Evoluţia economiei româneşti în perioada interbelică

Marea Unire din 1918 a creat posibilităţi reale pentru folosirea unui potenţial
economic divers creat prin reunirea tuturor bogăţiilor în trupul armonios al
ţării. România întregită în hotarele sale fireşti avea o suprafaţă de 295.049
km2 fa faţă de 137.000 km2 înainte de 1918 şi circa 18.052.000 locuitori faţă
de circa 8.000.000 locuitori înainte de unire, fiind a opta ţară din Europa,
după numărul populaţiei. România era un stat naţional unitar, întrucît
majoritatea covîrşitoare a locuitorilor erau români, alături de care trăiau şi
alte naţionalităţi conlocuitoare.

Constituirea statului naţional unitar român a marcat începutul unei noi etape
în evoluţia economică a României, etapă caracterizată prin creşterea mai
rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea
limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de absorbţie. Unirea a dus la
întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile necesare
fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat
rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescînd mai
mult decît dublu. În peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri
industriale nedezvoltate înainte sau inexistente (industria siderurgică sau
industria metalelor preţioase etc.). Pe ansamblul industriei, forţa motrice a
crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrîndu-se în industria
electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%). Reţeaua căilor
ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

A crescut considerabil suprafaţa arabilă a României, de la 6,6 milioane ha la

14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării. Suprafaţa acoperită cu
păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Legăturile economice tradiţionale au căpătat după Unire cadrul geografic –

statal adecvat, ceea ce a asigurat pieţei naţionale o deplină unitate.
Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt
confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioară, Transilvania recăpătîndu-şi
astfel rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.

Aşa cum rostea diplomatul român N. Titulescu: “România nu poate fi

întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfe; Ardealul e
leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul
care i-a susţinut viaţa…”. Între întreprinderile şi ramurile economiei
naţionale s-au stabilit legături directe, stimulate de înseşi legile producţiei
capitaliste, ceea ce a determinat o restructurare şi întregire a domeniilor
industriei şi agriculturii, a sistemului de transport şi comunicaţii, s-a mărit
masa mijloacelor de producţie din fiecare ramură, s-a completat structura
internă a unora, ca şi a întregului complex economic naţional.

Refacerea economiei după primul război mondial (decembrie 1918 -

1923)

Perspectivele de dezvoltare a ţării, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o

vreme marcate de urmăririle dezastruoase ale războiului şi de dificultăţile
intervenite în procesul de refacere a economiei în primii ani după război.

Războiul şi ocupaţia germană au provocat României imense pagube umane

şi materiale. Ţara a pierdut circa un milion de oameni căzuţi victime
acţiunilor militare, bolilor şi suferinţelor îndurate, aceste pierderi constituind
o reducere cu peste 1/5 din populaţia activă a ţării.

Agricultura se află într-o situaţie deosebit de grea; la sfîrşitul războiului era

epuizat întregul stoc de cereale, încît nu se mai putea asigura nici sămînţă
pentru culturi şi nici hrană pentru populaţie. Ca urmare în ţară se manifesta o
acută criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent,
fiind necesar să se exporte cereale şi alte produse alimentare pentru
acoperirea consumului intern. Situaţia ameninţa să rămînă gravă, deoarece în
1919 peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării a rămas nelucrată,
în condiţiile în care şeptelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

O situaţie grea şi complicată a cunoscut industria. În această ramură,

distrugerile de război, ridicarea de către ocupanţi a utilajelor unor
întreprinderi şi uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova şi Rusia au
condus la scăderea capacităţilor de producţie ale industriei. La începutul
anului 1919 nu mai funcţionau decît circa un sfert din întreprinderi
încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la mai puţin de 50%
faţă de nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului şi-a redus producţia
cu aproape 48%, iar cea de cărbune cu 55%.

Căile ferate, parcul de locomotive şi vagoane au suferit serioase distrugeri şi

deteriorări. Numărul de locomotive a scăzut cu 71%, cel de vagoane de
mărfuri cu 85%, iar cel de călători cu 61,5%. Cît priveşte transportul rutier,
26% din reţeaua de şosele necesita o refacere completă.

Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau, la rîndul lor

dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributivă
a maselor muncitoare era secătuită de război şi urmările acestuia. Circulaţia
monetară era dominată de o inflaţie puternică, determinată de neacoperirea
materială reală a monedei, de reducerea însemnată a producţiei şi a fondului
comercial de mărfuri. S-a produs o depreciere simţitoare a leului pe piaţa
internă, iar pe cea externă cursul valutar a scăzut foarte mult.

Pierderile materiale, recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace, au fost

evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Dacă avem în vedere că valoarea
producţiei anuale a României înainte de război era de 18-2 miliarde lei aur,
în numai doi ani de război au fost distruse bunuri materiale pentru care a
muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.

Aceste însemnate pierderi materiale au făcut ca procesul refacerii economiei

să se desfăşoare lent şi să se prelungească pînă în 1923.

Industria şi transporturile

România nu avea industrii purtătoare ale progresului tehnic, fiind lipsită, de

exemplu, de o industrie constructoare de maşini. De aceea, în anii imediat
următori, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc în mod
inegal, în funcţie de acţiunea unor factori generali, cît şi a unor factori
speciali. Astfel, industria metalurgică se va dezvolta relativ slab. Ponderea
cea mai mare revenea grupurilor de la Reşiţa şi Hunedoara, care deţineau
peste 70% din forţa motrice întrebuinţată în această ramură. Faţă dinainte de
război, industria metalurgică înregistrase, pe scara întregii ţări, scăderi
însemnate. În ansamblu, producţia întregii industrii metalurgice se redusese
la circa ¼ faţă de nivelul antebelic.

De asemenea, instalaţiile necesare pentru înzestrarea tehnică a diferitelor

ramuri industriale erau procurate în cea mai mare parte din import. În anul
1924, industria metalurgică acoperea numai 46% din consumul intern de
produse metalurgice.
Însemnată bogăţie forestieră a României a atras în perioada postbelică
numeroase capitaluri pentru exploatarea pădurilor şi prelucrarea primară a
lemnului. Nivelul producţiei în industria lemnului a fost în anii postbelici
sub cel dinainte de război. După 1920 va creşte foarte mult producţia de
cherestea, mobilul acestei dezvoltări constituindu-l în principal, cererea la
export a lemnului de construcţii, a cherestelei de brad şi stejar.

Dintre ramurile industriei prelucrătoare, cea mai importantă a continuat să

rămînă industria alimentară. Faţă de nivelul dinainte de război, producţia
industriei alimentare înregistrase o scădere importantă, reprezentînd în 1919
circa 57% faţă de anul 1913. Procentul scăderii diferea însă de la o
subramură la alta a acestei industrii. Privind în ansamblu evoluţia industriei
alimentare se poate spune că pînă în 1992 diferitele ei ramuri au avut de
străbătut o perioadă grea, după care producţia începe să se refacă.

Industria textilă şi industria pielăriei, deşi ramuri cu pondere relativ

însemnată, nu erau capabile să satisfacă decît parţial nevoile consumului
intern.

O dezvoltare importantă, comparativ cu ramurile menţionate a cunoscut

industria materialelor de construcţii avînd în vedere şi necesităţile de
construcţii postbelice în special producţia de ciment, geamuri, cărămizi deşi
persistau încă multe dificultăţi.

Se constată că în majoritatea ramurilor industriei prelucrătoare a avut loc,

într-o măsură însemnată o scădere a producţiei în comparaţie cu nivelul
dinainte de război, urmată de un proces de redresare lent şi prelungit. La
Congresul din 1921 al Asociaţiei generale a inginerilor din România se arată
că producţia industrială a ţării era în toate ramurile cu mult sub normal, în
cele mai multe ramuri producţia se situa între 30% şi 50% din cea dinainte
de război şi numai în cîteva ramuri peste 50%.

În ce priveşte industria extractivă, aceasta prezenta două aspecte

caracteristice: pe de o parte o producţie multa mai scăzută faţă de nivelul
antebelic, pe de altă parte – începînd cu anul 1920 – o creştere lentă de la an
la an. Astfel, producţia petrolieră, faţă de anul 1914 cînd se ridica la 1810
mii tone, scade foarte mult reprezentînd în 1919 numai 855 mii tone, pentru
a se redresa lent, ajungînd în 1924 la 1850 mii tone, depăşind nivelul
antebelic. În industria petrolieră se ciocneau interesele capitalului străin,
dominant în această ramură, ale capitalului autohton particular, care lupta să-
şi mărească participaţiile, şi ale statului, care urmărea să-şi echilibreze, prin
export balanţa comercială. Toate acestea explică procesul lent de refacere a
industriei petrolului.

Industria carboniferă, ramură importantă a economiei, în continuă scădere

pînă în 1920, începe să se refacă, depăşind în 1924 nivelul de dinainte de
război. Restabilirea cu întîrziere a industriei extractive a avut influenţă
asupra refacerii celorlalte ramuri industriale ca şi a transporturilor, domeniu
în care se simţea o lipsă acută a combustibililor.

În primii ani după război, transporturile, îndeosebi cel feroviar, erau

dezorganizate, constituind unul din factorii care frînau procesul redresării
economiei. Porţiuni însemnate de cale ferată erau distruse, iar parcul de
material rulant scăzuse serios. Inventarierea căilor ferate din primul an
postbelic consemnează existenţa doar a 263 locomotive în stare de
funcţionare şi a 1304 care solicitau reparaţii generale. Pentru a ieşi din
situaţia dificilă, statul a trecut la cumpărarea de locomotive din străinătate.
Paralel cu politica de reparare a vechilor locomotive şi de import, s-a făcut
apel la societatea “Reşiţa” pentru construirea de locomotive, creaţie a
specialiştilor români. La fel, numărul vagoanelor de călători scăzuse la circa
1/3, a vagoanelor de marfă la circa 1/5. Numeroase poduri şi lucrări
feroviare au fost distruse, ceea ce făcea ca şi viteza de trafic să fie redusă. O
parte din nevoile interne de transport a trebuit să fie acoperite de transportul
rutier, efectuat îndeosebi cu tracţiune animală.

Procesul refacerii, care întîmpină serioase dificultăţi, se va încheia în linii

mari în anul 1924, cînd s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de
producţie. Acest proces de redresare a industriei a avut loc inegal şi s-a
prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine precizată în politica de
industrializare capitalistă. Cercurile conducătoare ale burgheziei au creat un
regim legal care să favorizeze dezvoltarea industriei (legea protecţionismului
vamal din 1921, extinderea legii de încurajare a industriei din 1912 pe
întregul cuprins al ţării), dar mai ales a ramurilor în care ele însele aveau
investit capital, cum erau industria uşoară şi extractivă.

Refacerea industriei avea loc în condiţiile în care, deşi Unirea din 1918 a
prilejuit un anumit spor în configuraţia de ansamblu a industriei, totuşi ea nu
a schimbat fundamental structura industrială a ţării.
Industria mare prelucrătoare a României continua să fie reprezentată, în
principal de industria alimentară, lemn-hîrtie, materiale de construcţii,
textile, încălţăminte-pielărie. Aceste ramuri deţineau ponderea cea mai
însemnată – între 64% şi 79% din numărul total al întreprinderilor, al forţei
motrice instalate, al personalului ocupat şi valorii producţiei. Dacă privim
aceste ramuri în structura lor intern, starea de înapoiere industrială iese şi
mai pregnant în evidenţă.

În industria metalurgică, întreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din

numărul întreprinderilor, peste 73% din forţa motrice şi circa 13% din
personal. Alături de acestea figurau însă puzderia de ateliere mecanice de
reparaţii 51,1% din totalul întreprinderilor metalurgice. De altfel, în întreaga
industrie a ţării continua să ocupe ponderi însemnate industria mică şi
producţia meşteşugărească.

Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrară din 1921

Agricultura României postbelice purta din plin amprenta marilor dificultăţi

lăsate moştenire de război şi ocupaţia străină. Aceste dificultăţi veneau să
amplifice contradicţiile sociale pe care agricultura ţării unificate le moştenise
din perioada anterioară războiului.

În aceste condiţii, în faţa agriculturii se ridica un şir întreg de probleme

spinoase: redresarea producţiei vegetale şi animale, refacerea inventarului şi
a gospodăriilor distruse, înfăptuirea reformei agrare promisă ţărănimii încă
dinainte de război şi care acum nu mai putea suferi amînare.

Privită global, pînă în 1922 agricultura ţării noastre n-a reuşit să atingă
nivelul dinainte de război, deşi eforturile de redresare n-au lipsit.
Dimpotrivă, ea a trecut printr-o perioadă de ruină şi dezorganizare.

Astfel, în ceea ce priveşte suprafeţele agricole însămînţate deşi acestea au

mers în creştere între 1919-1922, o parte din terenuri a rămas necultivată.
Cum şi producţia era foarte slabă, ţara noastră a fost nevoită să importe peste
220.000 tone de cereale şi derivate atît pentru asigurarea hranei populaţiei,
cît şi pentru însămînţări.

Producţia de cereale a României era încă scăzută datorită şi randamentului

redus la ha. Pierderile de oameni şi de inventar din timpul războiului îşi
spuneau aici din plin cuvîntul. În afară de acestea însă, agricultura noastră
continua să aibă – ca şi înainte de război – un pronunţat caracter extensiv.

Mari pierderi a provocat războiul şi fondului de animale al ţării. Faţă de

nivelul antebelic, în anul 1919 şeptelul reprezenta abia 59%. Restul de 41%
s-a pierdut în timpul şi din cauza războiului. Deşi pînă la începutul anului
1922 el va creşte pînă la 80,2% lipsa vitelor în general, a celor de muncă în
special, se făcea însă simţită, fapt care frîna la rîndul său procesul de
redresare a agriculturii româneşti.

Existau însă şi pierderi ce nu puteau fi recuperate. Din cei peste 800.000 de

morţi în război, imensa majoritate fuseseră ţărani. La aceştia se adăuga un
mare număr de invalizi, văduve şi orfani. În plus, jaful ocupanţilor şi
enormele privaţiuni din timpul războiului au secătuit din punct de vedere
fiziologic populaţia muncitoare, inclusiv ţărănimea. Toate acestea făceau ca
potenţialul ei de muncă să fie mai redus.

În condiţiile descrise mai sus, gospodăriile ţărăneşti simţeau nevoia de credit

în vederea refacerii. Deşi s-au acordat credite mai mari decît înainte de
război, acestea nu erau suficiente. Pentru nevoi urgente, ţăranii mai erau încă
nevoiţi să apeleze la cămătari. Dar chiar şi băncile particulare ce operau în
mediul rural percepeau dobînzi ce se ridicau pînă la 25%.

În sfîrşit – dar nu în ultimul rînd ca însemnătate – în agricultura României

unificate persista încă nedreptatea în împărţirea pămîntului, iar acest lucru,
pe lîngă că producea la sate o situaţie explozivă, frîna însuşi procesul de
refacere a agriculturii. De aceea, problema reformei agrare se ridica cu
ascuţime la ordinea zilei.

Reforma agrară din 1921

Hotărîrea de a se efectua o reformă agrară a fost luată încă din iulie 1917,
cînd Parlamentul de la Iaşi a înscris în Constituţie principiul exproprierii
“pentru o cauză de utilitate naţională” şi a decis exproprierea în acest scop a
2.000.000 ha în Vechiul Regat. În următorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse
decrete în această problemă, paralel cu o dispută aprinsă în jurul condiţiilor
şi proporţiilor exproprierii, pentru ca abia în vara anului 1921 să fie adoptate
“legile definitive” de reformă agrară pentru Vechiul Regat, Transilvania şi
Bucovina. Deşi cuprindeau unele deosebiri de la o zonă la alta, principiile pe
care s-au încheiat aceste legi au fost în esenţă aceleaşi.

Prin legea de reformă agrară se stabilea că din fiecare proprietate urma să

rămînă respectivul proprietar cu o cotă neexpropriabilă de 100 ha în
regiunile de munte şi de deal şi de 150 ha în cele de şes. Această cotă putea
fi extinsă la 500 ha dacă proprietarul avea investiţii pe moşie (clădiri,
crescătorii de vite, instalaţii, plantaţii). Moşierul avea dreptul, conform legii,
să-şi aleagă partea de moşie care să-i rămînă. Ca urmare a tergiversării în
aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru moşieri o serie de posibilităţi de
a se sustrage pe diverse căi, de la efecte reformei.

Rezultatele finale ale reformei arată că din 9.242.930 ha cît reprezenta

suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de reformă, au fost expropriate
6.123.789 ha, adică 66,2%. Un număr însemnat de ţărani au primit pămînt
dar, în acelaşi timp marea proprietate moşierească – deşi simţitor diminuată
– s-a menţinut în continuare.

Inventarul moşiilor expropriate, precum şi viile, livezile, terenurile irigate,

iazurile erau exceptate de la expropriere. În ceea ce priveşte pădurile, acestea
au fost supuse unei exproprieri (de mici proporţii) numai în Transilvania.

Dreptul de împroprietărire, conform legii de reformă agrară îl aveau în

primul rînd mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei cu
pămînt mai puţin de 5 ha şi ţăranii fără pămînt. Loturile ce se atribuia
ţăranilor erau de două categorii: loturi de împroprietărire – stabilite în
principiu la 5 ha – şi loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau
pămînt. Statul nu asigura gospodăriilor ţărăneşti creditul şi asistenţa tehnică
necesară.

Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea pămîntului moşieresc. Taxa de

răscumpărare se plătea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la
valoarea anuală a arendei înmulţită cu 20, sau în unele regiuni chiar cu 40.

În general, reforma agrară din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un

însemnat pas înainte în procesul de dezvoltare a ţării noastre. Ea a dat impuls
dezvoltării capitalismului în agricultură. Reforma a micşorat sensibil
proprietatea moşierească, a slăbit puterea economică a moşierimii şi a redus
rolul jucat de această clasă în viaţa politică şi socială a României. Sumele
primite drept răscumpărare au permis moşierilor să-şi achite datoriile, să
angajeze mai multă muncă salariată.
Circulaţia monetară

Perioade de după război s-a caracterizat pe plan monetar, prin creşterea

continuă a inflaţiei. Astfel, dacă la finele anului 1916 circulaţia bănească era
de 1.452 milioane lei, la sfîrşitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917
milioane lei. Faţă de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare
parte din această creştere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hîrtie-
monedă a Băncii Naţionale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, în special
în anii 1920-1921.

Creşterea inflaţionistă a circulaţiei monetare a fost însoţită de creşterea

preţurilor şi deprecierea crescîndă a leului în interiorul ţării, precum şi de
scăderea cursului său extern.

Astfel, în raport, de pildă cu francul elveţian (moneda vest-europeană cea

mai puţin afectată de deprecierea postbelică), 100 de lei româneşti erau egali
în 1919 cu 11,05 franci, iar în 1922 cu numai 2,30 franci. Acest fapt sporea
ponderea reală a datoriilor particulare şi de stat contractate în străinătate,
creînd greutăţi suplimentare operei de refacere economică.

Deprecierea internă a leului şi-a găsit cea mai pregnantă expresie în creşterea
generală a preţurilor, atît a celor cu amănuntul, cît şi a celor cu ridicata.

Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei şi Comerţului, indicele

preţurilor cu amănuntul din întreaga ţară crescuse la sfîrşitul anului 1923 faţă
de 1914 la 2.586%, adică de aproape 26 de ori. Conjunctura inflaţionistă a
creat totodată un puternic decalaj între salariile nominale şi salariile reale,
contribuind astfel la înrăutăţirea situaţiei materiale a celor ce trăiau din
munca lor.

O altă cauză care a contribuit la starea de haos monetar şi la accentuarea

inflaţiei a fost aceea că, în primii doi ani de după război, în ţară nu circula
numai leul emis de Banca Naţională, ci şi alte monede, şi anume: leul emis
în perioada ocupaţiei de “Banca generală”, coroanele austro-ungare şi
rublele, fiecare avînd un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei
unificări monetare. Dar o astfel de măsură întîrzia şi explicaţia nu este greu
de găsit. “Această diversitate de monezi – arăta un economist burghez – a
dat prilejul unor speculaţiuni fantastice…”, burghezia obţinînd astfel mari
cîştiguri prin specularea diferenţelor de curs.
La un moment dat însă, acest haos monetar ameninţa însăşi interesele
burgheziei, împiedicînd desfăşurarea procesului reproducţiei capitaliste. De
aceea, în cele din urmă a fost efectuată unificarea monetară. Ea a fost dictată
de necesitatea unificării pieţei naţionale şi de cerinţele refacerii economice,
dar a constituit în acelaşi timp şi un prilej pentru afaceri de mari proporţii.

Operaţiunile de preschimbare au fost făcute în 1920-1921. Între timp însă, în

România se scurseseră, inclusiv prin contrabandă, mari sume de coroane şi
ruble ce nu mai aveau putere circulatorie în ţările vecine, unde
preschimbarea se făcuse mai devreme. În total s-a plătit deţinătorilor de lei a
“Băncii generale”, coroane şi ruble, 7.026 milioane lei, întreaga sumă fiind
pusă la dispoziţia statului de BNR, prin două împrumuturi speciale.

După evaluările economiştilor burghezi, paguba adusă economiei naţionale

prin întîrzierea unificării monetare şi prin cursul ridicat la care ea s-a
efectuat – curs superior celui de pe piaţă – s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul
a făcut astfel – “o pomană de stat en gros” în folosul marilor deţinători de
coroane, ruble şi lei a “Băncii generale”.

Unificarea monetară n-a pus desigur capăt inflaţiei, ci a contribuit la sporirea

volumului de lei aflat în circulaţie. Problema lichidării inflaţiei va fi
soluţionată abia în perioada următoare.

Economia între anii 1924-1929

După anul 1924 în economia ţării se va realiza o serie de progrese. Va spori

numărul întreprinderilor industriale şi al muncitorilor, va creşte capitalul
investit şi forţa motrică, se va îmbunătăţi înzestrarea tehnică a
întreprinderilor, iar producţia va creşte însemnat, comparativ cu perioada
anterioară, producţia vegetală şi animală se va ameliora sensibil. Toate
acestea vor imprima ca trăsătură esenţială a perioadei avîntul industrial şi va
influenţa pozitiv dezvoltarea întregii economii naţionale, inclusiv relaţiile
comerciale externe ale ţării. Avîntul economic de după 1924 a fost influenţat
şi de condiţiile economice externe favorabile. Între acestea menţionăm
îndeosebi cererea mereu în creştere pe piaţa mondială de produse româneşti
ca petrol, lemn şi cereale, precum şi menţinerea preţurilor la materii prime şi
combustibil pînă în 1929, la un nivel relativ ridicat.
Dezvoltarea mai însemnată a economiei şi îndeosebi a industriei a fost
însoţită de întărirea poziţiilor economice ale marii burghezii autohtone şi
care a dus la accentuarea opoziţiei acesteia faţă de capitalul străin prin
punerea în aplicare a concepţiei de politică economică a PNL, “prin noi
înşine”. Guvernele din aceşti ani conduse de liberali (cu excepţia sfîrşitului
anului 1926 şi prima parte a anului 1927, cînd guvernul a fost condus de
generalul Averescu) au elaborat o legislaţie economică a cărei fundamentare
juridică se găsea în Constituţia din anul 1923. Constituţia prevedea că
“zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sînt
proprietatea statului” şi “că la exploatarea acestora se va ţine seama de
drepturile cîştigate”. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra
subsolului terenurilor ce le aparţineau, statul putea concesiona exploatarea
acestora particularilor, adică marii burghezii industriale. În acelaşi timp,
burghezia şi moşierimea care făcuseră anterior investiţii în lucrări de
exploatare a subsolului, beneficiau în virtutea “drepturilor cîştigate” de
bogăţiile miniere, creîndu-şi o poziţie economică mai solidă pentru a se
opune penetraţiei capitalului străin.

Măsurile de politică economică, care au contribuit la crearea avîntului

economic după 1924 pot fi grupate, în general, în trei categorii:

legislaţia cu privire la dezvoltarea industriei;

tarife vamale comerciale protecţioniste;

politica de finanţare şi de credit pentru ramurile economiei naţionale.

Legislaţia industrială s-a concretizat prin adoptarea cîtorva legi, dintre care
cea mai importantă a fost legea minelor din iulie 1924. În baza ei statul
exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogăţiilor miniere ale
subsolului. Valorificarea acestor bogăţii se făcea de către stat, fie direct, fie
prin concesionare. Se prevedea că se acordă dreptul de exploatare a
zăcămintelor subsolului, în primul rînd societăţilor anonime miniere române,
adică acelora în care cel puţin 60% din capitalul social să fie deţinut de
cetăţeni români; două treimi din membrii consiliului de administraţie, ai
comitatului de cenzori, precum şi preşedintele consiliului de administraţie să
fie cetăţeni români. În afara acestor societăţi, legea mai stabilea că pot
beneficia de dreptul de concesiune şi alte categorii de societăţi care se
obligau ca în timp de 10 ani să îndeplinească condiţiile stabilite pentru prima
categorie de societăţi. Legea minelor provocat reacţii din partea cercurilor
financiare străine care aveau capitaluri investite în industria extractivă a
României, căutînd să determine statul român să nu înfăptuiască
“naţionalizarea” subsolului şi a întreprinderilor miniere (în anul 1925 se
modifică procentul de 60% din capitalul social deţinut de cetăţeni români la
50,1%).

Aceluiaşi scop de întărire a poziţiilor marii burghezii autohtone i-a servit şi

Legea comercializării şi controlul întreprinderilor statului adoptată în 1924,
prin care se introduceau în întreprinderile statului principiile comerciale din
întreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor întreprinderi ale
statului cum erau Navigaţia fluvială română, Serviciul maritim român,
C.A.M. sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de
energie (cărbuni, petrol, gaz metan, căderi de apă etc.). În conducerea unor
asemenea întreprinderi, 1/3 din numărul membrilor consiliului de
administraţie era numită de guvern, restul fiind ales dintre membrii
consiliului de administraţie, comitet de cenzori precum şi preşedintele,
cetăţeni români.

Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-şi
investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro şi
termoelectrice, concesionarul fiind obligat să rezerve statului o pătrime din
energia produsă. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924)
se cerea întreprinderilor ca majoritatea capitalului să fie autohton precum şi
preşedintele şi 2/3 din numărul administratorilor şi cenzorilor să fie cetăţeni
români.

Prin toate aceste legi se urmăreau preocupări mai ample ale burgheziei
pentru valorificarea resurselor naturale ale ţării, dar în mod deosebit întărirea
marii burghezii autohtone şi obligarea capitalului străin să ţină seama de
interesele acesteia. Fără îndoială însă că burghezia autohtonă îşi apăra
interesele de grup şi nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de
care dispune ţara n-a fost realizată la nivelul cerinţelor economiei naţionale
pentru o dezvoltare mai susţinută a acesteia.

Tarifele vamale protecţioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un

mijloc important prin care burghezia căuta să apere producţia internă de
concurenţa străină, contribuind în felul acesta la susţinerea procesului de
industrializare a ţării. Burghezia industrială va cere tot mai mult statului să
intervină în economie şi pe calea tarifelor vamale aşa cum de altfel procedau
şi alte ţări cu care România întreţinea relaţii comerciale. Pentru a asigura o
oarecare stabilitate şi a evita consecinţele deprecierii monetare asupra
veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea că taxele se
percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se făcea în lei-hîrtie, pe baza raportului
de 1 leu-aur egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba în
funcţie de fluctuaţia monetară. Tariful din 1924 era minimal şi se aplica
tuturor ţărilor care aplicau, la rîndul lor, acelaşi tarif şi clauza naţiunii celei
mai favorizate. Pentru alte ţări tariful era de trei ori mai mare decît cel
minimal. Acest tarif a influenţat nivelul importului, asigurînd protecţia
articolelor textile, de tăbăcărie, hîrtie etc. egală cu 15-20% din valoare, iar
pentru majoritatea produselor importate o taxă de 5-10%. Protecţia era însă
insuficientă pentru industrie şi aceasta cu atît mai mult cu cît s-a aplicat într-
o perioadă de puternică inflaţie. De aceea, în anul 1926 tariful vamal a fost
modificat la insistenţele industriaşilor din ramurile metalurgică şi textilă, a
căror structură şi gamă de produse erau schimbate faţă de perioada
anterioară. S-au adăugat încă alte articole supuse taxelor vamale la import,
iar la articolele textile şi metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pînă
la 100%. S-a mărit şi coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur de
la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif,
cunoscut sub numele iniţiatorului lui “tariful Manoilescu”. Acesta era
minimal pentru ţările care aplicau acelaşi tratament României şi general –
taxe vamale superioare cu 50% faţă de cel minimal – pentru ţările care nu
acordau clauza naţiunii celei mai favorizate şi tariful minimal. Ca şi în cazul
tarifului din 1924, s-au prevăzut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-
hîrtie urmau să fie înmulţite cu un coeficient de 30 pentru articolele
metalurgice şi textile şi cu 40 pentru celelalte mărfuri importate.

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la creşterea gradului de protecţie,

reprezentînd în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea întregului import
faţă de numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale din valoarea totală a
importului în 1922. Totuşi gradul de protecţie al industriei româneşti era
insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia,
Polonia, Ungaria şi alte ţări cu care România avea relaţii comerciale. Cu
toate acestea, politica vamală protecţionistă a avut drept urmare oprirea
pătrunderii aproape nestingherite pînă atunci a mărfurilor străine, creînd
avantaje burgheziei pentru dezvoltarea producţiei autohtone.
În condiţiile penuriei de capitaluri pe piaţa internă, statul a intervenit direct
prin sprijinirea dezvoltării industriei pe calea finanţării, a acordării de credite
în volum mult mai mare decît în anii anteriori. În acest sens, în anul 1923 a
fost înfiinţată Societatea naţională de credit industrial, la al cărei capital
participa statul şi Banca Naţională. Scopul băncii era încurajarea industriei
mari prin acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor industriale
prin reescontarea la Banca Naţională. Activitatea acestei noi bănci a avut o
importanţă deosebită în impulsionarea dezvoltării industriei autohtone. Rolul
ei în creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finanţarea a numai
5% din totalul întreprinderilor marii industrii prelucrătoare în anul 1924 la
12% în anul 1928, întreprinderi a căror producţie reprezenta circa 31% din
totalul producţiei industriale. Acelaşi rol de sprijinire a industriei l-a avut şi
Banca Naţională, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul
societăţii naţionale de credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate
industriei de către Banca Naţională reprezenta 32% din totalul portofoliului
ei.

Dezvoltarea industriei

Dezvoltarea mai accentuată a industriei, după 1924, a avut loc pe baza

structurii industriale moştenite din anii anteriori. Faţă de perioada antebelică
se constată, pe ansamblu, o creştere a ponderii industriei mari în producţia
industrială a ţării (circa 80%) concomitent cu o dinamică a celei mici şi
mijlocii. De asemenea, deşi, producţia industriei extractive a înregistrat un
spor mai mare decît cea a industriei prelucrătoare, în anul 1928 constatăm că
întîietatea aparţinea tot industriei prelucrătoare, producţia industriei
extractive fiind de 5 ori mai mică. În cadrul industriei extractive primul loc îl
ocupa industria petrolului care singură deţinea 2/3 din întreaga ramură
minieră a ţării. Schimbări semnificative apar în industria prelucrătoare în
sensul creşterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% în producţia
totală a industriei prelucrătoare. Ramura industrială care a progresat cel mai
mult a fost industria metalurgică. Au fost înfiinţate noi întreprinderi mari cu
procese tehnologice complexe cum erau uzinele “Malaxa” din Bucureşti,
fabricile de la Copşa Mică, Cugir, I.A.R. din Braşov. Dezvoltarea
metalurgiei a fost stimulată de necesităţile mari de produse metalurgice ale
economiei. Cu toată această creştere metalurgia continuă să ocupe un loc de
mică importanţă cu mult în urma altor ramuri industriale. În 1928 ea dădea o
valoare a producţiei de circa două ori mai mică decît industria alimentară.
Ramurile industriei uşoare, în primul rînd industria alimentară, textilă şi
pielăriei deţineau împreună ponderea cea mai mare în valoarea producţiei
industriale prelucrătoare. În cadrul acestor ramuri, poziţia fruntaşă, o ocupa
în continuare, industria alimentară, deşi se constată o oarecare diminuare a
ponderii ei. Cît priveşte industria textilă, aceasta şi-a sporit an de an
participarea la producţia industrială a ţării. Pînă în 1925 industria lemnului a
fost în plină ascensiune, după care curba participării ei la producţia totală
începe să scadă, nemairevenindu-şi în toată perioada interbelică. Îşi menţine
o pondere relativ mare, în ansamblul producţiei, industria chimică, datorită
faptului că o însemnată parte a producţiei ei era dată de rafinăriile de petrol.

În ceea ce priveşte înzestrare tehnică a industriei româneşti se constată

aceeaşi înapoiere, dacă avem în vedere, de exemplu, că în anul 1928 în
industria alimentară pentru un lucrător reveneau 5,3 CP, iar în industria
metalurgică doar 2,3 CP.

În întreprinderile industriei metalurgice încep să se producă material rulant

profit căile ferate, între care locomotive, vagoane de călători şi de mărfuri,
cisterne pentru transportul petrolului etc. Cît de neînsemnată era ramura
constructoare de maşini reiese din faptul că aceasta întrebuinţa doar 1,6%
din întreaga cantitate de forţă motrice a industriei metalurgice, ceea ce
demonstrează că România continua să rămînă o ţară dependentă de tehnica
din ţările dezvoltate industrial. Între diferitele ramuri industriale existau
inegalităţi în dotarea cu echipament, în aprovizionarea şi asigurarea cu forţă
de muncă calificată. Alături de cîteva întreprinderi caracterizate printr-un
grad înalt de concentrare a producţiei, funcţionau un număr foarte nare de
întreprinderi rămase cu totul în urmă sub raport tehnic şi tehnologic.

Structura necorespunzătoare a industriei era însoţită de imposibilitatea, cu

unele excepţii, a asigurării consumului de produse industriale cerute pe piaţa
internă. În aceşti ani producţia industrială autohtonă acoperea necesităţile
interne în proporţie de circa 60%. Sub această medie se ascundeau însă mari
inegalităţi pe ramuri şi subramuri şi, în acelaşi timp, această acoperire era
realizată în condiţiile unui nivel scăzut al consumului pe locuitor.
Agricultura beneficia într-o măsură redusă de produse industriale, era lipsită
de ajutorul industriei pe linia înzestrării cu unelte şi maşini agricole.

Slaba dezvoltare a industriei ca şi posibilităţile de import reduse făceau ca în

ţara noastră consumul produselor fabricate să fie foarte scăzut situîndu-ne,
sub acest aspect, printre ţările cele mai înapoiate din Europa. Calculat la
preţurile anului 1928, în mărci germane, consumul pe locuitor în România
era de79, în timp ce în Elveţia era de 622, în Anglia de 609, în Germania de
550, în Franţa de 547, în Ungaria de 192, în Iugoslavia de 141. În anii 1924-
1928 consumul anual pe locuitor era în ţara noastră de 5 kg zahăr, 0,24 kg
conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg
lemn construcţii, 2 kg ciment etc.

România cu toată dezvoltarea industriei, continua şi în această perioadă să

rămînă o ţară cu o structură predominant agrară. Astfel, din populaţia activă
în industrie era angajată în anul 1929 doar 10% în timp ce în agricultură
lucra 78%. Aceeaşi concluzie se impune dacă avem în vedere că industria
contribuia, în acelaşi an, la venitul naţional cu numai 39 miliarde lei, iar
agricultura şi silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la produsul
social în proporţie de 34,6% şi cu o pondere de 22% în venitul naţional, ceea
ce confirmă aprecierea de ţară cu economiei predominant agrară.

Dezvoltarea agriculturii

Sectorul dominant al economiei punea şi în aceeaşi ani amprenta marilor

dificultăţi postbelice refacerii lente ca şi amplificării contradicţiilor social-
economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai
susţinută a capitalismului, proces impulsionat de consecinţele reformei
agrare din 1921. De fapt, reforma agrară a fost declarată înfăptuită în anul
1926. Marea proprietate moşierească mai deţinea încă 19,5% din întreaga
suprafaţă agricolă a ţării, ceea ce explică rămînerea în continuare a
rămăşiţelor semifeudale. În acelaşi timp, analiza structurii proprietăţii
ţărăneşti arată că diferenţierea ţărănimii s-a accentuat. Pătura înstărită a
acesteia deţinea în 1927 circa 16% din suprafaţa arabilă, ţărănimea cu
pămînt între 5-10 ha fiecare gospodărie circa 11%, restul pămîntului fiind
deţinut de mica proprietate. Numărul gospodăriilor ţărăneşti fără pămînt se
ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienţa pămîntului pentru cultură obliga însă un număr

însemnat de gospodării să practice relaţiile de dijmă. Pe de altă parte, lipsa
inventarului agricol, a creditelor şi povara impozitelor aveau consecinţe
negative asupra economiei rurale.

În ceea ce priveşte suprafaţa arabilă şi structura culturilor reiese că suprafaţa

însămînţată cu cereale ocupa o pondere cuprinsă între 85-87% după care
urmau suprafeţele destinate fîneţurilor cultivate şi plantelor industriale. În
cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafeţele însămînţate cu
porumb, orz şi ovăz. Creşteri însemnate se constată şi în privinţa suprafeţelor
însămînţate cu plante alimentare şi plante industriale.

Dacă suprafeţele însămînţate cunosc creşteri constante, producţia nu a

înregistrat aceeaşi evoluţie, înregistrîndu-se variaţii mari de la un an la altul
(în creştere pînă în 1926 apoi în scădere şi din nou în creştere din 1929).
Datorită slabei înzestrări tehnice şi a insuficientei folosiri a metodelor
agricultură-tehnice avansate, agricultura se regăsea într-o accentuată
dependenţă de factorii naturali.

Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenţă dacă cumpărăm

recoltele obţinute cu cele realizate din alte ţări cu posibilităţi comparabile. În
timp ce România obţinea în 1925 circa 860 kg grîu la ha, în Iugoslavia şi
Ungaria s-au obţinut cîte 1.260 kg, iar în Bulgaria 1.320 kg. Aceleaşi
discrepanţe se întîlneau şi în privinţa altor culturi.

Deşi ţara noastră dispunea de condiţii naturale optime pentru creşterea

animalelor, datorită procesului de sărăcire a ţărănimii, a lipsei creditelor
pentru gospodăriile ţărăneşti, şeptelul a scăzut continuu.

La sfîrşitul perioadei agricultura României, ca şi a altor ţări, a fost cuprinsă

de o criză de supraproducţie – manifestată prin scăderea preţurilor la
produsele agricole – criză care se va prelungi pînă la al doilea război
mondial.

Consecinţele crizei economice din anii 1929-1933 asupra economiei

României

România făcînd parte din sistemul mondial al economiei capitaliste a fost şi

ea lovită de criza economică dintre 1929-1933. Ca şi în celelalte ţări
capitaliste, în România criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria,
agricultura, comerţul, finanţele, circulaţia monetară, sistemul bancar, cu
toate consecinţele sale nefaste. Declanşată mai puternic la mijlocul anului
1929 în industrie, criza a fost agravată de o serie de factori interni şi externi.

În rîndul factorilor interni care au dus la agravarea crizei, menţionăm în

primul rînd, predominarea în economia României a unei agriculturi rămase
în urmă, care ocupa 78% din populaţia activă a ţării şi în care se menţineau
încă rămăşiţe feudale. Singur acest lucru era de natură să agraveze criza, în
condiţiile decalajului dintre preţurile produselor industriale şi cele agrare în
favoarea primelor.

Implementarea crizei industriale cu cea agrară, care a început încă din 1928,
a contribuit şi mai mult la agravarea crizei. Puternica scădere a preţurilor
produselor agricole a avut consecinţe deosebit de grave pentru economia
naţională. Existenţa unui volum mare de împrumuturi făcute de ţărănime la
bănci şi cămătari înainte de declanşarea crizei şi care trebuiau plătite în
condiţiile preţurilor scăzute în care ţăranii îşi valorificau produsele, a
constituit un alt factor de agravare al crizei.

Un al doilea factor intern, care şi-a adus contribuţia la agravarea crizei

economice în România, l-a constituit nivelul scăzut de trai al populaţiei,
nivelul coborît al salariilor muncitorilor şi al cîştigurilor ţărănimii
muncitoare, ceea ce s-a repercutat în reducerea considerabilă a puterii de
cumpărare şi a pieţei interne în perioada crizei.

Între factorii care au agravat criza din România a fost şi scăderea catastrofală
a preţurilor produselor româneşti ce se exportau, în timp ce preţurile
produselor importate de ţara noastră s-au menţinut la un nivel relativ ridicat.
Înrăutăţirea condiţiilor comerţului exterior al României s-a resimţit, ca
urmare a structurii sale (predominarea la export a cerealelor şi petrolului, iar
la import a produselor fabricate industrial).

Deţinerea unor poziţii deosebit de puternice de către capitalul străin în

economia ţării, îndeosebi în industria extractivă, volumul mare al datoriei
publice externe şi anuităţile extrem de grele pentru bugetul de stat – sporite
ca urmare a împrumutului de stabilizare din 1929 ca şi a împrumuturilor
externe din primii doi ani ai crizei – a constituit unul dintre factorii externi
de agravare a crizei în ţara noastră. Starea de dependenţă economică şi
politică a ţării faţă de monopolurile internaţionale s-a adînci.

Criza în industrie

Încă de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei ţării au apărut
fenomene de criză de supraproducţie. Indicii cantitativi ai producţiei de fier,
oţel, huilă, sare etc. au marcat importante scăderi, indicii preţurilor fontei,
cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborît, în timp ce în
depozite creşteau stocurile de mărfuri ce nu puteau fi desfăcute pe piaţă.

Începînd de la jumătatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu violenţă,

cuprinzând rînd pe rînd ramurile industriei ţării. Ca urmare, atît indicele
general cantitativ al producţiei industriale, cît şi cel valoric au înregistrat
scăderi importante.

Examinarea dinamicii producţiei industriale scoate în relief o însemnată

scădere a producţiei pe ansamblul industriei în anul 1932 faţă de anul 1929.
Scăderea cantitativă a producţiei a fost deosebit de mare la industria
prelucrătoare – cuprinzînd majoritatea ramurilor marii industrii din România
– ca şi la industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri,
explozivi etc.).

În ceea ce priveşte indicele producţiei pe întreaga industrie extractivă, acesta

era ridicat datorită creşterii mari a producţiei de petrol, deoarece în celelalte
ramuri ale industriei extractive (cărbune, minereuri feroase şi neferoase)
producţia a scăzut.

Din punct de vedere valoric, scăderea producţiei a fost deosebit de

importantă, cu mult mai mare decît reducerea cantitativă, ca rezultat al
scăderii însemnate a preţurilor. Pe ansamblul industriei, valoarea producţiei
a scăzut în aceeaşi perioadă cu 42,2%. Examinarea evoluţiei indicilor
producţiei pe ramuri ale industriei şi pe mărfuri arată scăderi deosebit de
mari la principale produse.

Odată cu izbucnirea crizei din industrie în 1929, criza agrară s-a adîncit
enorm. Indicele preţurilor produselor agricole a scăzut de la 100 în 1929 la
44,9 în 1933. De la 109 miliarde de lei în anul 1929 valoarea producţiei
agricole vegetale a scăzut la numai 48,6 miliarde lei în 1933 (deşi cantitativ
producţia a fost mai mare decît în 1929).

Criza agrară a cuprins toate ramurile agriculturii; producţia cerealieră de

plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii
României, predominant cerealieră, a agravat consecinţele crizei agrare, mai
puternice în această ramură.

În acelaşi timp, scăderea preţurilor a avut consecinţe mult mai grave pentru
ţara noastră, dat fiind faptul că, costul de producţie al cerealelor româneşti
era mai urcat decît al ţărilor cu o agricultură capitalistă dezvoltată.
Rămînerea în urmă din punct de vedere tehnic a agriculturii noastre,
productivitatea scăzută a muncii, cheltuielile mari ale gospodăriilor ţărăneşti
provocate de dobînzi mari, de renta funciară ridicată, dijma, preţurile ridicate
ale mărfurilor industriale, impozitele mari etc. împovărau cu mult costurile
produselor agricole din România.

În acelaşi timp, ca urmare a obligaţiilor sale de a achita datoriile mari

contractate pe piaţa externă de a-şi crea disponibil de devize necesar plăţii
importului, a acoperi deficitele balanţelor de plăţi etc. statul a dus o politică
de forţare a exportului de cereale în anii 1929-1933, chiar la preţuri extrem
de scăzute.

Prin scăderea preţurilor produselor agricole, criza a determinat o scădere a

preţului pămîntului şi a arenzilor, dar această scădere a fost mai mică decît a
preţurilor mărfurilor agricole, ceea ce a agravat situaţia gospodăriilor
agricole ale ţărănimii. Menţinerea unui nivel relativ ridicat în raport cu cel al
produselor agricole – al preţurilor pămîntului şi al arenzilor – arată tendinţa
moşierimii de a arunca pe spatele ţărănimii muncitoare greutăţile crizei
agrare.

Criza agrară a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii

româneşti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii maşinilor
agricole, scăderea şeptelului şi a calităţii lui, calitatea inferioară a lucrărilor
agricole, în anii 1929-1933, procesul suprafeţelor ocupate de culturile de
plante tehnice, de pomi fructiferi şi livezi a scăzut.

O bună parte din inventarul de unelte agricole folosite în gospodăriile

ţărăneşti era de calitate inferioară şi rău întreţinut. Micii producători lipsiţi
de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiţi să apeleze la unelte de
muncă care erau de mult scoase din uz.

Lipsa de unelte şi utilaje agricole se făcea resimţită nu numai la culturile de

cîmp, dar şi într-o asemenea ramură intensivă cum este viticultura.

În condiţiile crizei agrare, oferta de braţe de muncă în agricultură a crescînd,

salariile muncitorilor scăzînd, moşierii şi chiaburii găseau mai convenabilă
folosirea muncii manuale decît utilizarea maşinilor agricole. Consumul de
unelte şi maşini agricole (import şi producţie internă) a scăzut puternic: de la
5,7 mii tone unelte şi 11,3 mii tone maşini agricole în 1929, la 3,2 mii tone
unelte şi 1,5 mii tone maşini agricole în 1933.
Efectivul de animale a scăzut în anii 1929-1933 la taurine, ovine şi porcine.

Deşi agricultura României avea mare nevoie de îngrăşăminte azotoase,

datorită culturii excesiv cerealiere şi mai ales culturii de porumb, producţia
şi consumul de îngrăşăminte azotoase era extrem de reduse. În anul 1927 s-
au consumat doar 900 tone superfosfat – adică abia 1 kg îngrăşăminte
chimice pe ha de teren arabil. Chiar şi folosirea gunoiului de grajd ca
îngrăşămînt era redusă, lucru scos în relief de o anchetă specială efectuată în
anul 1927.

Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare şi metodele folosite în

cultivarea pămîntului. Nu se mai practică dezmirişitul îndată după secerat,
lăsîndu-se miriştile pentru păşunat pînă toamna tîrziu – ceea ce dăuna
lucrării pămîntului – se practică o singură arătură în loc de două, arătura este
superficială, se practică semănatul prin împrăştiere şi nu cu semănătoarea
etc.

Ca urmare a accentuării procesului de degradare a agriculturii României în

anii crizei agrare, producţia medie obţinută la principalele culturi a fost
scăzută. Astfel, în ceea ce priveşte producţia medie anuală de grîu în anii
1925-1929 România se afla înaintea Spaniei, Greciei, Portugaliei, pentru ca
în anii 1930-1934 să fie în urma Spaniei, Portugaliei. Dacă în anii 1925-
1929 România ocupa locul al XI-lea în cadrul ţărilor europene în ceea ce
priveşte producţia medie de porumb la ha în perioada 1930-1934 – ea a ajuns
pe locul al XIII-lea depăşind numai Grecia, Polonia şi Portugalia.

Criza în domeniul creditului a fost agravată de legăturile strînse între unele

bănci mari din ţara noastră şi unele bănci din străinătate care au redus
creditele, au retras capitalurile din România etc.

Datorită insolvenţei multor debitori ai băncilor, acestea au trecut la măsuri

excesive de restrîngere a creditului, inaugurînd o politică de cereri de
garanţii speciale pentru cel mai mic credit acordat.

Banca Naţională şi-a redus mult operaţiunile de acont, urmărind lichidarea

plasamentelor şi menţinînd un acont ridicat de 9%, ceea ce a influenţat
ridicarea pe piaţă a dobînzilor.

Cu deosebire în acest sector iese în evidenţă politica dusă de bănci – atît cele
cu capital străin cît şi cele cu capital românesc – de a arunca pe săpatele
oamenilor muncii greutăţile provocate de criză, nu numai direct prin
nerestituirea micilor depuneri că şi indirect, prin trecerea datoriilor lor mari
pe seama bugetului statului.

Un exemplu grăitor în acest sens este cel al “Băncii Marmorosch Blank”.

Această bancă cu capital străin aflată de fapt în stare de faliment încă din
1930, a primit din partea Băncii Naţionale sume foarte mari cu titlu de
reescont pentru creanţe în cea mai mare parte fără valoare reală (ale unor
debitori insolvabili). Astfel, între 31 decembrie 1930 şi 26 octombrie 1931,
dată la care “Banca Marmorosch Blank” a cerut să i se admită dat preventiv
reescontul ei la Banca Naţională a crescut de la 247 milioane lei la 1,8
miliarde lei, majoritatea cambiilor predate BNR (în sumă de peste 1 miliard)
erau “Portofoliu putred”, cambii semnate de “Banca industrială, creaţie a
Băncii Marmorosch Blank” şi care nu aveau acoperite. La rîndul său BNR a
transmis acest portofoliu putred statului român. În afară de acestea “BMB” a
mai primit din partea BNR, în aceeaşi perioadă, un împrumut de 750
milioane lei, ca să aibă de unde restitui această sumă, “BMB” a primit din
partea statului concesiunea distribuirii tutunului şi Ţigărilor (monopol al
statului). Întrucît această concesiune făcută de stat societăţii “Discom”
(creaţie a BMB) aducea beneficii mari “Discom” a preluat datoria de 750
milioane lei de la BNR pentru a plăti în 14 ani, iar BMB s-a ales astfel cu un
profit de 750 milioane lei în dauna statului, respectiv a contribuabililor.

Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate în sumă

de multe milioane de lei de către BNR şi apoi trecute statului şi de la alte
bănci ca: “Banca Franco-Română”, “Banca sindicatelor agricole Ialomiţa”,
“Banca de scont din Bucureşti”, “Banca generală a Ţării Româneşti”,
“Banca Agricolă”, “Banca Victoria” din Arad etc.

Acţiunea nefastă a capitalului străin din sistemul bancar în perioada crizei

este scoasă în relief şi de retragerea masivă, fuga din ţară a unor însemnate
capitaluri străine prin intermediul băncilor. Astfel, circa 18 miliarde lei au
luat drumul pieţelor străine, agravînd situaţia balanţei de plăţi a României.

În acelaşi timp, capitalul străin a profitat da conjunctura creată de criză

pentru a realiza noi cointeresări în domeniul bancar; astfel, capitalul german
(prin “Dresdner Bank”) a înfiinţat în octombrie 1929 “Societatea bancară
Română” cu sediul la Bucureşti şi cu filiale la Arad, Deva, Timişoara şi
Braşov.
Concentrarea şi centralizarea capitalului în bănci au făcut progrese
însemnate în anii crizei economice din 18929-1933. În timp ce numărul
băncilor societăţi anonime a scăzut cu 20% în 1933 faţă de 1928, capitalul a
rămas acelaşi. BNR a căpătat un rol tot mai important, cu deosebire prin
monopolul mijloacelor de plată în străinătate şi controlul devizelor.