cu sistemul de axe
global este definită de unghiurile αi , βi , γi , Fig. 2.7.3, (i=1,2,3).
Pentru constituirea matricei de transformare [T], se fac următoarele notaţii:
ai=cosαi; bi=cosβi; ci=cosγi (2.7.4)
unde:
α1 (x, x*); β1 (y, x*); γ1 (z, x*);
α2 (x, y*); β2 (y, y*); γ2 (z, y*);
α3 (x, z ); β3
*
(y, z ); γ3
*
(z, z*);
110 - Capitolul 2
Matricea de transformare [T] este o matrice 12x12, care are următoarea structură:
i x
z
z* (α3, β3, γ3)
Fig. 2.7.3
unde:
⎡ a1 b1 c1 ⎤
[Ti ] = ⎢⎢a 2 b2 c 2 ⎥⎥ , (2.7.6)
⎢⎣a 3 b3 c3 ⎥⎦
⎡0 0 0 ⎤
[0] = ⎢⎢0 0 0⎥⎥ . (2.7.7)
⎢⎣0 0 0⎥⎦
Capitolul 3
3. Metoda elementului finit aplicată la probleme de elasticitate plană
3.1. Studiul problemei în coordonate carteziene
y p1 y
px
py
p1
k
i e
h
p2 z
O x O
Fig. 3.1.1
Considerăm elementul finit e, (Fig. 3.1.2), extras din placa prezentată anterior.
Pentru elementul finit triunghiular studiat, pentru câmpul deplasărilor vom
considera pe domeniul său funcţiile u = u(x,y) şi v = v(x,y), unde u şi v reprezintă
componentele deplasărilor paralele cu axele de coordonate x respectiv y.
Pentru un nod oarecare i al elementului finit se pot alege drept grade de
libertate următoarele mărimi:
- deplasările din noduri:
u i = u (x i , y i ); v i = v(x i , y i ); (3.1.1)
- derivatele din noduri a deplasărilor:
⎛ ∂u ⎞ ∂u ⎛ ∂u ⎞ ∂u
⎜ ⎟ = (x i , y i ) ; ⎜⎜ ⎟⎟ = (x i , y i ) (3.1.2)
⎝ ∂x ⎠ i ∂x ⎝ ∂y ⎠i ∂y
vk
y k
xk
uk
vj
e
xj
uj
vi j
xi yk
ui yj
i
yi
x
O
Fig. 3.1.2
⎛ ∂v ⎞ ∂v ⎛ ∂v ⎞ ∂v
⎜ ⎟ = (x i , y i ) ; ⎜⎜ ⎟⎟ = (x i , y i ) (3.1.3)
⎝ ∂x ⎠ i ∂x ⎝ ∂y ⎠ i ∂y
În cazul nostru alegem drept grade de libertate numai deplasările u şi v din
noduri.
Elemente finite de stare plană -113
Pentru elementul finit e , (Fig 3.1.2), se poate alcătui vectorul deplasărilor nodale
pe element în unul din următoarele moduri:
⎧ ui ⎫ ⎧ ui ⎫
⎪v ⎪ ⎪u ⎪
⎪ i⎪ ⎪ j⎪
⎪u j ⎪ ⎪⎪u ⎪⎪
{U (e ) } ⎨⎪ v j ⎬⎪ ;
=
sau {U ( )}
e
= ⎨ k⎬
⎪ vi ⎪
. (3.1.6)
⎪u k ⎪ ⎪vj ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎩v k ⎭ ⎪⎩v k ⎪⎭
u (x , y )⎫
{U} = ⎧⎨ ⎬ (3.1.7)
⎩v(x , y )⎭
Relaţia (3.1.4), scrisă matriceal ne conduce la expresia:
⎧ c1 ⎫
⎪c ⎪
⎪ 2⎪
u (x, y )⎫ ⎧ c1 + c2 x + c3 y ⎫ ⎡1 x y 0 0 0 ⎤ ⎪⎪c3 ⎪⎪
{U} = ⎧⎨ ⎬=⎨ ⎬=⎢ ⎥⎨ ⎬
⎩ v ( x , y ) c +
⎭ ⎩ 4 5c x + c y
6 ⎭ ⎣0 0 0 1 x y⎦ ⎪c4 ⎪
⎪c 5 ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩c6 ⎪⎭
(3.1.8)
Cu notaţia :
⎧ c1 ⎫
⎪c ⎪
⎪ 2⎪
⎪c ⎪
{c} = ⎪⎨ 3 ⎪⎬ (3.1.9)
⎪c 4 ⎪
⎪c5 ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩c6 ⎪⎭
{U} = ⎡⎢
1 x y 0 0 0⎤
⎥ ⋅ {c} (3.1.10)
⎣0 0 0 1 x y ⎦
Pentru a exprima funcţia matriceală a deplasărilor {U} în funcţie de vectorul
{ }
deplasărilor nodale pe element U (e ) este necesar să determinăm parametrii ci , (unde
i=1,2,…6, în cazul nostru), în funcţie de deplasările din noduri pe care le considerăm
{ }
cunoscute. Vom scrie condiţiile ca pentru x = xp, y = yp, valorile date de U trebuie
să fie egale cu up , vp adică:
( ) ( )
u x p , y p = u p ; respectiv v x p , y p = v p . (3.1.11)
Din impunerea acestor condiţii pentru deplasările nodale incluse în
{ }
vectorul U (e ) , rezultă următoarea ecuaţie matriceală:
Elemente finite de stare plană -115
⎧ u i ⎫ ⎡1 x i yi 0 0 0 ⎤ ⎧ c1 ⎫
⎪ u ⎪ ⎢1 x
⎪ j⎪ ⎢ i yi 0 0 0 ⎥⎥ ⎪⎪c2 ⎪⎪
⎪ ⎪ ⎢ 0 ⎥ ⎪⎪c3 ⎪⎪
{U(e )} = ⎪⎨uvk ⎪⎬ = ⎢10 x0i yi
0
0
1
0
xi
⎥⋅⎨ ⎬
yi ⎥ ⎪c4 ⎪ (3.1. 12)
⎪ i⎪ ⎢
⎪ v j ⎪ ⎢0 0 0 1 xj y j ⎥ ⎪c 5 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩v k ⎪⎭ ⎢⎣0 0 0 1 xk y k ⎥⎦ ⎪⎩c6 ⎪⎭
Cu notaţia:
⎡1 x i yi 0 0 0 ⎤
⎢1 x yi 0 0 0 ⎥
⎢ i ⎥
⎢1 x yi 0 0 0 ⎥
[A] = ⎢ i ⎥
⎢0 0 0 1 xi yi ⎥ , (3.1.13)
⎢0 0 0 1 xj yj ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 1 xk y k ⎥⎦
{U} = ⎧⎨
u ( x , y ⎫ ⎡1 x y 0 0 0⎤
⋅ [A ] ⋅ {U (e )} (3.1.16)
−1
⎬=⎢ ⎥
⎩ v ( x , y ) ⎭ ⎣0 0 0 1 x y⎦
Cu notaţia:
[N ] = ⎡⎢
1 x y 0 0 0⎤
⋅ [A ]
−1
⎥ (3.1.17)
⎣0 0 0 1 x y⎦
obţinem:
{U} = [N] ⋅ {U (e )} (3.1.18)
Matricea [N ] definită de relaţia (3.1.17), reprezintă matricea de interpolare a
deplasărilor pe element. Această matrice dă regula de interpolare a deplasărilor pe
element în funcţie de deplasările nodale. Ţinând cont de relaţiile scrise anterior
116 - Capitolul 3
matricea [N] , care este o matrice de funcţii, se poate scrie sub forma:
⎡ N i (x, y ) N j (x, y ) N k (x , y ) 0 0 0 ⎤
[N] = ⎢ (3.1.19)
⎣ 0 0 0 Ni (x , y ) N j (x, y ) N k (x, y )⎥⎦
unde:
N i (x , y ) =
1
2S
(d j,k + bi x + a i y ) (3.1.20)
d j, k = x jyk − x k y j (3.1.21)
bi = y j − y k (3.1.22)
a i = −(x j − x k ) (3.1.23)
S - aria triunghiului i, j, k.
x j ; y j - coordonatele nodului j .
N j (x, y ); N k (x, y ) - se obţin prin permutarea circulară a indicilor în
ordinea: i, j, k.
În acest mod se obţine pentru deplasarea pe element funcţia matriceală
{U}sub forma:
⎧ ui ⎫
⎪u ⎪
⎪ j⎪
0⎤⎪ ⎪u k ⎪⎪
{U} = ⎡⎢ N i Nj Nk 0 0
⎨ ⎬, (3.1.24)
⎣0 0 0 Ni Nj N k ⎥⎦ ⎪ v i ⎪
⎪vj ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩ v k ⎪⎭
unde: Ni , Nj, Nk sunt funcţii de variabile x şi y, exprimate de relaţii de forma (3.1.20).
Vectorul deformaţiilor specifice {ε} pe element pentru starea plană de tensiune este
definit de relaţia:
⎡ ∂u ⎤
⎢ ⎥
⎡ εx ⎤ ⎢ ∂x ⎥
⎥ ∂v
{ε } = ⎢⎢ ε y ⎢
⎥ = ⎢
⎥
⎥
(3.1.25)
∂y
⎢ γ xy ⎥ ⎢ ∂u ⎥
⎣ ⎦ ∂v
⎢ + ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂x ⎥⎦
Elemente finite de stare plană -117
În aceste condiţii vectorul deformaţiilor specifice {ε} poate fi determinat ţinând cont de
expresiile u(x,y) şi v(x,y) calculate cu relaţia (3.1.16). Întrucât U (e ) { } nu conţine
variabilele x şi y se obţine:
⎡ ∂N i ∂N j ∂N k ⎤
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢ ∂x ∂x ∂x ⎥
∂N i ∂N j ∂N k ⎥
{ε } = ⎢⎢ 0 0 0 ⋅ {U (e ) } (3.1.26)
∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N j ∂N j ⎥
⎢ ∂N i ∂N k ∂N i ∂N k ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂y ∂y ∂x ∂x ∂ x ⎥⎦
Cu notaţia:
⎡ ∂N i ∂N j ∂N k ⎤
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢ ∂x ∂x ∂x ⎥
∂N i ∂N j ∂N k ⎥
[B ] = ⎢⎢ 0 0 0 (3.1.27)
∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N j ∂N j ⎥
⎢ ∂N i ∂N k ∂N i ∂N k ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂y ∂y ∂x ∂x ∂ x ⎥⎦
se poate scrie:
{ε } = [B ]⋅ {U (e ) } (3.1.28)
[ ]
Matricea B este o matrice de funcţii care leagă deformaţiile specifice de
deplasările nodale. Poartă denumirea de matricea de interpolare a deformaţilor
specifice pe element. Întrucât polinoamele de interpolare au fost de gradul întâi iar
deformaţiile specifice se exprimă prin derivatele de ordinul întâi rezultă că deformaţiile
specifice ε x ; ε y ; γ xy sunt constante pe element. Ţinând cont de relaţiile (3.1.20) la
(3.1.23), afirmaţia anterioară poate fi uşor de verificat întrucât obţinem prin derivare
următoarele expresii:
∂N i 1
= (y i − y k ) = b i = ct. (3.1.29)
∂x 2S
∂N i 1
= − (x i − x k ) = a i = ct. (3.1.30)
∂y 2S
Legea lui Hooke pentru starea plană de tensiune sub formă matriceală este:
unde:
⎧σx ⎫ ⎧ εx ⎫
⎪ ⎪
{σ} = ⎨ σ y ⎬ ; {ε} = ⎪⎨ ε y ⎪⎬ , (3.1.32)
⎪τ ⎪ ⎪γ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎩ xy ⎭
şi
⎡ ⎤
⎢ 1 ν 0 ⎥
[D] = E 2 ⎢ν 1 0 ⎥ . (3.1.33)
1− ν ⎢ 1− ν ⎥
⎢0 0 ⎥
⎣ 2 ⎦
[ ]
Matricea D dată de relaţia (3.1.33), este matricea de elasticitate a
materialului cunoscută şi sub denumirea de matrice de rigiditate a materialului.
Rezultă în final relaţia de calcul a tensiunilor.
{ }
{σ} = [D]⋅ [B]⋅ U (e ) (3.1.34)
Prin urmare starea de deformaţie şi starea de tensiune sunt constante pe
element. La nivelul interelemente vor fi continue numai componentele deplasărilor, iar
componentele tensorului deformaţie specifică şi tensorului tensiune pot înregistra
salturi.
Pentru calculul deplasărilor nodale care sunt de fapt necunoscutele problemei
se va aplica principiul lucrului mecanic virtual, δL = δW .
În cazul în care se dă nodurilor elementului finit o deplasare virtuală {δU e },
întrucât matricele [B] şi [N] nu depind de deplasări, vom putea scrie:
{δU} = [N]⋅ {δUe } (3.1.35)
{δε} = [B]⋅ {δU e } (3.1.36)
Lucrul mecanic virtual în condiţiile date când se ţine cont de prezenţa forţelor
volumice şi a forţelor pe contur este:
unde V reprezintă volumul corpului iar Ac reprezintă aria conturului corpului egală cu
aria laterală a plăcii.
În relaţia (3.1.37), dacă se înlocuieşte (3.1.35), se obţine:
⎛ ⎞
= ⎜ ∫ {FV } [N ]dV + ∫ {FC } [N ]dA ⎟{δU e }
T T
(3.1.39)
⎜V ⎟
⎝ Ac ⎠
Ţinând cont de relaţia de definiţie a lucrului mecanic rezultă că termenul din
paranteză are semnificaţia de forţă generalizată, pentru cazul în care se iau în
consideraţie încărcările exterioare, fără a lua în calcul efectul termic. Întrucât
δL reprezintă lucrul mecanic virtual al forţelor exterioare, sistemul de forţe
componente ale vectorului forţelor nodale trebuie să fie echivalent cu:
{F( )} = {F F }
e
T T
V
T
C (3.1.40)
Vectorul {F( ) }poartă denumirea de vectorul forţelor nodale echivalente.
e
Ţinând cont de regulile de transpunere a unui produs de matrice, se poate scrie:
{F( )}= ∫ [N ] {F } dV + ∫ [N ] {F } dA
e
T
V
T
C (3.1.41)
V Ac
Se poate scrie:
δL = {F(e ) } {δU e }
T
(3.1.42)
Cum δL este un scalar rezultă:
δL = {δU e } {F(e ) }
T
(3.1.43)
Pentru variaţia virtuală a energiei interne de deformaţie se poate scrie:
δW = ∫ {σ} {δε}dV
T
(3.1.44)
V
sau:
(
δW = ∫ (σ x δε x + σ y δε y + τ xy δγ xy )dV = ∫ [D] [B]{U e } [B]{δU e }dV = )T
V V
T⎛ ⎞
= ∫ {U e } [B] [D] [B]{δU e }dV = {U e } ⎜⎜ ∫ [B] [D][B]dV ⎟⎟{δU e }
T T T T
V ⎝V ⎠
(3.1.45)
120 - Capitolul 3
În scrierea relaţiei (3.1.45), s-a ţinut cont de faptul că matricea [D] este o
matrice simetrică iar {U e } şi {δU e } au elementele constante şi nu depind de
variabila de integrare.
Expresia din paranteză în ultima parte a relaţiei (3.1.45), se notează cu [K e ]
şi poartă denumirea de matricea de rigiditate a elementului.
[K e ] = ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV (3.1.46)
V
[ ]
Având în vedere expresia (3.1.46) rezultă că matricea de rigiditate K e , este
o matrice simetrică, pătratică, pentru care dimensiunile sunt date de numărul de
elemente pe care le conţine vectorul coloană al deplasărilor nodale a elementului.
Cum energia internă de deformaţie este un scalar, se poate scrie:
T⎛ ⎞
δW = {U e } ⎜⎜ ∫ [B] [D][B]dV ⎟⎟{δU e } = {U e } [K e ] {δU e } = {δU e } [K e ]{U e }
T T T
⎝V ⎠
(3.1.47)
Se poate scrie:
δW = {δU e } [K e ]{U e } = δL = {δU e }T {F(e ) }
T
(3.1.48)
sau:
[K e ]{U e } = {F(e )} (3.1.49)
Pentru a înţelege semnificaţia elementelor matricei de rigiditate [K e ] vom
considera un element finit pentru care în noduri s-au introdus deplasările {U e } şi
{ }
forţele nodale Fe , Fig. 3.1.3.
Relaţia (3.1.49) scrisă desfăşurat va avea forma:
y Fky
vk
k Fjy
uk Fkx
vj
Fiy uj
e
j Fjx
vi
i ui
Fix
x
O
Fig. 3.1.3
unde: D11=D22= E/(1-ν2); D12 = νE/(1-ν2)=D21; D13 = D23= D31=D32= 0; D33 = E/2(1+ν).
Dacă se ia în considerare şi tensiunile datorită variaţiei de temperatură atunci
rel. (3.2.3) devine:
{σ} = [D]⋅ ({ε} − {ε0 }) (3.2.5)
{ε0} reprezintă matricea deformaţiilor specifice pentru starea plană de tensiune datorită
variaţiilor de temperatură şi este de forma:
⎧αT ⎫
{ε0 } = ⎪⎨αT⎪⎬ (3.2.6)
⎪0 ⎪
⎩ ⎭
unde α este coeficientul de dilatare termică liniară. Am considerat că materialul este
omogen şi izotrop. În caz contrar αx ≠ αy.
Pentru stabilirea matricei de rigiditate a elementului precum şi a matricei
forţelor nodale aplicate acestuia vom utiliza ca în cazul paragrafului precedent,
principiul lucrului mecanic virtual.
Elemente finite de stare plană -123
δW = δ L (3.2.7)
După înlocuire în rel. (3.2.7), a expresiilor energiei interne de deformaţie
virtuale şi a lucrului mecanic virtual, rezultă:
∫ {δε} {σ}dv = ∫ {δU} {F }dv + ∫ {δU} {F }ds
T T T
v c (3.2.8)
V V AC
Dar:
{δε} = [B]{δU (e )}⇒ {δε}T = {δU (e )}T [B]T (3.2.9)
În mod analog:
{δU} = [N ]{δU (e ) }⇒ {δU}T = {δU (e ) }T [N ]T (3.2.10)
Înlocuind expresiile deformaţiilor specifice virtuale şi ale deplasărilor virtuale
în ecuaţia de mai sus rezultă:
∫ {δU( ) } [B] [D]({ε}− {ε })dv = ∫ {δU( ) } [N] {F }dv + ∫ {δU( ) } [N] {F }ds
T T T T T T
e 0 e v e c
V V Ac
(3.2.11)
Având în vedere expresia lui {ε} dată de rel. (3.1.28), şi trecând termenii din
partea dreaptă în partea stângă se obţine:
3 vk
yk
uk vj
Si
2 uj
yj
Sj P(x,y)
vi Sk Z1
yi ui
i H1
x
O
xi xk xj
Fig. 3.3.1
Fie P(x,y) un punct din interiorul acestui element, care unit cu vârfurile
triunghiului determină alte trei triunghiuri având ariile: Si, Sj şi Sk.
Rapoartele dintre ariile acestor triunghiuri şi aria elementului triunghiular
determină coordonatele arie ale punctului P(x,y):
Si Sj S
Li = ; L j = ; Lk = k . (3.3.1)
S S S
unde:
Li + Lj + Lk = 1 (3.3.2)
Elemente finite de stare plană -125
Conform relaţiei (3.3.2), două din rapoartele (3.3.1) sunt suficiente pentru a defini
poziţia punctului în plan şi reprezintă noile coordonate ale sale.
Coordonatele triangulare astfel definite reprezintă distanţele adimensionale de
la punctul P la laturile elementului:
Z
Li = i (3.3.3)
Hi
Noile coordonate ale vârfurilor sunt:
-nodul i: (1, 0, 0)
-nodul j: (0, 1, 0) (3.3.4)
-nodul k: (0, 0, 1)
Ecuaţiile laturilor triunghiului sunt:
-latura i-j: L k = 0
-latura j-k: Li = 0 (3.3.5)
-latura k-i: L j = 0
Relaţiile care leagă coordonatele triangulare de coordonatele carteziene sunt de
forma:
⎧x ⎫ ⎡ x i xj x k ⎤ ⎧ Li ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎪ ⎪
⎨ y⎬ = ⎢ y i yj y k ⎥⎥ ⋅ ⎨ L j ⎬ (3.3.6)
⎪1 ⎪ ⎢ 1 1 1 ⎥⎦ ⎪⎩L k ⎪⎭
⎩ ⎭ ⎣
Aria elementului triunghiular în raport cu sistemul de referinţă ales se exprimă prin
determinantul:
1 xi yi
2S = 1 x j yj (3.3.7)
1 xk yk
(3.3.8)
Folosind notaţiile:
ai = xk – xj ; bi = yj – yk şi djk = xjyk – xkyj, (3.3.9)
rezultă:
2Si = djk + bix + aiy (3.3.10)
126 - Capitolul 3
În mod analog:
1 x y
2S j = 1 x k y k ⇒ 2S j = d ki + b jx + a j y (3.3.11)
1 xi yi
unde:
dki = xk yi − xi yk ; bj = yk − yi şi a j = x i − x k (3.3.12)
Respectiv:
1 x y
2Sk = 1 x i y i ⇒ 2S k = d ij + b k x + a k y (3.3.13)
1 x2 y2
unde:
dij = xiyj – xjyi ; bk = yi – yj şi ak = xj – xi (3.3.14)
În aceste condiţii coordonatele arie L1, L2 şi L3 capătă forma:
d + bi x + a i y
Li = jk
2S
d ki + b jx + a j y (3.3.15)
Lj =
2S
d ij + b k x + a k y
Lk =
2S
sau sub forma matriceală:
⎧ L i ⎫ ⎡d jk bi a i ⎤ ⎧1 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎨ L j ⎬ = ⎢ d ki bj a j ⎥.⎨x ⎬ (3.3.16)
⎪L ⎪ ⎢ d bk a k ⎥⎦ ⎪⎩ y ⎪⎭
⎩ k ⎭ ⎣ ij
⎧L ⎫
⎧u ⎫ ⎡u uj uk ⎤ ⎪ i ⎪
{U} = ⎨ ( x , y ) ⎬ = ⎢ i .⎨ L ⎬ = [N ]{U e } (3.3.18)
⎩v( x , y ) ⎭ ⎣ vi vj v k ⎥⎦ ⎪ j ⎪
⎩L k ⎭
Din ecuaţia de mai sus rezultă:
⎡L L L 0 0 0⎤
[N] = ⎢ i j k ⎥ (3.3.19)
⎣ 0 0 0 Li L j L k ⎦
Câmpul de deplasări mai poate fi scris sub forma:
⎧u ⎫ ⎧u L + u L + u L ⎫
{U} = ⎨ ( x , y ) ⎬ = ⎨ i i j j k k ⎬ (3.3.20)
⎩ v ( x , y ) ⎭ ⎩ v i L i + v jL j + v k L k ⎭
Înlocuind în ecuaţia de mai sus, coordonatele L1, L2 şi L3 rezultă:
⎧u ⎫ ⎧u (d + b x + a y) + u j (d ki + b jx + a j y) + u k (dij + bk x + a k y)⎫
{U} = ⎨ ( x , y) ⎬ = 1 ⎨ i jk i i ⎬
⎩v( x , y) ⎭ 2S ⎩vi (d jk + bi x + a i y) + v j (d ki + b jx + a j y) + vk (dij + bk x + a k y) ⎭
(3.3.21)
Deformaţiile specifice ale elementului devin:
⎧ ∂u(x, y) ⎫
⎪ ⎪
⎧ εx ⎫ ⎪ ∂x ⎪ ⎧ bi ui + b ju j + bk uk ⎫
⎪ ⎪ ⎪ ∂v( x, y) ⎪ 1⎪ ⎪
{ε} = ⎨ εy ⎬ = ⎨ ⎬ ⇒ {ε} = ⎨ ai vi + a jv j + a k vk ⎬
⎪γ ⎪ ⎪ ∂y ⎪ 2S ⎪ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎪ ∂u( x, y) ∂v( x, y) ⎪ ⎩ai ui + a ju j + a k uk + bi vi + b jv j + bk vk ⎭
⎪ ∂y + ∂x ⎪
⎩ ⎭
(3.3.22)
sau sub formă generală:
⎧ui ⎫
⎪u ⎪
⎡b i b j b k 0 0 0 ⎤ ⎪ j ⎪
⎪u ⎪
{ε} = 1 ⎢⎢ 0 0 0 a i a j a k ⎥⎥.⎪⎨ k ⎪⎬ (3.3.23)
2S v
⎢a i a j a k b i b j b k ⎥ ⎪ i ⎪
⎣ ⎦ ⎪v ⎪
j
⎪ ⎪
⎪⎩ v k ⎪⎭
de unde rezultă matricea [B]:
⎡b i b j b k 0 0 0 ⎤
[B] = ⎢ 0 0 0 a i a j a k ⎥⎥
1 ⎢ (3.3.24)
2S
⎢a i a j a k b i b j b k ⎥
⎣ ⎦
Rezultă: [K e ] = [B] [D]⋅ [B] ⋅ dV = [B] [D]⋅ [B]⋅ t ⋅ S
∫ (3.3.25)
T T
Dacă în matricea deplasărilor nodale gradele de libertate sunt cumulate în ordinea: (3.3.26)
⎧ ui ⎫
⎪v ⎪
⎪ i⎪
⎪u ⎪
{U e } = ⎪⎨ j ⎪⎬ , (3.3.27)
⎪vj ⎪
⎪u k ⎪
⎪ ⎪
⎪⎩ v k ⎪⎭
Elemente finite de tip bară -129
atunci matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe domeniul elementului finit va fi:
⎡bi 0 b j 0 b k 0 ⎤
[B] = ⎢ 0 a i 0 a j 0 a k ⎥⎥ .
1 ⎢ (3.3.28)
2S
⎢ ⎥
⎣a i bi a j b j a k b k ⎦
Matricea de rigiditate va fi:
1. 1. 1. . . 1. . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . .
ai . ν bi . bj bi . ν . aj bi . bk bi . ν . ak
2 2 2
bi ai b ν ai a b a a a a ν a b a b ν a a a a ν a b a b ν
2 2 2 i 2 i i 2 i j 2 i j 2 i j 2 i j 2 i k 2 i k 2 i k 2 i k
1. . . 1. . 1. 1. 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . .
bi . ν ai . bj . ν ai . aj ai . bk . ν ai . ak
2 2 2
b ν ai a b ai bi a b b ν aj b b b b ν a b b ν ak b b b b ν
2 i 2 i i 2 2 2 j i 2 i 2 i j 2 i j 2 k i 2 i 2 i k 2 i k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1. 1. . . 1. . 1. . 1. . . 1. . 1. . .
bi . bj ai . bj . ν aj . ν bj . bk bj . ν . ak
2 2 2
a a a a ν a b b ν aj bj aj b ν aj a b a a a a ν a b a b ν
t E 2 i j 2 i j 2 j i 2 i 2 2 2 j 2 j j 2 j k 2 j k 2 j k 2 j k
[K] = ⋅ ⋅
4S 1 − ν 2 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . . 1. . 1. 1. 1. . 1. . . 1. . 1. . .
bi . ν . aj ai . aj bj . ν aj . bk . ν aj . ak
2 2 2
a b a b ν b b b b ν b ν aj a b aj bj a b b ν ak b b b b ν
2 i j 2 i j 2 i j 2 i j 2 j 2 j j 2 2 2 k j 2 j 2 j k 2 j k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. 1. 1. . . 1. .
bi . bk ai . bk . ν bj . bk aj . bk . ν ak . ν
2 2 2
a a a a ν a b b ν ak a a a a ν a b b ν ak bk ak b ν ak a b
2 i k 2 i k 2 k i 2 i 2 j k 2 j k 2 k j 2 j 2 2 2 k 2 k k
1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . 1. . . 1. . . 1. . 1. 1.
bi . ν . ak ai . ak bj . ν . ak aj . ak bk . ν
2 2 2
a b a b ν b b b b ν a b a b ν b b b b ν b ν ak a b ak bk
2 i k 2 i k 2 i k 2 i k 2 j k 2 j k 2 j k 2 j k 2 k 2 k k 2 2
(3.3.29)
Elemente finite de stare plană -133
Fig. 3.4.1
p
p
p
1
Fig. 3.4.2
Admiţând pentru aceste cazuri că axa z este axa după care sunt împiedicate
deplasările, w=0, rezultă:
∂w
εz = = 0; γ xz = 0; γ yz = 0 , (3.4.2)
∂z
iar rezolvarea problemei presupune cunoaşterea următoarelor funcţii necunoscute:
ε x = f1 ( x , y); ε y = f 2 ( x, y); γ xy = f 3 ( x , y). (3.4.3)
Remarcăm că deşi starea de deformaţie este plană, starea de tensiune este
spaţială. Conform legii lui Hooke în spaţiu, se poate scrie:
1
εz = [σ z − ν(σ x + σ y )] = 0 ⇒ σ z = ν(σ x + σ y ) ≠ 0 (3.4.4)
E
În acest caz grupul ecuaţiilor fundamentale ale teoriei elasticităţii se simplifică
foarte mult.
Vom obţine:
1 − ν2 ⎛ ν ⎞
εx = ⎜ σx − σy ⎟
E ⎝ 1− ν ⎠
(3.4.5)
1− ν2 ⎛ ν ⎞
εy = ⎜ σy − σx ⎟
E ⎝ 1− ν ⎠
Cu notaţiile:
Elemente finite de stare plană -135
E ν
E1 = ; ν1 = , (3.4.6)
1− ν 2
1− ν
relaţiile (3.4.5) devin:
⎪⎪ε x = E (σ x − ν1σ y )
⎧ 1
1
⎨ (3.4.7)
⎪ε y =
1
(σ y − ν1σ x )
⎩⎪ E1
De asemenea conform legii generalizate a lui Hooke se poate scrie:
2(1 + ν)
γ xy = Gτ xy = τ xy (3.4.8)
E
Dacă se ţine cont de identitatea:
2(1 + ν1 ) 2(1 + ν)
= (3.4.9)
E1 E
În consecinţă relaţia (3.4.8), poate fi scrisă sub forma:
2(1 + ν1 )
γ xy = τ xy (3.4.10)
E1
Relaţiile (3.4.7) şi (3.4.10), reprezintă legea lui Hooke pentru starea
plană de deformaţie. Matriceal legea lui Hooke este:
⎧ εx ⎫ ⎡ 1 − ν1 0 ⎤ ⎧σ x ⎫
⎪ ⎪ 1 ⎢ ⎪ ⎪
{ε} = ⎨ ε x ⎬ = ⎢− ν1 1 0 ⎥⎥ ⋅ ⎨ σ y ⎬ (3.4.11)
⎪γ ⎪ E1 ⎢ 0 0 2(1 + ν)1 ⎥⎦ ⎪⎩τ xy ⎪⎭
⎩ xy ⎭ ⎣
Tragem concluzia că pentru starea plană de deformaţie în elaborarea ecuaţiilor
elementale se folosesc acelaşi relaţii ca în cazul stării plane de tensiune. Evident acest
lucru devine posibil prin înlocuirea modului de elasticitate longitudinal E şi a
coeficientului de contracţie transversală cu valorile E1 şi ν1 date de relaţiile (3.4.6). În
cazul stării plane de deformaţie în toate cazurile grosimea elementului finit este egală
cu unitatea.
Matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe element, în cazul
cumulării gradelor de libertate în ordinea data de relaţia (3.3.27), va fi:
⎡ ∂N i ∂N j ∂N k ⎤
⎢ 0 0 0 ⎥
⎢ ∂x ∂x ∂x ⎥
⎢ ∂N i ∂N j ∂N k ⎥
[B ] = ⎢ 0 0 0 (3.4.11)
∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N j ∂N j ∂N k ⎥
⎢ ∂N i ∂N i ∂N k ⎥
⎢⎣ ∂ y ∂x ∂y ∂x ∂y ∂ x ⎥⎦
136 - Capitolul 3
unde:
⎡ ⎤
⎢ 1 ν1 0 ⎥
[D1 ] = E1 2 ⎢ν1 1 0 ⎥ (3.4.13)
1 − ν1 ⎢ 1 − ν1 ⎥
⎢0 0 ⎥
⎣ 2 ⎦
⎡ bi 0 ai ⎤
⎢0 ai bi ⎥ ⎡ ⎤
⎢ ⎥ 1 ν1 0 ⎥ ⎡b i 0 bj 0 bk 0⎤
1 E ⎢b 0 aj⎥ ⎢ ⎢ ⎥
= ⋅ 1 2 ⋅⎢ j ⎥ ⋅ ⎢ ν1 1 0 ⎥⋅⎢0 ai 0 aj 0 ak ⎥
4 ⋅ S 1 − ν1 ⎢ 0 aj bj ⎥ ⎢ 1 − ν1 ⎥ ⎢ a bi aj bj ak b k ⎥⎦
⎢b k 0 a k ⎥ ⎢⎣ 0 0
2 ⎦
⎥ ⎣ i
⎢ ⎥
⎣0 ak bk ⎦
(3.4.14)
Elemente finite de stare plană -137
Aplicaţia A.3.4.1
Pentru structura de rezistenţă din Fig. A.3.4.1.1, în a cărei componenţă intră o
bară articulată la capete şi o placă plană, se cere să se calculeze deplasările
corespunzătore punctului de aplicaţie al forţei şi reacţiunile din reazeme.
Se dau:
t= 30 mm
E=2,1⋅105 MPa
ν=0,3
L=100 mm
A1=1800 mm2
F=5000 N
grosime t
2L
A1
1,2L
2L L
Fig. A.3.4.1.1
138 - Capitolul 3
Rezolvare:
În modelul de calcul vom utiliza elemente finite de tip bară cu un singur grad
libertate pe nod şi elemente finite de stare plană de tensiune, Fig. A.3.4.1.2. În total în
urma discretizării avem 3 elemente finite şi 5 noduri, cu un număr total de 10 grade de
libertate.
y
4 6
v2 v3
5
3 u3
u2
F
2
3
2 2
v1 7
v4
1 8 x
1 u1 u4
O 4
9
v5
3
u5 10
5
Fig. A.3.4.1.2
Tabelul A.3.4.1.1
xi xj xk yi yj yk
Nodurile i,j,k
bi= yj- yk
bj= yk- yi
bk= yi- yj
ai= xk- xj
aj= xi- xk
ak= xj- xi
element
Număr
1 2 5 6 3 4 g.l
g.l
1 2 7 8 5 6
y
y*
i=4
O
x
α
-1,2L
3
j=5
2L
3L x*
Fig. A.3.4.1.3
− 9.919 ⋅ 10 1.19 ⋅ 10 8
9.919 ⋅ 10 7
− 1.19 ⋅ 108 ⎥ 9
⎢ ⎥
⎣⎢ 1.19 ⋅ 10 − 1.428 ⋅ 108 − 1.19 ⋅ 108 1.428 ⋅ 108 ⎦⎥
8
10
⎡0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎤
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
[K 3 ]e =⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 9.919 ⋅ 10 7
− 1.19 ⋅ 10 8
− 9.919 ⋅ 10 7 1.19 ⋅ 10 8 ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 − 1.19 ⋅ 108 1.428 ⋅ 108 1.19 ⋅ 108 − 1.428 ⋅ 108 ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 − 9.919 ⋅ 10 7 1.19 ⋅ 108 9.919 ⋅ 10 7 − 1.19 ⋅ 108 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣0 0 0 0 0 0 1.19 ⋅ 108 − 1.428 ⋅ 108 − 1.19 ⋅ 108 1.428 ⋅ 108 ⎦⎥
142 - Capitolul 3
Dacă în problemele de elasticitate plană cele mai simple elemente finite sunt
elementele triunghiulare, în problemele de elasticitate spaţială similar acestora sunt
elementele finite de tip tetraedru cu patru noduri Fig.4.1.1.
vl
l ul vj
vk
y(v) uj
wl j
k
uk wj
vi
wk
ui
O i
x(u) wi
z(w)
Fig. 4.1.1
⎪ u k = c1 + c 2x k + c 3y k + c 4z k
⎪
⎪ u l = c1 + c 2x l + c 3y l + c 4z l
⎪ v i = c5 + c6x i + c 7 y i + c8z i
⎪
⎪ . (4.1.3)
⎨ .
⎪
⎪ .
⎪ w = c + c x + c 11 y i + c 12 z i
⎪ i 9 10 i
⎪ w = c + c x + c 11 y j + c 12 z j
⎪ j 9 10 j
⎪ w k = c 9 + c 10 x k + c 11 y k + c 12 z k
⎪
⎩ w l = c 9 + c 10 x l + c 11 y l + c 12 z l
Cu notaţiile:
⎧ ui ⎫ ⎧ c1 ⎫
⎪u ⎪ ⎪c ⎪
⎪ j⎪ ⎪ 2⎪
⎪u k ⎪ ⎪ c3 ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
u c
{U e } = ⎪⎨ l ⎪⎬ ;
{c} = ⎪⎨ 4 ⎪⎬ ; (4.1.4)
⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪
⎪w ⎪ ⎪c ⎪
⎩ l⎭ ⎩ 12 ⎭
⎡1 xi yi zi 0 0 0 0 0 0 0 0⎤
⎢1 xj yj zj 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥⎥
⎢
⎢1 xk yk zk 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢1 xl yl zl 0 0 0 0 0 0 0 0⎥
⎢0 0 0 0 1 xi yi zi 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥, (4.1.5)
0 0 0 0 1 xj yj zj 0 0 0 0⎥
[A ] = ⎢⎢
0 0 0 0 1 xk yk zk 0 0 0 0⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 1 xl yl zl 0 0 0 0⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 1 xi yi zi ⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 1 xj yj zj⎥
⎢ ⎥
⎢0 0 0 0 0 0 0 0 1 xk yk zk ⎥
⎢⎣ 0 0 0 0 0 0 0 0 1 xl yl z l ⎥⎦
Elemente finite tridimensionale -145
f i = c1 + c 2 x i + c3 y i + c 4 z i
f j = c1 + c 2 x j + c3 y j + c 4 z j
f k = c1 + c 2 x k + c3 y k + c 4 z k (4.1.9)
f l = c1 + c 2 x l + c3 y l + c 4 z l
unde:
1 xi yi zi
1 1 xj yj zj
V= (4.1.11)
6 1 xk yk zk
1 xl yl zl
146 - Capitolul 4
xj yj zj 1 yj zj
αi = x k yk zk ; βi = − 1 y k zk
xl yl zl 1 yl zl
(4.1.12)
xj 1 zj xj yj 1
γi = − x k 1 zk ; μi = x k yk 1
x l 1 zl xl yl 1
Prin permutări circulare se obţin ceilalţi coeficienţi din relaţiile (4.1.10).
Înlocuind soluţiile (4.1.10), în relaţia (4.1.8) se obţine următoarea expresie a
funcţiei de interpolare:
u ( x , y, z) = N i u i + N j u j + N k u k + N l u l
v(x, y, z) = N i v i + N j v j + N k v k + N l v l (4.1.15)
w ( x , y, z) = N i w i + N jw j + N k w k + N l w l
⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂v ⎪
⎧εx ⎫ ⎪ ⎪ ⎧σ x ⎫
⎪ε ⎪ ⎪ ∂y ⎪ ⎪σ ⎪
⎪ y ⎪ ⎪ ∂w ⎪ ⎪ y⎪
⎪ ε ⎪ ⎪⎪ ⎪⎪ ⎪σ ⎪
{ε} = ⎨ z ⎬ = ⎨ ∂u ∂z ∂v ⎬ ; {σ} = ⎨ z ⎬. (4.1.17)
⎪γ xy ⎪ ⎪ + ⎪ ⎪τ xy ⎪
⎪γ yz ⎪ ⎪ ∂y ∂x ⎪ ⎪ τ yz ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ∂v ∂w ⎪ ⎪ ⎪
⎩γ zx ⎭ ⎪ ∂z + ∂y ⎪ ⎩τ zx ⎭
⎪ ⎪
⎪ ∂w + ∂u ⎪
⎪⎩ ∂x ∂z ⎪⎭
unde:
⎡ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎤
⎢ ∂x ∂x 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
∂x ∂x
⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ ∂y ∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 0 0 0
∂z ⎥
[B] = ⎢∂N ∂N ∂N3 ∂N4 ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4
∂z ∂z ∂z
⎥
⎢ 1 2
0 0 0 0 ⎥
⎢ ∂y ∂y ∂y ∂y ∂x ∂x ∂x ∂x ⎥
⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎢ 0 0 0 0 ⎥
⎢ N ∂z ∂z ∂z ∂z ∂x ∂x ∂x ∂x ⎥
⎢ ∂ 1 ∂N2 ∂N3 ∂N4
0 0 0 0
∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥
⎣⎢ ∂z ∂z ∂z ∂z ∂x ∂x ∂x ∂x ⎦⎥
(4.1.19)
⎡1 − ν ν ν 0 0 0 ⎤
⎢ ν 1− ν ν 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢ ν ν 1− ν 0 0 0 ⎥
E ⎢ 1 − 2ν ⎥
[D] = ⎢ 0 0 0 0 0 ⎥ (4.1.22).
(1 + ν )(1 − 2ν ) ⎢ 2
1 − 2ν ⎥
⎢ 0 0 0 0 0 ⎥
⎢ 2 ⎥
⎢ 1 − 2ν ⎥
⎢⎣ 0 0 0 0 0
2 ⎥⎦
Elemente finite tridimensionale -149
În cazul în care elementul finit este paralelipipedic cu opt noduri, Fig. 4.2.1,
pentru câmpul deplasărilor se pot folosi polinoame de interpolare de forma:
u = c1 + c 2 x + c 3 y + c 4 z + c 5 xy + c 6 yz + c 7 zx + c8 xyz
v = c 9 + c10 x + c11 y + c12 z + c13 xy + c14 yz + c15 zx + c16 xyz (4.2.1)
w = c17 + c18 x + c19 y + c 20 z + c 21xy + c 22 yz + c 23zx + c 24 xyz
vl
vk
l ul k
uk
y(v) wl
vo wk
u5 vo
up vi o vj
p uo
ui
wp i
uj
wi wo j
x(u)
O vm wj
vn
um
un
m n
z(w)
wm wm
Fig. 4.2.1
150 - Capitolul 4
⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎤
⎢ ∂x 0 0 0 0 . . . 0 0 ⎥
∂x ∂x
⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎥
⎢ 0 0 0 0 . . . 0 0 ⎥
⎢ ∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎥
⎢ 0 0
∂z
0 0
∂z
. . . 0 0
∂z ⎥⎥
[B] = ⎢ ∂N ∂N1 ∂N 2 ∂N 2 ∂N n ∂N n
⎢ 1 0 0 . . . 0 ⎥
⎢ ∂y ∂x ∂y ∂x ∂y ∂x ⎥
⎢ ∂N1 ∂N1 ∂N 2 ∂N 2 ∂N n ∂N n ⎥
⎢ 0 0 . . . 0 ⎥
⎢ ∂z ∂y ∂z ∂y ∂z ∂y ⎥
⎢ ∂N1 0
∂N1 ∂N 2
0
∂N 2
. . .
∂N n
0
∂N n ⎥
⎣⎢ ∂z ∂x ∂z ∂x ∂z ∂n ⎦⎥
(4.2.3)
5. Funcţii de interpolare
N1 N2
x
1 E,S sau G,Ip 2
Fig. 5.1.1
unde:
[p] = [x 1], reprezintă matricea polinomului de interpolare,
⎧ c1 ⎫
{c} = ⎨ ⎬ , reprezintă vectorul coeficienţilor polinomului de
⎩c 2 ⎭
interpolare.
⎧ u 1 ⎫ ⎡ 0 1⎤ ⎧ c1 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ , (5.1.10)
u 2 ⎭ ⎣L 1⎥⎦ ⎩c 2 ⎭
⎩{ 123 {
{U e } [A ] {c}
de unde rezultă:
sau:
⎡⎛ x ⎞ x ⎤ ⎧ u1 ⎫ ⎧u ⎫
u ( x ) = ⎢⎜1 − ⎟ ⋅ ⎨ ⎬ = [N1 N 2 ]⋅ ⎨ 1 ⎬ (5.1.14)
⎣⎝ L ⎠ L ⎥⎦ ⎩u 2 ⎭ ⎩u 2 ⎭
Aplicaţie:
Să se găsească matricea funcţiile de formă [N], pentru un element finit
triunghiular cu deformaţii constante.
y
v3
3
y3 u3
v2
v1 x
1 2
y1
x1 u1 x3 x2 u2
Fig. 5.1.2
Rezultă:
⎧ c1 ⎫
⎪ ⎪
u = [1 x y]⋅ ⎨c 2 ⎬ (5.1.16)
1424 3
[p ] ⎪c ⎪
⎩{ 3⎭
{c}
Impunând condiţiile pe contur de forma:
u(xi,yi)=ui (5.1.17)
unde: i (i=1,2,3), reprezintă nodurile elementului, Fig.5.1.3,
obţinem:
⎧ u 1 ⎫ ⎡1 0 0 ⎤ ⎧ c1 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎨u 2 ⎬ = ⎢1 x 2 y02 ⎥ ⋅ ⎨c 2 ⎬ (5.1.18)
⎪u ⎪ ⎢1 x y ⎥ ⎪c ⎪
⎩{ 3⎭ ⎣ 42
1 43 4343⎦ ⎩ 3⎭
{
{u e } [A ] c
(5.1.19)
(5.1.20)
Funcţii de interpolare-155
Rezultă:
⎡ 00 ⎤
⎢ 1 0⎥
⎢ ⎥
−1 1
[A]−1 =⎢ 0⎥
⎢ x x2 ⎥
⎢ x −2 x − x3 ⎥
⎢ 3 2 1⎥
⎢⎣ x 2 y 3 x 2 y3 y 3 ⎥⎦
şi
[N] = [N1 N2 ]
N 2 = [p]⋅ [A ] =
−1
⎡ x y − xy 3 + yx 3 − yx 2 xy 3 − yx 3 y⎤
=⎢ 2 3 ⎥
⎣ x 2 y3 x 2 y3 y3 ⎦
În mod analog obţinem matricea funcţiilor de formă pentru câmpul deplasărilor
v(x,y).
Obţinem în final pentru matricea funcţiilor de deplasare pe element o expresie
identică cu relaţia (3.1.24).
Observaţie
Funcţiile de interpolare se obţin, în conformitate cu relaţiile (5.1.1) la (5.1.15),
acceptând un polinom de interpolare cu un grad corespunzător numărului de grade de
libertate pe nod şi impunând condiţiile de continuitate pe contur.
Ţinând cont de faptul că interpolarea Lagrange permite calculul coeficienţilor
unei serii polinomiale reprezentând o funcţie definită prin valorile sale în puncte
discrete, vom putea obţine funcţiile de formă Ni printr-o astfel de interpolare. Punctele
discrete sunt reprezentate de nodurile situate pe una din laturile a elementului.
Conform interpolării Lagrange funcţiile de formă Ni sunt:
Π mj=+1,1i ≠ j, (x − x j )
Ni = (5.1.21)
Π mj=+1,1i ≠ j, (x i − x j )
unde m reprezintă gradul polinomului de interpolare.
Dezvoltând relaţia (5.1.21),vom obţine:
N1 =
(x − x 2 )(x − x 3 )...(x − x m +1 )
(x 1 − x 2 )(x 1 − x 3 )...(x 1 − x m +1 )
N1 =
(x − x1 )(x − x 2 )...(x − x m +1 )
(x 2 − x1 )(x 2 − x 3 )...(x 2 − x m +1 ) (5.1.22)
.
N m +1 =
(x − x 2 )(x − x 3 )...(x − x m )
(x m +1 − x1 )(x m +1 − x 2 )...(x m +1 − x m )
156 Capitolul 5
u (x ) =
(x − L ) u +
x ⎛ x⎞ x
u 2 = ⎜1 − ⎟ u 1 + u 2 (5.1.23)
1
−L L ⎝12L3⎠ L
{
N1 N 2
y
4 3
b
x
o
b
1 2
a a
Fig. 5.1.3
u (x , y ) = N1u 1 + N 2 u 2 + N 3 u 3 + N 4 u 4 (5.1.27)
rezultă:
⎧
=
(a − x )(b − y )
⎪ N1 4ab
⎪ (a + x )(b − y )
⎪N 2 =
⎪ 4ab
⎨ (a + x )(b + y ) (5.1.28)
⎪N3 =
⎪ 4ab
⎪
=
(a − x )(b + y )
⎪⎩ N 4 4ab
Ni =
[a + sign (x ) ⋅ x ]⋅ [b + sign (y ) ⋅ y]⋅ [c + sign (z ) ⋅ z] , (5.1.30)
8abc
unde:
i=1,2,…,8 reprezintă numărul nodului;
y(v)
4 3
2c
8 7
x(u)
1 2
2b
5 6
z(w)
2a
Fig. 5.1.4
Funcţii de interpolare-159
⎧ v1 ⎫ ⎡ 0 0 0 1⎤ ⎧ c1 ⎫
⎪ϕ ⎪ ⎢ 0
⎪ 1⎪ ⎢ 0 1 0⎥⎥ ⎪⎪c 2 ⎪⎪
⎨ ⎬ = ⋅⎨ ⎬ (5.2.6)
v
⎪ ⎪ 2
⎢ L3
L2
L 1 ⎥ ⎪c 3 ⎪
⎢ ⎥
⎪⎩ϕ 2 ⎪⎭ ⎣3L 2L 1 0⎦ ⎪⎩c 4 ⎪⎭
2
{ 144 42444 3 {
{U e } [A ] c
⎡ 2 L −2 L ⎤
⎢− 3L − 2L2 3L − L2 ⎥⎥
1
[A]−1 = 3⎢ (5.2.7)
L ⎢ 0 L2 0 0 ⎥
⎢ 3 ⎥
⎣ L 0 0 0 ⎦
x
Conform relaţiei (5.1.15), cu notaţia: ξ = , obţinem:
L
[N] = [N1 N2 N3 N4 ] =
⎡ ⎤
(
= ⎢ 1 + 2ξ3 − 3ξ 2 ) 1
x (1 − ξ ) (3ξ − 2ξ ) (ξ − ξ )⎥
424
2 2
3 14243 123
3 2
(5.2.8)
⎢ 14 4244 3 ⎥
⎣ N1 N2 N3 N4 ⎦
( )
n
Φ = ∑ c i Lq1 , Lr2 , Ls3 (5.3.2)
i =1
unde:
q, r, s, sunt aranjamente pentru n combinaţii posibile care respectă condiţia
q+r+s=p, iar p reprezintă gradul polinomului de interpolare;
ci reprezintă coeficienţii polinomului.
(5.3.5)
=
(L − L 0 )(L − L1 )...(L − L k −1 )(L − L k +1 )...(L − L n )
(L k − L 0 )(L k − L1 )...(L k − L k −1 )(L k − L k +1 )...(L k − L n )
162 Capitolul 5
- Element pătratic
N i = L i (2L i − 1) ; Pentru nodurile reprezentând colţurile
elementului.
N i = 4L i L k ; Pentru nodurile situate la mijlocul laturilor
elementului.
- Elementul cubic
1
Ni = L i (3L i − 1)(3L i − 2); Pentru nodurile reprezentând
2
colţurile elementului.
9
Nj = L i L k (3L i − 1); Pentru nodurile situate pe laturile
2
elementului.
N10 = 27L1L 2 L 3 ; Pentru nodul interior.
Sisteme de coordonate naturale-163
1 2 x
O
x1 a
x2
(1,0) (0,1)
(L1 , L2)
1 M 2
a2 a1
Fig. 5.1.1.
a1 x 2 − x
L1 = =
a x 2 − x1 (6.1.1)
a x − x1
L2 = 2 =
a x 2 − x1
⎧1 ⎫ ⎡ 1 1 ⎤ ⎧ L1 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ (6.1.4)
⎩x ⎭ ⎣ x 1 x 2 ⎥⎦ ⎩L 2 ⎭
−1
⎧ L1 ⎫ ⎡ 1 1 ⎤ ⎧1 ⎫
⎨ ⎬=⎢ ⋅⎨ ⎬ (6.1.5)
⎩L 2 ⎭ ⎣ x 1 x 2 ⎥⎦ ⎩x ⎭
a -a/2 a/2
ξ s = -1 s=1
x
s
1 2 1 0 2 1 2
0
x1= 0 x2=a x1= -a/2 x2=a/2
dreapta: s+1=0
dreapta: s-1=0
a) b) c)
Fig. 6.1.2
Din condiţiile:
s = -1; N1 = 1; rezultă: N1 = (1 - s)/2; K1 = 2;
s = 1; N2= 1; rezultă: N2 = (1 + s)/2; K2 = 2; (6.1.9)
Sub formă generalizată se poate scrie:
1
Ni = (1 − s ⋅ s i ) (6.1.10)
2
unde si reprezintă coordonatele nodului i în sistemul natural de axe.
Trecerea de la sistemul de axe cartezian la sistemul de axe natural se face
conform relaţiei (6.1.3), cu o relaţie de forma:
1
x= [(1 − s )x1 + (1 + s )x 2 ] (6.1.11)
2
166 Capitolul 6
sau:
2
x = ∑ Ni ⋅ xi (6.1.12)
i =1
unde xi reprezintă coordonatele nodului i în sistemul de axe cartezian.
η=y-h/2 dreapta t
y 1-t = 0
4 3 (-1,1)
3
4 dreapta
dreapta 1-s =0
h/2
1+s =0
ξ=x-b/2
h s
h/2
x 1 2
(-1,-1) (1,-1)
1 b/2 b/2 2 dreapta
1+t = 0
b
b h
ξ = x− ; η= y− . (6.1.13)
2 2
Coordonatele naturale s, t, sunt definite de raportul dintre variabilele date de
relaţiile (1.13) la semilungimile laturilor patrulaterului:
b h
x− y−
s= 2 ; t= 2. (6.1.14)
b h
2 2
Domeniul de variaţia al coordonatelor naturale date de relaţiile (6.1.14), este
cuprins între limitele -1 şi 1. Rezultă că patrulaterul considerat un dreptunghi, în cazul
studiat, raportat la sistemul de coordonate naturale se transformă într-un pătrat, Fig.
6.1.4.
Funcţiile de formă Nn se obţin din produsul coeficientului Kn ecuaţiile celor
două drepte care nu trec prin nodul n:
N 1 = K 1 ⋅ P23 ⋅ P34 = K 1 (1 − s )(1 − t )
N 2 = K 2 ⋅ P34 ⋅ P41 = K 1 (1 + s )(1 − t )
(5.1.15)
N 3 = K 3 ⋅ P41 ⋅ P12 = K 1 (1 + s )(1 + t )
N 4 = K 4 ⋅ P12 ⋅ P23 = K 1 (1 − s )(1 + t )
Pentru nodul 1de coordonate: s = -1; t = -1; din condiţia N1 = 1, rezultă K1 =
1/4. Din condiţii similare impuse pentru celelalte noduri se obţine :
K2 = K3 = K4 = 1/4.
În general considerând un patrulater oarecare, Fig. 6.1.5, (cazul problemelor
bidimensionale), relaţiile dintre coordonatele globale (x, y) şi coordonatele naturale
(s,t) sunt date de expresiile:
y
(x4,y4) t
4 (-1,1) (1,1)
η
4 3
s
(x3,y3)
3
1 1 2
ξ
(x1, y1) (-1,-1) (-1,1)
2
(x2, y2)
x
Fig. 6.1.5
168 Capitolul 6
1
x = [(1 − s)(1 − t ) x 1 + (1 + s)(1 − t ) x 2 + (1 + s)(1 + t ) x 3 + (1 − s)(1 + t ) x 4 ]
4
1
y = [(1 − s)(1 − t ) y1 + (1 + s)(1 − t ) y 2 + (1 + s)(1 + t ) y 3 + (1 − s)(1 + t ) y 4 ]
4
(6.1.16)
sau
4 4
x = ∑ N i x i ; y = ∑ Ni yi (6.1.17)
i =1 i =1
unde:
1
N i = (1 + ss i )(1 + tt i ) (6.1.18)
4
xi , yi - sunt coordonatele nodului i în sistemul de axe x, y;
si , ti - sunt coordonatele nodului i în sistemul de axe s, t.
1 1 2
χ (-1,-1,1) (1,-1,1)
2
z
b/2 b/2
y
t (1,1,-1)
η (-1,1,-1)
8
7
4 (-1,-1,1)
(1,1,1)
s
3 (-1,-1,-1) (1,-1,-1)
ζ
5 6 q
1 χ 2
(-1,-1,1) (1,-1,1)
x
Fig. 6.1.8
170 Capitolul 6
K1 = K2 = K3 = K4 = K6 = K7 = K8 = 1/8.
8 8
x = ∑ Ni x i
8
; y = ∑ N i yi ; z = ∑ Ni zi (6.1.22)
i =1 i =1 i =1
unde:
1
N i = (1 + ss i )(1 + tt i )(1 + qq i ) (6.1.23)
8
n
x (s, t , q ) = ∑ N i ⋅ x i ;
i =1
n
y(s, t , q ) = ∑ N i ⋅ y i ; (7.1.6)
i =1
n
z(s, t , q ) = ∑ N i ⋅ z i ;
i =1
unde xi, yi, zi - sunt coordonatele nodurilor în sistemul cartezian.
s = -1 s=0 s = +1
s
1 3 2
o L
x1
x3
x2 x
Fig. 7.2.1
Pentru determinarea funcţiilor de formă vom utiliza funcţia de interpolare
Lagrange, (5.1.21), după cu urmează:
Π mj=+1,1i ≠ j, (s − s j )
Ni = , (7.2.2)
Π mj=+1,1i ≠ j, (s i − s j )
sau pentru ultimul nod:
N m +1 =
(s − s 2 )(s − s 3 )...(s − s m ) (7.2.3)
(s m +1 − s1 )(s m +1 − s 2 )...(s m +1 − s m )
Ţinând cont de valorile coordonatelor naturale în nodurile s1= -1, s2=+1, s3= 0,
şi gradul polinomului m=2, rezultă:
Funcţii de interpolare în coordonate naturale-173
⎧ (s − s 2 )(s − s 3 ) = 1 s 2 − s
( )
⎪ N1 (s ) =
⎪ (s1 − s 2 )(s1 − s 3 ) 2
⎪ (s − s1 )(s − s 3 ) = 1 s 2 + s
( )
⎨ N 2 (s ) = (7.2.4)
⎪ (s 2 − s1 )(s 2 − s 3 ) 2
⎪ (s − s1 )(s − s 2 ) ( )
⎪ N 3 (s ) = (s − s )(s − s ) = 1 − s
2
⎩ 3 1 3 2
Rezultă că matricea [N], de interpolare a deplasărilor pe element este:
[N] = ⎡⎢ 1 (s 2 − s ) (
1 2
s −s ) ⎤
1− s2 ⎥ (7.2.5)
⎣2 2 ⎦
În consecinţă obţinem relaţia de transformare din sistemul de coordonate
natural în sistemul de coordonate iniţial:
[
x (s ) = [N ]⋅ x 1 x 2 x 3 T , ] (7.2.6)
şi funcţia de interpolare pătratică:
[
u (s ) = [N ]⋅ u 1 u 2 u 3 T . ] (7.2.6)
y t
t (1,1)
(-1,1)
5
2 1
8 s
s 6
3 4
(-1,-1) 7 (1,-1)
x
o
a) b)
Fig. 7.3.1
Tabelul 7.3.1
Specificarea nodurile care sunt plasate pe Ecuaţiile dreptelor care intervin în
dreptele care intervin în expresiile expresiile funcţiilor de formă
funcţiilor de formă
1,5,2 s-1=0
2,6,3 t+1=0
3,7,4 s+1=0
4,8,1 t-1=0
5,6 s-r+1=0
6,7 s+r+1=0
7,8 -s+r+1=0
8,5 -s-r+1=0
unde:
i=1,2,3,4 reprezintă nodurile plasate în colţurile elementului;
s i = ±1; t i = ±1; reprezintă coordonatele nodului i.
Pentru nodul 5, care este nod plasat la mijlocul laturii superioare, funcţia de
pătratică de formă este:
( )
N 5 = K 5 ⋅ P2,6,3 ⋅ P3,7 , 4 ⋅ P1,5, 2 = K 5 ⋅ (t + 1) ⋅ (s + 1) ⋅ (s − 1) = K 5 ⋅ (t + 1) ⋅ s 2 − 1
(7.3.5)
Din condiţiile funcţiei de formă pentru nodul 5, pentru care:
s=1; t=0; N5=1;
rezultă:
1
1 = K 5 (0 + 1) ⋅ (1 + 1) ⇒ K 5 = (7.3.6)
2
Pentru nodul 5 obţinem:
N5 =
1
2
(
(t + 1) ⋅ s 2 − 1 ) (7.3.7)
1
( )
N 8 = t 2 − 1 ⋅ (s + 1)
2
(7.3.10)
2 (-1,1) 5 (1/3,1)
1 (1,1)
6 (-1/3,1)
(1,1/3)
7 (-1,1/3) 12
s
8 (-1,-1/3)
11 (1,-1/3)
10 (1/3,-1)
3 4 (1,-1)
(-1,-1) 9 (-1/3,-1)
Fig. 7.3.2
t t
2 6 5 2 6 5
1 1
R
7 12 7 12
s
8 11 8 11
s
3 4 3 4
9 10 9 10
a) b)
Fig. 7.3.3
t
4 11 3
20 19
12
8
15 10
7 s
1
14
16 2
9
17 18
5 13 6
Fig. 7.4.1
Funcţii de interpolare în coordonate naturale-179
t
4 3
8
7 s
1
2
5 6
r
Fig. 7.4.2
180 Capitolul 7
Pentru acest tip de element intervin nodurile intermediare, pentru care una din
1
coordonate si ,ti sau ri, după poziţia pe care o ocupă, vor avea valoarea ± . Funcţiile
3
de aproximare vor fi:
- Pentru nodurile de colţ, si = ± 1, ti = ± 1, ri = ± 1.
1
Ni = (1+ s.si )(1+ t.ti )(1+ r.ri )[9(s2 + t2 + r2 ) −19] (7.4.4)
64
1
- Pentru nodurile de coordonate: si = ± , ti = ± 1, ri = ± 1
3
9
Ni = (1 − s 2 )(1 + 9s.s i )(1 + t.t i )(1 + r.ri ) (7.4.5)
64
1
- Pentru restul nodurilor intermediare, din planurile ti = ± ,
3
1
si = ±1 , ri = ± 1şi respectiv ri = ± , si = ±1 , ti = ± 1, funcţiile de formă se obţin prin
3
permutări circulare.
Funcţiile de interpolare cubice sunt de forma (7.4.1), unde Ni sunt date de
relaţii de forma (7.4.4), (7.4.5).
Elemente izoparametrice-181
8. Elemente izoparametrice
8.1. Generalităţi
În cazul în care se utilizează sistemul de coordonate natural, iar pentru
funcţiile de aproximare se utilizează expresii identice cu cele de la transformarea de
coordonate, elementele finite se numesc elemente finite izoparametrice. Utilizarea
elementelor finite izoparametrice prezintă avantajul cunoaşterii funcţiilor de interpolare
iar coordonatele naturale la care se raportează elementele izoparametrice asigură
posibilitatea unei integrării numerice rapide datorită schimbării limitelor de integrare la
valorile –1 şi 1.
Pentru trecerea de la sistemul de axe natural s, t, r, la sistemul cartezian de
coordonate x, y, z, se folosesc relaţiile de transformare (6.1.12), (6.1.17), şi (6.1.22).
Dacă funcţiile interpolare sunt diferite de relaţiile de transformare din sistemul
cartezian de coordonate în sistemul natural, atunci elementele pot fi subparametrice
sau supraparametrice. În cazul în care funcţiile de interpolare au un grad superior
funcţiilor de transformare elementele poartă denumirea de elemente subparametrice
iar dacă au un grad inferior poartă denumirea de elemente supraparametrice, tabelul
8.1.1.
Tabelul 8.1.1
Element Element Element
izoparametric subparametric supraparametric
Configuraţia
geometrică nodală
Configuraţia
deplasărilor nodale
du
εx = (8.1.1)
dx
În acelaşi timp vectorul deformaţie specifică pe element este dat de relaţia:
⎧ u1 ⎫
{ε} = [B]⋅ {U e } = [B]⋅ ⎪⎨u 2 ⎪⎬ (8.1.2)
⎪u ⎪
⎩ 3⎭
Matricea [B] de interpolare a deformaţiilor specifice pe element o vom obţine
aplicând un operatorul diferenţial matricei [N] de interpolare a deplasărilor pe
element, operator rezultat din relaţiile diferenţiale ale lui Cauchy între deplasări şi
deformaţii specifice.
Având în vedere că funcţiile de formă sunt exprimate în coordonata naturală
s(x), rezultă:
d
[B] = [N ] = dN ⋅ ds (8.1.3)
dx ds dx
Întrucât de obicei cunoaştem relaţiile de transformare x(s) din sistemul de
coordonate natural în sistemul cartezian, este mai comod să exprimăm inversa
ds dx
raportului adică J = , unde J este numit operatorul Jacobian. Operatorul
dx ds
Jacobian reprezintă un factor de scară obţinut la trecerea din sistemul cartezian în cel
natural, dx=J⋅ds.
Ţinând cont de relaţia (7.2.6), putem scrie:
⎧ x1 ⎫ ⎧ x1 ⎫
dx d ⎪ ⎪ ⎡1 1 ⎤ ⎪ ⎪
J(s ) = = [N ] ⋅ ⎨x 2 ⎬ = ⎢ (2s − 1) (2s + 1) − 2s⎥ ⋅ ⎨x 2 ⎬ (8.1.4)
ds ds ⎪x ⎪ ⎣ 2 2 ⎦ ⎪ ⎪
⎩ 3⎭ ⎩x 3 ⎭
Relaţia (8.1.3) se poate scrie sub forma:
[B] = ds dN = 1 dN = J −1 dN (8.1.5)
dx ds J ds ds
Rezultă că matricea [B] poate fi scrisă sub forma:
⎧ x1 ⎫
⎡1 1 ⎤ ⎪ ⎪
[B] = J ⋅ ⎢ (2s − 1) (2s + 1) − 2s⎥ ⋅ ⎨x 2 ⎬
−1
(8.1.6)
⎣2 2 ⎦ ⎪ ⎪
⎩x 3 ⎭
Ţinând cont că se admite secţiune constantă pe domeniul elementului de
lungime L, un element de volum infinitezimal este dat de relaţia: dV=A⋅dx=A⋅J⋅ds
Matricea de rigiditate a elementului va fi:
[K e ] = ∫ [B]T [D][B]dV = ∫0 [B]T AE[B]dx = ∫−1 [B]T AE[B]Jds
L 1
(8.1.7)
V
Elemente izoparametrice-183
⎧ x1 ⎫
⎪x ⎪
⎪ 2⎪
⎪x 3 ⎪
⎪ ⎪
⎧x (s, t )⎫ ⎡ N1 N 2 N 3 N 4 0 0 0 0 ⎤ ⎪x 4 ⎪
⎨ ⎬=⎢ ⎥⎨ ⎬ (8.3.5)
⎩ y(s, t ) ⎭ ⎣ 0 0 0 0 N1 N 2 N 3 N 4 ⎦ ⎪ y1 ⎪
⎪y2 ⎪
⎪ ⎪
⎪ y3 ⎪
⎪y ⎪
⎩ 4⎭
⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎤ ⎡ x1 y1 ⎤
⎢ ⎢ y 2 ⎥⎥
[J(s, t )] = ⎢ ∂∂Ns ∂s ∂s ∂s ⎥ ⋅ ⎢ x 2
∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎢ x 3 y3 ⎥
(8.3.9)
⎢ 1 ⎥
⎣ ∂t ∂t ∂t ∂t ⎦ ⎢ x y4 ⎦
⎥
⎣ 4
⎧ ∂u ⎫ ⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪ ⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎡ j11 j12 0 0 ⎤ ⎪ ∂u ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪
⎪ ∂y ⎪ ⎢ j21 j22 0 0 ⎥ ⎪ ∂t ⎪
⎨ ∂v ⎬ = ⎢ ⋅⎨ ⎬ (8.3.11)
⎪ ⎪ ⎢0 0 j11 j12 ⎥ ⎪ ∂v ⎪
⎥
⎪ ∂x ⎪ ⎢ 0 0 j21 j22 ⎥⎦ ⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎣ ⎪ ∂v ⎪
⎪ ∂y ⎪ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭
⎩ ⎭
⎡−⎤
unde jm ,n , reprezintă elementul din linia m şi coloana n din matricea ⎢J ⎥ .
⎣ ⎦
∂u
Derivatele se pot calcula cu uşurinţă ţinând cont de expresiile (8.3.3).
∂s
Acestea vor fi sub forma:
186 Capitolul 8
⎧ u1 ⎫
⎧ ∂u ⎫ ⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎤ ⎪u ⎪
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s 0 0 0 0 ⎥ ⎪ 2⎪
∂s ∂s ∂s
⎪ ∂u ⎪ ⎢ ∂N ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎪u 3 ⎪
⎪ ⎪ ⎢ 1 0 0 0 0 ⎥ ⎪u ⎪
⎪ ∂t ⎪ ⎢ ∂t ∂t ∂t ∂t ⎥ ⋅⎪ 4⎪ (8.3.12)
⎨ ∂v ⎬ = ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎨ v1 ⎬
⎪ ⎪ ⎢ 0 0 0 0 ⎪ ⎪
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s ∂s ∂s ∂s ⎥ ⎪v 2 ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎪ ⎪
⎪⎩ ∂t ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0 0 0
∂t ∂t ∂t
⎥ v
∂t ⎦ ⎪ 3 ⎪
⎪v ⎪
⎩ 4⎭
(8.3.14)
⎧u1 ⎫
⎡ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎤ ⎪u ⎪
⎢ 0 0 0 0 ⎥ ⎪ 2⎪
⎡ j11 j12 0 0 ⎤ ⎢ ∂s ∂s ∂s ∂s
⎥ ⎪u3 ⎪
⎡1 00 0⎤ ⎢ ⎥ ⎢ ∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 0 0 0 0 ⎥ ⎪u ⎪
⎢ ⎥
[ε] = ⎢0001⎥ ⋅ ⎢ ⎢ j21 j22 0 0 ⎥ ⎢ ∂t
⋅ ∂t ∂t ∂t ⎥⋅ ⎪⎨ 4 ⎪⎬
0 0 j11 j12 ⎥ ⎢ 0 ∂N ∂N ∂N ∂N 4 ⎥ ⎪v1
⎢⎣01 1 0⎥⎦ ⎢ ⎥ ⎢ 0 0 0 1 2 3
⎪
∂s ∂ s ∂ s ∂ s ⎥ ⎪v ⎪
⎣⎢ 0 0 j21 j ⎥ ⎢
22 ⎦
∂N1 ∂N2 ∂N3 ∂N4 ⎥ ⎪ 2 ⎪
⎢ 0 0 0 0 ⎥ v
1444444444444 ⎣ 444424444444 ∂4
t 44∂t444 ∂t44∂4 t3⎦ ⎪ 3 ⎪
⎪v ⎪
[B]
1 ⎩23
4⎭
{Ue }
(8.3.15)
⎡ ∂N i (x , y ) ⎤
⎢ 0 ⎥
⎢ ∂x ⎥
4
∂N i (x , y )⎥
[B(x, y )] = ∑ ⎢⎢ 0 (8.3.16)
i =1 ∂y ⎥
⎢ ∂N (x , y ) ∂N i (x , y )⎥
⎢ i ⎥
⎢⎣ ∂y ∂x ⎥⎦
⎧ ∂N i ⎫ ⎡ ∂x ∂y ⎤ ⎧ ∂N i ⎫ ⎧ ∂N i ⎫
⎪ ∂s ⎪ ⎢ ∂s ⎥ ⎪⎪ ∂x ⎪⎪ ⎪⎪ ∂x ⎪⎪
⎨ ∂N ⎬ = ⎢ ∂x
∂s ⋅
∂y ⎥ ⎨ ∂N i ⎬ = [J ] ⋅ ⎨ ∂N ⎬ , (8.3.17)
⎪ i⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ i⎪
⎩ ∂t ⎭ ⎣ ∂t ∂t ⎦ ⎩⎪ ∂y ⎪
⎭ ⎪⎩ ∂y ⎪⎭
de unde se obţine:
188 Capitolul 8
⎧ ∂N i ⎫ ⎧ ∂N i ⎫
⎪⎪ ∂x ⎪⎪ −1 ⎪ ∂s ⎪
⎨ ∂N ⎬ = [J ] ⋅ ⎨ ∂N ⎬ (8.3.18)
⎪ i⎪ ⎪ i⎪
⎪⎩ ∂y ⎪⎭ ⎩ ∂t ⎭
În aceste condiţii matricea de interpolare a deformaţiilor specifice pe element
în coordonate naturale este de forma:
⎡ ∂N i (s, t ) ⎤ ⎡ ∂N i (s, t ) ⎤
⎢ 0 ⎥ ⎢ ∂s 0 ⎥
⎢ ∂x ⎥ 4 ⎢
4
∂N i (s, t ) ⎥ ∂N i (s, t ) ⎥
[B(s, t )] = ∑ ⎢⎢ 0 ⎥
= [J ] ⋅ ∑ ⎢ 0
−1
⎥
i =1 ∂y i =1 ⎢ ∂t ⎥
⎢ ∂N (s, t ) ∂N i (s, t ) ⎥ ⎢ ∂N i (s, t ) ∂N i (s, t ) ⎥
⎢ i ⎥ ⎢⎣ ∂t
⎣⎢ ∂y ∂x ⎦⎥ ∂s ⎥⎦
(8.3.19)
⎡ ∂x ∂y ⎤ ⎡ ∂N i ∂N i ⎤ ⎡ ∂N ∂N 2 ∂N 2 ∂N 2 ⎤ ⎡ x 1 y1 ⎤
⋅ xi ⋅ yi ⎥ ⎢ 1 ⎢ y 2 ⎥⎥
∂s ⎥ ⋅ ⎢ x 2
⎢ ⎥ 4 ⎢
[J] = ⎢ ∂∂xs ∂s =
∂y ⎥ ∑
∂s
⎢ ∂N
∂s
∂N i
∂s
⎥ = ⎢ ∂N
∂s
∂N 2
∂s
∂N 3 ∂N 4 ⎥ ⎢ x 3
,
⎢ ⎥ i =1 ⎢ i ⋅ x i ⋅ yi ⎥ ⎢ 1 ⎥ y3 ⎥
⎣ ∂t ∂t ⎦ ⎣ ∂t ∂t ⎦ ⎣ ∂t ∂t ∂t ∂t ⎦ ⎢⎣ x 4 y4 ⎦
⎥
(8.3.20)
sau:
⎡ x1 y1 ⎤
− (1 − t ) (1 − t ) (1 + t ) − (1 + t )⎤ ⎢⎢ x 2 y 2 ⎥⎥
[J ] = 1 ⎡⎢ ⋅ (8.3.21)
4 ⎣− (1 − s ) − (1 + s ) (1 + s ) (1 − s ) ⎥⎦ ⎢ x 3 y3 ⎥
⎢ ⎥
⎣x 4 y4 ⎦
Matricea inversă Jacobianului transformării [J]-1, se poate se poate scrie sub
forma:
⎡ ∂s ∂t ⎤
⎢ ∂x ⎥
[J]−1 = ⎢ ∂∂xs ∂t ⎥ (8.3.22)
⎢ ⎥
⎢⎣ ∂y ∂y ⎥⎦
Elemente izoparametrice-189
⎡ ∂y ∂y ⎤ ⎡ ∂N i ∂N i ⎤
1 ⎢ ∂t − ⎥ 1 4 ⎢ ⋅ yi − ⋅ yi ⎥
[J]−1 = ⋅⎢ ∂s =
∂x ⎥ det[J ] ∑
⋅ ⎢ ∂N
∂t ∂s
⎥ (8.3.23)
det[J ] ⎢− ∂x ⎥ i =1 ⎢ − i
⋅ xi
∂N i
⋅ xi ⎥
⎣ ∂t ∂s ⎦ ⎣ ∂t ∂s ⎦
y G
dA
∂y dn s
dt
∂t D
∂y dm
ds
∂s
x
O
∂x
dt
∂t
∂x
ds
∂s
Fig. 8.3.1
Produsul vectorial a doi vectori A şi B, cuprinşi în planul x-y, Fig. 8.3.2, este:
190 Capitolul 8
− − −
i j k
0 = (A x B y − A y B x )⋅ k
− −
C = A x B = A ⋅ B ⋅ sin θ ⋅ k = A x Ay (8.3.25)
1442443
Bx By 0 aria
B
θ
A
Fig. 8.3.2
Rezultă:
dx ⋅ dy
det[J ] = sin θ (8.3.29)
ds ⋅ dt
Conform relaţiei (8.3.29), dacă unghiul θ este mult mai mic decât 1800, atunci
det[J] este foarte mic, ceea ce va conduce implicit la erori în calculul matricei de
rigiditate elementului. În acelaşi timp remarcăm că dacă unghiul θ este mai mare
decât 1800, atunci matricea de rigiditate a elementului avea semnul – ca factor comun,
ceea ce conduce la imposibilitatea rezolvării problemei, întrucât vor apare valori
negative pe diagonala principală a acesteia.
Pentru evitarea distorsiunilor se recomandă respectarea condiţiei:
30 0 < θ < 150 0 (8.3.30)
Menţionăm că Jacobianul transformării de coordonate este o constantă pentru
elemente de tip paralelogram, iar pentru elemente patrulatere care nu sunt
paralelograme Jacobianul este o matrice de funcţii.
Aplicaţia A.8.3.1
Să se determine matricea Jacobianului transformării pentru elementele
patrulatere prezentate în Fig. A.8.3.1.1.
y
y
4 3 4 3
3 2
x 450 x
3 o 2 o
1 2 2
1
4 4 3 3
7 7
a) b)
Fig. A.8.3.1.1
192 Capitolul 8
1
y= [(1 − s )(1 − t )y1 + (1 + s )(1 − t )y 2 + (1 + s )(1 + t )y 3 + (1 − s )(1 + t )y 4 ] =
4
1
= [(1 − s )(1 − t )(− 3) + (1 + s )(1 − t )(− 3) + (1 + s )(1 + t )(3) + (1 − s )(1 + t )(3)]
4
Rezultă:
[J] = ⎡⎢
4 0⎤
⎥.
⎣ 0 3⎦
Rezultă:
[J] = ⎡⎢
5 0⎤
⎥.
⎣ 2 2⎦
Elemente izoparametrice-193
v4
y(v)
(x4,y4) u4
4
7 t
(-1,1) 7 (1,1)
t v3 4
8 3
v1
(x3,y3)
3 s
(x1, y1) O1 8
u1 u3
s 6 6
1
v2 1 2
u2 (-1,-1) 5 (1,-1)
5
2 (x2, y2)
x(u)
O
Fig. 8.4.1
Cum {ε}=[Β]{Ue},
iar:
⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂u ⎪
⎧ εx ⎫ ⎡1 0 0 0 ⎤ ⎪ ⎪
{ε } = ⎪⎨ ε y ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ∂y
⎬ = ⎢ 0 0 0 1 ⎥ .⎨ ∂ v
⎪ ,
⎬ (8.4.5)
⎪γ ⎪ ⎢⎣ 0 1 1 0 ⎥⎦ ⎪ ⎪
⎩ xy ⎭ ⎪ ∂x ⎪
⎪ ∂v ⎪
⎪ ∂y ⎪
⎩ ⎭
Ţinând cont de cele stabilite în paragraful 8.3, relaţia (8.3.7), pentru elementele
bidimensionale, trecerea diferenţială din sistemul de coordonate natural la cel cartezian
se face cu o relaţie de forma:
⎡ ∂ (u , v, w ) ⎤ ⎡ ∂ (u , v, w ) ⎤
⎢ ∂ (s , t , q ) ⎥ = [J ]⋅ ⎢ ∂ ( x , y , z ) ⎥ , (8.5.3)
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Elemente izoparametrice-197
⎧ ∂x ∂y ∂z ⎫
⎪ ∂s ∂s ∂s ⎪⎪
⎪
[J ] = ⎪⎨ ∂x ∂y ∂z ⎪
⎬ (8.5.4)
⎪ ∂t ∂t ∂t ⎪
⎪ ∂x ∂y ∂z ⎪
⎪⎩ ∂q ∂q ∂q ⎪⎭
sau:
⎡x y1 z1 ⎤
⎡ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎤ ⎢ 1
⎢ ∂ . . . x y2 z 2 ⎥⎥
⎢ ∂Ns ∂s ∂s ⎥⎥ ⎢ 2
∂N1 ∂N n ⎥ ⎢ . . .⎥
[J] = ⎢ 1 . . . ⋅⎢ ⎥ (8.5.5)
⎢ ∂t ∂t ∂t ⎥ ⎢ . . .⎥
⎢ ∂N1 ∂N 2 ∂N n ⎥ ⎢
⎢ ∂q . . . . . .⎥
⎣ ∂q ∂q ⎥⎦ ⎢ ⎥
⎢⎣ x n yn z n ⎥⎦
Din relaţia (8.5.3) rezultă:
⎡ ∂ (u , v, w ) ⎤ −1 ⎡ ∂ ( u , v , w ) ⎤
⎢ ∂ ( x , y , z ) ⎥ = [J ] ⋅ ⎢ ∂ (s , t , q ) ⎥ (8.5.6)
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Matricea inversă Jacobianului transformării este:
⎡ ∂s ∂t ∂q ⎤
⎢ ∂x
⎢ ∂s ∂x ∂x ⎥⎥
∂t ∂q ⎥
[J]−1 =⎢ (8.5.7)
⎢ ∂y ∂y ∂y ⎥
⎢ ∂s ∂t ∂q ⎥
⎢ ⎥
⎣ ∂z ∂z ∂z ⎦
Elementele matricei [J ]
−1
se determină cu o relaţie de forma:
∂s 1 ⎛ ∂y ∂z ∂y ∂z ⎞
= ⎜ ⋅ − ⋅ ⎟ (8.5.8)
∂x det[J ] ⎜⎝ ∂t ∂q ∂q ∂t ⎟⎠
⎪ ∂v ⎪ ⎢
⎨ ⎬ = ⎢ [0] [J ]
−1
[0] ⎥⎥ ⋅ ⎪⎨ ∂v ⎪⎬ (8.5.10)
⎪ ∂y ⎪ ⎢ [0] [0] [J ]−1 ⎥ ⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎣144 ∂v
42444 3⎦ ⎪ ⎪
⎪ ∂z ⎪
⎪ ∂w ⎪ [−1
J transf ] ⎪ ∂q ⎪
⎪ ∂w ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ⎪
∂
⎪ ⎪ x ⎪ ∂s ⎪
∂
⎪ ⎪w ⎪ ∂w ⎪
⎪ ∂y ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂w ⎪ ⎪ ∂w ⎪
⎪ ⎪ ⎪ ∂q ⎪
⎩ ∂z ⎭ ⎩ ⎭
⎡0 0 0 ⎤
unde s-a mai făcut notaţia: [0] = ⎢⎢0 0 0⎥⎥ .
⎢⎣0 0 0⎥⎦
Elemente izoparametrice-199
⎪ ∂w ⎪
⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂w ⎪
⎪ ⎪
⎩ ∂q ⎭
Cu notaţiile făcute în (8.5.9) şi (8.5.10), şi (8.5.11), şi ţinând cont că
{ε} = [B]⋅ {U e } , rezultă:
[
[B] = [t ]⋅ J −transf
1
]
⋅ [∂N]⋅ {U e } (8.5.12)
În aceste condiţii rezultă expresia de calcul a matricei de rigiditate a
elementului:
1 1 1
[K e ] = ∫V [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ dV = ∫ ∫ ∫ [B]T ⋅ [D]⋅ [B]⋅ det[J]⋅ ds ⋅ dt ⋅ dq (8.5.13)
−1 −1 −1
unde:
dV = dx ⋅ dy ⋅ dz = det[J ]⋅ ds ⋅ dt ⋅ dq (8.5.14)
⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ (8.5.16)
dA = dxdy = ⎨ ⎬x ⎨ ⎬ ⋅ ds ⋅ dt
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪
⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭
Prin permutări circulare, se obţin relaţii similare pentru s=constant, şi
t=constant.
Astfel integrala de forma: {F } = [N ]T {F } dV + [N ]T {F } dA , utilizată în
(e ) ∫
V
V ∫
Al
C
∂s ∂t
−1 −1 −1 −1 −1
⎜ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎟
⎜ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪⎟
⎝ ⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭ ⎠
⎛ ⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫ ⎞ ⎛ ⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫ ⎞
⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎟ ⎜⎪ ⎪ ⎟
⎪ ⎪
⎜ ∂t ⎪ ⎪ ⎟ ⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎪ ∂s ⎪ ⎟
1 1
⎜ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪ ∂y ⎪ ⎟ 1 1
⎜ ⎪ ∂y ⎪ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎟
+ ∫ ∫ [N ] ⋅ {Fc }⋅ ⎜ ⎨ ⎬x ⎨ ⎬ ⎟ ⋅ dt ⋅ dq + + ∫ ∫ [N ] ⋅ {Fc }⋅ ⎜ ⎨ ⎬x ⎨ ⎬ ⎟ ⋅ dq ⋅ ds
T T
−1 −1 ⎜ ⎪ ∂t ⎪ ⎪ ∂q ⎪ ⎟ −1 −1 ⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎪ ∂s ⎪ ⎟
⎜ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎟ ⎜ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎟
⎜ ⎩⎪ ∂t ⎭⎪ ⎪ ∂q ⎪ ⎟ ⎜ ⎪ ∂q ⎪ ⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎟
⎝ ⎩ ⎭⎠ ⎝⎩ ⎭ ⎠
(8.5.17)
Produsele vectoriale din relaţia (8.5.16) ne conduc la rezultatul:
⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂x ⎫ ⎧ ∂y ∂z ∂z ∂y ⎫
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪ ⎪ ∂s ∂t − ∂s ∂t ⎪
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎪⎪ ∂z ∂x ∂x ∂z ⎪⎪ (8.5.18)
⎨ ⎬x ⎨ ⎬ = ⎨ − ⎬
⎪ ∂s ⎪ ⎪ ∂t ⎪ ⎪ ∂s ∂t ∂s ∂t ⎪
⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂z ⎪ ⎪ ∂x ∂y − ∂y ∂x ⎪
⎪⎩ ∂s ⎪⎭ ⎪⎩ ∂t ⎪⎭ ⎪⎩ ∂s ∂t ∂s ∂t ⎪⎭
În mod asemănător prin permutări circulare se obţin expresiile celorlalte
produse.
Remarcăm că în mod asemănător relaţiei (8.5.15), în cazul problemelor
bidimensionale s,t, obţinem un element de arc care se poate scrie sub forma:
⎧ ∂x ⎫
⎪ ∂s ⎪
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ (8.5.19)
dS = ⎨ ⎬ds
⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂z ⎪
⎪⎩ ∂s ⎪⎭
pe suprafaţa t=constant.
Elemente axial simetrice-201
Structurile axial simetrice sunt corpuri de revoluţie pentru care atât rigiditatea
precum şi încărcarea prezintă simetrie în raport cu axa de revoluţie. Datorită unor
proprietăţi care decurg din simetria axială a structurilor, acestea pot fi reduse la cazul
problemelor bidimensionale în cazul corpurilor cu pereţi groşi sau cu probleme
unidimensionale în cazul unor structuri cu pereţi subţiri.
Discretizarea se face utilizând elemente finite de tip special de forma unor
sectoare de inel cu deschiderea la centru de un radian, Fig. 9.1, de secţiune constantă.
În acest caz pentru studiul structurii este suficient studiul unei secţiuni care conţine axa
de simetrie y, reprezentarea făcându-se în sistemul de axe y, x, Fig. 9.2.
p1
p2
r=x
θ = 1 rad
θ=0
Fig. 9.1
u şi v, pe direcţiile x şi y, Fig.9.2.
vl vk
ul uk
l
vi k
e vj
i ui j uj
x(r)
Fig. 9.2
∂σ y
σy + dy
∂y
∂σ x
y σx + dx
∂x
σθ τ yx
x
τ xy
σr
σθ
θ
σy
Fig. 9.3
Elemente axial simetrice-203
⎧σr ⎫ ⎡1− υ υ υ 0 ⎤ ⎧ εr ⎫
⎪σ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎪ z⎪ E ⎢ υ 1 − υ υ 0 ⎥ ⎪ εz ⎪
⎨ ⎬= ⎢ υ υ 1− υ 0 ⎥. ⎨ε ⎬
σ
⎪ θ⎪ (1 + υ)(1 − 2υ) (3.12.5)
⎢ 1− 2υ⎥ ⎪ θ ⎪
⎪⎩τrz ⎪⎭ ⎢⎣ 0 0 0 2 ⎥⎦ ⎪⎩γrz ⎪⎭
Ţinând cont de aceste relaţii, constituirea matricelor şi a vectorilor
caracteristici urmează acelaşi procedeu descris în paragrafele anterioare.
Dacă notăm cu [J] matricea Jacobianului transformării şi [⎯J] inversa acesteia,
atunci se pot scrie relaţiile:
⎧ ∂u ⎫ ⎧ ∂u ⎫
⎪ ∂x ⎪ ⎪ ⎪
⎪ ∂u ⎪ ⎡ j11 j12 0 0 0⎤ ⎪ ∂ s ⎪
⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ∂u
⎪⎪ ∂y ⎪⎪ ⎢ j21 j22 0 0 0⎥ ⎪ ⎪
⎪⎪ ∂t ⎪⎪
⎨ ∂v ⎬ = ⎢0 0 j11 ⎥
j12 0 . ⎨ ∂v ⎬
⎢ ⎥
⎪ ∂x ⎪
⎢0 0 j21 j22 0⎥ ⎪ ∂s ⎪
⎪ ∂v ⎪ ⎪ ∂v ⎪
⎪ ⎪ ⎢0 ⎥
0 1⎦ ⎪ ⎪
⎣ 0 0
⎪ ∂y ⎪ ⎪ ∂t ⎪
⎪⎩ u ⎪⎭ ⎪⎩ u ⎪⎭
(3.12.6)
(3.12.9)
Matricea [B] este dată de produsul matriceal:
⎡ ∂N1 0 ∂N2 0 ∂N3 0 ∂N4 0 ⎤
⎡ j11 j12 0 0 0⎤ ⎢ ⎥
⎡1 0 0 0 0⎤ ⎢ ⎥ ⎢ ∂s 0 ∂s 0 ∂s 0 ∂s 0 ⎥
⎢ 0 ⎥ ⎢ j21 j22 0 0 0⎥ ⎢ ∂N2 ∂N1 ∂N2 ∂N2 ∂N3 ∂N3 ∂N4 ∂N4 ⎥
0 0 0 1
[B] = ⎢⎢ 1⎥⎥. ⎢ 0 0 j11 j12 0⎥. ⎢ ∂t ∂s ∂t ∂s ∂t ∂s ∂t ∂s ⎥
0000 ⎢ ⎥ 0
r ⎥ ⎢ 0 0 j21 j22 0⎥ ⎢⎢ ∂N4 ⎥
∂N1 0 ∂N2 0 ∂N3 0
⎢ ⎥
⎢⎣0 1 1 0 0⎥⎦ ⎢ ⎥⎢ 0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t 0 ∂t ⎥
⎣ 0 0 0 0 1⎦
⎢⎣ N1 0 N2 0 N3 0 N4 0 ⎥
⎦
(3.12.10)
Integrarea relaţiei (3.12.8) se face pe cale numerică (cap.4).
Bibliografie
1 Barson, J. M., Rolfe,S.T., Fracture & Fatigue Control in Structures, Secon
Edition, Pretince-Hall, (Fondul Prof. Dr. Ing.
Mircea Raţiu - REZMAT)
2 Bathe, K. I., Wilson, F. L., Numerical Methods in Finite Element Analysis.
Prentice - Hall, INC, Enghwood, New,Jersy, 1976.
3 Berbente, C., Zancu, S., Metode numerice de calcul şi aplicaţii. Bucureşti,
Mitran, S., Pleter, O., Ed. I.P.B., 1992.
Tăranu, C.,
4 Bia, C., lle, V., Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii,
Soare, M. V., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983.
5 Blumenfeld, M., Introducere în metoda elementelor finite,
Bucureşti, Ed. Tehnică, 1995.
6 Blumenfeld, M., Ioniţă, A., Metoda elementelor finite. (Aplicaţii şi programe
Mares, C., introductive). Bucureşti, Ed. I.P.B., 1992.
7 Brătianu, C., Metode cu elemente finite în dinamica fluidelor,
Editura Academiei R. S. România, Bucureşti,
1983.
8 Budynas, R. G., Advanced Strength and Applied Stress Analysis,
Mc Grow-Hill, N.Y 1977.
9 Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, Bucureşti, Ed. Academiei,
1986.
10 Ciarlet, P. G., The Finite Element Method, North-Holland,
Amsterdam, 1978.
11 Constantinescu, I., Metode noi pentru calcule de rezistenţă,
Dăneţ, N., Bucureşti, Ed.Tehnică, 1989.
12 Constantinescu, I. N., Calcule de rezistenţă a structurilor de maşini şi
Munteanu, M. Gh., utilaje, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1984.
Golumbovici, D. C.,
13 Cuteanu, E., Metoda elementelor finite în proiectarea
Marinov, A., structurilor, Timişoara, Ed. Facla, 1980.
14 Dally, J. W., Experimental Stress Analysis,Third Edition,
Riley, W. F., McGraw-Hill,1991, (Fondul Prof. Dr. Ing.
Mircea Raţiu- REZMAT)
15 Demidovitch, B., Elements de calcul numerique. Moscove, Ed.Mir,
Maron, I., 1973.
16 Dumitru, I., Elemente de calcul şi aplicaţii în rezistenţa
Faur, N., materialelor, Timişoara, Ed. Politehnica, 1999
208 - Bibliografie