ÎNTRU SLAVA SFINTEI ŞI CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ

FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI

†
Prof. Costel Neacşu

Sfârşitul lumii
Ediţia a III-a
(revăzută şi adăugită)
„Şi apropiindu-se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacurilor”(Mt.28, 18-20)

Pictură şi grafică

de
Adela Puiac
 CUPRINS:

ÎNTRU SLAVA SFINTEI ŞI CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI

TREIMI............................................................................................................................................................. 1
PREFAŢĂ............................................................................................................................................................. 4
CUVÂNT INTRODUCTIV........................................................................................................................................ 7
CAPITOLUL I: SUBTILITĂŢILE LUI ANTIHRIST ÎN ISTORIA LUMII...............................................................................................9
Suflete…...............................................................................................................................................................10
„Vai lumii, din pricina smintelilor”(Mt.18,7).....................................................................................................10
Cea de-a Doua Preaslăvită Venire a lui Hristos.................................................................................................11
Cum este un adevărat creştin.............................................................................................................................13
Cine se ridică peste adevăr?...............................................................................................................................17
Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.........................................................................................................20
Raiul de pe pământ: Sf.Biserică...........................................................................................................................22
Înaintemergătorii lui Antihrist.............................................................................................................................26
Fraţii cei rătăciţi...................................................................................................................................................32
Papa Ioan Paul al II-lea - erezii şi erori dogmatice..............................................................................................35
Păcatul îl invită pe Antihrist.................................................................................................................................36
Ziua când Satan va fi dezlegat.............................................................................................................................40
Cutezanţe neîngăduite........................................................................................................................................45
CAPITOLUL II: SEMNELE SFÂRŞITULUI.............................................................................................................................47
Semnele vremurilor..............................................................................................................................................47
I. Venirea hristoşilor mincinoşi, căderea oamenilor de la credinţă şi înmulţirea fărădelegilor....................49
II. Catastrofe în natură şi discordie între oameni (secetă, cutremure, războaie, zvonuri de războaie, persecuţii,
foamete)..............................................................................................................................................................52
III. Venirea lui Antihrist.......................................................................................................................................52
IV. Trimiterea din cer a proorocilor Ilie şi Enoh..................................................................................................55
V. Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile.............................................................................................56
VI. Întoarcerea evreilor la creştinism.................................................................................................................56
VII. Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, Sf.Cruce....................................................................................58
CAPITOLUL III: TÂLCUIREA APOCALIPSEI.........................................................................................................................58
Sfârşitul în duh profetic......................................................................................................................................58
Fragmente apocaliptice în Cartea lui Daniel – 1 Ioan - 2 Tesaloniceni.............................................................60
Tâlcuirea Apocalipsei..........................................................................................................................................62
Capitolul 1............................................................................................................................................................62
Capitolul 2............................................................................................................................................................64
Capitolul 3............................................................................................................................................................66
Capitolul 4............................................................................................................................................................68
Capitolul 5............................................................................................................................................................69
Capitolul 6............................................................................................................................................................70
Capitolul 7............................................................................................................................................................72
Capitolul 8............................................................................................................................................................74
Capitolul 9............................................................................................................................................................75
Capitolul 10..........................................................................................................................................................77
Capitolul 11..........................................................................................................................................................78
a) Predica proorocilor trimişi de Dumnezeu......................................................................................................80
Capitolul 12..........................................................................................................................................................81
a) Modificarea legilor naturii........................................................................................................................83
b) Semnele dinăuntru... limpezesc ochii şi auzul..........................................................................................83
Capitolul 13..........................................................................................................................................................84
a) Omul posedat de Satan.............................................................................................................................85
 b) Antihristul, între portret şi caracter..........................................................................................................86
c) Cine sunt cele două fiare...........................................................................................................................87
d) Când se va vedea „urâciunea pustiirii”!..................................................................................................88
e) Domnia lui Antihrist..................................................................................................................................89
f) Mânia lui Dumnezeu înainte de sfârşit....................................................................................................92
g) Fericiţii mucenici ai Strâmtorării..............................................................................................................92
h) „Icoana vorbitoare” a lui Antihrist...........................................................................................................94
Închinarea la icoane nu este idolatrie................................................................................................................95
i) Pecetea......................................................................................................................................................97
j) 666.............................................................................................................................................................99
Capitolul 14........................................................................................................................................................101
De strajă credinţei.............................................................................................................................................103
Capitolul 15........................................................................................................................................................111
Marea cădere de la credinţă............................................................................................................................112
Capitolul 16........................................................................................................................................................112
„Gongul” final de la Meghiddo........................................................................................................................114
Capitolul 17........................................................................................................................................................115
Capitolul 18........................................................................................................................................................116
Capitolul 19........................................................................................................................................................118
Capitolul 20........................................................................................................................................................119
Capitolul 21........................................................................................................................................................121
Capitolul 22........................................................................................................................................................124
Judecata pentru judecători...............................................................................................................................125
CAPITOLUL IV: „ARHITECŢII” GLOBALIZĂRII ANTIHRISTICE...............................................................................................126
Ce fel de stat se întrezăreşte............................................................................................................................126
Reacţii interne şi internaţionale.......................................................................................................................127
GRECIA...............................................................................................................................................................129
RUSIA.................................................................................................................................................................129
UCRAINA............................................................................................................................................................130
SERBIA...............................................................................................................................................................131
ELVEŢIA..............................................................................................................................................................131
ROMÂNIA..........................................................................................................................................................131
“ România - un posibil loc de început al pecetluirii apocaliptice?”................................................................132
Despre venirea lui Antihrist!.............................................................................................................................138
BIBLIOGRAFIE :................................................................................................................................................ 141

Prefaţă

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui
Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării, a exprimării credinţei noastre drept-slăvitoare şi a mărturisirii cu
timp şi fără timp. Cartea de faţă ne ajută să recunoaştem pe potrivnicii Bisericii, pe cei ce s-au făcut sau se
fac vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare făţă de adevăr şi Biserica lui
Hristos. Autorul nu îi judecă şi nu îi condamnă pe nici unul, ci propune doar să ne rugăm pentru ei şi să
fim vigilenţi la profeţiile eshatologice, pentru a nu cădea în aceleaşi păcate! Pe cel care a scris această
carte, Costel Neacşu, îl consider, după ce i-am citit câteva cărţi, ca pe una din remarcabilele persoane pe
care le-am cunoscut. Mai ales că ne-am şi cunoscut, în trecerea sa prin Vatra Dornei, pot să afirm că îl
simt deja un apropiat, un împreună-lucrător responsabil şi o trâmbiţă a Duhului. Mi-a atras prima dată
atenţia frământările şi neliniştile credinţei lui, mai ales când i-am citit cartea Sfârşitul lumii şi am dedus cu
uşurinţă faptul că ia în serios credinţa creştină, îi pasă de ce se întâmplă în jur şi observă cu multă acrivie
semnele vremii în perspectivă eshatologică şi soteriologică. Impresionantă nu îi este doar fermitatea, ci şi
echilibrul cu care tratează provocările actuale, într-un context interdisciplinar şi în duhul dragostei
credinţei ortodoxe, ceea ce îi conferă acestei cărţi caracteristica deplină a unei mărturisiri în Duh şi în
Adevăr şi nicidecum o carte polemică. Dacă mărturisirea credinţei naşte polemici, problema este de
cealaltă parte, adică de partea celui ce se simte vizat, şi nicidecum de partea mărturisitorului. Funcţia
ontologică a Ortodoxiei este să mărturisească şi nu să argumenteze, să polemizeze sau să se certe pe
cuvinte1.
Este profund creştin să nu ignori experienţele generaţiilor trecute (oricât de neplăcute sau de
stânjenitoare ar fi acestea) şi să îndemni la pocăinţă comunitară sau ecclesială, oferind posterităţii, astfel,
exemple de sancţiune şi de reparaţie morală, de atitudine teologică şi laică, toate în contextul revelaţiei
divine.
Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, relativizarea Evangheliei
lui Hristos, precum şi lipsa martirilor, este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor
oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca
victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre... Nu mai suntem
vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”2. Cred
că acesta este cel mai mare rău, care ne vizează şi azi pe toţi.
În acest context, este de aşteptat ca din partea ierarhilor BOR să înceapă procedura de
canonizare a victimelor holocaustului roşu. Avem şansa să îmbogăţim calendarul românesc cu martiri,
iar cei responsabil eclesial este drept să nu mai amâne sau să nesocotească această bogăţie spirituală. Să
nu uităm că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17).
Iată câteva dileme istorice şi întrebări morale în acest sens:
a. De ce crimele şi ororile comunismului nu sunt considerate genocid şi condamnate ca atare, aşa
cum au fost declarate cele ale nazismului?
b. De la ce număr de victime în sus este „valabil” un genocid?
c. Are nevoie B.O.R de acordul politicienilor pentru a începe canonizarea martirilor închisorilor,
având în vedere cât a suferit în perioada comunistă?
d. Este mai grea sau mai uşoară perioada prin care trecem, adică epoca mondialismului ocult şi a
globalizării fără de Hristos, precum şi era descreştinării lumii, decât cea a comunismului ateu
păstrat, momentan, spre conservare şi reactivare?
e. Au învăţat credincioşii sau sinodalii ceva din teroarea holocaustului roşu, sau continuă, într-o
inerţie a fricii şi a duplicităţii, să stea „cuminţi” deoparte?
f. Evident, nu se poate evalua la justa dimensiune modul în care a înţeles ierarhia să se comporte
faţă de statul comunist, însă, după teroarea pe care au exercitat-o comuniştii, nu a fost uşor de
prevăzut că Patriarhilor şi unor membri ai Sf. Sinod, de după „epoca Patriarhului Justinian”, să
li se diminueze vigilenţa, fermitatea, opoziţia şi lupta împotriva terorii roşii?
g. S-ar putea oare explica, în contextul de mai sus şi, psihologic vorbind, aşadar, dărâmarea
a 25 de Biserici doar în Bucureşti3 sub ochii Patriarhului Teoctist şi a Sfântului Sinod, fără
ca aceştia să fi protestat în mod sinodal sau public, deci oficial, ci doar în culise 4?
h. Şi, după cum ştim că istoria se repetă, ce ne face să credem că nu se va repeta şi sub
presiunea duhului lui antihrist, care între timp s-a „perfecţionat” în metode din cele mai
viclene?
i. Cum trebuie să acţionăm noi toţi atunci când Biserica trece prin faze delicate şi sensibile? Când
cei puşi să conducă devin egoişti şi mândri şi „una este condiţia pentru a le câştiga prietenia:
să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru
duşmănii. Asemănarea în greşeala le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult
decât orice fel de legământ.., pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se
observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi
dă silinţa să iasă în evidenţă. Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare
domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără
rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare
crede că este chemat să conducă pe alţii”?5.

1
1Timotei 6, 3-6: „Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului
nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind
de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene,
gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc
de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.”
2
Origen, Scrieri alese, PSB 6, Bucureşti 1981, p 155.
3
Vezi „Bisericile osândite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989”, scrisă de un grup pasionat de arhitecţi, cu o postfaţă
semnată de Teodor Baconsky.
4
Vezi şi Adrian Cherhaţ, „Rost”, nr. 49, martie 2007.
5
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, “Despre Sfântul Duh”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR,
1988.
 Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului şi atitudini
comunitare şi eclesiale greu de acceptat. Din păcate, atât politicienii din România şi cei din Uniunea
Europeană, cât şi unii din B.O.R. se complac duplicitar, de două decenii, în această incertitudine şi
compromis.
Regret că Biserica nu este mai prezentă în a condamna, cu toată fermitatea adevărului,
comunismul ca ideologie care deformează, umileşte şi ucide pe om, precum şi în a sancţiona moral şi
sinodal jaful şi devalidarea României făcută de clasa politică actuală, fără precedent în istorie, punându-se
sub dubii responsabilitatea eclesială, iar tăcerea vinovată, faţă de prezentul imoral şi viitorul incert al
lumii fără Hristos, lasă loc a-i acuza pe unii din Biserică de împreună-lucrare cu forţele lumii acesteia
prin omisiune de la propria misiune... Cu alte cuvinte, se adaugă şi lipsa mărturisirii plenare sau a unei
atitudini preventive din partea unor teologi sau a celor responsabili sinodal, privind apropierea tacită şi
vicleană a dictaturii lui Antihrist prin tot felul de planuri şi sisteme ecumenist-mondialiste oculte,
susţinute de o tehnologie informaţională care nu ţine cont de etica persoanei umane, ci parcă sunt făcute
pentru a făuri şi împlini întocmai epoca antihristului...
Cu excepţia unor duhovnici trecuţi prin închisorile comuniste şi a unor teologi şi laici care iau
atitudine morală, restul fac eforturi mari ca să ne convingă să stăm liniştiţi şi să dormim… că ne vor trezi
ei atunci când vine lupul... Soluţia ieşirii din această situaţie jenantă şi condamnabilă este folosirea unei
măsuri corecte de evaluare şi asumare a istoriei recente, atenţionarea credincioşilor în Duhul profeţiilor
despre timpurile de pe urmă, având ca punct de pornire revelaţia divină, valoarea omului ca persoană şi
chip al lui Dumnezeu şi mântuirea şi îndumnezeirea omului. Tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au
învăţat că, „chiar dacă nimeni nu există de partea bunei-credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din
mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul - şi
trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci,
punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel
mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta-
credinţă cu atâta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care
am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei”6.
Dacă oficial se doreşte eliminarea martirajului ortodocşilor, mai ales într-o eră a globalizării,
când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonale
şi himere, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic, când
se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei
personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să mărturisim adevărul şi să urmăm
îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să
răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” 7, să ne smerim de
dragul lui Hristos şi de dragul Bisericii Lui.
Întrucât Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualizare,
dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcarii şi al iertării, este chemată să
amintească omului şi generaţiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greşelilor
şi a păcatelor în mod personal şi plenar, clerul şi mirenii sunt datori să reamintească lumii profeţiile
eshatologice fără să le interpreteze obsesiv, psihotic sau „catastrofal”, ci, în Duhul revelaţiei divine, care
ne arată că apocalipsis însemnă revelaţie şi nu distrugere, însemnă împlinirea şi desăvârşirea istoriei şi nu
dispariţia ei. Să dovedim responsabilitate faţă de istorie, de prezent şi de viitor. În acest context, cu mici
interpretări personale, este scrisă cartea de faţă a profesorului Costel Neacşu. Autorul este conştient de
faptul că nu a scris o lucrare “perfectă” (cine poate pretinde aceasta?), de aceea a şi dorit ediţia a II-a şi, cu
toate acestea, anticipează totuşi critici sau polemici. Sunt convins că le va putea lua impasibil şi fără pică.
Eu salut eforturile sale şi curajul de a se ocupa de lucrul Mariei şi de partea care nu se va lua de la el.
Întrucât lucrarea de faţă aduce în prim-plan profeţiile eshatologice, interpretate şi expuse
patristic, încearcă să recunoască semnele vremurilor actuale în contextul revelaţiei divine, mărturiseşte
prezenţa şi lucrarea Sf. Treimi în lume şi sancţionează moral unele derapaje ale societăţii, ale unor
persoane din spaţiul creştin, care încearcă să „muşamalizeaze” istoria recentă, sau relativizează până la
secularizare revelaţia divină, toate acestea mă fac să afirm, cu toată convingerea, că această lucrare este o
contribuţie substanţială la îmbogăţirea teologiei ortodoxe române.

Pr. prof. univ.dr. Mihai Valică

6
Ibidem.
7
1 Corinteni 4, 12-13.
 Anul Domnului 2014

Sf. Mare Mucenic

Gheorghe, purtătorul de biruinţă

Cuvânt introductiv

„Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru
adevăr: oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”(In.18,37 ) –
Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Îţi mulţumesc, Doamne, că în această sfântă zi, căci o alta poate mâine nu îmi vei mai dărui, cu
înfiorare resimt încă o dată, în adâncul inimii mele, fiorul măreţ al veşniciei Tale. Îţi mulţumesc Doamne
că, lăsându-mă acum să adulmec urma paşilor Tăi, M-ai ridicat din prăpastia pierzării, ca pe oaia cea
rătăcită, ca astăzi să Te pot ruga să ajuţi necredinţei mele şi să mă primeşti cu turma Ta cea mică în
Împărăţia cerurilor! Căci oare ce dor, sau ce altfel de bucurie ar fi mai adevărată decât fericirea supremă
de a fi pururea cu Domnul? Sau ce altfel de tristeţe ar fi mai dureroasă, indiferent de câte „sclipiri” false
am avea parte în această lume trecătoare, dacă vom cunoaşte cu diavolii plânsul cel veşnic din
întunecimea iadului? Răspunsul la aceste întrebări se regăseşte în lectura cu inimă bună a Cuvântului lui
Dumnezeu. O astfel de lectură m-a convertit definitiv la teologie şi m-a făcut să-mi dau seama în ce iluzii
credeam până atunci!
Abia acum conştientizez că nu filosofia istoriei, cu a sa retrospectivă abstractă, mă poate face să
înţeleg bine prezentul, ci numai cunoaşterea viitorului printr-o supraştiinţă necunoscută de mulţi aşa-zis
învăţaţi: teologia. Nicăieri, în altă parte, atât de clar, nu sunt elucidate mai exact, ca în înţelepciunea lui
Dumnezeu şi nu a oamenilor, „misterele” esenţiale ale existenţei umane: începutul creaţiei, sensul vieţii
omului, raiul şi iadul după „moarte”, sfârşitul lumii, Judecata, Împărăţia lui Dumnezeu etc. Şi cât de
mare folos avem cu toţii, în a nu rata veşnicia, de desluşirea profeţiilor despre cum va fi Sfârşitul lumii în
conformitate cu, în special, Cartea Apocalipsei! Subliniez că, în această carte, încărcată de simbolism,
centrul de greutate cade pe momentul venirii biruitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu şi nicidecum pe
finalul istoric al umanităţii. De aceea, creştinii adevăraţi nu se lasă impresionaţi de urgisirea gamei de
semne ale Apocalipsei, fiindcă ei trăiesc deja în Duhul Sfânt venirea lui Hristos. 8 În cuprinsul
Apocalipsei, cu un glas puternic, ca de trâmbiţă, observăm că Domnul nostru Iisus Hristos porunceşte
Apostolului Ioan să scrie „cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie”. Mărturisesc că m-am
ocupat de studierea a ceea ce veni peste lume nu doar cu frică şi cu cutremur, dar şi cu dragoste de
Dumnezeu şi de oameni, fiind convins că nimic din cele relatate, în această modestă lucrare eshatologică,
nu ne poate despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu. De altfel are mai puţină importanţă că, pe timpul
scrierii acestei cărţi, inima mi-a fost atât de rănită de o formidabilă descătuşare a duhurilor răutăţii! De
8
”Că Domnul a venit întru cei credincioşi, şi pururea vine, şi a venit în toţi ce au voit aceasta” (Sf.Simeon Noul
Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, ed.Deisis, Sibiu, 1998, Discursul 10, pag.388);
aceea, rog pe cei slabi în credinţă să nu se tulbure cu duhul în faţa înfricoşătoarelor dezastre ce ne sunt
puse înainte şi, cu mare credinţă, să aibă tăria de a tresălta în cuget la bucuria întâlnirii ce o vom avea cu
Hristos. Mă limitez şi a spune că eu, după cum se va vedea în cele ce urmează, m-am străduit „să nu mă
mişc” în afara duhului evanghelic şi al Sf.Părinţi ai Sf.Biserici, Ortodoxe, a lui Hristos...
Zilele noastre trec atât de rapid, iar tot mai mulţi ne întrebăm cât ne mai poate răbda Dumnezeu
răutatea! Da, aşa este, dar nu ştim încă ce vremi ne aşteaptă! Pentru că mari şi tăioase viclenii vor veni
peste Sf.Biserică, dar noi, fără tulburare, să luăm aminte: nu se cuvine să suferim, în goana spre cele
trecătoare, decât doar dacă veşnicul adevăr este încălcat şi denaturat! Să fim gata a pătimi pentru El, chiar
cu preţul vieţii, aşa cum ne sfătuieşte şi Sf.Ioan Damaschin: „Adevărul trebuie pus mai presus de orice
altceva, chiar mai presus de viaţă. Este mai bine să trăieşti şi să mori cu el, decât să trăieşti fără el”.
Deci este de datoria noastră să păzim Ortodoxia, adevărul ei revelat, de tertipurile imitaţiilor foarte subtile
ale falsei ortodoxii. Căci, după cum spune şi un părinte athonit, acum, cea mai bună faptă este
mărturisirea ortodoxă a lui Hristos, în condiţiile în care, spre deosebire de atâtea forţe ce se unesc pentru
a proslăvi o “mesianică” împărăţie lumească (hiliasmul), Sf.Biserică nu va înceta nicicând să
binecuvânteze altceva decât dumnezeiasca Împărăţie a cerurilor.
De altfel, o terestră orânduire “perfectă” cum “văd” rabinii evrei, într-un final “girat” de
Antihristul confundat de ei cu Mesia, niciodată nu a fost făgăduită omenirii de Dumnezeu şi de proorocii
Săi! Niciodată lumea nu se va uni în întregimea ei, aşa că tot cel ce va dori să trăiască evlavios în Hristos
va fi prigonit şi marginalizat până la sfârşitul lumii! Pe unul ca acesta nu îl va interesa unirea cu lumea, ci
cu Hristos. La picioarele lui Hristos este chemată să vină, în acord cu porunca propovăduirii planetare
până la sfârşitul lumii, întreaga suflare raţională a Terrei, indiferent de opţiunea religioasă sau filosofică.
Tocmai de aceea şi Cuvântul Său este viu, pentru că viu este Dumnezeu şi, prin Duhul Sfânt, El este
alături şi îi întăreşte pe oamenii Săi în a “pescui” inimile sensibile de la o margine la alta a pământului.
Aceasta este principala ţintă a adevăratului creştinism, de a-i învăţa şi căuta pe cei neştiutori sau rătăciţi
de la credinţa lăsată de Hristos moştenire Apostolilor, nu doar de a ne limita la ajutorarea nevoiaşilor.9
Azi, mai mult ca oricând, vedem că forţele răului se organizează, politic şi religios, în vederea
guvernării generale a unui singur conducător. Genial şi viclean, acest lider, Antihristul, se va da pe sine
drept Hristos, numai că Sf.Biserică îl va deconspira la timpul potrivit! În “laţul” pe care duhul lui îl
întinde lumii, va preconiza o unitate mondială areligioasă “patronată” de S.U.A, U.E. şi B.R.I.C. (Brazilia,
Rusia, India, China)! Lor li se va adăuga Israelul, a cărui domnie peste lume o susţine cu fervoare
francmasoneria prin instituţiile internaţionale O.N.U., U.N.E.S.C.O, O.C.D.E, F.M.I. etc. Nu este deci de
nici o mirare că, pretutindeni pe glob, inclusiv în România, francmasonii sunt plasaţi în poziţiile
decizionale cele mai înalte! Ei, care se consideră “apostoli ai unei religii mai sfinte ca toate celelalte”, nu
au nimic de-a face nici cu binele poporului român şi implicit nici cu credinţa noastră naţională, ortodoxă!
Nu întâmplător poetul nostru naţional Eminescu, al cărui trup adormit fusese comparat de Caragiale - la o
zi după înhumare 10- cu a “unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană”, s-a opus cu multă îndârjire
mişcării masonilor în România… Lor (şi nu numai) le stăm pur şi simplu ca un ghimpe în coastă, cum
rezultă şi din Memorandumul serviciului secret american C.I.A, din 29 noiembrie 1989, redactat înainte
9
”Biserica este adoima unui aşezământ de sănătate care îl vindecă pe om… Spre exemplu, preoţii se pot implica în
toate problemele oamenilor, în acţiuni filantropice ş.a.m.d., dar principala lor preocupare este aceea de a-l vindeca pe
om. Aceasta reprezintă adevărata acţiune filantropică, ce va avea urmări pe veşnicie. Căci ce rost are să avem grijă
doar de nevoile materiale ale oamenilor, dacă nu ne interesăm de viaţa veşnică a acestora? Dacă o Biserică ar
proceda aşa, ea ar putea fi considerată, şi de fapt şi este – o Biserică lumească” (Hierotheos, “Viaţa după moarte”,
ed. Bunavestire, 2000, pag.212);
10
În faţa unei mulţimi uriaşe, cum nu mai cunoscuse Bucureştiul până la 17 iunie 1889, Eminescu a fost
înmormântat cu mare cinste, iar bunii săi amici din cortegiu au rostit cuvinte de elogiere memorabile: “ E dureroasă
datoria pe care ni-o îndeplinim astăzi; şi e cu atât mai dureroasă, cu cât nu ducem la groapă numai pe un om,
ducem la groapă o glorie naţională (...) L-am cunoscut pe Eminescu... mai mult la rău decât la bine (...) Niciodată
nu l-am văzut îngrijindu-se de ceea ce turmenta restul oamenilor. Adăpost, foc în sobă, hrană regulată, la dânsul
erau nişte accidente. Ba încă atunci când neajunsurile păreau că-l biruie, gândul lui Eminescu lua sbor de vultur
(...) Te-ai stins prea devreme, prietene. Dar te-ai stins după ce ai revărsat valuri de lumină în cugetarea
românească. În această lumină va sta veşnica ta pomenire” (Dimitrie August Laurian); “E mic numărul acelor care
ne găsim azi aici ..., dar mare este jalea şi durerea pe care azi le simte toată suflarea românească, mare şi
nemărginită, precum a fost sufletul acestui nemuritor! (...) Dar înmormântăm trupul, sufletul nu! Sufletul lui
Eminescu rămâne... ca să fie chiar şi străinilor o veşnică mărturie doveditoare a destoiniciei românilor. Eminescu
avea o măreaţă deviză, în cadrul căreia a trăit toată viaţa sa. El zicea: “Românul trăieşte în lume pentru neamul
său, şi nu individual, pentru sine, căci de ar fi trăit românii altfel, demult n-ar mai fi!”. Trăind după legea aceasta,
amarul vieţii nu l-a putut răni niciodată, foamea şi mizeria nu l-au putut înconvoia, ci dimpotrivă, l-au oţelit. Aşa ai
trăit tu, Eminescule! 27 de ani, de când te cunosc, tu ai dispreţuit viaţa materială, precum ai dispreţuit şi prea
desele tale neajunsuri, parcă ştiai – tu cel mai modest dintre toţi – că în lume n-ai altă misiune, decât a reprezenta
ideea măririi neamului tău” (dr.Ioan Neagoe, în faţa mormântului deschis).
cu câteva zile de izbucnirea revoluţiei române: “În România, ultimul bastion de ultra-ortodoxie din Pactul
de la Varşovia…” Iată deci ce suntem şi ce vom fi, noi, românii: un bastion, adică o “redută” în calea
gnosticismului ultimelor zile! Să luptăm, cu forţele întunericului, cu armele invincibile ale drept-
măritoarei Ortodoxii… Îl avem ca pildă pe Sf.Apostol Pavel, în lupta sa cea bună, care i-a înfruntat cu
ajutorul lui Hristos pe cei ale căror “cunoştinţe speciale” erau în fond mai complicate decât cele simple
ale Sf.Biserici (gnosticii promovau, ca şi azi, o ciudată combinaţie de cosmologie, magie, filosofie,
mitologie şi vagi “convingeri” creştine)! Situaţia lor de astăzi nici nu trebuie să ne mai surprindă, dacă
luăm în calcul că numai în S.U.A., ţara cu 10.000 de astrologi, 95% din populaţie acordă credibilitate unor
superstiţii interzise de Dumnezeu, referitoare la astrologie, farfurii zburătoare, fantome etc. Până şi la
nivelul şefului de stat, sunt informaţii că fostul preşedinte american Ronald Reagan se “ghida”, în
mandatul său, de “sfaturile” date de astrologul Ioan Quigley… Şi încă multe, multe altele!
Ce ar fi de făcut? Evident, nimic altceva decât ceea ce trebuie: să fim cu ochii sufletului aţintiţi la
Hristos şi, în harul lui Dumnezeu, cu înţelepciunea şarpelui, să fim atenţi şi la faptul că duhul lui Antihrist
ar vrea să sucească de-a dreptul până şi minţile celor aleşi de Dumnezeu! Pentru a-şi atinge scopul,
Antihristul se va folosi de arta perfidiei ca în lume să-i stăpânească pe oameni printr-o confuzie totală ce îi
va face de nerecunoscut, de tot ce poate fi mai fermecător, mai prietenos şi mai milostiv! El va încerca să
imite chiar şi forma exterioară a Sf.Biserici, a adevăratei şi tradiţionalei Ortodoxii, reuşind totuşi să atragă
de partea sa cea mai mare parte dintre călugări şi preoţi! Rezultă că foarte puţini nu vor cădea
duhovniceşte în faţa “genialelor” predici antihristice despre, să zicem, ecumenism şi iubire! Aceşti foarte
puţini fideli ai lui Dumnezeu vor respinge sensul sucit al termenului de ecumenism, în pretenţia
“ecumeniştilor” de a convinge lumea că toate religiile ar fi mântuitoare, precum şi pe cel al iubirii
(vrăjmaşilor) - adică să ne plasăm, pe aceiaşi treaptă a “păcii”, laolaltă creştinii cu idolatrii! Însă nimic nu
ar fi mai fals, căci adevărul este cu totul altul: doar creştinismul (în sens ortodox) este mântuitor, după
Cuvântul lui Hristos care spune că “nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”(In.14, 6) şi “oricine se
abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2 In.1,9), fiindcă religia creştină
este una misionară: ea nu vrea să împartă lumea cu alte religii, ci vrea să le înlocuiască! Dar, cum şi
păgânilor li s-a dat pocăinţa spre viaţă (F.Ap.11, 18), presupunând că aceştia nu au auzit Cuvântul lui
Hristos, au şi cei cu căinţă sinceră dintre ei, cu mila Domnului, o şansă la viaţa veşnică prin legile
conştiinţei şi ale zidirii… În ce-i priveşte pe evreii înşelaţi, care depăşesc în necredinţă toate neamurile, ei
vor fi judecaţi, după legea lui Moise, ca unii ce au auzit Cuvântul lui Hristos şi nu L-au primit! Ei ar vrea
acum, de ar fi cu putinţă, să şteargă de pe suprafaţa pământului învăţătura mântuitoare a Domnului nostru
Iisus Hristos! La sfârşitul lumii, doar o mică parte din Israel se va întoarce la credinţă şi aceasta se va
mântui… Referitor la noi, drept-slăvitorii ortodocşi, vom fi judecaţi de Dumnezeu după legea Harului
(sau a Darului), ca unii pentru care, cu lacrimi de sânge jertfelnic, S-a rugat Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos (In.17, 20)… La rândul nostru, în demnitatea de a fi creştini, din iubire faţă de vrăjmaşi, noi ne
rugăm în duh şi în adevăr pentru toată lumea şi purtăm obligaţia de a le spune tuturor adevărul… Să-L
mărturisim pe Hristos în aşa fel încât şi aceşti vrăjmaşi, făcându-se vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu şi
de moştenirea slavei lui Iisus, să nu cumva să plece la Domnul, sau să grăbească sfârşitul lumii, cu a lor
ură, răutate, necredinţă, desfrânare şi invidie… Am scris această smerită carte cu năzuinţa că, în urcuşul
multora pe scara către Rai, voi sesiza câtuşi de puţin (spre a fi evitate) obstacolele puse oamenilor de
duhul amăgitor al lui Antihrist! Însă dincolo de meditaţia sinceră, cu care suntem datori fiecare înainte de
a pleca de pe acest pământ, să fim atenţi că a început numerotarea inversă privitoare la sfârşitul lumii.
“Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă” (Lc.21, 36) ne porunceşte Domnul. Şi, sus, la Domnul
având inimile, toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm! Ca astfel să fim, cu toţii, în Împărăţia lui
Dumnezeu. Amin! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Anul Domnului 2014

Naşterea Maicii Domnului

 Capitolul I: Subtilităţile lui Antihrist în istoria lumii

Suflete…

Călătorule, fiecare floare îşi are umbra ei. Oare nu este aşa şi cu omul? Tu înţelege, dar, că
străină şi plină de spini ne este calea vieţii în această vremelnică Vale a Plângerii! În această umbră, unde,
spunea Avva Pimen: „Nu este nici o posiblitate să scăpăm de lacrimi; ori aici, în mod voluntar, ori acolo,
în chinuri, în mod involuntar”! Câte sfinte dureri, câte sfinte întristări trebuie să suportăm în inimă ca să
cunoaştem limanul odihnei celei mângâietoare a minunii de a ne uni încă de pe pământ cu Domnul! Şi ce
tristeţi, în prăpăstioase deziluzii, o, suflete mâhnit! Dar şi câtă bucurie neîncetată, chiar de pe pământ, să
fii oaspetele Lui în Sfânta Biserică, iar în cer – partener veşnic... Că aşa şi este: „umbra” necazurilor
răbdate cu mulţumire pe pământ se pierde cu totul în faţa strălucirii cereştilor lăcaşuri...
Suflete, ia deci aminte ca nu cumva să vină cu surprindere ziua când îţi dai seama că ai trăit în
duhul antihristic şi nici măcar nu ai ştiut! Că nu ştii secunda când te vei întoarce la Domnul! Pentru că va
veni Ziua când pleoapa obosită îşi închide în ultima-i cădere prea scurta-i clipire! Atunci, ca un pui înhăţat
de ghearele vulturului, nemiloşii vameşi ai văzduhului îşi vor cere acuzator partea lor. Şi cât se vor mai
zbate să te despartă de Domnul, suflete... De dragostea Sa cea minunată, de frumuseţea lucrului mâinilor
Sale, de înâlnirea cu oamenii dragi cunoscuţi când sălăşluiai în trup, în raiul de pe pământ care este Sf.
Biserică... Vai, tu încă nu simţi cum crunta despărţire de trup îţi este atât de aproape!? Nici nu te miră ce
repede trece vremea atâtor generaţii, în clepsidra mileniilor, insensibil fiind la planul măreţ prin care
Atotţiitorul Dumnezeu, Cel ce este deasupra timpului şi în faţa Căruia „o mie de ani este ca ziua de ieri”11,
îl face pe om să suspine de dorul bunătăţilor cereşti, care sunt de neînchipuit şi nesfârşite?
Şi cât durează o „clipire” a Domnului, atât şi şansa vieţii tale pe pământ! Deci, mai contează
întrucâtva 70-80 de ani12 , adică o viaţă cât nici două ore terestre pentru Dumnezeu, când în faţă îţi stă
veşnicia? Şi ce inspirată cugetare avea înflăcăratul regizor Dan Puric, atunci când afirma că noi, creştinii,
după moarte (un somn trupesc întru nădejdea învierii promise) nu punem punct, ci virgulă. Ar mai fi, oare,
ceva de adăugat? Poate doar faptul că punctul cu pricina este sfârşitul nefericiţilor care concep doar ziua
de azi, iar virgula – o continuare făgăduită credincioşilor ce vor trăi pentru veşnicie. Or, tocmai în aceasta
ne şi deosebim de lumea cea înşelată în simţire: noi, drept – slăvitorii ortodocşi, aşteptăm veacul ce va să
vină spre întâlnirea cu frumuseţile Raiului, iar pe cel de acum îl considerăm deşert şi plictisitor. Îl
refuzăm. Îl respingem, pur şi simplu, ca şi învăţătura demonică despre cele trei momente importante din
viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Pentru noi, adevăratele momente – în urcuşul pe scara spre
Rai – sunt altele: naşterea, învierea spre viaţa cea de veci, Judecata. Ca urmare să nu spunem, nicicând,
că vom muri. Să fim mai exacţi şi să spunem că vom merge la Domnul...

„Vai lumii, din pricina smintelilor”(Mt.18,7)

Circulă, în popor, expresia biblică „mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Puţini, dar Hristos ar vrea ca toţi
oamenii „să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”13 şi „să se mântuiască, prin El, lumea”14. Dorinţa aceasta
ne arată mărinimia iubirii Celui care şi-a dat sângele, pe Sf.Cruce, pentru înălţarea la cer a celei mai
frumoase făpturi din corola creaţiei Sale. Ea este, totodată, o chemare la desăvârşire adresată celor hotărâţi
să urmeze calea îngustă care duce la viaţă şi să-şi scape sufletul prin a fi gata să-l piardă pentru Hristos şi
Evanghelie. Dar îL urmează, oare, toţi dintre noi? Răspunsul îl găsim, explicit, în textul sfânt: doar
„puţini”15, o „turmă mică”16. Restul, adică aproape toţi oamenii planetei, pot „câştiga” fără folos lumea
întreagă17, în schimb îşi vor pierde propriul suflet şi prietenia veşnică a lui Dumnezeu. Aceştia, fiind orbiţi
sufleteşte de „lumina” înşelătoare a obiectelor din afară, ce îi ataşează de plăceri păcătoase, au ajuns să
iubească lumea tocmai pentru că nu i-au cunoscut amărăciunea!
Într-adevăr, lepădarea celor ce îşi iau partea în veacul de acum este masivă, uriaşă, dar se înscrie
totuşi în ordinea divină a lucrurilor, încât se cuvine a o accepta cu bărbăţie duhovnicească! Să fim ca
piatra în faţa oricăror influenţe negative ale celor din jur! Toată tăria noastră de caracter, în felurite

11
2Pt.3,8; Ps.89,4;
12
Ps.89, 10-11;
13
In.3, 16;
14
In.3, 17;
15
Mt.7, 14;
16
Lc. 12, 32;
17
Mc. 8, 36;
necazuri, vine din încredinţarea că ele ne sunt trimise cu voia cea spre binele nostru a Biruitorului lumii18,
Cel ce a vorbit pe faţă lumii... Însuşi evanghelistul Ioan, ucenicul cel iubit de Domnul şi vas ales al
Duhului Sfânt, ne-a îndemnat la rupere de poftele trecătoare ale lumii 19, în timp ce Sf.Apostol Iacov a scos
în evidenţă consecinţele nefaste ale familiarităţii noastre cu lumea 20.
Pentru o înţelegere mai bună, subliniez că lepădarea de lume nu înseamnă nicidecum a încălca
porunca iubirii semenilor, inclusiv a vrăjmaşilor... Cerând darul iubirii, în rugăciuni, noi îL implorăm pe
Dumnezeu să fie milostiv cu întreaga omenire, dar delimitarea de orice forme de păcat este o
obligativitate creştină. Foarte potrivită, în acest sens, este atitudinea duhovnicească a Sf.Isaac Sirul. El
definea lumea ca „totalitatea patimilor omeneşti”, ale cărei slujiri, înspăimântătoare, îi conduc în robie şi
în iad pe cei cu vieţuire şi cugetare trupească. Lumea, în definitiv, îl duce pe acest sfânt cu gândul la a o
echivala cu desfrânarea. Or, desfrânarea nu este de la Dumnezeu! 21 Şi dacă lumea – înţeleasă ca Babilon -
nu este de la Dumnezeu, atunci ea este de la cel ce a pretins, în marea ispitire a lui Hristos, că are
autoritate peste lume, cel rău 22, numit chiar de Domnul ca „stăpânitor al acestei lumi”23. Se ridică acum
întrebarea pe cine ar putea să stăpânească el, care nu ar avea nici o putere dacă oamenii l-ar pune pe fugă
cu postul şi rugăciunea în viaţa bisericească? Doar Stăpânul cu toată puterea, în cer şi pe pământ, este Cel
Unul-Născut! Ca urmare, adevăratul stăpân este Domnul Iisus, iar diavolul îi stăpâneşte doar pe cei care i
se predau de bunăvoie (aproape toată omenirea) şi care se zbat, în plăceri... nefericite, în păcate. Toţi
aceştia, oricât ar mima voia bună, îşi lipsesc inimile de adevăratele bucurii ale vieţuirii cu Hristos.
În concluzie, a face pact cu deşertăciunea lumii vremelnice este cea mai gravă trădare a
Evangheliei. Un creştin adevărat renunţă cu seninătate la lume, chiar de ar fi să sufere martirajul,
considerându-se pe sine foarte mic în faţa măreţiei Domnului şi a Sf.Biserici a Sa. Omul credincios ştie că
lumea îl urăşte24 , că „chipul acestei lumi trece”25, dar nu se teme o clipă... întrucât Hristos din inima lui
mai mare este decât cel ce este în lume 26... Cinstite suflete, iată, lumea ce o vezi nu este decât o carceră, o
temniţă în beznă: are aer, dar nu şi viaţă. Evadează deci, zdrobeşte zidurile „închisorii” şi luptă în
rugăciune cu duhurile răutăţii. Încă înainte de a-L ruga să te ajute, Stăpânul oştilor cereşti este gata să te
audă şi să te scoată afară, la lumină... Abia atunci te vei bucura de libertate, ca un roib în galop,
transfigurat într-un om nou neîmpătimit, în care sălăşluieşte puterea lui Hristos... Războiul văzut şi
nevăzut este dur, neîntrerupt, însă nu te teme: cu noi este Dumnezeu, Cel slăvit în Treime, fără de care nu
am avea nici o şansă de izbândă în faţa capcanelor măiastre ale tuturor vrăjmaşilor... Biruinţa ta îţi este
asigurată de faptul că nici Biserica 27, nici creştinii28 - ca mădulare ale ei - nu sunt din această lume.
Aşadar, nu te lăsa impresionat de nimic şi nici nu te mulţumi cu lumea asta pierzătoare. Ori eşti prieten cu
lumea, ori cu Dumnezeu. Câştigă-L pe Dumnezeu, aşteptând ziua învierii şi nădăjduind la viaţa cea de
veci...

Cea de-a Doua Preaslăvită Venire a lui Hristos

„Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble
gol şi să se vadă ruşinea lui” – Apocalipsa 16,15.

Suveran în Univers nu este nimeni în afară de Dumnezeu. De Mila Sa se bucură tot cursul istoric,
toată creaţia văzută şi nevăzută. Fiecare din noi, fără excepţie, se află pus în demnitatea de a fi împreună-
lucrător cu Domnul nostru Iisus Hristos în parteneriatul spre fericita veşnicie promisă: şansa întoarcerii la

18
In.16, 33;
19
„Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume”(1In.2,15);
20
„Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face
vrăjmaş al lui Dumnezeu”(Iac.4,4);
21
„Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din
lume”(1 In.2,16);
22
1In.5,19;
23
In.14,30;
24
„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar
iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă
urăşte”(In.15,18-19);
25
1Cor.7,31;
26
„Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce
este în lume. Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu, cine
cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul
adevărului şi duhul rătăcirii”(1In.4,4-6);
27
In.18,36;
28
1In.4,6;
Dumnezeu o au chiar şi cei care s-au lepădat benevol de slava harului. Dacă se căiesc cu lacrimi amare, ca
şi Sf.Apostol Petru... Şi Domnul nu minte, ca omul. Dumnezeu împlineşte desăvârşit. Lucrează fără
greşeală. Aşteaptă îndelung-răbdător la uşa inimilor noastre, respectându-ne voinţa. Nu vrea siluire, ci
iubire cu voie bună. Totală... Până la limita lepădării de umanitatea cea păcătoasă, ca El să poată trăi
deplin în noi ca şi în Sf.Apostol Pavel. Căci Domnul a luat trup de om ca să-i ridice pe oamenii ce se
sfinţesc la cer. De aceea a şi binevoit să primească Răstignirea, ca prin cei ce cred în Împărăţia cerească
pregătită de la începutul lumii29 să se arate sensul veşnic al măreţiei omului. Fiindcă doar omul este ales
pentru Rai. Şi nu oricum, ci în însăşi calitatea de prieten – cum l-a şi numit Mesia. De altfel, în taina
creaţiei, frumuseţea omului este inegalabilă. Pentru că omul nu-i o făptură oarecare, cum sugerează cinic
filosoful Emil Cioran: ”De-aş fi Dumnezeu, m-aş face orice afară de om!”. Pur şi simplu, ni se dăruieşte
generos iubirea Sf.Treimi ca să ne ridicăm prin credinţa în Dumnezeu – Fiul la Dumnezeu – Tatăl.
Împreună. Pentru această contopire s-a rugat Mântuitorul nostru, ca acelora care rămân credincioşi în
Hristos să li se promită dăruirea iubirii Tatălui şi garanţia cuvintelor „Eu în voi”30 , „Eu întru ei”31, „în noi
să fie Una”32. Deci, numai o asemenea sfântă unire ne va da îndrăzneala şi puterea ca să nu ne ruşinăm
atunci când vom vedea Preslăvita Venire a lui Hristos pe norii cerului 33. Întru această entuziastă nădejde, a
unităţii cu Dumnezeu cel nevăzut, se află toată fericirea noastră – a celor ce ne străduim să umblăm „ în
legea Domnului”34.
În consecinţă, lumea se va sfârşi la vremea rânduită de Dumnezeu. Atunci, într-o clipă secretă şi
surprinzătoare, Hristos se va arăta35 spre bucuria tuturor celor care l-au dorit. Atunci, veacul cel vechi se
va termina şi, cu Domnul nostru Iisus Hristos, va fi inaugurat veacul cel nou. Ca urmare, să aşteptăm acest
unic moment cu nădejdea milostivirii Sale şi să nu ne lăsăm ispitiţi de cei care zic că deja au trecut de
atunci 2000 de ani. Sau că venirea Sa este un basm! Înşelările enumerate nu sunt altceva decât o grozavă
iluzie a firii căzute şi a lucrării demonilor. Altfel este însă adevărul – dacă totuşi Domnul întârzie să vină,
asta se explică doar prin grija Sa ca noi să dobândim o stare duhovnicească mai bună şi să nu pierim 36. Noi
să nu cădem din nebăgare de seamă. Să fim tari, să nu acceptăm ca împietrirea inimii, deznădejdea şi
abandonul în capcana păcatelor să ne umbrească bucuria celei de-a doua veniri..., atunci când omenirea în
ansamblu îşi va dori cu frică moartea 37. Iar de nu, vom fi ca şi cel cu credinţă molatecă, căruia Domnul îi
spune „am să te vărs din gura Mea”38. Doamne fereşte şi miluieşte!
Chiar dacă viitorul nostru este stabilit cu exactitate în profeţii, majoritatea oamenilor nu preferă
să cunoască cele ce vor să vină din perspectivă divină, ci mai degrabă aleargă pe calea pierzării la vrăjitori
şi ghicitori ce sunt urâţi de Dumnezeu. Or, în privinţa începutului zilelor celor mai de pe urmă, Duhul
Sfânt, insuflat peste vasele alese ale Domnului, este clar: ucenicul cel iubit, Ioan, spune că „este ceasul de
pe urmă”39; înflăcăratul Petru, la prima predică a Sf.Biserici la Cincizecime, proclamă că evenimentul în
cauză coincide cu începutul zilelor din urmă; Pavel, apostolul neamurilor, identifică întruparea lui Hristos
cu „sfârşitul veacurilor”40; Sf.Grigorie Dialogul, un mare nevoitor din secolul VIII, avertizează că
„sfârşitul acestei lumi este aproape” etc. Cu toţii fac apologia ultimelor clipe ale omenirii, dar, desigur,
actul final corespunde cu venirea triumfală a lui Hristos. Că Marea Sa Venire este iminentă o vesteşte şi
Sf.Petru41, în timp ce Sf.Pavel ne-a atras atenţia să stăm neclintiţi cu mintea în faţa ispititoarelor amăgiri
„cum că ziua Domnului a şi sosit”42.
Momentul sublim al coborârii lui Hristos, cu oastea Sa cea cerească, este complet inconfundabil.
El nu va lăsa loc de interpretări, întrucât mult-aşteptata venire va fi vizibilă, se va auzi şi se vor jeli „ toate
seminţiile pământului”43. Deci o eventuală tulburare între adevăraţii credincioşi este inutilă, cu atât mai

29
Mt.25,34;
30
In.15, 4-6;
31
In.17, 26;
32
1In.17,20-21;
33
1In.17,20-28;
34
Ps.118,1;
35
Apoc.1,8;
36
„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi,
nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă(...) Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se
cuvine vouă să umblaţi în viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia
cerurile, luînd foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi”(2Pt.3,9-12);
37
„vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de ei”(Apoc.9,6)
38
Apoc.3, 16;
39
1In.2, 18;
40
Evr.9, 26;
41
„Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni”(1Pt.4,7);
42
2Tes.2,2;
43
Mt.24, 30-31;Apoc.1,7;
mult cu cât sunt unii - adventiştii, „martorii” lui Iehova etc - care fabulează cum că Ziua Domnului a şi
sosit! Cine primeşte însă o astfel de înşelătorie se aruncă pe sine în cursele vrăjmaşului şi devine unealta
lui Antihrist... Căci acolo unde neoprotestanţii văd în Biblie vreo venire secretă a lui Hristos, cum atrage
atenţia cunoscutul părinte Serafim Rose, aceea va fi şi „portiţa” prin care mulţi se vor lăsa prinşi în plasa
amăgitoare a Antihristului.44
Când, unde şi cum va veni Domnul? În primul rând, să aceptăm că sunt şi lucruri pe care
Dumnezeu a hotârât să nu ni le dezvăluie. Deoarece Dumnezeu nu gândeşte ca omul... Ne este prea
suficient că ni s-a atras atenţia să fim pregătiţi, în rugăciune, post şi priveghere, spre a-L întâmpina pe
Stăpân neîncetat..., căci va veni când nici nu vom gândi.45 Ideea este că Hristos se află, cum stă scris,
„aproape, la uşi”46. Nu numai nouă oamenilor, cărora nu ni s-a dat să ştim anii şi vremile de sub
stăpânirea Tatălui47, dar chiar şi până îngerilor li s-a ascuns această mare taină a venirii. Oare nu scrie
evanghelistul Matei, negru pe alb, că „nimeni nu ştie..., numai Tatăl!”48 când cerul şi pământul vor trece?
Clipa aceasta, când tot omul va vedea măreţia lui Hristos, o prefaţează sugestiv Sf. Chiril de
Turovsk(+1183) astfel:

„Când apele globului pământesc îşi vor pierde echilibrul cu focul subteran şi focul va birui
stihia apelor, care neîncetat se împuţinează, atunci se va produce potopul de foc prezis în Sfânta
Scriptură şi mai ales în epistolele Apostolului Pavel şi va sosi a doua Preaslăvită Venire a Domnului şi
judecarea întregii lumi”.

Hristos va veni, ca un fulger, de la răsărit. 49 Şi nu de pe pământ, ci din cer. 50 Contactul Său cu

omenirea decăzută se va produce fără să ştim ziua şi ceasul 51, descoperindu-ni-se „pe neaşteptate”, „ca un
fur”52 , în toiul aţipirii generale. Momentul întâlnirii, noaptea, este sugerat în parabola celor 10 fecioare 53.
Despre venirea nocturnă vorbeşte şi Sf.Ioan Gură de Aur 54. Tot în noaptea aceea, spune evanghelistul
Luca, din doi într-un pat „unul va fi luat, iar celălat va fi lăsat”55. Cei luaţi vor fi ridicaţi în văzduh, de
îngeri, adunaţi fiind din cele 4 vânturi. 56 Nimic însă nu se va petrece până când Domnul nu ne va mai da o
ultimă şansă de întoarcere la căinţă. Este vorba de un „sfârşit pregătitor” ilustrat de cele 7 serii de plăgi.
Astfel, 3 serii de câte 7 plăgi vor „măcina” lumea de atunci (cetatea desfrânată a Babilonului), inaugurând
la scară cosmică confruntarea finală prin care Hristos îl va distruge pe Antihrist şi lucrarea sa satanică.
Lumea actuală, transformându-se cu o iuţeală de fulger, va fi descompusă prin foc 57 şi se va
înnoi. Coborârea din cer a lui Mesia se va produce oarecum simultan cu învierea morţilor 58, „într-o
clipeală de ochi”59, în vreme ce trupurile celor vii (identice cu cele de dinainte de moarte, dar lipsite de
malformaţii) se vor transfigura sub strălucirea venirii Domnului. La înviere, cei drepţi vor fi „ ca îngerii
lui Dumnezeu”60. Apoi va urma Judecata, unde ne aşteaptă fie fericirea, fie osânda veşnică. 61
Dumnezeu nu va veni decât atunci când numărul celor mântuiţi de pe pământ, ale căror nume
sunt scrise în Cartea Vieţii, vor completa locul rămas liber în ceata cerească de căderea îngerilor răi.

Cum este un adevărat creştin

44
„Nu poate exista nici un fel de pregătire pentru Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin
ortodox prin credinţă... Cei care se pregătesc altfel pentru acest sfârşit, care spun că El este undeva aici..., fără să
menţioneze marile înşelăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos care trebuie
să vină mai întâi spre a ispiti lumea”(Serafim Rose)
45
Mt.24, 43;
46
Mt.24, 33;
47
Fa 1,7;
48
Mt.24, 30;
49
Mt.24, 27;
50
Mt.24, 30;
51
Mt.25, 13;
52
2Pt.3,10
53
Mt.25, 1-13;
54
„Îmi pare că Domnul spune că noaptea va fi venirea. Pentru că şi Luca spune aceasta”(Sf.Ioan Gură de Aur).
55
Lc 17, 34;
56
Mt.24, 31;
57
2Pt.3,10;
58
In.5, 28-29; „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în
pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Is.26, 19);
59
1Cor.15, 52;
60
Mt.22, 30;
61
„Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică”(Mt.25,46);
 „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul, (...) Şi a fost
aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată
lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el,(...) Şi ei l-au biruit prin sângele
Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. Pentru aceasta,
bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi
având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”- Apocalipsa 12, 7-12.

Ici-colo, în momentul poate cel mai neprevăzut, auzi pe câte un orb duhovniceşte cum vorbeşte
impunător cu mintea-i împătimită: „O viaţă are omul!”, „Viaţa e scurtă!”. Simţi pe loc cum ţi se pune în
faţă un şablon de existenţă pe cât de fatalist, pe atât de tragic şi de aiuritor. Nu te lăsa impresionat şi
dominat de ispită. Calculează-ţi cu tact reacţia şi adu-ţi aminte că veşnicia vieţii exclude limite de timp.
Mizează tot elanul pe cartea înălţătoare a creştinului adevărat, urmărind ca, în orice clipă şi în orice loc, să
fii purtător de bunătate şi de iubire. O altă cale către liniştea sufletului nu există. Tu înaintează cu prudenţă
hotărâtă în credinţă. Lasă-i discret pe cei din jur să observe cum te furişezi în singurătatea interioară şi
exterioară, încercând să respingi asaltul grosolan al lumii trufaşe cu o vieţuire creştină pilduitoare.62 Doar
suntem cu toţii parte dintr-un neam sfânt, ales de Dumnezeu63, mai tare decât toată puterea vrăjmaşului. Şi
aceasta pentru că, în neîntrerupta luptă duhovnicească, gândurile bune sădite în inimi prin rugăciuni ne
predispun la fapte bine plăcute Domnului. Cununa slavei o vom lua chiar de la Dumnezeu, dacă
sălăşluieşte în noi trezvia duhovnicească şi neliniştea cea bună. Altfel, neluptând cu hotărâre până la
capăt, cădem sub tirania mădularelor trupului şi riscăm să pierim, dacă: ochiul, în loc să slăvească
făpturilor, este focalizat spre dorinţe adulterine; limba, în loc să grăiască de bine şi slavă, o folosim în
grăiri deşarte şi blestem; mâinile, în loc să le împreunăm la rugăciune, au preocuparea de a fura;
picioarele, în loc să ne călăuzească pe căi drepte, ne conduc la fapte nedemne. Ca urmare, cum spunea
cineva, „să tacă limba, să vorbească viaţa”.
Tocmai de aceea a şi binevoit Domnul nostru Iisus Hristos să primească moartea Sa prin trup, ca
noi să renaştem sufleteşte. Căci de nu-l vom primi pe Hristos în inimă, nu suntem cu El, ci împotriva Sa şi
a noastră! Deci să nu nesocotim învăţăturile lui Hristos 64, chiar de ar fi să câştigăm întreaga prietenie a
lumii65. Oricum lumea ne este duşmană pe faţă – să ne baricadăm de ea invocând neîncetat rugăciunea
„Doamne , Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Ca răsplată a nevoinţei,
harul primit ne transformă în oameni noi, dătători de pace, progres duhovnicesc ce îl transmitem în chip
tainic tuturor rudelor şi cunoştinţelor noastre, vii şi adormiţi: iată că nu doar cu poveţe, ci şi cu o vieţuire
desăvârşită, în tăcere, schimbăm calea celor rătăciţi. Vom vedea atunci prin har – în curăţenia minţii,
inimii şi ochiului – frumuseţi care depăşesc cu totul sfera imaginaţiei: slava lui Dumnezeu, lumina
îngerilor, sufletele oamenilor, gîndurile prietenilor, viitorul... Trăiri mai înalte nici că se poate! Creştinul
discret, înţelept şi cumpătat, ajunge la ele dacă respectă câteva reguli esenţiale de vieţuire:

Ce ştie - tace; ce aude - tace; nu se amestecă în vorbele altora; la întrebări răspunde, dar nu
vorbeşte mult; la ce vrea să facă gândeşte singur, cu rugăciune, iar altora nu le zice înainte de vreme,
până nu le face; nu spune semenilor neajunsurile lor, mai ales dacă şi el le are; dacă îl mustră cineva,
trece sub tăcere; dacă cineva e nedrept faţă de el, spune încet şi calm; nu vorbeşte cu mânie şi nu se
înflăcărează; în toate ce se întâmplă vede voia lui Dumnezeu; nu povesteşte nimic despre sine; se
osândeşte pe sine; este îndelung răbdător; se mânie pe el însuşi şi pe diavol, nu pe aproapele; dragostea
o foloseşte pentru naşterea de fii, nu pentru desfrânare; pofta şi-o îndreaptă către virtute, nu către
patimi; mustră spre îndreptare, nu ca să rănească; îi vede pe toţi sfinţi, iar pe el păcătos; crede că toţi se
vor mântui, iar el nu; se bucură totdeauna; îşi concentrează atenţia nu pe Antihrist, ci pe Hristos;
62
„Din cauza uitării poruncilor evanghelice şi a neglijării lor... este necesar ca cei ce voiesc să se mântuiască să se
retragă din societatea omenească în singurătate exterioară şi interioară. Din cauza împuţinării conducătorilor
purtători de duh, din cauza învăţăturilor mincinoase, fermecaţi de înşelătoriile diavolului... este necesară o vieţuire
îmbinată cu smerenia, este necesară vieţuirea exactă după Evanghelie, este necesară îmbinarea rugăciunii deplângerii
proprii cu deplângerea întregii omeniri, este necesară precauţia faţă de orice aprindere a patimilor(...) Mântuind să-şi
mântuiască sufletul” (Sf.Ignatie Briancianinov);
63
Pt.2, 9;
64
„Toţi ai Bisericii care sunt sperjuri, înşelători, răufăcători, ghicitori, adulteri, beţivi, cămătari, neguţători şi alţii, nu
putem să-i enumerăm pe toţi, sunt împotriva învăţăturilor lui Hristos, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Însă
Cuvântul lui Dumnezeu este Hristos: tot ce este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu nu este al lui Hristos”(Augustin,
„De civitates dei”)
65
„Fiecare să-şi cerceteze conştiinţa: de este prieten al lumii, să se schimbe, să se facă prieten al lui Hristos, să nu fie
cumva Antihrist(...) Inima noastră (a creştinilor – n.a.) devine amfiteatrul luptei împotriva unor forţe interioare
sufletului nostru; prinţul acestei lumi devine prinţul dorinţelor celor care iubesc lumea, asemenea astfel cu diavolii,
având aceleaşi sentimente ca şi ei”(Augustin, op.cit.);
aşteaptă în linişte nu Apocalipsa, ci a A Doua Venire şi Judecata; trăieşte nu pentru ziua de azi, ci pentru
veşnicie; se dezice de ataşamentul faţă de lucruri; se comportă ca şi cum sfârşitul lumii ar avea loc în
fiecare clipă; nădăjduieşte că Domnul se va îngrji de el; poartă pecetea Domnului printr-o viaţă trăită în
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; îşi face cu putere semnul crucii; merge la Sf.Biserică; este prigonit
pentru cucernicia vieţii; are credinţă ortodoxă; îşi mărturiseşte credinţa în Hristos fără să îmbrăţişeze în
mod conştient erezii ce atacă Sf.Treime, pe Sf.Apostoli şi Sf.Părinţi; nu caută să placă oamenilor, ci lui
Dumnezeu; stăpâneşte peste patimi, întrucât are mijlocul încins şi făclia aprinsă(Lc12, 35) de credinţă,
nădejde şi dragoste; are părtăşie cu Hristos pentru că îşi păstrează până la sfârşit începutul stării în El;
fuge, cum zice Patericul Sinaitic, de viclenia în credinţă a apostaţilor; nu se sminteşte; se teme de numele
Domnului, dar nu de oameni; priveghează şi este gata ca să întâmpine sfârşitul lui şi al lumii; găseşte
desfătări în amărăciuni; învaţă pe cei neştiutori şi cheamă neamurile la ascultarea credinţei; nu se
închină lui Antihrist; fuge de păcat şi le plânge pe cele făcute; se străduieşte a intra în Împărăţia
cerurilor; neagă strâmbele învăţături lumeşti despre credinţă; se ridică mai presus de lume; se roagă
mereu lui Dumnezeu; Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor; nu se lasă impresionat de globalizare şi de
vorbăria deşartă ecumenică etc.

Azi, atât de mult, se vorbeşte despre personalitatea omului. Dar o personalitate fără o vieţuire în
Hristos nu poate exista. Este o amăgire, o ispită ce te îmbie să uiţi de tine şi să acorzi atenţie altora. De
aceea şi firea creştinului este înclinată spre o singurătate cu Dumnezeu! Dar din străfundurile noastre iese
la iveală o tulburătoare teamă de a ne privi sincer şi analitic în oglinda conştiinţei! Nu vrem să ne
cunoaştem! A fi însă în rugăciunile sihăstriei, în bucuriile tăcerii şi meditaţiilor contemplative, presupune
a săvârşi cea mai eroică faptă posibilă. O faptă care, dacă ne opune lumii, lasă cale liberă sălăşluirii lui
Hristos în inimile noastre66. Ne plasează în creştinismul autentic, de a cărui necunoaştere nu avem nici un
fel de scuză67. Practic, nici un om nu are vreo scuză pentru că nu se afundă în propriul său inconştient, ca
să-i scoată pe diavolii ascunşi în străfundul sufletului păcătos. A lupta cu ură contra acestor duhuri ale
răutăţii68 care ne stăpânesc nu este nicidecum un păcat, ci o datorie mântuitoare 69. Căci de îL vom iubi pe
Dumnezeu, atunci trebuie să urâm pe oricine îi este potrivnic: nu se poate sluji la doi domni 70, ci numai
unuia singur – Domnul nostru Iisus Hristos. Cu El ne unim de bunăvoie la Sf.Botez, când sufletul nostru
renaşte şi îşi începe călătoria pe drumul mântuirii. Tot atunci şi începem războiul nevăzut împotriva lui
Satan, de care ne şi lepădăm prin făgăduinţa în faţa lui Dumnezeu de a lupta şi muri, până la sfârşitul
vieţuirii noastre pământene, pentru numele Său. Până la sfârşitul lumii.
Când va veni în lume adversarul declarat al lui Hristos, Antihrist, atunci va fi apogeul războiului
antidemonic. Cartea Apocalipsei vorbeşte foarte concis despre victoria ce o vor avea sfinţii în acele clipe.
Ei, sfinţii mucenici ai ultimelor veacuri, vor fi părtaşi la biruinţa pământeană împotriva demonilor
săvârşită mai întâi în cer de Arhanghelul Mihail şi oştirile sale. 71 Ei, cei cuprinşi de dumnezeiasca lumină,
sunt aleşi de Dumnzeu din toate neamurile pământului ca să se împotrivească lui Antihrist şi lucrării lui
diabolice. Sfinţii aceştia se vor deosebi cu totul de ceilalţi oameni, deoarece numele lui Dumnezeu, scris
pe frunţile lor, va închipui însuşirile vieţuirii lor cucernice. Aceştia vor sta în picioare pe „marea de
cristal”72, nevătămaţi de foc, cântând lui Dumnezeu o măreaţă cântare nouă de laudă şi biruinţă. Sunt
sfinţii cei moştenitori, de la sfârşitul lumii, ieşiţi din sămânţa Sf.Biserici – mireasa neprihănită a lui
Hristos. Pentru vitejia ce o vor avea, Însuşi glasul ceresc îi va ferici. Pe ei îi va arăta cel de-al şaselea
înger, cum reiese din pasajul biblic în care apele(persecuţiile asupra ortodocşilor) Eufratului (persecutorii
Sf.Biserici) vor seca... Atunci, martirii vor rămâne stabili în mărturia Cuvântului până la sfârşit. Mucenicii
aceştia se vor proslăvi în Împărăţia lui Dumnezeu ca cei mai mari mucenici şi sfinţi ai tuturor veacurilor 73,
fără a face vreo concesie referitoare la abaterea faţă de puritatea Ortodoxiei 74.

66
„A fi al lui Hristos înseamnă a te simţi necontenit răstignit de lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în
bătaie de joc. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos(...) Pentru ortodocşi, martirul este un foc
curăţitor”(Sf. Iustin Popovici);
67
„Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc.
Motivul neştiinţei este unul: bunul plac... Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel ce închide
ochii de bunăvoie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui
Dumnezeu - Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării lui Antihrist
(Sf.Efrem Sirul);
68
Efes.6 ,12;
69
Ps.138, 21-22;
70
Mt.6, 24;
71
Apoc 15,7;
72
Apoc 15,2;
73
„Vă spun vouă că mucenicii acelor vremuri vor fi mai presus de toţi mucenicii”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
 Sfinţii cei din urmă vor rezista eroic persecuţiilor Ierusalimului, tot aşa cum au făcut-o în
antichitate martirii persecutaţi de Roma. Pentru triumful adevărului ceresc, ei vor izbândi cu multa lor
tărie şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Îl vor avea ca pildă pe Daniel cel credincios, care a supravieţuit
miraculos după aruncarea în groapa cu lei. Aşa va fi şi atunci: sfârşitul lumii îi va separa pe creştinii
adevăraţi de cei falşi, ca în pilda cu grâul şi neghina. Cei găsiţi ca adevăraţi nu vor sfârâma unitatea
Sf.Biserici prin felurite schisme, ci o vor feri cu tărie de orice sciziuni şi dezbinări. Ei se vor încununa prin
răbdare75. Nu îşi vor pierde firea, cum se va întâmpla cu majoritatea oamenilor 76. Ce se va întâmpla cu cei
lepădaţi de credinţă, o spune Sf.Nil Athonitul:

„Când se va apropia venirea lui Antihrist, se va întuneca mintea omului de toate patimile
trupeşti ale curviei, şi foarte mult se vor înmulţi necredincioşii. Atunci omul va redeveni de nerecunoscut,
schimbându-se feţele oamenilor, şi nu se vor mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale femeilor, pentru
neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare
sălbatice, fiind înşelaţi de Antihrist. Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni... Peste oamenii cei
sfinţi nu vor avea nici o putere să-i amăgească cu vrăjile lui, ci numai pe cei întunecaţi de patimi (...)
Atunci se va zămisli răutatea Satanei în inimile oamenilor şi va vieţui păgânătatea cu pecetea lui
Antihrist”.

Cei mai mulţi creştini, tocmai când ar fi trebuit să fie mai vigilenţi, vor fi toropiţi de somnolenţa
care i-a cuprins şi pe Apostoli în Grădina Ghetsimani, când Iisus le-a fost luat! Cugetul le va fi întunecat
de păcatul ereziilor şi apostaziilor, iar cu trupul se vor desfăta în pofte deşarte. Chiar şi acum, în
Sf.Biserică, sunt mulţi care pregătesc cu sârg instaurarea împărăţiei răului pe pământ! Puterea lor de a
simula pietatea creştină o au de la Satana, care le şi pune masca unei false schimbări a firii umane. Aceşti
intruşi nu tresar deloc când le vorbeşti de legile bisericeşti pecetluite de puterea Duhului Sfânt, de sângele
martirilor ce curge şiroaie în istoria Ortodoxiei, şi nici nu stau prea mult pe gânduri ca să te catalogheze cu
nonşalanţă drept fundamentalist, extremist, fanatic! Sub asemenea catalogări a fost prigonit şi Domnul
nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt amăgitorii despre care ne avertiza Apostolul Matei, la începutul
capitolului 24 al evangheliei sale. Ei sunt criminalii care schimbă dogmatica ortodoxă, în opinia Sf.Chiril
al Alexandriei(+444). Vorba lor vicleană, de atentatori la Duhul Sfânt, este un sfat al şarpelui ce ne incită
la ieşirea din Sf.Biserică – Sf.Ioan Damaschin (+749) ne îndeamnă să nu-l primim. Să fugim de nisipurile
lor mişcătoare, din ce în ce mai acaparatoare...
Lumea în ansamblul ei va cunoaşte în viitor evenimente dramatice, când credinţa va fi greu
încercată. În acele ultime zbateri ale îngerilor răi, îngrijorător de mulţi oameni îşi vor pierde mântuirea. A-
ţi păstra calmul în vremi de restrişte este o mare artă, mai ales în condiţiile în care duhurile şirete ale
Universului vor inspira oamenilor o atracţie implacabilă faţă de Antihrist. De fapt, un creştin nici nu
trebuie să-l caute pe Antihrist. El se va arăta singur lumii, ca pretins mesia al evreilor, iar puterea lui va fi
proclamată public şi tunător... Antihrist va pretinde închinare generală şi va fi vai de cei ce i se vor
supune! În vremea urgiei sale, nicidecum nu se vor putea apăra cei fără viaţă duhovnicească. Vor veni
vremi înspăimântătoare, că până şi îngerii lui Dumnezeu se vor înfricoşa de muncile pe care Antihrist le
va pune asupra creştinilor. Nu este deci de mirare că cei ce se vor mântui atunci o vor face vărsând cu
amar multe lacrimi şi fugind în munţi 77, unde Domnul va fi cu ei78 şi îi va hrăni. Pentru unii ca ei s-a rugat
Hristos79, ca astfel cu harul ce le va fi dat să treacă prin Strâmtoarea de atunci „ mulţime multă, pe care
nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea
tronului(lui Dumnezeu – n.a.) şi înaintea Mielului”80. Ei sunt cei ce se vor dumiri, reuşind să demaşte

74
„Nu poate exista concesie în materie de credinţă”(Sf.Marcu al Efesului); „De mii de ori este mai bună dezbinarea
care se face prin cuvântul bunei credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta e unită cu patimile”(Sf.Grigorie
Teologul-+389); „Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu e sănătoasă (....) Dacă preotul e viclean în
credinţă, fugi de el”(Sf.Ioan Gură de Aur - +407); „Bine e să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă
acestea despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea celui
rău”(Sf.Maxim Mărturisitorul - +662). Cei care vor dezerta de la ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele
dogme ale credinţei... şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu credinţe absurde... şi vor măslui adevărul ortodoxiei,
aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini cu adevărat”(Sinodul de la Constantinopol din 1724);
75
„De flămânziţi, răbdaţi, că Domnul vă va trimite ajutor din înălţime”(Sf.Nil Athonitul - +1692);
76
„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra
lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu e asemenea lor”(Sf.Antonie cel Mare);
77
„şi vor scăpa cei ce vor fugi dintre ei, şi vor fi în munţi”(Iez 7,6);
78
„Nici Domnul nu se îndepărtează de aceştia, ci îi luminează şi îi atrage spre Sine”(Sf.Efrem Sirul)
79
„Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean”(In.17, 15);
80
Apoc.7,9;
viclenia infernală a lui Antihrist şi să fugă în deşert, fiind numiţi de restul oamenilor ca adversari ai
bunăstării şi ordinii publice. Despre grozăviile acelor zile, Sf.Efrem Sirul(+373) atenţionează:

„În acele zile oamenii nu vor fi îngropaţi, nici creştin, nici eretic, nici evreu, nici păgân: din
pricina temerii, a groazei că nu va fi nimeni să-i îngroape, pentru că toţi oamenii îi vor ignora, fugind
care încotro ca să-şi scape viaţa(...) Dar cei ce vor pleca în deşert, fugind de chipurile şarpelui, îşi vor
pleca genunchii înaintea Domnului, precum mieii la ugerul maicii lor, fiind întăriţi de mântuirea
Domnului; şi în timp ce vor umbla în ţinuturile pribegiei, se vor hrăni cu ierburi”.

La sfârşitul lumii, numai cei uniţi în credinţă cu Dumnezeu vor deosebi ce anume este al lui
Hristos şi ce al diavolului. Viaţa lor va cunoaşte însă multe privaţiuni, căci nu vor putea cumpăra sau
vinde, dar pentru dragostea ce o poartă lui Dumnezeu se vor retrage la sat şi se vor hrăni în cumpătare cu
produse naturale: flori de tei, urzici, cereale etc. Îl vor aştepta neînfricaţi pe Hristos. Vor prefera mai
degrabă să moară decât să ajungă în iad, ştiind că nu există ispită peste puterile omului. 81
Ce să facem noi, cei de acum? Să ne trezim la adevărata viaţă creştină, luând aminte la
recomandarea făcută de Cuviosul Lavrentie: „Rugaţi-vă ca Domnul să ne mai prelungească aceste
vremuri pentru întărirea în credinţă”. Să nu lenevim cu duhul. Să păstrăm învăţăturile dumnezeieşti cum
ne-au fost transmise de Apostoli, împlinind îndemnul Cuviosului Iosif Isihastul de a năzui la bucuriile cele
adevărate şi veşnice care ni s-au pregătit nouă mai înainte de întemeierea lumii:

„Numai ce se săvârşeşte această viaţă de aici şi se închid ochii aceştia pământeşti, şi imediat se
deschid ceilalţi ochi şi începe viaţa cea nouă. Bucuria cea adevărată care nu are sfârşit(...). Atunci
sufletul se urcă la cele cereşti! Sunt suflarea lui Dumnezeu! Toate celelalte s-au desfăcut, au rămas pe
pământ dintre care au fost luate. Sunt fiu al Timpului veşnic! Sunt Dumnezeu după har! Sunt nemuritor şi
veşnic! Sunt într-o clipă alături de Tatăl ceresc”.

Cine se ridică peste adevăr?

„Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru
adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii. Domnul
păzeşte pe toţi ce-i ce-L iubesc pe El şi pe toţi păcătoşii îi va pierde” (Psalmul 144,18-20).

În rânduielile stricate ale lucrării demonilor, concretizate în final în persoana Antihristului, toate
lucrurile din lume pot fi răsturnate cu capul în jos, semănându-se astfel o gravă confuzie în
discernământul minţii noastre de a reuşi să delimităm corect păcatul de virtute, binele de rău, lumina de
întuneric, viaţa de moarte, adevărul de minciună, dreapta-credinţă de erezie, cerul de pământ, iubirea de
ură, Duhul lui Hristos de duhurile slujitoare ale lui Antihrist. Astfel, suntem invitaţi să devenim refractari
duhovniceşte! Doar puţini dintre creştini, purtând cu sine pecetea adevărului sub forma Duhului Sfânt, ar
fi dispuşi să plătească chiar şi cu preţul vieţii ca să opteze pentru urmarea binelui şi, aşa, să-şi asume pe
faţă rezistenţa la diversele forme de atac ale duhurilor malefice. Ne zbatem într-o mlaştină a păcatelor pe
care le percepem difuz! Or, toate lucrurile din lume sunt rânduite de Creator în termeni bine definiţi –
niciodată graniţa dintre alb şi negru nu va fi nici permutabilă, nici conciliabilă. Aşa cum da-ul este da şi
nu-ul este nu, tot aşa Adevărul nu poate să fie undeva... la mijloc.
Adevărul, la nivel de persoane sau de concepţii religioase, nu se poate împărţi la doi, la trei, la
mai mulţi... Rămâne întotdeauna întreg. El se constituie într-un tot unitar indivizibil pentru că este Însuşi
Dumnezeu, al Cărui Duh îL mărturiseşte în lume pe Hristos în toată plinătatea adevărului. În veci nu se va
putea ca El să mărturisească denaturat: 99% adevăr şi 1% minciună! Dacă ar fi aşa, ar fi un nonsens. O
blasfemie. O jignire adusă perfecţiunii lucrării divine. Acel 1% mincinos este suficient ca să te despartă de
Dumnezeu, căci se rezumă la hula conştientă şi înverşunată pe care o au împotriva Lui toţi aceia care
consideră că toate religiile sunt bune, sau că fiecare religie are partea sa de adevăr! Concepţia în cauză,
falsă, nu este bineplăcută Domnului. Pentru că tot cel ce nu-şi va pleca genunchii ca să se închine în duh82
şi în adevăr, va înainta vârtos spre poarta cea largă care duce la pieire... Hula de mai sus, împotrivindu-se
Duhului Sfânt, aduce atingere Adevărului83, care este Hristos84. Ceea ce nu se iartă... Căci niciodată, în
nici-o împrejurare, persoana de-a pururi vie Hristos n-a îngăduit şi nu va îngădui ca adevărul să fie
amestecat cu minciuna. Tocmai pentru aceasta a şi binevoit El să vină în lumea noastră păcătoasă, ca
81
1Cor.10,13;
82
In.4, 24;
83
Mt.12,30-33;
84
In.14,6;
omenirea să primească adevărul. Dar adevărul, anume că Hristos este Mesia, a fost respins cu înverşunare
chiar de la începutul propovăduirii Sale în Capernaum. Mânioşi, cei prezenţi acolo L-au scos pe Iisus
afară din cetate şi căutau să-L omoare, sub acuzaţia de a fi îndrăznit să le spună adevărul că este Unsul cel
vestit de profeţi. Felul minunat cum Iisus a arătat oamenilor adevărul şi iubirea a făcut ca neamurile să
primească adevărul absolut şi iubirea lui Dumnezeu, deschizând celor ce aveau să creadă în El calea spre
viaţa veşnică. De aceea, deşi la vârsta adolescenţei, Apostolul Ioan şi-a confirmat crezul fără şovăire:„noi
suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu
şi viaţa de veci”85. Şi nu doar apostolii sunt cuprinşi în „staulul adevărului”, ci toţi „cei ce vor crede în
Mine”86. Cu toţii trebuie să fim într-o unitate de gândire şi simţire, cum S-a şi rugat Domnul, „ca toţi să
fie una”87 – deoarece Duhul Adevărului, purces de la Tatăl, îL va mărturisi pe Fiul 88 şi pe cei aleşi din
lume într-o unitate desăvârşită în adevăr şi nu în greşeală. Ortodoxia este un adevăr revelat, deci nu avem
voie să facem concesii în materie de adevăr dumnezeiesc. Cel ce nu urmează calea trasată de Hristos, sau
o face doar parţial, indiferent din ce religie provine şi ce virtuţi ar etala, îşi pierde sufletul...
Cine va dori să fie mântuit, năzuind ca sufletul său să câştige un loc în fericirea veşnică a
Împărăţiei celei mai presus de lume, trebuie a se lepăda de acestă lume decăzută. 89 Să purceadă la a
cunoaşte adevărul şi a fi liber. La o desprindere de toată grija cea lumească, suntem chemaţi toţi 90.
Indiferent de continentul unde păşim! Să fim însă atenţi la buna vedere duhovnicească a călăuzelor, ca
urcuşul nostru în Rai să nu se facă la întâmplare, ci „având în lege dreptarul cunoştinţei şi al
adevărului”91. Câţi nu se pierd din pricina unor conducători idolatri şi prooroci mincinoşi ca Budha,
Confucius, Mahomed, Luther, Calvin, Zwingli şi urmaşii lor! Plină e lumea de călăuze oarbe, de stricători
ai adevăratei credinţe ce se abat, ca slujitori devotaţi demonilor, de la drumul mântuirii şi duc la pierzare
miliarde de suflete de pe glob!
Ce se va întâmpla cu lumea, în viitor? Va cunoaşte ea o cădere graduală de la credinţă, sau nu?
Sunt întrebări la care profeţi înaintevăzători au răspuns explicit, vorbindu-ne despre o proximă vârstă
matură a omenirii – ca expresie a lucrării desăvârşite în omenire a harului Duhului Sfânt, premergătoare
imediat momentului de sfârşit al lumii. Cei care vor ajunge pe această culme duhovnicească, profeţită, vor
vedea direct împlinirea cuvintelor „o singură turmă şi un singur păstor”. A se vedea în cauză scrierile
Cuviosului Paisie Aghioritul... Apoi lumea se va prăbuşi în rău, într-o urgie cum n-a cunoscut nici la
Potop, şi aşa va veni sfârşitul. Azi, contează prea puţin eficacitatea unor eforturi omeneşti prin care, în
chip viclean banalizându-se credinţa, se plănuieşte o unitate a lumii în numele unei păci ce anulează
învăţătura lui Hristos. „Feriţi-vă de ei”92 ne cere Hristos, că nu sunt altceva decât „lupi răpitori” şi „pui de
vipere”93. Învăţătura lor este o molimă de care trebuie să ne ferim, cum şi Hristos şi Apostolii au ignorat
aluatul (învăţătura) fariseilor şi saducheilor. Mişună printre noi atâţia şerpi ce se ascund sub masca
evlaviei... Deci nu comportă deloc faptul că ecumeniştii de astăzi ne vorbesc cu atâta pietate despre o
unitate în pace, căci oamenii înţelepţi şi sfinţi intuiesc cât de păguboasă este 94, dar contează să nu uităm ce
a spus Domnul nostru Iisus Hristos: „de acum înainte” pe pământ va domni dezbinarea95. De ce, totuşi,
dezbinare? Pentru ca adevărul să poată triumfa în faţa minciunii, fiind cu totul imposibilă vreo amestecare
între fiii luminii şi cei ai întunericului. Ca urmare, un fiu al luminii trebuie să urască neadevărul96, să fie
în trezvie duhovnicească printre învăţătorii de basme 97, să fie gata să devină martir dacă timpurile i-ar cere
mărturisirea de credinţă. Iar peste cei ce vor ţine nedreptatea drept adevăr, se va revărsa toată Mânia

85
In.5,20
86
In.17, 9-20;
87
In.17, 21;
88
In.15, 26;
89
„Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?”(Mt.16,26);
90
1Tim.2,4;
91
Rom.2,20;
92
Mt.7, 15;
93
Mt.12,34;
94
„Pacifismul fără sufletul religios nu se poate realiza(...) A pune creştinismul... pe picior de egalitate cu
mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului religios, e o imposibilitate de principiu şi de
fapt”(Nichifor Crainic); „Împăcarea în sine e bună, dar numai în Adevăr; dacă nu-i în Adevăr, nu-i utilă”(părintele
Arsenie Papacioc); „Dacă vrei să-ţi pierzi armonia sufletească, vorbeşte cu cineva care are alt fel de a fi decât
tine”(Sf.Serafim de Sarov”); „În afara Bisericii nu există adevăr”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
95
Lc.12, 51;
96
„Tot timpul vieţii noastre petrecute în credinţă nu ne va mai fi de nici un folos dacă nu vom urî neadevărul şi
ispitirile ce au să vină”(Sf.Apostol Varnava,+76);
97
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor
grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(2Tim.4, 3-4);
Domnului98. Aceştia sunt ateii, închinătorii la idoli şi cei care au părăsit bimilenara Biserică Ortodoxă,
ereticii... Ei, ereticii, au primit „o lucrare de amăgire..., ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut
adevărul”99. Au comis impietatea de a împreuna adevărul cu minciuna, ciuntind credinţa – adică tot
adevărul100. Ei sunt cei care îi înşeală pe cei slabi în credinţă prin uneltirea rătăcirii lor, negând rodul
lucrării Duhului Sfânt prin care suntem înştiinţaţi de adevărul că există o singură Biserică şi o singură
credinţă (cea ortodoxă, cu o învăţătură neschimbată încă din vremea apostolilor), a Cărei imbatabilitate în
istorie o conferă faptul că Hristos Însuşi este Capul ei. De aceea, oricine va raporta separat adevărul de
Sf.Biserică101, Hristos sau Ortodoxie, poartă denumirea de eretic. Schimbătorilor credinţei le va dispărea şi
iubirea, întrucât adevărul şi iubirea sunt o singură credinţă. În acest sens, ilustrativ este sfatul părintelui
duhovnic Ilie Cleopa:

„Dacă nu cunoşti Sfânta Scriptură şi eşti întrebat de vreun sectar „Ce mărturiseşti tu?”, să-i
răspunzi aşa: „Eu sunt fiu al Bisericii ortodoxe”. Apoi, dacă te va întreba:”Şi ce crezi tu?”, tu să-i
răspunzi: „Adevărul”. Iar dacă te întreabă: „Care este adevărul?”, să-i spui:”Adevărul este cel pe care
îl mărturiseşte Biserica Ortodoxă”.

Noi oamenii dormim, dar diavolul nu. El poate să imite desăvârşit toate formele de manifestare
ale binelui. Poate să pervertească orice, ca să inducă în eroare, inclusiv ideile de dragoste şi adevăr.
Demonii acţionează subtil şi perfid împotriva sensurilor celor două cuvinte, sugerându-ni-le eronat. Ele,
de fapt, sunt un tot – Dumnezeu. Separate nu pot fi nicicând.
De pildă, eu sunt ortodox şi ştiu cât de importantă este legea iubirii semenilor. Şi Sf.Apostol
Pavel, atât de frumos, o spune în Imnul său 102. Ce bine să aflăm de acolo că dragostea pe toate le suferă...
Însă, în versetul 6, sfântul mai susţine ceva de valoare capitală: dragostea „nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr”. Iată: ambele conlucrează armonios, fără ca dragostea să acţioneze în paralel sau
contra adevărului. Dacă eu le-aş înţelege ca pe ceva separat, ar însemna că nu am dragoste adevărată. Sunt
cu sufletul gol! Or, tocmai în numele adevăratei iubiri, pot să mustru în duhul blândeţii pe cei ce strâmbă
dreapta-credinţă şi pot să refuz părtăşia cu minciuna dogmatică a ereticilor ce se opun adevărului şi
implicit Duhului Sfânt. Aceasta este o problemă de caracter şi demnitate ortodoxă, căci nu vreau ca
dragostea mea să se reverse peste păcatul de moarte al celor ce ascund şi resping adevărul Sf.Biserici,
ceea ce reprezintă în esenţă un rău doctrinar mai periculos decât vieţuirea imorală. Nu. Nu se poate
măsura dragostea cu tovărăşia la hoţie, cum spunea şi părintele Arsenie Papacioc. Dacă aş face altfel, aş
cădea în numele unei iubiri înţelese greşit în capcana duşmanilor adevărului. Desigur, cineva ar putea să
reproşeze că iubirea trebuie să-i cuprindă şi pe vrăjmaşi. Însă cum? Iubirea mea o pun în faţa Domnului în
rugăciunile private, când îL rog pe Dumnezeu să-i lumineze pe toţi ereticii şi să-i întoarcă pe calea
adevărului, înapoi în Biserica-Mamă. Astfel, aş da curs sfatului Sf.Maxim Mărturisitorul, cel care şi
recomanda să nu punem asprimea înaintea iubirii de oameni şi să ne bucurăm când cei rătăciţi
abandonează păcatul ereziei. Dacă se pune însă în discuţie credinţa, atunci nu avem voie să facem
concesii. Sfântul precizează:

„Vă rog să fiţi aspri şi neînduplecaţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor
nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeu dragostea ajutorului dat rătăcirii
ereticeşti spre mai marea pierzare a celor ce se ţin de această rătăcire”.

98
„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care
ţin nedreptatea drept adevăr”(Rom.1,18);
99
2Tes.2,11-12;
100
„Credinţa face neîndoielnic tot adevărul”(Sf.Maxim Mărturisitorul);
101
„Cei ce sunt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar câţi nu există adevărului, nu sunt nici în Biserica lui
Hristos”(Sf.Grigorie Palama, +1340); „Adevărul e Hristos, Biserica Ortodoxă(...) Unitatea... se referă numaidecât la
Adevăr, Care nu s-a stricat, rămâne imutabil şi singurul drum mântuitor; nu spun de la mine: cine va strica una din
aceste mici, mici se va chema”(părintele Arsenie Papacioc); ”În aceasta stă raţiunea tainei bisericii şi a dreptei
credinţe, că acela care tăgăduieşte o parte a tainei nu poate mărturisi partea cealaltă... numai o parte din toate nu-i
foloseşte la nimic”(Sf.Ioan Cassian); „Nu se poate ca cineva să aibă pe Dumnezeu ca Tată dacă nu are ca Biserica
Mamă”(Sf.Ciprian); „Tainele - ne zic Sf.Părinţi - sunt numai în Biserică. Şi aş vrea să se înţeleagă lucrul acesta mai
deplin. Când văd în tot felul de contexte (sintagma) asta: „Biserica creştin-ortodoxă” este, nu ştiu cum să zic, un
triplu pleonasm sau dulu pleonasm. Adică cele trei sunt sinonime: dacă e Biserică, nu poate fi decât creştină; dacă e
creştinism, numai ortodox. Tot restul este o deformare…” (pr.Rafail Noica, în revista „Credinţa ortodoxă”, Anul XII,
nr.6(148) din iunie 2009);
102
Cap.13, Epistola I-a către Corinteni;
 În concluzie, adevărata iubire este atunci când le spui ereticilor păcatul în care se află. Nu
contează că vei fi etichetat ca mărginit şi obscurantist! Contează numai şi numai Adevărul. Iar Acesta este
Unul şi nefragmentabil, într-o credinţă unică şi nu în mai multe religii. Acum, prea ţipător, se face multă
paradă de o pretinsă dragoste ca să te înfrăţeşti cu nelegiuiţii. Chiar ţi se recomandă să crezi orice vrei, dar
în nici un caz să nu ai pretenţia de a revendica monopolul adevărului şi a căii de mântuire! Că doar, zic
aceste duhuri pierzătoare, nimeni nu e în posesia adevărului absolut! Tonul zăpăcelii generale îl dau mai
ales adepţii globalismului şi ai ecumenismului, în lungile lor pledoarii mediatice în care exclud unirea
creştinilor prin mărturisirea aceleiaşi credinţe adevărate(ortodoxe) în Hristos, propunând în schimb o
uniformizare artificială a tuturor religiilor cu un Hristos pe acelaşi plan cu idolii neamurilor! Unirea lor nu
este o unire după voia Domnului. Este pur şi simplu o „unire antihristică”..., pentru că cine nu este cu
Hristos este împotriva Sa.

Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor

„Iată: stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi
cina cu el şi el cu Mine”(Apocalipsa 3,20) - Mântuitorul Hristos

Cel fără de păcat, Dumnezeu, s-a făcut om (fapt mai important decât ajungerea omului pe Lună)
pentru ca – spun Sfinţii Părinţi – oamenii ce vor crede „să se îndumnezeiască” şi aşa, cu o inimă curăţită
de orice stricăciune, să poată trăi fericirea veşnică în Împăraţia Sa cea din afara lumii. Dându-ne nouă
tărie în a voi neîncetat această nepreţuită comoară cerească, Domnul Dumnezeu a respins cea de-a treia
ispită prin care Satan îi oferea deşertăciunea împărăţiilor lumii şi slava lor în schimbul supunerii103. Le-a
refuzat, cu înţelepciunea-I mare, afirmând spre neliniştea multora că „Împărăţia Mea nu este din lumea
aceasta”104. Până şi slujitorii trimişi de farisei, ca să-L aresteze, rămăseseră înmărmuriţi de frumuseţea
mişcătoare şi nemaintâlnită cu care El le-a vorbit 105. Într-adevăr, nimeni de pe pământ nu s-a exprimat în
cuvinte atât de convingătoare ca Dumnezeu Cel Întrupat, a Cărui slavă se revarsă peste noi ca să fim
părtaşi prin har firii Sale îndumnezeite 106. Deci nu vom merge nicăieri altundeva decât la Domnul, Cel ce
ne-a creat pentru El ca să fim împreună un tot mai întâi pe pământ şi apoi în cer, pentru că la nimeni
altcineva nu putem găsi cuvintele vieţii celei veşnice107. Aşa cum spusese, înflăcărat, Sf.Petru. Vorba
sfântului e şi vorba noastră, având ca ţintă unică unirea cu Hristos108. Să respirăm deci uşuraţi la gândul
prezenţei Sale în noi, răpunzându-I totodată chemării ce ne-o face la înfiere. Pentru că în afara lui Hristos
(viţa), noi (mlădiţele) nu vom putea face niciodată nimic 109. Tăgăduindu-L pe Hristos devenim ai lui
Antihrist, oricât de îmbietoare ar fi plăcerile unei asemenea anormalităţi.
Din nefericire, iubitorul de oameni Dumnezeu este în general părăsit de fiinţa umană! Cum însă
îndelunga-răbdare a Celui ce nu constrânge pe nimeni este neînchipuit de mare, suntem aşteptaţi până la
sfârşitul lumii a-L ruga să se sălăşluiască în inimile noastre. Dorita legătură, eternă, cu cel osebit de
păcătoşi şi mai presus decât cerurile 110, o avem în şi prin Duhul Sfânt. Pentru o astfel de pecetluire cu noi
S-a Înălţat la cer ca om, ca Fiul să rămână în noi prin Duhul dumnezeiesc până la sfârşitul veacurilor.

„Fiul trebuia să se înalţe ca om la Tatăl pentru ca să trimită pe Duhul chiar din sânul Tatălui de
unde purcede”(Sf.Grigorie Palama).

Aşa cum un părinte îi doreşte copilului său ce poate fi mai bun, aşa şi Domnul Dumnezeu voieşte
să-i înfieze pe oamenii înduhovniciţi. Vor părinţii biologici o viaţă curată şi cinstită de la copii? Asta vrea
şi Tatăl nostru ceresc de la noi toţi. De nu, ţinând cont că în lume sunt şi fii ai diavolului şi în final ai
Antihristului, nu vom putea fi nicicând fii ai Tatălui. Sau invers. Fiindcă a şti că eşti divin, conştient adică
de provenienţa din Dumnezeu111, înseamnă a împlini poruncile şi a trăi din plin certitudinea că Domnul
nostru Iisus Hristos ne-a trimis din cer pe Mângâietorul „prin Care şi în Care este cu noi şi petrece cu
103
Mt.4, 8-9;
104
In.18, 36;
105
„Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”(In.7, 46);
106
„El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de
stricăciunea poftei celei din lume”(2Pt.1,4);
107
In. 6, 68;
108
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal.2,20);
109
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu
puteţi face nimic”(In.15,5);
110
Evr.7, 26;
111
„Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi”(In.4,6);
noi”(Sf.Chiril al Alexandriei). De aceea, nici nu ne vom înspăimânta de cele ce sunt şi de cele ce vor să
vină: Domnul Hristos trăieşte în noi, sprijinindu-ne ca pe copii 112, fiind mai mare şi mai puternic „decât
cel ce este în lume”113. Cu sabia114 ce ne-a dat-o, să tăiem fără şovăire firea noastră cea căzută şi să îi
înfruntăm pe vrăjmaşii vechi (diavolii) şi viitori (Antihrist cu slugile lui) care ne atrag în lumea
înfricoşătoare a pierzaniei.
Să avem foarte mare atenţie, însă, căci aceşti lucrători vicleni ce ne războiesc vor avea de partea
lor lumea115 şi ne vor ispiti în prefăcute chipuri de apostoli ai lui Hristos, de îngeri ai luminii şi de slujitori
ai dreptăţii116. Dar nu contează. Noi să ne amintim de cuvintele omului lui Dumnezeu, Elisei 117, precum şi
de faptul că acela ce nu este cu Hristos îi este împotrivă 118. Şi plină este lumea de azi de astfel de
împotrivitori, care fie îL ignoră, fie îi răstălmăcesc învăţătura sau toate câte ni le-a poruncit!119 Oare astăzi
câte miliarde nu cred în oameni ca Budha, Mahomed etc? Or, câţi rătăciţi nu se interesează de viitor mai
degrabă la ghicitori decât la Cuvântul lui Dumnezeu? Ce prăpastie s-a creat între om şi Dumnezeu!
Neascultarea lumii va face însă ca Mâna Sa protectoare să fie retrasă, Domnul îngăduind cândva
îndepărtarea noastră. Aşa se face că locuitorii planetei, cu cât vor cădea mai mult sub tentaculele duhurilor
antihristice, cu atât vor genera o uriaşă „pricină de groază”120: bogăţiile vor fi zadarnice121, femeile nu vor
mai naşte122, secerişul va fi fără rod şi copiii vor muri 123.
Acum, la mare căutare pe mapamond sunt indecenţa şi excentricitatea. Noul. Modernul.
Incredibilul. Părerea de sine ni s-a pervertit. Ne-am pierdut reperele fundamentale ale smereniei, afişând o
mândră psihologie anticreştină! Am răsturnat esenţialul, lăsând loc larg banalului şi penibilului! Ne
preocupăm de ultimele parfumuri, dar uităm că mirul femeilor mironosiţe şi cel folosit de preoţi este cu
mult mai pătrunzător! Ne colorăm în fel şi chip părul şi faţa, dar gândul refuză să se încline în faţa
sângelui lui Hristos! Purtăm atâtea bijuterii, dar nu şi durerea coroanei de spini a Celui ce ne mântuieşte!
Ne lăudăm cu tatuaje, dar nu mai înţelegem răbdarea vânătăilor de bici şi suliţă ale Celui ce a luat asupra
Sa păcatele lumii! Căutăm cu nesaţ haine sofisticate, dar mantia de purpură a lui Iisus nu ne mai trezeşte
nici o emoţie! Astfel dovedim că îL vrem pe Antihrist, nu pe Hristos! Şi iată cum iubirea fără de margini
a lui Dumnezeu124 va fi înlocuită cu hotărârea Domnului de a-şi retrage privirea de la noi 125. Doar pentru o
scurtă vreme, atât cât Dumnezeu îi va îngădui lui Antihrist – aşa cum i-a vorbit Iisus lui Simon Petru
despre cererea Satanei – să ne „cearnă ca pe grâu”126. Şi nici măcar atunci, cu toată suferinţa posibilă, nu
va înceta milostivirea lui Dumnezeu cu noi! Nu va înceta pentru că nu puţini vor fi aceia care îL vor
aştepta cu dor pe Domnul Hristos, preferând să sufere cu mare îndrăzneală şi să nu se lase impresionaţi de
amăgirile lui Antihrist.
Abia apoi Domnul nostru Iisus Hristos va veni triumfal, pe norii cerului, ca să judece omenirea şi
să plătească fiecăruia după fapte. Căci tocmai de aceea lumea a şi fost creată, ca trecând prin judecata
finală să înainteze spre Împărăţia lui Dumnezeu. Clipa aceea nimeni nu o ştie. Ce se ştie este doar că văile
vor curge ca apele pe povârniş şi munţii se vor topi ca ceara la faţa focului 127, toate neamurile fiind
adunate pentru a fi judecate în valea lui Iosafat 128. Atunci, puterea împăraţilor va înceta, iar armatele lor

112
„Voi astăzi intraţi în luptă cu duşmanii voştri; să nu slăbească inima voastră, nu vă temeţi, nu vă tulburaţi, nici nu
vă înspăimântaţi de ei. Că Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să se lupte pentru voi cu duşmanii voştri şi să
vă izbăvească”(Deut.20, 3-4);
113
1In.4, 4;
114
Mt.10, 34,
115
„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar
iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă
urăşte”(Mt.15, 18-19);
116
2Cor.11, 13-15;
117
„Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei”(4Regi 6, 16);
118
Mt.12, 30;
119
„Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu
voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”(Mt.28, 18-20);
120
Ier.17, 17;
121
Osea 9,6;
122
Osea 9,11;
123
Osea 9,16;
124
Osea 11,4;
125
„Îmi voi întoarce privirea”(Osea 9,12);
126
Lc.22, 31;
127
Miheia 1,4;
128
Ioil 4,2;
ultramoderne vor fi neputincioase129. Vai atunci fiilor pierii130 şi copiilor ai căror părinţi L-au dispreţuit pe
Dumnezeu131. Toate vor avea răsplata cuvenită: celor ce lucrează binele până la sfârşit, Împărăţia „curând
va veni”132, iar cei ce au spurcat pământul cu păcatele lor îşi vor primi pedeapsa 133.
Lăsând dar la o parte vremea când vor veni „cu batjocură, batjocoritorii”134, noi să ne lucrăm în
linişte mântuirea prin revenirea la comunicarea în rugăciune şi post cu Dumnezeu, luând aminte că
Domnul Iisus ne-a vorbit de trupul Său ca de un Templu ridicat(înviat) în a treia zi. Oare unde, în lume, îi
este trupul? Trupul cel tainic al lui Hristos se află în Sf.Biserică Ortodoxă, al Cărei Cap şi este. Noi,
fiecare în parte, suntem mădulare ale acestui singur trup dumnezeiesc 135. De aceea şi spunem, atunci când
cineva se converteşte la Ortodoxie, că în fapt se zideşte trupul lui Hristos cu un nou mădular – sau, cum
spune Sf.Grigorie de Nyssa, Hristos se zideşte pe Sine Însuşi.
Din perspectiva Domnului înviat, Care se jertfeşte la fiecare liturghie a Sf.Biserici, înţelegem
duhovniceşte foarte uşor că sfârşitul lumii va fi atunci când se vor naşte toţi fiii luminii rânduiţi să
întregească trupul lui Hristos (conform Sf.Simeon Noul Teolog) şi când toate mădularele se vor strânge
în jurul Capului Sf.Biserici Ortodoxe, Hristos (conform Sf.Maxim Mărturisitorul). Tot de aici derivă şi
felul cum ar trebui să înţelegem „stăpânirea lumii” de către Satan şi demonii lui. Puterea lor este
inexistentă în faţa Sf.Biserici, în care lucrează irezistibil harul transmis prin punerea mâinilor lui Hristos
peste Apostoli şi ale acestor aleşi peste episcopi, preoţi şi diaconi... În esenţă, deci, viaţa noastră creştină
nu constă în agoniseli şi plăceri deşarte, ci în a sluji cu adevărat lui Dumnezeu în Sf.Biserica Sa.

Raiul de pe pământ: Sf.Biserică

Pe pământ, în formă văzută, Sf.Biserică al Cărei cap este Hristos cel nevăzut se leagă de ziua
Cincizecimii. Ea este, sub soare, raiul de pe pământ – Împărăţia de har a Fiului lui Dumnezeu, adăpost
omenirii ostenite ce nădăjduieşte la Împărăţia gătită nouă încă de la întemeierea lumii. 136 Nu a fost deci un
timp când Sf.Biserică – înţeleasă şi ca raiul ceresc ce corespunde cu „sânul lui Avraam”, acolo unde stau
sufletele drepţilor până la Judecata de Apoi – să nu fi existat. Astfel trebuie să înţelegem şi faptul că,
vreme de 3817 ani (de la Adam la Avraam, plus robia israeliţilor în Egipt), Sf.Biserică a lui Dumnezeu a
călăuzit omenirea spre mântuire mai întâi prin predania orală şi abia de la Moise prin Scripturi. Sf.
Biserică este deci veşnică, la fel este şi Hristos întru Care suntem aleşi, prin chemare veşnică, a fi sfinţi
chiar înainte de facerea lumii 137. Căci, să nu uităm, harul ne-a fost „dat în Hristos, mai înainte de
începutul veacurilor”138. Ca urmare, rezultă că Hristosul Sf. Biserici de azi este acelaşi cu „Dumnezeul lui
Iacov”. El este împlinitorul Legii şi Cel care a venit să o desăvârşească, numindu-l sugestiv pe vameşul
Zaheu ca „Fiu al lui Avraam”139 şi distingându-l de falşii iudei ce descind din Avraam, dar nu fac faptele
acestuia: ei îşi zic iudei, dar „nu sunt, ci mint”140 pentru că fac poftele tatălui lor diavolul141şi sunt în
consecinţă sinagoga satanei142. De aceea şi Sf.Irineu al Lyonului spune, cu o atât de mare simplitate, că
„sămânţa(lui Avraam) e Biserica”. Iată aşadar că, în virtutea argumentelor expuse, Sf.Biserică nu se
limitează în timp (cum zic protestanţii) şi nu este nici locală (la Roma, cum îşi închipuie catolicii), ci este
prezentă în istorie ca, prin duhul veşniciei, să se sfinţească timpul şi să adapteze vremurile la trăirea sa
desăvârşită.
Ca Rai preafrumos pe pământ în care locuieşte Dumnezeu, clădit pe suferinţa răbdării noastre în
prigoniri, Sf.Biserică a lui Hristos însumă actul 5 în succesiunea temporală a celor mai importante
evenimente din istorie: Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea şi, la vremea rânduită, Ce-a de-a doua
Venire a lui Hristos de la sfârşitul lumii. Chiar dacă ea, Sf.Biserică, prefigurează Împărăţia lui Dumnezeu

129
Agheu 2,22;
130
Isaia 1,4;
131
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc
pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Şi mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi
păzesc poruncile Mele (Ieş.20, 5-6);
132
„A mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni piciorul lor; că aproape este ziua pierii lor şi curând vor
veni cele gătite pentru ei”(Deut. 32,35);
133
Ier. 16,18;
134
2Pt.3,3;
135
1Cor.13-14;
136
Mt.25, 34;
137
Efes.1, 4;
138
2Tim.1, 9;
139
Lc.19, 9;
140
Apoc. 3, 9;
141
In.8, 44;
142
Apoc. 2, 9;
în lume, fiind însă a lui Hristos nu aparţine acestei lumi 143. Sf. Biserică este, cum spunea cu înfricoşare
Iacov, „casa lui Dumnezeu... poarta cerului”. De aceea, la primul Sinod, Sf.Părinţi cei insuflaţi de Duhul
Sfânt au consimţit faptul că „Biserica din ceruri şi cea de pe pământ este unică”. Avem de-a face în
esenţă cu o singură Sf.Biserică vie şi sfântă, Ortodoxă, ai cărei adevăraţi creştini nu mai sunt locuitori
vremelnici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii 144. Puterea sa imbatabilă Sf.Biserică o are din lucrarea lui
Hristos cel prelungit în credincioşi prin Duhul Sfânt de-a lungul veacurilor 145, până la sfârşit, sub a cărei
invulnerabilitate îşi vor găsi sfârşitul definitiv Antihrist şi omenirea ce i se va închina ca lui Hristos. La
forţa vie a Sf.Biserici contribuim noi, ortodocşii, conlucrători cu harul ca mădulare sfinţite, întrucât
primim cu smerenie hrana Sf.Euharistii spre nemurire. Din asemenea considerente, practic, doar
Ortodoxia noastră aduce rod de sfinţi, sfinţenie şi moaşte. Numai ea biruieşte neîntinată veacurile, noi
păzind credinţa146 cu ajutorul Sf.Duh147.A fost o vreme când cei sfinţiţi întru adevăr făceau în Sf.Biserică
minuni pe faţă. Dar bate la uşă vremea creştinilor feriţi de ochii lumii, când, cu multă smerenie, vor face
fapte bineplăcute lui Dumnezeu în ascuns de oameni. Nu vor face minuni, dar, profeţeşte Sf.Nifon al
Constanţianei148, vor fi mai mari decât cei care au făcut.
Legătura adevărată cu Hristos nu va înceta niciodată, deşi popor peste popor refuză să conlucreze
cu harul. Acest har, fiind o energie necreată izvorâtă din fiinţa divină, se revarsă prin Duhul Sfânt în
liturghia Sf.Biserici - „păstrătoare veşnică a harului”- în scopul mântuirii şi sfinţirii oamenilor. Harul
poate să cuprindă pământul întreg, căci vântul suflă unde vrea149, chemând şi aducând pe calea Sf.Biserici
Celei Una pe cine voieşte. Doar cel ce nu vrea, nu îl are. Cei ce de bunăvoie se lipsesc de har nu au, ca şi
diavolul, claritate duhovnicească: sunt orbi şi biruiţi de rău. Dar cei ce îl primesc, cu o inimă bună, sunt
conduşi în chip tainic de Hristos la o unire nedespărţită de har, adevăr şi viaţă. ÎL pot cunoaşte pe
Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, chiar din timpul vieţii. Deci Sf.Biserică nu trebuie înţeleasă doar ca o simplă
adunare, ci este Duhul lui Dumnezeu şi harul Sf.Treimi ce lucrează în acei credincioşi ce îşi pun darurile
în slujba necondiţionată a semenilor. Dar, faţă de cei din afara Sf.Biserici, revărsarea darurilor harice ale
Sf.Duh încetează faţă de cei ce nu vor să se alăture Sf. Biserici – ele nu mai pot zidi conştiinţe superioare
şi nici hrăni cu viaţă de la sânii mamei 150. Însă, de trei ori fericit este omul cu dreapta-credinţă în care se
sălăşluieşte harul Duhului Sfânt 151. Pentru că acolo, în El, se află libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu 152
şi doar cu efort neîncetat ne putem feri să luăm iarăşi jugul robiei de sub păcat şi moarte153.
Fără har, omul se dezumanizează. Lepădarea de el face ca, la sfârşitul veacurilor, oamenii
decăzuţi să joace după cum vor „cânta” demonii, inclusiv Antihrist. Atunci, în biserici lipsite de har, se
vor găsi doar nişte simple adunături demonice. Azi, prefigurarea acestor adunături o reprezintă
tăgăduitorii şi stricătorii adevăratei credinţe, în fapt împotrivitorii Sfântului Duh aflaţi sub anatemă
veşnică154. Zilele în cauză vor fi foarte puţin fără har, căci Hristos nu va întârzia să vină când până şi în
143
In.8, 44;
144
Efes.2, 19;
145
„Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi
voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu» De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice
Domnul”(2Cor.16-17);
146
2Tim.4, 7;
147
2Tim.1, 14;
148
„Până la sfârşitul veacului acestuia nu se va împuţina numărul proorocilor lui Dumnezeu... Totuşi, în ultimele
veacuri, cei care vor sluji cu adevărat lui Dumnezeu se vor ascunde cu iscusinţă între oameni şi nu vor săvârşi
minuni şi alte semne, ca şi în prezent, dar vor merge pe calea faptelor, îmbinate cu smerenia şi vor fi mai mari decât
părinţii care s-au proslăvit prin minuni, pentru că atunci nimeni nu va mai face în faţa oamenilor minuni... Cei care
vor ocupa prestolurile ierarhice vor fi cu totul neiscusiţi... La fel vor fi şi fruntaşii monahilor, pentru că toţi vor fi
surpaţi de lăcomia pântecelui şi de mândrie(...) Va fi vai şi amar de acei călugări care vor agonisi aur”.
149
In.3, 8;
150
„Căci în Biserică, Dumnezeu a pus Apostoli, Prooroci, învăţători şi celelalte instrumente prin care lucrează Duhul,
de a Cărui părtăşie nu va avea parte nimeni dacă nu se va alătura Bisericii, lipsindu-se de viaţă prin stricatele lor
păreri şi vieţuire neruşinată. Căci acolo unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e Biserica; şi unde e Biserica, acolo e
Duhul lui Dumnezeu şi tot harul; dar duhul e adevărul. De aceea, cei care nu se împărtăşesc cu El nu sunt nici hrăniţi
întru viaţă de la sânii mamei, nici nu se bucură de cea mai limpede apă care curge din trupul lui Hristos”(Sf.Irineu de
Lyon);
151
„Cel ce are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune
omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului”(Sf.Serafim de
Sarov);
152
Rom.8, 21;
153
Rom.8, 2;
154
„Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni şi prin om, ci prin descoperirea lui Hristos, pe care au vestit-o
dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele sinoade ecumenice, au transmis-o prin succesiune premarii Dascăli
înţelepţi ai lumii şi au confirmat-o sângele vărsat de sfinţii Martiri. Şi ţinem mărturisirea pe care am primit-o curată
Ortodoxie vor zburda nestingheriţi atâţia figuranţi! Imitatorii aceştia nu îL vor avea pe Hristos, întrucât în
lăcaşurile lor cârmuirile umane vor dicta în locul lui Hristos – adevăratul Cap 155. Marele lor impostor,
Antihristul, va avea deci tot interesul să cheme pe cât mai mulţi oameni în false lăcaşuri de
închinăciune.156 Acela va fi momentul în care, refuzând să facem închinare idolatră la icoanele fiarei
aşezate ostentativ în iconostase, trebuie cu toţii să fugim. Să ne retragem în munţi... pentru că ne aşteaptă
o prigoană, pentru numele de creştin, la care vor rezista doar marii luptători şi stâlpi ai Ortodoxiei
obişnuiţi cu Rugăciunea lui Iisus. Fără să intrăm în panică. Doar cu grijă mare faţă de sufletele noastre. Şi
fără să purtăm grija Sf.Biserici, luată de la noi în ultimii doi ani ai sfârşitului. Cântările bisericeşti vor
amuţi, iar citirea Sf.Scripturi nu se va mai auzi 157. În predicile ierarhilor, vor răsuna glasuri viclene în a-i
pregăti pe falşii creştini să-l primească pe Antihrist. Atunci, în marile ispite ce vor veni peste Sf.Biserică,
doar o mică parte din Sf.Biserică Ortodoxă, izbăvită prin sabie, va trăi în curăţenie o viaţă duhovnicească
bine–plăcută lui Dumnezeu. O mare mulţime de arhierei 158 şi preoţi, când va veni Antihrist, vor renunţa să
mai apere dogma dată de Iisus în Sf.Biserică prin ucenici 159, vor fi surpaţi de mânia Domnului. Să ne ferim
din calea lor, căci pe unii ca ei, şi pe eretici, îi numeşte Sf.Pavel apostoli mincinoşi.
Când va veni Antihristul, nu la ortodocşi ci la iudei (cum spune Sf.Ioan Damaschin), va domni în
bisericile noastre o splendoare deosebită. Pe atât de mare va fi însă şi căderea de la dreapta-credinţă... Atât
de mare, că nici cununia nu se va mai recunoaşte oficial! Cu tot dezastrul în care se va cufunda fiinţa
umană, Ortodoxia nu va cunoaşte schismă datorită mulţimii drept-măritorilor Sf.Biserici. Cine va chema
în ajutor numele lui Iisus, ca ortodox, îşi va mântui sufletul. 160
Fericiţi sunt cei ce se găsesc acum la adăpostul rugăciunilor Sf.Biserici. Fiindcă cei din afara ei,
spun Sf.Părinţi, nu vor cunoaşte mântuirea. De acea, mântuirea atât de dorită ţine de dreapta-credinţă
(ortodoxă)161, iar aceasta de participarea evlavioasă la Sf.Liturghie 162 şi de o vieţuire după voia şi poruncile
Domnului.
Ce regretabil însă că, în lumea de azi, există o derută dogmatică de proporţii catastrofale. Doar cu
puţin peste o treime, din toate religiile, se auto-numeşte creştină. Însă autenticul creştinism, rămas până
acum nealterat de 2000 de ani, îl regăsim abia într-un procent de 3,5% ortodocşi. Restul (catolici,
protestanţi, neoprotestanţi, anglicani etc) se amăgesc cu false credinţe, pretins creştine, în timp ce peste
jumătate din oamenii planetei sunt închinători la idoli (musulmani, hinduişti, budhişti etc) şi numai puţin
de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită,
nesuferind nici o micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel ce îndrăzneşte să facă sau să
sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, şi s-a şi pus de bunăvoie anatemei veşnice,
pentru blestem împotriva Duhului Sfânt... Această înfricoşătoare anatemă... nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel
dintâi Mântuitorul nostru (Mt.12,32): Celui ce va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de
acum, nici în cel viitor...”(Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, semnată de patriarhii şi episcopii din
Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim);
155
„Dreptul la propovăduire şi la săvârşirea legală a slujbelor bisericeşti îl vor avea numai cei ce respectă legile
statului şi nu încalcă disciplina. Lăcaşurile de închinăciune vor fi sub strictă supraveghere şi în ele va dicta aceiaşi
cârmuire, ea fiind capul în locul lui Hristos, dar nu va sluji lui Hristos, ci Antihristului. Însă creştinii nu vor observa
nimic, deşi acest lucru l-ar fi putut înţelege şi un copil mic”(Sf.Ermoghen al Tobolskului şi Siberiei);
156
„Atunci te vor mâna cu de-a sila la biserică”(Sf.Lavrentie de la Cernigov);
157
“Vor înceta atunci toate cântările bisericeşti; citirea Sfintei Scripturi nu se va mai auzi; iar învăţătura Sfintei
Evanghelii de tot va tăcea”(Sf.Ippolit);
158
„În vremurile de pe urmă arhiereii vor cădea duhovniceşte într-atât încât nici nu vor mai crede în dogma cea mai
importantă a credinţei”(a Învierii Domnului – n.a) - Sf.Serafim de Sarov; „Bisericile lui Dumnezeu vor duce lipsă de
arhierei, de duhovnici şi de preoţi drept-credincioşi”(Sf.Nil Athonitul);
159
„Această predanie şi învăţătură şi credinţă dintru început a Bisericii soborniceşti, pe care Domnul a dat-o,
Apostolii au propovăduit-o şi Părinţii au păzit-o. Căci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta
nu mai poate fi şi nici nu se mai poate numi creştin”(Sf.Atanasie cel Mare); „Credinţa noastră este dreapta
mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea
păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic... În materie de credinţă
ortodoxă nu există concesie... nu admit iconomia (...) intermediari între adevăr şi minciună nu poate nimeni să
gândească, oricât s-ar strădui (...) Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de latini, decât pentru că sunt nu
numai schismatici, ci şi eretici (...) fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt
apostoli mincinoşi, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai
dreptăţii” (Sf.Marcu Eugenicul, +1444);
160
„Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxiei îşi va mântui sufletul”(Sf.Teodosie de la Perceska);
161
„Cine nu ţine credinţa cea dreaptă(...) sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al
lui Dumnezeu”(Sf.Atanasie cel Mare); „Dacă tu, ca ortodox, ca deţinător al Adevărului în plinătatea lui, ai trăda
Ortodoxia, aderând la o credinţă diferită, ţi-ai pierde sufletul pentru totdeauna”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
162
„E atât de necesară şi obligatorie participarea la Sf.Liturghie mai mult decât ne sunt necesare lumina şi aerul.
Dumnezeu ţine pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie. Liturghia e cea mai mare lucrare pe pământ”(părintele
Arsenie Papacioc);
de 15% îL tăgăduiesc pe Dumnezeu! Se observă uşor că apropierea sfârşitului acestei lumi, ca un indiciu
serios al cifrelor statistice de mai sus, îl constituie scăderea dramatică a sentimentului religios în mai
multe ţări aflate sub ispita bunăstării materiale. Sărăcita noastră ţară, România, cea majoritar ortodoxă,
este minoritară într-o societate europeană păgână (Franţa, Belgia, Olanda), eretic - protestantă
(Germania, Danemarca) şi eretic - catolică (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria). Oare ce fel anume de unitate
(controlată) vom putea avea deci noi cu aceşti stricători ai credinţei, vinovaţi de hulă împotriva legilor
sinodale insuflate de Duhul Sfânt? Oare nu ne amintim cum Sf.Părinţi spuneau, la sinoade, „Părutu-s-a
nouă şi Duhului Sfânt”? Iar noi ce facem acum, sfărâmăm cârma Sf. Biserici a lui Hristos? 163 Nu,
nicidecum. Indiferent de multitudinea religioasă ce tinde să o anihileze, Sf. Biserică Ortodoxă nu va pieri
niciodată. În triumf, ea va traversa istoria indiferent de răni şi va mântui sufletele tuturor mărturisitorilor
care nu îşi vor trăda credinţa. Pentru că numai ea, Sf.Biserică cea bimilenară, este jertfitoare de la
Răstignire, biruitoare de la Înviere şi desăvârşit – mântuitoare de la Cincizecime. Strălucirea sa o are,
cum bine mărturisea părintele nostru Arsenie Papacioc de la Techirghiol, de la Hristos cel ortodox 164.
Aşadar să nu ne sperie puţinătatea ortodocşilor de pe pământ, căci în însăşi textul sfânt se invocă mica
turmă a lui Hristos165, ca Sf.Biserică proprie166 al Cărei cap şi este167. Şi o altă învăţătură evanghelică,
decât cea ortodoxă, este pusă sub anatemă 168 - pentru că are ca temelie nu adevărul Domnului, ci părerea
omului.
Ce s-ar mai putea spune denigrator despre noi, ortodocşii? Poate cumva acuza că nu împlinim
porunca dragostei faţă de cei care lucrează taina fărădelegii încă din Sf.Biserică primară, a apostolilor şi
a ucenicilor? Dar oare ce rol duhovnicesc au avut biciul lui Hristos din Templul pângărit, sau sfânta palmă
dată de marele ierarh Nicolae, sau sângele martiric de sub orice persecuţie din istorie, sau adevărul revelat
Sf.Spiridon al Trimitundei şi Sf.Nicolae al Mirelor Lichiei pentru luminarea celor din întuneric? Toate au
fost în zadar? Nu spre zidirea noastră? Cum s-ar putea împăca ele cu denigratorii Adevărului Evangheliei
întrupate, adică cu Sf.Biserică? Nu îi numeşte însăşi duhul evanghelic, pe toţi cei rătăciţi, cangrenă169 ce
stă împotriva adevărului170 ? Oare ce fel de „adevăr” ar pune pe acelaşi plan Ortodoxia cu erezia, credinţa
dătătoare de viaţă cu cea care ucide, învăţătura ce uneşte cu Hristos cu cea care te uneşte cu diavolul,
cucernicia cu necucernicia, prigoana cea spre viaţa veşnică cu pacea pierzătoare? Nepotrivirile acestea,
total incompatibile, intră în sarcina atitudinii mustrătoare şi judecătoare a Sf.Biserici, a ierarhiei rânduite
să păstorească Sf.Biserica lui Dumnezeu171. Dacă însă ierarhia va ezita 172 să se împotrivească lor,
prevalându-se de iconomia Sf.Biserici, atunci vor cădea din demnitatea de reprezentanţi apostolici şi se
vor face vinovaţi de trădarea în ascuns a lui Dumnezeu şi a Sf.Biserici a Sa.
Ce atitudine să avem faţă de orice aluat stricat? Să fim cu luare aminte că dragostea noastră faţă
de sectanţi sau păgâni, în afara rugăciunilor pentru toată lumea, să nu fie o resemnare ce ne ucide sufletul
sub masca bunăvoirii. Să iubim a le da sfatul cel spre îndreptarea lor, făcându-ne toate pentru mântuirea
tuturor. Să fim ospitalieri, dar să le spunem că sunt eretici sau idolatri. Să nu cădem în ură faţă de ei, ci să-
i compătimim ca pe nişte bolnavi. Însăşi Sf.Biserică Ortodoxă, imitând chemarea pe care Hristos a făcut-o
tuturor neamurilor să îL cunoască pe El ca Fiul lui Dumnezeu, dovedeşte dragoste deplină când, fără a
evita cumva dialogul, invită pe toţi să vină la ea şi condamnă prin anateme pe ereticii nesupuşi. Regulile
acestui dialog duhovnicesc sunt foarte precis stabilite canonic, mergând doar până la anumite limite. Nu
este deci vorba de un dialog nelimitat cu alte credinţe, cu riscul de a relativiza dogma, pentru că Ortodoxia
stă neclintită în veci în poziţia unică de singură mântuitoare. Nu este posibilă urcarea pe acest piedestal,
prin vreo concesie dogmatică oricât de mică, după îndemnul adresat Sf.Petru al Alexandriei atunci când i
s-a arătat Hristos şi i-a spus „să nu primeşti în turmă un lup în chip de oaie”...
Mai mult, ca nişte candele vii ale Ortodoxiei, avem chiar datoria de a demasca lucrarea falselor
minuni prin care cohorte de eretici prefaţează venirea lui Antihrist şi sfârşitul lumii. Noi să urîm păcatul
lor, dar să-i chemăm la îndreptare. S-au lepădat apostaţii şi ereticii de toată plinătatea dumnezeiască a lui
Hristos din Sf.Biserică Sa? Atunci, faptele lor oricât de bune, nu mai au nici o legătură cu Hristos. La o
adică, să nu ne facem părtaşi la fărădelegile lor şi să ne ferim din calea lor. Vor zice ei poate că noi
suntem „exclusivişti ortodocşi”, călcători ai poruncii iubirii? Probabil, dar mai importantă este dragostea
163
„Cârma Bisericii lui Hristos sunt sinoadele”. (Sf.Ioan Gură de Aur);
164
„Am spus de atâtea ori fără să fac figuri de stil: Hristos e ortodox pentru că facem exact ce a spus El”;
165
Lc.12, 32;
166
Mt.16, 18;
167
Efes.1, 22;
168
Gal.1, 8;
169
1Tim.2, 17-18;
170
2Tim.3, 8;
171
F.Ap.20, 28;
172
“Nu mă bucur când văd atâtea forme de erezie pe care Biserica nu le condamnă. Ar trebui să fie mai
prezentă”(părintele Dumitru Săniloae);
care izvorăşte din credinţa noastră ortodoxă faţă de tradiţia apostolică, decât de ereziile prin care se
încearcă o imitare omenească a adevărului dumnezeiesc. Noi suntem cei care putem vorbi deschis despre
adevărata iubire şi adevăratul ecumenism, deoarece Ortodoxia este bun al tuturor şi Sf.Biserică o oferă
lumii în forma curată lăsată de apostoli. Nealterată măcar cu o literă!
Da, suntem tot mai ispitiţi, dar ştie Dumnezeu de ce. Ispite au tot fost, sunt şi vor fi. Poate nouă
ni se pare că o ducem rău, căci avem o altă voie. Dar să ne rugăm să se facă voia Sa. Deci să ne facem
viaţa o permanentă sărbătoare 173, prinzându-ne, ca mădulare în parte unul-altora, toţi ortodocşii în
legătura dragostei. Acesta e adevăratul ecumenism din turma mică a lui Hristos, nu ecumenismul din hora
eretică de care s-au ferit cucernicii noştri părinţi Dumitru Stăniloae, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Teofil
Părăian, Iustin Pârvu, Arsenie Boca, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc.
Iar cine vrea o viaţă comodă, fără să coopereze cu harul tainelor Sf.Biserici, este pierdut.
Lucrează pentru întronarea lui Antihrist, şi poartă cu sine vina 174 de a nu se învoi a-şi deschide sufletul ca
să intre Domnul nostru Iisus. Însă cel ce suferă de dorul unirii cu Domnul Hristos, păstrându-şi astfel
„comoara cea de mult preţ”, se înnoieşte pe sine şi este sprijinit de har într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu
ispitele ce-i vin de la trup, diavol şi lume.

Înaintemergătorii lui Antihrist

Dialog între părintele Ilarion Argatu şi un sectant:

„ - De ce-ai venit? Nu stau de vorbă cu dumneata, poţi să pleci de la mine.
- De ce, părinte? Unde-i iubirea faţă de aproapele?
- Tocmai de aceea nu stau de vorbă cu dumneata, pentru că nu pot iubi un lup, un pui
de viperă, un balaur cu capete, nu aşa vă numeşte pe voi Sfânta Scriptură?... Nu stau
de vorbă cu dumneata şi dintr-un alt motiv mai mare decât toate, nu stau la negociat
credinţa şi Scriptura cu un drac.
- Eu sunt drac? Astea-s vorbe de un slujitor al lui Dumnezeu?
- Drac poate că nu eşti, dar faci ce face dracul. Ia spune-mi şi recunoaşte, dracul fuge
de Cruce?
- Fuge.
- Dar voi? Şi voi fugiţi de Cruce, nu faceţi ca el?; apoi, dracul fuge de agheazmă –
fugiţi şi voi, nu faceţi ca el?; dracul fuge de tămâie – fugiţi şi voi, nu faceţi ca el?;
dracul fuge de Biserică – fugiţi şi voi, nu faceţi ca el?; dracul fuge de preot – fugiţi şi
voi, nu faceţi ca el?; dracul fuge de lumină sau lumânare – fugiţi şi voi, nu faceţi ca
el? ş.a.m.d. Deci, cum fac dracii faceţi şi voi şi vrei să mai stau de vorbă cu dumneata,
ce să-mi spui? Nu ai ce discuta cu mine şi-ţi poruncesc să laşi credincioşii în pace, nu-i
mai momi şi trage după dumneata la iad” (Ilarion Argatu:”A plecat sectarul ca din
puşcă, aşa ar trebui să le ziceţi când vă mai necăjesc şi vă bat la uşi sectarii. Sfânta
Scriptură ne porunceşte că mai mult de două ori să nu stăm de vorbă cu ei, în casă să
nu-i primim, la masă cu ei să nu stăm, ci să ne scuturăm încălţămintele de praf în faţa
lor şi să plecăm”).

Cât de mare îi este credinţa cuiva, necesară mântuirii, se observă din felul cum înţelege şi
respectă dogma. Cuvântul dogmă, înţeles - greşit - de apologeţii modernismului ca o condamnabilă
înapoiere, semnifică universul complet şi definitiv al credinţei sub aspectul tuturor poruncilor insuflate
de Duhul Sfânt. Caracterul neschimbător al dogmei rezultă din faptul că ea este adevărul fundamental
revelat de Dumnezeu prin Sf.Biserică, exprimat cu titlu de lege în predania orală şi scrisă, şi care a
luminat de-a lungul istoriei, integral, învăţătura profetică şi canoanele Sf.Părinţi. Despre dogme vorbea
atât de frumos Sf.Maxim Mărturisitorul, asemuindu-le simbolic cu turnurile de apărare ce străjuiesc poarta
Sf.Biserici, cu rol de călăuze în drumul nostru spre mântuire. De altfel, mântuirea nu se rezumă doar la a
face fapte bune, ci presupune şi obligaţia de a cunoaşte şi a aplica dogma Sf.Biserici în toată vremea vieţii
173
„Pentru noi întreaga viaţă e o sărbătoare. Noi îL recunoaştem pe Dumnezeu că există peste tot. Bucuria e trăsătura
principală, caracreristică Bisericii”(Sf.Clement Alexandrinul);
174
„Lăuntrul vostru e întotdeauna zăvorât. Însuşi Domnul stă afară şi bate, ca să i se deschidă. Ce anume va deschide
uşa? O anumită atracţie(simpatie), predispoziţie sufletească, învoirea. Cel în care toate acestea înclină de partea
satanei, în acela intră satana; dimpotrivă, cel în care toate acestea înclină de partea Domnului, în acesta intră
Domnul. Dar pentru că intră satana, iar nu Domnul, vinovat este omul. Nu-ţi îngădui gânduri plăcute satanei...
Atunci, va da câtva timp târcoale în jur şi va pleca; căci lui nu i s-a dat stăpânire asupra nimănui(...) După
simpatizarea cu ele vor veni şi pornirile rele(...) Atunci începe alegerea, acceptarea şi hotărârea; iată păcatul lăuntric.
Uşa inimii este deschisă la maximum. Imediat ce apare învoiala, satana răzbeşte înăuntru...”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
noastre. Altfel spus, dogma ne învaţă cum îi place lui Dumnezeu să fie iubit, în rânduiala Sa bine
ordonată, arătându-ne calea cea adevărată şi luminoasă spre Împărăţia cerurilor. Este vorba de o cale al
cărei „paşaport” îl dă duhul smereniei, nu cel al mândriei, căci atât căderea îngerilor cât şi a oamenilor se
datorează trufiei în a înţelege rânduiala divină. Mai întâi, mândria a avut-o Satana. Acest premergător al
lui Antihrist a şi devenit astfel primul eretic, întrucât, cugetând la cele rele, a căutat să dezbine şi să
preschimbe rânduiala din Împărăţia lui Dumnezeu, căzând din cele înalte şi trăgând cu sine pe ceilalţi
îngeri răi. Aşa a luat naştere prima sectă (a îngerilor răi), care, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei,
purtând o invidie de moarte pe oamenii chemaţi de Domnul ca să le ocupe locul în cer, caută cu
înverşunare să insufle întregii omeniri gânduri de mândrie în felul stricat de a înţelege dogma. De atunci
s-au rătăcit, în drumul către Împărăţia cerurilor, miliarde şi miliarde de oameni! Atâţia eretici şi
schismatici, rău-slăvitori, pe calea întunericului, s-au despărţit de trupul lui Hristos – Sf.Biserică! Cu toţii,
smintindu-se unii pe alţii, au alterat dogma şi s-au plasat cu îndrăzneală nepricepută deasupra înţelepciunii
Duhului Sfânt!175 Râvna lor greşită şi-au pus-o în a-l chema pe Antihrist, fiindcă se ştie că duhul
antihristic se află pretutindeni unde Hristos este denaturat cât de puţin, punând astfel câte o „cărămidă” la
templul demonic al acestuia. Şi nici nu mai contează că s-au abătut cu o simplă cirtă(literă) de la adevăr,
dară mi te cu o poruncă înţeleasă greşit de a lor minte, pentru că ni s-a dat porunca evanghelică de a-L iubi
pe Domnul cu toată fiinţa şi nicidecum a sluji la doi stăpâni. Cât de mult se înşeală cine îşi imaginează că
primeşte toată învăţătura Sf.Biserici în afară de una, cât de mică! Dacă am face aşa, ne-am afla în afara
Bisericii, deoarece faptele noastre ar contrazice învăţătura lui Hristos şi am deveni antihrişti cu toţii! Am
cădea în marele desfrâu numit erezie, despărţindu-ne de har! Am fi îndrumaţi de diavol la o credinţă
otrăvită! Am deveni ca acei eretici, ce se cred pocăiţi, dar în realitate sunt lepădaţi! Posedaţi! Să ne
ferească Domnul... Mintea unor asemenea rătăciţi, vătămată de duhul ereziei, nu mai are capacitatea să
„vadă”: îl confundă pe Antihrist cu Hristos. Păcătuiesc de moarte.
Odinioară, legionarii romani L-au răstiginit pe Iisus la voinţa mai marilor iudeilor şi sub
strigătele aprobatoare ale mulţimii evreilor. Astăzi, uciderea Lui se face de cei ce urmează o învăţătură
stricată! Ieri, se renega o parte din Hristos. Azi, totul. 176 Ieri, erau doar câteva curente eretice. Azi, fiecare
tinde să creadă după cum îl „taie” capul, în ciuda faptului că Sinodul II(prin canonul 1) cere să fie dată
anatemei orice erezie a celor ce merg pe calea pierzării, iar Sinodul VII proclamă interdicţia de a se face
orice inovaţie dogmatică. Canoanele de mai sus au condus la mai multe anateme, cum ar fi cea dată în
1983 de Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei 177 etc. Exemplele invocate arată, iată, că
viaţa bisericească a poporului lui Dumnezeu nu se desfăşoară la întâmplare, ci în supunere faţă de
hotarele dogmei prin canoane ce descoperă adevărul şi în ascultarea de sfinţita ierarhie bisericească prin
care ereticii sunt anatemizaţi după cuvintele lui Hristos 178 şi ale Sf.Apostol Pavel.179 De fapt, osânda celor
căzuţi în erezie şi-o fac ei înşişi, dar Sf.Biserică constată nelegiuirea şi, sub ameninţarea osândei veşnice,
îi cheamă pe toţi oamenii să se întoarcă la turma ortodoxă. Ce se întâmplă cu cei peste care este dată
anatema? Trebuie spus mai întâi că ereticii (sectanţii) sunt pogorâţi de vii în iad cu dracii şi sunt tăiaţi, ca
nişte înstrăinaţi de Dumnezeu, de Trupul tainic al Sf.Biserici a lui Hristos. 180 Însăşi Sf.Biserică dezleagă
foarte greu consecinţele unei anateme. Pentru marele lor păcat, al ereziei, părintele Ilie Cleopa îi numeşte
pe sectanţi „slugile lui Antihrist”,, „înaintemergătorii lui Satan”, „prooroci mincinoşi” etc.
Deocamdată, lumea nu îl cunoaşte pe Antihrist în persoană, îi cunoaşte doar lucrarea făcută de
înaintemergători! Dar îl va cunoaşte şi în persoană atunci când, ca semn important al sfârşitului lumii, se
va produce masiv lepădarea de credinţă. Toţi aceia care poartă vina ştirbirii adevărului dogmei, începută

175
„Cine scoate ceva din cuvinte inspirate de Dumnezeu şi dictate de Duhul Sfânt, fie sunt necredincioşi, ori se cred
mai înţelepţi decât Duhul Sfânt”(Sf.Isidor Pelusiotul – n.360);
176
„Poate astăzi mai mult ca oricând, Hristos este renegat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de
persoană, monofiziţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se
neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem şi mai mult în lumină adevărurile lui”(pr.Dumitru Stăniloae);
177
„Anatema celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa e împărţită în aşa-zise ramificaţii ce se
deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor când toate
„ramificaţiile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup şi... spun că Botezul şi
Euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire(...) celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub
pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, să fie ANATEMA”;
178
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l (...) iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi (...) Şi de nu-i
va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”(Mt.18, 15-
17);
179
„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie
anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi
primit – să fie anatema!”(Gal.1, 8-9);
180
„Ereticul se rupe de Cel Viu... şi se alipeşte diavolilor şi îngerilor lui căzuţi. Iar cel ce se desparte de Hristos deja
nu mai este cu Dumnezeu..., ci în toate privinţele e pierdut”(Avva Aghaton);
chiar din vremea apostolilor, lucrează ca înaintemergători la „taina fărădelegii” al cărei apogeu îl
reprezintă Antihrist. Aceşti semănători de neghină, lepădaţi de Sf.Biserică, au ieşit chiar din rândul
creştinilor – cum ne spune Sf.Ap.Ioan. 181 La fel şi acum, şi în viitor... Deşi îşi spun creştini, sau pocăiţi,
sunt de fapt păcăliţi, impostori. Mint. Hulesc Duhul Sfânt, pentru că s-au rupt de Sf.Biserică şi o atacă în
chip viclean prin învăţături ale demonilor182 şi basme lumeşti183. Nu mai vor să sufere învăţătura
sănătoasă184, stricând legea Domnului185 sub pretenţia perfidă că fac lucrare de evanghelist! Ei par că
propovăduiesc pe Dumnezeu, dar conduc către adâncurile Satanei 186. Zic cu extraordinară şiretenie că ne
conduc la mântuire, dar ferească-ne Domnul să ajungem cu ei la pierzare. Pur şi simplu vor merge până
într-acolo încât, luîndu-şi fără ruşine chipul bunei credinţe187 şi având pretenţia că ne sunt fraţi188, se vor
înstăpâni în Sf.Biserică acţionând în ascuns ca aliaţi ai lui Antihrist şi îi vor prigoni pe creştinii adevăraţi.
Mulţi se vor lăsa cu uşurinţă, creduli după aparenţe, amăgiţi, iar în cele din urmă nu va mai exista nici o
înţelegere între preoţime şi turmă. Majorităţii dintre noi, cu o inimă îndoită între Dumnezeu şi lume, ne va
fi foarte greu a ne elibera din plasa ispititoare a vicleşugului. Atunci, cel ce nu va fugi189 şi va accepta
comuniunea cu Antihrist, se va transforma pe sine într-un duşman al lui Hristos. 190 Va fi vai de el 191.
Învăţătura lor pierzătoare, venită chiar de la oameni a căror evlavie pare să nu aibă nici un fel de fisură
morală, să nu ne fie nouă nicicum o pricină de poticnire în a fi păcăliţi de falşii virtuoşi192. Pe aceşti mari
meşteşugari ai înşelăciunii eretice, Biblia îi aseamănă cu nişte lupi îngrozitori193, câini şi porci194,
antihrişti195 etc. Noi, înarmaţi cu multă priveghere şi rugăciune, în faţa sfâşierilor lor cele întru chip
paşnic196, este bine să ne ferim 197 chiar dacă avem impresia că au râvnă către Dumnezeu. Sunt în lume
apostaţi a căror râvnă, cum zice Sf.Apostol Pavel, nu este după cunoaşterea cea duhovnicească, de aceea,
181
„Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici
cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost ai noştri, ar fi
rămas cu noi”(1In.2, 18-19);
182
Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărata de la credinţă, luînd aminte la
duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor”(1Tim.4, 1);
183
„Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă”(1Tim.4,7);
184
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor
grămădi învăţători după poftele lor”(2Tim.4,3);
185
„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta”(Ps.118, 126);
186
Apoc.2, 24;
187
„Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele: că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de
arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste,
neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de
desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.
Depărtează-te şi de aceştia”(2Tim.3, 1-5);
188
„Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, care sunt duşmani ascunşi, cu atât mai primejdioşi cu cât cred că sunt
fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorilor
acestei lumi. Predica lor e ca o hrană care a început să se strice şi, în loc să hrănească, o otrăveşte pe cei care o
mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile Creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mai mare a neamului celui de pe urmă.
Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul de apoi:”Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela” –
Mt.24, 5. „Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi prea-dulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, de fapta bună, de
smerenie şi de virtute, ajutând obştile creştine. Cât e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine
au înaintea lor! Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele „filozofice” şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc
în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte de Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte
om”(Sf.Ioan Iacob Hozevitul, 1913-1960);
189
Dacă episcopul sau clericul „ e viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el nu numai ca de un
om, ci chiar şi înger din cer de-ar fi”(Sf.Ioan Gură de Aur);
190
„S.Ioan Gură de Aur a spus-o deschis, că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în
comuniune cu ei”(Sf.Teodor Studitul);
191
„Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici!”(Sf.Efrem Sirul);
192
„Oare nu se întâmplă adesea ca buzele să mărturisească iubirea, chipul să surâdă, ochii să strălucească de bucurie,
în timp ce în inimă se lucrează vicleşug, iar în spatele cuvintelor de pace se pregăteşte lovitura necinstită?”(Sf.Chiril
al Ierusalimului, 313-387);
193
FAp.20, 29;
194
Mt.7, 6; Filip.3,2;
195
1In.2, 18;
196
„Cei ce poartă piele de oaie (ereticii-n.a.) şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru cele
înţelegătoare ale lui Hristos şi vatămă mult”(Sf.Vasile cel Mare, +380);
197
„Pe eretici, ca pe nişte blasfemeietori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu i-a numit oameni, ci câini
şi lupi şi porci şi antihrişti, după cum zice Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor... Şi Ioan zice că mulţi antihrişti s-au
arătat. Pe aceştia, deci, nu se cuvine să-i iubim, nici să ne întreţinem cu ei, nici să ne rugăm împreună cu ei, nici să
mâncăm împreună, nici să-i primim în casă, nici să-i salutăm, ca să nu ne facem părtaşi faptelor lor cele
viclene”(Sf.Efrem Sirul);
pentru că de bunăvoie s-au separat de Dumnezeu, vor şi avea soarta lui Satan. „Deci băgaţi de seamă”, ne
sfătuieşte vrednicul de pomenire părinte Ilie Cleopa, „că sectarii nu au ierarhie canonică, nu au pe Duhul
Sfânt în ei, au numai pe Satana; n-au cele 7 Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului şi Sf.Cruce şi
nu au mântuire. De aceea, feriţi-vă de sectanţi”.
De eretici şi smintitele lor glasuri deşarte, textul biblic ne reaminteşte în mod insistent a ne
depărta198, a-i părăsi199, a nu le da bineţe 200, a ne feri201.Cât de hotărât îi condamnă şi Sf. Pavel, când fără
ezitări îi numeşte “fiii diavolului”!202. La fel de fermi sunt şi Sf.Apostoli şi Sf.Părinţi, ale căror sfinte
canoane fixează în amănunt comportamentul creştin faţă de cei înstrăinaţi: nu avem voie să ne rugăm cu
ei (canoanele 10 şi 45 ale Af.Apostoli); suntem opriţi de la comuniunea cu necreştinii şi ereticii(can.64);
ereticilor le este interzis să intre în Sf.Biserică (can.6, Laodiceea, din 343); ca dreptcredincioşi, suntem
datori de a ne despărţi de cel care învaţă erezii în Sf.Biserică (can.15, Constantinopol, din 861) etc. Din
toate aceste trimiteri, să nu se înţeleagă cumva că Duhul biblic şi canonic ne-ar interzice dialogul
dragostei cu cei din exteriorul Sf.Biserici. Dimpotrivă, în rugăciunile noastre private, exceptându-i însă de
pe pomelnicele date către preoţi, noi ne rugăm pentru luminarea şi întoarcerea la Ortodoxie a tuturor
vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Sunt, în istoria ascetică, mulţi şi mari nevoitori ce L-au rugat pe Domnul a se
milostivi până şi de demoni, ca vrăjmaşi nevăzuţi... Însă ştim că nu doar virtutea dragostei rămâne în
veşnicie, ci şi - a se vedea versetul 2 din Psalmul 116 – „adevărul Domnului rămâne în veac”... Totodată,
mai ştim că „inima” dragostei stă în adevăr şi că dragostea, cum scrie Sf.Apostol Pavel în fascinantul Imn
al iubirii din Epistola I către Corinteni, se bucură numai de adevăr... La mare cinste se află adevărul.
Aşadar, iubirea cea adevărată o ai atunci când te rogi pentru vrăjmaşi şi când depui mărturie în faţa lor
despre adevărul pe care l-au părăsit... Numai din această perspectivă se înţelege de ce toţi sfinţii
Ortodoxiei mărturisesc dragostea mântuitoare axată doar pe o unire dogmatică, printr-o binecuvântată
chemare a apostaţilor, ereticilor, necreştinilor şi necredincioşilor de a vieţui în dreapta credinţă. Calea
aceasta, a singurei iubiri de adevăr, au urmat-o chiar cu preţul vieţii Sf.Părinţi, martirii şi toţi cuvioşii
mărturistori. De aici reiese şi că a urma calea unirii adogmatice, în numele „dragostei”, înseamnă atât a
participa la o unire în afara credinţei adevărate, cât şi la a da naştere unei religii sincretist-tolerante al cărei
artizan din umbră este Lucifer. Cei ce văd „normală” o astfel de unire, înfăptuită prin făţărnicia dragostei,
refuză sfinţirea Duhului şi se înşeală unii pe alţii. Relativizând fidelitatea faţă de lege, ei nu ţin cont că
doar lupta după lege încununează203 şi nici că a trece cu vederea o singură poruncă înseamnă a te face
vinovat de toate poruncile204.
Păzirea dogmei de către Sf.Părinţi, în primul mileniu creştin, le-a dat putere adevăraţilor creştini
să învingă toate ereziile. Din lunga listă a celor care au refuzat părtăşia cu ereticii se cuvin a-i numi pe
Sf.Policarp al Smirnei, Sf.Irineu de Lyon, Sf.Atanasie cel Mare, Sf.Vasile cel Mare, Sf.Ioan cel Tăcut,
Sf.Maxim Mărturisitorul, în vreme ce înfruntarea ereticilor au făcut-o Sf.Nicolae al Mirelor Lichiei,
Sf.Spiridon al Trimitundei, Sf.Chiril al Alexandriei, Sf. Metodie, Preacuviosul Teodosie cel Mare;
Sf.Epifanie al Ciprului, Sf.Nichifor Mărturisitorul, Sf.Policarp, Sf.Petru al Kievului etc. De ei, dar încă şi
de mulţi alţii, nu s-a atins „muşcătura de şarpe” apostată, iar dintre cei „muşcaţi” ai Sf.Biserici (fie de au
şi murit cu îndrăzneală în erezia lor) sunt consideraţi ereziarhi, nicidecum martiri.205
Pe scara către Împărăţia cerurilor, susţinuţi de harul dumnezeiesc, urcă doar creştinii capabili de
sacrificiu în suferinţe. Vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, răcnind ca nişte lei, mişună ameninţător peste tot în
jurul nostru. Însăşi Sf.Biserică s-a confruntat, de la început, cu adversitatea unor duhuri dintre cele mai
subtile, perfide şi mincinoase. Pentru că au ca scop abaterea noastră de pe calea cea strâmtă a mântuirii,
credincioşii au fost şi sunt atenţionaţi să nu le acorde nici un fel de crezare. Să le cerceteze cu multă luare
aminte pe fiecare206, ca nu cumva să fie înşelaţi de vreun duh al lui Antihrist, mai ales că unele se
revendică a lucra în numele lui Hristos! Toate aceste ispite ale stricăciunii, niciodată atât de intense încât
198
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o.
Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia... înşeală inimile celor fără de răutate”(Rom.16, 17-18);
199
„De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în
păcat, fiind singur de sine osândit”(Tit 3, 10-11);
200
„Păziţi-vă... Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu... Dacă cineva vine la voi
şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce zice: Bun venit! Se face
părtaş la faptele lui cele rele”(2In.1, 8-11);
201
„Să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi”(2 Tes.3, 6);
202
F.Ap.13, 10;
203
2Tim.2, 5;
204
„Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate
poruncile”(Iacov 2,10);
205
„Oare n-au fost în istoria Bisericii mari eretici care au murit cu curaj şi îndrăzneală în erezia lor? Dar numai
pentru aceasta Biserica nu i-a validat printre martiri şi sfinţi, ci tot ereziarhi au rămas, departe de Biserica
mântuitoare”(Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului);
să depăşească puterea de rezistenţă a noastră şi a îngerilor păzitori, sunt permise de Domnul Dumnezeu ca
să trimfe credincioşii cei tari 207. Mai întâi, în lupta cu duhurile răutăţii, Sf.Biserică a ieşit biruitoare în
urma persecuţiilor împăraţilor romani păgâni, ale unei părţi a poporului evreu şi ale unor secte gnostice
care năzuiau la înlocuirea creştinismului cu o improvizată unitate a religiilor. Pe lângă atacurile externe
enumerate, s-au adăugat însă şi cele din interior.
Din rândurile legiunii schismatico-eretice208, răsărită din sânul Sf.Biserici, au căzut pe rând
nestorienii, eutihienii, apolinariştii, arienii, pnevmatomahii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii,
uniaţii etc. Fără tăgadă că marea cădere au suferit-o romano-catolicii, în 1054, după ce, în urmă cu un
secol, în vremea Sf.Fotie (820-891), când papismul catolicilor era deja în faşă, Sf.Sinod de la
Constantinopol (879-880) a condamnat ca eretice noile inovaţii dogmatice ale catolicilor.
Hotărârea luată de sinod s-a întărit şi de către ierarhii prezenţi la Sf.Sinod de la Constantinopol,
convocat în 1009. În consecinţă, după ieşirea catolicilor din Sf.Biserica lui Hristos în 1054, au urmat două
secole în care ortodocşii au fost ucişi şi jefuiţi de cruciaţii catolici, până când, în 1204 şi 1261, cruciaţii
catolici cucereau „inima Ortodoxiei”, Constantinopolul, lăsând în urma steagurilor lor „sfinţite”
nenumărate biserici, mănăstiri şi biblioteci distruse. Acţiunea lor devastatoare, pornită dintr-un dispreţ
dogmatic afişat ostentativ şi astăzi, a generat, în 1453, prăbuşirea Constantinopolului sub flamura
steagurilor cu chipul antihristului turc Mahomed (înainte de Mahomed, în templul de piatră din Mekka,
arabii venerau 360 de zeităţi păgâne; una din ele, „al illah” (zeul lunii), a fost prescurtată de islamişti în
Allah! Aşa s-a reînviat cultul antic al lunii). De atunci, creştinii au început să fie asupriţi sistematic de
fanaticii adepţi ai religiei islamice, antihristice, la care s-au adăugat în timp promotorii unor curente ce
vizau deformarea adevărului de credinţă: neopăgânismul umaniştilor şi renascentiştilor şi toate celelalte
denominaţiuni ieşite din erezia catolică – protestantismul, neoprotestantismul (adventişti, „Martorii” lui
Iehova, penticostali, baptişti etc)...
În zilele noastre, ignorând cu trufie faptul că practică un creştinism deformat, Roma papală
continuă să-şi dorească a fi un centru de autoritate, indiferent că acest ţel ar presupune chiar şi o unitate în
diversitate religioasă. La finalizarea proiectelor adogmatice ale catolicilor îşi dau concursul generos şi
neoprotestanţii, sub pretextul globalizării şi al ecumenismului, precum şi alte entităţi politico-religioase
care, „reînviind” păgâna concepţie ariană a antichităţii 209, vor să schiţeze o unitate a lumii în afara lui
Hristos! Vor să se închine făpturii umane, nu Făcătorului. La intenţiile lor diabolice, încheiate cândva cu
întronarea lui Antihrist, conlucrează tot mai vârtos, evident, oştirea nevăzută a demonilor lui Satan. Să nu
ne temem de ea, căci cu noi este Dumnezeu. Pentru vinovăţia gravă a ereticilor de a divorţa de conştiinţa
canonică a Sf.Biserici, ei nu se mai bucură de sprijinul harului şi, ca urmare, nu mai au nici un fel de
putere. Sunt doar bieţi purtători de anatemă210, ca unii ce învaţă altceva decât Sf.Apostoli şi Sf.Părinţi,
ceea ce înseamnă că vor purta osânda, ca eretici, până la sfârşitul veacurilor. Cei mai versaţi dintre ei îşi
imaginează că vor adormi conştiinţa dogmatică a ortodocşilor prin invocarea unor conferinţe ecumenice
internaţionale, dar „recomandările” lor nu au putere de a anula o anatemă. De pildă, sunt inutile
recomandările făcute la a VII-a Sesiune Plenară de la Balamand, Liban, din 1993. Niciodată, nimeni din
cei cu credinţă sănătoasă, nu va accepta vreodată: că Ortodoxia este pe picior de egalitate cu erezia; că
Sf.Biserică, Ortodoxă, este nu „Una sfântă”, ci la fel ca celelalte „case de rugăciuni” stricate; că slujbele
ortodoxe sunt tot aşa de valabile ca şi cele impietoare; că sfânta mustrare, făcută de ortodocşi, ar fi
înlocuită cu „prietenia” faţă de „viaţa” duhovnicească a sectanţilor; că tinerii teologi ortodocşi ar
abandona conştiinţa canonică în favoarea „concilierii” cu cei rătăciţi; că s-ar impune respectarea aşa-
zişilor „martiri” care... au luptat de-a lungul timpului contra învăţăturilor Sf.Biserici! Noi nu ne vom

206
„Iubiţior, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte
că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu.(1In.4, 2);
207
„Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi”(1Cor.11,19);
208
“Astfel au căzut, mai întâi, gnosticii, apoi arienii, pnevmatomahii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii,
protestanţii, uniaţii... şi, pe rând, toţi ceilalţi care aparţin legiunii eretico-schismatice”(Sf.Iustin Popovici),
209
„Adică au dezbrăcat toată slava de la Hristos Domnul şi au pus-o pe umerii unor oameni pe care i-au înălţat la
rangul de noi Mesia... iar cultura şi civilizaţia înseamnă la ei cinstirea făpturii... Acesta este acum cel din urmă stadiu
al omenirii apusene, în alunecarea ei neoprită şi veşnică de la învăţăturile lui Hristos spre tartarurile Satanei. Aceasta
este culmea egalităţii oamenilor din Apus cu vechea închinare la idoli a Romei şi cu cei de astăzi ai Asiei. Mii de
cărţi tipăresc anual, aceasta spre slava marilor bărbaţi şi spre lauda civilizaţiei lor, şi mii de ziare slujesc zilnic
această trecătoare şi mincinoasă slavă, aflându-se în slujba laudei lucrărilor omeneşti, cu numele supraumflat de
„civilizaţie”. Pentru aceasta i-a dat Dumnezeu la plăceri ruşinoase şi la patimi, încât să-şi găsească mulţumirea în
ceea ce este pământesc, iar nu ceresc, şi numai în ceea ce pricinuieşte diavolilor bucurie şi râs, iar Îngerilor lui
Hristos jale”(Sf.Iustin Popovici);
210
„Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc şi nu se supun Soborniceştii Biserici, este
pusă... nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclintită şi nedezlegată cu darul
lui Hristos”(Cuvinte şi scrieri duhovniceşti, vol.II, Chişinău, 1999, pag.49);
lepăda credinţa nicicând, în ciuda împrejurărilor oricât de vitrege ar fi, deoarece Adevărul nu suportă
negocieri, concesii. Pentru apărarea credinţei şi a adevărului, s-a murit martiric! Oare am putea noi să
trecem cu vederea că, preţuind mai mult ca orice slava Adevărului 211, Sf. Maxim Mărturisitorul i s-au tăiat
limba şi mâna dreaptă ca să nu mai poată propovădui dreapta credinţă? Sau cum să uităm pătimirile
suportate, întru aşteptarea încununării cu laurii veşniciei, de Sf.Martiri şi Mărturisitori năsăudeni,
canonizaţi la 11 mai 2008: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Morod, Grigore din Zagra şi Vasile
din Telciu? În acea zi memorabilă, de acum 246 de ani, a avut loc în Transilvania revolta năsăudenilor
condusă de Atanasie Todoran. Atunci, cei patru vrednici de pomenire, punându-şi sufletele pentru Hristos
şi pentru Evanghelia Sa, au îndemnat două batalioane de grăniceri, ca stavilă la expansionismul catolic, să
nu renunţe la Ortodoxie. Cu ce pedepse s-a întâmpinat măreaţa lor faptă mărturisitoare? Primul, Atanasie
Todoran, a fost tras pe roată, iar ceilalţi trei au fost spânzuraţi. Iată o parte din exemplele ce le avem noi,
românii, pentru apărarea credinţei. Ei au plătit cu sânge martiric neacceptarea ereziei catolice, condamnată
în cuvinte explicite de mai marii trăitori din istoria Ortodoxiei: Sf. Fotie cel Mare 212, Sf.Grigorie
Palama213, Sf.Simeon al Tesalonicului214, Sf.Marcu Eugenicul215, Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul 216,
Sf.Cosma Etolianul217, Sf.Paisie de la Neamţ218, Sf.Visarion Sarai219, Cuv.Serafim Rose220, Cuv. Filothei
Zervakos221, Cuv. Paisie Aghioritul222, Sf.Iustin Popovici223 etc. Prăpastia dintre ortodocşi şi catolici,
astăzi, tot mai mult se adânceşte. „Hăul” îl sapă cu sârg bolnava dogmă catolică, repudiată şi prin
Enciclica Patriarhilor de la 1848224, ca şi prin îndemnul părintelui Ilie Cleopa de a arunca pe foc orice
carte eretică225 şi a nu ne închina când trecem pe lângă „bisericile” lor!
În această lume idolatră, ateistă şi eretică, adevărata şi unica Sf.Biserică, Ortodoxă, îl dăruieşte
credincioşilor pe Hristos întreg, viu, desăvârşit şi adevărat. Ea îmbrăţişează, într-o singură credinţă, tot
pământul. Ea nu oferă, ca „bisericile” mincinoase ale ereticilor lui Antihrist, simboluri şi substituiri ale
Domnului nostru Iisus Hristos. În toate actele lor publice, ereticii sunt nişte simpli imitatori, inclusiv în
iluzoriile lor „minuni”. Nu sunt altceva decât lupi traverstiţi în oi, într-o Europă stăpânită de erezia
catolică în proporţie de 50%, care ne constrâng să stăm împreună la masa fărădelegii. Doar o clipă de
neatenţie ne poate costa pierderea harului! Este doar suficient a le spune, după rugăciuni comune, că ceea
ce cred ei poate fi adevărat.226 Până şi cei sinceri dintre ei, păcăliţi în nevinovăţia lor de cei ce cu bună
ştiinţă pervertesc adevărul, nu se pot scuza din punct de vedere canonic. A crede deci că cei cu inimă

211
„E un lucru îngrozitor să prefer cinstirea mea, cinstirii adevărului”(Sf.Maxim Mărturisitorul);
212
„Înainte-mergători ai apostaziei”(Sf.Fotie cel Mare, +895);
213
„Nu vă vom primi nicicând în comuniune atâta vreme cât mărturisiţi pe Duhul a fi şi de la Fiul”(Sf.Grigorie
Palama, +1340);
214
„Toate le-au făcut... afară de rânduiala Mântuitorului nostru, a Apostolilor şi a ucenicilor şi Sf.Părinţi”(Sf.Simeon
al Tesalonicului, +1429); „- Părinte, de ce fac catolicii crucea de la stânga la dreapta? – Ei, mă întrebi de ce dracu-i
drac!” (Pr.Arsenie Papacioc, în Credinţa Ortodoxă, An IX, nr.10 (104) oct.2005, pag.12);
215
„Sunt (catolicii-n.a.) nu numai schismatici, dar şi eretici”(Sf.Marcu Eugenicul, +1444);
216
„Un sprijin deosebit a acordat şi credincioşilor români din Transilvania. Se mai păstrează şi azi în parohiile
româneşti din Transilvania şi Banat sute de cărţi tipărute de Antim Ivireanul (+ 1716). Una din ele, Carte sau
lumină, o lucrare polemică în care erau combătute cele patru puncte florentine, s-a tipărit în chip special ca să vină în
sprijinul credincioşilor români din Transilvania, care erau ameninţaţi de acţiunea prozelitistă a catolicilor” (pr. prof.
dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, ed. II-a, Bucureşti, 1994, pg.156) ;
217
„Antihrist e unul papa”(Sf.Cosma Etolianul,+1779);
218
„Unia (unirea cu romano-catolicii – n.a.) este înşelăciune diavolească (...) este mlădiţa înaintemergătoare a
Antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori (...) este Iuda”(Sf.Paisie de la Neamţ, +1794);
219
„Nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi... Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti,
nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească
(ortodoxă)” (Sf.Visarion Sarai, +1701);
220
„Romano-catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu
sunt capabili să-l deosebească de înşelătoriile drăceşti(...), nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi ele
(cultele-n.a) fiinţează în afara ei”(Cuv. Serafim Rose, +1982);
221
„Noul-Baal-Papa şi slujitorii săi” (Cuv.Filothei Zervakos, +1980);
222
„Nume de catolici, de martori ai lui Iehova etc, nu e bine să pomeneşti la Sf.Proscomidie. Pentru aceştia nu se
poate scoate miride şi nici parastas nu se poate face”(Cuv.Paisie Aghioritul, +1994);
223
„Papismul cu etica lui este în mare măsură arian”(Sf.Iustin Popovici);
224
„Noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care
o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt(...) şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor, fii ai Bisericii
Soborniceşti, cu unii ca aceia e neîngăduită”;
225
„Pe foc (cărţile lor-n.a.)... ei au diavoli numiţi arhiconi, zice Ioan Gură de Aur... le tâlcuieşte toată Sfânta
Scriptură pe dos (...) Păgânii, necredincioşii şi apostaţii, lepădaţi de dreapta credinţă (catolicii, protestanţii,
neoprotestanţii) nu au harul Preasfântului Duh”(părintele Ilie Cleopa);
bună, aflaţi în erezie, nu ar fi rătăciţi, este o ignoranţă fatală dintr-o învăţătură satanicească. Sinceritatea
lor, însă, ar putea fi premisa suficientă ca să se întoarcă la Ortodoxie. Lepădarea lor de erezie şi primirea
în Sf.Biserică, Ortodoxă, se face prin impresionanta slujbă a Sf.Botez.
Doar o cale are pregătită Dumnezeu pentru cei ce vor să intre în Împărăţia Sa. Ca o sfântă
datorie, să-i chemăm şi pe cei rătăciţi, ce se zbat în pânza de păianjen întinsă de Antihrist, pe ea. Să le
spunem adevărul de credinţă o dată, de două ori, bătându-le la poarta inimii întru numele Domnului. Iar
de nu ne vor asculta, neprimindu-ne, să considerăm că L-au refuzat pe însuşi Dumnezeu 227.

Fraţii cei rătăciţi

Farmecul sărăciei materiale, izvorât din credinţă, rămâne multora o taină de nedesluşit. Emoţia
sfântă a fiecărei clipe, trăită cu Domnul, te face să uiţi de toate cele pământeşti. Ţi se pare că pe întreg
pământul tu eşti cel mai neînsemnat, la un prea mic pas de hăul ce te desparte de deşertăciunea
deşertăciunilor, dar şi că ai vrea să fii „centrul Universului” gândindu-te la Împărăţia cerurilor promisă de
Dumnezeu. Laşi în urma ta orice dorinţă, ca monahii noştri dragi, unii chiar tronuri împărăteşti, rămânând
doar cu nădejdea reîntâlnirii cu cei iubiţi în veşnicie... Pe continentul american, al treilea ca mărime, cei
aproximativ 300 de milioane de locuitori ai S.U.A. îşi petrec zilele rânduite într-un lux sfidător faţă de, să
zicem, mamele nigeriene ce nasc în medie 8 copii şi îi cresc într-o cruntă sărăcie. Cu a sa prosperitate
economică, ispititoare, tărâmul Americii a fost prezentat în sursele mediatice ca un veritabil „pământ al
făgăduinţei” – înţeles ca un pseudo-rai în care oricine ar fi posibil să se „bucure” de cele mai neverosimile
desfătări lumeşti. Dar de adevăratele desfătări se fericesc doar aceia care, de bunăvoie, refuză să-şi ia
partea în această lume.
Afişata aroganţă a americanilor, precum şi trufia de sine că au un statut social „lipsit de griji”, au
devenit „embleme” psiho-comportamentale fundamentale ale unui prestigiu internaţional incontestabil. De
la această stare de euforie nestăpânită, la adaptarea valorilor creştine într-un ritm de viaţă, foarte relaxant,
nu a fost decât un pas minor. Spre a lor cădere, exaltaţii americani au deformat grav dogma creştină,
consacrată deja în Europa, dându-i înţelesuri paralele cu lucrarea de veci a Duhului Sfânt. Intuindu-i
cumva rolul catalizator, de locomotivă a lumii, ayattolahul Khomeini al Iranului, nu comportă că din
raţiuni politice, avea să declare nonşalant că prin spiritul ce domină S.U.A. îl întrezăreşte pe... „ Marele
Satana”. Într-adevăr, cel care insuflă gânduri de vieţuire trupească (la modă nu doar printre americani),
diavolul, se implică fără de odihnă ca oamenii să cugete febril la faptul că Raiul şi-l pot crea singuri... pe
pământ. Cu repeziciunea unui fulger s-a răspândit, în toată America, psihoza cu „rădăcini” în antichitate a
ereziei milenariste. Pe scurt, erezia consacră focalizarea atenţiei oamenilor spre pământ, nu spre cer, unde
chipurile s-ar inaugura domnia lui Hristos cu sfinţii pe o perioadă de 1000 de ani edenici. Bineînţeles,
duhurile răutăţii au conlucrat „fructuos” cu minţile fabulatoare ale adventiştilor şi „martorilor” lui Iehova,
aceştia grăbindu-se să „proorocească” de câteva ori ziua când Hristos va reveni ca să-şi înceapă
guvernarea în Împărăţia de 1000 de ani. Neavând însă darul Duhului Sfânt, ca să poată pricepe înşelarea
ce i-a animat, americanii au raţionalizat sensul profetic al Apocalipsei 228 şi au nesocotit alte texte din
Sfânta Scriptură, în care se spune clar că împărăţia lui Hristos nu va avea sfârşit 229. De altfel, veşnicia
împărăţiei o mărturisim cu toţii, când rostim Crezul, aşa cum au hotărât Sfinţii Părinţi purtători de Duh, la
Sinodul constantinopolitan din anul 381. În ce ne priveşte pe noi ortodocşii, noi deja ne găsim în împărăţia
harului lui Dumnezeu, avându-L ca protector pe Hristos până la sfârşitul veacurilor. 230 Ca urmare,
Sf.Biserică a luat atitudine chiar din primele veacuri împotriva adepţilor ereziei milenariste, atrăgând
atenţia tuturor că Evanghelia nu învaţă despre un mileniu pământesc (cum învăţau ereticii montanişti în
secolul II), ci despre împărăţia cerească. Dar oricâte superstiţii eretice s-ar face, ele nu pot să clintească
nicicum mărturisirea pe care o face Duhul Adevărului...
Răzvrătirea apocaliptică a „iniţiaţilor” S.U.A. a crescut vertiginos, de la o zi la alta, zelul lor
contagios revărsându-se peste tot globul ca o avalanşă dezlănţuită. Având iluzia că au „decriptat” toată
lucrarea tainică a Duhului Sfânt, organizaţia americană „martorii” lui Iehova au năucit omenirea cu
arianismul antihristic al neîntrupării lui Dumnezeu şi cu erezia milenaristă, în solidaritate cu adventiştii
care, „profetic”, îl şi „vedeau” venit pe Domnul pe pământ! Cum toate „profeţiile” lor au eşuat lamentabil,
Creatorul refuzând să fie robul voinţei creaturii, entuziasmul religiozităţii americane pentru o „fericire

226
„Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că şi ei au biserică şi
taine”(Sf.Ciprian al Cartaginei);
227
„Cine vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe
Mine”(Mt.10, 49);
228
“Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani”(Apoc.20, 4-6);
229
„Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”(Lc.1,33)
230
(Mt.28, 19-20);
pământeană” s-a transformat rapid şi într-un elan în plan politic. La iminentul „eden pământesc” al
visătorilor americani, s-au coagulat, cu sprijinul financiar al antihriştilor din masoneria evreiască, variate
proiecte ale administraţiei de stat ce au împânzit mapamondul cu conceptul de globalizare. De la
cancelariile de stat, până în straturile cele mai de jos ale societăţii, nu se mai vorbeşte nimic altceva decât
despre fericirea comună într-o preconizată unitate în diversitate a locuitorilor planetei. Chiar forţat, la o
adică... Noua lor Eră, într-un „previzibil” rai pământesc, L-ar „împăca” pe Hristos cu idolii şi pe
adevăraţii creştini cu blasfemiatorii! Or, o pace improvizată ca aceasta, de s-ar şi însoţi cu o viaţă
virtuoasă a oamenilor, n-ar fi de nici un folos în absenţa credinţei sănătoase şi a unirii duhovniceşti.231
Acum, adevăratul creştinism, pe care nu l-au cunoscut niciodată în mod real americanii,
administraţia de la Washington îl sacrifică cu nonşalanţă invocând principii aparent nobile ca pacifismul,
bunăstarea, securitatea între naţiuni etc. O lume întreagă priveşte, încordată, cu ochii aţintiţi la unison,
„salvarea” care vine de la S.U.A.- considerată ca cea mai prosperă ţară din lume – şi de la Casa Albă – al
cărei preşedinte este prezentat ca cel mai puternic om de pe planetă (atât de „puternic” este preşedintele
Barack Obama, de exemplu, că a şi refuzat să continue tradiţia depunerii Jurământului cu mâna pe Biblie,
la recenta sa investire în funcţie!)... Dar noi suntem „neştiutori” şi ne facem că nu înţelegem ce se
întâmplă la cele mai înalte niveluri... Nici nu suntem capabili a „pricepe” încotro bate faptul că, în slujba
politicilor de laicizare ale liderilor de stat americani, se află şi „instrumente” operaţionale, în orice colţ al
Terrei, ca O.N.U. şi U.N.I.C.E.F! Oricum, nu întâmplător ex-secretarul de stat american Henry Kissinger
sublinia insistent în discursurile sale diplomatice că „globalizarea este impunerea modelului american”,
sugerând fără echivoc necesitatea rolului coordonator al S.U.A. faţă de toate naţiunile pământului.
Cu proiectul globalizant, promovat de S.U.A., s-au solidarizat ecumenişti din toate religiile lumii.
Ecumeniştii au şi înfiinţat, pe post de „purtător de cuvânt”, Consiliul Mondial al Bisericilor, în 1948, ale
cărui decizii „democratice” niciodată nu vor putea fi influenţate de numărul minoritar al pseudo-
reprezentanţilor Ortodoxiei noastre. Acest C.M.B., ca o rotiţă cu rol determinant în angrenajul complex al
arhitecturii unei noi ordini mondiale, urmăreşte unirea tuturor religiilor într-un unic centru de putere
politică şi o convergenţă a economiilor ce va culmina cu intrarea în uz a... monedelor virtuale. Scoaterea
din circuit a banilor va lăsa loc tranzacţiilor comerciale efectuate, atenţie, prin scanare. Din structura
organizatorică a C.M.B., printr-o „tovărăşie interzisă”232 ce s-ar putea solda cu fisuri dogmatice
intolerabile, fac parte şi persoane din Sf.Biserică Ortodoxă Română. Necofundându-se însă cu o asemenea
orientare, ceea ce constituie o cinstire a martirajului creştinilor care au luptat în catacombe împotriva
sincretismului religios, au luat atitutidine publică faţă de parodierea creştinismului şi a dogmelor
personalităţi ca: părintele Arsenie Papacioc 233, părintele academician Dumitru Stăniloae 234, Nichifor
Crainic235, Mircea Eliade236 etc. Cât priveşte complicitatea „fraţilor” români ce frecventează C.M.B,
aceasta trebuie însă privită ca pe ceva strict particular, întrucât în poziţia sa oficială, Sf.Biserică Ortodoxă
Română nu aduce, în numele ecumenismului, modificări dogmei şi nici nu se consideră ca parte integrantă
în proiectul unei ordini generale anticreştine. Totuşi, să fim foarte vigilenţi la faptul că a cunoaşte dreapta
orânduire a lui Dumnezeu, continuînd a păstra o legătură nepotrivită cu păcătoşii (a se reţine că
mahomedanii, budiştii, brahmanii, hinduiştii, şintoiştii sunt păgâni care, având o pondere de 40% din cei
declaraţi religioşi în lume, sunt închinători la idoli sau la diavoli; ereticii neocreştini (greco şi romano-
catolicii, protestanţii, anglicanii), estimaţi ca fiind în jur de 25% din cei declaraţi religioşi, provin din
spaţii geografice unde păcatele contra firii sunt protejate de lege fie pe faţă – recunosc dreptul la
„căsătorie” al persoanelor de acelaşi sex Belgia, Olanda, Spania, Canada – fie făţarnic – parteneriatul civil
a două persoane de acelaşi sex figurează în Austria, Belgia, Croaţia, Cehia, Danemarca, Elveţia, Finlanda,
Franţa, Germania, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Anglia, Ungaria, Olanda, Norvegia, Portugalia, Slovenia,
Suedia, Italia), te face vrednic de moarte237. S-a ajuns până acolo încât „fraţii” noştri anglicani, zicându-şi
„creştini”, chiar îi sprijină pe homosexuali!

231
„Nu este (pacea-n.a.) aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost(...), ci ea vine de la unirea
duhovnicească”(Sf.Ioan Gură de Aur);
232
„Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”(1Cor.15,33);
233
„Ecumenismul este o problemă ce nu va reuşi niciodată(...), nu e o creaţie a masoneriei, e a diavolului”;
234
„Ecumenismul este pan-erezia timpului nostru(...), este produsul francmasoneriei; iarăşi vor să relativizeze
credinţa adevărată”;
235
„A pune creştinismul... pe picior de egalitate cu mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului
religios, este o imposibilitate”;
236
„Luciferismul omului modern nu constă în împotrivirea lui faţă de Dumnezeu, ci în împotrivirea lui prin imitaţie
vulgară a lucrării lui Dumnezeu. Imitaţie şi contrafacere – iată adevăratele stigmate ale luciferismului”;
237
„Plini fiind de toată nedreptatea(...) neînţelepţi, călcători de cuvânt... aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a
lui Dumnezeu, ca cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi
încuviinţează celor care le fac”(Rom.1,32);
 Vai însă de cel care a uitat că păcatele străine, la care ne-am făcut co-părtaşi prin comuniunea cu
semenii greşiţi, vor cântări greu în momentul Dreptei Judecăţi ce va să vină, atunci când vom răspunde şi
pentru ce puteam să facem şi n-am făcut. Vom da socoteală, de pildă, dacă nu am zis nu nelegiuirii, ci
doar da sau poate.
Cum Iisus îi condamna pe cei ce-şi ziceau iudei şi nu erau, la fel şi noi, dacă nu cumva suntem
atinşi de aceleaşi păcate, să-i mustrăm pe cei ce-şi zic creştini şi nu sunt. Pentru că neocreştinismul,
proslăvind deşertăciunea şi păcatele în toată plinătatea, îl are ca ingenios autor pe marele imitator al lui
Hristos, Antihrist. El va veni în lume sub flamura unui fals mântuitor, ca propovăduitor al unui adevăr
aparent. Duhurile supuse lui vorbesc şi astăzi, peste tot, savant, pregătindu-i venirea printr-o filosofie
eretică insuflată omenirii de diavol şi ridicată la rang de religie ca să ne amăgească. Ne vor ispiti cu sânge
rece, aducându-ne cu o viclenie de neînchipuit, cum elocvent mărturisea părintele Serafim Rose, un „neo-
dumnezeu”238 atât de „bun” încât: nu va spune că doar creştinismul este singura cale de mântuire; nu va
considera că doar Tainele Sf.Biserici Ortodoxe sunt sfinţitoare şi mântuitoare; nu va spune că ereticii şi
schismaticii s-au rupt complet de trupul Sf.Biserici; nu va mărturisi că Iisus e Fiul Unul-Născut al lui
Dumnezeu, fiindcă se va identifica cu cel pe care îl aşteaptă toate religiile: Maitreya şi Bodhisattva la
budişti, Krishna la hinduişti, mesia la evrei, Hristos la creştini şi Imam Mahdi la musulmani; nu va cere
oamenilor să creadă într-un singur Dumnezeu, o singură învăţătură de credinţă, o singură Sf.Biserică, un
singur Adevăr... Toate aceste aberaţii se vor regăsi într-o nouă-biblie universală, fără a pomeni de Rai şi
iad, în care Hristos este limitat la un simplu iniţiat. Falsa biblie a vremurilor ce vor veni va mărturisi că
toate religiile sunt unite în „duhul” unui singur Dumnezeu, că oamenii pot deveni dumnezei fără
Dumnezeu şi că înainte-mergătorii venirii lui Antihrist sunt... cei ce vor pretinde a crede în Iisus.
În acele cumplite vremuri, „oamenii de cultură” vor susţine că civilizaţia şi cultura păgână ar fi
„superioară” celei creştine. De fapt, un fel de precedent a fost creat în 1937, când Sf.Sinod al B.O.R. a
condamnat masoneria, după exemplul Sf.Sinod al B.O. a Greciei, în 1933, deoarece masonii evrei îi
„consideră pe evrei superiori creştinilor”. Francmasonii sunt interesaţi de discreditarea creştinilor,
întrucât evreii nu L-au recunoscut pe Iisus ca Dumnezeu şi ar dori, în tendinţa de a „controla” cursul
istoriei cu monopolul lor financiar, să-i determine şi pe credincioşii din spaţiul creştin să se lepede de
Hristos.
Modificarea mentalităţilor colective, survenită în urma duhului ecumenist ce vizează scoaterea
lui Dumnezeu din om şi demonizarea lui, a început în S.U.A. şi Anglia în urmă cu mai bine de 100 de
ani. Au pus din greu umărul, la provocarea marii apostazii creştine, francmasoneria condusă de demoni şi
etalată vizibil de protestanţii lui Luther239, cel care, în traducerea germană a Bibliei, a trunchiat un pasaj,
îndreptat însă după moartea lui. Protestanţilor de mai târziu le aparţine ecumenista „ teorie a ramurilor”,
prin care comparau Sf.Biserică cu un arbore având mai multe ramuri – formate din protestanţi şi alţi
eretici – n.a), neoprotestanţi(„Martorii” lui Iehova, baptiştii, penticostalii, adventiştii), Bahaii şi, ca un
dirijor al „simfonei lui Antihrist”, catolicii (ei au dezvoltat „teoria celor doi plămâni”, lansând supoziţia
eronată că ortodocşii şi catolicii ar face parte din „biserici-surori”)! Ei sunt însă înaintemergătorii lui
Antihrist, cei care, într-o Europă catolică şi protestantă, şi-au propus să umilească dogmatic popoarele
ortodoxe din Balcani şi să instituie pe pământ o „pace” aducătoare de moarte duhovnicească.
Acum, în Europa, cel puţin, unirea religioasă s-ar vrea a fi sub egida papalităţii, ale cărei
„simboluri” atât de mediatizate, papa Ioan Paul al II-lea şi maica Tereza, şi-au trădat dogma catolică cu o
erezie şi mai mare – ecumenismul. Primul dintre „simboluri” mărturisea deschis că toate religiile sunt
bune, ajungând să se roage chiar şi cu vrăjitorii, şamanii şi hinduşii, iar cel de-al doilea „simbol” neglija
rolul întrupării lui Hristos şi ne invita să-L acceptăm fiecare după religia pe care o are în minte 240 ... nu
după cum a vrut El să se descopere oamenilor... Păstrând însă proporţiile între cele două „simboluri”
catolice, impactul cel mai mare asupra lumii l-a avut papa Ioan Paul al II-lea, a cărui nemaipomenită
perseverenţă în marea erezie ecumenistă, cum se va demonstra mai jos, a fost repudiată ferm de unul din
cei mai admirabili sfinţi ai Ortodoxiei contemporane 241 .

Papa Ioan Paul al II-lea - erezii şi erori dogmatice

238
„Omul modern a creat un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul noilor vremuri”;
239
„Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă”(Iacov 2,24);
240
„Dacă îL întâlnim pe Dumnezeu faţă în faţă şi îL acceptăm în viaţa noastră... devenim hinduşi mai buni,
musulmani mai buni, catolici mai buni, orice ar fi – mai buni. Trebuie să îL acceptăm pe Dumnezeu aşa cum există
el în mintea noastră”;
241
„Ecumenismul e numele de obşte al pseudocreştinismului şi al falselor biserici din apus. El cuprinde în sine
întregul umanism european, în frunte cu papismul(...) Aceste erezii înlătură pe Hristos, Dumnezeu-Omul, punând în
locul lui pe om(papa)” – Sf.Iustin Popovici;
 ÎNVĂŢĂTURA CATOLICĂ
Copiii au nevoie de botez pentru mântuire
Numai catolicii se pot închina lui
Dumnezeu
Duhul Sfânt nu-i dătător de viaţă pentru
eretici
Dacă cineva se roagă cu ereticii, el singur
este eretic
Biserica catolică este singura misiune
apostolică
Libertatea conştiinţei este o boală
Numai catolicii sunt creştini
Hristos nu se află în toţi oamenii
Credinţa adevărată nu se află în afara
Bisericii
Noua ordine mondială este rea
Fără credinţa catolică este imposibil să fii
bineplăcut lui Dumnezeu
Evreii neagă credinţa în Hristos
Masonii sunt fiii diavolului
Ereticii sunt fiii diavolului
Sinoadele ecumenice trebuie să apere
adevărul
Noua ordine mondială este o conducere a
terorii
Ereticii sunt duşmanii noştri
Erezie este când ne rugăm cu ereticii
Rugăciunea cu ereticii pentru „unitate”
este erezie
Nimeni nu se poate ruga cu ereticii şi să
rămână catolic
Biserica este forul suprem al păcii
Este erezie să spui: toate religiile sunt
adevărate
Modernismul încearcă să distrugă
Biserica
Rugăciunea cu religiile false, pentru pace,
este erezie
Papa nu se închină diavolului
Abrevieri:
- CH - Crossing The Threshold of Hope , by John Paul II, Alfred A.Knopf, Inc, 1994;
- CT – Catechesi Tradenendae, Exhortation of John Paul II, oct.16, 1979, Pauline Books;
- LOR - L' Obsservatore Romano, Vatican City, Italy, English edition;
- PA – The Pope Comes to America, Publication international, Ltd. Stokie, IL, 1987;
CREDINŢA PAPEI
Se pot mântui fără botez – Ev.99,
3/25/1995
Musulmanii se închină lui Dumnezeu Cel
Unul Adevărat – Ch:141/1991
Duhul Sfânt foloseşte sectele ca mijloc de
mântuire – CT:32;10/16/1979
Trebie să ne rugăm cu ereticii pentru
unitate – UUS:21, 05/25/1995
Sectele eretice au o misiune apostolică –
LOR, 06/101998
Libertatea conştiinţei este un drept al
omului – 09.01.1980
Ereticii sunt creştini – LOR 12/23/1982
Fiecare om este unit cu Hristos –
RH:13/3/1979
Ereticii au credinţă apostolică – US:62,
05/25/1995
Noua ordine mondială este unitate sfântă
–PA.39, 1987
Dumnezeu îi iubeşte pe eretici, păgâni –
PA: 48, 1987
Evreii sunt fraţii noştri mai mari în
credinţă – CH 99/1994
Masonii sunt fii ai lui Dumnezeu Tatăl –
LOR, 05/22/1984
Ereticii sunt fraţii noştri în Hristos –
LOR, 9/16/1980
Nu – CH 162, 1994
Noua ordine mondială este necesară
pentru om – PP809/09/02/1981
Ereticii sunt fraţii noştri – UUS.
05/25/1995
Este iubire când ne rugăm cu ei – UUS
21, 05/25/1995
În 1991, papa s-a rugat cu luteranii pentru
unitate – UUS 25, 05/25/1995
Catolicii pot primi Împărtăşania de la
eretici în mod legal –UUS 46,05/25/1995
NU este for suprem al păcii şi dreptăţii –
PP 112, 10/02/1979
Biserica Catolică respectă tradiţia
spirituală islamică –PP 2443, 08/10/1985
Modernismul reînoieşte şi uneşte Biserica
lui Hristos – CH 76, 1994
Rugăciunea cu religiile false poate aduce
pace CH: 81, 1994
Papa Ioan Paul al II– lea s-a rugat cu
vrăjitorii, numindu-i „duhuri” – LOR,
08/11/1985
 - PP – Path to Peace, A.Contribution Liturgical Publications Inc., Brookfield, WI, 1987;
- RH – Redemptor Hominis, Encyclical of John Paul;
- UUS – Ut Unum Sint, Encyclical of JoHn Paul II, May 25, 1995, Pauline Books;
- EV – Evangelium Vitae , Encyclical of John Paul II, March, 25, 1995, Pauline Books;
- CT – Catechesi Tradendae, Exhortation of John Paul II, oct.16, 1979, Pauline Books;

În pregătirea popoarelor pentru un sistem economic absolut, se va genera cernerea grâului de

neghină şi mulţi fraţi242 de-ai noştri, „creştini” ecumenişti 243, vor considera că trierea noastră după
cerinţele Bibliei ameninţă ordinea publică 244 şi vor incita forţa autorităţii de stat împotriva noastră. A şi
venit peste noi vremea când păcatelor li se spune „drepturile omului”, cerându-ni-se respectarea
regulamentelor lor245 în dauna legilor lui Dumnezeu.
O altă cale, decât lupta cu păcatele, aşa cum i-a înfruntat Hristos pe iudei şi păgâni, iar
Sf.Apostoli şi martirii pe eretici, nu avem. Să ne asumăm eroic demnitatea de creştini, indiferent că vom fi
admonestaţi, maltrataţi, izgoniţi sau omorâţi. Să le lăsăm copiilor noştri moştenirea adevăratei comori –
dreapta credinţă.

Păcatul îl invită pe Antihrist

Pentru oricine se abate de la calea învăţăturii lui Dumnezeu, mântuitoare, păcatele sunt nişte
rătăciri. Numai călindu-ne în focul ispitelor, în suferinţe asumate de noi şi miluite de Domnul, vom intra
în mult râvnita Împărăţie a lui Dumnezeu. Ultimul obstacol în lume, Antihrist, nu îi va putea opri pe
creştinii al căror har le asigură definitiv victoria... Oricât de multe ar fi încercările rânduite nouă în drumul
spre Rai, dacă le înţelegem ca pe binecuvântate cercetări ale credinţei, niciodată nu vor depăşi puterea
dată nouă de Domnul ca să le înfrângem. Ar fi, totuşi, de preferat, cum şi cerem în rugăciunea Tatăl
nostru, ca Domnul Dumnezeu să ne ferească inimile smerite de cursa ispitelor, de subtilitatea lor uneori
atât de insesizabilă... Căci nestatornicia minţii noastre în inimă, părăsind chiar şi pentru o clipă cugetarea
la Dumnezeu, ne aruncă în ispita de a gândi fie la păcate, fie la oameni. Altfel spus, a-L pierde pe
Dumnezeu din gânduri echivalează cu însăşi a pierde iubirea şi, cu ea, raiul... Chiar şi cu o secundă de
neatenţie! Oare nu doar o clipă de neatenţie le-au trebuit protopărinţilor noştri, Eva şi Adam, ca în mintea
lor să se înscăuneze diavolul ispititor 246 şi, prin a lor cădere, să intre în lume păcatul? Moartea?
Blestemul?... Iată deci cum consimiţirea noastră la păcat aduce cu sine sinuciderea sufletului şi mergerea
în focul cel nematerialnic şi veşnic al iadului 247. Încă de atunci, din Eden, s-a arătat cum firea omului, în
care Dumnezeu a sădit primul impuls al cunoaşterii de a face binele şi a evita răul, a fost surpată de
acceptarea pustiitorului păcat şi schimbată în rău. Aşa s-a ajuns la izgonirea din rai a celor care, de

242
„Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini, îi vor prigoni cu atât mai lesne
pe veritabilii creştini(...) Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţii de stat”(Sf.Ignatie
Briancianinov);
243
„Cum este posibil ca unii ierarhi ortodocşi care participă la viaţa Bisericii, să poată fi membri activi într-o
organizaţie religioasă unde Sf.Treime este respinsă, unde ceilalţi participanţi cred că Biserica lui Hristos este
sfărâmată în bucăţi şi că fiecare sectă este o parte din acest întreg, dar mai ales însăşi Biserica Ortodoxă de Răsărit ar
reprezenta un fragment”(Mitrop.Irineu al Samosului); „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin
slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă: arhierei, preoţi de mir,
călugări sau mireni. Înapoi la Sf.Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sf.Părinţi ale celor 7 soboare ecumenice, altfel la
iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu” (Păr.arhimandrit Arsenie Boca, +1989);
244
„Al lor cult al trecutului(creştinismul – n.a.)... şi pe fanaticii religioşi, care trăiesc şi mor conform Bibliei”(Guy
Ferhofstadt, preşedinte al Consiliului U.E., prim-ministru al Belgiei);
245
„Ştii unde este dogma? Întâlnirea noastră, apropo de biserică şi apropo de ceea ce se întâmplă acum, întâlnirea
noastră cu Occidentul, cu societatea secularizată, este ca în povestea aceea, spusă de Lev Tolstoi. A trecut o dată prin
faţa zidului Kremlinului şi a văzut un cerşetor, un om în vârstă, şi, normal, a băgat mâna în punguţă să-i dea doi bani.
Dar, în clipa aceea, spune el, a ieşit foarte francheş gardianul şi bietul bătrân a fugit. Şi eu, spune Tolstoi, m-am uitat
la gardian şi am zis: Dumneata ştii să citeşti? Şi gardianul a avut, aşa, o clipă de cutremurare şi a zis: Da, dar de ce
mă întrebi?; Ai citit Evanghelia?; Da!; Păi, nu spune acolo că omul să fie milos, să dăruiască? Şi, spune Tolstoi,
Pentru o secundă, l-am simţit cutremurat, după care o lumină total nouă a venit în ochii lui, care-i dădea aşa,
sentimentul de siguranţă. Dar dumneata ştii să citeşti?, l-a întrebat gardianul pe Tolstoi. Da, dar de ce?; Ai citit
matale regulamentul? Deci, întâlnirea între Evanghelie şi regulament este întâlnirea dintre România şi Europa
secularizată” (Dan Puric);
246
„Nici nu daţi loc diavolului”(Efes.4, 27);
247
„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit
diavolului şi îngerilor lui”(Mt. 25, 41);
bunăvoie, au căzut în păcat aruncându-se în întuneric şi ne-au transmis nouă, sub îndemn demonic, ispita
lăuntrică a trupului248 contra duhului...
Ce agere forţe, văzute şi nevăzute, se aruncă însă asupra noastră! Cauzele ample ale ispitelor,
exceptându-le pe cele din firea noastră înclinată spre păcat, mai rezultă şi din capcanele ce ne sunt întinse
de diavoli şi de lume. Din „ghearele” lor, iscusite, doar rugăciunile ne pot salva şi curăţa inimile de
întinare. Păcatul, sinonim cu răul, loveşte cu intensitate diferită bunătatea, puterea şi înţelepciunea lui
Dumnezeu. Când îl săvârşim, jignim autoritatea divină, hulim, călcăm şi distrugem poruncile date nouă de
Creator. Îi dovedim lui Dumnezeu că nu îL ascultăm, nu îL cinstim. A păcătui înseamnă a ne rupe de
Dumnezeu, a-i invita în noi pe diavoli şi, în definitiv, pe duhul antihristic. La o adică, chiar o mică fisură,
în slăbiciuni şi neatenţii, este suficientă ca păcatele ce le facem cu gândul, cu vorba şi cu fapta să ne
slăbească puterea sufletului în a-L cunoaşte pe Domnul, a-L dori şi a-i împlini voia. Devenim, în
săvârşirea păcatelor, lucrători ai fărădelegii 249, îndepărtaţi de Împărăţia lui Dumnezeu. Ne cufundăm în
păcate, părăsiţi de har, robi250, slăbiţi în credinţă şi vrednici de plâns. Realmente, negândind la Dumnezeu,
suntem egoişti şi mândri că însemnăm ceva – o patimă ce închide uşa minţii în faţa voinţei harului lui
Dumnezeu de a intra la noi. Să ne ferim ca, păcătuind, să atragem pedeapsa eternă şi osânda morţii
veşnice.
Mai ales când ne aflăm la greu, Domnul nu ne uită. Cât ar fi omul de păcătos, dacă are
pocăinţă251 sau o sinceră părere de rău252, Dumnezeu îl ascultă şi îi transformă întunericul inimii în lumină.
Celui ce a căzut în slăbiciune, conştient în rugăciune de nimicnicia lui, Domnul îi vine în ajutor. Îl avem
ca exemplu pe regele David, alesul lui Dumnezeu, care a păcătuit cu femeia lui Urie. El s-a căit cu duh
umilit şi inimă înfrântă, dar acela ce continuă a păcătui 253 aduce stricăciune sufletului mult mai mult decât
o poate face ciuma254.
În zilele de faţă, pe continentul nostru se înmulţesc tot mai ameţitor pricinile ca, în mânia Sa,
Dumnezeu să grăbească sfârşitul lumii. Europa, ca un sicriu ambulant, este o fabrică de idoli. Din ce în ce
mai puţin se aud vorbe despre nemurirea sufletului, în schimb idolatrizarea deşănţată a trupului umple
ecranele televizoarelor şi monitoarele calculatoarelor. Până şi la cei mai neaşteptaţi oameni, ruinaţi în
adâncul lor de superficialitate, au împrumutat de la americani o „morală de maimuţă” şi, fără a-şi pune cu
adevărat încrederea în Dumnezeu, înclină a năzui în progresul... dezumanizant. Filmele cultivă
neseriozitatea în cadrul familiilor, tutuirea obraznică a părinţilor de către copii neascultători, imoralitatea
relaţiilor dintre bărbaţi în vârstă şi adolescente, încolonarea telespectatorilor într-o turmă ale cărei reacţii
sunt „stimulate” de aplaudaci, banalizarea răului prin captarea simpatiei publice faţă de monştri S.F.,
propagarea cultului necreştin al vrăjitoriei după modelul personajului demonic Harry Potter, raporturile
sexuale (denaturate) din afara căsătoriei nu mai sunt considerate ca păcate, ci expresia unei iubiri
garantate ca „drept al omului”, scene de comedie grotească în care eroii declară, pur şi simplu, că îşi
doresc să ajungă în „iadul atotrâzător” etc. Ce sărăcie duhovnicească, ce îndrăcire în masă, ce teren „bun”
pentru a domni Antihrist...
Nu are nici un fel de relevanţă că suntem, azi, contemporanii unor vremuri în care, ca o culme a
sfidării şi a iresponsabilităţii morale, preacurviei i se spune... iubire. Cu o aşa decădere, nu facem altceva
decât să profanăm lucruri sfinte: iubirea este cu totul altceva şi exclude orice formă de păcat... Desigur,
aşa, lumea nu evoluează. Din contră. Involuţia societăţii a „uitat” de frumuseţea relaţiilor interumane, de
fidelitate, amestecându-le pe toate 255. Legea nu are însă nici o tangenţă cu fărădelegea, aşa încât învoirea
noastră la gravitatea păcatelor ţine cont de următoarea lor clasificare:
Păcatele faţă de Dumnezeu sunt contrare celor trei virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi
dragostea. Ele lezează poruncile divine şi lovesc în persoana lui Dumnezeu, culminând cu cele ce se

248
“Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din
lume”(1In.2,16);
249
„Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”(Mt.7, 23);
250
„Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”(In.8, 34);
251
„Dumnezeu nu judecă pe creştin că păcătuieşte, ci pentru că nu se pocăieşte. Pentru că a păcătui şi a se pocăi este
omeneşte, dar a nu se pocăi este semnul diavolului”(Sf.Nifon);
252
„O adâncă părere de rău e tot un plâns, cu lacrimi nevăzute”(părintele Arsenie Papacioc);
253
„Păcatul învederat creează o atmosferă de iad, un mediu natural beznei păcătoase din care iese fiara”(Sf.Teofan
Zăvorâtul);
254
„Ciuma cea mai grozavă şi trăznetul nu pot face atâta stricăciune şi atâta prăpăd cât face pentru suflet
păcatul”(părintele Arsenie Papacioc);
255
„Apoi n-a fost destul că au rătăcit întru cunoaşterea lui Dumezeu, ci, vieţuind – din întunericul minţii lor – în
război necurmat, au numit pace atâtea rele(...) Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci unul pe altul
ucidea prin viclenie sau îl batjocorea prin desfrânare...(...) Desfătările lor sunt nişte bucurii smintite, proorociile lor
sunt mincinoase, ei trăiesc în nedreptate şi jură strâmb cu uşurinţă” (Înţelepciunea lui Solomon 14, 22-28);
împotrivesc acţiunii sfinţitoare a Duhului Sfânt(nu se iartă)256, ca o sfidătoare culme a urii faţă de
Hristos257. Cine a păcătuit, astfel, are nevoie de o formidabilă pocăinţă de iertare;
Păcatele faţă de noi înşine şi de aproapele încalcă porunca atitudinii noastre morale faţă de
lumea creată:
- păcate capitale: mândria, iubirea de argint (avuţii), desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia,
lenea;
- păcate strigătoare la cer: uciderea(şi uciderea pruncilor), nelegiurea contra
firii(homosexualitatea, lesbianismul), oprirea plăţii lucrătorilor, asuprirea văduvelor şi
orfanilor, batjocorirea şi asuprirea părinţilor 258;
Păcatele străine: răspundem pentru ele când poruncim altora a păcătui 259, când sfătuim pe alţii a
păcătui260, când îndemnăm la păcat261, când ne învoim la păcatul altuia262, când tăcem şi nu înfruntăm pe
cel ce păcătuieşte263, când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătos 264, când ascundem şi apărăm pe
cel ce a păcătuit265, când lăudăm păcatele altora266, când corupem cinstea altora prin purtarea noastră sau
ne lăsăm noi corupţi de alţii267.
Pentru că fug de locurile ce ar putea genera producerea unor astfel de păcate, nelăsându-se ispitiţi
de înşelătoriile lumii acesteia, adevăraţii creştini sunt consideraţi de cei orbi duhovniceşte, cum prezicea
Sf.Antonie, drept nebuni. Şi cât de mult ne-ar ajuta, în marasmul depravării generale 268 stimulate
mediatic, o înălţare a minţii la Dumnezeu şi o smerită metanie. Mai ales acum, când premisa venirii lui
Antihrist stă în trăirea stricată ce inundă tot pământul...
Nu doar în duh, ci şi în trup, sfidarea legilor divine ne întunecă expresivitatea. Deseori înfăţişarea
noastră exterioară capătă forme mai ceva decât spiritualitatea demonică 269, avem reacţii brutale care scot la
iveală sălbăticia instinctelor şi cu ochii aruncăm săgeţi ce trădează o neruşinare nestăpânită. De ce? Pentru
că idolii poftelor nesăţioase, întronaţi în inimile noastre cu puterea ce le-am dat-o, ne-au surpat demnitatea
umană aproape în întregime. Din ce în ce mai mult simţim... nesimţirea şi, o dată cu ea, îndobitocirea
lumii. Pervertirea celor cinci simţuri, paralizate de păcate, ne-au produs explozii devastatoare în angelicul
suflet atât de chinuit prin trup: cu limba, în loc să vorbim cu frică de Dumnezeu şi să tăcem la vreme
potrivită, ne încurcăm în multa vorbire cea păcătoasă 270; cu ochii, în loc a-i păzi de ocazii păcătoase,
suntem robiţi de plăcerile frumuseţii trupeşti 271; cu auzul, în loc de a-l ocroti de glume şi ocări, preferăm
să ne amăgim cu laudele ce ni se aduc; cu mirosul, în loc să-l luăm (retragem) de la mirodeniile ce ne
conduc la patimi desfrânate, îl supunem pur şi simplu poftelor pântecelui 272; cu pipăitul, în loc să-l
excludem din deprinderi, îl folosim pe propriul trup, sau pe al altora, fără să luam în serios riscul la care
ne expunem... De aceea, nezidiţi fiind în duh, ca să vedem curat, să ne întărim cu forţa necesară, insuflată
de Duhul profetic, ca să fugim din calea tăvălugului idolatru: bem 273, ne fălim cu bogăţia274, curvim275, ne

256
Mt.12, 31-32;
257
„Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului
Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au
căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de
batjocură”(Evrei 6, 4-6);
258
Fac.4, 10; 18,20; Ieş.22, 22-24; Iac.5,4;
259
Mt.2,16;Ieş.1, 15-16;
260
In.11, 49-50;
261
Fac.3, 1-15;
262
F.Ap.7, 57-60; 22,20; Efes.5, 6-7;
263
Num.5, 1-31;
264
1Regi 2,23-25; 3,13;
265
Lc.11, 47-51;
266
Iez.13, 18;Rom.1, 32;
267
Mt.28, 12-15; Lc.22, 3-6;
268
„Vizitatorul din orice ţară a secolului XIX, uitându-se la programele noastre de televiziune, la reclamele, filmele
şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi,
care au pierdut orice contact cu realitatea”(părintele Serafim Rose);
269
„Se vor face oamenii mai vicleni decât dracii, fiindcă dracii n-au trup ca să curvească şi să ucidă, ci numai prin
gânduri îi îndeamnă pe oameni”(Sf.Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir);
270
„Cine îşi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul său; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pieirea lui”(Pilde 13,3);
271
„Nu dori frumuseţea ei (a femeii –n.a.) întru inima ta şi să nu te vâneze cu genele ei”(Pilde 6,25);
272
„Luaţi aminte fraţii mei! Covârşirea fiarei şi meşteşugurile vicleniei ei, de la pântece începe”(Sf.Ippolit),
273
„Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi îmbătătoare”(Isaia 5,22);
274
„Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat să nu se
laude cu bogăţia sa”(Ier.9, 23);
275
„Ridică-ţi ochii spre înălţimi şi priveşte: Unde oare nu s-au desfrânat aceia cu tine? Şezut-ai pentru ei lângă cale,
ca arabul în pustiu, şi ai spurcat ţara cu desfrânarea ta şi cu vicleşugul tău”(Ier.3, 2);
mândrim276, minţim277, nu avem pricepere278, preacurvim279, nu avem ruşine280, nu îl preţuim pe
Dumnezeu281 etc. Ce mici suntem, dacă marele prooroc David îşi spunea sieşi vierme şi nu om. Aşa să ne
considerăm şi noi...
Ce s-ar mai putea spune despre tragedia planetară la care concurează, în a ne ademeni, demonii şi
duhul lui Antihrist?... Poate, desigur, faptul că înlocuim, nătângi, podoabele naturii cu Internetul şi
televizorul, trăind viaţa altora decât pe a noastră... Şi ce vedem, pe aceste canale ce ne îndeamnă la păcat,
condamnate de altfel de Sf.Părinţi? 282 Vedem şi constatăm cum se fură oamenilor vremea de mântuire,
cum copiii privesc dezgustaţi la goliciunea mamelor lor, cum relaţiile contra firii sunt prezentate ca ceva
„normal”, cum membrii familiei desfrânează între ei cu sufletul şi cu duhul, cum se întinează sufletele
creştinilor prin amestecarea binelui cu răul, cum se întipăresc în ochi imagini ce nu pot fi şterse de
rugăciuni niciodată sau foarte greu 283, cum în loc să ne adunăm mintea spre a ne cunoaşte – ea ni se
împrăştie în toată lumea, cum fără evlavie se stă cu faţa la ecranul TV sau la calculator şi cu spatele la
icoane, cum considerăm că a fi cât mai original este mai „cool” decât a-L avea ca model pe Hristos, cum
ni se strecoară în suflete o falsă trăire ce năruie dorinţa de rugăciune, cum în loc să vorbim între noi – ne
uităm cum vorbesc alţii, cum certurile iau chipul virtuţii şi se sugerează că osândirea aproapelui este
firească, cum pilulele contraceptive ucid sufletele nevinovate, cum familiile nelegiuite sunt invocate ca
„modele”284, cum femei împodobite285 şi fără de sfială286 nu se mai îmbujorează de ruşine când sunt privite
de bărbaţi, cum femeile se culcă cu femeile şi bărbaţii cu bărbaţii 287, cum femeile sunt dezumanizate şi
reduse la obiecte ale obsesiilor, cum părinţii zâmbesc copiilor – fără a-i certa – când aceştia fac ultima
năzbâtie posibilă, cum slujbele religioase transmise în emisii directe pot să vatăme...

„Cum ai putea să plângi şi ai să te rogi, dacă tu asculţi slujba la televizor tolănit pe pernă?
Aceea-i ascultare de slujbă? Aceea-i batjocură de cele sfinte”(părintele Ilie Cleopa).

Neorânduielile de mai sus „desăvârşesc” dezordinea în mijlocul căreia va guverna Antihrist. Iar
pe cei care modifică rânduiala stabilită de Dumnezeu, Duhul Sfânt revărsat peste Sf.Apostol Pavel ne
îndeamnă să-i certăm288. Dar să o facem, însă, în duhul blândeţii, rugându-ne pentru ei, fără a-i osândi 289.

276
„Ochii celui mândru vor fi smeriţi, mândria celor de rând va fi pogorâtă şi numai Domnul în ziua aceea va fi
ridicat în slăvi”(Is. 2,11);
277
„Pentru că fiecare din ei, de la mic până la mare(...), toţi se poartă mincinos”(Ier.6, 13);
278
„Şi toate acestea sunt numai pentru că poporul meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte, sunt copii nepricepuţi şi nu au
înţelegere”(Ier.4, 22);
279
„O,... cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători”(Ier.9, 2);
280
„Dar se ruşinează ei, oare roşesc, când fac urîciuni? Nu, nu se ruşinează deloc, nici roşesc. De aceea vor
cădea...”(Ier. 6, 15);
281
„Au tăgăduit pe Domnul şi au zis: El nu este şi nenorocirea nu va veni asupra noastră”(Ier. 5,12);
282
„Poruncim aşadar ca de acum înainte în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe table (tablouri), fie altcumva
înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţîţările plăcerilor ruşinoase. Iar dacă
cineva s-ar apuca să facă acest lucru, să se afurisească”(canonul 100 al Sinodului de la Constantinopol, din 692);
283
„Fie le ştergem (imaginile –n.a.) după mult timp şi cu multă osteneală, fie nu le putem şterge deloc. Fie treji, fie în
somn, aceste chipuri nu încetează a ne asupri şi a ne supăra. Într-un cuvânt, îmbătrânim şi murim împreună cu
ele”(Sf.Nicodim Aghioritul);
284
„Cei nelegiuţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor viclean(...) Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi
şi spiţa lor este blestemată. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi care n-a cunoscut pat cu
păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 10-13);
285
„Inel de aur în râtul porcului, aşa este femeia frumoasă şi fără minte” (Înţelepciunea lui Solomon 11, 22);
286
„Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din
păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor
femei temătoare de Dumnezeu”(1Tim.2, 9-10);
287
„De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu o femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor
asupra lor este (...) De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să
se omoare desfrânatul şi desfrânata”(Levitic 20, 10-13); „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci
şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii..., săvârşind ruşinea şi luând
în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”(Rom.1 26-27);
288
„Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei
neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi”(1Tes.5, 14);
289
„Am auzit oameni biruiţi de grăirea de rău şi le-am atras atenţia să nu osândească. Dar ei (...) mi-au răspuns că fac
aceasta din dragoste şi grijă pentru aceia care erau subiectul vorbirii lor de rău. Însă eu le-am spus: Lăsaţi o astfel de
dragoste! Dacă spuneţi că iubiţi, nu râdeţi de un om de rând, ci rugaţi-vă în taină pentru el! Acest fel de a proceda
este plăcut lui Dumnezeu”(Sf.Ioan Scărarul);
 În ce ne priveşte pe noi, văzându-le pe toate, să-L rugăm pe Dumnezeu ca, luminându-ne ochii
cu harul Său, să vedem, acum şi în veci, tot binele. 290

Ziua când Satan va fi dezlegat

Ca vrăjmaşi nevăzuţi ai noştri, în ura lor neîmpăcată pentru că Domnul vrea să le ocupăm
fericirea şi slava pierdută din cer, diavolii ne urmăresc zi şi noapte ca să ne înşele în lucrarea mântuirii şi
să ne piardă cu război pe toţi – de s-ar putea – în iezerul de foc, unde îşi au împărăţia291. Foarte prefăcuţi,
cu tertipuri din cele mai perfide, ei întorc cu vituozitate „artistică” toate lucrurile pe dos. Până şi faptele
noastre bune, ca să nu ne fie de nici un folos, ar vrea să le facem din simţăminte trufaşe... Nesuferind să
vadă purtare îngerească în trup de om, diavolii au o invidie de moarte pentru binefacerile date omului de
Dumnezeu încă de la Facere. Ei, demonii, răspund de felul cum îi încurcă pe oameni în faţa unui
comandant ce a pierdut pocăinţa, ca şi supuşii săi, imediat după cădere. Căpetenia lor, Lucifer, fusese, la
începuturile creaţiei nevăzute, cel mai strălucitor şi mai înţelept dintre îngeri, dar, pentru că şi-a dorit cu
mândrie să urce pe Tronul lui Dumnezeu şi să se facă singur Dumnezeu, a căzut ca un fulger din cer luînd
cu sine mulţime de alţi îngeri. De atunci, Lucifer a devenit vrăjmaş şi hulitor al lui Dumnezeu şi al
oamenilor, conducându-şi ceata demonică proscrisă până la sfârşitul veacurilor. Ca să-şi poată satisface
vanitatea infinită a răutăţii de moarte, Lucifer şi-a stratificat ceata după grade diferite de răutate,
trimiţându-şi supuşii în locuri diferite şi încredinţându-le misiuni din cele mai felurite: unii au ajuns în iad
(în fundul pământului, unde stăpânesc sufletele păcătoase), iar alţii în ape (ridică furtuni pe mare,
primejduind viaţa celor ce călătoresc pe ape), pe pământ (întunecă mintea oamenilor şi îi abate de la legea
Domnului) şi în văzduh (în aer, unde formează gărzile celor 24 de vămi). Aceşti îngeri malefici şi
mincinoşi, cu experienţa lor verificată în mii de ani, îşi propun să clatine lumea lui Dumnezeu prin
simularea unor fenomene din cele mai incredibile. În impostura lor, încercând să semene peste tot îndoială
şi confuzie, diavolii au neruşinarea să facă cele potrivnice lui Dumnezeu292, Lucifer chiar proclamându-se,
cum spunea Theodoret al Cyrului, „cel mai mare dintre dumnezei” şi „dumnezeu tare şi atotputernic”.
Doar cred ei aşa, în pretenţia că îL uzurpă de Dumnezeu anume, că vor convinge lumea să le aducă un
„cult divin”, însă rătăcind-o prin completa pervertire a moravurilor.
Cu harul Domnului, noi, creştinii, ştim şi faptul că adevărul nu este cum ar vrea diavolii să ni-l
prezinte, precum şi faptul că cerul le-a fost închis o dată cu căderea... Nu toţi, însă, gravităm pe aceiaşi
lungime de undă. Oamenilor ce le fac voia, simţindu-se atraşi de demoni spre o viaţă pământească,
Lucifer le este „prinţ”, dar acelora ce îşi pun toată nădejdea în Hristos, Care şi promite o viaţă cerească
din belşug, le este dată certitudinea că numai Atotputernicul Dumnezeu este pretutindeni 293. Nimic nu
poate trece nesupravegheat de Dumnezeu şi nimic nu poate să aibă loc fără încuviinţarea Sa. Diavolul
pare că este prinţ, îi şi place să se considere „stăpân al lumii”, dar nu este... Nu este ce ar vrea, dar nici
inexistent – cum le insuflă, viclean, unora 294. Lucifer şi duhurile lui există, au minte, cunoaştere şi se
feresc de adevăr. Caută, ca nişte lei răcnind turbaţi, să ne înghită. Ei ar vrea ca oamenii să se lege de
suprafaţa lucrurilor, ca de o „ultimă frumuseţe” a realităţii, ademenindu-i spre o astfel de stricăciune tot
aşa cum îi promitea Satana lui Hristos295. Pentru a-şi atinge scopurile, nu contează mijloacele. În tactica
lor perversă, spre amăgire şi tulburare, folosesc strâmb textele din Sfânta Scriptură 296 şi fac rătăciri în
numele Evangheliei. Pe unele pasaje le scot, la altele adaugă versiuni proprii, sfârşind prin a răspândi
învăţături pierzătoare. Discipolii pe care şi-i fac sunt foarte zeloşi, agitaţi, vorbesc neavizaţilor despre
Dumnezeu în cuvinte lipsite de har.
Cursele demonice se întind peste lume de la început şi până la sfârşit. Diavolul este cel care i-a
amăgit şi pe primii oameni, călcătorii poruncii divine Eva şi Adam, scoţându-i din Rai cu momeala că ar
putea ajunge, cum îşi dorise şi el înainte să cadă, asemenea lui Dumnezeu297. Încă de la facerea lumii,
290
„Nu bucatele, ci lăcomia pântecelui este rea; nici banii(sau avuţia), ci împătimirea; nici grăirea, ci deşarta
cuvântare, nici cele dulci ale lumii, ci neînfrânarea..., nici femeia este rea, ci curvia; nici bogăţia, ci iubirea de argint;
nici vinul, ci beţia... Pentru că nu ca să poftim cele ce nu se cade s-au făcut vederea, ci pentru ca văzând zidirile, să
slăvim dintr-însele pre Ziditorul, şi spre a călători noi în cele ce folosesc sufletul şi trupul”(Sf.Petru Damaschin);
291
„Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul
mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”(Apoc.20, 10);
292
„În loc de prooroci, diavolul scorneşte prooroci mincinoşi; în loc de lege, fărădelege; în loc de virtuţi, răutăţi; în
loc de porunci, călcarea lor; în locul adevărului, erezii scârboase”(Sf.Petru Damaschinul);
293
„Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea”(Ps.23, 1);
294
„Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”(marele poet Baudelaire);
295
„Din nou diavolul L-a dus (Iisus –n.a.) pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi
Iisus i-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”(Mt.4, 8-9);
296
Mt.4,6;
297
Fac.3,5;
acest inventator al răului nu conteneşte nicicum să ne introducă în viaţă rânduieli rătăcite şi să ne împingă
să greşim împotriva poruncilor lui Dumnezeu (a se vedea căderile lui Anania, Safira, Iuda etc). Se
împotriveşte evlaviei umane cu mult tupeu... Neruşinarea lui este atât de mare încât a îndrăznit să se certe
cu arhanghelul Mihail – comandantul oştilor cereşti – pentru trupul lui Moise 298, arătându-se făţiş omenirii
păgâne sub chip de „zeu din cer” ce prevestea prin idoli şi cerea adulaţie...
Omenirea avea să fie însă eliberată de sub robia diavolului prin jertfa răscumpărătoare pe Cruce
şi Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, El însuşi ispitit de Satana în pustiu. Din momentul înfrângerii
în faţa lui Iisus, diavolul nu mai are nici un fel de putere asupra părţii botezate a omenirii. Puterea lui a
fost umilită de venirea lui Hristos, Care, conducându-i pe oameni la pocăinţă, a reuşit să-i strice
lucrarea299 şi, apoi, coborând în iad, să-i zădărnicească şi stăpânirea asupra sufletelor morţilor. Însă
puterea diavolilor asupra noastră nu a fost distrusă definitiv, ci doar limitată, dându-ni-se mijloacele
necesare a-l birui.300Acum, între prima şi a Doua Venire a lui Hristos, diavolul se află legat de îngerul lui
Dumnezeu, iar acţiunea lui printre oameni este îngăduită în forme limitate!

„Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de
ani, şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească
neamurile”(Apoc.20, 2-3);

Ingeniozitatea capcanelor diavolului se poticneşte de Sf.Biserică, martirii şi sfinţii zdrobindu-l pe

diavol, după Învierea lui Iisus, cu puterea harului lui Dumnezeu. 301
Tot la fel şi noi, refuzându-i binele aparent pe care ni-l propune în minte, amăgindu-ne fantezia
cu chipuri înşelătoare, suntem datori a i ne împotrivi 302 întăriţi cu puterea lui Hristos303 - prin post,
rugăciune, semerenie, priveghere, Spovedanie, Împărtăşanie, Maslu, Aghiazmă, Sf.Liturghie şi meditaţie
la patimile Domnului, moartea Sa, Învierea, Judecata etc. – şi astfel să luăm cununa veşniciei304. Desigur,
la niveluri ameţitoare, intensitatea ispitelor demonice va creşte înainte de a Doua Venire a lui Hristos,
când Satana va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să amăgească neamurile 305. La sfârşit, vom vedea,
iadul va fi golit de diavoli. Cu toţii vor ieşi pe pământ şi se vor afla în oamenii ce nu obişnuiesc să se
însemneze cu semnul Sf.Cruci.
Din nefericire, omul contemporan s-a îndepărtat atât de mult de ce s-a dorit iniţial a fi, încât, în
unele situaţii, îl întrece pe diavol în răutate. De exemplu, statisticile actuale relevă că aproape 15% din
omenire nu crede în existenţa lui Dumnezeu. Or, cutremurându-se în faţa Domnului, diavolii cred 306. Poate
pentru unii pare surprinzător, dar demonii L-au mărturisit deschis pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu307 şi pe
Sf.Apostoli ca fiind robi ai Dumnezeului celui Preaînalt. Ei cred în Dumnezeu, dar în preocupările lor nu
îi împlinesc voia... Principalele „misiuni” ale vrăjmaşilor constau în a sădi neghină (rău) în ţarina (lumea)
în care Domnul a însămânţat grâu (bine), de a zădărnici lucrarea răscumpărătoare a Domnului, de a
amesteca hotarele aşezate în fire de Dumnezeu, de a-L vorbi de rău pe Dumnezeu înaintea oamenilor 308 şi
invers309, de a ne scoate din harul lui Dumnezeu şi a ne asmuţi unii împotriva altora, de a-l atrage pe om la
o alianţă împotriva lui Dumnezeu şi de a dirija setea omului de îndumnezeire pe căile lor greşite, de a se
împotrivi voii lui Dumnezeu şi a-i târî pe oameni de la credinţă la necredinţă, de a-i sili pe cei ce nu
primesc Evanghelia să facă voia lui310 şi a-i împovăra cu mari nevoinţe spre slava lumească, de a preface
libertatea în anarhie311 şi a prezenta globalizarea ca pe o „împăcare mesianică”, de a-i chinui sălbatic pe
298
Iuda 1,9;
299
“Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta s-a arătat
Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”(1In. 3,8);
300
„Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va
vătăma”(Lc.10. 19);
301
„Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana”(Rom.16, 20);
302
„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor,
împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”(Efes.6, 12);
303
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”(Filip. 4,13);
304
„De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu
numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”(2Tim.4,8);
305
„Şi către sfârşitul miilor de ani (înainte de a Doua Venire a lui Hristos – n.a.) , satana va fi dezlegat din
închisoarea lui, şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului”(Apoc.20, 7-8);
306
Iac.2,19;
307
Mt.8, 29;
308
Fac.3, 4-5;
309
Iov. 1, 9;
310
2Tim.2, 26;
311
„Diavolul începe prin a-şi pregăti dezbinările printre popoare aşa încât, la venirea sa, să fie bine primit”(Sf.Chiril
al Ierusalimului);
oameni după ce îi învaţă să li se închine, de a-şi ascunde uneltirile pierzătoare 312 sub masca binelui şi a
zâmbetelor frumoase313, de a semăna oamenilor cugete pătimaşe întru robirea minţii, de a întuneca mintea
celor mândri şi a-i iniţia în „teologii satanice” potrivnice legilor bisericeşti 314, de a-i arunca pe oameni în
pofte şi patimi ca mânia, zavistia, pizma, iuţimea, ura, dorinţa de înavuţire etc.
Omul, fără o alianţă fermă cu Domnul, dacă nu se spovedeşte curat şi nu se împărtăşeşte, este
pierdut. De aceea, din adâncul firii umane, adiat de har, omul caută necontenit să se împace cu Dumnezeu.
Şi, cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se apropie de om şi îl face pe diavol să fugă.
Demonul fuge, ars de „flăcările” harului, căci nu este altceva decât un supus răzvrătit al Celui ce
stăpâneşte Împărăţia cu toată puterea şi slava Sa. 315 Pentru că nu suportă ca omul să se aşeze în treapta
măririi îngereşti, diavolul îl atacă pe om până la dezumanizare. Până când se săvârşeşte Botezul, diavolul
stă în centrul sufletului nebotezat. El suferă un eşec la Botez, când, zice Sf.Diadoh al Foticeii, diavolul
este alungat din suflet. De atunci duhurile demonice nu mai pot pătrunde în suflet, precizează Sf.Casian,
dar îşi continuă lucrarea duhovnicească cu omul diriguind din creier316, din trup317. Vătămarea lor poate să
fie deseori irecuperabilă. „Bruiajul” pe care îl fac, fără să cunoască planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre
noi, poate să-i conducă pe oamenii fără har în stări extreme, cum ar fi: împietrirea inimii, deznădejdea şi
nebunia. Capacitatea lor de înţelegere este însă limitată. Diavolii, de pildă, nu ne pot citi gândurile, dar
intuiesc punctele noastre vulnerabile după cuvintele spuse şi gesturile făcute. Cu o foarte mare şiretenie,
ne sugerează gânduri fără să ştie dacă inima noastră va consimţi la ele. Aceste duhuri ne urmăresc atent
(unele dimineaţa, altele la prânz, seara şi noaptea), „citind” cu uşurinţă dacă săgeţile sugerate ne-au lovit,
sau nu, sufletul. Deci, aflând din conversaţiile noastre ce anume ne-ar face fericiţi sau trişti, duhurile
demonice ştiu exact cum să ne fure pacea, să ne producă boli şi suferinţe, sau chiar sinucidere. Deşi
demonii văd de la distanţe mari 318, de cele mai multe ori mint şi nu cunosc cele viitoare 319. Noi, în nici un
caz, nu se cuvine să-i admirăm, deşi câteodată vestesc lucruri adevărate. Este înfricoşător ce ne
pregătesc... Războiul lor ascuns, niciodată pe faţă, l-a făcut pe Sf.Antonie cel Mare, care a văzut toate
cursele vrăjmaşului deasupra pământului, să se întrebe dacă există vreun loc să treacă cineva printre ele
fără ca să fie prins...
În lume, datorită răspândirii necredinţei, sunt mulţi oameni cuceriţi treptat de demoni prin:
simţuri, închipuiri, deznădejde, deochi, semeni, slavă deşartă (lucruri pământeşti), boli, înfricoşare
(trăsnete şi voci) etc. Demonizaţilor dintre oameni, impunându-li-se trăsături fizice hidoase, le sunt proprii
insuportarea Sf.Liturghii şi capacitatea supraomenească de a spune păcatele şi numele celor din jur. De
obicei, înstăpânirea demonilor se realizează peste sufletele care conlucrează cu fel şi fel de vicii, fiecăruia
aparţinându-i demoni ce li se arată în diferite chipuri de vieţuitoare320. De fapt, diavolii se preschimbă în
orice chip321, folosesc cuvinte din Sfânta Scriptură şi pot să facă lucruri din cele mai incredibile: în Cartea

312
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de
oameni, şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale,
căci este mincinos şi tatăl minciunii”(In.8, 44);
313
„A născocit (diavolul-n.a.) mii de suliţe ucigătoare, care deseori sunt ascunse sub o mască frumoasă”(Sf.Grigorie
Teologul);
314
„Noi avem poruncă ce spune să anatemizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic, din cele pe care le-au
legiuit Părinţii Bisericii noastre”(Sf.Cuvios Mucenic Cosma Etolianul, +1779);
315
Mt.6, 13;
316
„Diavolul pune stăpânire pe creier, care se află în partea de sus a trupului, şi de acolo comandă tot
trupul”(Sf.Grigorie Palama);
317
„Satana, pentru că nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe
mustul cărnii”(Sf.Diadoh al Foticeii);
318
„Văd (demonii-n.a.) cele ce se întâmplă la mari distanţe”(Sf.Ioan Damaschinul);
319
„Demonii nu cunosc nimic din cele viitoare”(Sf.Ioan Scărarul);
320
„Diavolul poftei (porci, măgari, armăsari), diavolul mâniei (lei), diavolul lăcomiei (lupi, lepoarzi), diavolul
vicleniei (şerpi, năpârci, vulpi), diavolul îndrăznelii (câini), diavolul trândăviei (motani), diavolul curviei (şerpi,
corbi, gaiţe), diavolul patimilor trupeşti (păsări), diavolul plăcerii (foc, cărbuni aprinşi)” – Sf.Grigore Sinaitul(1255-
1347);
321
„Câţi demoni umblă prin văzduh? Dacă Dumnezeu n-ar face decât să le îngăduie să ne arate chipul lor cumplit şi
respingător, ne-am ieşi din minţi”(Sf.Ioan Gură de Aur); „E îngrozitor să vezi draci, pentru că sunt îngrozitori de
urâţi”(Sf.Serafim de Sarov); „Când unul din fraţii noştri călătorea prin acest deşert, găsind o anumită peşteră după
căderea nopţii, s-a oprit acolo şi a dorit să-şi facă rugăciunea de seară înăuntru. În timp ce cânta psalmi după obicei,
timpul trecea şi s-a făcut deja după miezul nopţii. După terminarea rugăciunii, dorind să-şi odihnească puţin corpul
obosit, s-a întins pe jos şi de-odată a început să vadă nenumărate hoarde de demoni venind împreună din toate
direcţiile; pătrunzând într-un şir fără de sfârşit, unii şi-au pierdut şeful, alţii şi l-au urmat. Prinţul a sosit la sfârşit. El
era mai înalt şi mai mare în dimensiuni decât toţi, şi mai înfricoşător la înfăţişare. După ce a fost plasat un tron, el s-a
aşezat într-un tribunal elevat şi cu o judecată atentă a început să examineze activitatea fiecăruia. Unii au raportat că
nu fuseseră în stare să-şi seducă adversarii. Prinţul a ordonat cu reproşuri şi injurii ca aceia să fie alungaţi din ochii
lui Tobit, diavolul Asmodeu a îndrăgit-o pe frumoasa Sarra, ucigându-i, rând pe rând pe cei şapte bărbaţi
ai ei, încă din prima noapte de căsătorie; în Cartea lui Iov, diavolul a produs un vânt care a prăbuşit casa,
omorându-i pe copiii lui Iov; o lumină puternică a inundat peştera Sf.Isaachie, doi demoni arătându-i-se
sub chipul a doi tineri foarte frumoşi; răni adânci şi lovituri a suferit Sf.Antonie cel Mare de la diavolii ce
i s-au arătat sub chip de femei, fiare, târâtoare, uriaşi, mulţime de oşteni; Sf.Serafim de Sarov a fost
ridicat în aer şi lovit cu putere de pământ în vreme ce un trunchi de copac i-a căzut în chilie şi abia au
reuşit să-l scoată afară opt oameni; îi răpesc violent pe păcătoşi(vezi Viaţa Sf.Nil Sorski şi măturiile lui
S.Nilus); omoară ( vezi Vieţile Sfinţilor Serafim de Sarov şi Simion Noul Teolog); apar ca femei şi lasă
impresia producerii unui act sexual (patericul Sf.Ignatie Briancianinov); vor să comunice cu oamenii în
timpul rugăciunii (vezi Viaţa Cuviosului Antonie, mărturiile Sf.Ignatie Briancianinov); vindecă, dar
vrăjitoriile lor nu sunt durabile şi duc la pierderea sufletului (vezi Viaţa Sf.Mucenic Ciprian); tulbură
grozav (vezi Viaţa Cuviosului Antonie); se arată ca fiind Hristos (vezi Viaţa Sf.Pahomie cel Mare);
sfătuiesc despre vindecarea bolilor trupeşti şi pretind că tălmăcesc viitorul (vezi Viaţa Sf.Vasile cel
Mare); generează înfumurare şi mândrie (vezi Viaţa Mariei Egipteanca); se prefac că postesc şi că îL
laudă pe Dumnezeu (vezi Viaţa Sf.Siluan Athonitul) etc. Pe diavoli, ca să-i vezi aevea, trebuie să fii
înaintat în viaţa duhovnicească. Iar dacă nu, mai bine este să nu ai de-a face cu ei. Să fim prudenţi, pentru
că în multe cazuri au fost şi mari asceţi care, înşelaţi de false descoperiri, s-au pierdut în faţa apariţiei
demonilor sub chipul lui Hristos, al Maicii Domnului, al îngerilor şi sfinţilor. În doar o clipă de neatenţie,
fatală, se poate pierde toată nevoinţa. Nici o vedenie să nu primim, ne spunea Sf.Diadoh al Foticeii, chiar
de ni s-ar arăta în persoană Domnul nostru Iisus Hristos. Domnul, văzându-ne temerea, nu se va supăra că,
în smerenia noastră de a nu cădea, am preferat să aşteptăm momentul când îL vom vedea la Judecată. Nu
puţini sunt cei care, primind apariţiile mincinoase şi închinându-se falselor vedenii luminoase, au pierit în
prăpastia osândei veşnice, sau, în foarte rare cazuri, au reuşit să-şi revină din grele suferinţe.
Unde stau, de preferinţă, demonii? „Templul” prielnic al lor îl reprezintă oamenii pătimaşi 322, ale
căror sângerări păcătoase îi atrag ca pe nişte ţânţari 323. Puterea pe care o au, spune Sf.Ioan Gură de Aur, nu
vine din altă parte decât de la oameni. Stările în care cad demonii sunt din cele mai variate, dacă oamenii
reuşesc să-i biruie cu o viaţă petrecută în rugăciuni: se vaită324, jelesc nemângâiaţi, ard, paralizează de
frică atunci când sunt pedepsiţi de sfinţi: au fost bătuţi de Sfinţii Antonie cel Mare şi Andrei, precum şi de
Sfintele Marina, Iustina şi Iuliana.
În faţa oamenilor fără credinţă, diavolii se află în largul celor mai năstruşnice năzbâtii. Chiar
dacă diavolii pot să înfricoşeze cu provocarea unor cataclisme naturale (răstoarnă case prin uragane,
dărâmă oraşe prin cutremure, scufundă vapoare şi îneacă oameni prin furtuni), inclusiv s-ar juca cu
pământul ca cu o minge de nu i-ar ţine Dumnezeu în frâu, să nu ne temem325 de aceste unelte aflate în
mâinile lui Dumnezeu şi care nici nu ne pot „război” mai mult decât ar face-o un... copil 326. Stăpânul
adevărat, al celor văzute şi al celor nevăzute, este Dumnezeu. Domnul poate, doar cu o privire, să
înfricoşeze toată planeta. De aici şi rezultă o mare diferenţă între Dumnezeu şi diavol: Dumnezeu poate,
dar nu vrea; diavolul vrea, dar nu poate... Întotdeauna, chiar şi la sfârşitul lumii, se vor găsi creştini care
să-l învingă cu credinţa lor. Pe faţă, fără nici un ascunziş, Domnul nostru Iisus Hristos este cel care a
propovăduit sfârşitul lui Satan şi al demonilor lui. Au trecut de atunci 2000 de ani, diavolilor fiindu-le
mereu teamă să nu fie pedepsiţi înainte de a le veni ceasul 327, deoarece ştiu că le-a mai rămas puţină
vreme328 şi că focul cel veşnic a fost pregătit special pentru ei329. Până la A Doua Venire, când vor fi

lui, ca fiind inactivi şi indolenţi, reproşându-le cu un răget de furie că îşi irosiseră atât de mult timp şi nu munciseră
deloc. Dar cei care au declarat că ispitiseră pe cei repartizaţi lor, i-a înconjurat cu mari onoruri, cu entuziasm şi în
aclamaţiile tuturor, ca cei mai curajoşi luptători, slăviţi ca un exemplu pentru toţi (…) Unul dintre cele mai rele
spirite a păşit înainte şi a raportat cu bucurie diabolică, ca având o victorie ilustră, că el cucerise în cele din urmă un
binecunoscut călugăr, al cărui nume l-a dat, după ispitiri neîncetate timp de 15 ani, ademenindu-l chiar în noaptea
aceea cu păcatul curviei… La această declaraţie a fost extraordinară ilaritate printre toţi şi el s-a îndepărtat, slăvit
fiind cu mari laude, de către prinţul întunecimii şi fiind încoronat cu slavă. La apariţia zorilor, întreaga mulţime de
demoni s-a făcut nevăzută” (Sf. Ioan Casian, Conferinţele VII-VIII, 12, 16);
322
„Lăcaşul diavolului nu este decât în păcat” (Sf.Ioan Gură de Aur);
323
„Duhurile răutăţii se apropie de noi ca ţânţarii în ţinuturile umede” (Sf.Teofan Zăvorâtul);
324
„Cad (diavolii-n.a) în mare tulburare şi mâhnire când sunt biruiţi de oameni”(Sf.Casian);
325
„Să ne fie frică, aşadar, numai de Dumnezeu... Pe demoni să-i nesocotim şi să nu ne fie teamă de ei”(Sf.Antonie
cel Mare);
326
„În războiul dus împotriva noastră (diavolul-n.a.) nu depăşeşte puterea unui copil. Însă, dacă ne îndepărtăm de
Dumnezeu, atunci diavolul... se îndreaptă cu trufie spre noi şi ne ameninţă, mugind şi scrâşnindu-şi dinţii”(Sf.Ioan
Gură de Aur);
327
Mt.25, 41;
328
Apoc.12, 12;
329
Mt.25, 41;
nimiciţi definitiv, diavolilor li se permite să intre (la fel de uşor ca şi aerul) în oamenii păcătoşi, ieşind „la
atac” din cele mai lugubre locuinţe ale lor: pustiuri, cetăţi, case părăsite, puţuri, lacuri, case de vrăjitori,
locuri de magie, temple şi altare ale idolilor, morminte etc.
Ei atacă. Mereu atacă. În timpuri diferite, când te aştepţi mai puţin! În agonia disperată a
diavolilor, ei vor să-i tulbure pe oamenii slabi cu mustrări de conştiinţă, să-i războiască prin vedere
(imaginea unei fete frumoase poate să ne lupte 40-50 de ani) şi prin imaginaţie (să nu credem în vise, căci
Dumnezeu este în afara simţurilor omului) etc... Să ne ferim de oamenii în care îşi găseşte vrăjmaşul
plăcerea. Creştinii adevăraţi nu bagă în seamă „urâciunile”330 vrăjmaşilor lui Dumnezeu, cărora Satana li
se arată ca Dumnezeu adevărat, indiferent de ingeniozitatea incredibilă a şiretlicurilor demonice şi a
pretinsei lor evlavii creştine: vrăjitori331 ( neagă lucrarea harului), satanişti (posedaţi care îL hulesc pe faţă
pe Domnul nostru Hristos); astrologi332 (proorocul Isaia a prevestit pieirea Babilonului, căzut în păcatul
magiei şi al astrologiei)333, ghicitori334 (oare de ce nu pot să-i găsească pe criminali, sau să ghicească
numerele de la loterie şi rezultatele meciurilor de fotbal?); necromanţi (cheamă duhurile celor plecaţi
dintre noi, dar „vocea” respectivă este a diavolului), horoscopii ( 19 oameni de ştiinţă, laureaţi ai
Premiului Nobel, s-au opus încrederii în horoscoape), magicieni (demonizaţi ce lucrează cu energie
satanică), hipnotizatori, clarvăzători, descântători, fermecători etc. Cei ce se comportă în sensurile de mai
sus sunt ca şi porcii şi câinii din Evanghelie, tratând cele sfinte ca nişte dobitoace. Practicile lor, aflate în
contradicţie cu învăţătura creştină, sunt combătute de Mântuitorul Hristos, înlăturate de Sf.Apostoli şi
anatemizate de Sf. Părinţi. Pentru că s-au pus în slujba Satanei şi a demonilor lui, toţi aceşti impostori sunt
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Satan îl are, ca prieten, pe încă neapărutul conducător unic al lumii Antihrist. Diavolul, făcându-i
pe oameni să se urască între ei, nu face altceva decât să creeze condiţiile optime venirii lui Antihrist. Unii,
poate, se întreabă totuşi ce rosturi anume are diavolul în viaţa omului. În primul rând, diavolii au rolul de
a ne trezi şi, apoi, războindu-ne cu el, de a ne arăta câtă putere avem şi de a dovedi că suntem conştienţi
de comoara ce ne aştepată în Împărăţia lui Dumnezeu. Vina săvârşirii păcatelor nu aparţine însă doar
diavolilor, ci şi oamenilor. Pricina păcatelor noastre nu o poartă întotdeauna Satan, fiindcă omul care
deţine o voinţă slabă şi este nepăsător va cădea şi fără „ajutorul” demonilor. Să fim înţelepţi: diavolii ne
aduc gândul să desfrânăm, dar noi suntem cei ce desfrânăm. Nu diavolii. Lupta cea adevărată, cu el, doar
noi, ortodocşii, putem să o ducem. Fiindcă suntem înzestraţi cu armele cele mai eficiente. În celelalte
religii, „armamentul” este nul şi cel rău are trecere liberă.
La noi, ortodocşii, deşi diavolii au tupeul să participe la Sf.Liturghie şi Lucifer intră şi până în
Sf.Altar, în timpul Heruvicului şi a Vohodului Mare se depărtează. Implicarea lor în cultul divin, în
condiţiile în care lumea deja se află subjugată în adormire duhovnicească, are ca plan scoaterea afară a
celor din biserici. Spre a noastră vindecare sunt şi rugăciunile de lepădare ale Sf.Vasile cel Mare 335, la
vreme de ispită. Noi să luăm aminte la smerenia preotului, ca vas al harului, deoarece nu orice preot (mă
refer la cei încă tributari patimilor) pot să citească fără risc aceste rugăciuni aparte. Smerenia preotului îi
arde pe diavoli, ca în cazul Sf.Antonie cel Mare. Sfântul, considerându-se nevrednic de a-i scoate pe
diavoli din oameni, l-a trimis pe un demonizat la ucenicul său Pavel cel Simplu. Abia atunci demonul s-a
depărtat, strigându-i „Smerenia lui Antonie mă scoate afară”.
Să fim tari. Chiar dacă unii semeni ar zice că ne iubesc, sau ne-ar lăuda, pe toate cele din afară
noi să le considerăm ca vrăjmaşe. Să nu furăm cinstea ce i se cuvine doar lui Dumnezeu, ci să ne
considerăm cei mai răi dintre toţi oamenii. Lumea să o dispreţuim, iar pe noi să ne defăimăm. 336

330
„Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor,
sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune
este înaintea Domnului tot cel ce face acestea”(Deut.18, 10-12);
331
Sf.Mucenic Ciprian, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, stăpânea meşteşugurile demonice de a zbura prin
văzduh, a merge pe apă, a porni vânturile, a face pagubă câmpului, a face ca cerul să tune, să plouă, să salte marea
în valuri etc.
332
„Cei care umblă la vrăjitori sau vrăjesc sau ghicesc în stele, 6 ani să nu se împărtăşească după canonul 1 al
Sinodului Trulan şi după canonul 80 al Sfântului Vasile cel Mare, iar preotul care face aceasta să se transforme în
scrum” (Nomocanonul); „Învăţătura falsă, nelegiuită, a cititorilor în stele şi prezicătorilor de soartă după zilele de
naştere, n-a fost descoperită caldeilor, elinilor, egiptenilor de sus din harul Sf.Mângâietor, ci din înşişi demonii
necuraţi şi vrăjmaşi ai omului, spre pierzania celor care li se încred”(Sf.Maxim Grecul);
333
„Să iasă la iveală şi să te izbăvească acei care măsoară cerul şi iscodesc stelele (...) Iată-i ca pleava pe care o
mistuie focul, aşa vor ajunge ei şi de puterea flăcărilor viaţa lor nu vor putea s-o scape”(Isaia 47, 13-14);
334
„Aduceţi-mi pe unul din aceşti ghicitori şi faceţi-l să-mi spună ce se va întâmpla mâine”(Sf.Ioan Gură de Aur);
335
„Topiţi-vă în rugăciunile de exorcizare”(Sf.Chiril al Ierusalimului);
336
„Dacă într-adevăr vrei să te mântuieşti, ascultă un lucru. Ridică-ţi picioarele de la pământ, înalţă-ţi mintea la cer şi
acolo fii cu gândul tău ziua şi noaptea. Defaimă-te cât poţi, silindu-te a te vedea inferior oricărui om. Aceasta-i
adevărata nevoinţă”(Cuv.Varsanufie);
 Ce importantă ne este cunoaşterea sfârşitului lumii, dar important este să o cunoaştem şi pe cea a
noastră. Atenţie să avem la plecarea noastră din lume. Pentru că cea mai de seamă luptă a demonilor cu
oamenii, spune cuviosul părinte Ilie Cleopa, are loc în ultimul ceas al vieţii noastre. Atunci, de va fi ca
sfârşitul nostru să nu vină prin surprindere, cu inima tare să fim la Hristos cel Răstignit, respingând toate
uneltirile diavolilor prefăcuţi în îngeri de lumină. Nu comportă că ei vor spune vrute şi nevrute... Deşi
pare frumos ce spun ei, în realitate sunt vorbe schimonosite.
Vor diavolii să deznădăjduim, amintindu-ne păcatele ce le-am făcut? Noi să le spunem că
nădăjduim în mila lui Dumnezeu şi că vrem mântuirea. Vor ei să cădem în slavă deşartă, lăudându-ne?
Noi să rămânem în sfânta frică şi să le spunem că tot lucrul bun este numai al lui Dumnezeu. Vor demonii
să ne pierdem în închipuiri, cu arătările lor mincinoase? Noi să le spunem că nu ne trebuie apariţii, chiar
dacă ele ar veni de la Dumnezeu. Pentru toate acestea, Dumnezeu nu se va supăra. Iar de vor vrea diavolii
să ne tulbure pacea, îndepărtându-ne de credinţa cea adevărată, atunci, cu mânie bărbătească şi tare, dar
fără tulburarea inimii, noi să le zicem după sfatul părintelui Ilie Cleopa:
- Tu – Zii, înapoi Satană, mi-e destul ce crede Biserica mea.
- Diavolul – Ce crede Biserica?
- Tu – Sf. Biserică crede adevărul.
- Diavolul – Care adevăr?
- Tu – Ceea ce crede.
Nimeni nu ştie când anume va pleca din lume. Poate azi, poate mâine. Indiferent însă când,
înainte de a merge le Judecată, în faţa Tronului lui Dumnezeu, noi să începem, încă de pe acum, să purtăm
nevoinţe în rânduielile vieţii ortodoxe, plăcute Capului Sf.Biserici. Să ne ferească însă Domnul ca nu
cumva să ne prezentăm în faţa Sa doar cu credinţa cea bună, însă a pierde mântuirea cu o viaţă stricată,
sau, invers, ca ereticii, având poate o vieţuire curată, dar primind osânda pentru dogma în care au rătăcit...

Cutezanţe neîngăduite

Când vorbea poporului de pe Muntele Fericirilor, cu faţa-I plină de Lumină, Domnul nostru Iisus
nu-i fericea pe oamenii geniali, ci pe cei care, cu inimă curată, îL vor urma răbdând suferinţele până la
sfârşit. Câţi n-au fost, de-atunci şi până acum, cei ce i-au încredinţat Lui voia şi, de-acum şi până la
sfârşitul lumii, cei ce vor fi gata să moară pentru adevărul Său? Ce pildă strălucitoare de credinţă ne-a
lăsat „ucenicul pe care-l iubea Iisus”337, Sf.Ioan, cel mai tânăr din ceata fericiţilor Apostoli. Cu ce inimă
tare a rezistat el, într-o dăruire simplă şi inocentă, în faţa marilor încercări în centrul cărora s-a aflat
Mântuitorul lumii: la Cina cea de Taină, cu nevinovăţia emoţionantă a unui gest de supunere
copilărească, Sf.Ioan şi-a rezemat fruntea îngrijorată de pieptul Domnului şi aşa s-a împărtăşit cu Tainele
lui Hristos, apoi, la Răstiginire, pe când privea frânt de durere la suferinţa Fiului lui Dumnezeu pe
Sf.Cruce, Sf. Ioan a primit cuvintele Domnului Iisus prin care îi era încredinţată Maica Domnului.
Fără să şovăie, urmându-L pe Cel Înviat din morţi, Sf.Ioan şi-a luat crucea sa. După ce a
propovăduit credinţa în Hristos la Efes, în Asia, Sf.Apostol Ioan a fost încununat cu surghiunuirea în
insula Patmos (Grecia) din porunca împăratului persecutor Domiţian (81-96). El a fost exilat datorită
harului său profetic şi a râvnei cu care predica Evanghelia. Pe când se găsea pe această insulă, în anul 95
sau 96 (după cum susţin Sf.Irineu şi istoricul bisericesc Eusebiu), Sf.Ioan a avut o viziune de la Dumnezeu
despre ce anume se va întâmpla la sfârşitul lumii, când Sf.Biserică va ieşi biruitoare asupra vrăjmaşilor
săi. Revelaţia a avut-o într-o zi de duminică, nu se ştie dacă în timpul sau după Sf.Liturghie, când Hristos
Însuşi i s-a arătat în slavă şi l-a binecuvântat cu darul profeţiei. Tot ceea ce i s-a descoperit atunci este
prezentat, simbolic şi alegoric, în cartea profetică numită Apocalipsa(de la cuvântul grecesc
apocalipsis=descoperire). Folosirea generoasă a simbolurilor face din Apocalipsa o carte dificil de tâlcuit,
dar deosebit de frumoasă prin speranţa ce o relevă creştinilor în fericirea de a muri pentru Domnul nostru
Iisus Hristos până la A Doua Sa Venire. De altfel, făgăduinţa că Mielul jertifit, Iisus, va birui definitiv
forţele răului, culminând cu instaurarea Împărăţiei veşnice, chiar dacă după o grozavă transformare a
universului material, face din Apocalipsă o carte optimistă şi nu pesimistă. Ea este efectiv singura carte
profetică a Noului Testament, excelând cu relatarea celor ce se vor împlini între Rusalii şi a A Doua
Venire. Atunci, când cerurile se vor deschide şi îL vom vedea pe Biruitorul morţii, al diavolului şi al lui
Antihrist, speranţa creştinilor, a celor rămaşi în vremurile din urmă şi a celor adormiţi întru nădejdea
învierii trupurilor, se va împlini când El îşi va mântui aleşii cu viaţa cea veşnică. Cu ce luptă se vor
încununa, în acele zile, vitejii lui Dumnezeu! Deşi lumea va trece printr-o strâmtorare cum n-a fost
337
In.21, 20;
nicicând338, Apocalipsa confirmă faptul că robii Domnului vor fi îndrumaţi de Pronie inclusiv când
Antihrist va face ravagii printre oameni.
Deja, ispitele actuale converg spre a ne îndepărata unanim de lucrurile cu adevărat importante,
cum ar fi lecturarea cu stăruinţă 339 şi în duh smerit a Sf.Biblii. Ar fi complet greşit să o tratăm ca pe o
simplă carte, căci, fiind insuflată de Dumnezeu spre înţelepţire şi mustrare340, Sf.Biblie este considerată
„leac împotriva tuturor rănilor sufleteşti”(Sf.Ioan Gură de Aur341), „scară pe care urcăm la
Dumnezeu”(Sf.Isidor Pelusiotul) şi „hrană a sufletelor” (Sf.Vasile cel Mare).
Vrei tu, cititorule, trăiri înalte?... Sau vrei, cum zic unii, adrenalină? Du-te grabnic şi citeşte atent
Sf.Biblie, Cartea Cărţilor, dar să iei aminte a nu te arăta prea înţelept 342 şi nici a considera că o poţi
interpreta prin înţelepciunea lumească. 343 Dar vremea este grea şi ispitele pe măsură... Pentru îngrijorător
de mulţi, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai reprezintă un reper! Unii îL iau în derâdere, alţii îL deformează
după a lor minte sucită! Din ce în ce mai mult, o grămadă de „senzaţionalişti” abordează Apocalipsa
extrem de hazardat! În mod special, zelul duhului apocaliptic zdruncină din temelii discernământul
dogmatic al sectelor, în încercarea iresponsabilă a unor falşi prooroci de a se ridica în cuget peste măsura
firii ce li s-a rânduit. Mă îndoiesc că sunt prea mulţi cei care ştiu că, în creştinismul primar al antichităţii,
neobişnuita sârguinţă apocaliptică a zilelor noastre era în general evitată. Este motivul pentru care unii
Sf.Părinţi considerau că Apocalipsa nu ar fi o carte ce s-ar cuveni inclusă în canonul Noului Testament,
punându-i sub dubii autenticitatea şi inspiraţia dumnezeiască. Excepţie face, chiar dacă Apocalipsa era
mai puţin folosită datorită unor eretici ce invocau argumente bazate pe citate eronate din ea, canonul
biblic compus în secolul II la Roma. Vorbesc de „Canonul Muratori”, denumit astfel după numele
istoricului şi omului de litere italian ce l-a descoperit şi editat în 1740, din care reiese că, la Roma,
creştinii considerau canonică Apocalipsa. În rest, Apocalipsa era privită cu rezerve. Mai ales la sfârşitul
secolului III, deşi nimeni nu o considera ca apocrifă (carte pretins sfântă), Apocalipsa era întâmpinată cu
scepticism. Până şi marele istoric bisericesc Eusebiu din Cezareea(265-340), cunoscut ca mare luptător
contra ereziei hiliaste, a manifestat o atitudine nehotărâtă asupra Apocalipsei. La trei ani de la moartea sa,
în 343, Sf.Părinţi s-au manifestat deschis, prin canonul 60 al Sinodului local de la Laodiceea, împotriva
includerii Apocalipsei printre cărţile ce se cuvin a fi citite. Cu siguranţă, astfel s-ar explica de ce, în veacul
V, Fericitul Ieronim a scris că „bisericile greceşti, din voia lor proprie, nu primesc Apocalipsa lui Ioan”,
iar între secolele IV-X Sf.Biserică a Gruziei nu a primit Apocalipsa. Ca o completare sugestivă, nici
măcar un cuvânt despre Apocalipsă nu figurează în textul liturgic al Sf.Ioan Teologul.
Ulterior, Apocalipsa a fost acceptată de Sf.Biserică, dar fără recomandarea ca ea să fie un reper
de viaţă duhovnicească. Prudenţa faţă de adâncimea tainelor descoperirii dumnezeieşti a Sf.Ioan, plină de
simbolism, este o regulă de la care s-au abătut doar câţiva Sf.Părinţi, tâlcuitori ai Apocalipsei: Sf.
Ambrozie al Milanului, Sf.Metodie al Paterelor, Sf.Victorin al Poetavei Sf.Andrei al Cezareei, Sf.Ciprian
al Cartaginei, Sf.Ippolit al Romei, Sf.Efrem Sirul, Sf.Ioan Gură de Aur, Sf.Vasile cel Mare, Sf.Ioan
Damaschin, Sf.Nil al Athosului, Sf.Andrei cel Nebun pentru Hristos etc.
Doar câţiva, nu ca şirul nesfârşit al celor de astăzi... Deci s-ar cuveni ca, înţelegând smerenia
istorică ce învăluie o profeţie covârşitoare, puzderia de tâlcuitori contemporani ai Apocalipsei să-şi
improprieze mândra lor îndrăzneală ca pe o sfidare a direcţiei duhovniceşti trasate de tradiţia patristică în
urma unor nevoinţe ascetice totale!

Capitolul II: Semnele sfârşitului

Semnele vremurilor

„Cunoşti semnele Antihristului, nu le reţine numai pentru tine, fii bun şi înştiinţează-i pe toţi”
(Sf.Chiril al Ierusalimului)
338
Mt.24, 21;
339
Tim.3, 15;
340
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre
înţelepţirea cea întru dreptate”(2Tim.3,16);
341
„Nici gloria, nici puterea, nici prezenţa prietenilor, nici vreun alt lucru omenesc nu poate să mângâie un suflet
cuprins de tristeţe aşa cum o face numai citirea Sfintei Scripturi, că această citire e o convorbire cu
Dumnezeu”(Sf.Ioan Gură de Aur);
342
„Nu fi drept peste măsură şi nu te arăta prea înţelept! Pentru ce vrei să te nimiceşti?(Eccl.7, 16);
343
„Căci scris este: ”Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul?
Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?
Căci... lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin
nebunia propovăduirii”(1Cor.1, 19-21);
 Momentul venirii Domnului, a doua oară, este cunoscut în învăţătura Sf.Biserici sub numele de
Parusie. Data revenirii Sale este învăluită de mister atât din perspecitva propovăduirii lui Hristos
Mântuitorul, cât şi a Sf. Apostoli şi a urmaşilor... Nici unul din Sf.Părinţi, deşi dispunem de multe profeţii
ce vizează sfârşitul imprevizibil al lumii, nu s-a încumetat să precizeze în ce zi, sau în ce an, Hristos va fi
văzut venind cu mare slavă. Precauţi în duh profetic, Sf.Petru 344 şi Sf.Ioan345 întăresc în noi convingerea că
venirea Fiului Omului este aproape. În lipsa menţionării unui timp anume, într-un climat de confuzie, au
existat şi duhuri care spuneau cum că Parusia ar fi şi venit. 346
Deşi primii creştini trăiau intens sub iminenţa impactului apocaliptic, totuşi, posedând agerimea
sfredelitoare a ochiului de şarpe, ei cercetau cu atenţie semnele ce trebuiau să inaugureze venirea
Domnului. Cea mai completă învăţătură despre aceste semne eshatologice, atât de minuţios expusă, a
propovăduit-o însuşi Domnul Hristos, consemnată în cuprinsul evangheliilor, dar se regăseşte şi în
scrierile epistolare ale Sf.Apostol Pavel şi în Apocalipsa Sf.Ioan. Semnele în cauză, în evoluţia lor
bimilenară, au ajuns astăzi într-un stadiu de o evidenţă greu de tăgăduit, dar fără a reuşi să atingă cele mai
înalte cote.
Semnele sfârşitului, nominalizate clar în textele mai sus amintite, arată că păcatele generale ale
omenirii evoluează alarmant în şapte etape de avertizare: 1)Venirea hristoşilor mincinoşi, pe fondul
căderii oamenilor de la credinţă şi a înmulţirii fărădelegilor; 2) Catastrofe în natură şi discordie între
oameni; 3) Venirea lui Antihrist; 4) Timiterea din cer a proorocilor Ilie şi Enoh; 5) Propovăduirea
Evangheliei la toate neamurile; 6) Convertirea evreilor la creştinism; 7) Arătarea pe cer a semnului
Fiului Omului. Nimeni însă de pe pământ, indiferent ce înălţimi duhovniceşti l-ar anima, n-ar putea
pretinde că ar şti ordinea exactă a producerii semnelor prevestitoare venirii lui Hristos.
Semnificaţia semnelor sfârşitului se arată în cap.24 al Evangheliei lui Matei (reluată cu uşoare
adaosuri în cap.13 al lui Marcu şi în cap.21 al lui Luca), precum şi în epistolele Sf.Apostol Pavel şi în
Apocalipsa Sf.Apostol Ioan.

1. Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate
clădirile templului. 
2. Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va
rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. 
3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune
nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? 
4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. 
5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. 
6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci
trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. 
7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi
ciumă şi cutremure pe alocuri. 
8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. 
9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile
pentru numele Meu. 
10. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. 
11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. 
12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. 

344
„Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni”(1Pt.4,7);
345
„Copii, este ceasul de pe urmă”(1In.2,18);
346
„Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt... cum că
ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai
întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării”(2Tes.2, 2-3);”Mulţi vor
putea să le indice ca prezente înainte de a se produce real şi mulţi vor putea contesta realitatea lor când se vor
produce de fapt (semnele – n.a.)” păr.Dumitru Stăniloae;
13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui. 
14. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la
toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul. 
15. Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul
cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă - 
16. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi. 
17. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă. 
18. Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina. 
19. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! 
20. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta. 
21. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi
nici nu va mai fi. 
22. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se
vor scurta acele zile. 
23. Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. 
24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar
minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. 
25. Iată, v-am spus de mai înainte. 
26. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu
credeţi. 
27. Că precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului
Omului. 
28. Că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. 
29. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da
lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. 
30. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile
pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă
multă. 
31. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui
din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini. 
32. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze,
cunoaşteţi că vara este aproape. 
33. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. 
34. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. 
35. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. 
36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai
Tatăl. 
37. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. 
38. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi
se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, 
39. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului
Omului. 
40. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa. 
41. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa. 
42. Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. 
43. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar
priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. 
44. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. 
45. Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile
sale, ca să le dea hrană la timp? 
46. Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa. 
47. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune. 
48. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie, 
49. Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, 
50. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l
 cunoaşte, 
51. Şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor. 

I. Venirea hristoşilor mincinoşi, căderea oamenilor de la credinţă şi înmulţirea

fărădelegilor

Căderea multor oameni de la adevărata credinţă, deşi în duhurile ce-i dirijează vor mărturisi în
chip mincinos că şi ei sunt credincioşi, va înmulţi fărădelegea şi, o dată cu ea, dragostea dintre oameni se
va răci. Declinul generalizat de la credinţa adevărată, înţeles ca apogeu, va să vină, dar procesul prăbuşirii
condiţiei umane a început încă de pe vremea Apostolilor. De pe vremea aceea, demolatorii credinţei erau
prezentaţi ca nişte lupi grei347 ce vor lăsa în urma lor ucigătorul semn al distrugerii iubirii interumane. Or,
ce sens ar mai avea o lume a cărei frumuseţe ar dispărea datorită lipsei atât de beneficei credinţe? 348 N-ar
mai avea nici un farmec, deoarece absenţa credinţei aduce nesimţire şi o viaţă absurdă, într-o lume ce
păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt prin deznădejde şi fărădelegi. Atât de mare va ajunge viclenia
sufletelor, încât faptele oamenilor le vor întrece pe ale diavolilor şi, abătuţi cu toţii de la calea dreptăţii
prin ultraperfecţionata ştiinţă a lui Antihrist, duhul uman va fi una cu cel demonic. Datoria noastră, a
tuturor, constă în a-L ruga pe Domnul a ne ajuta să cunoaştem de unde vin duhurile şi să facem o
deosebire între duhurile antihristice şi cel de pe urmă – Antihristul în persoană. Păcatele ce ne săgetează
sunt multe, dar cel mai mare este închinarea la această fiară. La el se ajunge prin crearea unui mod de
gândire prin care omul să nu se mai roage lui Hristos....
Deja se vede tot mai clar cum omul contemporan, deprimat, în refuzul lui nătâng de a se căi 349,
preferă să-şi hrănească duhul prizonier cu iluzia că ar găsi raiul în lumea aceasta. Fericirea de aici,
pământeană, este propunerea sinucigaşă pe care i-au făcut-o ereticii hiliaşti, indiferent de coloratura lor
filosofică, politică sau religioasă. Se „vinde” bine pe piaţa umană concepţiile lor, în defavoarea
Cuvântului lui Dumnezeu! Ambalarea cochetă a unor false fericiri îl face pe vrăjmaşul350 nostru
dintotdeauna un mare maestru, un artist în a ascunde351 lucrarea morţii în întristarea cea după lume352 , ca
nu cumva vreunul dintre noi să avem un duh voios353 chiar şi în lipsuri şi în greutăţi.354 El, vrăjmaşul, ne
întunecă sufletul de la privirea duhovnicească, aruncându-ne în închisoarea mentală a ciberneticii, unde
mintea ne este coruptă de voluptatea plăcerilor materiale. 355Pentru că ne dorim astfel de idealuri, ni se
presară în inimă sămânţa întristării356 şi pierdem harul357. Nu facem decât să ne amăgim şi să fim amăgiţi!
Cum? Prin faptul că acceptăm lucrarea amăgitoare cea prin chipul binelui, înfrăţindu-ne cu proorocii
mincinoşi supuşi diavolilor, îmbrăcaţi, ca să nu le observăm urâţenia şi cruzimea, în haina sfinţeniei.
Iată un exemplu „la modă”, Dan Brown, catalogat fiind de marele scriitor Umberto Eco drept
„un intrigant ce răspândeşte informaţii false”. Cărţile lui, la mare vogă într-o lume ce simte că trăieşte
numai prin senzaţionalisme ieftine, au ca epicentru pictura Cina cea de Taină a lui Da Vinci. Pornind de

347
„Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre
voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei”(F.Ap.20, 29-30);
348
„Credinţa ta te fereşte în boală şi de boală, în necazuri şi de necazuri, în întuneric şi de întuneric, în deznădejde şi
de deznădejde, în singurătate şi de singurătate, în moarte şi de moarte. Chiar şi de moarte te fereşte credinţa ta şi te
va apăra. Cu adevărat, chiar şi de moarte, iar ateii nici nu ştiu că este o apărare împotriva morţii... Orice moarte este
moartă, dar ateismul este o moarte vie. De cea moarte vie te apără şi te păzeşte credinţa ta”(Sf.Nicolae Velimirovici,
+1956);
349
„Cei ce au păcătuit să nu deznădăjduiască... Că nu pentru mulţimea relelor ne osândim, ci fiindcă nu voim a ne
pocăi şi a învăţa minunile lui Hristos”(Sf.Marcu Pustnicul);
350
“Vrăjmaşul, prin duhul de tristeţe, pe mulţi a abătut de la calea cea strâmtă şi mântuitoare spre calea cea lungă şi
lunecoasă, însă pierzătoare”(Sf.Ioan din Kronstadt, +1908);
351
„Oricare ar fi necazuile ce ni le-ar pricinui diavolii, aceştia se străduiesc a le ascunde, ca nu cumva să băgăm de
seamă că ne vin de la ei”(Sf.Paisie Velicikovski, + 1794);
352
„Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce
moarte”(2Cor.7, 10);
353
„Pentru a ne păstra pacea lăuntrică, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercăm a avea duhul mereu voios, iar nu
întristat”(Sf.Serafim de Sarov);
354
„E lucru cu păcat să te laşi în voia întristării. Noi suntem surghiuniţi pe pământ. Cei surghiuniţi nu se miră de
ocări şi sudalme. Noi suntem sub canonul lui Dumnezeu, iar canonul cuprinde lipsuri şi greutăţi”(Sf.Teofil de la
Lavra Peşterilor, +1835);
355
„Nimeni nu s-a urcat la cer ducând o viaţă de plăceri” (Sf.Ignatie Briancianov);
356
„Întristarea este viermele inimii”(Sf.Serafim de Sarov, +1833);
357
„Părăsirile pline de învăţătură ale harului au tocmai scopul ca să ne ajute să ţinem minte această certare
mântuitoare”(Sf.Teofan Zăvorâtul);
la premisa că în tablou nu se află Sf.Ioan, ci o femeie, Dan Brown zăpăceşte lumea (să nu uităm că nu
Sfânta Scriptură e inspirată de tablou, ci invers), inclusiv în filme de mare trecere la naivi, cu minciuni
grosolane ce ignoră adevărul biblic revelat. Ficţiunile demonice semnate de el, paralele cu realitatea - însă
pretinzând realitate - , insuflă nelegiuiţilor plăcerea de a-L batjocori pe Hristos şi, implicit, de a lua în râs
tot ce este legat de sfinţenia creştinismului. Din acest considerent, aducându-ne aminte că Sf.Ioan
Damaschin îl defineşte pe un antihrist ca o persoană ce nu mărturiseşte că Iisus e Fiul lui Dumnezeu
întrupat, desăvârşit Dumnezeu şi om, se poate considera că Dan Brown, alăturându-se ereticilor, lucrează
de zor la „taina nelegiuirii” ca unul dintre antihrişti, neoghicitori şi închinători la idoli. El este însă doar
unul din smintitorii vremurilor noastre, ale căror tineri rătăcesc în întuneric fără sens, din pleiada atâtor
incitatori – dau exemple din muzică – la vulgaritate şocantă, violenţă şi sinucidere: „regele” Elvis Presley,
cu al său „electrizant” rock' n' roll; The Beatles, cu a sa ideologie a lui „fă ce vrei” (la un moment dat,
unul din membrii formaţiei a spus cu aroganţă: „Suntem mai cunoscuţi decât Iisus Hristos”);
reprezentanţii curentelor rap, pop şi heavy metal etc. Iar acum, în zilele noastre, Michael Jackson şi
Madonna excelează în a-i înregimenta pe tineri în trăiri ritmice din cele mai superficiale... Antihristice.
Laolaltă, tineri şi bătrâni, manifestăm indiferenţă la felul în care Dumnezeu şi-ar dori să fim. Se
observă aceasta din atâtea lucruri anormale, întoarse cu capul în jos, cum ar fi şi interesul neobişnuit al
telespectatorilor în faţa filmului al cărei personaj este vrăjitorul Harry Potter, unde nu se pomeneşte
nicicând de Dumnezeu. Puţini dintre noi ştiu însă că harry-potterismul, ca filosofie antihristică, este
transpus într-un chip animat al lui Antihrist, reproducere care, susţine prestigiosul ziar „Times”, a
„împins” în „biserica” lui Satan nu mai puţin de 14 milioane de copii! Nu înseamnă asta, oare, o jignire
adusă lui Dumnezeu? Ba da, nelegiuirea părinţilor de a-i lăsa pe copii să facă ce vor va atrage mânia lui
Dumnezeu către lume. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu, Cel ce nu se lasă batjocorit, în insultele ce
i se aduc, va răsplăti fiecăruia la timpul potrivit... O altă batjocorire de sfinţenie s-a petrecut nu departe de
noi, în oraşul moldovean Iaşi, în blasfemia „artistică” intitulată parodic „Evangheliştii”, de Alina Mungiu-
Pippidi. Pe scenă, în public şi fără ruşine, actorii şi-au interpretat rolurile dezbrăcaţi, ceea ce nu l-a
împiedicat pe renumitul critic literar Nicolae Manolescu să spună că suntem... medievali şi
fundamentalişti dacă vom protesta! Da, dacă minima morală ar putea fi asociată unor asemenea termeni,
atunci suntem aşa cum ne-ai numit frăţia ta, Nicolae, rugându-ne ca şi dumneata să devii creştin...
Cât de uşor, sub pretextul artei, pot să fie dezechilibraţi sufleteşte tinerii! Dar ştiu oare ceva
aceşti tineri debusolaţi, în tristeţile lor, de războiul nevăzut, purtat zi şi noapte, cu pasiunile cărnii, cu
păcatele lumii şi cu diavolul? Poate, desigur cel mult, prea puţin... Cei mai mulţi au părăsit neputincioşi
câmpul de bătaie, adică inima, dezertând din oastea creştină ca nişte soldaţi ce-şi trădează conducătorii
(Sf.Treime, Maica Domnului, cetele îngerilor şi ale sfinţilor) deşi purtau în mâinile lor cel mai puternic
armament ca să câştige: adăpost (completa neîncredere în sine), scut (încrederea totală în Dumnezeu),
povăţuitor (meditarea suferinţelor Domnului), încingătoare (abţinerea de la pasiunile trupeşti),
încălţăminte (cunoaşterea propriei neputinţe), pavăză (lupta în ispite), sabie (sfânta rugăciune), suliţă
(respingerea patimilor), hrană (dumnezeiasca Împărtăşanie), ochianul (a recunoaşte corect faptele şi
voinţa de a fi bineplăcut lui Dumnezeu). Câteodată, dacă nu întotdeauna, ne mai trebuie însă câte o
binecuvântată palmă... Din somnul păcatelor, care a cuprins toată lumea, Dumnezeu ne trezeşte din când
în când cu molime, incendii, uragane, cutremure devastatoare, inundaţii, secetă, foamete... Cumva
omenirea trebuie să plătească plăcerea, care a luat minţile multora, de a păcătui contra firii, deşi este
evident că nu a înţeles nimic din căderea – acum 4000 de ani – a cetăţilor desfrânate Sodoma şi Gomora,
asupra cărora, în afară de dreptul Lot, s-a abătut mânia lui Dumnezeu pentru săvârşirea păcatului contra
firii. Nici că i-a venit atunci Domnului să creadă că oamenii ar fi capabili să facă o aşa cădere animalică,
hotărând a-Şi trimite îngerii să vadă dacă „strigarea” la cer a păcatului este îndreptăţită. 358 Prin păcatul lor
cel mare au pierit în acele zile Sodoma şi Gomora, tot aşa cum, mai aproape de zilele noastre, au fost
şterse de pe suprafaţa pământului – atenţie, tineri şi vârstnici! – oraşele Sain