Emil Isac

Omul care-si intindea mainile...

— Cind zăcea în fâşii în poala
mamei, îşi întindea mîihile după
soare vrînd să smulgă strălucirea
lui rotundă de pe ceriu. Şi zarea
nu i-a răspuns niciodată.

— Când a făcut întâii paşi,

văzu pîine în mîinile unui copil.
Şi ş'a intins mîinile după pane...
Dar nu i-au dat-o.

— Când a 'nceput sa simtă chemarea

florilor şi adâncul rost al
cântecului binefăcător, si-a întins
mîinile după o floare. ...Dar spinii
florii l-au respins şi a simţit săgeaca
durerii dintâi în inimă, era
durerea leului alungat din vizuini.

— Cînd îi crescu credinţa şi

dorul de luptă, îşi întinse mîinile
după argintul răsplătirilor şi după
aurul biruinţei: Şi l-au alungat,
l-au bătut, l-au chinuit.

— Omul care-şi întindea mîinile

şi nici-odata n-a cules decât lacrâmi
şi blesteme, şi niciodată n-a
putut rîde fericit.

— Şi trist şi obosit, bătrîn şi

chinuit, ş-a intins mîinile plîngînd
după soare . ..şi soarele s'a desprins
 de pe ceriu, a căzut în braţele-i
micşorat de cădere ca un
măr, şi omul care işi întindea
mîinile totdeauna in zadar... simţi
că i-se deschide noaptea, ca să
se cufunde în ea, ţinînd strîas !a
sînu-i, soarele — măr.