Constantin Bâzu Cantacuzino, prințul înălțimilor

Alice Diana Boboc

În cadrul celei de-a XII-a ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest a

avut loc lansarea cărții „Constantin Bâzu Cantacuzino, prințul înălțimilor”. La
acest eveniment au participat autorii cărții, istoricul Alexandru Armă și Dan
Antoniu, cercetător istoric, precum și generalul – maior (r) Ion Dobran, ultimul
pilot de vânătoare al aviației române din cel de-al Doilea Război Mondial.

Album Bazu-vert

Lansarea cărții a fost deschisă de către generalul – maior (r) Ion Dobran, care a
spus: „Cu deosebită uimire am citit cartea despre Constantin Bâzu Cantacuzino,
deoarece cu durere în suflet l-am pierdut pe cel care nu s-a mai întors niciodată
în țară. Iar țara care nu-și prețuiește eroii, nu merită să-i aibă! Sunt popoare
și popoare. Lângă Londra, de exemplu, este o capelă în care, în fiecare zi, se
întoc filele unui catalog în care sunt trecuți piloții care și-au dat viața zburând
în apărarea Angliei, în anii ’40. Despre eroii noștri, noi din când în când ne mai
aducem aminte. Bâzu Cantacuzino a fost un adevărat erou al neamului, care, din
punct de vedere al aviației, a fost un pilot de talie europeană. Mă bucur că mi-a
dat Dumnezeu zile ca să vorbesc despre alții, pentru că acum am rămas, la 98 de
ani, ultimul pilot de vânătoare din cel de-Al Doilea Război Mondial. Doi ani și
jumătate am fost pe toate fronturile și în cele 340 de misiuni făcute la inamic, am
întâlnit inamicul de 84 de ori. În luptele care au urmat, am doborât 20 de avioane
și am fost obligat să aterizez de vreo 3 ori. Am trăit anii ăștia cu fiecare dintre
piloții care s-au dus atunci și pe care îi păstrez în inimă așa cum au fost,
tineri, în timpul războiului, iar restul, încetul cu încetul au devenit niște
umbre. Niște umbre în viață, cum suntem de altfel și acum. Cartea asta de fapt nu
este o carte de literatură, este practic un album, pentru că, pe lângă Bâzu
Cantacuzino, în pozele care sunt în carte, mai există o personalitate sau alta
dintre cei care au trăit atunci, iar astfel ne împiedică să îi dăm uitării.”

Generalul Ion Dobran, generalul Dan Antoniu si istoricul Alexandru Arma-vert

A luat apoi cuvântul Dan Antoniu, cercetător istoric: „În tradiția poporului
creștin român este pomenirea celor care nu mai sunt: persoane dragi, persoane
cunoscute, persoane necunoscute care au făcut ceva pentru țara noastră. Orice carte
scrisă de mine, de colegii mei, de prietenii mei care scriu cărți de aviație eu
consider că este o pomenire a acestor oameni. Este în tradiția românească să ne
pomenim înaintașii. Am avut marele privilegiu de a cunoaște, începând cu anii ’60
majoritatea veteranilor celui de-Al Doilea Război Mondial. Am reușit să „exploatez”
în sensul că am reușit să-i pun să scrie pe unii, nu toți au vrut, dar le-am
fotografiat sau fotocopiat fotografiile, deci nu au dispărut odată cu ei. Și unui
om trebuie să îi pui poza ca să îl cunoască lumea – deci tot o pomenire.

Bâzu fascinează pe oricine. Bâzu a fost un sportiv desăvârșit, a fost un aviator

care a avut toate brevetele posibile de a fi deținute de un personaj navigant din
aviație – nu i-a lipsit niciunul. Domnul general Dobran mi-a povestit, dar și
ceilalți, faptul că Bâzu (fiind un acrobat desăvârșit), niciodată nu spunea: „Tu
mergi cu mine în misiune acum.” Nu. El spunea: „Cine vrea să meargă cu mine.” Nu
putea să oblige pe nimeni, pentru că era foarte greu să te ții după Bâzu. Mirel
Stoenescu, șeful promoției 1942, a fost rugat de al doilea din promoție, Constantin
Fotescu (nepotul unui alt mare aviator român, care și el a fost pilot în Al Doilea
Război Mondial), ca atunci când se va duce în vizită la fiica sa, care stătea în
Spania, să caute mormântul lui Bâzu. Nu știa nimeni unde este. L-a găsit, i-a pus o
floare de Hibiscus, pe care știa că o iubește și a ținut un moment de reculegere
din partea tuturor aviatorilor români care au fost și care erau la vremea
respectivă.”
Istoricul Alexandru Arma-vert

Istoricul Alexandru Armă a precizat faptul că: „La masă suntem practic trei
generații, începând cu domnul Dobran, continuând cu domnul Antoniu, doamna Colfescu
și cu mine. În primul rând, meritul apariției acestei cărți îl are doamna Silvia
Colfescu, care de un an și ceva mă îndeamnă să scoatem acest album. Iar prin
bunăvoința domnului Dan Antoniu, care are o colecție impresionantă de fotografii și
documente, am putut materializa această carte, pentru că Bâzu Cantacuzino este asul
aviației românești de vânătoare. Eu zic că este asul aviației românești de
vânătoare al tuturor timpurilor, o personalitate și până la urmă, un mare om.
Aviația este o armă cu care noi am excelat în cel de-Al Doilea Război Mondial, cu
piloți foarte buni, cu toate că tehnica adversarilor a fost superioară avioanelor
cu tricolor pe drivă. Mulți aviatori români au murit și au umplut cimitirele, cum
este cazul Cimitirului Ghencea Militar, unde au umplut o alee – oameni tineri care
și-au dat viața pentru țară. Pentru toți aceștia și, în special, pentru Bâzu
Cantacuzino, și nu în ultimul rând pentru domnul aviator Dobran, doresc să ofer o
caldă recunoștință pentru dvs. din partea noastră, a tinerei generații – măcar
atâta lucru să facem, să scriem dacă putem, să ducem în continuare această lumină
în amintirea lor și să nu uităm că sunt oameni care au murit pentru această țară.”

Cu această ocazie, am stat de vorbă cu istoricul Alexandru Armă, autorul cărții

„Constantin Bâzu Cantacuzino, prințul înălțimilor”

Domnule Alexandru Armă, sunteți și istoric și publicist, însă lucrați și la

Spitalul Universitar. Cum de aveți profesii atât de diferite?

Lucrez la Spitalul Universitar, într-adevăr, acesta este jobul meu. De fapt am două
– cu unul trăiesc, iar cu celălalt, ca istoric, mă distrez – istoria este pasiunea
mea.

Cum a început totul?

Pur și simplu. Inițial, după ce am absolvit liceul, am făcut școala postliceală

sanitară, între 1997 și 2000, iar după ce am terminat școala postliceală sanitară
am zic că vreau mai mult așa că m-am decis să merg și la facultate. Am vrut să fac
o facultate care îmi place. Așa că am ales Universitatea București, Facultatea de
Geografie, unde exista o secție nouă, cu profil de geografie-istorie. Între timp m-
am angajat la spital și, în paralel, am urmat cursurile facultății. În 2004, când
am terminat facultatea – la insistențele profesorului Ion Bucur care a fost
îndrumătorul meu la lucrarea de licență – am decis să urmez masterul de 2 ani
(specializarea ,,România în secolul XX”), la Facultatea de Istorie, iar în 2006 am
terminat și studiile postuniversitare.Vreau să precizez că înainte să intru la
facultate exista virusul istoriei, pentru că eram pasionat de aviație și de
modelism, așa că facultatea nu a am ales-o la întâmplare.

Care perioadă din istorie vă atrage mai mult?

În general îmi place istoria militară și, cu precădere, istoria contemporană. Eu am

făcut și masterul pe istoria contemporană a României, în special cel de-Al Doilea
Război Mondial și tot ce înseamnă război aerian.

Îmi puteți spune, vă rog, câteva cuvinte despre cartea „Constantin Bâzu
Cantacuzino, prințul înălțimilor”? Dar, în primul rând, cum v-a venit ideea de la
care ați pornit pentru apariția cărții?

Bine, n-a fost chiar ideea mea, ci a doamnei Silvia Colfescu care deține Editura
Vremea. Dânsa își dorea de foarte multă vreme o carte despre activitatea lui Bâzu
Cantacuzino, cu atât mai mult cu cât la aceeași editură lucrează și doamna Cristina
Cantacuzino, al cărei soț face parte din marea familie a Cantacuzinilor. Este a
treia carte pe care o scot la Editura Vremea, iar la Editura Militară am publicat
alte patru cărți. Pentru a face o carte despre Bâzu Cantacuzino trebuia să fac o
cercetare mai amănunțită. Materialele despre viața și activitatea lui sunt destul
de greu de adunat, pentru că a fost urmărit de Securitate, o parte din informații
sunt la CNSAS, apoi sunt și la Paris, sau în Spania, unde a emigrat și murit. Deci
datele despre activitatea și cariera lui nu sunt toate grupate într-un singur loc
și trebuia o cercetare minuțioasă care se putea întinde pe mai mulți ani. Mai sunt
unele informații la Arhivele Naționale ale României, la cele militare sau în presa
vremii. Așa că m-am hotărât să fac acest album – partea de text a fost scrisă de
mine, iar domnul Dan Antoniu a venit cu cele mai multe dintre fotografii și cu
unele documente. Ideea a apărut la începutul acestui an, iar proiectul lui s-a
materializat în circa 4 luni. Am ajuns însă și la Arhivele Naționale, unde există
un fond care se numește chiar „Bâzu Cantacuzino” și la Arhivele Militare, unde i-am
studiat dosarul de ofițer aviator. A fost destul de multă muncă chiar și pentru
album, n-a fost chiar așa de simplu așa cum mi s-a părut mie la prima vedere.
Lucrarea are 208 pagini, dintre care 30 de text si restul de fotografii (circa 250,
multe inedite) tiparite in condiții grafice deosebite despre viața și activitatea
asului aviației române, Constantin Bâzu Cantacuzino.

Autorii cartii - Generalul Dan Antoniu si istoricul Alexandru Arma-vert

Și, de fapt, cine a fost Bâzu Cantacuzino?

Bâzu Cantacuzino este un personaj foarte interesant, o personalitate a aviației și

nu numai. În perioada interbelică el a fost mare sportiv, a jucat hochei, chiar a
participat cu echipa națională la 3 campionate mondiale. A jucat și tenis, a
câștigat Campionatul național al României la acest sport în ’32, a făcut
motociclism și automobilism unde a obținut alte performanțe. A fost un sportiv
polivalent, și a excelat în tot ce a făcut. Apoi a făcut aviație sportivă,
acrobație aeriană, a fost pilot de linie și ulterior pilot militar. În 1948 a fugit
din țară, mai întâi la Milano, apoi la Paris, și în cele din urmă a ajuns în
Spania, unde a fost pilot utilita, lucrând la o companie cu capital american care
se ocupa cu stropitul culturilor agricole. A făcut însă și acrobație aerienă, a
fost primit în Aeroclubul Regal spaniol, participând la numeroase mitinguri
internaționale între anii 1951 -1957.

Bâzu era un bărbat plăcut, înalt, cu un fizic robust și armonios. Dar a fost și un
prinț în adevăratul sens al cuvântului, din toate punctele de vedere. Era foarte
educat și după cum am aflat de la cei care l-au cunoscut pe front, acesta vorbea
foarte politicos, se purta elegant și manierat cu toată lumea, inclusiv cu
subordonații. În carte am dat câteva citate care îl descriu foarte bine pe Bâzu,
inclusiv de la un aviator american care l-a cunoscut în sudul Italiei, când l-a
transportat pe locotenent-colonelul James Gunn în fuselajul unui Messerschmitt Bf
109G românesc, la sfârșitul lunii august 1944. A fost o misiune temerară executată
de Bâzu, datorită căreia prizonierii americani și britanici au fost repatriați din
România înainte de venirea rușilor care i-ar fi putut interna. Bâzu a ajuns la
Foggia și s-a întors în țară cu avion american de tip P-51 Mustang, fiind însoțit
de doi aviatori americani, un locotenent-colonel și un căpitan. Cei doi povestesc
că au primit sarcina să-i arate lui Bâzu cum se pilotează avionul Mustang cu care
trebuia să se întoarcă în România. N-a fost nevoie decât să-i arate comenzile de la
avionul american cu care trebuia să zboare și apoi Bâzu a decolat cu Mustang-ul
executând câteva acrobații de au rămas americanii cu gura căscată. Unul din martori
a zic că parcă ar fi zburat cu avionul acesta de ani de zile și că nu avea ce să-i
mai arate. Bâzu era un tip talentat, un bun aviator, iar americanii l-au descris că
era și foarte deștept, vorbea o engleză perfectă și că era un gentleman de școală
veche.

Bâzu Cantacuzino în costum de aviator, 1936-vert

A murit în Spania în 1958. La începutul lunii mai a acelui an, a fost internat la o
clinică privată din Madrid, unde a fost operat la stomac, deoarece avea un ulcer
perforat. I s-a făcut rezecție gastrică și a făcut o hemoragie, apoi septicemie și
în cele din urmă a decedat. A supraviețuit acestei operații, dar nu a mai trăit
foarte mult.Se pare că una din cauzele bolii de stomac de care suferea din timpul
războiului, de pe front, a fost stresul. Dar și condițiile neigenice din timpul
zborurilor de pulverizare când era pilot utilitar în Spania au contribuit, se pare,
la agravarea bolii. După război, a avut o perioadă foarte grea, cu mult stres,
fiind urmărit de Securitate, odată cu venirea comuniștilor la putere, deoarece
luptase pe Frontul de Est și datorită originilor sale. A fost expropiat și de cea
mai mare parte din avere.

Bâzu a fost căsătorit de trei ori, a avut două soții care erau surori: Georgeta și
Anca Diamandi. Cu prima s-a căsătorit în anul 1928, iar cu cea de-a doua în 1934.
În arhive, despre Bâzu Cantacuzino există chiar și documente de la proces în care
se descriu cu lux de amănunte ce s-a întâmplat între el și prima soție, datorită
depozițiile martorilor de la proces. Din aceste documente putem afla amănunte
despre viața cotidiană a lui Bâzu din anii tinereții, care ni-l pun într-o lumină
umană. Pentru a doua căsătorie a fost nevoie de o dispensă regală și aprobare din
partea Patriarhiei pentru că nu se puteau căsători din cauza gradului de rudenie
existent între celei două soții.

A treia lui soție a fost Nadia Kujnir – Herescu, o basarabeancă extrem de frumoasă,
care ulterior s-a recăsătorit devenind Nadia Gray, și care de fapt, zic unii, că ar
fi mama Lindei Gray, actrița din Dallas (Sue Ellen), ceea ce nu este adevărat.
Linda Gray s-a născut în 1940, iar Nadia Kujnier-Herescu s-a căsătorit cu Bâzu abia
în 1945 și a divorțat de el doi ani mai târziu. Ulterior a fugit la Paris și abia
apoi s-a recăsătorit, devenind Gray. În exil Nadia (Cantacuzino) Gray a devenit o
actriță foarte cunoscută, jucând în peste 70 de filme.

Dintre fotografiile prezente în carte, care considerați că sunt cele mai sugestive?

Bine, mie ca istoric militar, cele mai sugestive mi se par cele care prezintă
activitatea lui de pilot militar, adică cele din timpul războiului. El a avut o
viață foarte interesantă, a avut parte de multe realizări și a făcut multe lucruri
la maxim. Îl vedeai că azi participă la un miting, mâine pleacă în nu știu ce raid
al capitalelor europene, după aceea îl vezi că zboară cu Valentin Bibescu, care era
președintele Federației Aeronautice Internaționale, în delegație oficială la
Moscova (în anul 1935) sau la Marsilia, Tunis și Tripoli (în anul 1936) – și te
întrebi cum putea omul acesta să facă atâtea lucruri și de unde avea așa multă
energie. În anul 1934, Bâzu a avut un accident de avion cu un aparat Fleet pe care
s-a dus să-l prezinte în Polonia, și în timpul unui zbor demonstrativ (zbura
împreună cu o aviatoare poloneză, avionul fiind biloc), motorul a cedat și a
încercat să aterizeze pe o insulă pe râul Vistula. Din cauza solului nisipos
avionul a capotat, iar aviatoarea poloneză care se afla la bord și-a pierdut viața.
Bâzu a fost rănit, dar nu foarte grav, probabil din cauză că el, care pilota,
stătea în postul din spate, iar aviatoarea poloneză care se afla în față a fost mai
expusă.

Care a fost activitatea lui Bâzu Cantacuzino pe Frontul de Est?

La intrarea României în război, Bâzu Cantacuzino era locotenent aviator în rezervă

și ocupa funcția de șef al Aerobazei Băneasa și șef al traficului aerian la LARES.
Cu toate acestea, el a cerut să plece voluntar pe front, și chiar înainte de a
primi ordinul de mobilizare, a ajuns la Escadrila 53 Vânătoare cu care a luptat
până în noiembrie 1941. A stat puțin pe front, vreo 3 luni și 25 de zile, timp în
care a executat 74 de misiuni de război, obținând patru victorii aeriene confirmate
și două neconfirmate. În noiembrie 1941 s-a întors la LARES din ordinul generalului
av. Gheorghe Jienescu care era ministru subsecretar de stat al Aerului. În ’43 a
plecat din nou pe front, după ce a făcut mai multe cereri la Subsecretariatul de
Stat al Aerului, dintre care și un memoriu adresat mareșalului Ion Antonescu, care
i-a și aprobat cererea. Așa că, la 1 mai ’43, Bâzu a fost încadrat la Grupul 7
Vânătoare, cu care a luptat până octombrie 1943. În numai câteva luni, Bâzu a
obținut 24 de victorii aeriene sigure și 10 probabile, fiind decorat cu Ordinul
,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă distincție militară românească
acordată ofițerilor. În aprilie 1944, după o scurtă perioadă de convalescență (la
sfârșitul anului 1943 se îmbolnăvise de scarlatină și a fost internat în spital)
Bâzu s-a întors din nou pe front și a adăugat în palmares alte victorii, astfel că,
în vara anului 1944, pe ampenajul avionului său Messerschmitt Bf 109G erau marcate
42 de linii, ce reprezentau 42 de victorii aeriene. De la sfârșitul lunii mai 1944,
Bâzu a fost transferat la Grupul 9 Vânătoare cu care a luptat pentru apărarea
teritoriului României împotriva aviației americane și apoi pe Frontul de Vest
împotriva aviației germane, până în mai 1945. La sfârșitul războiului, Bâzu avea la
activ 63 de victorii aeriene, devenind astfel asul aviației române în cel de-Al
Doilea Război Mondial.

Fotografiat in vara anului 1944 lânga driva avionului său Bf 109 G4, pe care sunt
marcate 42 de victorii aeriene-vert

Cum erau aviatorii români, ca pregătire și ca rezistență, față de aviatorii germani

sau cei sovietici?

Aviatorii români erau foarte buni și, așa cum am mai afirmat, aviaţia a fost o armă
în care noi am excelat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Evoluţia aceastei arme
s-a datorat în primul rând doctrinei germane, pe care noi am adoptat-o odată cu
venirea Misiunii Militare Germane în România, în toamna anului 1940, adică după
venirea la putere a generalului Ion Antonescu. Până la abdicarea regelui Carol al
II-lea, aviația militară română era tributară doctrinei franceze, care s-a dovedit
în confruntările cu aviația germană din anul 1940 că era învechită și ineficientă.
Nemţii ne-au solicitat schimbarea tacticii de luptă, folosind regulamentele lor.
Formația de bază folosită de germani era alcătuită din două avioane care formau o
celulă. Această formație era practic elementul cel mai mic cu care se pleca în
misiune, fiind indivizibilă în timpul luptei. Șeful celulei angaja lupta, iar
coechipierul se asigura că nimeni nu-l atacă din spate. Două celule formau o
patrulă, care era foarte mobilă în luptă. Trei patrule formau o escadrilă, iar trei
escadrile formau un grup aerian. Tactica nemţilor, din acest punct de vedere, a
fost excelentă în logica vremurilor. Pe lângă tactică, nemții ne-au livrat și
tehnică militară, iar mulți dintre aviatorii români au zburat pe avioane germane cu
care au îndeplinit un număr impresionant de misiuni atât pe Frontul de Est cât și
pe cel de Vest, luptând împotriva aviaţiei sovietice, americane, britanice şi la
sfârșitul războiului chiar împotriva cele germane. Dacă la americani existau aşa-
numitele ‚,tour of duty”, după care piloţii lor erau „rulaţi“ într-un anumit număr
misiuni şi apoi trimişi acasă, românii au luptat de la începutul până la sfârșitul
războiului. Am avut piloţi care au luptat din ’41 până în ’45! Așa cum a fost și
Bâzu Cantacuzino sau Ion Dobran, ajuns azi la venerabila vârstă de 98 de ani, și
care este ultimul pilot de vânătoare, veteran supraviețuitor al celui de-al Doilea
Război Mondial. Și, ca un amănunt interesant, acesta este finul lui Bâzu
Cantacuzino, care i-a fost naș la cununia cu Maria Angela, fiica renumitului
profesor de matematică Grigore Orășanu, cu care Dobran s-a căsătorit în anul 1946.
Aceste detalii și multe altele le puteți afla din cartea „Constantin Bâzu
Cantacuzino, prințul înălțimilor”, care a apărut la Editura Vremea.