Ponson Du Terrail - 05 Reinvierea Lui Rocambole

— Închisoarea din Toulon —
1
— Ponson du Terrail —
Partea a 1-a - Închisoarea din Toulon
Capitolul I
Clopotul închisorii sunase ora douăsprezece, ora mult aşteptată, de

întrerupere a muncii, ora de repaus.
Soarele de iunie cuprinsese Toulonul în razele sale arzătoare şi
condamnaţii căutau pe întrecute umbra. Câţiva numai, rămaşi mai în
urmă, începură să păşească tăcuţi, doi câte doi, ţintuiţi cu toţii de
acelaşi lanţ de grea sclavie.
— O sută şaptesprezece, zise deodată unul dintre ei, un gigant, cu
faţa lată, cu umerii de titan, te mai ţii de rămăşagul nostru?...
— Mă ţin dacă voieşti, răspunse unul dintre condamnaţi, un om
tânăr încă, de statură potrivită, cu mâini fine, cu figura mândră şi
puţin dispreţuitoare.
Colosul continuă:
— Tu ai poftă de dormit; eu, să ascult, poveştile domnului Cocodès,
cum îl numesc toţi camarazii. Dacă câştigi, te voi lăsa să dormi în pace;
dacă pierzi, vei veni cu mine să asculţi poveştile lui Cocodès.
O sută şaptesprezece, făcu semn din cap că primeşte, şi cei doi
condamnaţi se aşezară departe unul de altul, atât cât le îngăduia
lanţul care îi lega.
Gigantul scoase din boneta sa decolorată de vreme o pereche de
cărţi unsuroase şi, punându-le dinaintea sa, întrebă:
— Cine împarte?
Şi trase un valet.
O sută şaptesprezece trase o carte mai mare şi începu să împartă.
Juca ecarté.
Din trei cărţi, O sută şaptesprezece câştigă partida.
Gigantul avea o mutră atât de amărâtă, că te cuprindea mila
privindu-l.
Adversarul său îi zise cu simplitate:
— Jucăm şi contra?
O rază veselă luci în ochiul holbat al condamnatului, un surâs larg
îi flutură pe buze şi-i zise lui O sută şaptesprezece cu toată naivitatea
caracterului său simplu:
— Eşti prea bun, camarade, mulţumesc!
Începură a doua partidă şi gigantul pierdu din nou.
— Nu voi mai asculta poveştile lui Cocodès, murmură el cu
resemnare.
Condamnatul, pe care ocna întreagă îl cunoştea sub numele de O
2
sută şaptesprezece, îşi luă capul în mâini şi închise ochii.

Colosul, supranumit de camarazi Milon, arunca priviri pline de
invidie în direcţia grupului de ocnaşi, care stătea puţin mai la o parte
şi care peste câteva momente avea să guste fericirea de a auzi poveştile
pline de farmec ale domnului Cocodès. Ca să-şi mai omoare timpul,
începu să se joace singur cu cărţile, făcând diferite figuri şi pasenţe.
În grupa vecină de ocnaşi discuţia era înfocată.
— Dar unde naiba e Cocodès? întrebă unul.
— V-am spus eu că n-o să vină astăzi? zise o altă „bonetă verde”.
Şi adăugă cu ironie:
— Feciorii aceştia de familii mari, domnii aceştia frumoşi, cavaleri ai
bulevardului, plini de bani şi de cunoştinţe înalte îşi bat joc de
închisoare. Se duc la infirmerie când le vine poftă, se culcă pe saltele
moi, mănâncă supe şi fripturi...
— După şase luni li se uşurează pedeapsa, dacă nu cumva se
întâmplă să le sosească vreun mic ordin de graţiere.
— Ah! drace, mormăi un ocnaş bătrân, cât timp lumea va fi lume,
niciodată nu va exista deplină egalitate; nici chiar la închisoare.
— Cocodès e bogat, reluă ocnaşul care afirmase că cel aşteptat
putea fi la infirmerie... Tatăl său e bogat şi i se trimit o mulţime de bani
în fiecare lună. Comisarul şi l-a luat de secretar, şi are voie să iasă în
oraş oricând pofteşte.
— Am auzit spunându-se, adăugă un alt ocnaş, că o doamnă foarte
frumoasă din Paris, una dintre cocotele de frunte, a venit aici anume
pentru ca să-l vadă. A tras la „Hotel de France”. După câte văd, tânărul
nostru ştia să trăiască... Îşi avea în toate serile loja sa la teatru, unde
se ducea întovărăşit de cele mai frumoase, mai elegante şi mai
delicioase „păpuşi” ale Parisului; noaptea la „Café-Anglais”, duminica la
curse...
— Dar ce naiba a făcut ştrengarul, de l-a trimis stăpânirea în
mijlocul nostru?
— A imitat semnătura patronului său, un mare notar.
Ocnaşul cel bătrân ridică din umeri şi zise:
— Mie totuna îmi este, şi poveştile lui Cocodès pe care le ascultaţi
cu toţii cu gurile căscate, ca nişte dobitoci, mă lasă cu totul rece. Mult
mai mult m-ar interesa o altă poveste, pe care o ghicesc în parte şi pe
care aş voi s-o cunosc în întregime.
— Ce poveste? întrebară mai multe voci, cu curiozitate.
— Aceea a lui O sută şaptesprezece.
— Nimeni din ocnă n-o cunoaşte, şi dacă tu ai ghicit-o, meriţi un
premiu.
3
— De când e el la închisoare? întrebă un nou sosit.

— De zece ani.
— Şi de unde vine?...
— Nu se ştie. Camaradul nostru nu flecăreşte niciodată.
— Dacă mi s-ar spune într-o zi că e vreun prinţ căzut într-o mare
nenorocire, nu m-aş mira deloc, zise cu naivitate unul dintre ocnaşi.
— Are purtările unui mare senior şi adeseori gardienii se simt
încurcaţi în faţa lui.
— Şi ştiu pentru ce are o pază straşnică în jurul său...
— Comisarul are grijă să se intereseze în fiecare dimineaţă de starea
lui O sută şaptesprezece.
— Şi cu toate acestea, niciodată n-a încercat să evadeze.
— Nu, reluă ocnaşul cel bătrân. La început fusese înlănţuit în grupa
unui vulpoi. După două nopţi i s-a propus să evadeze. O sută
şaptesprezece a ridicat din umeri şi a doua zi a cerut să i se dea ca
tovarăş de lanţ pe gigantul Milon.
— Oh! ce brută! exclamă un ocnaş, referindu-se la Milon. O sută
şaptesprezece trebuie să se plictisească grozav în tovărăşia lui.
— Din contră, sunt prieteni foarte buni, răspunse o voce.
— Am auzit spunându-se că Milon e nevinovat, adăugă un altul.
— Aşa, spune el, dar oare noi mărturisim vreodată că suntem
vinovaţi?...
Ocnaşii hohotiră zgomotos.
Apoi, deodată, unul exclamă:
— Ştiam eu bine că Cocodès nu e bolnav şi că nu-şi va părăsi
camarazii.
Toţi îşi întoarseră capetele, toate privirile se aţintiră asupra unui
singur punct şi un ura puternic răsună.
Un tânăr înalt, corpolent, se apropie legănându-se, cu mâinile în
buzunar, fumând o ţigară de foi, afişând cea mai completă nepăsare.
— Trăiască Cocodès! strigară ocnaşii.
— Bună ziua, amicii mei, bună ziua, răspunse cu o voce plină de
voioşie acela care era obiectul unor manifestaţii aşa de entuziaste.
Purta şi el uniforma închisorii, dar cu mici modificări. Sub bluza
groasă de ocnaş, de pildă, avea o cămaşă de mătase foarte fină;
pantalonii îi erau uşori, largi şi ascundeau foarte bine cătuşa.
— Bună ziua, Cocodès, zise ocnaşul cel bătrân. E adevărat că ai fost
bolnav?
— Sunt şi acum, dragii mei prieteni. Da, da... sunt bolnav, chiar azi
dimineaţă am intrat la infirmerie..
— Dar mi se pare că medicul te-a găsit bun pentru muncă!...
4
— Nicidecum! Medicul, care e prieten bun cu mine, m-a sfătuit

prieteneşte să dorm bine, să mănânc bine şi să fac câte o mică
plimbare în fiecare dimineaţă.
— Ştrengarule!
— Ce voiţi, dragii mei? reluă Cocodès, trebuie să avem răbdare. Mai
am numai patru ani de trăit printre voi şi voi face în aşa fel ca aceşti
patru ani să treacă repede.
— Ştrengarule! murmură ocnaşul cel bătrân, nu ţi-e ruşine să spui
asemenea lucruri în faţa mea?... Ştii bine că mie aici îmi vor putrezi
oasele.
— De ce nu evadezi?
— Ehei! dragul meu, eu sunt cal bătrân! Am evadat de cinci ori
până acum şi de cinci ori m-au prins. Şi apoi nu mai am mijloace!... Că
doar eu nu sunt fiu de bancher! Să presupunem că aş evada; ce-aş
putea să fac când m-aş vedea liber?... Ultima oară când m-au prins
furasem o pâine de la brutar... şi încă ce pâine: era veche şi uscată ca
piatra!
— Ce meserie aveai tu înainte de a intra la ocnă? întrebă Cocodès?
— Eram birjar.
— Foarte bine. Aşteaptă până când mă voi libera eu. Vei evada şi te
voi lua în serviciul meu.
— Ehei!... Avem destul timp să ne gândim!... exclamă bătrânul. Ai
tutun?
— Vreţi să vă dau ţigări?
Şi Cocodès, fără să mai aştepte răspunsul, aruncă în mijlocul
ocnaşilor o mână de ţigări de foi de cea mai bună calitate.
— Ce lux!... murmurară condamnaţii.
— Da, dragii mei, reluă Cocodès, am ieşit de la infirmerie numai
pentru ca să vin să vă văd.
*
* *
— Ce ne vei mai povesti astăzi, Cocodès?

— Ce vreţi voi...
— Eu, zise ocnaşul cel bătrân, aş vrea să aud o dramă, care să mă
facă să plâng, să plângă mult, cu lacrimi...
Cocodès căută să-şi adune amintirile.
— Ah! dacă vreţi, zise dânsul, părând că şi-a adus aminte de ceva
foarte interesant, dacă vreţi, vă voi povesti o dramă faimoasă!... Eram
la o premieră cu Nineta...
5
— Care Nineta?
— Amanta mea din urmă, pentru care am făcut prostia...
— A!... doamna cea frumoasă de la Hotel de France?
— Chiar dânsa. E mereu îndrăgostită de mine mititica. Aş fi în stare
s-o iau de nevastă dacă nu s-ar împotrivi tata...
— Să auzim drama! zise bătrânul cu nerăbdare.
— Cum se numeşte? întrebă un altul.
— Rocambole.
— Frumos nume!
Pe când Cocodès vorbea astfel, Milon, colosul, se apropiase cât
putuse mai mult de „grupa fericiţilor”.
O sută şaptesprezece deschise ochii şi-l privi cu atenţie.
— Vrei să asculţi povestea lui Cocodès? îl întrebă dânsul cu
blândeţe.
— Oh! zise Milon, dacă ai vrea să mă ajuţi, ţi-aş da porţia mea de
hrană de astă-seară!...
— Să mergem, zise O sută şaptesprezece, dar să ştii că eu nu-mi
vând niciodată serviciile!...
Se sculară şi se apropiară amândoi mărind grupa ascultătorilor lui
Cocodès.
Cocodès zicea:
— Da, domnilor, e o dramă frumoasă; mai ales actul al patrulea e
foarte emoţionant...
— Să vedem!... zise O sută şaptesprezece, cu un ton ce vădea
oarecare neîncredere.
Capitolul II
Cocodès vorbi cam aşa:

— Rocambole, dramă în cinci acte şi un prolog. Prologul se petrece
cu trei ani mai înainte de acţiune, în casa unui oarecare marchiz de
Chamery.
Iată ce s-a întâmplat: marchizul de Chamery era foarte bogat. Are
un fiu pierdut, de a cărui urmă nu mai ştie nimic. E o poveste
întreagă... Într-o zi, cu puţin înainte de moartea sa, bătrânul a primit o
scrisoare de la un prieten al său, ducele de Sallandrera.
Se pare că ducele de Chamery bănuia că ducele de Sallandrera
fusese în relaţii de dragoste cu soţia sa şi că fiul său nu era al său... În
scrisoarea pe care i-o scria, ducele de Sallandrera oferea mâna fiicei
sale, Carmen, fiului său.
6
Atunci bătrânul marchiz a trimis după notarul său.

— Pentru ce?
— L-a chemat pentru ca să-i încredinţeze toată averea şi toate
titlurile sale şi să-l însărcineze cu căutarea fiului pierdut, care trebuia
pus în posesia unei averi de peste şase milioane... Dar, continuă
Cocodès, trebuie să vă mai spun că în timpul acela exista în Paris o
vastă asociaţie de bandiţi, numită Clubul Valeţilor de Cupă.
— Frumos nume! exclamă ocnaşul cel bătrân, plescăind din limbă.
— Valeţii de Cupă, continuă Cocodès, furau, prădau, asasinau şi
niciodată nu puteau fi prinşi. Pe oriunde treceau, lăsau în urma lor o
carte: un valet de cupă. Altceva nu mai găseau autorităţile, oricât de
multă silinţă şi-ar fi dat. Valeţii de Cupă şi mai cu seamă Cezar
Andréea, şeful lor, dispăreau ca prin farmec.
— Cezar Andréea? întrebă un ocnaş care stătuse până atunci tăcut;
mi se pare că am mai auzit numele acesta.
— Prostule! exclamă Milon, colosul, nu vezi că e vorba de o piesă de
teatru?
— Ar putea să fie o piesă istorică, obiectă parizianul.
— Dacă mă întrerupeţi mereu, nu voi mai sfârşi niciodată.
— Oh! te ascultăm!... te ascultăm! exclamară mai multe voci.
Cocodès urmă:
— Îndată ce sosi notarul, marchizul, concedie camerista, o bătrână
care-l îngrijea de multă vreme. Rămase în preajmă cameristul.
Servitorul acesta era cunoscut în casa marchizului sub numele de
Valentin; notarul însă îl ştia sub numele de Venture.
— Cum? Avea două nume?
— Da, ca şi notarul, căci notarul acesta nu era altul decât Cezar
Andréea, şeful Valeţilor de Cupă.
— Ah! bravo! bravo! exclamară mai mulţi ocnaşi.
— Valentin e şi el un Valet de Cupă deghizat. Marchizul povesti
notarului tot ce-i ardea inima, deschise caseta de bani şi-i arătă toată
averea. Apoi, bătrânul, care se emoţionase prea mult, fu condus în
camera sa. Valentin îi luă de la gât cheia de la casa de bani. Cezar
Andréea şi Valentin deschiseră, deci caseta şi se puseră pe lucru, când
pe neaşteptate, bătrânul, care auzise zgomot, reveni.
— Sărmanul bătrân!... murmură unul dintre ocnaşi.
— Atunci, continuă Cocodès, Valentin şi Cezar Andréea se aruncară
asupra marchizului, îl închiseră în camera lui şi... înţelegeţi, afacerea
era uşoară cu un bătrân aşa de slab cum era marchizul... Dar tot în
acelaşi timp se auzi un zgomot de geamuri sparte, şi un tânăr îmbrăcat
într-un costum de lucrător sări în încăpere. Tânărul lucra şi el în
7
aceeaşi afacere, însă pe propria sa socoteală. Scoase, un chibrit din

buzunar, îl aprinse, văzu casa de bani deschisă şi... Dar Cezar Andréea
se reîntoarse, se aruncă asupra tânărului, îl trânti la pământ şi voi să-i
împlânte pumnalul în piept. Deodată un val de lumină năvăli în odaie;
era Valentin, care intra cu o lumânare în mână. „Opreşte-te, stăpâne!...
strigă dânsul, e Rocambole.”
— Ce gândeşti tu despre toate acestea?... întrebă Milon, care nu
pierduse nici un singur cuvânt din toată povestea lui Cocodès.
Un surâs misterios flutură pe buzele ocnaşului.
— Gândesc, răspunse el cu melancolie, că planul a fost bine
combinat.
Cocodès păstră tăcerea timp de câteva momente.
— Dragul meu, îi zise ocnaşul cel bătrân, trebuie să te cam grăbeşti,
pentru că în curând clopotul va suna.
— Trec la actul întâi, zise Cocodès. Suntem la Belleville, într-o casă
mare, cu mai mulţi locatari. E mai întâi un avocat, care nu mai pleda
de mult timp, trăind din gloria trecutului. Apoi, un pictor, domnul
Armand, care dă lecţii unei domnişoare din lumea mare, dona Carmen
de Sallandrera, fiica seniorului spaniol, despre care a fost vorba în
prolog. Domnul Armand îşi alege de confident pe amicul său, avocatul.
E înamorat de frumoasa sa elevă şi n-o mai iubeşte pe Baccarat, o
femeie foarte frumoasă din lumea demi-mondenelor pariziene... În casa
aceasta mai locuieşte şi bătrâna Fipart, împreună cu nepoata sa,
Cerise. Mama Fipart e o femeie de treabă, dar peste măsură de
supărată din pricină că fiul ei, Joseph, s-a făcut tâlhar, luându-şi
numele de Rocambole.
— A!... exclamă parizianul, frumoasă înlănţuire de fapte.
Cocodès continuă:
— Mama Fipart e foarte supărată; din contră, nepoata sa, Cerise e
veselă, pentru că în curând se va căsători cu un tânăr foarte
cumsecade, Jean. Fetiţei îi va da ca zestre micile sale economii, în
valoare de 600 de franci. Pe când domnul Armand stă de vorbă cu
avocatul, soseşte un englez, evident un gentleman, sir Williams.
Englezul vine să comande un tablou; dar acesta e numai un motiv:
Domnul Armand nu-i cunoaşte nici numele, nici locul şi data naşterii
şi, când îşi luă ziua bună de la cei doi oameni, pentru a pleca la lecţie,
gentlemanul, englez respiră uşurat şi-şi zise: „Tânărul acesta nu ştie
nimic.”
— Bine, intervine parizianul, mi se pare că ghicesc cum s-a petrecut
afacerea. Am văzut destule melodrame la Paris şi ştiu cam cum merg
lucrurile. Armand trebuie să fie copilul pierdut al domnului de
8
Chamery.
— Chiar aşa e, zise Cocodès.
— Şi gentlemanul sir Williams e, desigur, Cezar Andréea, şeful
Valeţilor de Cupă.
— Dacă le ghiceşti pe toate, zise Cocodès râzând, nu mai am nevoie
să vă povestesc!...
— Ba da, ba da!... povesteşte-ne mai departe!... Taci din gură,
parizianule!
— Aşadar, reluă Cocodès, pe când gentlemanul se pregătea să plece,
se auzi un zgomot de zurgălăi. Era domnişoara Baccarat, care trecea
spre Vincennes pentru a lua parte la cursele de cai de acolo şi se oprea
în drum pentru a vedea ce mai face scumpul ei Armand, care de o
bucată de vreme o cam lăsase în părăsire.
„— Miss Baccarat! exclamă englezul.”
Femeia îi dă mâna şi stau de vorbă. Sosesc după aceea Cerise şi
Tulipa, proprietara casei; amândouă recunosc în Baccarat pe o
camaradă a lor. Baccarat, întristată că nu putuse să-l vadă pe Armand,
îi lăsă un bileţel parfumat şi dulce şi plecă spre Vincennes, împreună
cu sir Williams. Logodnicul Cerisei vine să-i ceară mâna.
Bătrâna mamă Fipart se învoieşte şi nu mai rămâne decât să
înceapă pregătirile pentru nuntă.
Dar iată că în timpul acesta avocatul se reîntoarce şi-o anunţă pe
mama Fipart că Rocambole comisese un furt şi că dacă nu i se dădea
reclamantului suma de şase sute de franci, Rocambole va fi încarcerat
şi trimis la ocnă.
Cerise vine plângând la Jean şi-i spune vestea.
Tânărul începe şi el să plângă.
— Mi se pare că şi mie îmi vine a plânge, întrerupse ocnaşul cel
bătrân.
— Biata Cerise, continuă Cocodès, avea să dea zestrea sa de şase
sute de franci pentru a-şi scăpa verişorul de la închisoare.
În mijlocul acestei dezolări generale, urcă scările portarul, aducând
două scrisori.
Una este pentru mama Fipart, cealaltă pentru domnul Armand.
Cea dintâi e de la Rocambole. Tânărul scrie mamei sale că pleacă în
India pentru a face avere şi pentru a şterge pata de pe numele său.
Cealaltă e adresată domnului Armand. I se propune tânărului pictor
o scurtă călătorie la Marsilia, unde va găsi un prieten vechi al familiei,
doctorul Gordon, care-i va destăinui adevăratul său nume şi-l va pune
în posesia unei mari averi.
Şi, pe când domnul Armand scoate un strigăt de bucurie, sărmana
9
mama Fipart cade leşinată şi... cortina cade.

— Ei bine!... Ce mai spui O sută şaptesprezece? întrebă Milon,
triumfător.
— Să vedem urmarea, răspunse scurt taciturnul ocnaş.
Dar în clipa aceea se auzi sunetul clopotului.
Ocnaşii erau chemaţi la muncă.
Legiunea condamnaţilor se sculă dintr-o dată în picioare, ca un
singur om, şi se auzi zăngănitul lugubru al fiarelor.
— Eu, zise Cocodès, sunt bolnav şi mă reîntorc la spital. Dacă voiţi
însă, mâine voi relua de la actul al doilea.
Şi pe când ocnaşii, cu capetele plecate, se îndreptau spre
chinuitorul loc de muncă, el se îndepărtă încetişor, legănându-se, în
direcţia spitalului.
Capitolul III
E noapte. Tăcerea domneşte în întreaga închisoare.

Înlănţuiţi, doi câte doi, pe paturile lor de lemn, ocnaşii au ordin să
doarmă. Unii, mai docili, ascultă porunca. Alţii vorbesc între dânşii pe
şoptite..
De la un capăt la altul al închisorii numai proiecte de evadare.
Când trece vreun supraveghetor, se face o tăcere mormântală. Dar
cum rămân din nou singuri, murmurul reîncepe.
Gigantul Milon şi tovarăşul său de cătuşă, ocnaşul O sută
şaptesprezece, se întorseseră de mai multe ori când pe o parte, când pe
alta. Prin urmare nu dormeau încă.
O sută şaptesprezece era un condamnat misterios şi foarte tăcut. El
impunea oarecare respect tuturor şi gigantul Milon, cu toată forţa sa
titanică, simţea că omul acela îi era superior. De aceea niciodată nu
îndrăznise să-l tutuiască.
De obicei, O sută şaptesprezece dormea.
La amiază se întindea pe pământ şi închidea ochii; seara, se culca la
ora regulamentară şi nu se mişca până a doua zi dimineaţa.
Omul acesta, care era supravegheat cu o vigilenţă deosebită, cu
toate că niciodată nu încercase să evadeze, se refugia în braţele
somnului, unde părea că găseşte o supremă consolare.
Dar în noaptea aceea O sută şaptesprezece era agitat, în cele din
urmă Milon îl întrebă:
— Ce ai, camarade?... Eşti bolnav?...
— Nu, răspunse O sută şaptesprezece, cuget...
10
— Da?... Şi la ce te gândeşti?....
— La povestea lui Cocodès.
— Şi eu de asemenea, zise cu simplitate Milon; şi mă gândesc cu
atât mai mult cu cât sunt de părere că Rocambole a existat într-adevăr.
— Crezi?... întrebă O sută şaptesprezece.
— Eram în Paris în vremea când se vorbea despre acei faimoşi Valeţi
de Cupă.
— Da?
Milon continuă cu voce înceată şi apropiindu-şi buzele de urechea
tovarăşului său de lanţ:
— Dacă voieşti, vom vorbi puţin.
— Vorbeşte, zise O sută şaptesprezece.
— E adevărat că sunt cam grosolan, continuă gigantul, şi că sunt
aproape cu totul lipsit de inteligenţă. Aş doborî un bou cu o lovitură cu
pumnal, dar un copil ar putea cu uşurinţă să mă înşele. De aceea au şi
putut ei să mă trimită la închisoare...
— Care ei? întrebă O sută şaptesprezece.
— Am susţinut totdeauna că sunt nevinovat, continuă Milon, şi cu
toate că nimeni nu voieşte să mă creadă, e foarte adevărat. Ar fi fost
mult mai bine să fiu mai puţin onest, dar mai inteligent. Dar, zise
colosul, mi se pare că te plictisesc, O sută şaptesprezece.
— Nicidecum, răspunse ocnaşul. Povestea ta mă interesează...
Aşadar, spui că eşti nevinovat?
— Da.
— Ce meserie aveai înainte de a intra în închisoare?
— Eram servitor de încredere.
— Şi ce acuzare ţi s-a adus?
— Am fost acuzat de furt de bijuterii.
— Cum asta? Pentru ce?
— Pentru că n-am vrut să spun unde erau ascunşi banii copiilor.
— Ce copii?... Despre cine vorbeşti?
— Copiii doamnei în al cărei serviciu eram.
— Aşadar, copiii te-au acuzat de furt?
— Oh! exclamă Milon cu oarecare indignare, sărmanele fetiţe!... căci
erau două fetiţe gemene. Două fetiţe dulci şi drăguţe, care astăzi
trebuie să aibă vreo optsprezece ani, şi care îşi petrec poate viaţa în
vreun colţ întunecat, cine ştie în ce mizerie!...
Milon se opri şi, la scânteierea razelor felinarului care lumina
camera nr. 3 a închisorii, tovarăşul său putu să vadă o lacrimă mare
rostogolindu-se pe faţa titanului.
— Continuă, zise O sută şaptesprezece.
11
— Se pare că doamna, reluă Milon, se măritase pentru a doua oară,

fără consimţământul familiei. Dânsa avea doi fraţi, doi mizerabili, care
de mai multe ori încercaseră să le piardă pe sărmanele copiliţe. Soţul
stăpânei mele murise de multă vreme, şi sărmana femeie n-avea nici
un alt protector decât pe mine. Era tânără încă şi foarte frumoasă;
fetiţele creşteau văzând cu ochii. Doamna, privindu-le cu dragoste, îmi
zicea adeseori: „Îndată ce vor împlini cincisprezece ani, le voi mărita, ca
să poată căpăta câte un protector”. Doamna era foarte bogată. Locuiam
într-un frumos palat din foburgul Saint-Germain. În fiecare seară
zăvoram porţile, de teama vreunei întâmplări neprevăzute, a unui atac
banditesc.
Doamna îmi spunea mereu:
„— Mă tem aşa de mult de fraţii mei!...”
Într-o zi, copilele se jucau cu nevinovăţie în grădina din jurul casei.
O detunătură se auzi, un glonte şuieră. Din fericire glontele trecu,
fără să le atingă.
Poliţia fu înştiinţată, începură cercetări minuţioase, dar nu se
descoperi nimic.
Altădată, una din ele, mica Berta, fu apucată, după masă, de
crampe violente. Un medic sosi în grabă şi declară că era la mijloc o
încercare de otrăvire.
Atunci doamna înţelese bine că viaţa copilelor sale era serios
ameninţată şi se hotărî să le pună la adăpost. Într-o noapte le-am
condus în secret la o mănăstire, unde au fost primite sub un nume
oarecare; şi stăpâna mea a mers aşa de departe cu prudenţa, încât nu
şi-a spus adevăratul nume.
La întoarcere biata femeie mi-a zis:
„— Milon, te ştiu onest şi mă încred în tine. Ştii bine că într-o zi,
mai curând sau mai târziu, fraţii mei mă vor asasina. Prin urmare
trebuie să asigur viitorul copiilor mei.”
Eu o ascultam plângând. Ea îmi dădu în primire o lădiţă, zicându-
mi:
„— Iată jumătate din averea mea; sunt o sută cincizeci de mii de
franci în aur şi în bilete de bancă. Ascunde lădiţa aceasta undeva.
Dacă mi se va întâmpla vreo nenorocire, va fi zestrea fiicelor mele.”
— Şi ai ascuns banii aceia? întrebă O sută şaptesprezece.
— Da, şi nimeni altul decât mine nu i-ar putea găsi.
— Oh! murmură O sută şaptesprezece gânditor.
Milon continuă:
— Presimţirile sărmanei mele stăpâne s-au dovedit cât se poate de
întemeiate. Ea muri otrăvită, câteva zile după aceea. Fraţii criminali
12
avură îndrăzneala să-şi reclame dreptul lor la moştenire. Fetiţele erau

născute în străinătate; n-aveam în mâinile mele nici o hârtie cu care să
pot dovedi legitimitatea deţinerii lădiţei şi nu voiam să dau la iveală
locul unde se ascundeau micuţele, de teamă ca nu cumva să li se
întâmple vreo nenorocire. Fraţii criminali fură puşi în posesia averii
sărmanei mele stăpâne; dar dânşii se aşteptau să găsească mult mai
mulţi bani şi, cum nu s-a întâmplat aşa, unul dintre ei îmi zise:
„— Tu trebuie să fii depozitarul unei sume importante. Dacă ne-o
încredinţezi, vei avea şi tu partea ta.”
Am refuzat cu indignare, dar sunt aşa de dobitoc, adăugă Milon cu
naivitate, încât am mărturisit lucrul.
O săptămână după aceea, cineva bătu la uşa camerei, mele,
deşteptându-mă din somn. Mă retrăsesem într-un hotel mobilat. Erau
doi agenţi de poliţie, care veneau să mă aresteze. Eram acuzat că
furasem diamantele doamnei, şi mizerabilii de fraţi combinaseră
lucrurile aşa de bine, încât în unul din geamantanele mele se găsiră
câteva inele şi alte bijuterii de mare valoare. Cu toate protestele de
nevinovăţie, am fost condamnat la zece ani muncă silnică.
— Şi, întrebă O sută şaptesprezece, nu mai ai nici o ştire de la
copiliţe?
— Nu, dar sper că mizerabilii n-au putut să le dea de urmă.
— Şi banii?...
— Îmi aduc aminte foarte bine unde i-am ascuns.
— Poate că au fost găsiţi...
— Nu e cu neputinţă!...
— N-ai încercat niciodată să evadezi ?
— Ba da, am încercat de două ori, dar am fost prins; sunt aşa de
dobitoc...
— Sărmanul om! murmură O sută şaptesprezece.
Apoi, lipindu-şi la rândul său buzele de urechea lui Milon, zise:
— Ei bine, dacă voieşti să evadezi, îţi voi oferi eu mijlocul.
— Dumneata, întrebă Milon, mirat, dar... atunci?...
— Vrei să mă întrebi de ce nu evadez eu însumi?...
— Da.
— La ce bun?... M-aş plictisi grozav în lume...
Şi O sută şaptesprezece se întoarse cu spatele spre Milon şi adormi
liniştit.
Capitolul IV
13
A doua zi, la amiază, ascultătorii lui Cocodès erau cu toţi adunaţi,

aşteptându-l. Dar Cocodès întârzia.
Omul acesta se bucura de o mulţime de mici privilegii în închisoare;
stătea şi în ziua aceea la infirmerie.
Ocnaşul e de obicei foarte gelos, mai ales aceia care ştiu bine că-şi
vor petrece toată viaţa între zidurile închisorii.
Dar Cocodès, al cărui nume adevărat nu era cunoscut, de nimeni,
pentru motivul foarte simplu că nu voise să-l spună nimănui, Cocodès,
deci, care înainte de a primi porecla aceasta, era cunoscut de toată
lumea sub numele de 87, ştiuse să se facă plăcut tuturora.
Asta din pricină că nu era deloc zgârcit şi se pricepea de minune să
facă mici cadouri.
Pe urmă, de când era el în închisoare, bieţii condamnaţi nu mai
aveau nevoie să-şi plătească scrisorile; le scria el pe toate gratuit.
El redacta, petiţiile către comisar, scrisorile către duhovnic şi
bileţelele pe care tot el se însărcina, să le trimită la închisoarea Saint-
Lazare din Paris.
Cocodès primea în fiecare lună o sumă de bani de la familia sa.
În sfârşit, după cum au putut observa cititorii, Cocodès era şi un
bun povestitor.
De aceea, condamnaţii, se adunaseră cu toţii şi-l aşteptau.
Însuşi O sută şaptesprezece era prezent, împreună cu tovarăşul său
Milon, bineînţeles.
Dar timpul trecea, şi Cocodès nu se mai arăta. Câţiva dintre ocnaşi
începură să murmure.
— Veţi vedea că Cocodès nu va veni astăzi, zise unul dintre ei.
— Ah! zise un altul, unul dintre condamnaţii pe viaţă, vă admir,
dragii mei!... Vă plângeţi cu toţii şi, cu toate acestea, aţi venit la ocnă
cu trăsura, ca nişte prinţi...
— Dar dumneata cum ai venit? întrebă un ocnaş tânăr.
— Eu am venit înlănţuit, cu cătuşele şi de mâini şi de picioare; cred
că nici unul dintre voi nu poate sta alături de mine.
— Te înşeli, zise un alt ocnaş; şi eu am venit încătuşat, şi asta încă
din timpul lui Thierry!
— Cine-i acest Thierry? întrebă un condamnat tânăr.
— Căpitanul de pe atunci al ocnei, un om bun ca pâinea lui
Dumnezeu. Puţine evadări se întâmplau pe vremea lui...
— Da, zise un ocnaş bătrân, dar desigur că tu n-ai cunoscut fierul
roşu...
— Nu, nu l-am cunoscut.
Expresia „fier roşu” trezi un fior rece în întreaga adunare.
14
Ocnaşul cel tânăr murmură:

— Trebuie să fi fost nişte momente teribile!...
Bătrânul suspină şi-şi propti capul în piept:
— În ziua în care am fost înfierat, zise el, am încetat din viaţă!...
— Cum asta?
Bătrânul aruncă în jurul lui o privire scânteietoare.
— Da, repetă dânsul, în ziua aceea am încetat din viaţă.
Şi preumblându-şi privirea tristă şi dezolată asupra grupei de
ocnaşi care-l înconjurau, exclamă cu un accent de ironie:
— Ah! staţi cu toţii cu gurile căscate, aşteptându-l pe Cocodès, ca să
vă povestească piese de teatru, drame, cum le zice el. Ei bine, dacă v-
aş spune eu povestea mea, dacă v-aş povesti cum am fost înfierat, v-aţi
înfiora cu toţii şi cred că l-aţi uita pe Cocodès!
— De ce nu povesteşti? întrebă un condamnat; te ascultăm cu toţii.
Bătrânul reluă:
— Am şaizeci şi nouă de ani. Sunt treizeci şi patru de ani de când
mă aflu în închisoare şi de când sunt mort... de când corpul meu e fără
suflet şi inima mea fără speranţă. Ştiţi voi cine sunt eu? Cine am fost?
Eram bancher, milionar, şi aparţineam unei familii nobile! Eram
însurat cu o femeie frumoasă, pe care o divinizam. Viaţa mi se părea
un vis. O patimă nenorocită a distrus totul în câţiva ani... Eram
jucător, jocul e calea cea mai sigură spre ocnă! Calea, aceasta începe
din saloanele palatelor, trece prin casele de joc şi se continuă în
tripourile ordinare, în taverne. Pe marginile acestui drum se văd,
searbede, spectrele mizeriei şi ale dezonoarei. De la bogăţie la mizerie,
calea este foarte scurtă pentru un jucător. Mai întâi îşi pierde ceea ce-i
aparţine, apoi ceea ce i s-a încredinţat; îşi pierde în urmă soţia, amicii,
rudele. Rude, amici, nevastă, cu toţii tac; celor dintâi le e milă; cea din
urmă se sileşte să-şi ascundă lacrimile. Am jucat totul şi am pierdut
totul; am pierdut pâinea copilul meu, căci nevasta mea era însărcinată,
am jucat până şi hainele ei, inelul pe care i l-am pus în mână în ziua
nunţii... Într-o dimineaţă, când m-am trezit, nu mai aveam nimic.
Atunci demonul din mine a apărut şi a început să mă chinuiască: am
comis un fals. Câţiva amici bogaţi mă salvară. Am plecat din Franţa.
Dar Parisul avea asupra mea o neînţeleasă putere de atracţie. M-am
reîntors. Şi ştiţi pentru ce? Ca să devin... falsificator de bilete de bancă.
În tot timpul acesta, nenorocita mea soţie nu ştia decât un singur
lucru: că eram ruinaţi. Ea se retrăsese în casa unei verişoare, care o
primise cu braţele deschise; pe mine mă credea dus în America, unde
plecasem chipurile ca să încerc a-mi reface averea; sărmana femeie se
ruga mereu pentru mine. Dar crima e totdeauna pedepsită. Jocul m-a
15
trădat până la sfârşit. Într-o seară am fost surprins la o masă de joc cu

un teanc de bilete false în mână. Am fost arestat... am mărturisit totul.
În epoca aceea, falsificatorii erau pedepsiţi cu moartea. Mila regală mi-
a schimbat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. Nevasta
mea habar n-avea de toate acestea şi era aproape să devină mamă, era
aproape să nască o fiinţă care avea să intre în viaţă prin poarta
mizeriei, poartă deschisă de disperare.
Bătrânul ocnaş se opri o clipă, emoţionat de greutatea acelor
amintiri dureroase.
Ocnaşii, hoţii, asasinii, care îi ascultau povestea, erau şi ei
emoţionaţi.
În clipele acelea, oamenii aceştia huliţi de societate şi izgoniţi din
sânul ei, păreau că ei înşişi suferiseră toate chinurile prin care trecuse
bătrânul ocnaş.
În sfârşit, acesta din urmă continuă:
— Oh!... voi nu ştiţi ce e înfierarea; n-aţi văzut cum se proceda: se
înălţa un eşafod, condamnatul era urcat sus, fixat, silit să ţină capul
înainte, privirea îndreptată asupra publicului care venea în număr
mare să râdă de ruşinea lui. Apoi, după o oră de aşteptare, călăul
venea. Vedeai cu proprii tăi ochi cum se înroşea încetul cu încetul
fierul, sub apăsarea căruia carnea ta avea să fumege peste puţin timp.
Pe când, înlemnit de groază, priveam toate aceste pregătiri, lumea
adunată îmi striga în derâdere: „bancherul”!... „bancherul”! Dar eu
eram preocupat foarte puţin de strigătele acestea; nici supliciul teribil
pe care aveam să-l îndur nu mă înspăimânta. Mă gândeam la sărmana
mea soţie care, fără îndoială, mă credea liber şi se legăna în dulcea
speranţă de a mă revedea în curând. În sfârşit, călăul se aplecă şi, pe
când ridica fierul înroşit pentru a-l imprima pe umărul meu, mulţimea
tăcu. Se făcu dintr-odată o linişte aproape solemnă, întocmai ca în
momentul când condamnatul la moarte se întinde pe bascula fatală.
Dar în acea clipă, din mijlocul acelei mulţimi tăcute, un ţipăt se auzi,
un ţipăt teribil, la care eu am răspuns printr-un urlet de fiară
sălbatică, lovită de moarte. Nu durerea fizică mi-a smuls strigătul
acesta; mi se pare chiar că nici n-am simţit fierul arzător călcându-mi
carnea... A fost un ţipăt de groază pentru că, în mijlocul mulţimii, la o
distanţă mică ele eşafod, zărisem o femeie... şi femeia aceea era soţia
mea!
Şi ocnaşul, pronunţând cuvintele acestea, îşi prinse capul între
mâini şi două lacrimi mari luciră în ochii săi întunecaţi.
Urmă un moment de linişte apăsătoare.
Apoi ocnaşul îşi ridică capul şi, cu un accent teribil, continuă:
16
— Ah! dar voi nu ştiţi încă totul...

Îşi şterse lacrimile ţi oftând adânc zise:
Capitolul V
— Nici unul dintre voi n-a cunoscut înfierarea şi, afară de o singură
excepţie, nimeni nu-şi mai aduce aminte de încătuşare şi de acea
sinistră operaţie care precede încarcerarea şi care se numea paradă.
Ţi se trântea un inel în jurul gâtului cu lovituri de ciocan; apoi, de
inelul acesta se prindea o cătuşă care te lega de inelul celorlalţi
condamnaţi.
Când acest cortegiu hidos era gata, porţile se deschideau şi
mulţimea care aştepta afară scotea un strigăt infernal de bucurie.
Acei dintre condamnaţi, certaţi mereu cu justiţia şi prin urmare,
care mai văzuseră spectacolul acesta, intonau nepăsători „cântecul de
plecare”, un fel de Marseilleză a ocnaşilor.
Ceilalţi, care pentru întâia oară participau la o asemenea paradă,
plecau capul şi se sileau să scape privirilor batjocoritoare ale mulţimii,
care parcă le ardeau obrazul.
Ah!... îmi vorbiţi astăzi de călăul care ucide, de supraveghetorul care
vă biciuieşte, de lanţurile grele care vă chinuiesc oasele, de lungile
voastre suferinţi, fără început şi fără sfârşit? Ce sunt toate acestea?
Nimicuri!... Aceia care n-au cunoscut parada ― o trupă de oameni
transformaţi în animale ― nu ştiu ce e suferinţa.
Dacă aţi fi văzut voi acele mii de capete de oameni care râdeau,
urlau, se strâmbau, dacă aţi fi văzut acele mii de capete de femei, de
bărbaţi, de copii care veneau să-i insulte pe condamnaţi şi-i
întovărăşeau leghe întregi cu injurii şi cu ameninţări!... Oh!... dacă i-aţi
fi văzut!...
Erau în mulţimea aceea oameni de toate categoriile.
Femei pierdute şi bărbaţi care trăiau de pe urma acestor femei,
oameni în haine negre, cucoane din lumea mare, principese chiar, copii
desculţi, bătrâni cu părul alb, erau chiar şi lucrători oneşti, care nu
ştiau că nu e bine să privească cineva în ochii unui criminal.
Toţi veneau mânaţi de dorinţa de a privi mizeria, înjosirea
omenească, cu singura deosebire că aristocraţia căuta oarecum să se
ascundă şi rămânea tăcută, pe când vulgul urla, ca o trupă de bestii
sălbatice.
Şi când printre condamnaţi era vreunul din clasele de sus ale
societăţii, un medic, un notar, un avocat, urletele deveneau şi mai
17
teribile.
„— Unde e?... Unde e? se auzea întrebând din toate părţile.”
Ştiţi că eu eram „bancherul”.
Când s-au deschis porţile înaintea noastră, un regiment întreg de
cavalerie nu era în stare să stăpânească avântul de curiozitate al
mulţimii.
Convoiul se îndrepta spre Toulon, prin Fontainebleau, şi urma să
treacă prin mijlocul satului Choisy-le-Roi.
Era satul în care se retrăsese nenorocita mea soţie.
Era vară, în luna lui august.
Convoiul pornise la orele patru dimineaţa şi când intram în Choisy
erau orele şase.
Pe când mergeam prin mijlocul drumului se auzi vocea căpitanului:
— Staţi!
Cântecele obscene încetară; se făcu tăcere. Convoiul condamnaţilor
se întâlnise cu convoiul unei înmormântări.
Erau două sicrie purtate pe braţe, urmate de o mulţime tristă,
tăcută; clopotul bisericii îţi rupea inima cu melancolia sunetelor sale.
Un sicriu era învelit cu postav negru; celălalt cu postav alb.
Erau cadavrele unei persoane în vârstă şi a unui copil.
În urma primului sicriu o femeie despletită mergea plângând; am
recunoscut-o îndată; era verişoara în casa căreia se retrăsese soţia
mea. Am înţeles atunci totul; pe când eu mă îndreptam spre ocnă,
unde aveam să mă înfund pe vecie, soţia şi copilul meu erau conduşi ta
cimitir, fără să fi avut măcar mângâierea de a-i îmbrăţişa pentru ultima
oară.
*
* *
Şiroaie mari de lacrimi se prelingeau pe obrajii bătrânului ocnaş şi

nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt.
Supraveghetorul se apropie. Povestirea aceasta îl emoţionase şi pe
el.
Luă braţul condamnatului şi-i zise?
— Haide!... nu mai plânge!... Nu mai ai mult până la sfârşit; peste
puţin timp vei putea să te întâlneşti eu nevasta şi copilul tău.
Şi se îndepărtară amândoi, pentru că de multă vreme bătrânul
ocnaş, care era un exemplu de supunere şi vrednicie, era supus unui
regim mai indulgent, adică nu mai era încătuşat împreună cu alţii.
— Povestea bătrânului m-a întristat, zise parizianul. Dacă Cocodès
18
ar veni acum să ne spună mai departe drama începută ieri, cred că nu

prea ar avea succes.
— Crezi asta?, întrebă O sută şaptesprezece, care tăcuse până
atunci.
— Desigur! răspunse parizianul, piesele de teatru nu pot avea
niciodată puterea scenelor reale din viaţă şi Rocambole e... o dramă în
cinci acte, după cum ne-a spus Cocodès.
— Ai dreptate, zise O sută şaptesprezece, dar nu s-au făcut piese de
teatru şi cu Cartuş?
— Da.
— Nu s-au făcut piese de teatru şi cu Mandrin?...
— Sigur că da.
— Şi, cu toate acestea, Cartuş, şi Mandrin au existat în realitate...
— Dar... Rocambole?
— Rocambole a existat şi el; eu chiar l-am cunoscut.
— Şi ştii povestea lui?
— Da.
Şi O sută şaptesprezece adăugă surâzând:
— Povestea lui cea adevărată, cea reală, nu scene ticluite pentru
teatru.
— Atunci poate că ne-o vei spune şi nouă.
— Poate... într-o zi când voi fi bine dispus...
— Dar cine era acest Rocambole?
— Un copil al Parisului, un vagabond, care, după cum v-a spus, şi
Cocodès, a reuşit să intre în pielea unui marchiz reîntors din India...
— Şi marchizul acesta era bogat?
— Avea mai multe milioane.
— Aşadar, Rocambole a fost marchiz?
— Timp de trei ani..
— Atunci, adevăratul marchiz era mort?
— Nu, trăia.
— Dar n-avea nici amici, nici rude?
— Ba avea o mamă şi o soră.
— Cum?... mama marchizului trăia?
— Da, trăia. S-a înşelat însă; l-a adorat pe Rocambole ca pe fiul ei.
— Şi... sora?
O sută şaptesprezece tresări.
— Sora, zise el, l-a iubit pe Rocambole ca pe fratele ei şi Rocambole
a iubit-o...
— A fost îndrăgostit de ea?
— Nu, a iubit-o ca pe sora sa. Dar... ce vă interesează toate lucrurile
19
acestea?
— Vreau să ştiu, zise Milon.
O sută şaptesprezece ridică din umeri.
— N-am poftă de povestit astăzi, zise el.
— Dar, în sfârşit, interveni unul dintre ocnaşi, Rocambole e mort
sau mai trăieşte încă?
— Nu ştiu, răspunse O sută şaptesprezece.
Apoi se întoarse spre Milon şi-l privi ca şi cum ar fi voit să-i zică:
„Oamenii aceştia mă plictisesc; să mergem de aici...”
Milon înţelese şi se sculă.
— Vrei să facem o mică plimbare, tovarăşe? întrebă el.
— Să mergem, zise O sută şaptesprezece.
Şi se depărtară amândoi.
— Nu-i aşa că-mi vei spune şi mie? reluă Milon.
— Ce să-ţi spun?
— Povestea lui Rocambole...
— Da, răspunse ocnaşul.
Şi se retrase din nou în mutismul său.
Vreun sfert de oră, se plimbară împreună, apoi, fără de voie, ca
atraşi de un magnet, se reîntoarseră spre grupa ocnaşilor.
Unul dintre ei vorbea, pe când ceilalţi ascultau tăcuţi.
— Eu, spunea noul povestitor, mi se pare că v-am mai spus-o şi altă
dată, eram birjar. N-am iubit în lumea asta decât două fiinţe: un cal şi
un câine. Calul a murit şi l-am plâns; câinele a murit, de asemenea.
Dar pentru câine nu lacrimi am vărsat, ci sânge! Cred că povestea
aceasta v-ar interesa...
Şi cum toată lumea îl privea cu curiozitate, el continuă:
— De douăzeci şi cinci de ani zac în fundul ocnei şi numai speranţa
că într-o zi călăul câinelui meu va muri de mâna mea mă mai ţine pe
picioare.
— Dar cine e acela care ţi-a ucis câinele?
— Un supraveghetor, acum zece ani, în închisoare.
— Atunci, zise parizianul, de ce nu-ţi faci pe plac? De ce ar putea
să-ţi mai fie teamă?
— Supraveghetorul nu mai este aici. Când au aflat că voiam să-l
ucid, l-au trimis la Brest.
— Mi-se pare că închisoarea de la Brest a fost suprimată...
— Ştiu asta.
— Şi gardienii îşi iubesc atât de mult meseria, încât nenorocitul
acela e în stare să se întoarcă aici.
— Asta e şi speranţa, mea, zise ocnaşul.
20
— Povestea câinelui vrei să ne-o spui? întrebă parizianul ironic.

— Ţie îţi vine a râde, răspunse ocnaşul; dar te asigur că vei plânge
când mă vei asculta.
— Povestea!... Să auzim povestea!... repetară condamnaţii..
— Ascultaţi, zise ocnaşul.
Capitolul VI
Eram birjar.
Îmi plăcea să mă îmbăt adeseori şi nevasta mea avea aceeaşi
slăbiciune ca şi mine.
Când eram beţi, ne certam, ne băteam şi dacă nu l-aş fi avut pe
sărmanul meu câine să mă consoleze, de multe ori mi-aş fi luat lumea
în cap.
Oh!... dacă aţi şti ce e dragostea de câine...
Era plin de vioiciune şi de inteligenţă; stătea mereu lângă uşa
grajdului, şi nimeni nu putea să se apropie de cai.
Nevastă-mea nu-l prea iubea şi din pricina asta o băteam de multe
ori.
Într-o seară, când probabil că eram mai beat ca de obicei, mi-a ieşit
în cale înjurându-mă. Eu am apucat-o de gât, am trântit-o jos şi mi-am
văzut de drum.
Nu ştiu cum s-a întâmplat că biata femeie a căzut, s-a lovit de ceva
şi a încetat din viaţă. Era din pricina loviturii? Era din pricina beţiei?
Nici n-aş putea s-o spun.
A doua zi am fost arestat şi, peste puţin, Curtea cu Juraţi m-a
trimis la ocnă.
Unii erau de părere să fiu condamnat la moarte, dar îmi era totuna.
Nu mă gândeam decât la bietul meu Tobby, pe care nu-l mai văzusem
deloc din ziua arestării.
Sărmanul meu căţeluş! Un sigur lucru mă mai consola: în
Montmartre toată lumea îl cunoştea pe Tobby şi-l iubea, aşa încât eram
convins că se va fi găsit cineva care să-l ia la el şi să-i dea de mâncare.
Dar pe când ieşeam de la Curtea cu Juraţi pentru a mă întoarce la
închisoare, bietul meu căţeluş îmi apăru în vale, se aruncă asupra
mea, mă mângâie, se linguşi, chelălăind de bucurie.
Vă închipuiţi cât de mare a fost şi bucuria mea.
Jandarmii îl alungară cu lovituri de baionetă, dar câinele nu se
descurajă şi venea în urma noastră. Portarul închisorii era un om de
inimă; i s-a făcut milă de sărmanul căţeluş şi l-a lăsat să intre,
21
ţinându-l pe lângă el.

Stăteam în închisoare aşteptând plecarea la ocnă şi n-aveam decât o
singură teamă: că într-o zi va trebui să mă despart de iubitul meu
căţeluş.
În fine, ziua plecării sosi.
Căpitanul, văzându-mă plângând mă întrebă:
— Aşa de mare teamă ai de închisoare?
— A! nu plâng eu de asta.
— Atunci... pentru ce plângi?
— Plâng pentru că va trebui să mă despart de căţeluşul meu, zisei
eu suspinând.
Căpitanul Thierry era un om foarte bun şi făcea tot ce putea pentru
condamnaţii săi.
— Ei bine, zise el, vom lua căţeluşul cu noi dacă va voi să meargă în
urma cortegiului până la Toulon; acolo vom vedea ce e de făcut...
Aşadar, bietul Tobby a fost lăsat liber în urma cortegiului. Când era
prea obosit, bunul Thierry îl lua în gabrioleta sa. Îi dădea de mâncare
totdeauna.
După un drum care mi s-a părut nesfârşit de lung, am ajuns la
Toulon.
Câinele nu putea să intre în ocnă; ordinele erau stricte. Dar, la
rugămintea lui Thierry, un om care locuia prin împrejurimile
arsenalului, se învoi să-l primească pe lângă casa sa.
În fiecare dimineaţă, când eram conduşi la muncă, căţeluşul îmi
ieşea în cale, îmi lingea mâinile, câteodată adjutantul îmi dădea voie
să-l iau cu mine.
Seara, Tobby mă conducea până la poarta arsenalului, se despărţea
de mine trist, melancolic, se îndrepta spre casă, pentru a fi din nou la
postul său a doua zi dimineaţă.
Lucrurile acestea au ţinut timp de doi ani; eu eram mulţumit că-mi
puteam vedea căţeluşul în fiecare zi şi, de vreme ce nu mai beam deloc
alcool, devenisem om de treabă. Eram un bun ocnaş.
Munceam pe rupte şi eram cel mai ascultător, cel mai supus dintre
toţi. Niciodată n-am fost pedepsit.
Adjutantul simţea prietenie pentru mine; el povesti situaţia cu
câinele domnului comisar al închisorii şi domnul comisar, care e drept
şi bun ca un înger, s-a înduioşat.
A luat câinele la el, ca şi cum ar fi fost al său, şi de atunci am putut
să-l văd pe sărmanul meu Tobby în tot timpul zilei.
Seara se culca în grajd, într-un culcuş moale, iar mie, gândindu-mă
la el, patul de lemn mi se părea mai puţin tare.
22
Lucrurile mergeau de minune, dar într-o zi lucrurile au luat o altă

întorsătură.
După şase luni am fost încătuşat cu un tovarăş care nu era deloc
ascultător şi primea adeseori pedepse.
Într-o zi, tovarăşul acesta se purtă rău cu adjutantul, care ridică
bastonul asupra sa.
Tobby era la o distanţă de doi paşi; el crezu că bastonul fusese
ridicat asupra mea şi se repezi ameninţător la adjutant.
Din ziua aceea a început infernul; adjutantul a prins ură pe căţeluş
şi eu am prins ură pe adjutant.
Tobby primea mereu lovituri şi eu eram pedepsit fără nici un motiv.
Oh! ce om mizerabil! M-aş arunca în flăcări râzând dacă aş putea
să-l ucid. Dânsul mi-a ucis câinele. Şi ştiţi în ce mod?
Nici unul din câţi suntem aici nu e sfânt, dar cred că nici unuia nu
i-ar fi venit în minte o asemenea idee.
Într-o dimineaţă am băgat de seamă că bietul căţeluş era trist; nu
mânca mai nimic, dar de băut bea foarte mult. A doua zi Tobby avea
burta umflată şi nu voia să mănânce deloc.
A treia zi căţeluşul muri.
Mizerabilul de gardian îi pusese în carne mici bucăţele de burete...
Şi pe când eu, aplecat asupra bietului meu căţeluş, plângeam cu
lacrimi amare, adjutantul râdea şi-şi povestea isprava cu mândrie.
A doua zi am încercat să-l lovesc cu lanţurile care-mi zdrobeau
carnea; dar camarazii alergară în ajutorul adjutantului.
Fapta mea a fost considerată ca o gravă abatere de la îndatoririle
ocnei şi pedeapsa pe care trebuia s-o primesc era înspăimântătoare.
Din fericire însă, căpitanul cunoştea adevărata cauză a reacţiei mele
şi-mi dădu o pedeapsă mică.
Adjutantul a fost concediat; mai târziu am aflat că intrase din nou
în administraţia închisorilor şi că era la Brest.
Atunci am stăruit mult să fiu transferat la închisoarea din Brest,
dar căpitanul îmi cam bănuia gândurile şi nu se învoi deloc. Dacă ar
avea vreodată ideea să se întoarcă aici...
Ocnaşul fu întrerupt din povestit de sosirea unei noi persoane.
Personajul acesta era Cocodès.
— Ah!... iată-te, în sfârşit, zise Milon; ai cam întârziat astăzi şi am
fost nevoiţi să ne petrecem timpul fără tine.
— Da, da, răspunse Cocodès, am rămas la „Rocambole, actul întâi,
prima scenă...”
— Poţi să te duci la plimbare, zise Milon, nu mai avem nevoie de
tine pentru a afla povestea lui Rocambole...
23
— V-a spus-o altcineva.

— Nu ne-a spus-o încă nimeni, dar este cineva care ne-o va
spune....
— Şi cine e acela care şi-a luat un astfel de angajament? întrebă
Cocodès cu neîncredere şi ironie.
— Eu, răspunse O sută şaptesprezece, ridicându-şi privirea asupra
lui Cocodès.
Acesta tresări sub fixitatea privirii fascinante a tânărului ocnaş.
O sută şaptesprezece se sculă şi-i zise lui Cocodès.
— Eu nu ţi-am cerut nici un serviciu, până acum nu-i aşa?
— E adevărat.
— Vrei să-ţi rămân îndatorat?
— De ce nu?... răspunse Cocodès.
— Dacă e aşa, vino puţin cu mine.
Şi se depărtară de grupa ocnaşilor.
Milon îi întovărăşi şi el, forţat.
— Dragul meu Cocodès, zise O sută şaptesprezece, te duci în fiecare
zi la „Hotel de France” pentru a te întâlni cu doamna în chestiune, nu-i
aşa?...
— Da...
— Şi e inteligentă amanta ta?
— Aşa cred, răspunse Cocodès cu mândrie.
— Aş voi să-i încredinţez o mică afacere.
— Bine, spune-mi despre ce e vorba şi te voi servi cu toată plăcerea.
— Nu, voi vorbi eu însumi cu dânsa.
Cocodès deschise ochii mari.
— Dar... cum vei putea să faci lucrul acesta?...
— Mă voi duce la hotel.
— Cum?... Vei ieşi din închisoare?
— Asta nu te priveşte, răspunse O sută şaptesprezece... Te vei
întâlni astăzi cu dânsa?
— Da.
— Ei bine, dacă e aşa, anunţă-i vizita mea.
Cocodès îl privi din nou cu aceeaşi uimire şi-l crezu nebun.
Capitolul VII
În aceeaşi seară, pe când erau înlănţuiţi pe patul lor comun şi

gardienii terminau primul rond de noapte, Milon îi zise lui O sută
şaptesprezece:
24
— Ţi-ai bătut joc de Cocodès, astăzi...

— Cum mi-am bătut joc?
— Nu i-ai spus că la noapte vei cina la „Hotel de France”?
— Da. Şi ce-i cu asta?
— Dar mi se pare că lucrul nu e tocmai uşor...
— Tăcere!... zise O sută şaptesprezece. Aşteaptă să treacă gardienii
şi vei vedea.
Un adjutant şi un lucrător verificau cătuşele rând pe rând la toţi
condamnaţii.
Lucrătorul avea un ciocan în mână şi căuta să se convingă dacă nu
cumva vreunul din inelele cătuşelor era pilit.
Când veni rândul lui O sută şaptesprezece, acesta zise adjutantului:
— Ştii bine că n-am încercat niciodată să evadez. Lasă-mă să dorm
în pace, lumina îmi face rău.
În acelaşi timp schimbă o privire cu lucrătorul.
Apoi se culcă şi închise ochii.
După ce trecură gardienii, Milon îi zise:
— E nevoie de mai mult decât o zi pentru a desface inelele şi trebuie
să fii foarte dibaci şi să ai o pilă bună.
— Cât e ceasul acum?... întrebă O sută şaptesprezece.
— A sunat de nouă la arsenal.
— Lasă-mă să dorm liniştit o oră.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă mă vei deştepta. Va trebui să îmi fac toaleta.
— Pe legea mea, murmură Milon, nu înţeleg nici o boabă din toate
acestea...
— Ascultă-mă bine, zise O sută şaptesprezece, dintre toţi tovarăşii,
tu singur îmi placi, şi dacă voieşti să evadezi, vom evada împreună.
— Adevărat? întrebă Milon cu bucurie.
— Ne vom întoarce împreună în lume; dar aceasta cu două
condiţii...
— Oh!... vorbeşte...
— Mai întâi, nu va mai trebui să ne despărţim vreodată.
— Mă vei ajuta să le regăsesc pe cele două sărmane copiliţe?
— Da.
— Şi să le redau averea?
— Da.
— Foarte bine; dacă-i aşa, vom fi împreună mereu. Care e cealaltă
condiţie?
— Nu te supăra, zise O sută şaptesprezece cu bunătate, dar tu, cum
eşti cam greu de cap...
25
— Sunt un dobitoc, ştiu bine, răspunse colosul cu umilinţă.

— Aşadar, tu vei fi braţul care execută, iar eu voi fi capul care
conduce.
— Da, mă învoiesc bucuros.
— Ascultă-mă bine, eu nu mint niciodată.
— Te cred.
— Am spus că voi ieşi în noaptea aceasta din închisoare şi că mă voi
duce la „Hotel de France” nederanjat de nimeni. Ei bine! vei vedea.
*
* *
— Într-adevăr! murmură colosul uimit.

— Tăcere! adjutantul se întoarce...
Adjutantul şi lucrătorul terminaseră rondul şi treceau din nou prin
faţa lor.
— S-avem iertare, domnule adjutant, zise O sută şaptesprezece, dar
aş voi să ştiu cât e ora.
— Nouă, răspunse adjutantul.
— Ah! zise O sută şaptesprezece, aruncând din nou o privire
semnificativă lucrătorului, şi eu credeam că trebuie să fie zece.
Adjutantul nu zise nimic.
Dar Milon surprinsese privirea pe care O sută şaptesprezece o
schimbase cu lucrătorul.
Când rămaseră din nou singuri în semiîntunericul închisorii,
colosul zise tovarăşului său de lanţ:
— Dar mi se pare, camarade, că ştiai bine cât e ceasul...
— Da, dar trebuia să-l înştiinţez pe omul meu.
— Ce om, camarade?
— Lucrătorul care era cu domnul adjutant.
— Ah! zise Milon, tot nu înţeleg.
— Ştii tu de cât timp sunt eu aici?
— Nu.
— De zece ani, dragul meu. În ziua în care am venit aici, lucrătorul
de care e vorba s-a prezentat la arsenal şi a cerut să fie angajat. E aşa
de abil, aşa de vrednic, încât are o bună reputaţie. Nimeni nu se
pricepe mai bine decât el să încerce cătuşele cu o singură lovitură de
ciocan. A făcut servicii mari închisorii şi a zădărnicit multe evadări. Şi
ştii tu pentru ce a făcut toate acestea?
— Nu.
— Le-a făcut numai pentru mine. Eu sunt adevăratul său stăpân.
26
— Adevărat?
— El aşteaptă cu răbdare să vină momentul când voi avea nevoie de
dânsul.
— Aşadar, omul acesta îţi este devotat?
— Da, mi-e devotat trup şi suflet. Cuvântul „zece ore” a fost un
semnal.
— Dar cine eşti dumneata? întrebă colosul cu admiraţie
nemărginită.
— Îţi voi spune mai târziu.
Pe când vorbeau astfel, O sută şaptesprezece se întorcea mereu,
când pe o parte, când pe alta, nemaiaflându-şi locul.
— Ce faci acolo? îl întrebă Milon.
— Îmi încerc cătuşele.
— Le încerci? murmură Milon uimit.
— Da, răspunse O sută şaptesprezece, ştiu bine că ale tale sunt
solide şi că ar trebui pilite multă vreme pentru ca să cedeze, dar ale
mele...
— Ale dumitale?
— Ale mele se desfac cu uşurinţă. Priveşte.
Milon văzu că piciorul lui O sută şaptesprezece era liber, nemaifiind
ţintuit de lanţul comun.
— Acum, adăugă O sută şaptesprezece, îndată ce voi fi gata, voi
pleca.
— Dar te vei întoarce, nu-i aşa?
— Da, pentru că ziuă evadării noastre e încă îndepărtată.
— Oh!... murmură Milon, decepţionat.
— Înainte de a părăsi închisoarea, continuă O sută şaptesprezece,
trebuie să ştim bine încotro pornim.
— Unde să pornim?... Dar mi se pare că e neîndoios... la Paris!...
— La Paris, fără îndoială. Dar eu n-am poftă să fiu prins a treia zi
după evadare. Îi voi preveni mai întâi pe amicii mei de la Paris... Dar te
rog să nu fii deloc dezamăgit, peste opt zile nu vom mai fi aici.
Milon era aşa de uimit, încât nu-şi credea urechilor.
— Ascultă-mă, zise el, mai e încă un lucru care mă nelinişteşte...
— Care?
— Adeseori, pe la miezul nopţii, comisarul are obiceiul să facă un
rond prin sală.
— Ei bine?
— Evadarea ta va fi constatată îndată.
— Te înşeli, amicul meu.
— Şi, cu toate acestea, când mă vor vedea singur în pat...
27
— Dar nu vei fi nicidecum singur.

— Pe legea mea!... murmură Milon, n-am crezut niciodată în
minuni, dar acum am început să cred.
O sută şaptesprezece surâse şi adăugă:
— Până acum n-ai văzut încă nimic... îţi repet încă o dată: să mă
laşi să dorm o oră. Nu mai am altceva de făcut decât să mă îmbrac şi
drumul de la arsenal până la hotel nu e tocmai lung.
Şi fără să mai pronunţe vreun cuvânt, O sută şaptesprezece închise
ochii şi adormi.
Peste puţin timp sună de zece. Milon, care era mereu treaz distinse
un mic zgomot în tăcerea adâncă a închisorii. Căci de o jumătate de
oră, gemetele, şoaptele, blestemele se stinseră unul câte unul; ocna
întreagă dormea.
O umbră se strecura încetişor printre paturi.
Era lucrătorul fierar care se înţelesese cu O sută şaptesprezece.
Colosul atinse încetişor cu mâna obrazul tovarăşului său de lanţ.
— E ora..., zise el.
— Am auzit, răspunse O sută şaptesprezece, ridicându-se...
Lucrătorul era acum lângă pat.
— Stăpâne! zise el, iată-mă.
— Foarte bine, zise O şută şaptesprezece. Dezbracă-te. Mi-ai adus
toate cele necesare?
— Da, stăpâne.
Într-adevăr, lucrătorul avea în mână o mică cutiuţă în care se aflau
o pereche de mustăţi şi peruca destinată să acopere capul ras al
ocnaşului.
— Stăpâne, zise lucrătorul dezbrăcându-se, meseria de fierar nu e
deloc făcută pentru mine... Şi iată... sunt zece ani de când aştept, cu
nerăbdare un ordin, pe care nu mai voieşti să mi-l dai. Acum, cel
puţin, ai de gând să fugi sau nu?...
— Nu încă, răspunse O sută şaptesprezece, nu încă, dar nu mai
avem mult...
Pe când vorbeau astfel, O sută şaptesprezece se îmbrăcase cu
hainele lucrătorului şi-şi aranjase coafura cu dibăcie.
În acelaşi timp, lucrătorul se îmbrăcă cu hainele ocnaşului şi se
culcă alături de Milon, care, bineînţeles, nu pierduse nici un amănunt
din această dublă operaţie. Şi colosul ar fi putut să jure că acela care
se culcase lângă dânsul era O sută şaptesprezece în persoană.
Acesta din urmă se apropie de falsul ocnaş şi-l întrebă încetişor:
— Ce va trebui să răspund la poartă?
— Că n-ai găsit nicăieri ciocanul.
28
— Poarte bine. La revedere, camarade.

O sută şaptesprezece strânse mâna lui Milon şi plecă cu pas sigur
de-a lungul sălii cu numărul 3.
Un paznic veghea la uşă.
Capitolul VIII
Paznicul, pe dinaintea căruia trebuia să treacă falsul lucrător, era

cel mai teribil dintre toţi ai închisorii.
De când făcea el parte din administraţie, evadările deveniseră
aproape cu totul imposibile.
Paznicul acesta se numea Turpin.
Turpin recunoştea ocnaşul sub orice costum; era ca un câine de
vânătoare.
O sută şaptesprezece îl recunoscu de la distanţă.
— Şi dobitocul acela de Cocorico nu-mi spune nimic, murmură el.
Cocorico era numele lucrătorului care îl înlocuise pe O sută
şaptesprezece în patul său de ocnaş.
Dar O sută şaptesprezece juca atât de bine rolul său, încât Turpin,
care îl văzuse pe Cocorico câteva momente mai înainte, n-avu nici o
umbră de îndoială.
Lucrătorul căruia O sută şaptesprezece îi zicea Cocorico era
cunoscut în administraţie sub numele de Noël Durand.
— Ei bine, Noël, întrebă Turpin, ţi-ai găsit ciocanul?
— Nu l-am găsit, răspunse O sută şaptesprezece.
Şi în loc să treacă repede înainte, se opri un moment.
— Îl voi găsi eu mâine; numai dacă nu cumva vreun ocnaş va fi pus
mâna pe el.
— Fii liniştit, răspunse Turpin, acela care ţi l-a luat nu va putea să
se servească astă-noapte de el. Am ochi buni...
— Şi braţe solide, adăugă O sută şaptesprezece râzând.
— Ascultă-mă, Noël, i se adresă Turpin, la ce oră te întorci mâine
dimineaţă?
— La şapte voi fi la lucru.
— Aş vrea să-mi aduci puţin tabac...
— Foarte bine. Bună seara.
— Bună seara, răspunse Turpin, care-şi reluă atitudinea sa de
gardian la uşa sălii nr. 3.
O sută şaptesprezece ieşi din închisoare fără nici o greutate,
străbătu arsenalul şi ajunse la poartă.
29
Adevăratul Noël prevăzuse multe alte lucruri.

Scotocind prin buzunarele bluzei sale, O sută şaptesprezece găsi o
pipă şi tutun.
Îşi înfundă bine pipa şi, ajuns la ghereta portarului, ceru un foc.
Portarul nu era deloc bine dispus în seara aceea.
— Vezi-ţi de drum, răspunse el.
O sută şaptesprezece ridică din umeri şi trecu înainte mormăind.
Ieşi din arsenal cu aceeaşi nepăsare şi siguranţă cu care ar fi ieşit
adevăratul Noël.
După un sfert de oră era în oraş.
Ajuns în faţa unei mici prăvălioare luminată încă, O sută
şaptesprezece se opri şi bătu încetişor.
— Cine-i acolo? întrebă o voce.
— Noël, răspunse O sută şaptesprezece.
Se auzi zgomot de paşi, apoi aceeaşi voce:
— Nu mai ai şi alt nume?
— Cocorico, răspunse ocnaşul.
Uşa se deschise îndată şi O sută şaptesprezece păşi înăuntru.
O femeie bătrână, care îi deschisese, se retrase cu spaimă:
— Nu eşti Noël, exclamă dânsa.
— Nu, nu sunt Noël, dar sunt acela pe care îl aşteptaţi.
Un om alergă din fundul prăvăliei.
— E stăpânul! exclamă acesta.
Bătrâna încuie uşa în urma lui O sută şaptesprezece.
— Ah! exclamă ea, de câtă vreme vă aşteptăm!...
— Şi cu toate acestea, răspunse O sută şaptesprezece, trebuie să
mai aveţi încă puţintică răbdare.
— Cum!... Nu evadezi încă?
— Nu.
Bărbatul şi femeia se priviră cu nelinişte.
O sută şaptesprezece surâse.
— Ce vreţi? murmură el, îmi place ocna!...
— Fiecare cu gustul său, răspunse bătrâna.
— Dar nu mai este mult până voi evada. Tocmai de aceea am venit
acum aici.
— Ah! bine că a dat Dumnezeu... Aşa te vreau...
Bărbatul, care, după aparenţă, părea să fie fiul bătrânei, avea
înfăţişarea unui negustor şi-l privea pe O sută şaptesprezece cu
admiraţie copilărească.
— Dragii-mei, reluă ocnaşul, zilele acestea va trebui să-mi găsiţi un
camerist cumsecade.
30
— Te voi servi eu dacă voieşti, răspunse negustorul.

— Vom vedea.
— N-ai nevoie de nimic? îl întrebă bătrâna cu căldură: un păhărel
de vin, o mâncare caldă?
— Mulţumesc, buna mea mamă, voi cina în oraş.
— Unde în oraş?... întrebă cu naivitate negustorul.
— La „Hotel de France”, în tovărăşia unei femei drăguţe!
— Oh! nu mă mir deloc, răspunse bătrâna; eşti un băiat aşa de
drăguţ!...
— Acum sunt orele zece şi jumătate, reluă ocnaşul, şi ştiu că
hotelul e la doi paşi de aici; dar va trebui să mă îmbrac şi principiul
meu e să nu las niciodată o femeie să aştepte.
— Noël a adus pentru dumneata un geamantan încărcat cu lucruri,
zise negustorul.
— Şi unde e acest geamantan?
— Sus, în camera dumitale.
— Bine!... Vei fi aşa de bun să mă conduci?...
Negustorul aprinse o lampă, deschise o uşă şi-i arătă lui O sută
şaptesprezece un rând de trepte.
— Pe aici, zise el.
O sută şaptesprezece fu condus în camera sa, care semăna cu o
cameră dintr-un hotel de mâna a doua.
— Foarte bine, zise el; acum poţi să mă laşi singur. Peste zece
minute voi fi gata.
Şi pe când negustorul se retrăgea, el deschise geamantanul..
— Îţi spuneam eu, zise bătrâna, că într-o zi stăpânul se va sătura de
pâinea ocnei...
— Când mă gândesc că s-au împlinit zece ani de când stă acolo...
— Şi cu toate acestea, ar fi putut să evadeze ori de câte ori ar fi vrut;
un om ca dânsul îşi bate joc de supravegherea gardienilor!...
— Oh! fără îndoială...
— Drept să-ţi spun, eu nu l-aş fi recunoscut, continuă bătrâna.
— Drace!... acesta e talentul său... Se transformă cum îi place. Dacă
i-ar veni poftă într-o zi să se facă amiral, ar face-o şi statul-major al
armatei s-ar înşela...
— Ce om! murmură bătrâna. Eu sunt sigură că în curând va
redeveni milionar şi marchiz şi tot ce va voi. Singurul lucru pe care nu-
l pot înţelege eu nici în ruptul capului este faptul că a stat zece ani
înmormântat în fundul ocnei.
— Cam bănuiesc eu cauza, mamă.
— Să vedem părerea ta.
31
— Stăpânul a avut o mare supărare.

— O supărare din amor?...
— Nu, dar tot o supărare de inimă. A iubit o femeie care trecea drept
sora sa şi pe care, în cele din urmă, el însuşi o considera ca soră.
— Ah! da... ştiu...
— Ei bine, teama că va putea s-o întâlnească undeva la Paris, l-a
făcut să rămână zece ani în închisoare.
— Sărmanul om!
— Atunci, de vreme ce dânsul s-a hotărât să evadeze, femeia aceea
trebuie să fie moartă...
— Se poate.
Convorbirea celor doi fu întreruptă.
O sută şaptesprezece cobora treptele.
Mama şi fiul nu putură să-şi stăpânească un strigăt de uimire, atât
de nerecunoscut era ocnaşul. Aveau în faţa lor un elegant ofiţer de
marină.
Negustorul, puţin intimidat, îl salută milităreşte.
— Repede! zise O sută şaptesprezece, condu-mă la „Hotel de
France”. Nu mai am timp de pierdut. Ah! uitam... Noël v-a lăsat ceva
bani pentru mine?
— Ni s-au dat zece mii de franci, răspunse bătrâna. Îi vrei?
— Nu, nu încă, buna mea mamă. Dar dă-mi deocamdată cincizeci
de ludovici. Şi acum... la drum.
Şi deschise el însuşi uşa prăvăliei.
— Vino, îi zise negustorul, pe aici.
Capitolul IX
S-o luăm spre „Hotel de France”, înaintea lui O sută şaptesprezece,

şi să pătrundem în apartamentul domnişoarei Nineta.
Nineta, după cum desigur bănuiesc cititorii noştri, era un diminutiv
drăgăstos, pe care îl dăduse Cocodès.
Legătura de dragoste a acestor doi tineri avusese zile senine, dar şi
zile întunecate.
Desigur, acela care şi-ar fi făcut o idee despre Nineta, după figura
amantului ei Cocodès şi după aluziile de prost gust ale acestuia, ar fi
rămas foarte surprins pătrunzând în camera tinerei femei.
Nineta era la Toulon de vreo lună şi la „Hotel de France” era
cunoscută sub numele de madame Prévost.
Era o femeie de vreo treizeci de ani, cu părul blond deschis, cu ochii
32
negri, cu talia mlădioasă, delicată, fină. Era puternică şi plină de viaţă.

Fruntea îi era largă, buzele mici, roşii, încreţite mereu de un surâs
ironic; te făcea să-ţi aduci aminte de eroina lui Balzac care îşi făcea un
merit din faptul că fusese amanta unui ocnaş şi că-i rămăsese
credincioasă şi dincolo de mormânt.
De unde venea femeia aceasta? De la Paris, desigur, unde avusese
cai, trăsură, dantelării, diamante...
De ce se condamna la un trai lipsit de orice strălucire, de ce căuta
urma unui om respins de lege şi de societate, care nu merita nici
măcar titlul de bandit?... Mister!
Era un an de când Cocodès, pentru dânsa micul Gaston, fusese
încarcerat.
Madame Prévost venea pentru a treia oară la Toulon.
Cocodès avea permisiunea de a ieşi din închisoare la fiecare două
zile, timp de o oră, sub conducerea unui gardian, bineînţeles.
Tânărul acesta, mai mult uşuratic decât criminal, mai mult lipsit de
sentimente morale decât având apucături rele, comisese un simplu fals
într-o zi când avea, nevoie de vreo cinci mii de franci, pentru a plăti o
mică datorie, zicându-şi că tatăl său va achita suma fără obiecţie.
S-a întâmplat însă că tatăl a sosit prea târziu şi nu a mai putut opri
mersul justiţiei.
În ziua aceea, Cocodès venise ca de obicei la „Hotel de France” şi-i
spusese Ninetei:
— Peste trei zile te vei întoarce la Paris. Vrei să te însărcinezi cu un
mic comision pentru O sută şaptesprezece?
Şi, în câteva cuvinte, îi făcu portretul misteriosului ocnaş care nu
vorbea aproape niciodată şi a cărui viaţă trecută era învăluită într-un
mister de nepătruns.
Nineta îl ascultase cu atenţie.
— Iată un om pe care aş voi să-l cunosc, zise ea.
— Dacă a vorbit serios, îl vei vedea cu proprii tăi ochi, răspunse
Cocodès, pentru că a afirmat că va cina cu tine.
— Când?
— Astă-seară, la orele unsprezece.
— Aşadar are liber să iasă din închisoare?
— Nicidecum!... E înlănţuit... Dar e un om extraordinar, încât încep
a crede şi eu că va veni.
Nineta era foarte curioasă. După plecarea lui Cocodès, nu se
gândise decât la ocnaşul poreclit O sută şaptesprezece.
La unsprezece fix, un chelner al hotelului veni să-i anunţe doamnei
Prévost că un ofiţer de marină dorea cu orice preţ să-i vorbească.
33
— Îl aştept la masă, răspunse ea.

Ghicise că ofiţerul acela nu putea să fie decât ocnaşul. Într-un
salonaş era servită o cină bogată, care nu mai aştepta decât sosirea
necunoscutului.
O sută şaptesprezece fu introdus.
— Dumneata eşti, nu-i aşa? întrebă Nineta privindu-l cu atenţie.
— Da, răspunse el cu simplitate.
Cei doi, care se vedeau acum pentru întâia oară, păreau a se
cunoaşte de multă vreme.
După o pauză, O sută şaptesprezece zise:
— Nu eşti femeia pe care mă aşteptam s-o găsesc.
— Ah! exclamă dânsa cu un surâs plin de tristeţe.
— Dumneata trebuie să fi suferit mult, nu-i aşa?...
Aceasta tresări.
— Ce-ţi pasă dumitale?
Dar ofiţerul de marină o privi cu atâta fixitate, încât fu nevoită să
plece ochii.
— Vreau să ştiu, zise el.
— Ei bine! da, răspunse ea, am suferit şi sufăr încă...
— Şi suferinţa aceasta e pentru dânsul? întrebă, referindu-se, de
bună seamă, la Cocodès.
Tânăra femeie răspunse cu un surâs de o ironie dureroasă.
— Foarte bine, reluă falsul ofiţer, dacă nu eşti femeia pe care o
aşteptam, desigur că eşti femeia care-mi trebuie...
Şi o fixă câteva clipe sub privirea sa fascinantă.
— Ah! exclamă tânăra femeie, nu e pe lumea aceasta decât un
singur om care a avut puterea să mă ţină plecată sub privirea sa
arzătoare.
— Omul acesta era... dânsul, dacă nu mă înşel.
Şi ofiţerul dădu cuvântului „dânsul” o intonaţie cu totul particulară.
Se vedea bine că nu-l avea în vedere pe Cocodès.
— Da, îngăimă Nineta.
— Şi ce s-a întâmplat cu omul acela?
— A murit!... răspunse tânăra femeie cu voce înăbuşită...
— Bine, îl vom plânge împreună, răspunse O sută şaptesprezece, a
cărui voce trăda o uşoară emoţie.
Şi cuprinse mâna necunoscutei în mâinile sale.
Tânăra femeie scăpă un strigăt uşor, ca şi cum ar fi fost pătrunsă de
un fior.
— Vreau să ştiu, zise ocnaşul.
— Ah! murmură tânăra femeie, cu voce înceată, bizară putere de
34
stăpânire ai...
— Voiesc să ştiu, repetă O sută şaptesprezece.
Ea îşi plecă capul şi zise:
— Te voi asculta.
Atunci ocnaşul luă loc la masă şi după ce bău un păhărel de
Madera continuă:
— Pentru domnul Cocodès te numeşti Nineta, nu-i aşa? Iar doamna
Prévost pentru oamenii hotelului. Dar care e adevăratul dumitale
nume?
— N-am nici un nume, veni răspunsul.
— Dar, desigur, ai avut unul?
— Da.
— Vreau să-l ştiu.
Tânăra femeie încercă să reziste acelei priviri de foc, care era
expresia vie a unei voinţe de fier; fu învinsă.
— Odinioară, făceam parte din lumea bună, zise ea; mă numeam
doamna baroană Cherkoff.
— Dar „dânsul” cum îţi spunea?
— Vanda.
— Eşti rusoaică?
— Am fost. Acum nu mai am nici nume, nici patrie.
— Bărbatul dumitale mai trăieşte?
— Da... şi mă crede moartă.
— Doamnă, zise O sută şaptesprezece cu un ton respectuos, înainte
de a-mi spune povestea vieţii dumitale, vreau să-ţi mai pun o singură
întrebare.
— Vorbeşte.
— Omul pe care l-ai iubit cu ardoare trebuia să rămână cu tânărul
nesocotit pe care vii să-l vezi aici?
— Da, răspunse ea cu surâsul acela disperat care-i dădea
înfăţişarea unui înger.
— Desigur că nu eşti deloc îndrăgostită de Gaston...
— Oh! nu, răspunse ea.
— Şi nici vreun sentiment de milă exagerată pentru el nu te
stăpâneşte...
— Desigur.
— Atunci ce cauţi aici?
— Îndeplinesc un jurământ.
— Ah!
Urmă un moment de tăcere.
— A! zise deodată O sută şaptesprezece, mi se pare că ghicesc...
35
— E posibil, răspunse tânăra femeie; privirea dumitale e în stare să

scormonească până în adâncul inimilor celor mai ascunse.
— Omul pe care l-ai iubit a avut o moarte năprasnică.
— Taci!...
— O moarte infamă...
— În numele Domnului, exclamă tânăra femeie, palpitând de
emoţie, taci!...
Şi-şi împreună mâinile cerând tăcerea cu o favoare.
— Trebuie să ştiu totul, zise el.
Ea îşi plecă fruntea din nou.
— A murit ghilotinat, adăugă O sută şaptesprezece.
Pe când acesta pronunţa cuvântul ghilotinat, ea sări în sus, cu
privirea arzătoare, cu buzele strânse de emoţie.
— Ah! exclamă, dumneata nu ştii, nu poţi şti totul.
— Vorbeşte, atunci!
— Da, reluă ea, a murit ghilotinat în închisoare, după ce-l
smulsesem o dată din gheara eşafodului... înţelegi dumneata?
— Urmează, răspunse O sută şaptesprezece nepăsător.
Capitolul X
Aceea care se numise baroneasa Cherkoff pentru toată lumea,

Vanda pentru amantul ei, Nineta şi madame Prévost pentru Cocodès,
urmă astfel:
— Am făcut parte din lumea bună, dar am urmat ca o nebună pe un
criminal. În urmă am intrat în rândul demimondenelor, dar mai înainte
de toate acestea eram o simplă fată din popor şi mă numeam pur şi
simplu: Vanda.
Locuiam împreună cu tatăl meu într-un mic orăşel de la frontiera
Poloniei ruseşti. Casa noastră era vecină cu o închisoare; de la
fereastră puteam privi în curte. Aveam pe atunci optsprezece ani. Eram
frumoasă, nu ca acum. Frumuseţea aceea care reflectă curăţenia
sufletului şi nevinovăţia inimii. Tatăl meu era infirm şi n-avea alt
susţinător decât pe mine. Cu mult înainte de răsăritul soarelui şi mult
timp după apus, prizonierii mă puteau vedea ţintuită la fereastra odăii
mele. În timpul acela, în Polonia se pregătea o revoluţie. Printre
condamnaţi era şi un om în vârstă, cu barba albă, care nu apărea în
curte decât înlănţuit. Am vrut să aflu numele său. Mi s-a spus că era
un mare senior polonez, condamnat la moarte. Din ziua aceea,
nenorocitul condamnat a început să mă intereseze. Am băgat de seamă
36
că dânsul mă privea cu oarecare fixitate şi de atunci am început să-i

surâd compătimitor. Într-o dimineaţă cineva bătu la uşa modestei mele
locuinţe. Era un gardian al închisorii.
„— Domnişoară, îmi zise el, astăzi va fi executat seniorul polonez,
care a cerut o favoare înainte ele moarte şi numai dumneata i-o poţi
acorda.”
„— Ah! răspunsei eu. Ce trebuie să fac?”
„— Bietul condamnat vrea să vă vadă înainte de moarte şi să stea
câteva momente singur cu dumneata.”
„— Te urmez, am răspuns eu gardianului.”
Am pornit spre închisoare. Am fost introdusă în celula
condamnatului care mă primi cu vorbele „îţi mulţumesc; eşti un înger!”
Am rămas singură cu dânsul.
„— Copila mea, îmi zise atunci bătrânul, am avut trei feciori; toţi trei
au murit de mâna călăului. Soţia mea a avut aceeaşi soartă. Rămas
singur pe pământ, peste o oră voi cădea şi eu pe scândura fatală. Ei
bine!... la gândul acesta, curajul nu-mi slăbeşte, dar gândul şi inima
mea se revoltă. De o lună de când sunt aici şi te văd în fiecare
dimineaţă la fereastră simt pentru dumneata o dragoste părintească.
Vrei să fii moştenitoarea mea?... Bunurile mele au fost confiscate toate,
dar banii i-am ascuns şi îţi voi indica locul unde vei putea să găseşti o
bogăţie considerabilă. Te fac bogată, dar cu o singură condiţie.”
Şi cum eu îl priveam înlemnită, dânsul adăugă:
„— Condiţia aceasta este ca în fiecare an, prin toate mijloacele
posibile, să întrebuinţezi averea aceasta pentru a scăpa un sărman
nenorocit de la eşafod.”
Simţeam petrecându-se în mine ceva bizar; era ca o revelaţie...
Priveam capul acela frumos şi nobil, care peste puţin timp avea să
cadă sub mâna călăului; un respect sfânt şi o dragoste de fiică mă
cuprinseseră.
Am îngenuncheat în faţa lui, şoptindu-i:
„— Te voi asculta, tată.”
Tânăra femeie se opri un moment şi O sută şaptesprezece putu să
vadă licărind în ochii ei o lacrimă.
— Dă-mi de băut, zise ea, întinzând paharul.
Apoi continuă:
— Peste trei ani eram în posesia unei averi de peste două milioane.
Rămăsesem însă orfană, căci tatăl meu murise puţin timp după
executarea seniorului polonez. Eram înconjurată de o lume aleasă,
sărbătorită, nevastă fericită a unui senior rus, care nu găsise cu cale
să se intereseze de unde proveneau banii mei.
37
Dar eram o femeie de inimă şi voiam să mă ţin de cuvânt. Ţi-am

spus că primisem banii cu o condiţie.
Prima călătorie pe care o face un rus în tovărăşia unei soţii tinere şi
frumoase în afara graniţelor nu poate avea altă ţintă decât Parisul.
Prima iarnă pe care am petrecut-o la Paris a fost într-adevăr
splendidă, numai sărbători şi petreceri.
În timpul acela s-a săvârşit o crimă care a atras foarte mult atenţia
publicului.
O femeie tânără şi bogată, care îşi avea locuinţa în strada
Providenţei, într-un apartament luxos, fusese găsită moartă în patul ei,
cu pieptul străpuns de numeroase lovituri de pumnal...
Cine era asasinul? Au fost exprimate îndată bănuieli: trebuia să fie
un tânăr frumos, elegant, pentru că acesta o vizita adesea.
Mobilul crimei părea să fie dragostea, gelozia şi lucrurile se explicau
şi mai bine încă prin faptul că bijuteriile, diamantele, argintăria şi
câteva bilete de câte o mie de franci fuseseră găsite neatinse, la locul
lor.
Poliţia se puse pe lucru; începură să circule o mulţime de versiuni,
care de care mai fabuloase. Toate aceste versiuni însă îl învăluiau pe
asasin într-o atmosferă romantică, care fermeca.
„— Iată un om pe care voi încerca să-l scap de la eşafod”, zisei eu.
Şi din clipa aceea devoram ziarele, căutând să fiu la curent cu toate
şi să aflu îndată când va fi prins asasinul.
Dar asasinul nu era de găsit. Aflam lucrul acesta cu părere de rău,
pentru că pe acesta aş fi vrut să-l scap de la moarte.
Baronul Cherkoff era un om violent, brutal şi pe deasupra mai era şi
jucător pasionat. Mă luase de nevastă numai pentru banii mei şi, într-o
zi, fiind beat, îndrăzni să mi-o spună în faţă.
Din momentul acela atitudinea mea îngăduitoare faţă de el s-a
schimbat în ură. Pe măsură ce ura aceasta creştea, un alt sentiment
dulce şi crud în acelaşi timp, sentiment pe care eu singură n-aş fi
putut să-l definesc, îşi făcuse loc în inima mea.
Aş fi voit să mă găsesc în faţa acelui om înnebunit de gelozie, însetat
de răzbunare, care avusese curajul de a împlânta de şaptesprezece ori
pumnalul în corpul amantei sale adorate.
Locuiam, baronul şi cu mine, în calea Montaigne, într-un drăgălaş
palat, în mijlocul unei grădini. Adeseori baronul mă lăsa singură seara,
şi petrecea nopţile jucând cărţi.
Într-o zi îi încredinţasem secretul averii mele şi sarcina sfântă pe
care mi-o impusesem. Dânsul râse cu hohot şi-mi spuse că vorbeam
prostii.
38
Merse mai departe chiar; povesti întâmplarea tovarăşilor săi de

destrăbălare, în auzul tuturor. De aici povestea se răspândise în toate
saloanele din Paris.
Într-o seară eram singură, pradă unei nelinişti, gândindu-mă la
nenorocitul acela care fugea de eşafod şi al cărui cap mai curând sau
mai târziu tot avea să cadă.
Servitorii dormeau.
În cămin ardea un foc viu şi ferestrele din grădină erau deschise.
Deodată auzii un zgomot pe alee. Mă apropiai de fereastră şi mă
retrasei îndată înspăimântată.
Un om escaladase zidul şi venea în fugă spre mine.
Dintr-un avânt se aruncă pe fereastră în budoarul meu, exclamând:
„— Scapă-mă!...”
Era foarte tânăr, frumos ca un înger şi avea o privire fatală, care m-
a făcut să-mi pierd minţile. Era DÂNSUL.
„— Scapă-mă!... repetă tânărul. Sunt urmărit, sunt pierdut!...”
Şi pe când eu îmi simţeam tot sângele năvălindu-mi spre inimă, el
adăugă:
„— Eu sunt acela care am ucis femeia din strada Providenţei. Nu
ştiu, n-am ştiut niciodată şi cred că nici în viitor nu voi putea şti ce s-a
petrecut atunci între noi.”
Dar omul acela avea, ca şi dumneata, puterea de a fascina.
Ai citit opera lui Balzac FEMEIA LA TREIZECI DE ANI? Îţi mai
aminteşti de acea tânăra fată care a fost cuprinsă dintr-o dată de un
amor fatal, teribil pentru un asasin ordinar? Omul acela îi vorbise şi
dânsa îl ascultase. El îi spusese: „Urmează-mă” şi dânsa îl urmase.
Îl urmase, cu toate plânsetele mamei sale, cu toate rugăciunile
tatălui său, cu toate îmbrăţişările fraţilor şi ale surorilor... îl urmase în
ciuda tuturor, în ciuda oricărei raţiuni!
Ei bine!... Cam aşa ceva am simţit şi eu în clipele acelea.
Mi se părea că cel pe care atunci îl vedeam pentru întâia oară, îmi
era cunoscut de când lumea; mi se părea că era carne din carnea mea,
sânge din sângele meu; mi se părea că nu numai viaţa sa era în
pericol, dar că şi viaţa mea era ameninţată de o mare primejdie.
Mi-am deşteptat camerista, o fată drăguţă, care-mi era foarte
devotată. Am adunat în grabă bijuteriile, lenjeria, banii pe care-i aveam
în casă, am trimis după o trăsură şi i-am spus asasinului:
„— Să plecăm!”
Era un tren de noapte care pleca spre Havre. Am luat paşaportul
soţului meu şi i l-am dat acelui necunoscut. O oră după aceea eram pe
drum.
39
Cât despre soţul meu, s-a întors în zorii zilei, pe jumătate beat şi
foarte supărat din cauză că pierduse o sumă mare la cărţi. El găsi un
bileţel de la mine, care cuprindea următoarele cuvinte:
„Nu-mi mai eşti drag; te dispreţuiesc. Adio, nu mă vei mai vedea
niciodată”
Tânăra femeie se opri şi ceru din nou de băut:
— Mă înăbuş... Aş fi în stare să beau o mare întreagă!...
Capitolul XI
O sută şaptesprezece examina faţa tinerei femei cu atenţia încordată

a unui medic care vizitează un bolnav cu reputaţia de incurabil.
— Continuă, zise el, continuă, doamnă.
Tânăra femeie reluă:
— A doua zi dimineaţă eram la Havre.
După câteva ore urcam la bordul unui vas care pleca spre America.
Timp de trei ani am cutreierat lumea, nedespărţiţi, legaţi unul de
altul ca lumina de soare.
Dar tot ce luasem cu mine: bijuterii, argintării, bani, începeau să se
sfârşească cu încetul.
Însă omul acela părea bogat. Scrisese în Europa şi, fără nici o zi de
întârziere, i se trimiseseră douăzeci de mii de franci.
Mă iubea şi eu eram nebună după el; viaţa trecea ca un vis.
Într-un sfârşit ne-am stabilit la New York. Duceam un trai uşor,
lipsit de griji, traiul oamenilor bogaţi.
Dar cei douăzeci de mii de franci nu puteau să dureze cât lumea;
într-o bună zi ne pomenirăm că nu mai aveam bani.
Şi cum eu păream neliniştită, tânărul meu domn începu să surâdă
şi-mi zise:
„— Nu te teme de nimic. Vom avea bani oricând vei voi.”
Nu îndrăzneam să-i pun întrebări, dar liniştea, nepăsarea sa mă
înspăimântau.
De o bucată de vreme se întâlnea cu mulţi străini la New York.
De multe ori bărbaţi care mi se păreau cu totul bizari veneau să bea
câte un ceai în casa mea.
Adeseori amantul meu se întorcea acasă foarte târziu.
Dar eram roaba lui: orice voia el, voiam şi eu, orice spunea,
credeam.
La un ordin al lui aş fi fost în stare să înghit otravă, mi-aş fi
împlântat pumnalul în piept, fără să stau la îndoială.
40
Într-o noapte îl aşteptam foarte neliniştită, căci erau aproape orele

două şi nu se mai întorcea.
În sfârşit, auzii zgomot. Stăpânul meu intră palid, emoţionat.
„— Ce ţi s-a întâmplat?” întrebai eu.
„— Nimic, răspunse. Am avut o mică ceartă la Hotel de Boston”.
Şi se apropie de lavoar pentru, a-şi spăla mâinile.
„— Dumnezeule!” exclamai eu văzând că apa se înroşea.
Dar el răspunse cu răceală:
„— E sânge. M-am bătut în duel cu adversarul meu în strada 24 şi
l-am ucis. Numai că poliţia americană nu prea glumeşte cu asemenea
lucruri şi de aceea mâine dimineaţă ne vom îmbarca pentru Antile. Ne
ducem în Martinica.”
„— Nenorocitule, exclamai eu, Martinica e o colonie franceză!”
„— Ei şi?...”
„— Vei fi arestat, judecat... condamnat!”
„— Ei aş!... Afacerea mea a fost uitată; şi pe urmă, mi-am schimbat
mult înfăţişarea de atunci... Sunt de nerecunoscut”.
A doua zi, într-adevăr, ne-am îmbarcat.
Îţi poţi lesne închipui cât de mare mi-a fost emoţia când l-am văzut
scoţând din buzunar pentru a plăti drumul, un portofel de bilete de
bancă. Numai că portofelul avea pe el urme de sânge şi-l vedeam
pentru întâi a oară.
Atunci am înţeles totul.
Comisese un nou asasinat şi asasinatul acesta avusese ca mobil
furtul.
Omul pe care îl iubeam nu era numai un asasin, era un tâlhar
ordinar. Ai citit romanul lui George Sand, „Leon Leoni”? Viaţa mea era
atunci ca şi viaţa tristei eroine din acea carte. Am fost în Martinica şi
pe urmă ne-am întors în Europa. Îl iubeam mereu cu aceeaşi frenezie.
Trecură încă trei ani.
Parisul îl atrăgea; am venit deci la Paris.
Stăpânul meu avea dreptate, toată lumea îl uitase. Pe el, ca şi pe
mine, de altfel.
Parisul uită aşa de lesne!
Abia îşi mai aducea aminte câte unul de baronul Cherkoff, care se
întorsese în patria sa după ce pierduse la joc câteva sute de mii de
ruble.
Cât despre soţia sa, a cărei frumuseţe extraordinară făcuse altă dată
multă senzaţie, nimeni nu-şi mai amintea de ea.
Stăpânul inimii mele era foarte îndrăzneţ.
Care era adevăratul său nume? Niciodată n-am putut să aflu. Eu îi
41
spuneam simplu: Armand; lumea îl numea contele de Vieilleville.

Locuiam într-un apartament luxos; ne duceam regulat la teatru;
aveam trăsură cu luna, bani din abundenţă; însoţitorul meu ştia să
găsească mereu.
De unde? Cum? Tremuram numai când mă gândeam să-i pun o
asemenea întrebare.
Oameni suspecţi ca aceia pe care îi văzusem la New York îl vizitau
din când în când, purtându-se faţă de el cu respect şi primindu-i
ordinele.
Era şeful unei bande, a unei bande faimoase, care a prădat Parisul
timp de mai multe luni, care a râs de cercetările celor mai fini poliţişti.
Într-o noapte, stăpânul meu s-a întors într-o stare da plâns.
Avea hainele sfâşiate, faţa stâlcită; căzu în braţele mele spunându-
mi:
„— Culcă-mă... Mi se pare că afacerea mea e terminată. Individul a
tras bine!...”
Mă udase de sânge; avea două gloanţe în piept.
A doua zi Parisul află de săvârşirea unei crime înspăimântătoare.
Un bancher bogat, care locuia singur, cu un bătrân camerist într-un
mic palat din strada Hauteville, fusese asasinat. Nenorocitul opusese
rezistenţă, căci cadavrul său a fost găsit în grădină, unde se târâse
după ce-şi descărcase mai întâi pistoalele asupra asasinilor.
Raportul magistratului care a făcut ancheta constată că asasinii
trebuiau să fie în număr de trei; se exprimau bănuieli împotriva
bătrânului camerist.
Opt zile după aceea, cameristul, care fusese arestat, îşi denunţă
complicii. Apartamentul nostru fu luat cu asalt de o legiune întreagă de
sergenţi de oraş.
Tânărul meu era în pat, într-o situaţie alarmantă; din clipa în care
viaţa îi era în pericol îl iubeam încă şi mai mult.
— Nu te teme, îmi şoptea el surâzând; eşafodul nu mă va avea, voi fi
mort până atunci...
Eşafodul!
Îmi amintii atunci de misiunea pe care seniorul polonez mi-o lăsase
moştenire, ca să spun aşa, o dată cu bogăţiile sale.
Bogăţiile nu le mai aveam, dar misiunea rămânea în picioare.
Prevederile omului pe care îl iubisem cum îmi închipui că trebuie să
iubească îngerii decăzuţi pe şeful lor „Lucifer” nu se realizară. L-am
transportat la spital, a fost îngrijit şi vindecat. Din spital a trecut la
Curtea cu Juri.
Dacă ar putea să ştie cineva, dacă ar putea să-şi închipuie măcar
42
ce-am făcut, câte am făcut pentru ca să-l scap de ghilotină!...

Dar l-am scăpat!... Ultima dorinţă a seniorului polonez începea să
fie îndeplinită; smulsesem o victimă din gheara eşafodului...
Săvârşise şase asasinate; furase timp de zece ani cu efracţie şi
evadare; merita de o sută de ori moartea şi cu toate acestea a fost
trimis la închisoare.
„— Ascultă-mă, îmi zise el, în ziua despărţirii, să vii la Toulon. Peste
o lună voi evada şi vom merge să trăim în Italia, liniştiţi şi fericiţi...”
Îl iubeam încă, cu aceeaşi frenezie.
O sută şaptesprezece o întrerupse cu un gest scurt:
— Ştiu restul, zise el.
— Ah!, exclamă ea, cu o uşoară tresărire. Poate că l-ai cunoscut?...
— Nu... Dar am fost adus la închisoarea din Toulon a doua zi după
catastrofă.
— Atunci ştii totul?
— Da... îşi preparase evadarea cu multă grijă şi cu mare abilitate.
Dumneata îl aşteptai la bordul unui mic break de comerţ al cărui
căpitan îţi era complice. Era bun înotător; în timpul nopţii trebuia să-şi
rupă fiarele şi să se arunce în apă...
— Şi după asta?... După asta?... întrebă femeia cu o voluptate
dureroasă, ca şi cum atunci, pentru întâia oară, auzea povestea aceea,
pe care, în realitate, nimeni n-o ştia mai bine decât ea.
— A fost trădat de tovarăşul său de lanţ. Pe când îşi pilea inelele
cătuşelor, gardienii îl surprinseră şi se repeziră asupra lui; dar
nenorocitul citise trădarea în ochii tovarăşului său şi, repezindu-se
asupra lui ca un fulger, îi împlântă de trei ori cuţitul în burtă.
În codul ocnelor se spune clar că ocnaşul care ucide un alt ocnaş se
va pedepsi cu moartea; şi douăzeci şi patru de ore după aceea...
— După aceea... exclamă tânăra, cu glas tremurător; după aceea...
Ah! îţi voi spune eu ce s-a mai întâmplat după aceea!... Reuşisem să
intru în închisoare îmbrăcată în costumul unui lucrător din port. Se
înălţa eşafodul şi toate erau pregătite, dar eu tot mai speram încă...
Făcusem atâtea lucruri în douăzeci şi patru de ore...
Femeia se opri din povestit pentru a mai goli un pahar.
— Ah!... mi se pare că gâtlejul îmi arde.
— Bea... şi continuă, zise O sută şaptesprezece.
Capitolul XII
Vanda continuă eu tristeţe.
43
— În fiecare închisoare este câte un condamnat cu care nimeni nu

voieşte să stea de vorbă, pe care tovarăşii săi de mizerie îl evită cu
îndârjire, pe care chiar şi gardienii îl privesc cu dispreţ. E călăul
închisorii. Ei bine, reuşisem să-l atrag pe omul acela de partea mea.
Ora execuţiei se apropia cu paşi repezi, dar eu eram foarte liniştită
deoarece călăul dormea dus şi nu-i era nimănui cu putinţă să-l
trezească. Erau deci nevoiţi să amâne execuţia pentru a doua zi, şi, în
timpul nopţii, avea să evadeze... Totul era pregătit...
— Da, zise O sută şaptesprezece, dar nu s-a avut în vedere cât de
mare este uneori lăcomia omenească. În ultimul moment s-a găsit un
alt călău care să-l înlocuiască pe cel bolnav, chipurile.
Vanda se sculă ca înnebunită.
— Da, strigă ea; am văzut eu însumi cum i-a căzut capul sub
lovitura cuţitului...
Apoi, după o clipă, adăugă cu un surâs nervos:
— Şi îl iubesc mereu!... Am făgăduit umbrei mele să scap un ocnaş
de la ghilotină, după cum făcusem altădată această făgăduială solemnă
seniorului polonez.
— Şi de aceea stai la Toulon?...
— Da.
O sută şaptesprezece îi luă mâna.
— Priveşte-mă bine, zise el.
Femeia se înfiora sub licărirea acelei priviri misterioase, care o
pătrundea până în adâncul inimii.
— Ce voieşti de la mine? îl întrebă, cu voce slabă.
— Te învoieşti să facem un pact amândoi?
— Da.
— Eu te voi ajuta să scapi de la moarte pe condamnatul dumitale,
oricare ar fi el, şi ajutorul meu e întotdeauna eficace...
— Şi ce-mi ceri în schimb?
— În lupta pe care o încep am nevoie de o femeie energică. Femeia
aceasta, continuă O sută şaptesprezece, vei fi dumneata. Îmi vei
aparţine trup şi suflet, fără discuţie, fără împotrivire, ca o sclavă.
— Fie!... zise ea; îţi jur pe capul amantului meu că mă voi ţine de
cuvânt până la sfârşit!...
Ocnaşul se sculă.
— Ziua e aproape, zise el. Adio!
— Unde te duci?
— Mă întorc la închisoare.
— Te voi revedea curând? întrebă ea.
— Poate, răspunse ocnaşul. Dar vei avea veşti de la mine chiar
44
mâine.
Şi ocnaşul se îndreptă spre uşă.
Deodată însă se întoarse.
— Ah! zise el, uitam...
— Ce?
— Nu vreau să mai rămâi aici.
— Mă voi duce unde vei ordona.
— Şi nu trebuie să te mai întâlneşti cu Cocodès.
— Te voi asculta, răspunse femeia cu supunere.
— Mâine ţi-l voi trimite pe Noël.
— Care Noël? întrebă ea mirată.
— Un om care mi-e supus ca un sclav!... fu răspunsul, şi omul se
îndepărtă.
Pe când O sută şaptesprezece asculta cu atenţie povestea rusoaicei
Vanda, Milon încerca să lege conversaţie cu Cocorico.
Dar Cocorico era un om tăcut de felul său şi nu răspundea decât
prin monosilabe.
Aşa că, în cele din urmă, Milon, descurajat de atâta tăcere, adormi.
A adormit şi a dormit dus până a doua zi în zori, când l-a deşteptat
clopotul închisorii.
— Hei, camarade, dar greu ai dormit astă-noapte! exclamă lângă el o
voce bine cunoscută.
Milon îşi frecă ochii şi văzu în faţa lui pe O sută şaptesprezece
surâzător şi liniştit.
Elegantul ofiţer de marină dispăruse şi O sută şaptesprezece
redevenise ocnaşul cu capul ras, cu acea fizionomie dispreţuitoare şi
melancolică, care impunea respect tovarăşilor săi.
Cum şi în ce mod îşi reluase locul său, pe care ştia bine că-l
ocupase la un moment dat gardianul Cocorico?... La ce oră se
întorsese?
Prin ce minune îşi putuse încătuşa din nou greoaiele fiare, fără ca
Milon să fie deşteptat din somn...
Colosul credea că visează.
— Hei, tovarăşe, zise el încetişor, am avut un vis cam, bizar astă-
noapte.
— Da?... întrebă O sută şaptesprezece.
— Mi se părea că nu mai eşti lângă mine.
— Ah!
— Şi că aveam alt tovarăş de lanţ.
— Ei aş!
— Tocmai aşa cum îţi spun. Nu e aşa că am visat?
45
— Se poate, răspunse O sută şaptesprezece surâzând.

În timpul acesta gardienii făceau revizia.
Se aduceau porţiile de mâncare de dimineaţă acelora, care trebuiau
să plece la muncă.
— Tu nu bei astăzi, O sută şaptesprezece? întrebă cu glas tare
gardianul Turpin.
— Nu, cedez porţia tovarăşului meu, răspunse ocnaşul, arătându-l
pe Milon. Am avut astă-noapte amândoi nişte vise!...
— Da?... întrebă gardianul cu oarecare interes, pentru că O sută
şaptesprezece îi era destul de simpatic. Şi cam ce-ai visat?
— Am visat că evadasem.
— Ei aş!... exclamă Turpin cu mândrie; aşadar... eu îmi dădusem
demisia din administraţie?
— Negreşit!... Altfel cum aş fi putut evada răspunse O sută
şaptesprezece surâzând.
— Şi după aceea?... mai întrebă Turpin.
— Am mai visat că cinam în tovărăşia unei femei drăguţe.
— Flecarule!
— Şi că beam şampanie.
— Aha!... De asta nu vrei să bei acum?
— Probabil!... răspunse O sută şaptesprezece.
Urmară câteva clipe de tăcere.
— Ehei! zise Turpin deodată, pe când O sută şaptesprezece şi Milon
se pregăteau să se îndepărteze, ştiţi că se întâmplă ceva nou pe aici?
— Ce? întrebă O sută şaptesprezece, oprindu-se.
— Massolet s-a întors.
— Cine-i ăsta Massolet?
— E gardianul care a ucis căţelul.
— A! îmi aduc aminte.
— Acela care a fost trimis la închisoarea din Brest. Ştiţi că
închisoarea din Brest a fost desfiinţată şi gardianul, iubindu-şi mult
meseria, s-a întors aici.
— Dacă-i aşa, fiţi cu ochii în patru asupra birjarului, observă Milon.
— Am avut noi grijă să luăm măsuri; birjarul nici nu va fi scos
astăzi la muncă şi, pentru mai multă siguranţă, i s-au pus cătuşe
duble.
— Mai bine!... zise O sută şaptesprezece şi-şi văzu de drum.
Când trecu prin faţa birjarului îi făcu semn cu mâna.
— Bună ziua, tovarăşe, îi zise el.
— Ce-am făcut de sunt pedepsit astfel?... se plânse bătrânul ocnaş.
— Îţi voi spune eu îndată, răspunse O sută şaptesprezece încetişor.
46
— Vorbeşte.
— Massolet s-a întors.
Ochii bătrânului se injectară de sânge.
— Spui adevărul?... întrebă el cu voce şuierătoare.
— Da.
— Îl voi ucide, mizerabilul.
— Prostule!..... zise O sută şaptesprezece, când vrea să facă cineva
astfel de lucruri n-o spune în gura mare.
— Crezi că mai am puterea să mă stăpânesc?
— Foarte rău... Eu în locul tău...
— Ce-ai face?
— M-aş purta bine câteva zile, m-aş face blând ca un mieluşel.
— Mă voi sili să-ţi urmez sfatul, murmură bătrânul ocnaş.
Şi gândindu-se la sărmanul său căţeluş, începu să plângă.
O sută şaptesprezece şi Milon ieşiră din închisoare împreună cu
grupa din care făceau parte şi se îndreptară spre Murillon. Acolo
lucrau.
Lucrătorul fierar Noël era şi el printre ocnaşi, verificând mereu
cătuşele.
— Cred, zise O sută şaptesprezece, trecând pe lângă dânsul, că e
timpul să o previi pe doamna de la „Hotel de France”.
— De ce lucru s-o previn?
— Că peste puţin timp se va opera o execuţie în închisoare,
răspunse O sută şaptesprezece.
Şi fără să mai adauge un singur cuvânt, îşi continuă drumul
împreună cu tovarăşii săi de osândă.
Capitolul XIII
Trecură patruzeci şi opt de ore de la evenimentele petrecute. Era pe

la amiază; o trăsură de poştă opri la poarta arsenalului.
Un bărbat şi o femeie coborâră.
Bărbatul era tânăr, cu o figură aleasă, elegant îmbrăcat; se
cunoştea de departe că era un gentleman.
Femeia era brună, de un brun pronunţat, înaltă, zveltă, mlădioasă,
îi dădeai dintr-o privire douăzeci şi opt sau treizeci de ani.
Bărbatul era blond; vorbea destul de corect limba franceză, dar se
distingea bine accentul britanic.
Avea cu sine o permisiune în regulă pentru a vizita arsenalul şi
închisoarea; era întovărăşit de un cicerone, un sergent din infanteria
47
colonială, pe care i-l dăduse prefectura maritimă.

Pe paşaportul său se putea citi:
Sir Artur Pembrock Esq.,

căpitan în serviciul „Companiei Indiilor”
Întovărăşit de mistress Pembrock,
soţia sa legitimă.
Paşaportul acesta fusese vizat în aceeaşi zi de consulul englez din

Toulon.
Nobilii vizitatori fură introduşi în arsenal şi lăsaţi liberi să viziteze
totul. Aceştia se interesară mai mult de închisoare.
Tânăra englezoaică vroia să afle o mulţime de amănunte: ce hrană
se dădea ocnaşilor, care era modul lor de viaţă, la ce munci erau
supuşi.
Ea trecu încetişor prin mijlocul rândului de ocnaşi negustori, care,
înlănţuiţi numai pe jumătate, vindeau obiecte de artă sculptate în
ivoriu şi lemn.
Cumpără mai multe obiecte, plătindu-le numai cu aur, fără să se
uite la preţ.
Printre alte lucruri cumpărase şi o cutiuţă foarte frumos sculptată,
făcută anume pentru a se ţine aur în ea.
Un subcomisar tânăr şi galant, atras de frumoşii ochi ai vizitatoarei,
se puse la dispoziţia ei cu cea mai mare curtenie.
Tânăra femeie era din cale afară de curioasă; vroia să vadă totul, să
afle totul.
Ce crimă făptuise acesta?... Şi celălalt care avea înfăţişarea unei fete
mari?... Ce crimă putuse el să făptuiască?
Dar bătrânul acela cu părul alb şi cu boneta verde?...
Tânărul subcomisar răspunse cu plăcere, conducând-o pretutindeni
pe nobila vizitatoare. Femeia zâmbea, râdea, se înduioşa câteodată, se
înspăimânta când i se arăta vreun asasin faimos.
Din sală în sală, intrară şi în cea a ocnaşilor care aveau lanţurile
duble.
Printre ei era şi birjarul care voise să-l ucidă pe Massolet, gardianul.
Cu voia subcomisarului, englezoaica îi puse o întrebare.
Ocnaşul, îşi luă o mutră naivă.
— Doamnă! zise el cu ochii plini de lacrimi, eu n-am nici o vină... şi
e multă vreme de când am purtare exemplară. Cu toate acestea, am
fost pedepsit ca un animal sălbatic, pentru că administraţia crede că
vreau să ucid pe unul dintre gardieni...
48
Şi birjarul spuse plângând povestea căţelului său, dar avu grijă să

adauge că zece ani trecuseră de atunci şi că se consolase...
Nu mai purta ură lui Massolet.
Vorbea cu atâta convingere, încât frumoasa englezoaică avea ochii
plini de lacrimi; însuşi subcomisarul fu mişcat.
— Bine, sărmanul meu bătrân, voi vorbi despre tine cu domnul
comisar, zise el, şi... vom vedea..
Din închisoare, cei doi englezi, mereu călăuziţi de subcomisar, se
îndreptară spre Neuvilon, care e o parte cu totul separată de arsenal,
unde sunt îngrămădite piramide enorme de lemne, necesare pentru
serviciul marinei.
Un grup de ocnaşi duceau pe sus, cu mare greutate, o goeletă
veche.
Din grupul acesta făceau parte şi Milon şi O sută şaptesprezece.
Operaţia părea că o interesează foarte mult pe frumoasa
englezoaică.
O sută şaptesprezece trase de mânecă pe Milon şi-i zise încetişor:
— Cum ţi se pare?
— Cine?... întrebă Milon, mirat.
— Englezoaica.
— Frumoasă fată, pe legea mea.
— E dânsa.
— Cum?... întrebă Milon, zgâlţâit ca de curent electric.
— Da, afirmă încă o dată O sută şaptesprezece, făcând un semn din
cap.
— Dar, dacă nu mă înşel, mi-ai spus că e blondă.
— Astăzi este brună, mâine va fi iarăşi blondă... Când e cineva în
serviciul meu, lucrurile acestea nu au prea multă importanţă.
— Pare o mulatră, adăugă Milon cu admiraţie.
Pe când cei doi ocnaşi vorbeau astfel, frumoasa englezoaică zicea
subcomisarului:
— Cine-i ocnaşul acela cu figură plăcută, care are pe bonetă
numărul 117?...
— Doamnă, răspunse curtenitorul funcţionar, e un adevărat erou de
roman.
— Da?...
— Eu nu ştiu povestea sa; dar comisarul o ştie bine şi, dacă voiţi, v-
o poate spune. Eu un singur lucru cunosc: că ocnaşul acesta e obiectul
unei supravegheri speciale.
— Vă temeţi să nu evadeze?
— Da, doamnă; şi, cu toate acestea, până acum n-a făcut nici cea
49
mai mică încercare.

— Ah!... într-adevăr?... zise frumoasa englezoaică, cu nepăsare.
Şi trecu înainte, sprijinindu-se cu familiaritate de braţul soţului
său; dar, pe când comisarul mergea înaintea lor, îşi scoase batista şi,
în acelaşi timp, cutiuţa cea drăguţă pe care o cumpărase şi o umpluse
cu aur căzu la pământ fără ca cineva să observe.
În momentul acela, din întâmplare, O sută şaptesprezece întoarse
capul şi observase căderea unui obiect lucitor între doi stâlpi de lemn.
Cei, doi englezi îşi vedeau înainte de drum.
Părăsiră Murillonul şi se întoarseră în arsenalul cel mare.
— Ah!, domnule, zicea frumoasa englezoaică, nici nu-ţi poţi închipui
cât de mult mă interesează ocnaşul acela bătrân...
— Omul cu căţeluşul?
— Da.
— E un om primejdios, doamnă.
— Oh!... şi cu toate acestea sunt sigură că dacă ai spune un cuvânt
bun pentru dânsul, n-ai avea de ce să te căieşti...
— Îţi făgăduiesc doamnă, că voi vorbi comisarului.
După arsenal şi închisoarea propriu-zisă, tânăra femeie voi să
viziteze şi spitalul.
Subcomisarul îşi oferi şi de astă dată serviciile.
În prima sală a spitalului, un tânăr stătea culcat în pat, chiar lângă
uşă şi răsfoia o carte.
Tânărul era Cocodès.
O privi pe englezoaică cu mirare.
— Ştii că ar avea haz!... Dacă Nineta ar fi brună, aş pune rămăşag
că femeia aceea e ea.
Englezoaica se adresă subcomisarului.
— Dar tânărul acesta, întrebă dânsa, tânărul acesta care are o
figură aşa de blândă, ce crimă a făptuit?
— Un fals, doamnă.
— Ah! exclamă englezoaica, continuându-şi drumul.
„Nu e vocea Ninetei, gândi Cocodès; dar asemănarea e uimitoare.”
Şi-şi văzu înainte de citit.
Englezul scoase din buzunar un carnet şi din carnet o carte de
vizită.
— Domnule, zise el tânărului funcţionar, doamna Pembrock şi eu
vom fi foarte fericiţi dacă vei binevoi să ne vizitezi astă-seară la „Hotel
de Englitera”,
Subcomisarul, care, aşa cum am precizat, era încă foarte tânăr, se
înroşi.
50
— Cu atât mai multă plăcere îmi vei face, adăugă frumoasa femeie,
cu cât sunt bine încredinţată că-mi vei aduce rezultatul convorbirii
dumitale cu comisarul în privinţa acelui nenorocit de condamnat.
— Îţi făgăduiesc, doamnă.
Ajunşi la poarta arsenalului, englezul se îndepărtă puţin de soţie,
după ce strânse cu cordialitate mâna tânărului ofiţer de poliţie.
Englezoaica îi surâse drăgăstos şi-i zise „pe diseară” atât de
semnificativ, încât se tulbură şi se înroşi din nou.
Apoi, cei doi străini se urcară în trăsura lor de poştă şi porniră spre
oraş.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A doua zi dimineaţa, comisarul general al închisorii chemă în faţa sa
pe ocnaşul care acum era poreclit de către toţi tovarăşii săi Omul cu
căţeluşul.
— Te vei purta bine? îl întrebă comisarul.
— Ah! domnule comisar, te mai îndoieşti?
— Nu vei căuta ceartă gardianului Massolet?
— E mult timp de când l-am iertat!... răspunde ocnaşul cu tristeţe.
— Ei bine?... poţi să te întorci la locul tău.
— Nu voi fi mai înlănţuit?
— Nu.
Ocnaşul se retrase cu sute de plecăciuni şi mulţumiri de
recunoştinţă.
— Între noi doi de-acum, Massolet! murmură el, îndreptându-se
spre locul de muncă.
Capitolul XIV
— Stăpâne, zicea Milon a doua zi, stăpâne, mai este mult până la
ziua evadării?
— Se apropie, se apropie, răspunse O sută şaptesprezece.
Ca şi Noël, Milon începuse să confere lui O sută şaptesprezece titlul
de „stăpân”.
— Dar când va veni ea?
— Nici eu nu ştiu cu siguranţă...
Colosul suspină.
— Parcă aud glasul copiliţelor, zise dânsul.
— Fii liniştit, răspunse ocnaşul, ziua eliberării e aproape.
În clipa aceea se auzi clopotul închisorii.
51
Gardienii intrară, se distribui hrana de dimineaţă şi ocnaşii plecară

la muncă.
Grupa din care făceau parte cei doi ocnaşi lucra în ziua aceea pe o
goeletă, împreună cu o echipă de lucrători liberi.
Omul cu căţeluşul făcea şi el parte din acea grupă.
Gardianul Massolet trecuse de mai multe ori pe lângă cel din urmă
şi bătrânul ocnaş se mulţumise să întoarcă capul, fără să dea vreun
semn de mânie sau agitare.
La repausul de amiază, condamnaţii se lungiseră pe puntea goeletei.
Unii fumau, alţii urmăreau cu atenţie evoluţiile unui mic vas
american care plutea în larg.
Alţii, în sfârşit, jucau cărţi.
— Ah! zise cu tristeţe parizianul, Cocodès nu poate veni aici şi astăzi
nu mai are cine să ne spună o poveste.
— Chiar dacă ar putea, cred că n-ar veni, zise un altul.
— Pentru ce?
— E foarte supărat.
— Doamna cea frumoasă de la „Hotel de France” a plecat într-
adevăr?
— Da, a plecat.
— Dacă sunteţi cuminţi, zise O sută şaptesprezece, vă voi spune eu
adevărata poveste a lui Rocambole.
— Bravo!... bravo!... Să te auzim... strigară mai multe voci în acelaşi
timp.
Ocnaşul urmărise cu atenţie încordată evoluţiile vasului american
care intra in raza portului.
— Vasul acela te interesează? întrebă Milon.
— Da.
— Şi pentru ce?
— Nu ştiu nici eu. Dar îmi place şi aş vrea să fiu pe puntea lui.
— Ei aş! zise parizianul. Şi cum ai vrea, mă rog să fii călător sau
comandant?
— Mi-ar plăcea mai bine să fiu comandant.
Ocnaşii hohotiră zgomotos. Un gardian, care dormea la o distanţă
de câţiva paşi, se sculă foarte supărat.
— Aveţi de gând să încetaţi odată! strigă el, dobitocilor!
Gardianul acesta era Massolet.
Omul cu căţeluşul nici nu clipi.
Massolet se întoarse de la Brest, şi mai crud şi mai sălbatic încă
decât fusese mai înainte.
El se ridică, se repezi spre ocnaşi şi adăugă:
52
— Vă înştiinţez că dacă nu vă astâmpăraţi, mă voi juca puţin cu

biciul acesta pe spatele vostru!
Omul cu căţeluşul strânse din dinţi şi fu gata să izbucnească, dar O
sută şaptesprezece îl privi în ochi şi privirea aceasta îl făcu să rămână
nemişcat.
Valurile mării erau liniştite şi micul vas îşi continua evoluţiile în
apele portului.
— Dragii mei, zise O suta şaptesprezece încetişor, după cum văd,
nu e de glumit cu gardianul cel nou... şi n-am deloc poftă să fac
cunoştinţă cu biciui său, îmi amân povestea cu Rocambole pentru altă
dată.
Repausul de la amiază se sfârşi în mijlocul unei tăceri generale.
Pe la orele cinci ocnaşii părăsiră goeleta pentru a lucra înăuntrul
arsenalului. Un vas de război rusesc intrase în portul militar şi
comandantul său trimisese o şalupă să ancoreze.
În şalupa aceasta erau vreo doisprezece mateloţi, un ofiţer şi un
elev.
Elevul privea cu curiozitate pe ocnaşi.
O sută şaptesprezece zise lui Milon:
— Ia te uită la elevul acesta!
— Ce e cu el?
Ocnaşul ridică din umeri şi după o mică pauză răspunse:
— E dânsa.
Milon holbă ochii şi nu putu să-şi stăpânească un gest de uimire.
— Stăpâne, zise el, încep a crede că eşti vrăjitor.
O jumătate din echipajul şalupei avea permisiunea de debarcare.
Printre aceştia era şi elevul-marinar. Şi pe când marinarii treceau
prin mijlocul ocnaşilor, O sută şaptesprezece pronunţă un cuvânt în
ruseşte.
Elevul întoarse capul şi păru uimit.
— Aşadar ştii şi ruseşte?... întrebă Milon.
— Eu ştiu toate limbile, răspunse ocnaşul.
Elevul, din ce în ce mai curios, se apropie şi Milon a putut să-l
examineze în voie.
Era un copilandru de vreo cincisprezece ani, cu faţa delicată, cu
părul blond, mătăsos.
— Dracu să mă ia dacă înţeleg ceva! murmură Milon; în mintea lui
nu putea intra ideea că copilandru acela şi frumoasa englezoaică care
vizitase închisoarea erau una şi aceeaşi persoană.
Gardienii erau şi ei curioşi şi se apropiară pentru ai vedea mai bine
pe marinarii ruşi. Ocnaşii scăpară un moment de teribila lor
53
supraveghere.
Elevul rus se apropie de O sută şaptesprezece şi de ceilalţi ocnaşi.
— De vreme ce ştii ruseşte, zise ocnaşul botezat parizianul, care era
cam flecar de felul său, întreabă-l ce veşti mai are de la Sevastopol.
O sută şaptesprezece se adresă elevului în limba rusă.
— Ai adus instrumentul?
— Da, răspunse tânărul marinar în aceeaşi limbă. Ţi-am ascultat
ordinul, stăpâne.
— Ce spune? întrebă parizianul.
— Spune, răspunse O sută şaptesprezece, că dacă în jurul
Sevastopolului n-ar fi fost decât leneşi ca tine, ruşii ar jubila încă şi
azi.
Şi ocnaşul întoarse spatele parizianului.
Apoi, adresându-se elevului:
— Goeleta e gata?
— Da stăpâne.
Vocea tânărului tremura uşor.
— Ţi-e frică? întrebă ocnaşul.
— Da, mi-e teamă pentru nenorocitul acela pe care-l împingem spre
crimă.
— Dar nicidecum, răspunse O sută şaptesprezece; în privinţa
aceasta te înşeli, draga mea.
— Cum asta?
— Până în opt zile, Omul cu căţeluşul, oricât de multe şi de severe
măsuri de precauţie şi-ar lua, tot l-ar ucide pe gardian. Atunci, ca şi
acum, va fi condamnat la moarte, cu singura deosebire că noi nu vom
mai fi aici pentru a-l salva.
— Dar cel puţin eşti sigur că-l vei salva?
— Trebuie să-l salvăm, răspunse O sută şaptesprezece cu răceală.
— Ah!....
— Trebuie să ştii o dată pentru totdeauna că eu pot tot ceea ce
voiesc, adăugă ocnaşul cu oarecare severitate.
În clipa aceea un gardian dădu un semnal de fluier.
— Hei! păzeşte-ţi umerii O sută şaptesprezece, strigă parizianul.
Gardianul se apropie. Era Massolet.
Omul cu căţeluşul se învineţi de indignare.
Elevul rus, văzând că gardianul se apropie, îi zise într-o
franţuzească stricată:
— Iartă-mă, dar omul acesta mi-a vorbit în limba mea maternă şi
m-a făcut să-mi amintesc de patria mea scumpă.
Vorbind astfel, cuprinse cu braţele gâtul ocnaşului şi-l îmbrăţişa cu
54
nevinovăţia unui copil.

Gardianul răspunse aplicând o lovitură de baston pe umerii lui O
sută şaptesprezece şi tânărul elev se întoarse la camarazii săi ruşi.
Dar în clipa în care îmbrăţişase pe ocnaş, avusese timpul să-i
strecoare în bluza întredeschisă un anume obiect.
— Ah! ştii şi ruseşte tu? îl întrebă Massolet cu un hohot de râs, şi-l
lovi din nou cu bastonul.
Gardianul îl ura pe O sută şaptesprezece din instinct.
Ocnaşul îl privi adânc în ochi şi-i zise, cu dulceaţă în glas:
— Eşti cam răutăcios, domnule gardian.
Grupul condamnaţilor reîncepu lucrul.
Ce s-a petrecut puţin timp după aceea nimeni n-ar putea să spună
cu exactitate, dar la un semn al lui O sută şaptesprezece ocnaşii
începură un fel de manevră. La un moment dat, Omul cu căţeluşul era
lângă O sută şaptesprezece.
Acesta se aplecă şi-i şopti:
— Eşti tot aşa de hotărât?
— Da.
— Gândeşte-te că vei fi ghilotinat.
— Oh!... mi-e totuna.
Atunci, O sută şaptesprezece îi strecură în mână obiectul pe care i-l
dăduse marinarul rus.
Acesta era un cuţit catalan lung, cu lama ascuţită.
— Ah! ce teacă frumoasă va avea cuţitul acesta, murmură Omul cu
căţeluşul, în timp ce în ochi îi juca o luminiţă, iar buzele înălbite i se
încreţeau într-un surâs sălbatic.
Capitolul XV
Ocnaşii dormeau. De multă vreme toate plânsetele, toate

murmurele, toate gemetele se stinseseră şi tăcerea profundă a nopţii
nu mai era tulburată decât de paşii regulaţi şi cadenţaţi ai celor ce
executaţi rondul de noapte.
Culcaţi unul lângă altul, O sută şaptesprezece şi Milon vorbeau
între ei; dar vorbeau aşa de încet, încât nici chiar tovarăşii lor cei mai
apropiaţi nu-i puteau auzi.
— Stăpâne, zicea Milon, nu-ţi pot înţelege scopul.
— Ar trebui să te deprinzi să asculţi fără să înţelegi, răspunse O
sută şaptesprezece. Dar de astă dată şi pentru ultima dată mă voi
explica. Ascultă-mă.
55
— Te ascult, răspunse Milon.

— Aveam nevoie de o femeie care să mă servească şi am găsit-o...
— Şi ai nimerit-o bine, observă Milon; aş putea să pun rămăşag că
nu se mai găseşte pe lumea aceasta o a doua femeie care să ştie a-şi
schimba fizionomia feţei cu aşa artă. Dar... nu pot înţelege cum a putut
ea să ajungă până în arsenal...
— Şi totuşi e foarte simplu.
— Da?
— Ea e rusoaică din naştere. S-a îmbrăcat bărbăteşte şi a luat
trenul spre Marsilia; în aceeaşi zi ancora în portul de acolo vasul
rusesc. Noël, care e un băiat inteligent, a ştiut să-şi procure actele
unui marinar rus, mort într-un spital din Toulon, acum vreo două luni.
Cu hârtiile acestea, dânsa s-a prezentat la căpitanul vasului rusesc
şi a cerut în limba sa natală să fie repatriată. Au primit-o la bordul
vasului în calitate de elev marinar. Întâmplarea aceasta i-a dat putinţa
să intre în portul militar şi să spună din parte-mi câteva cuvinte
prietenilor mei de acolo.
— Prietenii dumitale? întrebă Milon, din ce în ce mai surprins.
— Da, prietenii mei, care se află pe puntea unui mic vas cu două
catarge, al cărui proprietar armator sunt eu.
— O sută şaptesprezece, zise Milon, dacă nu te-aş fi văzut ieşind din
închisoare cu proprii mei ochi, aş spune că eşti nebun. Iată-te acum şi
proprietarul unui vas cu două catarge!
— Negreşit... îţi închipui, oare, sărmanul meu bătrân, că pentru a
evada cineva din închisoare e destul să-şi pilească cătuşele, să înşele
gardienii şi să intre liniştit în Toulon?
— La naiba!... Dar mi se pare că aşa fac toţi camarazii care
evadează!...
— Ei da, dar eu, nu. Îndată ce lipsa lor e dată la iveală, tunul
bubuie; întreg oraşul şi ţăranii din împrejurimi intră în alertă, şi
aproape întotdeauna ocnaşul care a evadat dimineaţă, de pildă, seara e
adus înapoi la închisoare.
— Ai dreptate, aşa este.
— Eu nu, continuă O sută şaptesprezece, nu pot să fac o asemenea
prostie... Sunt cinci zile de când pregătesc evadarea. Fii liniştit, îndată
ce vom fi afară, nu va mai fi nimeni în stare să ne prindă.
— Pe dumneata poate că nu, dar pe mine...
— Nici pe tine. Vei merge împreună cu mine şi nu ne vom mai
despărţi niciodată. Eu mă ţin totdeauna de cuvânt.
— Sărmanele mele copiliţe!... murmură Milon.
— În loc să devii sentimental, ai face mai bine să mă asculţi, reluă O
56
sută şaptesprezece, cu oarecare nerăbdare. Ţi-am spus că pentru o

deplină reuşită a planurilor mele îmi era necesară o femeie. Femeia
aceasta există, dar vreau ca ea să devină sclava mea.
Şi O sută şaptesprezece povesti lui Milon toată viaţa Vandei,
nenorocita rusoaică care plângea după un ghilotinat.
— Foarte bine! zise acesta, dar ce au a face toate cele puse la cale
cu ghilotinarea Omului cu căţeluşul?
— Femeia aceasta a făcut un jurământ pe un mormânt de abia
închis; a jurat că va scăpa un ocnaş de la eşafod. Şi câtă vreme
jurământul nu va fi îndeplinit, ea nu ne va aparţine întreagă.
— Încep a înţelege, zise Milon.
— Din fericire!... murmură O sută şaptesprezece, ironic.
— Dar eşti sigur că vei putea să-l scapi?
— Da.
— Şi cu toate astea mi se pare că ştii că Curtea Marţială nu
glumeşte cu astfel de chestiuni.
— Ştiu bine.
— Codul închisorilor spune lămurit că ocnaşul care ucide un
gardian se pedepseşte cu moartea şi că execuţia are loc îndată după
pronunţarea sentinţei, fără nici o zi de întârziere...
— Aşa mi-am făcut şi eu socotelile, răspunse cu răceală O sută
şaptesprezece. Astăzi e luni, nu-i aşa?
— Luni seara.
— Cred că lucrul... se va întâmpla astă noapte.
— Şi după aceea?
— Omul cu căţeluşul va fi judecat miercuri şi joi dimineaţa se va
înălţa eşafodul.
Milon se înfioră.
— Ei bine! reluă O sută şaptesprezece, presupune că joi va interveni
un eveniment care va împiedica execuţia.
— Afacerea va fi amânată pentru a doua zi.
— A doua zi e vineri şi în ziua în care a murit Mântuitorul nu poate
fi nimeni executat... Aşa este obiceiul tuturor închisorilor.
— E adevărat, răspunse Milon, dar sâmbătă?
— Sâmbătă vom fi departe, camarade.
— Unde vom fi?
— În plină mare, pe puntea vasului meu. Ah! uitasem să-ţi spun că
am fost marinar în tinereţea mea. Cunosc bine marea...
— Şi voi fi şi eu cu dumneata?
— Da.
— Şi... dânsa?
57
— Dânsa, de asemenea.
— Dar... Omul cu căţeluşul?
— Va fi şi el cu mine,
— Iarăşi nu mai înţeleg...
— Nu face nimic, zise O sută şaptesprezece.
Şi se sculă pe jumătate.
— Ce faci? îl întrebă Milon.
— Ascult zgomotul pilei Omului cu căţeluşul.
— Aşadar are o pilă?
— Da, era una în mânerul de piele al cuţitului.
În clipa aceea suna de zece.
— Destulă vorbă, zise O sută şaptesprezece. Bună seara, Milon.
Când va veni comisarul cu rondul, să mă trezeşti.
Şi ocnaşul rămase tăcut.
*
* *
Rondul de noapte nu se face în toate zilele şi putem spune chiar că

nici nu e obişnuit.
Pentru ca rondul acesta să se facă, trebuie ca direcţia să simtă
pregătirile unei revolte.
O sută şaptesprezece, care de câteva zile exercita asupra tovarăşilor
săi o anume putere de influenţă, ştiuse să răspândească zvonul de
revoltă care atraseră atenţia comisarului.
De câteva zile se făceau ronduri în fiecare noapte şi fiarele erau
încercate cu de-amănuntul.
Comisarul bănuia că se pregăteşte o evadare.
Deci pe la miezul nopţii comisarul apăru întovărăşit de doi gardieni
şi de lucrătorul liber Noël.
De vreo trei zile, acesta din urmă era reţinut în arsenal până la
miezul nopţii. Administraţia n-avea încredere în lovitura de ciocan a
nici unui alt lucrător.
Omul cu căţeluşul îşi avea patul în fundul sălii cu nr. 3.
Comisarul intră.
Ocnaşii fură treziţi din somn şi cătuşele fură încercate pe rând cu
ciocanul.
— Dracul să vă ia!... murmură O sută şaptesprezece, când veni
rândul său.
Apoi, prefăcându-se că nu ştia că e comisarul, îşi ceru scuze cu
umilinţă.
58
După ce comisarul trecu, el îi şopti lui Milon:

— Fii atent!... Acum vom vedea...
Comisarul, cei doi gardieni şi lucrătorul sosiră la patul Omului cu
căţeluşul. Acesta stătea întins şi părea că doarme.
Cei doi gardieni care-l întovărăşeau pe comisar erau Turpin, vestitul
supraveghetor, şi Massolet, călăul căţeluşului.
Acesta din urmă purta cu sine o lanternă.
Lucrătorul se apropie, dădu la o parte cuvertura care servea
ocnaşului de înveliş şi aplică lovitura obişnuită de ciocan.
Deodată scoase un strigăt şi se dădu îndărăt înspăimântat.
În acelaşi timp ocnaşul sări în sus.
Noël, care, fără îndoială, primise instrucţiuni precise de la stăpânul
său, făcuse şi el o bruscă mişcare înapoi. Din întâmplare, mişcarea
aceasta, care fusese perfect calculată, răsturnă lanterna lui Massolet.
Lanterna se stinse şi întunericul se reînstăpâni.
În acelaşi timp se auziră strigăte stridente, sălbatice.
Ocnaşul, eliberat din lanţuri, se aruncase asupra duşmanului său.
Urmară zgomotele unei lupte care deşteptă toată sala.
Apoi un ţipăt de agonie şi, la sfârşit, unul de triumf.
Era strigătul de agonie al lui Massolet, lovit de zece ori cu cuţitul în
timpul a zece secunde, şi totodată, strigătul de triumf al asasinului,
care, călcându-şi în picioare duşmanul, strigă:
— E din partea căţeluşului meu!
*
* *
Milon zise lui O sută şaptesprezece:

— N-ar fi avut atâta curaj Omul cu căţeluşul dacă nu s-ar bizui pe
sprijinul braţului tău.
— Te înşeli, răspunse O şută şaptesprezece, el se aşteaptă să fie
ghilotinat.
Capitolul XVI
Curtea Marţială lucrează repede.

Gardianul Massolet fusese asasinat în noaptea de luni spre marţi.
Miercuri, la orele unsprezece dimineaţa, ucigaşul apăru în faţa
judecătorilor săi.
Trei oameni numai, din toată închisoarea, ştiau că se făceau eforturi
59
mari pentru salvarea ocnaşului.

Aceşti trei oameni erau: Milon, lucrătorul liber Noël, zis şi Cocorico,
şi ocnaşul O sută şaptesprezece.
Omul cu căţeluşul nu ştia nimic. El aştepta moartea şi cu
convingerea aceasta apăru în faţa Curţii Marţiale.
Mărturisi totul, cu simplitate, fără nici un înconjur, cu curajul
omului care trăia de zece ani numai cu speranţa de a muri şi de a muri
răzbunat.
Legea marţială nu cunoaşte „circumstanţe atenuante” când e vorba
de fapta unui ocnaş. După douăzeci şi patru de ore de la pronunţarea
sentinţei urmează execuţia.
La amiază, Omul cu căţeluşul era condamnat şi execuţia trebuia să
aibă loc a doua zi la aceeaşi oră.
Telegraful electric nu merge mai repede decât o ştire nouă printre
ocnaşi. Câteva momente după aceea, toată închisoarea ştia despre
soarta ocnaşului.
Massolet nu mai trăise decât câteva ore.
În ziua aceea, repausul de la amiază a fost apăsător, trist.
Printre condamnaţii dintr-o închisoare sunt mulţi care au scăpat de
moarte ca prin urechile acului; sunt mulţi alţii care se gândesc la
asasinate pentru a evada; şi, cu toate acestea, nu e unul care să nu se
înfioare când vede înălţându-se eşafodul.
Ghilotina din închisoare este înălţată chiar de către ocnaşi. Călăul şi
ajutorii săi sunt, de asemenea, ocnaşi.
Dar lucrătorii care înalţă instrumentul acesta al morţii nu-şi
îndeplinesc niciodată misiunea de bunăvoie.
Totdeauna gardienii trebuie să ameninţe şi să lovească cu
bastoanele.
Călăul, care pentru câteva pahare de vin şi pentru o primă de câţiva
bani, primeşte însărcinarea aceasta înspăimântătoare, trebuie scos din
rândul ocnaşilor. El îşi pierde pentru totdeauna stima tovarăşilor săi.
Câteodată se întâmplă ca cel ce îndeplineşte misiunea de călău să fi
exercitat aceeaşi meserie şi înainte de a intra în închisoare.
Călăul de atunci era un fost măcelar.
Aproape tot aşa de înalt şi de puternic ca şi Milon, tot aşa de puţin
inteligent ca şi acesta, înzestrat cu o poftă de mâncare nestăvilită, pe
care regimul alimentar al închisorii n-o satisfăcea aproape deloc,
ceruse singur să i se dea însărcinarea de călău.
Dar izolarea care se produsese îndată în jurul lui fusese pentru
omul acesta o pedeapsă foarte grea.
Rămăsese singur!...
60
Din ziua aceea, flămândului, care nu se mai sătura, nu-i mai era
foame; măcelarul care-şi petrecuse tinereţea în mijlocul unui abator se
înspăimântă de sânge.
Într-o zi, se aruncase plângând la picioarele comisarului şi-l rugase
să-l elibereze din funcţia sa. Dar regulamentele închisorii nu îngăduie
un asemenea lucru.
Aşa că omul acesta ducea în închisoare o viaţă de chin; ajunsese în
aşa stare, încât şi-ar fi dat bucuros tot sângele pentru o strângere de
mână a unui tovarăş.
Nimeni însă nu se apropia de dânsul.
Când, a doua zi, trebuia să aplice vreo pedeapsă, era bolnav toată
noaptea.
Abia i se adusese vestea noii condamnări şi începuse să tremure din
tot corpul.
Era ora de repaus, ora teribilă în care condamnaţii treceau cu toţii
pe lângă dânsul, fără să-i adreseze vreun cuvânt.
Unii chiar întorceau capul când îl vedeau şi nu se sileau să-şi
ascundă dispreţul.
Nenorocitul acesta stătea cu capul între mâini gândindu-se cu
amărăciune la trista sa soartă.
Pe neaşteptate, cineva se apropie de dânsul.
Era un ocnaş, un ocnaş din cei înlănţuiţi, pentru că tovarăşul său
de chinuri îl urma la distanţa lanţului.
Şi omul acesta înainta mereu şi nu se opri decât atunci când fu
lângă călău.
— Ce faci acolo, tovarăşe? îl întrebă el, de ce stai singur?
— Aşa e soarta mea, să stau mereu singur, răspunse călăul cu
vocea sa tristă şi cavernoasă. Aşadar, dumneata nu mă cunoşti?
— Numele tău e Jean măcelarul, dacă nu mă înşel...
— Nu... mă numesc Jean călăul, răspunse nenorocitul.
— Şi soarta ta, continuă ocnaşul, este să trăieşti mereu singur?
— Singur... de-a pururi singur, răspunse călăul cu disperare.
— Eşti condamnat pe viaţă?
— Da.
— Ce vârstă ai?
— Patruzeci de ani.
— Ce crimă te-a adus printre noi?
— Mi-am ucis nevasta într-un acces de beţie.
— Aşadar, reluă ocnaşul, eşti condamnat la muncă silnică pe viaţă?
— Ah! murmură călăul; ce e închisoarea pentru voi ceilalţi? Vorbiţi
între voi, vă serviţi unii pe alţii...
61
— E drept.
— Pe când eu sunt un biet nenorocit, de care fuge toată lumea.
— De ce nu încerci să evadezi?
— Să evadez?... Dar e cu putinţă oare?... Poate un ocnaş să evadeze
fără complicitatea măcar a unuia dintre tovarăşii săi?
— Ai dreptate.
— Voi muri în închisoare şi... voi muri călău...
— Cine ştie?... murmură ocnaşul.
Cuvântul acesta fu pentru nenorocit ca o stea, ca un far pe care-l
zăreşte marinarul în mijlocul unei nopţi întunecoase, când marea e în
furtună.
— Ce voieşti să spui?... întrebă el cu vocea tremurătoare.
— Izolarea în care te lasă tovarăşii tăi te supără mult?
— Mă supără aşa de mult, răspunse fostul măcelar, încât invidiez
până şi pe nenorocitul pe care-l voi ucide mâine.
— Ce-ai da pentru o strângere de mână?
— Mi-aş da bucuros jumătate din sânge.
Atunci ocnaşul întinse mâna călăului.
Acesta se dădu îndărăt cu neîncredere.
— Ah! zise el, îţi baţi joc de mine...
— Nicidecum, răspunse ocnaşul.
Şi luând mâna călăului o strânse cu putere între mâinile sale.
Nenorocitul crezu că cerul se deschide în faţa sa.
— Cine eşti dumneata?... întrebă el, pe când o lacrimă îi scânteia în
ochi.
— Aici mă numesc O sută şaptesprezece, răspunse ocnaşul.
Apoi, fixând asupra celui din faţa sa privirea care o dominase şi pe
Vanda, adăugă:
— Am venit la tine să-ţi vorbesc de speranţă.
Călăul clătină din cap cu tristeţe:
— Nu mai există speranţă pentru mine, murmură dânsul.
— De speranţă şi de libertate, adăugă O sută şaptesprezece.
Călăul fu gata să scoată un strigăt.
— Libertate? exclamă dânsul.
— Da, răspunse O sută şaptesprezece.
— Mă vei face să devin liber?
— Da.
— Şi se va şterge stigmatul de pe fruntea mea?
— Dacă voi vrea eu...
Călăul, un om înalt, cu umerii largi, începu să tremure ca un copil
sub dominarea privirii lui O sută şaptesprezece.
62
Ca şi Noël, ca şi Milon, îl numi şi el „stăpâne” şi-i zise:

— Ce trebuie să fac pentru asta?
— Să devii sclavul meu, răspunse O sută şaptesprezece.
Şi cum, în clipa aceea, un gardian se apropie, O sută şaptesprezece
se îndepărtă, târându-l după el pe Milon.
Capitolul XVII
Erau orele trei dimineaţa şi deci mult timp încă, până să se

lumineze bine de ziuă.
Cu toate acestea, semnalul de sculare se auzi răsunând în sala nr. 2
a închisorii.
Acolo era echipa hotărâtă pentru înălţarea eşafodului.
Ocnaşii se sculară tăcuţi, încruntaţi, morocănoşi.
Nici unul dintre ei nu murmură, nici unul nu-şi arătă măcar printr-
un semn cât de mic dezgustul de care cu toţii erau cuprinşi.
Oamenii aceştia care au trecut prin toate fazele degradării, a căror
carne e chinuită de toate pedepsele, nu se mai tem decât de una
singură: eşafodul.
Nocturnii lucrători ieşiră din sală în tăcere, cu capetele plecate.
Peste o jumătate de oră, în curtea închisorii ghilotina începea să-şi
înalţe capul puţin câte puţin.
Gardienii doar dacă pronunţau din când în când câte un cuvânt
pentru a mai activa zelul lucrătorilor...
Căci bieţii ocnaşi tăceau, dar nici de silit nu se prea sileau cu
lucrul; numai, teama biciului îi făcea să mişte din mâini.
Mai încolo, la o distanţă de câţiva paşi, un om urmărea din ochi
sinistrele pregătiri. Era călăul!
Era omul acela blestemat căruia O sută şaptesprezece îi vorbise de
iertare, prizonierul căruia îi făgăduise libertatea.
După ce sinistrul aparat fu gata, după ce cele două braţe roşii fură
aşezate deasupra, fu adus cuţitul.
Cuţitul fu aşezat la locul său; apoi se aduse o grămadă de paie
pentru a se vedea dacă maşina funcţionează bine.
Călăul apăsă un resort, cuţitul căzu şi grămada de paie fu tăiată în
două.
— Bun! murmură călăul.
Începea să se lumineze de ziuă. Torţele fură stinse şi ocnaşii fură
conduşi la locurile lor.
Numai călăul mai rămase încă acolo, verificând ghilotina pentru a
63
vedea dacă nu cumva fusese uitat ceva.

Execuţia nu trebuia să aibă loc decât la amiază, dar eşafodul se
înălţase cu mult timp înainte în curtea închisorii, pentru ca execuţia să
facă o impresie şi mai puternică.
Ocnaşii, ieşind din săli, fură siliţi să treacă pe dinaintea
instrumentului morţii.
Ei întâlniră în cale pe duhovnicul închisorii, care avea să aducă
condamnatului suprema consolare.
Trecând pe lângă eşafod, Milon întoarse capul.
— Aşadar, îţi este frică? îl întrebă O sută şaptesprezece.
— Da, răspunse Milon. Oare nu e hotărâtă pentru la amiază
execuţia?
— Ba da.
— Şi mai ai speranţa de a-l salva?
O sută şaptesprezece ridică din umeri şi răspunse cu mândrie:
— Când făgăduiesc ceva, mă ţin de cuvânt!
*
* *
În timpul acesta, Omul cu căţeluşul asculta cu ardoare rugile

preotului.
Ocnaşul acesta avea vreo şaizeci de ani; părul îi era alb ca zăpada.
Ura care-i înflăcărase inima atâta vreme se stinsese o dată cu moartea
duşmanului său. Acum se căia de crima sa şi plângea cu lacrimi
amare.
Dar sentimentul acela de mândrie care nu-l părăseşte niciodată pe
criminal îi reveni în ultimul moment.
El ridică capul cu energie şi zise preotului.
— Nu cumva îţi închipui că mi-e teamă de moarte, domnule?
— Fiul meu, răspunse preotul, gândeşte-te la Dumnezeu; căinţa
dumitale ajunge până la urechile lui...
Şi îl îmbrăţişa cu dragoste.
Călăul şi ajutoarele sale pătrunseră în celula condamnatului.
Veneau să-i facă ceea ce se numeşte toaletă.
Dar, pentru un ocnaş, operaţiunea aceasta e mai mult o formalitate.
Capul condamnatului era deja ras şi călăul nu mai avu altceva de
făcut decât să reteze gulerul bluzei şi al cămăşii.
Mâinile îi fură legate la spate şi cu aceeaşi frânghie îi fură
împiedicate picioarele în aşa mod încât să nu poată face decât paşi
foarte mici.
64
După ce toate aceste preparative fură terminate, călăul îşi îndreptă

privirea spre preot, care stătea tăcut.
Preotul îşi scoase ceasornicul; erau orele douăsprezece fără câteva
minute.
— Haidem! zise călăul.
— Fiule, zise preotul, adresându-se condamnatului, ora supremă a
sunat... Îţi aduc iertarea în numele Cerului Atotputernic.
Şi îi cuprinse mâinile în mâinile sale, pe când călăul stătea
respectuos la o parte.
Era al treilea cap pe care Jean măcelarul avea să-l reteze, de când
luase în primire funcţia de călău.
Şi cu toate acestea, el care tremura pentru câteva lovituri de baston
ce trebuia să le aplice unui condamnat, era de astă dată cât se poate
de liniştit.
Condamnatul ieşi din celulă. De la sală şi până la piciorul
eşafodului erau înşirate, pe toată întinderea, două rânduri de gardieni.
Omul cu căţeluşul susţinut de preot, merse cu pas sigur până la
marginea sălii; dar, ajuns în aer liber, lovit în faţă de razele soarelui, se
opri şi aruncă în jurul lui o privire pierdută.
O tăcere de moarte domnea jur împrejur, cu toate că erau acolo trei
mii de oameni îngenuncheaţi în jurul eşafodului.
În cele patru colţuri ale curţii, patru tunuri încărcate stăteau gala
pregătite. De jur împrejurul condamnaţilor stăteau gardienii cu puştile
pe umăr, gata să tragă la cel mai mic semn de revoltă. Mai erau acolo,
la o mică distanţă de eşafod, membrii unei confederaţii religioase care
veniseră să ceară corpul decapitatului.
Condamnatul îşi trecu privirea-i rătăcită peste toate acestea şi
începu să tremure.
— Curaj, fiul meu, îi şopti preotul, curaj...
Condamnatul îşi continuă drumul spre eşafod, pe platforma căruia
aşteptau ajutoarele călăului; lângă treptele ghilotinei, doi ocnaşi erau
îngenuncheaţi şi vorbeau încet cu unul dintre călugări, profitând de
faptul că toată atenţia gardienilor era concentrată asupra
condamnatului şi a eşafodului.
Condamnatul recunoscu îndată pe O sută şaptesprezece şi pe
Milon.
— Rămâneţi cu bine, fraţilor, zise Omul cu căţeluşul.
Şi puse piciorul pe primele trepte ale eşafodului.
— Stăpâne, murmură Milon, vezi bine că e prea târziu.
— Tăcere! şopti O sută şaptesprezece.
Condamnatul era deja aşezat pe basculă.
65
— Stăpâne, şopti de sub haina călugărească, o voce zdrobită de

emoţie ― o voce femeiască ― moartea se apropie.
O sută şaptesprezece nu răspunse. O tremurătură uşoară îi agita
nările, sprâncenele îi erau încruntate şi privirea fixată asupra
eşafodului.
În clipa aceea călăul apăsă resortul care trebuia să pună în mişcare
cuţitul.
Capitolul XVIII
Cuţitul căzu, fulgerător, lăsând în urma sa o rază luminoasă.

În clipa aceea ocnaşii plecară capul, din instinct. Mulţi închiseră
ochii.
Singur, O sută şaptesprezece stătu cu privirea aţintită, urmărind
cuţitul în căderea sa.
O dramă întreagă se desfăşură într-o clipă: o dramă cum niciodată
nu s-ar putea prezenta pe scena unui teatru.
Cuţitul căzuse şi, cu toate acestea, capul condamnatului era la locul
său.
Instrumentul morţii se oprise în mersul său la o mică distantă de
gâtul condamnatului.
Cum?... în ce mod?
Singur O sută şaptesprezece ar fi putut s-o spună.
O lungă înfiorare străbătu rândurile ocnaşilor şi chiar ale
gardienilor.
Dacă oamenii, aceia n-ar fi fost ocnaşi, ar fi izbucnit desigur din
mijlocul lor strigăte, răcnete violente.
Condamnatul începu să urle, îşi scutură umerii, căutând să se
smulgă de pe basculă.
Dar călăul apucă frânghia, ridică cuţitul pentru a doua oară până
sus, apoi apăsă din nou resortul.
Cuţitul căzu şi se opri iarăşi tot în acelaşi punct.
Atunci un lung murmur se înălţă din rândurile mulţimii.
Din fericire, comisarul se repezi spre eşafod.
— Opriţi, strigă el, şi conduceţi-l înapoi pe omul acesta în celulă.
Prin ordinul acesta, înţeleptul administrator al închisorii prevenea o
revoltă.
— Am trăit o sută de ani într-un singur moment, murmură O sută
şaptesprezece, ştergându-şi fruntea de sudoare.
— Cine eşti dumneata, stăpâne?... murmură Milon, înfiorându-se.
66
— Un om pe care Dumnezeu îl va ierta poate într-o zi, murmură

ocnaşul, plecându-şi capul.
Călugărul de lângă ei leşinase. Tovarăşii săi îl ridicară pe sus şi-l
duseră de acolo.
Înainte de a se verifica cauza acelui teribil accident, trebuia să se
evacueze curtea şi conduşi ocnaşii la locurile lor.
După ce cu toţii fură înlănţuiţi, începură cercetările.
Braţele roşii ale ghilotinei, printre care lunecă cuţitul, fuseseră
apropiate în partea lor de jos, aşa că trebuiră să desfacă întreg
instrumentul.
Atunci putură să constate că o mână nevăzută bătuse o duzină de
cuie în calea cuţitului. Fură aduşi lucrători liberi, dar aceştia refuzară
să lucreze.
Atunci apelară din nou la condamnaţi.
— Din întâmplare ― o întâmplare calculată ― printre lucrătorii
aceştia era şi O sută şaptesprezece.
Printre condamnaţi era şi un lemnar, care declară că trebuiau mai
mult de douăsprezece ore pentru repararea instrumentului.
Tocmai lucrul acesta îl voia şi O sută şaptesprezece.
— Omul cu căţeluşul zise el lui Milon, poate să fie sigur că nu va fi
executat astăzi.
— Dar mâine...
— Mâine e vineri.
— Şi... sâmbătă? murmură colosul.
— Sâmbătă!... răspunse O sută şaptesprezece. Pentru noi nu va mai
fi nici o sâmbătă în închisoare...
*
* *
Condamnatul fusese condus în celula sa.

La Toulon, celula unui condamnat la moarte este plasată la o mare
adâncime sub pământ. Trebuie să cobori trei etaje pentru a ajunge la
ea.
Orice încercare de evadare trebuie exclusă, ca inadmisibilă,
absurdă.
Nenorocitul om cu căţeluşul fu recondus în trista sa închisoare,
unde avea să aştepte până când se va repara instrumentul supliciului.
Pentru un condamnat la moarte, care a văzut lucind deasupra
capului său fierul eşafodului, un singur moment de viaţă ce i se acordă
echivalează cu un secol de fericire.
67
Nenorocitul râdea, plângea de bucurie; era pe jumătate nebun..

Auzise pe un gardian zicând: „Va trebui să se lucreze mai mult de o
oră...”
O oră! ...
Încă o oră de trăit!...
Condamnatul era în delir; murmura cuvinte fără nici un înţeles şi-şi
lovea corpul de ziduri pentru a se convinge că nu era o iluzie, că într-
adevăr trăia....
O oră trecu, apoi încă una şi altele încă.
Condamnatul începuse iarăşi să tremure de frică.
La cel mai mic zgomot tresărea; în fiecare clipă i se părea că aude pe
scări paşii călăului şi ai ajutoarelor acestuia.
Puţin câte puţin, lumina slabă care pătrundea în celulă se stinse şi
se făcu întuneric complet.
Condamnatul înţelese că era noapte, ceea ce însemna că mai avea
de trăit încă douăsprezece ore. I se aduse de mâncare şi de băut.
Dar nu-i era nici foame, nici sete.
Noaptea trecu ca într-un vis; peste puţin se lumină de ziuă.
Atunci condamnatul începu iarăşi să tremure de frică. După vreo
oră se auziră paşi pe trepte. Fără îndoială, venea cineva după el. Uşa se
deschise; un om intră. Era un gardian.
I se aducea iarăşi de mâncare, ca şi seara trecută. Nenorocitul urlă
de bucurie.
— Aşadar, nu va fi în dimineaţa asta? întrebă el.
Gardianul ridică din umeri.
Atunci, la omul acela, instinctul conservării fu mai puternic decât
orice alt sentiment; se aşeză jos şi mâncă cu lăcomia unui lup flămând.
Apoi se trânti pe grămada de paie care-i servea de pat şi căzu pradă
unei stări de somnolenţă.
— Dacă situaţia aceasta va continua mult timp, murmură
gardianul, nenorocitul va înnebuni.
Şi ieşi din celulă.
Aşa trecu ziua întreagă; condamnatul stătea mereu culcat,
tresărind, delirând, pronunţând cuvinte fără nici un înţeles.
Deodată, pe la mijlocul nopţii, i se păru că aude un zgomot înăbuşit.
Condamnatul ieşi din letargia care-l cuprinsese şi trase cu urechea.
Erau parcă loviturile regulate ale unui ciocan. Zgomotul era din ce
în ce mai distinct, şi părea că se apropie...
Condamnatul ascultă cu atenţie.
Zgomotele ţinură vreo două ore; acum erau foarte aproape.
Condamnatul începea să înţeleagă că cineva săpa un tunel.
68
Deodată, pământul pe care stătea culcat păru că se mişcă.

Sări în sus.
Solul celulei era pavat cu pietre mari.
Acum zgomotul ciocanului era aproape zgomotos: deodată, una
dintre pietre se clătină, se dezlipi de la locul său şi fu ridicată în sus.
În acelaşi timp, prin gaura deschisă, apăru capul unui om.
Capitolul XIX
Capul care apăruse prin gaură purta o pălărie de marinar.

Peste puţin se iviră umerii, apoi braţele şi un om sări în celulă.
În mână avea o lanternă oarbă.
Omul cu căţeluşul se dădu îndărăt şi scoase un strigăt.
— O sută şaptesprezece!... exclamă el.
— Dacă ţi-e dragă viaţa, răspunse ocnaşul, să nu mai pronunţi nici
un cuvânt şi să mă urmezi.
— Să te urmez?... exclamă Omul cu căţeluşul.
— Şi fără nici un moment de întârziere, răspunse O sută
şaptesprezece, căci peste patru sau cinci ore vor veni să te caute. Şi de
astă dată nu va mai fi scăpare, căci maşina va funcţiona ele minune.
Înţelegi acum?
Condamnatul înţelegea aşa de puţin, încât delirul îl cuprinse din
nou...
— Mi se pare că sunt mort, zise el, şi tot ce mi se întâmplă e de pe
cealaltă lume.
O sută şaptesprezece era de talie mijlocie, delicat, slab.
Omul cu căţeluşul era înalt şi puternic.
Cu toate acestea, O sută şaptesprezece îl luă în braţele sale ca pe un
copil.
— Dacă ai înnebunit, cu atât mai rău pentru tine, zise el; dar
trebuie să te scap şi te voi scăpa.
Şi-i dădu drumul în abisul misterios pe care-l deschisese.
Condamnatul căzu scoţând un strigăt. Dar căderea aceasta îl făcu
să-şi recapete luciditatea. O sută şaptesprezece sări după el, ţinând
mereu în mână lanterna oarbă.
Atunci condamnatul putu să vadă mai bine locul în care se găsea.
Era o subterană care cu cât se adâncea, se strâmta tot mai mult,
întocmai ca vizuina unei vulpi.
— Ei, zise O sută şaptesprezece, acum înţelegi?
— Da, răspunse condamnatul, ai venit să mă salvezi.
69
— Slavă Domnului!... Te rog să-ţi dai toată silinţa şi să mă urmezi.

— Dar... unde mă duci?
— Urmează-mă fără să întrebi.
Şi O sută şaptesprezece îi arătă cu mâna misteriosul tunel.
— A fost nevoie de cinci zile pentru a săpa drumul acesta, zise el, şi
te asigur că lucrătorii n-au dormit...
— Şi... toate acestea numai pentru mine? întrebă condamnatul, care
nu-şi prea explica ajutorul pe care il acorda O sută şaptesprezece.
— Nu, răspunse ocnaşul; pentru un altul, pe care, fără îndoială, l-ai
cunoscut şi tu şi care n-a putut să fie salvat.
În acelaşi timp puse lanterna pe pământ, scoase un cuţit din
buzunar şi eliberă pe condamnat din strânsoarea „cămăşii de forţă”.
Omul cu căţeluşul răsuflă uşurat.
— Şi acum la drum! comandă O sută şaptesprezece. Şi porni
înainte, la început plecându-şi numai capul, apoi târându-se pe
genunchi, căci tunelul se îngusta tot mai mult.
Condamnatul îşi revenise, cu toate că încă mai era cuprins de
emoţie şi se ţinu aproape de paşii salvatorului său.
Calea fu lungă. Din când în când, O sută şaptesprezece se oprea
pentru a trage o clipă cu urechea, apoi pornea înainte.
De la o vreme, condamnatul începu să bage de seamă că drumul
subteran urca puţin câte puţin.
— Ştii tu unde suntem acum? întrebă O sută şaptesprezece?
— Nu.
— Sunt zidurile arsenalului.
— Ah!
Curând tunelul păru că începe a se lărgi, în acelaşi timp un curent
de aer umed lovi faţa condamnatului.
Atunci O sută şaptesprezece stinse lanterna.
— Urmează-mă mereu, zise el întorcând capul.
Cu cât înaintau, aerul devenea tot mai rece.
— Frumoasă noapte pentru o evadare, murmură O sută
şaptesprezece. Plouă afară ca într-o zi de potop.
În sfârşit, după încă un timp de mers, O sută şaptesprezece se opri.
Omul cu căţeluşul ridică capul şi privi înaintea lui. Zărise ceva mai
puţin negru decât întunericul subteranei şi ghici că erau la capătul
drumului.
Capătul tunelului se afla pe ţărmul mării, într-un ţinut deşert,
dincolo de portul comercial.
Noaptea era întunecoasă; o furtună puternică bântuia. Valuri
enorme erau ridicate şi lovite de stâncile ţărmului, trimiţând stropi
70
până departe pe uscat. Ploaia era torenţială.

— Ia seama să nu te prindă vreun val, murmură O sută
şaptesprezece. Ştii să înoţi?
— Ştiam cândva, dar e multă vreme de atunci...
— Tot e mai bine să te îneci decât să fii ghilotinat!... Haide,
dezbrăcate repede. Dacă nu vei putea, te voi susţine eu; îmi aduc
aminte că altă dată înotam ca un peşte...
În câteva clipe condamnatul se dezbrăcă.
O sută şaptesprezece desfăcu o frânghie pe care o avea înfăşurată în
jurul mijlocului şi întinse capătul condamnatului.
— Acum, zise el, să aşteptăm.
Ploaia era atât de violentă, încât nu se mai cunoştea unde e cerul şi
unde e pământul.
Marea ridica valuri de spumă şi urla furioasă.
S-ar fi zis că oceanul voia să zdrobească stâncile Finisterului.
O sută şaptesprezece surâse ironic şi zise condamnatului:
— Când vor prinde de veste că am evadat, nici dracu nu va putea să
bănuiască că am fugit pe mare.
— Dar unde vrei să mă duci? întrebă condamnatul, care tremura
sub biciuirea violentă a vântului şi a ploii.
— Unde vei voi, răspunse O sută şaptesprezece.
— Nu te înţeleg, murmură Omul cu căţeluşul.
— Mă vei înţelege îndată.
În clipa aceea un sunet ascuţit domină tunetul uraganului; apoi un
fulger ţâşni şi, la lumina acestuia, condamnatul putu să vadă în
mijlocul mării o şalupă care sălta pe valuri.
Zgomotul strident care răsunase era şuieratul unei sirene.
O sută şaptesprezece apropie de buze un obiect pe care îl avea
atârnat la cingătoare şi răspunse printr-o altă şuierătură.
— În apă! zise el tovarăşului său.
Şi aşa îmbrăcat cum era se aruncă în valuri, fără să-şi scoată măcar
pălăria care îi era legată cu un şiret în jurul gâtului.
Bătrânul ocnaş făcu şi el la fel; dar noaptea era aşa de neagră, încât
dacă O sută şaptesprezece n-ar fi avut grijă să-i întindă capătul
frânghiei, n-ar fi putut să-l urmeze.
Instinctul de conservare dădea puteri bătrânului şi-l făcea să înoate
cu abilitatea unui tânăr de douăzeci de ani.
Şalupa nu înainta mai mult de teamă ca nu cumva valurile mării s-
o zdrobească de vreo stâncă; întunericul era aşa de mare, încât uneori
cei doi înotători nici n-o mai zăreau.
Se călăuzeau mai mult după şuierăturile sirenei, care se succedau
71
la intervale regulate.
În sfârşit, ajunseră aproape.
O sută şaptesprezece făcu un ultim efort, învinse un val care i se
înălţa în cale şi puse mâna pe lopata pe care i-o întindeau vâslaşii din
şalupă.
Era şi timpul!...
Omul cu căţeluşul se afla la capătul forţelor şi se simţea
cufundându-se câte puţin.
În şalupă erau doi oameni; doi tovarăşi, cum se spunea în graiul
închisorii.
Un fulger îngădui condamnatului să-i recunoască... şi un ţipăt de
groază îi ieşi din gâtlej.
Oamenii aceia, care dezbrăcaseră costumul infamiei pentru a-l
îmbrăca pe acela al mateloţilor, nu erau alţii decât Milon şi Jean
măcelarul, adică călăul!
— Nu te teme, zise acesta din urmă, condamnatului. Acum nu mai
sunt călău...
— Vâsliţi spre vapor! comandă O sută şaptesprezece, în timp ce
Milon îi punea cu respect pe spate o haină uscată.
Şalupa continuă să salte pe valuri, purtată ca o coajă de nucă.
Cu cât înaintau spre larg, marea devenea şi mai furioasă şi mai
neagră.
Cu toate acestea, peste puţin, o nouă şuierătură de sirenă răsună în
mijlocul furtunii şi la lumina unui fulger care brăzda cerul, cei patru
mateloţi din şalupă putură să vadă în depărtare silueta micului vapor
„Două Catarge”,
Cu mare greutate, şalupa putu să se apropie de vapor.
Se aruncară nişte frânghii şi O sută şaptesprezece fu cel dintâi care
reuşi să sară pe scara tribordului.
Un strigăt de bucurie se auzi pe punte.
La lumina felinarului de la pupă el putu să vadă un elev marinar
care-i încolăci braţele în jurul gâtului său, spunându-i:
— Iată-vă salvaţi, în fine!
— Suntem salvaţi cu toţii, răspunse O sută şaptesprezece, care, fără
nici o tulburare, depuse o sărutare pe fruntea rusoaicei Vanda.
Căci persoana era, DÂNSA, care se deghizase din nou în haine de
marinar.
Şi pe când ceilalţi trei ocnaşi se urcau pe punte, ea îi zise:
— Iată vasul dumitale, domnule. Căpitanul te aşteaptă pentru a-ţi
ceda comanda.
Atunci un om se apropie şi-l salută respectuos. Era un bătrân
72
marinar, cu faţa bronzată.

— E un maltez, zise Vanda, nu ştie nici un cuvânt franţuzesc.
— Cu atât mai bine, răspunse O sută şaptesprezece, vom putea să
vorbim în voie.
Şi adresă cuvântul maltezului, în limba italiană.
— Marea e rea, nu-i aşa? întrebă el.
— Da, stăpâne, răspunse Căpitanul.
— Până se va lumina de ziuă vom putea să ieşim din zona
coastelor?
— Nu cred, răspunse maltezul; dar, am ieşit din Toulon ieri, pe
înnoptate. Hârtiile sunt în regulă şi navigăm sub pavilion britanic.
— Foarte bine! răspunse O sută şaptesprezece şi coborî în cabina
care fusese pregătită pentru el.
Vanda îl urmă.
— Ei bine!... o întrebă acesta, găseşti că mi-am ţinut făgăduiala?
— Da, răspunse Vanda, îngenunchind în faţa lui ca o sclavă. Te voi
asculta orbeşte şi te voi urma pretutindeni.
— Ştii unde mergem acum?
— Puţin îmi pasă!...
— Ne ducem mai întâi în Italia; apoi la Paris.
— La Paris! exclamă Vanda, cu spaimă.
— Trebuie să mergem, răspunse el cu melancolie; destinul mă
împinge.
Ea se plecă şi mai mult încă în faţa acelui om care o domina.
— Stăpâne, zise ea, eu ţi-am spus povestea vieţii mele. Dumneata
nu mi-o vei spune niciodată pe a dumitale?
— La ce bun?... întrebă el.
Şi ridicând ochii spre bord, privi cerul întunecat şi chinuit, pe care
nori fantastici alergau făcându-ţi impresia unei armate risipite, de
fugari.
Timp de câteva momente păru că-şi evocă trecutul misterios şi
formidabil care-l apăsa.
Apoi, prinzând mâna tinerei femei în mâinile sale:
— Ascultă-mă! zise el. Sunt, poate, şi mai criminal încă decât omul
pe care-l plângi de atâta amar de vreme. Am fost tâlhar, asasin, fiu
denaturat, amic pervers; am meritat de o sută de ori moartea; dar, într-
o zi, în inima mea chinuită de toate viciile, coruptă de toate crimele,
Dumnezeu a sădit un sentiment onest, cum câteodată o stea luceşte în
mijlocul unei nopţi furtunoase. Ţi-a spus cineva vreodată povestea
banditului COINARD, acel strălucitor conte Pontes de Sainte Hélène? Ca
şi dânsul, îmi luasem eu un nume de împrumut. Timp de trei ani, sub
73
protecţia acestui nume furat, am uimit Parisul întreg cu luxul, cu

spiritul, cu bravura mea. Purtam sabia la coapsă ca un adevărat
gentilom şi am fost pe cale de a deveni unul din „Marii Spaniei”. Două
femei sfinte m-au iubit: mama şi sora omului al cărui nume îl purtam.
Pe aceste două femei le iubeam şi eu, ca şi cum ar fi fost într-adevăr
mama şi sora mea. Cea dintâi a murit, dar cealaltă trăieşte încă şi cred
că aş fi în stare să-mi dau tot sângele pentru dânsa.
— Dar, întrebă Vanda, dânsa a aflat de condamnarea dumitale?
— Nu, răspunse O sută şaptesprezece. Cu toate acestea, adevăratul
ei frate a fost regăsit; dar pe fratele acesta dânsa nu l-a revăzut
niciodată; duşmanii mei, aceia care m-au demascat şi au fost aşa de
cruzi cu mine, au avut milă de dânsa. Pe când eu eram aruncat în
închisoare, adevăratul frate pleca în India cu femeia care era destinată
să-mi devină soţie. Acolo e şi acum.
— Şi n-ai mai revăzut-o niciodată? întrebă tânăra rusoaică cu
emoţie.
— Ba da, am revăzut-o odată, în Spania, în închisoarea din Cadix,
unde fusesem aruncat mai înainte de a mă reclama guvernul francez.
Dar eram aşa de desfigurat încât n-a putut să mă recunoască.
„Sărmanul om!” a murmurat ea, trecând pe lângă mine. Oh! exclamă O
sută şaptesprezece, sunt zece ani de atunci... Zece ani am plâns cu
lacrimi de sânge. Sărmana mea soră!....
— Şi vrei s-o revezi?
— Mă mai întrebi!... Aş voi să fiu destul de schimbat ca să nu mă
mai recunoască, dar în acelaşi timp visul meu ar fi să trăiesc mereu
lângă ea. Abia cu puţin timp în urmă mi-a venit gândul acesta, când
am aflat adevărul.
— Ce ai aflat?
— Că adevăratul ei frate e fericit în India şi nu se gândeşte să se
reîntoarcă.
— Şi el îi scrie regulat?
— Da, pentru dânsa însă, omul care scrie sunt eu.
— De când ai aflat lucrurile acestea?
— De opt zile numai; am stat mulţi ani în fundul ocnei pentru că
credeam că mă dispreţuieşte, credeam că inima-i deschisă adevăratului
frate, era plină de ură şi de dezgust pentru mine. Timp de zece ani am
stat în închisoare, neîndrăznind să mă gândesc măcar la evadare; eu
care, ai văzut bine, am evadat cu atâta uşurinţă într-o singură
noapte... Sunt opt zile de când ştiu că omul al cărui nume îl
împrumutasem e în India şi că ea nu l-a revăzut niciodată. Mă înţelegi?
— Da, murmură tânăra, visătoare.
74
O sută şaptesprezece fu întrerupt de Milon, care intrase în cabină.

— Stăpâne!... zise el, marea e din ce în ce mai furioasă... Mateloţii se
tem de vreo nenorocire...
— Ei aş! răspunse O sută şaptesprezece.
Şi sculându-se alergă în grabă pe punte şi luă comanda vaporului.
Întreaga noapte, omul care cu o seară mai înainte zăcea în fundul
ocnei sub greutatea lanţurilor domină furtuna, şi se luptă vitejeşte cu
valurile.
Abia în zori, ploaia încetă şi vântul se mai potoli.
În depărtare, spre nord, se zăreau stâncile albe ale Toulonului.
Patru lovituri de tun răsunară la câte cinci minute interval şi
zgomotul detunăturilor ajunse până la urechile lui O sută
şaptesprezece şi ale tovarăşilor săi.
— Una este pentru mine, zise el surâzând, una pentru Milon, una
pentru călău şi a patra pentru condamnatul la moarte.
Cei de la ocnă au prins de veste că am evadat, dar e puţin cam prea
târziu...
— Oh! stăpâne!... murmură Milon, dumneata care opreşti din
mersul său cuţitul plecat să taie capul unui condamnat, dumneata
care cu atâta măreţie domini uraganul mării, cine eşti dumneata?
— Cine eşti? întrebă şi tânăra femeie, demon a cărui privire
pătrunde până în fundul sufletului meu şi mă tulbură aşa de adânc?
— Cine eşti, stăpâne şi ce am făcut eu pentru ca să mă scapi de la
moarte? întrebă fostul condamnat la moarte.
— Şi eu, stăpâne, zise la rândul său călăul, îmi dai voie şi mie să te
întreb care ţi-e numele?
— Aşteptaţi! răspunse, O sută şaptesprezece.
Furtuna se potolise. Vaporul, ascultător, începuse să despice cu
energie valurile mării.
Apoi, când coastele Franţei se pierdură în depărtare şi jur împrejur
nu se mai văzură decât valurile mării, un surâs flutură pe buzele lui O
sută şaptesprezece.
— Voiţi să-mi ştiţi numele? zise el. Mă numesc ROCAMBOLE!
Şi vaporul îşi continuă drumul înainte, liniştit...
Partea a 1-a - Orfanele
Capitolul I
Există o singură oră în timpul iernii, în care foburgul Saint-Honoré

e tăcut şi pustiu că o necropolă: ora şase dimineaţa.
75
Echipajele care au huruit toată noaptea sunt întoarse la locurile lor;

palatele aristocraţilor din nobilul cartier îşi sting luminile şi e prea
devreme, încă pentru ca burghezii să se scoale.
În colţul străzii numai un măcelar îşi deschide prăvălia şi un
negustor de fructe începe să-şi aranjeze marfa.
Cea mai pustie dintre toate e strada Anjou-Saint-Honoré.
Sunt aici mai multe palate decât case cu chiriaşi; cea mai mare
parte dintre ele este locuită de oameni bogaţi, care nu se îngrijesc nici
de frig, nici de ceaţă, nici de căldură.
Cu toate acestea, la casa cu numărul 19, cu mult înainte de orele
şase, pe când cartierul întreg răsuna încă de huruitul trăsurilor care se
întorceau la palatele bogaţilor, o fereastră se deschide la al doilea etaj
şi îndărătul transperantelor se aprinse o lumină.
Câteodată, în epoca în care începe povestirea noastră, acela care s-
ar fi ascuns sub poarta unei case vecine ar fi putut să vadă, ridicând
ochii în sus, un cap de femeie, o faţă castă şi candidă de fată, expus
timp de câteva momente aerului rece al dimineţii, mijloc energic pentru
a alunga lenevia somnului.
Apoi fereastra se închidea şi îndărătul transperantelor, la o măsuţă
pe care era o lampă mică cu abajur, o tânără fată lucra.
Lângă lampă, erau înşirate mai multe cărţi, şi tânăra fată scria,
consultându-le.
Într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui noiembrie 186... între orele patru
şi cinci, doi tineri străbătură pe jos strada Suresnes şi înaintară
încetişor pe trotuarul din dreapta, adică cel aflat peste drum de casa
cu numărul 19.
Învăluiţi în pardesiuri largi de alpaca, cu ţigara în gură, cu mâinile
în buzunare, cei doi tineri vorbeau încetişor între ei.
— Vei putea să te convingi tu însuţi, zicea unul, că, la marchiza de
Bois-Handry, vara mea, despre care totuşi se spune că primeşte pe cele
mai frumoase femei din Paris, nu vine nici o femeia aşa de frumoasă ca
ea.
— Sărmanul meu Agénor, răspunse celălalt, mi se pare că eşti
nebun.
— De ce?
— Nebun sau amorezat, pentru mine e acelaşi lucru... Ce vârstă ai?
— Ştii bine, douăzeci şi şase de ani.
— Vârsta aceasta îmi confirmă spusele; bărbaţi ca noi, dragul meu,
când dau cincizeci de mii de livre venit anual, nu se distrează cu intrigi
de soiul acestora. Avem în lumea noastră o mulţime de femei, între
treizeci şi patruzeci de ani, care sunt încă destul de graţioase, destul de
76
fermecătoare.
— Foarte bine. Şi pe urmă?
— În lumea galantă sunt o mulţime de fete tinere, frumoase,
iubitoare, destul de potrivite pentru noi.
— E foarte adevărat.
— În asemenea condiţii mi se pare o absurditate să caute cineva
femei în altă parte.
— Vino cu mine... vei vedea tu însuţi, zise acela pe care tovarăşul
său îl numise Agénor.
Şi amândoi se opriră în faţa casei cu numărul 19.
Fereastra se deschisese şi în cadrul ei apăruse frumoasa fiinţă,
asupra căreia mica lampă de pe măsuţă îşi reflecta toată lumina.
— Hei!... Ce mai spui acum? şopti Agénor.
Celălalt privea cu atenţie figura tinerei fete.
— Pe onoarea mea, zise el, tot aşa cum e adevărat că eu mă numesc
Oscar de Marigny e adevărat că fetiţa aceasta e cât se poate de
drăguţă.
— Vezi?
— Dar ce voieşti să faci din dânsa?
— Bunul meu prieten, răspunse Agénor surâzând; am nişte idei ale
mele. Sunt cam excentric, cum zic englezii.
— Cel puţin, zise Oscar cu oarecare ironie, se vede bine că te sileşti
să devii excentric.
— Fie. Dar ascultă-mă! După ce mititica se va înamora de mine, voi
împodobi-o ca pe o păpuşă şi într-o bună dimineaţă voi apărea cu ea la
cursele de la Chantily. Va fi un adevărat eveniment, o adevărată
lovitură de trăsnet.
— Foarte bine. Întrebarea este: te va iubi ea?
— Va trebui să mă iubească.
— După părerea mea, fata aceasta trebuie să fie foarte onestă.
— Desigur...
— Dar... ce naiba face acolo?
— Scrie.
— Compune? întrebă Oscar cu dispreţ.
— Nu, traduce. Traduce din engleză, cu zece franci coala, pentru un
librar care le vinde unui ziar cu o sută şaizeci de franci.
— Sărmana fată!...Aşadar e instruită?
— A fost subdirectoare într-un pension; desenează, cântă şi
vorbeşte englezeşte tot aşa de bine ca şi noi.
— Trebuie să fie orfană, fără îndoială?
— Da şi nu.
77
— Răspunsul acesta mi se pare mai greu de explicat decât

traducerile englezeşti.
— Ascultă-mă, dragul meu! cameristul pe care-l am acum e un
băiat foarte inteligent. Într-o zi l-am trimis într-o mică recunoaştere.
Pentru doi ludovici, portarul casei i-a spus tot ce voia să ştie.
Am aflat deci că mititica era subdirectoare într-un pension; că
fusese crescută de directoare, care o iubea ca pe propria sa fiică. Se
pare că pensionul nu mergea tocmai bine.
— Atunci, tânăra fată a plecat?
— Nu, a luat-o cu sine pe sărmana directoare, care era bolnavă şi pe
jumătate oarbă, şi s-a pus pe lucru cu curaj. În timpul nopţii făcea
traduceri, ziua dădea lecţii de pian şi de pictură; abia o scotea la capăt.
S-a întâmplat ca boala bătrânei directoare să se agraveze; a trebuit să
fie consultaţi medici celebri, să se plătească datorii mari; traducerile
din engleză au fost suspendate...
— Şi a venit mizeria?
— Mizeria, dragul meu. Chiria a rămas neplătită. Proprietarul casei,
domnul Durpillard, e un om foarte sever... Vezi bine că sosesc tocmai
la timp.
Oscar ridică din umeri.
— Te rog să mă ierţi, dragul meu; te luam drept un prost. Văd acum
că eşti un scelerat, şi mărturisesc chiar că aş sta la îndoială să te
urmez pe calea aceasta.
— Ei aş!
— Sunt atâtea femei în Paris!.... De ce să speculezi mizeria, pentru a
seduce o biată fată? Nu e aceasta o acţiune ruşinoasă, un ultraj adus
societăţii?
— Dragul meu, răspunse cu răceală Agénor, mi-am spus şi eu toate
acestea; numai că...
— Numai că?
— Mi-am răspuns îndată că dacă eu mă retrag, primul comis va
încerca aceeaşi aventură şi va reuşi probabil; situaţia sărmanei fete nu
va fi deloc schimbată.
Oscar nu răspunse.
— Şi apoi, continuă Agénor, nu sunt eu acela care să las o femeie pe
drumuri, îi voi purta de grijă...
— Foarte bine, dar...
— Şi pe urmă am şi o scuză procedând astfel.
— Ah!
— O iubesc, dragul, meu; o iubesc aşa de mult, încât nu mai pot
dormi liniştit.
78
— Vrei să-ţi dau un sfat? zise Oscar.

— Să vedem!
— Eşti major de multă vreme, stăpân absolut al averii tale şi liber să
faci orice pofteşti...
— Oh! Desigur.
— Fata e bine crescută, după câte-mi spui şi judecând după faptele
ei, trebuie să aibă o inimă de aur...
— Ei bine...
— Ia-o de soţie.
— Oho! dragul meu... E rândul meu să-ţi spun că ţi-ai pierdut
mintea.
— Fie, dar eu nu vreau să-ţi fiu complice. Adio! Te las!
Şi prietenul lui Agénor se depărtă.
Începea să se lumineze de ziuă şi harnica fată stinse lampa.
Capitolul II
Apartamentul ocupat de acea tânăra fată, de a cărei soartă domnul

Agénor începuse să se intereseze aproape fără voia sa, era situat la
etajul al doilea, la stradă.
Casa avea o aparenţă onestă; apartamentul cel mai scump era de
două mii de franci, cel mai ieftin de opt sute. În unul din aceste
apartamente mai ieftine locuia domnişoara Antoinette.
Nimeni nu-i ştia alt nume şi sărmana copilă însăşi nu cunoscuse
niciodată numele părinţilor săi.
Directoarea de pension infirmă, pe care domnişoara Antoinette o
luase la dânsa, se numea doamna Raynaud. Sărmana femeie
cunoscuse zile mai bune.
Soţie de profesor, se devotase şi ea învăţământului. Multă vreme
micul pension pe care-l conducea la Auteuil prosperase.
Într-o bună zi, soţul ei muri şi de atunci toate începură să meargă
de-a-ndoaselea.
Crescuse în pensionul său două fetiţe, care-i fuseseră încredinţate
într-o seară în cel mai mare secret şi la sfârşitul anului fusese foarte
bine răsplătită.
Dar anul următor, frumoasa doamnă care le adusese nu mai venise
să-şi vadă fiicele. Doamna Raynaud o aşteptase în zadar; anii trecură
şi nimeni nu mai veni să plătească bietei femei.
Institutoarea le adoptase pe cele două orfane, şi când sosi ziua
ruinei, cele două fete, care aveau atunci optsprezece ani, îi ziseră cu
79
cea mai mare simplitate:

— Ai fost mama noastră; acum e rândul nostru să te ajutăm şi să-ţi
arătăm că suntem într-adevăr fiicele dumitale.
Una dintre ele, Madeleine, intrase într-un pension ca subdirectoare.
Cealaltă, Antoinette, nu voise să se despartă de mama sa adoptivă.
Într-o zi, cu vreun an mai înainte de epoca în care începe povestirea
noastră, Madeleine crezuse că viitorul se deschidea în faţă-i.
O familie rusă o luase ca „damă de companie”.
Plecase din ţară.
În fiecare lună trimitea o mică sumă surorii sale şi munca neobosită
a celor două fete abia era în stare să îndestuleze nevoile infirmei.
Lucrurile mergeau relativ bine, când acea boală gravă a doamnei
Raynaud schimbase îndestularea în mizerie.
Plata chiriei rămăsese în urmă cu două rate.
Dar ele erau foarte mândre şi erau în stare mai curând să lase să li
se vândă mobila din casă, decât să apeleze la ajutorul cuiva.
Antoinette, după ce-şi petrecuse cincisprezece nopţi de-a rândul la
căpătâiul doamnei Raynaud, îşi reluase cu energie munca sa obişnuită.
Se scula la orele patru dimineaţa, aprindea lampa şi lucra la
traducerea romanelor englezeşti.
La orele şapte intra în camera bolnavei; se retrăgea dacă bătrâna
dormea încă sau stătea de vorbă cu dânsa câteva minute, când o găsea
trează.
La orele opt portăreasa venea să strângă prin casă. Atunci
Antoinette se îmbrăca, îşi făcea toaleta cu cea mai mare simplitate şi
pleca la lecţii.
La unsprezece se întorcea şi începea să lucreze din nou la romane
până la orele patru. Atunci se ocupa puţin de menaj. Ea cosea, cârpea,
pregătea cina şi punea masa, pentru că portăreasa nu era liberă decât
dimineaţa.
Câteodată, doamna Raynaud îi plângea de milă şi murmura:
— Dumnezeule! de ce nu mă chemi mai curând la tine, pentru ca s-
o scap pe biata copilă de o povară atât de grea?
Şi când Antoinette auzea cuvintele acestea, se arunca în braţele
bătrânei şi-i spunea:
— Oh! mamă... rău vorbeşti... foarte rău!... Ce m-aş face eu singură,
fără tine?
După câte am povestit până acum, s-ar putea crede că domnişoara
Antoinette era o fată zveltă şi palidă, cu talia subţire, cu mâinile
diafane; o fată serioasă, melancolică, tristă, cu buzele încreţite şi
decolorate, care abia dacă surâdea din când în când.
80
Dar nu era nicidecum aşa.

Antoinette era de statură potrivită, la chip foarte drăguţă şi foarte
vioaie. Râdea de multe ori, încrezătoare în viitor şi avea obiceiul să
spună că Dumnezeu dă putere fizică şi veselie acelora care muncesc.
Cu toate acestea, Antoinette avea ochii puţin cam roşii în dimineaţa
aceea. După ce stinsese lampa, continua să lucreze în
semiobscuritatea zilei care de abia apărea.
Antoinette scrisese surorii sale rândurile următoare:
„Buna mea Madeleine,

N-am voit să te întristez fără nici un folos atâta timp cât credeam că
răul e fără leac. Acum însă, când am mai prins curaj, îţi voi povesti şi ţie
chinurile prin care am trecut de şase luni.
Doamna Raynaud a fost bolnavă de moarte. Orbise cu totul şi
inteligenţa i se stingea încetul cu încetul. N-am stat nici un moment la
îndoială; am consultat pe cei mai renumiţi doctori din Paris.
Micile noastre economii au fost cheltuite. Ştii bine că pentru nimic în
lume nu m-aş fi putui hotărî să cer consultaţii gratuite.
De altminteri, avem o casă destul de bună, un mobilier, am putea zice
elegant în simplitatea sa, suntem, cum se spune pe la noi, săraci în
haine negre.
Aşadar, am plătit totul; dar mama Raynaud a fost aşa de grav
bolnavă, încât a trebuit să întrerup orice lucru timp de cincisprezece zile,
o adevărată ruină.
Am rămas cu patru sute de franci în urmă la chirie şi nu ştiu de unde
să-i iau.
Editorul traducerilor engleze trebuie să vina astăzi de dimineaţă. Îmi
datorează, vreo cincizeci de franci, dar nu îndrăznesc să sper că îmi va
da ceva înainte. Şi cu toate acestea, închipuieşte-ţi, draga mea, că cei
patru sute de franci trebuie să fie găsiţi numaidecât.
Proprietarul nostru este plecat la ţară de prin luna mai.
În lipsa lui, portarul este acela care primeşte chiriile.
De obicei portarii sunt oameni răi; cel puţin aşa am auzit spunându-
se.
De astă dată însă, s-a întâmplat ca portarul Philippe şi nevasta sa să
fie nişte oameni foarte cumsecade.
Philippe mi-a spus că pot să stau liniştită până la sosirea
proprietarului.
Dar acum ştiu că omul acela se întoarce mâine şi după câte am auzit
nu glumeşte când e vorba de bani.
Când mă gândesc că s-ar putea să-mi trimită vreun portărel, mă
81
cuprind fiori reci.

Mama Raynaud ar muri de supărare.
Ah! sărmana mea surioară, cât de grea e viaţa pentru nişte fete
sărace şi oneste ca noi.
Îţi aduci aminte de copilăria noastră, de buna şi frumoasa noastră
mamă pe care n-am mai văzut-o niciodată? Îţi aduci aminte de sărmanul
nostru Milon, de grădina cea mare în care ne jucam?
Am căutat-o prin întreg Parisul, dar n-am putut-o recunoaşte nicăieri.
A fost distrusă, fără îndoială; astăzi în locul ei trebuie să se înalţe
vreo casă.
Unde e mama noastră? Unde e Milon? Care e numele nostru?
Mister!
Mă gândesc la toate acestea acum când grijile mă apasă.
Totuşi, cred că editorul va voi să-mi dea ceva înainte.
Şi apoi, cine ştie? Poate că proprietarul acela nu e aşa de rău cum se
spune... Dacă mi-ar acorda un termen, aş fi salvată. Câştig cu tradusul
vreo sută de franci pe lună. Aş munci patru ore mai mult în fiecare zi,
timp de o lună, şi aş acoperi datoria. Nu e decât o chestiune de timp.
Editorul va veni astăzi la orele nouă; acum este aproape opt... Când
mă gândesc să-i cer ceva înainte, mă înroşesc de pe acum.
Nu fi dezolată, scumpa mea surioară; am mereu încredere în steaua
noastră cea bună. Se întunecă câteodată, dar apoi apare iarăşi şi mai
strălucitoare.
Îmi voi termina scrisoarea mâine. Voi avea poate deosebita plăcere de
a-ţi anunţa veşti bune...”
Antoinette întrerupse scrisul.

Cineva bătuse în uşă.
— Intră! zise ea crezând că era portăreasa, care venea s-o întrebe
ceva.
Dar nu era aceasta, ci soţul ei.
Tata Philippe, cum îi zicea toată lumea, intră în vârful picioarelor,
codindu-se puţin.
— Sărmană domnişoară, zise el, văzând foile scrise de pe masă, în
cele din urmă munca aceasta te va zdrobi.
— Trebuie totuşi să lucrez, răspunse ea cu un surâs silit.
Ghicea că portarul venise să-i aducă o vestea rea. Bietul om avea
lacrimi în ochi.
— Pe legea mea! domnişoară, zise el emoţionat, nu ştiu cum să-ţi
spun...
Şi vocea îi tremura.
82
— Vorbeşte, zise Antoinette, sunt curajoasă...
Capitolul III
Portarul îşi sucea şapca în mână şi nu ştia de unde să înceapă.

După o pauză, îşi plecă ochii şi zise:
— Domnul Durpillard s-a întors.
— Mă aşteptam, răspunse Antoinette; dar sper că voi putea să-i
plătesc.
Tata Philippe inspiră adânc.
— Peste trei zile e sfârşitul lunii, reluă tânăra fată; am de încasat o
sută de franci...
— Ah! domnişoară, o întrerupse portarul, peste trei zile va fi prea
târziu... Dumneata nu-l cunoşti pe domnul Durpillard!... E un om care
nu trăieşte decât pentru bani! S-a întors alaltăieri dimineaţa şi a fost
pe la mine; când a aflat că eşti în urmă cu plata s-a înfuriat peste
măsură şi a voit să mă dea afară.
Apoi a plecat... şi... o oră după aceea...
— Ei bine? întrebă Antoinette, îngălbenindu-se.
— Ţi-a trimis o somaţie de plată în termen de douăzeci şi patru de
ore.
Şi portarul întinse tinerei fete o hârtie timbrată.
Antoinette se înfioră.
Portarul urmă:
— Vezi dumneata, domnişoară, noi suntem oameni săraci şi n-am
avut niciodată patru sute de franci în casă. Dar fratele nevestei mele
stă într-o casă mare şi am alergat la dânsul. Din nefericire nu l-am
găsit, pentru că e dus la ţară împreună cu stăpânul său. I-am scris o
scrisoare, dar răspunsul îl vom primi abia peste trei zile. Ştiu că mai
avem puţin timp şi mi se strânge inima de durere când mă gândesc că
oamenii aceia vor veni aici.
— Dumnezeule! exclamă Antoinette, înspăimântată, dar oare vor
veni chiar în această dimineaţă?
— Oh! răspunse portarul, în nici un caz nu vor veni înainte de
amiază. Avem în casă două tăvi de argint şi un ceas; le-am amanetat şi
am putut lua nouăzeci de franci, pe care vi-i aduc. Dar numai atâta nu
e destul...
Antoinette sta ca împietrită.
— Atunci, reluă portarul, m-am gândit că poate mai ai ceva de
primit sau de la lecţii, sau de la domnul acela care vine pe aici la
83
fiecare două zile...

— N-am nici douăzeci de franci în casă, răspunse Antoinette; dar
domnul Rousselet îmi datorează vreo sută de franci.
— Şi cu nouăzeci, adăugă portarul depunând cu timiditate piesele
de aur pe masă, fac aproape jumătate...
Antoinette îşi cuprinse capul între mâini şi murmură:
— Dumnezeule!... Dumnezeule.!...
— Şi dacă ar fi numai atâta, continuă tata Philippe, n-ar fi nimic. La
urma urmei, dumneata eşti destul de curajoasă şi oamenii aceia nu te
vor doborî. Dar când mă gândesc la sărmana bătrână...
— Unde se găsesc două sute de franci? murmură tânăra fată,
strângându-şi fruntea agitată între mâini.
În clipa aceea cineva bătu la uşă.
— E domnul librar, zise tata Philippe.
Portarul se retrase, lăsând banii pe masă. Banii fură cel dintâi lucru
care atrase atenţia librarului.
— Hei! Hei! zise el. E frumoasă meseria de traducător; înoţi în aur.
Nu-i aşa, domnişoară?
Antoinette, din roşie cum era, deveni palidă şi crezu că avea să
leşine.
Librarul editor Rousselet era un tip foarte curios.
Făcea comerţ cu manuscrise. Cumpăra, adică, cât se poate de ieftin,
şi vindea apoi scump.
Se mai pricepea de minune şi în alte soiuri de afaceri de bursă,
afaceri veroase, bineînţeles, dar grase.
Fără să mai aştepte să fie poftit, luă loc în faţa Antoinettei.
— Ei bine, domnişoară, zise el, unde am ajuns?
— Cred, domnule, răspunse tânăra fată, că săptămâna aceasta voi
termina volumul. Nu mai am decât trei capitole.
Jupân Rousselet avea miros bun.
Prezenţa portarului, roşeaţa şi tristeţea Antoinettei erau pentru
dânsul semne neîndoielnice că tânăra fată trebuia să aibă mare nevoie
de bani.
— Nu sunt mulţumit de ultima dumitale traducere, zise el.
Antoinette tresări.
— Eu, zise Rousselet, nu mă pricep în lucruri d-astea, dar mi s-a
refuzat traducerea de la ziarul „Propagatorul” sub cuvânt că nu e
destul de îngrijită.
— Dar, te asigur, domnule, că mi-am dat toată silinţa.
— A! te cred... dar se poate să te fi înşelat. Toţi oamenii de litere se
înşeală câteodată. Dar, în sfârşit.... fapt este că am rămas cu o
84
traducere neplasată... şi sfârşitul lunii este cam greu... afacerile nu

merg...
Antoinette îşi luă inima în dinţi şi zise cu hotărâre:
— Cu toate acestea, domnule, îţi voi face o cerere.
— Da, ştiu, avem ceva de reglat: îţi datorez vreo sută de franci, dar
ne vom socoti la sfârşitul lunii.
— Îmi trebuie bani chiar astăzi, bolborosi Antoinette; o nevoie
imperioasă, absolută.
— La urma urmei, răspunse Rousselet, dacă ai mare nevoie, să
vedem.
Şi băgând mâna în buzunar, scoase trei napoleoni.
— Mai mult n-am la mine, zise el. Oh! afacerile nu merg deloc cum
trebuie.
Şi puse banii pe masă, apoi începu să strângă foile traduse.
Antoinette era foarte palidă.
— Ah! exclamă ea, şaizeci de franci nu sunt suficienţi; am nevoie de
trei sute de franci.
Rousselet sări în sus.
— Ah! eşti ca toate fetele, zise el; toaletele vă ruinează... Trei sute de
franci!... Scuzaţi-mă, domnişoară!... Eu nu sunt în măsură să vă dau
suma aceasta... Adio... Voi reveni luni să iau sfârşitul volumului şi voi
aduce restul. Lucrează mereu; lucrând, scăpăm întotdeauna din
încurcătură..
Salută şi ieşi, luând cu el ultimele foi traduse de Antoinette.
Tânăra fată rămase fără glas. Pendula sună ora nouă.
Mama Philippe deschise uşa şi numără cu mâna tremurătoare şapte
piese de aur.
— Domnişoară, zise ea, eu cred că dacă vei duce banii aceştia
domnului Durpillard, dânsul va consimţi să mai aştepte pentru rest
câteva zile.
— Ah! exclamă Antoinette, care nu putu să-şi oprească un strigăt de
bucurie şi de speranţă.
Capitolul IV
Mama Philippe avea despre domnul Durpillard o părere mai bună

decât soţul ei.
Biata femeie era de părere că cele şapte piese de aur vor fi
îndestulătoare pentru a-i calma furia.
Antoinette se îmbrăcă, cu lacrimi în ochi, şi nu îndrăznea să creadă.
85
În camera vecină se auzi vocea doamnei Raynaud.

— Vin îndată, mamă, zise Antoinette, care, se grăbi să-şi şteargă
ochii înroşiţi de lacrimi.
Şi intră în camera bolnavei, care în ziua aceea se sculase mai târziu
decât de obicei.
— Sărmană copilă! zise bătrâna institutoare, cât de obosită trebuie
să fii!
— Dar nicidecum, mamă.
— Te-ai sculat mai devreme decât de obicei astă dimineaţă.
— Ah! răspunse Antoinette, nopţile mi se par întotdeauna prea
lungi. Şi apoi traducerile îmi plac mai mult decât lecţiile.
— Dragă mea, murmură doamna Raynaud, toată noaptea te-am
visat.
— Adevărat, mamă?
— Şi un vis frumos, continuă bolnava.
— Da? Ce-ai visat?
— Că erai bogată, fericită, măritată cu un bărbat care te iubea la
nebunie...
— Sărmană mamă, zise Antoinette visătoare, cred că e cazul să
spunem că visurile sunt doar amăgiri...
— Şi de ce, mititico?
— Pentru că niciodată nu voi fi bogată. Oamenii din epoca noastră
nu se înamorează decât de fete care au zestre mare.
— Cine ştie?... Eşti atât de frumoasă!...
— Aşteptând.... sosirea acelui frumos necunoscut, mă duc la lecţiile
mele... E mai prudent!
Şi Antoinette îşi aruncă pelerina pe umeri şi ieşi din camera
bolnavei.
Mama Philippe îi zise:
— Dar, domnişoară, nu vei pleca aşa, fără să mănânci ceva...
— Nu mi-e foame astăzi, răspunse tânăra fată. Şi apoi nici nu prea
avem timp de pierdut. Unde locuieşte domnul Durpillard?
— La doi paşi de aici, în strada Angoulême, nr. 33. Ar fi bine să te
întâlneşti mai întâi cu doamna Durpillard... femeile se înţeleg mai
bine...
Antoinette puse cei şapte ludovici în portofel. Apoi coborî scările în
fugă şi ajungând la poartă fu mirată văzând un tânăr care se plimba pe
trotuarul opus, cu mâinile în buzunare şi cu ţigara în gură.
Trecu repede înainte, dar tânărul se luă după dânsa.
Antoinette îşi iuţi pasul; tânărul o imită.
Atunci o cuprinse teama. Ce voia omul acela de la ea.
86
Din fericire, strada Angoulême nu era departe; în câteva minute

domnişoara Antoinette ajunse la locuinţa teribilului proprietar, domnul
Durpillard.
Inima Antoinettei bătea să-i spargă pieptul, când sună la poartă.
Un servitor veni să-i deschidă şi o întrebă ce poftea.
— Sunt o chiriaşă a domnului Durpillard, răspunse Antoinette.
— Dacă aţi venit să-i cereţi ceva, v-aţi ostenit în zadar. Domnul nu
acordă nimic.
— I-am adus banii, răspunse Antoinette.
La auzul acestui cuvânt, servitorul deschise poarta şi tânăra
vizitatoare fu introdusă la domnul Durpillard.
Domnul Durpillard era un om între două vârste, chel, cu nas de
vultur, cu ochii mici, scânteietori.
Când Antoinette intră, el şi soţia sa erau pe cale de a se aşeza la
masă.
— Aha! zise el, dumneata eşti chiriaşa din strada Anjou, nu-i aşa?
— Da, domnule, răspunse Antoinette.
— Fii liniştită domnişoară, zise doamna Durpillard, o femeie
spătoasă, cu faţa lată.
— Ah! continuă domnul Durpillard, dumneavoastră chiriaşii,
niciodată nu înţelegeţi de vorbă bună...
— Dar, domnule... murmură Antoinette cu glas tremurător.
— Cu două rate în urmă! continuă proprietarul. Aşa ceva nu se va
mai întâmpla în casa mea...
— Domnule...
— Pe dumneavoastră vă voi ruga să mă lăsaţi în pace. Eu iubesc
ordinea, punctualitatea. Niciodată n-am rămas în urmă cu un singur
ban.
— Domnule, zise Antoinette cu linişte şi demnitate, sunt chiriaşa
dumitale de trei ani; ţi-am plătit totdeauna regulat; şi dacă mama mea
n-ar fi fost aşa de grav bolnavă...
— Prima datorie pe care şi-o achită cineva e chiria; pe urmă vin
celelalte...
— Dar nu puteam s-o las pe mama mea să moară! exclamă
Antoinette indignată.
— Nici eu nu spun asta; dar pentru oamenii care n-au avere este
asistenţa publică...
— Eşti prea crud, domnule, zise Antoinette liniştită. Dumneata n-ai
avut niciodată nevoie de nimeni?...
— Niciodată! Am muncit ca un sclav când eram sărac; dar n-am
cerut nimănui!... De aceea astăzi valoarea banului... Acum, te rog să-
87
mi dai banii şi eu îţi voi da chitanţele în regulă; îmi vei semna în

acelaşi timp o declaraţie că te muţi de bună voie...
— Ah! domnule, zise Antoinette, eşti fără milă! mama mea e
bolnavă.
— Un motiv mai mult!... Va putea tot aşa de bine să moară şi
aiurea. O înmormântare nu e niciodată spre lauda unei proprietăţi.
— Domnule... domnule...
— Să ne grăbim, reluă domnul Durpillard. Unde sunt banii?
— N-am adus decât un acont, zise Antoinette; şi veneam să te rog...
— Un acont?... Te-ai ostenit în zadar. Adio, domnişoară!
— Peste trei zile este sfârşitul lunii, reluă tânăra fată cu disperare,
voi plăti atunci..
— În zadar, domnişoară. Te poţi înţelege cu omul legii, nu cu mine.
Doamna Durpillard interveni.
— Dragul meu, zise ea, mai sunt numai trei zile până la sfârşitul
lunii... Aşteaptă până atunci; chiar dacă vor pune sechestru nu-ţi iei
banii mai înainte... De ce să nu primeşti acontul pe care l-a adus
domnişoara?
Domnul Durpillard bătu cu pumnul în masă.
— Te rog să-ţi vezi de treburile dumitale, doamnă!... Ţi se arde
mâncarea în bucătărie. Dacă va putea să plătească la sfârşitul lunii să
plătească; vânzarea nu se va face... Dar sechestrul e garanţia mea...
Antoinette simţea toată mândria sufletului său revoltându-se într-
însa.
Salută pe soţia proprietarului şi se retrase fără să mai pronunţe un
singur cuvânt.
În antecameră o întâmpină servitorul care o introdusese.
— De ce nu mi-ai spus că aduci numai un acont, domnişoară?... Nu
te-aş fi lăsat să intri şi te-aş fi scutit de afronturile domnului
Durpillard...
Antoinette coborî treptele cu capul între mâini.
Plângea cu lacrimi amare.
Când ajunse în stradă se întâlni faţă în faţă cu tânărul care o
urmărise din strada Anjou-Saint-Honoré.
Fata făcu un pas înapoi.
Dar tânărul se descoperi cu respect şi-i zise:
— Nu sunteţi dumneavoastră domnişoara Antoinette?
— De unde mă cunoşti, domnule? murmură copila, cu privirea
pierdută.
— Domnişoară, răspunse tânărul, mă numesc Agénor de Morlux, şi
am venit să-ţi vorbesc despre mama dumitale adoptivă, doamna
88
Raynaud.
La aceste cuvinte, Antoinette căpătă încredere în tânărul acela care-
i vorbea cu respect despre femeia care o crescuse, ca o adevărată
mamă.
Capitolul V
Domnul Agénor de Morlux era un tânăr drăguţ, figura sa exprima

atâta naivitate încât sărmana Antoinette văzu în el un prieten.
— Într-adevăr, domnule, o cunoşti dumneata pe mama mea?
— Îţi ştiu toată povestea, domnişoară, şi mă grăbesc să-mi
îndeplinesc o datorie sfântă.
— O datorie?...
Cuvântul acesta o făcu să devină încă şi mai curioasă.
Neliniştea o părăsi cu totul.
— Domnişoară, zise Agénor, ţi-o repet pentru a doua oară: mă
numesc domnul de Morlux; sunt de origine bretonă. Am fost crescut în
Paris, împreună cu una dintre verişoarele mele, domnişoara de
Beaurevert.
Numele acesta fu o nouă surpriză pentru Antoinette.
— Ah! zise ea, îmi amintesc. Domnişoara de Beaurevert trebuie să
fie cu vreo zece ani mai mare decât mine... am cunoscut-o la doamna
Raynaud.
— Da, era în pensionul doamnei Raynaud.
— De unde a ieşit cam pe la 1850.
— Exact.
Convorbirea aceasta, începută într-un mod atât de bizar, avea loc pe
trotuarul străzii Angoulême.
— Mă iertaţi, domnişoară, continuă Agénor, că te-am oprit astfel în
stradă, în loc să mă prezint acasă la dumneata? Când vei cunoaşte
motivul care mă face să procedez aşa...
— Vorbeşte, domnule, răspunse Antoinette, care reuşise să-şi
domine emoţia.
— Am fost însărcinat de verişoara mea, astăzi măritată şi bogată,
continuă Agénor, să dau de urma doamnei Raynaud. Trebuie s-o
mărturisesc. Paulina...
— Tocmai, întrerupse Antoinette, îmi amintisem şi eu de numele
verişoarei dumitale...
— Paulina, urmă Agénor, n-avea nici un alt sprijin decât o sărmană
mătuşă infirmă şi săracă. Pensionul îi era plătit când şi când... Când a
89
plecat de la doamna Raynaud îi datora vreo mie de franci.

Inima Antoinettei bătea să-i spargă pieptul.
— Verişoara mea s-a măritat abia după patru sau cinci ani; astăzi e
fericită şi bogată şi e multă vreme de când m-a însărcinat s-o găsesc pe
doamna Raynaud şi să-i plătesc datoria.
Agénor vorbea cu atâta naivitate, încât Antoinette n-avea nici un pic
de îndoială în privinţa sincerităţii.
Acesta urmă:
— Sunt cam neglijent de felul meu; primele cercetări făcute n-au dat
nici un rezultat; doamna Raynaud îşi vânduse pensionul. Unde era?
Poate că murise... O vreme am şi uitat cu totul de misiunea dată.
Acum opt zile am primit o scrisoare de la verişoara mea; dânsa îmi
spunea că aflase vag că doamna Raynaud era la Paris şi că era foarte
grav bolnavă.
Atunci am reluat cercetările şi în cele din urmă v-am descoperit
locuinţa. Mi s-a spus că doamna Raynaud este bolnavă. Mi-a fost
teamă să mă prezint. Când ai ieşit din casă mai stăteam încă la
îndoială. Acum m-am hotărât, pentru că am văzut bine că ai o mare
supărare.
Vocea lui Agénor de Morlux trăda o emoţie pe care tânărul ştiuse s-o
simuleze de minune.
Tinerei fete i se păru că Dumnezeu îi trimitea un amic; şi atunci, cu
toată francheţea tinereţii sale, îi spuse povestea sa atât de simplă şi
atât de mişcătoare.
Îi povesti viaţa sa de muncă şi devotamentul pe care-l avea pentru
doamna Raynaud; cum intervenise boala acesteia din urmă şi cum o
dată cu boala venise şi mizeria, îi spuse apoi în ce mod o primise
proprietarul.
Agénor o ascultă cu atenţie şi-şi şterse pe furiş o lacrimă.
Dacă tânăra fată ar mai fi avut încă un pic de neîncredere, lacrima
aceasta ar fi convins-o pe deplin.
— Ah! exclamă dânsa, eşti salvatorul nostru... Vino, vino, căci călăii
aceia trebuie să sosească peste puţin şi vederea lor ar ucide-o pe biata
mama...
O ploaie rece şi fină cădea; trecătorii erau foarte rari.
— Domnişoară, zise Agénor. Nu te pot lăsa să te întorci acasă pe
jos. Dă-mi voie să te urc într-o trăsură.
Şi mai înainte ca dânsa să poată refuza, tânărul făcu semn unei
trăsuri care trecea prin colţul foburgului Saint-Honoré, deschise
portiera, îşi scoase pălăria cu respect şi strecură o hârtie în mâna
tremurătoare a fetei.
90
— Strada Anjou, numărul 19, zise el birjarului.

Antoinette nici n-avusese timp să se împotrivească. Tânărul salută
din nou şi se depărtă.
Trăsura porni în fugă, străbătu strada Evêque şi intră în strada
Anjou.
Mama Philippe spăla pragul din afară al casei; sărmana femeie
rămase foarte mirată când o văzu pe Antoinette coborând din trăsură.
Şi cum tânăra fată nu mai plângea, portăreasa o întrebă plină de
bucurie:
— S-a învoit, nu-i aşa?
— N-a vrut să ştie nimic, răspunse Antoinette; m-a dat afară. Din
fericire, Dumnezeu ne-a venit în ajutor.
Şi arătă hârtia de o mie de franci portăresei, care de emoţie scăpă
mătura din mână şi sări de gâtul tinerei fete, fără să se mai gândească
s-o întrebe de unde avea atâţia bani.
— Ah! zise bătrâna, apucând din nou mătura şi învârtind-o pe
trepte cu un aer ameninţător, acum pot să vină domnii aceia!... Avem
cu ce să-i dăm afară! Şi domnul proprietar, dacă va pofti, poate să ne
concedieze!... Prin muncă vom putea totdeauna să câştigăm o bucată
de pâine!...
*
* *
În seara aceleiaşi zile, pe când doamna Raynaud dormita în fotoliul

ei, Antoinette îşi sfârşea scrisoarea către Madeleine, pe care o începuse
dimineaţa.
„Aveam dreptate, buna mea surioară, scria ea, când îţi spuneam că
voi putea să adaug poate o veste bună la sfârşitul scrisorii mele.
Am achitat totul, chiria rămasă în urmă, datoria către mama Philippe
şi alte câteva mici datorii pe care le aveam prin oraş, şi mi-au mai rămas
încă cinci sute de franci.
Aşa încât, drăguţa mea surioară, te rog să nu-mi mai trimiţi nimic nici
luna aceasta, nici luna viitoare...
Cum s-a întâmplat minunea aceasta? Îţi voi spune îndată.”
Aici, Antoinette povestea surioarei sale tot ce i se întâmplase de

dimineaţă şi se arăta cuprinsă de un entuziasm naiv şi sincer pentru
tânărul acela aşa de blând şi aşa de elegant, care apăruse ca un înger
binefăcător în calea ei.
91
„Închipuieşte-ţi, draga mea, că până acum n-am spus încă nimic

mamei mele despre această întâmplare. Nu ştiu cum, parcă mi-e frică...
Îmi chinui mintea şi imaginaţia pentru a găsi un mijloc să-i pot pune
întrebări asupra domnişoarei Paulina de Beaurevert. Mama are memorie
bună şi cred că-şi va aduce aminte.
Am nevoie, pentru propria mea conştiinţă, să mă conving de adevărul
spuselor domnului de Morlux. Nu ştiu de ce, dar sunt puţin
înspăimântată... mi-aduc aminte mereu de vorbele răutăcioase pe care
le-am auzit într-o dimineaţă din gura a doi tineri care treceau pe lângă
mine:
«― Fetiţa aceasta, spunea unul dintre ei, e prea drăguţă pentru ca să
meargă mult timp pe jos!...»
Îndată ce se va deştepta mama din somn, îi voi povesti totul; vreau să
am inima curată.
Te sărut de un milion de ori, drăguţa mea Madeleine, şi te rog să nu
mă dai prea mult timp uitării.
A ta Antoinette.”
Tocmai când îţi sfârşise Antoinette scrisoarea, doamna Raynaud se

trezi din somn.
— Şi acum mai lucrezi încă, sărmana mea copilă?
— Nu, mamă, răspunse Antoinette. Am flecărit şase pagini întregi
cu Madeleine. I-am vorbit, despre tine, despre mine şi despre pensionul
nostru de odinioară. Nu ştiu de ce amintirile trecutului năvăleau ca
niciodată. M-am gândit mai cu seamă la una dintre camaradele cele
mai mari... Îţi mai aminteşti de Paulina?
— Paulina Duval?
— Nu, zise Antoinette, Paulina de Beaurevert.
— Vai! da, îmi amintesc, zise doamna Raynaud. Tatăl său, baronul
de Beaurevert, avea o avere frumoasă.
Antoinette fu cuprinsă de nelinişte.
— Atunci dar, zise ea, dacă era bogată, de ce o plângi?
— Biata fată!... murmură doamna Raynaud, a murit a doua zi după
căsătorie... Avea numai nouăsprezece ani...
Antoinette scoase un ţipăt uşor şi se rezemă de speteaza scaunului.
Acum se făcuse lumină în mintea sa şi din nou îi răsunară în ureche
cuvintele crude şi prevestitoare de rău ale celor doi tineri.
92
Capitolul VI
Cina era pe sfârşite. Membrii cercului, răsturnaţi, pe spatele

fotoliilor, cereau să li se aducă ţigări fine pentru a digera mai lesne
fripturile de fazan şi icrele negre.
— Domnilor, spunea preşedintele clubului, am primit astăzi, o
cerere de admitere a unui străin; ştiţi că lucrul acesta n-are nimic grav
în sine. De altminteri, petiţionarul are o asemenea stare, încât chiar
cea mai amănunţită anchetă n-ar putea să descopere ceva rău în
sarcina sa.
— Despre cine este vorba? întrebă unul dintre membrii cercului,
domnul Oscar de Marigny, pe care cititorii l-au întâlnit în tovărăşia
amicului său Agénor de Morlux, pe trotuarul din strada Anjou.
— Pun rămăşag, zise baronul Bejamin, că e vorba despre lordul
Ewil.
— Nu, răspunse preşedintele. Lordul Ewil nu s-a întors încă, din
India. De altfel, el e înscris printre membrii clubului, de când era la
Paris.
— Atunci trebuie să fie marchizul de Santa-Fé, acel bogat napolitan
care posedă nişte cai aşa de frumoşi!
— Nu-i vorba de el.
— Eu ghicesc cine trebuie să fie, zise Oscar de Marigny. E fără
îndoială acel bancher olandez, care călătoreşte prin toată lumea într-
un vagon separat, singur cu servitorul său.
— N-ai ghicit nici dumneata, răspunse preşedintele. Dar, pentru că
întâmplarea ia proporţiile unui rebus sau a unei enigme, vă voi da eu
un mic indiciu. Care dintre voi a luat parte la premiera piesei „Supliciul
unei femei”?
— Dar am fost cu toţii, mi se pare.
— Vă mai amintiţi de o lojă în care se afla o femeie zveltă, brună,
palidă, melancolică, un adevărat tip de „mater dolorosa”?
— Desigur, răspunse Oscar de Marigny, şi trebuie să mărturisesc că
niciodată n-am văzut o frumuseţe mai sinistră.
— Vă mai amintiţi de bărbatul acela care a intrat în lojă pe la
sfârşitul spectacolului, pe când sala întreagă tuna de aplauze?
— Ne amintim foarte bine, răspunse Oscar.
— Omul acela, continuă preşedintele, a aruncat o pelerină pe umerii
tinerei femei şi a luat-o cu dânsul. Nimeni n-a avut vreme să observe
lucrul acesta.
— Afară de mine, zise Oscar. Era un om de statură mijlocie, care
trebuie să aibă vreo treizeci şi şase de ani. Avea ochii albaştri, faţa
93
albă, barba neagră şi deasă, mâinile foarte fine şi figura impunătoare.

Ei este, nu-i aşa?
— Da, el este.
— Mă întrebam chiar astă seară, urmă Oscar, cine sunt oamenii
aceştia, căci nici bărbatul, nici femeia nu sunt cunoscuţi la Paris; mi s-
a răspuns că erau ruşi.
— Da, sunt ruşi, într-adevăr.
— Bărbat şi soţie?
— Da.
— Şi omul acesta voieşte să fie înscris în clubul nostru?
— Iată cererea sa, răspunse preşedintele, contrasemnată de domnul
de B... şi de domnul de R... care ne fac cinste tuturor, onorându-ne cu
prezenţa lor.
— Cum se numeşte omul acesta? întrebă Agénor de Morlux, care
tocmai atunci intră pe uşă.
— Are un nume bizar, bizar chiar şi pentru un rus. Se numeşte
maiorul Avatar.
— Dar acesta e un nume de indian, dacă nu mă înşel!
— Nu, nu e deloc un nume, e un verb, răspunse preşedintele. Un
verb care înseamnă „a se încarna”. După ce vă voi fi spus povestea sa,
care mi-a fost certificată ca perfect adevărată de către principele rus,
colonelul Karinoff, vă veţi explica şi ce e cu numele acesta.
Cu toţii făcură cerc în jurul preşedintelui, care, prin fumul albastru
şi legănător al ţigării, continuă astfel:
— Ştiţi cu toţii, Rusia modernă seamănă puţin cu vechea Romă; îşi
oprimă popoarele vecine şi le încorporează şi atrage nobilimea la
Petersburg. Stindardul care fâlfâie pe citadela Kronstadului îl regăseşti
până în fundul Indiei. Ţarul numără astăzi printre supuşii săi oameni
de toate religiile. Bunicul maiorului Avatar era indian; tatăl său a fost
amicul lui Schamyl; apoi, într-o bună zi, a părăsit, a trădat cauza
emirului circazian şi a venit să se stabilească, împreună cu trupele, cu
soţiile şi cu sclavii săi, în mijlocul ţiganilor care staţionează pe
ţărmurile Mării Azov. La vârsta de cincisprezece ani, maiorul a intrat în
corpul cadeţilor din Petersburg, la optsprezece ani a fost trimis în
Caucaz cu gradul de sublocotenent. Circazienii l-au făcut prizonier.
Schamyl a recunoscut în el pe fiul prietenului trădător şi a voit să-l
ucidă. Una dintre fiicele lui Schamyl l-a salvat. S-a repetat din nou
povestea generalului Yussuf cu fiica beiului din Alger. Maiorul a
călătorit: a vizitat India, leagănul familiei sale; a intrat, cu gradul de
maior, în serviciul „Companiei Indiilor”; toate acestea după ce fusese
mai întâi prizonierul circazienilor timp de 6 ani. E foarte bogat. E
94
viteaz, are o nevastă cât se poate de drăguţă, cu care s-a căsătorit nu

se ştie unde. Încă un amănunt: se spune că maiorul nu joacă niciodată
cărţi. Aşadar, domnilor, vă propun admiterea lui în clubul nostru.
— Primit! răspunseră cu toţii într-un glas.
— Domnule, zise preşedintele, eram aşa de sigur că rezultatul
votului dumneavoastră va fi aşa cum a fost, încât l-am rugat pe
maiorul Avatar să se prezinte chiar astă seară. Cred că va veni
împreună cu domnul de B...
— La ce oră?
— Ştiţi bine că B... nu se prea grăbeşte; probabil că va veni pe la
miezul nopţii sau poate chiar şi mai târziu.
În clipa aceea pendula din perete suna ora unsprezece şi jumătate.
Oscar de Marigny zise râzând:
— Până atunci, pentru a trece timpul, să-l rugăm pe Agénor să ne
povestească noile sale aventuri amoroase.
— Nu, răspunse Agénor fructul nu este destul de copt pentru a-l
putea servi şi prietenilor mei...
— Cel puţin ai avut grijă să-l pui cu faţa la soare pentru a-i grăbi
coptul?
Agénor îşi privi prietenul cu reproş şi răspunse:
— Se vede bine că mori de gelozie.
— Mi se pare că ţi-am mai spus care e modul meu de a vedea
lucrurile în această privinţă.
Agénor ridică din umeri.
— În loc să-mi faceţi morală, zise el, haideţi mai bine să jucăm o
mică partidă... Ştii că am de gând să mă fac cuminte şi econom pentru
a mobila o casă cum se cade pentru mititica...
Se aşezară în faţa unei măsuţe de „ecarté” şi convorbirea continuă
numai între ei amândoi.
— Ah! zise Oscar, ce-ai mai făcut?
— După ce m-am despărţit de tine am aşteptat-o şi i-am vorbit.
— Şi ţi-a răspuns?
— Cum să nu răspundă unui om care soseşte cu un bilet de o mie
de franci în mână şi cu o oră înainte de efectuarea unui sechestru?
— Dragul meu, zise Oscar cu voce înceată, dacă nu-mi vei da
explicaţii lămurite, te vestesc că nu te voi crede.
— Ei bine! mă voi explica. După ce m-am despărţit de tine,
cameristul meu a venit şi m-a găsit în colţul străzii. Îmi aduce o ştire
nouă: mobila frumoasei mele domnişoare trebuia să fie sechestrată
chiar în ziua aceea; creditorul e proprietarul caselor, care îşi are
locuinţa în strada Angoulême. Am aşteptat în stradă; fără să-mi pierd
95
răbdarea, la orele nouă a ieşit. Am urmărit-o. Nu mă înşelasem; se

ducea în strada Angoulême. Sărmana fată a ieşit de la proprietar
plângând; atunci m-am apropiat de ea, i-am vorbit despre mama sa
adoptivă şi despre o oarecare domnişoară care fusese în pensionul
doamnei Raynaud; am spus despre domnişoara aceasta că mi-era vară.
— Şi, în realitate, nu ţi-e rudă?
— Atunci pentru întâia oară pronunţam numele acela.
— Atunci?
— Şi aici e la mijloc mâna lui Jean. El a găsit la o băcăniei o foaie de
hârtie dintr-un registru al pensionului. În susul paginii era scris:
„Instituţia doamnei Raynaud”. Mai jos puţin: „Premii pentru desen”. Şi
dedesubt: „Premiul I, domnişoara de Beaurevert (Paulina), din Saint-
Malo”. Mi-a fost destul pentru a concepe o mică intrigă; şi te asigur că
a avut un succes nebun.
— Şi zici că ai pus în joc biletul de o mie de franci?
— Desigur... dar fii fără grijă... Nu e în zadar.
— Ce socoteşti să faci?
— Deocamdată, voi aştepta cu răbdare.
— Bine!
— Fata mă va visa... Fetele tinere visează totdeauna...
— Şi pe urmă?
— Pe urmă îi voi scrie; voi începe cu ea una din acele corespondenţe
caste, nevinovate. Scopul e ştiut, bineînţeles... Procedeul acesta e de
când lumea: şi e cel mai bun dintre toate.
Oscar îşi privi prietenul.
— Şi dacă vei cădea în propria ta cursă?
— Cum asta!
— Dragul meu, fetiţele din lumea noastră, cu toată şiretenia, cu
toată diplomaţia lor, sunt mult mai uşor de învins decât o fată onestă,
care voieşte cu orice preţ să se căsătorească; o fată care voieşte să aibă
un soţ, nu un amant.
— Ei aş! răspunse Agénor, ridicând din umeri.
În acel moment se auzi mişcare în saloanele clubului.
Sosea maiorul Avatar.
Maiorul Avatar era un om cu fizionomia liniştită, puţin cam prea
rece....
El salută curtenitor pe toată lumea; mulţumi în termenii cei mai
amabili pentru deosebita onoare ce i se făcea; dar vorbi foarte puţin şi
nu satisfăcu deloc curiozitatea cercului, care se aştepta să audă
povestirea aventurilor sale.
De altfel, era un om cu totul distins şi ca toţi membrii aristocraţiei
96
ruseşti, vorbea foarte bine limba franceză.

Maiorul răspunse scurt, la întrebările ce i se puseră; se mulţumi să
dea câteva detalii laconice acelora mai curioşi să-i cunoască aventurile
şi arătă astfel de la început că rolul de povestitor nu-i prea plăcea.
Dânsul nu punea niciodată mâna pe cărţi; dar, după cum spusese
domnul de B..., era un pasionant jucător de biliard...
Chiar în seara aceea îşi găsi un tovarăş; maiorul juca aşa de bine
biliard, încât toată lumea se strânsese în jurul său, privind cu interes
partida.
În fumoar rămăsese numai preşedintele cu domnul de B...
— Aş vrea să te întreb, domnule marchiz, zise preşedintele, ai făcut
cunoştinţă cu maiorul Avatar?
— În Paris, acum cincisprezece zile.
— Eu credeam că v-aţi întâlnit undeva în străinătate...
— Nu, dar vei vedea îndată că legătura dintre noi e cu mult mai
trainică decât s-ar fi putut crede la prima vedere.
— Să vedem.
— Ştii că eu am călătorit mult în viaţa mea.
— Da.
— Acum zece ani am străbătut Crimeea, Caucazul şi am ajuns până
în Persia. La întoarcere m-am oprit pe ţărmurile Mării Azov şi am fost
găzduit de tatăl maiorului, care mi-a vorbit mult despre fiul său, pe
atunci prizonierul lui Schamyl.
— Ah!... foarte bine.
— Acum cincisprezece zile, maiorul s-a prezentat la mine şi mi-a
adus aminte de ospitalitatea pe care mi-o acordase tatăl său. Evident
că m-am oferit îndată să-l servesc. Femeia sa e foarte drăguţă, puţin
cam mândră, dar plină de spirit. Judecând după aparenţa casei pe
care o locuiesc, averea lor nu este tocmai de invidiat. Locuiesc într-un
palat din strada Said şi până acum n-au decât o simplă trăsură cu
luna. Dar maiorul aşteaptă să-i sosească cai minunaţi, care trebuie să-
i vină în curând din Orient.
Pe când domnul de B... dădea amănuntele acestea preşedintelui,
maiorul îşi terminase partida de biliard şi, luându-şi seara bună de la
membrii clubului, se retrase discret.
Erau orele două după miezul nopţii; noaptea era senină şi rece.
Maiorul o porni pe jos de-a lungul bulevardelor.
În colţul bulevardului Madeleine văzu un cupeu care staţiona lângă
biserică.
Fără să stea la îndoială, se apropie; portiera se deschise; o mână de
femeie îi cuprinse mâna şi-l ajută să urce.
97
— Vino mai repede! şopti femeia. Îngheţ de frig, cu toată bula de apă
caldă de sub picioare. Ei bine, s-a făcut?
— Da, răspunse maiorul, am fost prezentat.
Şi strigă vizitiului:
— Vila Said.
După ce cupeul porni, maiorul continuă:
— Mulţumită ţie, am reuşit să mă încarnez perfect în pielea
maiorului Avatar; toate documentele pe care le am sunt cât se poate de
exacte. L-ai cunoscut vreodată pe omul acela?
— L-am cunoscut tot aşa de bine cum te cunosc şi pe tine, răspunse
femeia.
— Şi eşti sigură că e mort?
— A murit în braţele mele, la Marsilia, acum trei ani; în hotelul în
care locuia el nimeni nu cunoştea limba rusă. Eu am făcut declaraţia
de deces, sub un nume străin însă, şi am păstrat toate actele
maiorului, gândindu-mă că într-o zi îmi vor putea servi poate la ceva.
Aşadar, stăpâne, adăugă ea, poţi să fii liniştit,
Şi luând mâna maiorului, o sărută cu respect.
— Ce idioată sunt! reluă ea după o pauză; uitam să-ţi dau o veste
nouă.
— Ah!
— Milon s-a întors.
— În sfârşit! exclamă maiorul.
— A sosit îndată după plecarea ta; te aşteaptă cu cea mai mare
nerăbdare.
— Şi cu toate acestea nu vom putea să începem chiar astă noapte
cercetările pentru găsirea casetei...
— A fost la Roma, după cum îi ordonaseşi tu.
— Şi a găsit ce căuta? întrebă maiorul râzând.
— Da, are toate actele care stabilesc identitatea lui Joseph Bandoni,
fostul camerist al prinţului Costa-Frederica. Dar lucrurile acestea nu-l
prea preocupă pe el.
— Da, ştiu. Vrea cu orice preţ să-şi regăsească fetiţele; şi eu... vreau
cu orice preţ să regăsim caseta. Căci, adăugă maiorul surâzând, peste
puţin toate fondurile noastre vor fi isprăvite, şi vezi, acum trebuie să ne
ţinem rangul.
Cupeul mergea în fugă. Urcase Champs-Élysées, străbătuse rondul
Etoile şi acum cobora Calea Împărătesei.
La intrarea în vila Said, un om înalt se plimba în lung şi-n lat,
cercetând la fiecare clipă strada şi dând semnele unei mari nerăbdări.
— Ah! stăpâne, zise el îndată ce cupeul se opri, credeam că nu mai
98
vii...
— Sărmanul meu bătrân, zise maiorul surâzând, să vedem dacă ai
ştiut să-ţi iei o adevărată mutră de italian...
Milon, căci el era, după cum maiorul Avatar ― cititorii au ghicit,
cred ― nu era altul decât ocnaşul O sută şaptesprezece. Milon zic, era
cu totul metamorfozat.
Trecuseră şase luni din noaptea fericită în care cei doi tovarăşi de
cătuşe evadaseră din închisoarea Toulonului.
Vasul maltez, a cărui comandă o luase O sută şaptesprezece,
ancorase pe coastele Italiei.
Acolo Milon şi O sută şaptesprezece se despărţiseră pentru moment.
Milon se întorcea acum de la Roma, unde un fost membru al
clubului „Valeţilor de cupă” procurase noului discipol al lui O sută
şaptesprezece o altă stare civilă, în toată regula.
Milon îşi lăsase părul şi barba mari, şi cum părul îi era alb şi barba
căruntă, îşi cănise barba, devenită neagră ca abanosul.
Contrastul acesta dintre un păr alb şi o barbă neagră ca abanosul îi
schimbă cu totul fizionomia şi-l făcea de nerecunoscut.
În timpul acestor şase luni, Milon învăţase limba italiană; şi-i venise
foarte uşor s-o înveţe pentru că era de origine provensală şi totdeauna
avusese un grai tărăgănat, particularitate a limbilor meridionale.
Toţi trei intrară în micul palat, pe care Avatar îl închiriase mobilat;
cupeul se întoarse.
Personalul de serviciu se compunea dintr-un camerist sub livreau
căruia ocnaşii din Toulon ar fi recunoscut, pe lucrătorul Noël, şi dintr-o
bucătăreasă, pe care Vanda o angajase la Turin şi care abia înţelegea
două sau trei cuvinte franceze.
— Acum, amicul meu, zise maiorul când rămaseră singuri în
budoarul Vandei, să vorbim.
— Să vorbim, repetă Milon ca un ecou.
— Mai ai ceva bani?
— Am ajuns la fundul pungii, răspunse gigantul, dar ştiu unde e
caseta.
— Cel puţin ai ştiut cândva?
Milon tresări.
— Ce spui, stăpâne, exclamă el, ai găsit-o oare dumneata singur?
— Nu, dar tare mi-e teamă că nu o vom mai regăsi.
— Oh! ştiu bine în ce loc am pus-o...
— Dar e un lucru pe care nu-l ştii: Parisul s-a schimbat în timpul
lipsei noastre.
— Ei bine?
99
— Au dărâmat şi au construit mii de case; s-au deschis străzi noi,

altele au dispărut complet.
— Ar trebui să nu mai fie nici un Dumnezeu pe lumea asta, ca să
nu regăsim banii bietelor mele copiliţe.
— Şi, cu toate acestea, lucrul se poate întâmpla.
— Nu cred. S-au putut dărâma casele; dar pivniţele...
— Şi pivniţele. Acum să-mi spui în ce cartier ai ascuns caseta.
— În cartierul Invalizilor.
— Ah!
— Lângă şcoala militară, în colţul străzii Grenelle.
Maiorul răsuflă uşurat.
— Foarte bine, zise el; puţine schimbări s-au făcut pe acolo. Vom
vedea asta mâine. Acum să-mi răspunzi la o întrebare. Nu mai ai nici
o ştire despre unchii celor două orfane?
— De ce mă întrebi asta?
— Dar mi se pare că e clar, răspunse O sută şaptesprezece; nouă nu
ne trebuie numai caseta.
— Cum?
— Trebuie să regăsim şi averea furată de acei mizerabili, pentru a o
înapoia copilelor.
— Oh! stăpâne, murmură Milon, vei face dumneata asta?
— Desigur, răspunse maiorul cu răceală.
Milon îşi împreună mâinile:
— Sărmanele mele copiliţe! murmură el, pe când două lacrimi mari
îi licăreau în ochi.
Capitolul VII
A doua seară, pe la miezul nopţii, doi oameni treceau podul Alma şi

ajungeau la capătul pieţii Invalizilor. Purtau amândoi costume de
lucrători.
Unul dintre ei, cel mai înalt, se opri la capătul podului şi-şi roti
privirea scrutătoare jur-împrejur.
— Cât de mult s-au schimbat locurile pe aici! zise lucrătorul cel
înalt.
— Ţi se pare?
— Ce stradă e aceasta care se deschide înaintea noastră?
— E o prelungire a străzii Latour-Maubourg.
— Dar Champ-de-Mars, încotro este?
— La dreapta.
100
— Dacă e aşa, trebuie să-l străbatem; ţi-am spus că locuinţa e la

intrarea străzii Grenelle.
— Ah! adăugă Milon, căci el era, în tovărăşia lui O sută
şaptesprezece, e o poveste întreagă, stăpâne!
— Da? S-o aud...
— Cu doi ani înainte de moarte, doamna făcuse o călătorie în
Germania şi mă lăsase pe mine să-i păzesc palatul. Aveam o verişoară
care locuia în strada Caillou, unde ţinea o mică prăvălioară de vinuri şi
lichioruri. Toţi lucrătorii de prin împrejurimi, cei mai mulţi zidari,
mâncau şi beau la dânsa. În timpul cât a lipsit doamna, mă duceam
câteodată s-o văd; ştii că nu prea mă dau în lături când e vorba de golit
câteva pahare de vin... Aşa că am început să mă duc mai des pe la
verişoara mea şi m-am împrietenit cu mulţi dintre zidari. Prăvălioara
era la intrarea străzii pustii, în stânga, pe un teren mare. Bărbatul
verişoarei mele închiriase prăvălia pentru doisprezece ani. Sărmanul
om murise şi contractul de închiriere era pe sfârşite. Dar proprietarul,
care, la început, îşi propusese să construiască o casă mare, pe toată
întinderea terenului, n-avea probabil destui bani; negustoreasa fu
lăsată în pace. Terenul fu împărţit în două loturi; pe cel de-al doilea
începură îndată lucrări pentru construirea unei case. Comerţul
verişoarei mele, care, la început, se credea ruinată, a început să
prospere. Mâncau acum la dânsa toţi oamenii care lucrau la clădire. În
loc să se ruineze, se îmbogăţea. Clădirea începea să se ridice; odată cu
înălţarea zidurilor se spălau şi pivniţele. În seara uneia din zilele acelea
îmi încredinţase doamna caseta care conţinea într-însa un milion.
Patruzeci şi opt de ore mi-am zbuciumat creierul pentru a găsi un loc
de ascunzătoare sigur. Dar n-am găsit nimic. Un biet om ca mine, lipsit
de imaginaţie, n-a putut să se gândească la altceva decât la o pivniţă.
Dar, în vreme ce eu n-aveam nici o pivniţă la dispoziţie, am început
îndată să cuget la acele frumoase pivniţe care se zideau în strada
Caillou, lângă prăvălioara verişoarei mele. Două zile de-a rândul am
vizitat prăvălia şi am căutat să fac cunoştinţă mai de aproape cu
zidarii. A treia zi m-am întors printre ei cu o mutră foarte supărată.
„— Ce ţi s-a întâmplat, tată Milon?” mă întrebă antreprenorul, care
prinsese puţină simpatie faţă de mine pe motivul foarte simplu că eu
singur eram în stare să-i ţin piept la băutură.
„— Mi s-a întâmplat un mic accident, răspunsei eu; m-am certat cu
doamna şi doamna m-a trimis la plimbare...”
„— Şi acum eşti fără serviciu?”
„— Da, şi afară de asta m-am săturat de meseria de servitor...”
„— Aşadar, eşti hotărât să trăieşti din venituri?”
101
„— Nicidecum; mai întâi pentru că n-am venituri. Şi pe urmă, nu

sunt eu omul care să poată sta fără lucru. Vreau să mă fac lucrător; n-
am împlinit încă cincizeci de ani şi, după cum vezi, sunt destul de
zdravăn.”
„— E adevărat, răspunse antreprenorul; ai putea să devii un tăietor
de piatră admirabil... Dacă vrei, te angajez eu...”
„— Nu, zidăria ar fi mai potrivită pentru mine...”
„— Foarte bine! răspunse acesta; vino mâine de dimineaţă şi vom
vedea...”
Am golit împreună o sticlă de vin şi am plecat. A doua zi patronul
m-a întrebat unde voiam să lucrez sus sau jos?
„— Jos, răspunsei eu, pivniţele sunt mai sănătoase.”
„— Şmechere!... se cunoaşte că-ţi place băutura.”
Milon se întrerupse un moment din povestit.
Pe când vorbeau astfel, ajunseseră în Champ-de-Mars.
— Ah! reluă colosul, uitasem să-ţi spun, stăpâne, că eu sunt de
origine provensală şi că în tinereţe am profesat meseria de zidar în
împrejurimile Marsiliei. Mă pricepeam bine la zidărie... Când m-a văzut
patronul manevrând mistria, şi-a dat seama îndată cu cine are de-a
face.
„— Văd bine că ne vom înţelege, dragul meu,” îmi zise el.
Şi-mi dădu în primire o pivniţă întreagă.
Tocmai asta o voiam şi eu. Era în timpul verii.
Lucrătorii cu ziua sosesc la şase dimineaţa şi pleacă la şase seara. E
adevărat, unii lucrează câteodată o oră mai mult, bineînţeles dacă sunt
oameni harnici. Eu eram prezent la şantier totdeauna înainte de ora
şase; câteodată soseam chiar pe la patru şi jumătate. Într-o dimineaţă,
pe când eram singur în pivniţă, pe la orele cinci fără un sfert, am
desprins o piatră din zid şi am ascuns caseta; după aceea am lipit
piatra la loc, binişor... Nimeni nu mă văzuse, nimeni nu mă auzise.
Eram sigur că nimeni nu putea să-mi descopere comoara...
— Foarte bine, zise O sută şaptesprezece cu puţină ironie, dai ai
avut grijă să însemni piatra?
— Nu, n-am însemnat-o; dar ştiu că e cea de-a şasea de la uşă,
către stânga.
— Şi pivniţa?
— E cea dintâi din capătul coridorului subteran.
— Foarte bine; dar, probabil, casa aceea e locuită...
— Fără îndoială.
— Şi cum socoţi tu să pătrunzi în pivniţă?
— Ehei! exclamă Milon surâzând, am eu ideile mele!
102
Şi-şi continuară drumul în direcţia străzii Caillou.

— Şi cum ai părăsit şantierul? întrebă O sută şaptesprezece după o
mică pauză.
— Oh! foarte simplu! Într-o seară ― la două zile după aceea ― m-am
pus să joc un pichet cu patronul. De la joc a început cearta; eu m-am
arătat iritat peste măsură şi i-am aruncat cărţile în faţă. Eram mai
puternic decât el şi de aceea, în loc să se arunce asupra mea, s-a
mulţumit să-mi facă socoteala şi să mă concedieze. M-am întors acasă.
— Şi de atunci nu mai ai nici o ştire despre verişoara ta?
— Sărmana femeie, mă credea şi ea vinovat, ca toţi de acolo, cu
toate acestea nu m-a renegat. Din când în când îmi trimitea câţiva
franci. Într-o bună zi a încetat cu trimisul şi de atunci nu mai am nici
o ştire de la ea. Trebuie să fi murit, sărmana...
— Şi prăvălioara trebuie să fi încăput pe alte mâini.
— Dacă nu cumva or fi clădit vreo casă în locul ei...
Pe când vorbeau astfel ajunseră în colţul străzii Grenelle.
De la unsprezece în sus, cartierul Caillou era pustiu. Numai
omnibuzele mai circulau încă.
În depărtare se vedea o lanternă verde mişcându-se.
— Să lăsăm să treacă omnibuzul, zise Milon şi se opri.
Omnibuzul trecu; falşii lucrători îşi continuară drumul.
În sfârşit, Milon se opri.
— Aici este, zise el.
Şi arătă cu mâna două case noi de o construcţie asemănătoare.
Milon se opri în faţa uneia dintre ele şi zise încetişor, dar cu
siguranţă:
— Aici sunt banii!
După ce trecu omnibuzul, cartierul rămase tot aşa de pustiu ca
oricare dintre aleile cimitirului Montmartre.
— Pivniţele sunt adânci, adăugă Milon.
— Să vedem, zise O sută şaptesprezece. Explică-mi ideea ta.
— E foarte simplu, răspunse Milon, am adus cu mine nişte
instrumente.
— Ce instrumente?
— O pilă.
— Bine. Şi altceva?
— Şi o daltă de zidărie pentru a desprinde piatra.
— Asta-i tot? întrebă O sută şaptesprezece surâzând.
— Mai am şi o frânghie.
— O frânghie? Pentru ce?
— Pentru a putea coborî cu uşurinţă în pivniţă...
103
— Toate bune, reluă O sută şaptesprezece, dar mai înainte de a

pune planul tău în aplicare, să ne aşezăm puţin jos, în colţul acela.
Milon îşi învălui stăpânul într-o privire lungă, întrebătoare.
— Vino, repetă stăpânul său cu aerul lui autoritar.
Milon îi urmă.
O suta şaptesprezece scoase o pipă din buzunar şi o umplu în
linişte cu tutun...
— Acum avem înfăţişarea unor adevăraţi lucrători zidari, zise el cu
satisfacţie.
Milon aşteptă ca O sută şaptesprezece să se explice.
Acesta trase cu poftă câteva fumuri şi, în sfârşit, părea hotărât să
vorbească.
— De cât timp ai părăsit Parisul? fu întrebat Milon.
— De unsprezece ani, răspunse colosul.
— Ştii tu câţi sergenţi de stradă erau pe atunci în Paris?
— Două sau trei sute, mi se pare...
— Ei bine, astăzi sunt două mii.
— Bine, dumneata vei sta la pândă.
— Bine, dar să presupunem că vom fi surprinşi!...
— Ah! drace...
— Ne-am întoarce frumuşel la închisoare; e o tentativă de furt prin
efracţie.
— Dar nu e nici un furt!... Sunt banii noştri...
— Oho! dragul meu, îţi închipui că vom avea timp să dovedim
justiţiei lucrul acesta?
— Cum?... Nu sunt banii bietelor mele copiliţe?
— Te cred.
— Şi trebuie să punem mâna pe ei.
— Tot aşa spun şi eu. Numai că nu e de nici un folos să ne
expunem iarăşi unei călătorii în sudul Franţei.
— Cu toate acestea, eu nu văd alt mijloc de a pătrunde în pivniţă şi
a pune mâna pe casetă.
— Acum şase luni vedeai tu oare vreun mijloc sigur de a ieşi din
închisoare fără să fii prins din nou?
— A, nu...
— Şi n-a fost oare înţelegerea între noi ca tu să fii braţul şi eu capul
asociaţiei noastre?
Milon îşi plecă fruntea.
— Ai dreptate, stăpâne, zise el. Sunt un dobitoc şi te rog să mă ierţi.
— Te iert, cu condiţia ca pe viitor să mă asculţi fără să mă întrebi.
— Oare nu sunt sclavul dumitale?
104
— Ei bine! daca-i aşa, vino cu mine, zise O sută şaptesprezece.

Şi sculându-se se apropie de casă.
Deasupra porţii de la intrare atârnau mai multe tăbliţe cu bilete de
închiriat.
— Portarul acesta e cam neglijent, zise O sută şaptesprezece.
— Într-adevăr, răspunse cu naivitate Milon, ar trebui ca în timpul
nopţii să desprindă tăbliţele şi să le ducă în casă...
— De aceea eu îl voi concedia, răspunse cu răceală O sută
şaptesprezece.
— Dumneata? exclamă Milon uimit...
— Fără îndoială; după ce voi deveni proprietarul acestei case.
— Aşadar, vrei s-o cumperi?
— Chiar mâine. Acesta e mijlocul cel mai sigur de a putea pătrunde
în pivniţă fără ca cineva să poată avea vreo bănuială.
— Dar, întrebă Milon, cu ce o vom plăti?
— Nu este oare un milion în casetă?
— E adevărat.
— Vom plasa banii copiliţelor într-o proprietate; nimic mai firesc.
— Stăpâne, zise Milon, nu te înţeleg bine. Pentru a cumpăra casa ne
trebuie bani.
— Te înşeli, dragul meu. Nu cumpără cineva o casă numai cu bani
în mână.
— Ştiu bine... Dar ar trebui cel puţin ca proprietarul să aibă
încredere în noi.
— Prostule, răspunse O sută şaptesprezece, uiţi că eu sunt maiorul
Avatar, un mare senior rus?
— E adevărat.
— În condiţiile acestea, dragul meu, jumătate din Paris mi-ar vinde
cealaltă jumătate pe credit.
— Dar, în sfârşit, stăpâne, mai îndrăzni să zică Milon, dacă nu va fi
de vânzare casa?
— N-ai văzut biletele de închiriat?
— Ba da.
— Ei bine, în cazul acesta vom închiria un apartament împreună cu
pivniţa respectivă. La urma urmei, chiar dacă partea cu caseta nu cade
la noi, tot ne va veni mai uşor să operăm decât cum vrei tu.
— Dumneata găseşti răspuns la orice, stăpâne, zise Milon plecându-
şi capul cu umilinţă.
— Sileşte-te să mă imiţi, răspunse O sută şaptesprezece şi, luând
braţul fostului său tovarăş de cătuşe, se îndreptară amândoi spre
Champ-de-Mars.
105
— Dragul meu, numai un singur lucru ai uitat să-mi spui, zise O

sută şaptesprezece după o scurtă pauză.
— Care?
— Numele copiliţelor tale.
— Una era brună şi se numea Antoinette, cealaltă era blondă şi se
numea Madeleine.
— Dar... numele de familie?
— Cred că bietele copile nici ele nu-şi cunosc adevăratul nume,
pentru că mama lor le-a lăsat în pension sub un nume străin.
— Dar, reluă O sută şaptesprezece surâzând, tu cel puţin cunoşti
numele acesta?
— Da, doamna se numea baroana Molder. E un nume german.
— Dar fraţii ei?
— Nu ştiu, doamna nu vorbea niciodată de ei.
— Dar când te-a judecat, când ai fost condamnat, n-ai auzit
niciodată pronunţându-se numele prigonitorilor tăi?
— Ba da; dar îmi pierdusem capul. Îmi mai aduc aminte doar că
unul dintre ei se numea domnul Carol.
— Sărmanul meu amic, e un mare noroc pentru tine că m-am
amestecat şi eu în această afacere, altminteri...
— Sunt aşa de prost!... răspunse Milon cu naivitate.
— Dar cel puţin îţi aminteşti pe ce stradă locuia stăpâna ta?
— Da!... în strada Verneuil.
— Să ne îndreptăm într-acolo! zise O sută şaptesprezece.
— Cum! exclamă Milon suspinând, plecăm de aici?
— Dar dacă până mâine va fura cineva caseta?
O sută şaptesprezece ridică din umeri:
— Cum a stat acolo zece ani întregi, poate să mai stea încă o
noapte.
Străbătură Champ-de-Mars, Piaţa Invalizilor şi o luară pe strada
Universităţii. Milon ridică fruntea.
— Ah! acum ghicesc pentru ce ne ducem în strada Verneuil,
exclamă el.
— Da?... Slavă Domnului!...
— Drace!... Ucigaşii au moştenit-o pe doamna şi acum, desigur,
locuiesc ei acolo.
— Sau cel puţin vom putea afla cine sunt şi unde locuiesc.
Ajunseră în strada Verneuil.
Milon mergea înainte întocmai ca un câine de vânătoare.
— Ei! exclamă colosul, iată că nu mai recunosc locul!...
106
— Îl recunosc eu, răspunse O sută şaptesprezece. Palatul a fost

dărâmat şi în locul lui s-a înălţat o casă cu şase etaje.
— Atunci... cum vom putea să aflăm?...
— Vom afla mâine, răspunse O sută şaptesprezece. Acum să
plecăm. Noël ne aşteaptă.
Străbătură strada Universităţii, apoi strada Iacob, se înfundară în
strada Şcolii de medicină şi nu se opriră decât la mijlocul străzii
Şarpelui.
— Acolo. O sută şaptesprezece sună la poarta unei case vechi care
avea aparenţa unui hotel.
— Cine-i acolo? întrebă o voce din interior.
— Prietenii de la Sud! răspunse O sută şaptesprezece.
Poarta se deschise şi Cocorico, fostul lucrător fierar al ocnei din
Toulon, alergă în întâmpinarea „stăpânului”.
Capitolul VIII
Trecură trei zile din clipa în care Antoinette, aflând din gura
doamnei Raynaud că domnişoara Paulina de Beaurevert murise de vreo
zece ani, leşinase. Sărmana bătrână chemase în ajutor vecinii. Tânăra
fată fu aşezată în pat şi toată lumea nu mai ştia cum s-o îngrijească.
Cauza leşinului rămăsese pentru toţi un mister de nepătruns.
De atunci, domnişoara Antoinette se schimbase foarte mult; părea
că zăcuse multă vreme de o boală grea.
Era palidă, tresărea la cel mai mic zgomot şi i se părea că are mereu
în faţa sa figura acelui om care căutase să o înşele.
Şi când se gândea că se servise de banii aceia!... Antoinette credea
că înnebuneşte!...
Se gândea că nu putea măcar să înapoieze suma întreagă; mai avea
încă un rest de 500 franci, de care nu se atinsese. Îi păstra cu îngrijire
în fundul unui sertar.
Se pusese din nou pe lucru, cu mai multă ardoare decât oricând; îşi
lungea zilele, îşi scurta nopţile.
Domnul Rousselet, care prinsese gust pentru comerţul său de
manuscrise, se întorsese cu un volum gros englezesc în care se
povestea viaţa unui gentleman şi a unei prea frumoase lady.
Era o povestire plicticoasă, de vreo patru sute de pagini, în care se
mâncau mereu sandvişuri şi se bea bere. E de necrezut, cât de mult se
mănâncă şi se bea în romanele englezeşti!...
Domnul Rousselet spusese tinerei fete:
107
— Voi face astăzi o nebunie; dacă până la sfârşitul săptămânii îmi

dai volumul gata, ai 300 de franci.
— Trei sute!
Antoinette lucra cu energie. Se culca la miezul nopţii şi la orele
patru se scula.
— Ah! dacă omul acela ar putea să aştepte încă opt zile, îşi zicea
dânsa, aş fi salvată!
Mai primise încă vreo sută de franci de la lecţii, aşa că ar fi putut să
completeze suma întreagă.
Trecuseră patru zile şi nu primise încă nici o veste de la Agénor.
— Ah! dacă ar fi vrut să mai aştepte încă trei zile, numai trei zile!
Pe la orele şapte, mama Philippe veni şi în ziua aceea, ca de obicei,
să strângă prin odaie.
Portăreasa începuse să ghicească după numărul foilor scrise, cam
când se sculase tânăra fată.
— Oh! domnişoară, zise dânsa, nu eşti deloc cuminte! Astăzi trebuie
să te fi sculat înainte de patru.
— Se poate, răspunse Antoinette; sunt foarte grăbită cu lucrul
săptămâna aceasta.
Bătrâna portăreasă era totdeauna foarte respectuoasă cu
Antoinette, dar respectul acesta nu era lipsit de oarecare familiaritate...
— Frumoasa mea domnişoară, zise dânsa, mata ştii bine cât de
mult te iubim, eu şi cu Philippe...
— Ah! ştiu bine, răspunse Antoinette, şi vă voi fi totdeauna
recunoscătoare!
— Ei bine! reluă portăreasa, văd bine că ai din nou o mare
supărare. Din ziua aceea când te-ai întors cu bani mulţi...
— Taci, în numele cerului! exclamă Antoinette.
— Te rog să mă ierţi dacă ţi-am făcut vreo supărare cu vorbele
mele... Dar am fi aşa de fericiţi să te putem scoate din încurcătură, eu
şi cu Philippe....
— Mulţumesc, buna mea femeie, răspunse Antoinette, dar n-am nici
o supărare...
Şi pe când pronunţa cuvintele acestea, o lacrimă îi cădea pe foiţa de
dinainte.
— Oh! e rău, e foarte rău dacă te ascunzi de noi, scumpă
domnişoară... Noi te iubim aşa de mult!...
Glasul sărmanei femei suna aşa de dureros, era aşa de sincer, încât
Antoinette fu emoţionată.
Tânăra fată întinse mâna portăresei şi-i zise:
— Îţi voi povesti totul!
108
Şi într-adevăr îi povesti bizara întâlnire pe care o avusese cu

domnul Agénor de Morlux, îi spuse cum acesta îi dăduse un bilet de o
mie de franci şi-i explică astfel care era cauza neliniştii sale.
— Oh! exclamă bătrâna, mi-aş pune capul că toate acestea se vor
sfârşi bine!...
— Ce vrei să zici? întrebă Antoinette.
— Îl cunosc eu bine pe domnul Agénor de Morlux, continuă
portăreasa; e un tânăr foarte cumsecade şi foarte bogat...
— Aşa cred şi eu, murmură Antoinette; de vreme ce-şi permite
asemenea nebunii...
— Mi se pare că soţul meu este prieten bun cu cameristul domnului
Agénor.
— Atunci, exclamă Antoinette, ne va fi uşor să aflăm unde locuieşte
acest domn.
— Oh! cât despre asta...
— Mai am numai trei zile! murmură Antoinette.
Mama Philippe nu înţelegea deloc din ce cauză era Antoinette atât
de disperată.
— La urma urmei, murmură dânsa, s-au văzut lucruri şi mai şi
decât acesta!...
— Ce lucruri? întrebă Antoinette.
— Vezi bine, reluă mama Philippe, domnul Agénor e destul de bogat.
— Ei şi?
— Destul de bogat pentru doi.
— Nu te înţeleg.
— O... când n-are cineva intenţii bune, nu aruncă astfel banii pe
fereastră!...
— Ce voieşti să spui? repetă Antoinette, care nu putea să înţeleagă.
— De ce, adică domnul Agénor de Morlux n-ar fi de-a binelea
îndrăgostit de dumneata, care eşti aşa de frumoasă, aşa de bună, aşa
de dulce, aşa de cuminte, aşa de bine educată, încât s-ar crede că eşti
o principesă?... De ce adică nu s-ar căsători domnul cu dumneata?
Obrajii tinerei fete se împurpurară.
— Oh!... murmură ea după o pauză, nu se căsătoreşte cineva cu o
fată săracă ca mine!
— Şi de ce nu?... Nu m-am căsătorit şi eu oare, când eram bogată,
cu un bărbat sărac? Şi câţi bărbaţi bogaţi nu se căsătoresc cu fete
sărace lipite pământului?
Antoinette clătină din cap cu tristeţe şi după o pauză întrebă:
— Aşadar, dumneata erai bogată, mamă Philippe, când te-ai
căsătorit cu soţul dumitale?
109
— O... eram negustoreasă!

— Da?... Şi ce comerţ făceai?
— Ţineam o cârciumă în strada Grenelle şi toţi zidarii din cartier
mâncau la mine. Făcusem economii bunicele... într-o dimineaţă ne-am
trezit săraci...
— Sărmanii oameni! murmură Antoinette, care-şi uită pentru
moment toate durerile..
— Dar asta nu e nimic, reluă mama Philippe, eu sunt încredinţată
că domnul Agénor...
— Oh! taci!... taci!... pentru numele lui Dumnezeu!
— De mi-o cere vreo informaţie, voi şti bine ce să-i spun... O perlă
ca dumneata nu mai găseşte în toată Franţa...
Două lovituri discrete în uşă întrerupseră conversaţia.
Antoinette întoarse capul şi păli. Era tata Philippe care aducea două
scrisori. Antoinette le luă în mână şi le examină cu atenţie.
— Ah! aceasta e de la Madeleine!
Pe cea de a două însă n-o cunoştea.
— Pariez, zise mama Philippe, că e de la domnul Agénor de Morlux.
Tata Philippe se retrase îndată.
Soţia sa, care auzise vocea doamnei Raynaud, ieşise la rândul ei.
Aşa că Antoinette rămase singură.
Capitolul IX
Tânăra fată privea scrisorile şi nu îndrăznea să le deschidă.

Un tremur nervos îi cuprinsese toată fiinţa. De la cine era oare
scrisoarea aceea? De unde venea?
I se mai întâmplase şi altă dată Antoinettei să primească scrisori
fără să ştie la prima vedere de unde veneau.
Dar le deschisese pe toate fără nici o emoţie cu un simplu sentiment
de curiozitate.
De obicei, deschidea mai întâi scrisorile pe care le primea de la sora
sa şi la urmă pe celelalte.
De data aceasta deschise întâi scrisoarea străinului.
Era un scris elegant.
Înainte de a citi, Antoinette privi iscălitura.
Tremurând, murmură:.
BARONUL AGÉNOR DE MORLUX
Atunci inima i se strânse şi părea că încetase a-i mai bate, pe când
o pânză deasă i se aşternea peste ochi. Şi cu toate acestea citi.
110
Citi, pentru că curiozitatea la femei e un sentiment aşa de puternic,

încât nici una din ele nu ştie să-l învingă.
Citi, pentru că o voce secretă îi şoptea că omul care-i scria era
destinat să joace un rol în viaţa sa.
Scrisoarea domnului Agénor era foarte respectuoasă:
„Domnişoară, spunea el, Providenţa are de multe ori hotărâri de

nepătruns.
Pe mama am pierdut-o din leagăn; tatăl meu m-a emancipat la vârsta
de optsprezece ani, voind, bineînţeles, să scape de grija tutelei mele.
Am astăzi douăzeci şi şase de ani, cincizeci de mii de franci venit
anual şi sunt posesorul unuia din cele mai vechi şi mai autentice nume
ale nobilimii franceze. Cu toate acestea mă simt aşa de singur în lume,
parcă aş fi un sărman derviş în mijlocul unui deşert. Mă întreb de multe
ori dacă viaţa nu-şi are şi părţile ei serioase, dacă n-aş putea găsi ceva
superior existenţei fade de club, de curse şi de intrigi amoroase?
Într-o zi, o prietenă a familiei mele m-a prezentat într-o lume foarte
elegantă, foarte aristocrată, în care tinerele fete gata de măritat sunt tot
aşa de numeroase ca firele de nisip pe malul unei mări.
Sunt de toate soiurile; şi mai brune şi mai blonde; unele au părul roşu
şi ochii de foc, amintindu-ţi pe neîntrecuta femeie a antichităţii.
Toate aceste domnişoare sunt foarte tari în materie de pian, vorbesc
de modă ca nişte adevărate croitorese, ştiu pe dinafară numele tuturor
secretarilor de ambasade şi se informează îndată dacă bărbatul ce le-a
fost prezentat este destul de naiv sau destul de prost ca să le ofere
diamante de valoare şi cai „pur sânge”.
Sunt mulţi tinerii din lumea mea pe care fetele acestea îi vor putea
face fericiţi, încât am simţit îndată că nici una dintre ele nu va fi în stare
să mă facă fericit pe mine.
De şase luni, domnişoară, mizantrop înainte de vreme, retras din
vârtejul plăcerilor aristocratice, trăiam cu singurătatea inimii mele, de
şase luni, trist, tăcut, luptător descurajat mai înainte de a fi început
lupta, mă gândesc mereu să întreprind una din acele călătorii
îndepărtate, care te vindecă de teribilul RĂU AL PARISULUI, de acea
indispoziţie pe care noi ne-am deprins s-o numim astfel şi pe care
englezii o numesc cu un cuvânt mai simplu, dar mult mai puţin expresiv:
SPLEEN.
Într-o noapte, într-o dimineaţă, mai bine zis, în vara în care Parisul
aristocrat e gata să adoarmă, o stea a licărit pe cerul întunecat al vieţii
mele şi eu mi-am simţit ochii legaţi de dânsa, şi de atunci fără încetare
stau în contemplare.
111
Nu-i aşa că ghiceşti unde era şi cine era steaua aceea?...

E mica lampă a unui înger de bunătate, care s-a făcut susţinătoare a
unei femei bătrâne, infirme şi bolnave.
Nu-ţi voi vorbi nicidecum despre frumuseţea acelui înger, domnişoară;
îţi voi vorbi numai despre inima sa nobilă şi despre virtuţile sale.
Am îndrăznit să-mi făuresc un vis, un vis nebunesc, fără îndoială, am
început să cuget că într-o zi acea fată instruită, bine crescută, curajoasă
şi frumoasă va putea să devină cea mai desăvârşită dintre femei dacă
va voi.
Voi merita oare vreodată această fericire?... Eu, care n-am alte titluri
decât pe acelea de bogat şi de plictisit?...
Nu îndrăznesc să cred, nu îndrăznesc să sper şi cu toate acestea
inima mea îmi spune... îţi scriu îngenunchind în faţa dumitale şi
cerându-ţi cu umilinţă iertare pentru mica minciună pe care ţi-am spus-
o...
Nu vei voi, oare, domnişoară, să ierţi pe acela care-şi spune:
Al dumitale admirator şi pe veci devotat.”
Scrisoarea aceasta provocă în pieptul Antoinettei o plăcere

dureroasă.
Obrajii i se împurpurară, inima îi bătea cu putere.
Nu-l văzuse pe domnul Agénor de Morlux decât o singură dată şi, cu
toate acestea, avusese destul timp să bage de seamă că era un băiat
drăguţ.
Şi apoi în scrisoarea aceea era atât adevăr, atâta bun simţ, încât
chiar o femeie cu mult mai multă experienţă decât Antoinette ar fi
putut să fie înşelată.
Afară de asta, o fată, chiar când e aşa de modestă cum era
Antoinette, dacă e frumoasă, ştie totdeauna lucrul acesta.
La urma urmei de ce n-ar fi inspirat şi ea un amor înflăcărat?
Şi de ce amorul acela n-ar fi călăuzit de un sentiment onest?
Tânăra fată îşi cuprinse capul între mâini.
— Oh, murmură ea, mi se pare că înnebunesc!...
Apoi reciti din nou scrisoarea, lăsând-o încă să aştepte pe aceea a
Madeleinei pe masă, nedeschisă.
Deodată, pe când era cufundată într-un soi de lâncezeală morală şi
fizică, auzi vocea doamnei Raynaud.
— Antoinette!... Antoinette!... striga bolnava.
Tânăra fată se ridică şi intră în camera sărmanei bătrâne.
— Ai dormit bine, mamă Raynaud? o întrebă, îmbrăţişând-o.
— Da, copila mea, am dormit foarte bine; am avut un vis aşa de
112
frumos!...
Antoinette tresări.
— Ce ai visat, mamă?
— Acelaşi lucru pe care l-am visat şi acum cinci zile...
— Dar ce ai visat acum cinci zile? întreba fata, tremurând din tot
corpul.
— Că tu erai măritată...
— Oh! mamă!...
— Şi bogată...
— Vis mincinos, sărmana mea mamă.
— Eu n-am decât visuri adevărate, răspunse mama Raynaud.
— Dar, mamă, reluă Antoinette, silindu-se să zâmbească, pentru ca
să se mărite cineva, trebuie să găsească... un soţ...
— Soţul era găsit în visul meu; l-am văzut bine...
— L-ai văzut?... repetă Antoinette.
— Vrei să ţi-l descriu?
— Da, vreau.
Antoinette se silea mereu să surâdă, dar inima îi bătea atât de tare
încât, dacă doamna Raynaud ar fi ascultat mai bine, ar fi putut să-i
audă bătăile.
Bătrâna continuă:
— Era un tânăr înalt, cu părul castaniu, cu mustaţa mică. Era
delicat, avea nasul drept şi ochii albaştri şi te privea cu atâta dragoste,
încât mi-a venit poftă să-l îmbrăţişez şi să-l numesc fiul meu.
Antoinette scoase un strigăt.
— Ce ai, mititico? întrebă doamna Raynaud surâzând.
— Uitasem că a venit ora lecţiilor, răspunse fata.
Şi ieşi repede din camera bătrânei.
Capitolul X
Portretul pe care i-l făcuse doamna Raynaud era portretul domnului

Agénor de Morlux.
Antoinette se închise în camera ei, cu ochii plini de lacrimi şi
repetându-şi mereu:
— Oh!... Simt că înnebunesc!...
Dar deodată privirea îi căzu pe scrisoarea Magdalenei, pe care n-o
deschisese încă.
— Ah! ingrată ce sunt! murmură ea.
Şi rupse în grabă plicul; o hârtie îndoită în patru căzu dintr-însul.
113
Era un plic de bancă de o mie de franci.

Antoinette tresări; o presimţire bizară o cuprinse. Niciodată până
atunci Madeleine nu-i trimisese o sumă atât de mare.
Era deci în faţa unei noi enigme şi, de o bucată de vreme, prea
multe enigme se îngrămădeau în viaţa bietei Antoinette.
În loc să-i provoace bucurie, vederea banilor acelora îi provoca un
sentiment de nelinişte.
Cu mâini tremurânde desfăcu scrisoarea Madeleinei.
Scrisoarea aceasta trebuia să se fi încrucişat în drum cu aceea pe
care o trimisese Antoinette surorii sale.
Madeleine scria:
„Drăguţa mea Antoinette, dacă poşta nu va merge mai repede decât

călătorii, probabil că voi ajunge şi eu o dată cu această scrisoare. Dacă
mama Raynaud va fi de faţă când vei citi rândurile acestea, să te sileşti
să-ţi comprimi cât vei putea bătăile inimii, pentru ca dânsa să nu-ţi
poată ghici emoţia. Sărmana ta Madeleine se întoarce cu sufletul zdrobit
de durere.
Drăguţa mea, sufăr atât de mult de câteva ore, încât mă mir că mai
am încă puterea de a trăi.
Mâine seară voi părăsi Moscova, întovărăşită până la graniţa Poloniei
de o guvernantă bătrână care îmi ia locul.
La Viena, aceasta mă va da în primire unui intendent al contelui
Potenieff, acela care până ieri era un fel de stăpân pentru mine.
Intendentul mă va conduce până în Germania şi acolo mă va da în
primire vreunei familii onorabile care va pleca spre Franţa.
Ceea ce înseamnă că peste trei săptămâni, cel mai târziu, sărmana ta
Madeleine va fi lângă tine.
Ah! de ce oare sufăr aşa de mult? Aşa de mult, încât nici chiar gândul
apropiatei noastre revederi nu mai poate să mă înveselească.
Plec, încălzită de lacrimile contesei Potenieff, încărcată de darurile
contelui.
— Contele mi-a dat azi dimineaţă un portofel care conţine douăzeci
de mii de franci; zestrea mea, drăguţă, o adevărată avere pentru noi
amândouă.
Vai!... E preţul fericirii mele!...
Îţi trimit chiar acum o mică parte din această sumă, pentru că cineva
din Paris, ghiceşti desigur că e mama Philippe, m-a înştiinţat despre
boala mamei Raynaud.
Restul îl aduc cu mine.
— O, Dumnezeule numai de aş avea puterea să ajung...
114
Inima mea rămâne aici, înlănţuită de pământul îngheţat al Rusiei,

pentru totdeauna.
Veţi vedea lângă voi corpul Madeleinei, dar sufletul ei... Ah! Moscova
l-a răpit în întregime...
Îţi voi spune trista mea poveste îndată, cu tocul în mână, pentru că,
prin viu grai, poate nu voi avea niciodată puterea să ţi-o spun. Te rog
chiar să nu-mi mai pui nici o întrebare în această privinţă; să mă laşi în
lâncezeala mea morală, în disperarea mea fără margini, până când
Dumnezeu se va îndura şi îmi va trimite uitarea.
Contele şi contesa Potenieff, pe care i-ai văzut şi tu o dată la Paris,
sunt oameni în vârstă.
Contesa e foarte frumoasă încă, deşi a trecut de patruzeci de ani,
contele are cincizeci şi cinci de ani.
Fiica lor, domnişoara Olga, este o fată cât se poate de drăguţă, deşi
puţin cam prea mândră; e destinată să se căsătorească cu un căpitan
din gradul imperial, cu garnizoana în Moscova.
Când am sosit aici, nu-l văzusem încă pe Ivan.
Cine-i acest Ivan? mă vei întreba.
E omul pentru care mă simt gata să mor; este fiul contelui Potenieff,
singurul moştenitor al numelui său.
Ivan are douăzeci şi şase de ani; este ofiţer în regimentul său; e cu
garnizoana în Sankt Petersburg.
Timp de mai bine de un an a stat departe de familia sa şi până atunci
nu-l văzusem deloc.
E frumos ― pentru mine, cel puţin ― are ceva dominator în privire; are
un farmec deosebit în voce.
Când a revenit în sânul familiei, acum cinci luni, era tocmai perioada
când contele şi contesa părăseau Moscova şi se duceau la moşiile lor.
Ivan a venit şi el cu noi.
Castelul contelui e clădit în unul din acele vaste pustiuri ale Rusiei
meridionale, unde străbaţi sute de verste până întâlneşti în cale un sat
sau o casă.
Dar e un ţinut admirabil în timpul verii; stepa devine aurie, cerul e
senin, albastru scânteietor. Păsările ciripesc încontinuu, ameţindu-te cu
cântecele lor fermecătoare. Natura întreagă, de altfel, a conspirat ca să
mă seducă.
În timpul unei nopţi, pe când mă plimbam prin mijlocul stepei
împreună cu Ivan, mi-am simţit sufletul tulburat.
Ivan s-a înamorat de mine, sau cel puţin s-a prefăcut că era înamorat.
Vai!... şi acum încă, cu toate cele ce am văzut şi am auzit e o grea
problemă pentru sărmana de mine.
115
Ivan era nebun după mine; şi într-o zi, când m-am aruncat la
picioarele sale, rugându-l să aibă milă de tinereţea mea, m-a ridicat şi
mi-a spus:
— Părinţii mei mă iubesc foarte mult şi vor face tot ce voi vrea eu. Le
voi declara că mă căsătoresc cu dumneata şi, fără îndoială, se vor învoi.
L-am crezut; îl iubeam aşa de mult, eram aşa de plină de speranţă...
După vreo opt zile ne-am întors la Moscova. Concediul lui Ivan era pe
sfârşite. Dar el a cerut să obţină o prelungire.
Voia, îmi spunea, să-şi mărturisească dragostea familiei sale şi să
obţină îndată consimţământul. Eu l-am crezut, fără să am măcar cea
mai mică umbră de îndoială.
Ah! câte vise de fericire mi-am făcut!...
Ieri însă, cerul şi-a revărsat mânia asupra mea şi mă mir cum mai
sunt încă în viaţă.
Ascultă!
Contesa Pontenieff a intrat în camera mea ieri seară, cu ochii plini de
lacrimi, şi m-a luat în braţele sale cu dragostea unei mame.
— Sărmana mea copilă, îmi zise ea, să fii tare, căci ceea ce voiesc
să-ţi spun e foarte grav...
Eu m-am îngălbenit.
— Eşti înamorată de Ivan, continuă dânsa, şi Ivan ţi-a spus că te
iubeşte. Ţi-a făgăduit chiar că se va căsători cu dumneata. Sărmană
copilă tu nu-l cunoşti pe Ivan, e un tânăr fără inimă, corupt, ambiţios...
Voiam să protestez cu energie contra acestor cuvinte, dar contesa
continuă:
— Ivan ştie acum că noi nu mai suntem bogaţi; emanciparea
sclavilor ne-a ruinat aproape... Pentru ca să ne ridicăm din nou, trebuie
ca Ivan să se căsătorească cu vreo moştenitoare bogată; mâine chiar va
pleca la Petersburg, unde i se pregăteşte o întâlnire cu domnişoara
Wasilika P..., pe care trebuie s-o ceară în căsătorie.
— Oh! doamnă, strigai eu, nu e cu putinţă una ca asta!...
— Vino cu mine, îmi răspunse ea; vei vedea îndată că ţi-am spus
adevărul.
Şi mă târî după dânsa; eram lipsită de viaţă şi de forţă.
Uşa camerei mele dădea într-un coridor lung, la capătul căruia era
apartamentul lui Ivan.
Cea dintâi cameră din acest apartament era sala de fumat.
Când am ajuns aproape de uşă, am auzit voci şi hohote de râs.
Am recunoscut vocea lui Ivan şi a câtorva ofiţeri, prieteni ai săi, pe
care-i poftea de multe ori la el.
— Ascultă, îmi şopti contesa, poruncitoare.
116
Mai mult moartă decât vie, am ascultat.

Ivan zicea:
— Da, dragii mei, părinţii nu se poartă bine cu mine; m-au întrerupt
în mijlocul unui mic roman de dragoste pe care îl pregătisem cu multă
grijă.
— Ah! da, continuă o altă voce; e vorba despre acea drăguţă
franţuzoaică...
— Vai!
— Voiai s-o iei în căsătorie?
— Ehei!... M-am gândit la aşa ceva un moment... dar acum iată-mă
devenit din nou om cu minte... Plec mâine dimineaţă şi sunt cu trup şi
suflet al blondei domnişoare Wasilika.
N-am avut puterea să ascult mai mult şi am căzut leşinată în braţele
contesei.
Când mi-am revenit în fire, eram în camera mea, întinsă în pat, pradă
unor friguri. Erau orele şase dimineaţa.
— Copila mea, îmi zise dânsa, trebuie să ne despărţim; te vei
întoarce în Franţa.
Şi îmi dădu din partea contelui un portofel care conţinea douăzeci de
mii de franci.
Ivan plecase de o oră... şi nu l-am mai revăzut.
Iată romanul meu, drăguţa mea surioară. E foarte simplu, nu-i aşa?...
dar e teribil... îmi vine, în unele momente, o poftă nebună de moarte.
Adio... sau mai curând la revedere; mă gândesc la tine şi gândul
acesta îmi dă puterea de a trăi.
A ta, Madeleine.”
Antoinette plângea cu lacrimi mari când termină de citit scrisoarea.

Cealaltă scrisoare, a domnului Agénor de Morlux, era mereu acolo pe
masă, dinaintea ei.
Tânăra fată o aruncă cu ciudă.
— Oh! ce proastă, ce lesne încrezătoare sunt!... murmură,
ştergându-şi lacrimile.
Capitolul XI
Scrisoarea aceasta nu era oare pentru Antoinette una din acele

teribile înştiinţări pe care Providenţa ni le trimite câteodată?
Antoinette îşi puse întrebarea aceasta şi răspunsul pe care şi-l dădu
nu putea să fie decât afirmativ.
117
Tânărul care-i vorbea de căsătorie era un seducător ca şi Ivan, ca şi

cel care adusese doliul în sufletul seninei Madeleine.
— Dumnezeule! murmură Antoinette, oare sunt nebună?... Se
căsătoreşte cineva cu nişte nenorocite orfane ca noi?
Şi atunci luă condeiul şi, cu mâna tremurândă, scrise următoarele
rânduri:
„Domnule,
Cu părere de rău văd că ai căutat să mă înşeli sau mai bine zis că te-
ai înşelat asupra mea. Nu sunt o fată pe care s-o poţi seduce, nici o
femeie cu care să te poţi căsători.
M-ai înşelat ― într-un mod foarte distrat, e adevărat ― dar, în sfârşit,
m-ai înşelat.
Domnişoara Paulina de Beaurevert e moartă de zece ani şi n-a fost
niciodată vara dumitale.
Aşa că şiretenia, dumitale a dat greş.
Se poate să-ţi fi plăcut figura mea; sunt prea mândră pentru a crede
altfel; am prea multă stimă pentru dumneata, pentru ca să bănuiesc
măcar un singur moment că ai voit să mă faci amanta dumitale; dar e tot
aşa de adevărat că nu voi putea deveni niciodată soţia dumitale.
Familia dumitale e bogată şi trebuie să aibă desigur acel orgoliu
înnăscut, de castă, pe când eu nici nu-mi cunosc măcar alt nume decât
acela cu care semnez.
Mă numesc simplu şi scurt, Antoinette, numai atât.
Voieşti să-ţi spun povestea mea în câteva cuvinte?
Iat-o:
Am o soră. Am avut şi mamă, cândva.
Am fost date de mici copile la pensionul doamnei Raynaud şi n-am
mai revăzut-o niciodată pe mama noastră, care, fără îndoială, trebuie să
fie moartă de multă vreme.
Doamna Raynaud ne-a crescut, fără să ne poată spune numele pe
care trebuia să-l purtăm în lume, căci numele acesta nu i-l spusese nici
dânsei nimeni.
Am fost crescute din milă şi ne-am deprins amândouă de timpuriu cu
o existenţă cât se poate de modestă.
Lucrez, mă rog şi am credinţă în Dumnezeu.
N-am cugetat niciodată să mă mărit, pentru motivul foarte simplu că
bărbatul care ar putea să mă ia, ar trebui să fie sărac ca şi mine, şi
atunci...
Cu atât mai puţin mă pot gândi la fericirea, pe care, cu atâta abilitate,
mă laşi dumneata s-o întrezăresc.
118
Aşadar, legătura dintre noi trebuie să rămână unde este, domnule.

Uită-mă! în mijlocul lumii în care trăieşti, lucrul acesta nu-ţi va fi deloc
greu.
Eu îmi voi aminti totdeauna de intenţia dumitale, atât de simplă şi de
nobilă, şi voi cugeta cu oarecare mândrie că un moment măcar ai putut
aspira la mâna aceleia care-şi spune
Servitoarea dumitale,
Antoinette.”
La scrisoarea aceasta Antoinette adăugă şi biletul de o mie de franci,

pe care-l primise de la sora sa.
Apoi le puse pe amândouă într-un plic şi o chemă pe mama
Philippe.
Portăreasa alergă îndată.
— Tata Philippe, întrebă tânăra fată, va avea vreme să facă o mică
cursă?
— Da, domnişoară; dar încotro?
— În strada Suresnes, răspunse Antoinette.
Portăreasa tresări.
— Dar acolo e locuinţa domnului acela...
— De cine vorbeşti? întrebă tânăra fată încruntând din sprâncene.
— Despre domnul acela care ţi-a vorbit deunăzi în stradă, răspunse
mama Philippe.
— Aşadar, ştii unde locuieşte?
— Pe legea mea, continuă portăreasa, trebuie să-ţi spun adevărul.
Soţul meu şi cu mine te iubim atât de mult, încât îţi dorim toată
fericirea de pe pământ. De aceea noi ne-am interesat şi am aflat unele
lucruri. Domnul Agénor de Morlux este un tânăr foarte frumos,
cumsecade, care este îndrăgostit de dumneata.
Antoinette o opri cu un gest.
— Şi se va căsători cu dumneata, poţi să fii sigură. Nu l-a visat
numai doamna Raynaud, l-am visat şi eu şi soţul meu, şi toţi... Când a
venit pe aici, ieri seară...
— A fost el aici...
— Da, a fost la noi. Singur a adus scrisoarea pe care ţi-a dat-o
Philippe azi-dimineaţă.
— Şi nu mi-aţi spus lucrul acesta.
— N-am îndrăznit.
— E foarte rău, buna mea femeie, zise Antoinette cu tristeţe.
Ascultă-mă bine, niciodată nu voi putea să mă căsătoresc cu domnul
de Morlux.
119
— Ah!... şi pentru ce?

— Pentru două motive: cel dintâi e că sunt săracă.
— Asta nu e nimic, de vreme ce el e bogat...
— Al doilea motiv, continuă Antoinette, e că n-am nici nume, nu
ştiu măcar cum se numea mama mea...
Pronunţând cuvintele acestea, tânăra fată era foarte emoţionată.
— Du-te şi-l cheamă pe tata Philippe, spuse ea.
Mama Philippe ascultă.
Antoinette puse scrisoarea în plic şi scrise adresa:
„Domnului baron de Morlux Strada Suresnes”
Apoi, voind să uite cu orice preţ lucrurile acelea, începu să cugete la
sărmana Madeleine.
Tata Philippe intră.
Antoinette întinse scrisoarea în tăcere.
Portarul înţelese că hotărârea tinerei fete era de neclintit; luă
scrisoarea şi ieşi fără o vorbă.
Dar femeile sunt totdeauna mai stăruitoare decât bărbaţii. După ce
bărbatul ei plecase, mama Philippe se întoarse în camera tinerei fete.
— Frumoasa mea domnişoară, începu ea, eşti sigură că mama
dumitale nu mai trăieşte?
— Când am văzut-o pentru cea din urmă oară aveam abia opt ani...
Sărmana mea mamă! Ne săruta cu atâta patimă, ca şi cum ar fi
presimţit că n-avea să ne mai vadă niciodată. De ce s-a despărţit de noi
aşa de timpuriu? De ce ne-a internat într-un pension tocmai la vârsta
când aveam mai multă nevoie de dragostea şi mângâierile sale?
Niciodată n-am putut afla lucrurile acestea şi, desigur, vom muri fără
să le aflăm.
— Dar, domnişoară, continuă mama Philippe, cum se poate să uite
cineva numele mamei sale?
— Noi nu l-am ştiut niciodată. O numeam pur şi simplu „mama”.
Servitorii spuneau „Doamnă baroană”. Atâta îmi mai aduc aminte.
— Şi nu-ţi aminteşti unde e casa în care locuiaţi înainte de a fi
conduse la pension?
— Era un palat vechi, care avea în jurul său o grădină mare, cu
mulţi, cu foarte mulţi arbori.
— În ce cartier?
— Vai! zise Antoinette, noi ieşeam în oraş numai în trăsură, şi nu-
mi mai amintesc. Cu toate acestea, mi se pare că era în foburgul Saint-
Germain.
— Cine ştie? Căutând bine, poate aţi putea regăsi casa...
— Oh! de când m-am făcut mai mare, răspunse Antoinette, am
120
alergat prin întreg Parisul, dar n-am găsit nimic. Poate că palatul acela
a fost dărâmat.
— La urma urmei, lucrul e posibil.
Şi mama Philippe păru că vrea să se retragă.
Dar, de la uşă, se întoarse.
— De vreme ce mama dumitale era baroană, desigur că avea şi
servitori mulţi.
— Nu, răspunse Antoinette, n-avea decât trei servitori, două femei şi
un bărbat. Numele femeilor l-am uitat, dar al bărbatului mi-l amintesc.
Oh!... bietul om, ne iubea aşa de mult, ca şi cum ar fi fost tatăl
nostru... Când mama ne-a dus la pension, plângea ca un copilaş...
Bietul Milon!
Mama Philippe scoase un strigăt de uimire.
— Milon!... repetă ea, omul acela se numea Milon?
— Da, răspunse Antoinette, fără să înţeleagă uimirea portăresei..
— Era un om înalt, spătos, care vorbea dialectul provensal.
— Aşadar, dumneata l-ai cunoscut? întrebă Antoinette.
Capitolul XII
Mama Philippe se schimbase la faţă.

— Milon! Milon! repetă ea într-una, ca şi cum numele acesta i-a
deşteptat amintirea unui trecut dureros.
— Aşadar, l-ai cunoscut? repetă Antoinette.
— Era vărul meu.
— Vărul dumitale!
— Da, domnişoară.
— Ah! exclamă Antoinette cu tristeţe, aşadar a murit şi el?
Mama Philippe îşi plecă capul.
— Mai bine ar fi aşa! murmură ea.
Antoinette îi luă braţul şi i-l strânse, cu putere.
— Oh! vorbeşte! exclamă, vorbeşte o dată!
Mama Philippe nu putu să se mai stăpânească. O luă pe Antoinette
în braţe şi, ca şi cum ar fi fost copilul ei, îi zise:
— Ah! scumpă domnişoară... Eu te-am văzut când erai mică... am
văzut-o şi pe mama dumitale... şi ştiu unde trebuie să fie palatul
vostru... mi-aduc aminte că am fost şi eu odată acolo, ca să mă
întâlnesc cu vărul meu Milon.
— Dacă-i aşa, trebuie să ştim numele mamei mele! strigă
Antoinette.
121
— Da, mama dumitale era nemţoaică; se numea baroana Miller.

— Ah! zise Antoinette. Da... aşa e... îmi amintesc şi eu acum; am
auzit de multe ori numele acesta...
Apoi, plecându-şi la rândul ei capul:
— Şi... e moartă, nu-i aşa?
— Moartă! murmură mama Philippe.
— Dar, întrebă tânăra fată deodată, ce s-a făcut cu palatul? Ce s-a
făcut cu averea mamei noastre?
— Nu ştiu, răspunse portăreasa. Milon singur ar putea să v-o
spună.
— Şi Milon e mort nu-i aşa?
— Nu, răspunse mama Philippe cu tristeţe.
— Dar unde e?
— Foarte departe...
— Mă faci să mor de nerăbdare, mamă Philippe!... exclamă
Antoinette.
— La ce bun să-ţi spun, scumpă domnişoară?
— Vreau să ştiu, repetă Antoinette.
Şi, cum portăreasa stătea încă la îndoială:
— Aşadar i s-a întâmplat vreo nenorocire? întrebă tânăra fată.
— Da, o nenorocire... o nenorocire mare.
— Oh!... vorbeşte... vorbeşte...
Portăreasa murmură cu voce înceată.
— E la ocnă!
— La ocnă! repetă Antoinette uimită.
— Da, la ocnă; de mai bine de zece ani... L-au trimis la Toulon mai
întâi.... Şi câtă vreme am stat mai bine, îi trimiteam câte o mică
sumă... Dar după ce m-am ruinat... Acum mi se pare că nici nu mai
este la Toulon...
— Dar ce-a făcut de l-au trimis la ocnă, nenorocitul? întrebă
Antoinette.
— A furat.
— A furat?
— Da... a furat diamantele mamei tale!
Antoinette sări ca arsă..
— Nu e adevărat!... Milon n-a putut să fure... Milon nu poate fi
vinovat!
— Ah! zise mama Philippe, clătinând cu tristeţe din cap, şi eu am
crezut la început tot aşa...
— Şi acum nu mai crezi?
122
Portăreasa clătină din cap.

— Ei bine! eu, zise Antoinette, aş jura că e nevinovat!... Sărmanul
Milon...
Şi după o pauză, continuă:
— Acum, când sora mea se va întoarce şi vom sta mai bine, vom
începe cercetările şi va trebui să dăm de urma averii noastre.
Antoinette ridicase puţin vocea pronunţând aceste cuvinte, aşa că
doamna Raynaud, care dormea în odaia de alături, fu deşteptată din
somn şi veni în camera tinerei fete.
Antoinette râdea şi plângea în acelaşi timp.
— Oh! mamă, exclamă ea. Dumnezeu a avut milă de chinurile
noastre!
— Dar ce s-a întâmplat?
— Ştiu numele nostru... l-am aflat... numele Magdalenei şi al
meu!... numele mamei noastre, înţelegi tu?... Şi mama Philippe, pe care
o vezi aici, e vara bunului nostru Milon.
Şi Antoinette era nebună de bucurie.
După o pauză continuă:
— Dar mama mea trăia ca o femeie bogată şi n-aveam fraţi, nici
surori... Nu se poate să ne fi dezmoştenit. Trebuie să ne regăsim
averea!... Oh, mamă, vom fi aşa de fericite!...
Doamna Raynaud era şi ea foarte emoţionată.
— Scumpa mea, zise ea, nu te bucura prea curând... Cine ştie ce i
s-o fi întâmplat mamei tale!
— Oh! murmură Antoinette, cu orice preţ trebuie să-l găsim pe
Milon.
În momentul acela uşa se deschise şi tata Philippe intră.
Se întorcea din strada Suresnes şi aducea Antoinettei un răspuns la
scrisoarea ei către baronul Agénor de Morlux.
Antoinette apucă scrisoarea şi o deschise eu repeziciune.
Atâtea evenimente se petrecuseră în câteva minute.
Agénor scria:
„Domnişoară,
Două dureri mari am îndurat în viaţa mea.
Cea dintâi mi s-a întâmplat când eram foarte tânăr. Mama mea
adorată a murit în braţele mele.
A doua durere, domnişoară, am încercat-o citind scrisoarea
dumitale... şi cred că durerea aceasta va fi eternă; te-ai îndoit de mine,
domnişoară, şi mărturisesc că ai avut dreptate.
Dar, în clipa în care voiesc să-ţi spun un etern adio, căci plec, mă
123
expatriez, mă duc să caut uitarea în lumea largă, în clipa aceasta zic,

simt nevoia de a-ţi spune că dragostea mea e o dragoste sinceră, curată,
şi că nimic în lume nu m-ar fi putut opri de a te face cea mai fericită şi
cea mai respectată dintre soţii.
Acela care, cu disperare îşi spune,
Servitorul dumitale pentru totdeauna.”
Antoinette citise scrisoarea aceasta tremurând de emoţie.

— Oh! exclamă ea, nu trebuie, nu vreau să plece acum!... Ne trebuie
un prieten, un protector, un om care să scoată la lumină nevinovăţia
lui Milon şi să ne redea averea mamei noastre...
Şi în grabă, Antoinette scrise rândurile următoare:
„Domnule baron,
Abia o oră a trecut... Eram până atunci o fată sărmană, nenorocită,
fără nume, şi-ţi scrisesem cu mândria pe care se cuvine s-o aibă orice
fată săracă.
Acum însă, o rază de lumină s-a arătat pe cerul chinuit al vieţii mele
şi-ţi scriu din nou.
Nu cred, nu trebuie să cred că voi reveni vreodată asupra hotărârii pe
care am exprimat-o în scrisoarea mea, dar am nevoie de un prieten.
Îmi vei refuza oare rugămintea aceasta?
Nu pleca... Doamna Raynaud, mama mea adoptivă, va avea
deosebita onoare să te primească astă-seară.
Servitoarea dumitale.”
— Du-te repede, zise ea, dând scrisoarea inimosului portar.

Tata Philippe luă scrisoarea şi alergă în strada Suresnes, unde
domnul Agénor de Morlux îşi fuma foarte liniştit ţigara, aşteptând să
vadă care va fi efectul scrisorii sale disperate.
Capitolul XIII
Să ne întoarcem acum la O sută şaptesprezece şi la Milon, pe care i-

am lăsat la poarta unei case.
Un om veni să le deschidă.
Era Noël, fostul lucrător fierar al ocnei din Toulon.
— Ei bine, zise maiorul Avatar, pe când Noël aprindea un mic
felinar, mi-ai executat ordinele?
— Da, stăpâne răspunse Noël încetişor.
124
— Ai fost în strada Evêque?

— Da, stăpâne.
Vocea maiorului tremura de emoţie.
Şi ea locuieşte tot acolo? întrebă.
— Da.
Dar casa din strada Suresnes?
— E mereu în picioare, răspunse Noël, şi am făcut ce mi-ai ordonat.
Am închiriat două camere la etajul al doilea al acestei case.
Maiorul Avatar, sau mai bine zis O sută şaptesprezece, sau şi mai
bine Rocambole, răsuflă uşurat.
— Ah! zise el, eram aşa de nerăbdător, încât fiecare clipă mi se
părea un secol.
Apoi, ridicând vocea şi din ce în ce mai emoţionat:
— Dar pe ea ai văzut-o?
— Nu, dar am văzut copilul...
O sută şaptesprezece tresări:
— Ah... aşadar are un copil...
— Un băieţei drăguţ, de vreo opt sau nouă ani, care se juca prin
grădină. E leit tatăl său.
O sută şaptesprezece îşi şterse pe furiş o lacrimă, apoi zise cu
bruscheţe lui Noël:
— Haide!... arată-ne odaia în care ne vom putea schimba hainele.
— E puţin cam sus, zise Noël; tocmai la etajul al şaselea. Mobilierul
nu e deloc bogat, dar, în schimb, geamantanul dumitale e neatins.
— Avem vecini supărători?
— Nu e decât un om sărman, un medic, căruia în casă cu toţii îi
spunem „nebunul”. După câte spune mama, toată noaptea trăncăneşte
din gură fără nici un rost...
— Aşadar, e un medic fără bolnavi?
— Ba, nicidecum... din contră... se pare chiar că e foarte căutat...
— Bizar lucru, răspunse O sută şaptesprezece, cu indiferenţă.
Şi porni după Noël care, cu felinarul în mână, urca treptele.
La etajul al treilea, O sută şaptesprezece zări pe o uşă o placă de
aramă cu inscripţia:
DOCTOR ÎN MEDICINĂ
— Aşadar, sunt doi medici în casa aceasta? întrebă el.

— Nu, răspunse Noël, e acelaşi.
— Cum asta?
— Da, aici e apartamentul său pentru timpul zilei; aici îşi primeşte
şi clienţii.
125
— Şi sus?
— Sus este mansarda în care se culcă. Dacă îl caută cineva în
timpul nopţii, bătrâna urcă şi-l deşteaptă.
— Şi spuneai că vorbeşte toată noaptea fără nici un rost.
— Cel puţin aşa spune mama mea.
— Iată un medic care începe să mă intereseze, murmură O sută
şaptesprezece, privindu-l pe Milon.
Ajunseră la etajul al şaselea.
Noël se opri în faţa unei uşi joase şi o deschise.
— Iată, zise el, aceasta e camera. Vezi bine că nu e tocmai
frumoasă.
— Dar camera medicului unde e? întrebă O sută şaptesprezece.
— Iat-o, răspunse Noël.
Şi arătă, uşa de alături.
— Nu vă separă decât un zid de scânduri, şi zidul e foarte subţire şi
stricat. Dacă va începe să vorbească vei putea să-l auzi...
O sută şaptesprezece devenise gânditor.
— O, Paris! murmură el, eşti într-adevăr oraşul misterelor fără de
număr.
Noël îl privi cu atenţie.
— Iată, zise el, stăpânul nostru intrigat de prezenţa unui nebun.
Apoi, bătându-se cu mâna peste frunte:
— Ah! uitam un amănunt, stăpâne.
— Ce amănunt?
— Medicul a locuit în mansarda aceasta şi când era student; cel
puţin aşa mi-a spus mama mea; dar eu eram pe atunci cu dumneata şi
nu l-am cunoscut.
— Ce vârstă are medicul acesta?
— N-are încă patruzeci de ani, după cât ştiu eu; dar după cum
arată, i-ar da oricine şaizeci. Părul îi e alb ca neaua şi obrazul zbârcit.
Pe când Noël vorbea astfel, un suspin, un geamăt înăbuşit ajunse
până la urechile celor trei oameni.
— Ascultaţi-l cum geme! zise Noël; mama avea dreptate.
O sută şaptesprezece îşi lipi urechea de zid şi ascultă.
Din camera vecină se auzea destul de bine o voce zicând:
— Oh! cât de lungi sunt nopţile de iarnă! Când va veni şi ziua
oare?... Când se va ivi o rază de soare care să alunge fantoma aceasta
teribilă de la căpătâiul meu?
— Hm! murmură O sută şaptesprezece, tot nu prea am multă
treabă noaptea asta... Să vedem!
Şi, cu voce înceată, zise lui Noël:
126
— Tu poţi să pleci.

Noël avea obiceiul să-şi asculte stăpânul la un simplu semn; deci se
înclină şi ieşi.
Atunci, O sută şaptesprezece închise uşa şi-i zise lui Milon:
— Dezbracă-ţi hainele de zidar şi îmbracă din nou costumul
italianului Bandoni.
— Şi dumneata stăpâne? zise Milon.
— Oh! eu... am destulă vreme.
Pe zidul de scânduri al mansardei erau lipite fâşii groase de carton,
pe care timpul şi umezeala le distruseseră în mare parte.
O sută şaptesprezece dezlipi o fâşie de carton, ca să audă mai bine
şi sperând în acelaşi timp că va găsi vreo crăpătură prin care să poată
privi în camera medicului.
Aşteptările sale nu fură înşelate. În zid era o crăpătură destul de
largă şi o rază de lumină se proiecta pe perete.
O sută şaptesprezece stinse, felinarul pe care Noël îl pusese pe
măsuţă şi-i zise lui Milon:
— Te vei îmbrăca în lumina razelor lunii.
Apoi îşi lipi ochiul de crăpătura zidului şi privi în odaia vecină.
Era într-adevăr, o cameră de student, şi încă de student cu
desăvârşire sărac.
Un pat de fier, o masă încărcată cu cărţi şi cu hârtii, două scaune...
şi cam atât.
Un om pe jumătate îmbrăcat stătea pe pat, ţinându-şi capul între
mâini.
O sută şaptesprezece îl examina cu curiozitate.
După cum îi spusese Noël, părea bătrân: faţa zbârcită, părul rar şi
alb, ochii duşi în fundul capului, buzele uscate şi încreţite.
Omul acesta privea atent înaintea lui; trebuie că avea vreo viziune,
pentru că O sută şaptesprezece putu să se convingă că afară de
dânsul, nu mai era nimeni în cameră.
— Da, murmură medicul, iată-te, doamnă... dumneata eşti...
dumneata, aşa cum erai şi în ziua aceea când demonul m-a condus la
căpătâiul dumitale. Erai îmbrăcată în doliu... şi erai aşa de frumoasă
în hainele dumitale de doliu încât şi un sfânt te-ar fi dorit... Un
monstru ar fi avut milă de dumneata... de tinereţea... de frumuseţea
dumitale... Orice bărbat ţi-ar fi căzut în genunchi şi te-ar fi adorat... Eu
am fost mai mult decât un monstru!... de vreme ce mie nu mi-a fost
milă...
Aici medicul oftă din greu, în timp ce faţa sa avea expresia unei
tristeţi teribile; apoi, după o pauză, continuă, adresându-se mereu
127
acelei fantome, pentru O sută şaptesprezece invizibilă.

— Sunt mai bine de zece ani, doamnă, de când, în fiecare noapte te
văd la căpătâiul meu, palidă şi ameninţătoare, tăcută ca toţi morţii, dar
fără milă... Oh! ştiu bine că nu merit nici un pic de milă... că sunt un
mizerabil ordinar... un otrăvitor... Şi, cu toate acestea, lumea mă
numeşte savant, săracii mă venerează şi Facultatea mă stimează... Nu-
mi vei îngădui oare nici să mor?... Nu te mulţumeşti, dumneata,
doamnă baroneasă, cu sângele meu, în schimbul sângelui dumitale?
La auzul cuvântului baroneasă, O sută şaptesprezece făcu un pas
înapoi şi apucă cu violenţă braţul lui Milon.
— Ascultă, zise încetişor, şi să-mi răspunzi iute.
— Ce voieşti să ştii, stăpâne? întrebă Milon, care nu auzise nici una
din vorbele vizionarului.
— Stăpâna ta era baroneasă?
— Da.
— Şi cum a murit?
— Într-o zi, când se simţea bolnavă, a trimis după un medic.
Medicul acesta a examinat-o cu atenţie, i-a prescris o doctorie, şi mie
mi-a spus că nu mai era nici o nădejde de scăpare.
— Şi crezi că stăpâna ta a fost otrăvită?
— Da.
— Ei bine, zise O sută şaptesprezece, vrei să ştii cine-i asasinul?
Milon îşi înăbuşi un strigăt şi O sută şaptesprezece îl luă de mână
şi-i şopti:
— Taci!.. şi priveşte!...
Cu mâna îi arătă crăpătura din zid.
Capitolul XIV
Milon privi.
Dar faţa bătrânului aceluia nu-i redeştepta nici o amintire.
— Aşadar, nu-l cunoşti? întrebă O sută şaptesprezece.
— Dumneata crezi că medicul acesta a otrăvit-o pe doamna
baroneasă?
— Nu cred, sunt sigur.
— Oh! nu se poate, zise Milon.
— Ei aş!...
— Era vorba de un tânăr, continuă colosul, şi nu sunt decât zece
ani de atunci.
— Ah! zise O sută şaptesprezece, tu nu ştii că remuşcările îl
128
îmbătrânesc repede pe om?

Milon tresări.
Vizionarul, care tăcuse un moment, continuă:
— Dumnezeu e ca şi dumneata, doamnă, lipsit de milă. A ales cel
mai grozav dintre toate supliciile pentru a mă pedepsi. De obicei,
justiţia omenească te loveşte mai întâi. Criminalul e condus în faţa
curţii cu juri şi condamnat la moarte; ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte... Dumnezeu a ales altă pedeapsă pentru mine... Ziua sunt
medicul celebru, care îngrijeşte de săraci; tineretul entuziast îmi
ascultă cuvintele ca pe ale unui oracol; sunt considerat una dintre cele
mai mari lumini ale ştiinţei. După aceea vine noaptea; atunci, o forţă
de neînvins mă ia de umeri şi mă conduce până la mansarda aceasta,
unde vegheam nopţi întregi înaintea cărţilor mele de studii pe când
eram student; în mansarda aceasta în care aurul crimei avea să mă
seducă; şi forţa aceasta mă culcă aici, în patul acesta sărac, fără
suflare, cu părul vâlvoi, cu fruntea scăldată de sudoare. Voiesc să sting
lampa, dar n-am putere... Atunci zidul se întredeschide şi te văd
apărând, tăcută şi tristă. Şi până dimineaţa stai la căpătâiul meu,
fixându-mă cu privirea ta plină de reproş. Şi dacă închid o clipă ochii,
dacă, învins de oboseală, adorm, o mână nevăzută mă apucă cu
violenţă şi mă sileşte să mă deştept...
Şi pe când vorbea astfel, omul se sculase şi îngenunchease în faţa
imaginii victimei sale, pe care imaginaţia sa tulburată i-o arăta.
Deodată întoarse capul spre zid şi flacăra sumbră din privirea sa
ajunse până la ochii lui Milon.
Atunci colosul făcu un pas înapoi şi-i zise lui O sută şaptesprezece:
— Oh! e privirea lui!
— Privirea tânărului medic?
— Da.
— El este! repetă O sută şaptesprezece. Ascultă-mă bine, continuă
adresându-se colosului, în timp ce aşezase cartonul la loc.
— Te ascult, stăpâne, zise Milon.
— Pe când eram un criminal mizerabil, continuă O sută
şaptesprezece, aprinzând felinarul şi deschizând geamantanul, pe când
furam, prădam şi asasinam, aveam un noroc orb; de la prima privire
descopeream mistere pe care alţii nu le putuseră descoperi în ani
întregi; întâmplarea mă ajuta întotdeauna... Se pare că norocul acesta
orb nu m-a părăsit nici acum, de vreme ce am dat cu atâta uşurinţă
peste omul care a otrăvit-o pe stăpâna ta.
— Dar, zise Milon, eşti sigur că e el?
— Nu l-ai auzit tu însuţi?
129
— E adevărat, murmură Milon; nu înţeleg însă niciodată de la prima

vedere.
— Un singur lucru, murmură O sută şaptesprezece, mă miră puţin..
— Ce lucru?
— Cum se face că stăpâna ta se servea de un medic care n-avea nici
clienţi, nici reputaţie şi care, pe deasupra, locuia într-o mansardă?
— Ah! exclamă Milon, îmi amintesc acum şi-ţi voi explica îndată.
— Să vedem.
— Medicul doamnei baroane era bătrân şi avea reputaţia unui
savant; locuia în strada Lille. Când doamna s-a simţit bolnavă, era
într-o seară, pe la orele zece. M-a trimis pe mine după doctor. Dar
doctorul doamnei nu era acasă; servitorul său îmi spuse că nu se va
întoarce decât foarte târziu, pentru că era dus să îngrijească o lăuză. I-
am lăsat vorbă să-l trimită îndată ce se va întoarce acasă. A doua zi, pe
la ora opt, doctorul nu se prezentase încă; am alergat din nou la el. Pe
scară m-am întâlnit cu un tânăr care mă întrebă: „Ai venit, desigur,
după doctorul S... Nu s-a întors încă... Dar eu sunt confratele şi elevul
său, însărcinat să văd de bolnavii săi”. M-am încrezut în el şi l-am luat
cu mine, continuă Milon; niciodată n-aş fi putut să presupun...
Colosul nu mai avu putere să continue; îşi ascunse capul între
mâini şi începu să plângă ca un copil.
— Ah! murmură el, eu sunt cauza morţii sărmanei mele stăpâne.
— Ei bine, zise O sută şaptesprezece cu răceală, e un motiv în plus
ca să te răzbuni.
— Ai dreptate, zise Milon.
Şi se repezi spre uşă.
— Ce vrei să faci? întrebă O sută şaptesprezece, oprindu-l.
— Să mă duc la omul acela şi să-l pedepsesc.
— Bine!
— Îl voi lua de gât şi-l voi strânge până când îl voi înăbuşi.
O sută şaptesprezece ridică din umeri.
— Ascultă-mă bine, prostule! zise el; când ucizi pe cineva, cu capul
îl ucizi?
— Nu, cu braţul.
— Şi cu toate acestea, când criminalul e condamnat, i se taie capul,
nu-i aşa?
— E drept, stăpâne, zise Milon. Dar...
— Vreau să spun că, dacă braţul a săvârşit crima, capul a
conceput-o.
— Ai dreptate...
— Medicul acesta n-a fost decât braţul; noi trebuie să lovim capul.
130
— Ai dreptate, stăpâne, murmură Milon din nou; fraţii doamnei

sunt aceia care trebuie pedepsiţi.
— Şi-i vom găsi, continuă O sută şaptesprezece; acum când avem în
mâna noastră instrumentul crimei lor, nu mai avem de ce să ne
temem.
Pe când vorbeau astfel, O sută şaptesprezece îmbrăcase din nou
costumul maiorului Avatar.
Milon se metamorfozase şi el, luând chipul fostului camerist al
prinţului napolitan.
— Să mergem! zise O sută şaptesprezece, când fură gata.
— Ne întoarcem acasă, zise O sută şaptesprezece, la vila Said. Eu
vin, chipurile, de la cerc; un rus nu se culcă niciodată mai devreme de
orele patru dimineaţa.
Pe când se pregătea să iasă, auziră un zgomot înăbuşit.
— Oh! Oh! exclamă O sută şaptesprezece, ce-o fi asta?
— E cineva la poartă.
— Noël ne-a spus că hotelul e liniştit şi că toţi chiriaşii se culcă
înainte de miezul nopţii.
— Stăpâne, zise Milon, poate că e vreun bolnav care vine după
medic.
— Ehei! zice O sută şaptesprezece, de astă-dată mi se pare că ai
ghicit.
O sută şaptesprezece întredeschise uşa mansardei şi ascultă.
Paşii se auziră clar pe scări. Cineva se opri la etajul al treilea şi se
auzi sunetul clopoţelului.
O voce întrebă:
— Doctorul e acasă?
— Da, răspunse o altă voce, a unei femei, dar s-a culcat.
— Scoală-l îndată; avem grabnică nevoie de dânsul.
— Cine-l cheamă?
— Să vină în strada Universităţii, la baronul de Morlux, care şi-a
rupt un picior pe când se întorcea de la cerc.
— Aşteaptă un moment, zise femeia.
Şi iarăşi se auziră paşi pe scări.
Era bona medicului care, venea să-l scoale din somn pe cel căutat.
O sută şaptesprezece stinse felinarul şi se aşeză la postul său lângă
crăpătura zidului, pentru a vedea ce se va petrece.
— Domnule! strigă bona, bătând în uşă.
Doctorul se ridică.
— Cine-i acolo? zise el.
— Un bolnav are nevoie de dumneata.
131
— Bine. Cobor îndată.

Atunci, O sută şaptesprezece putu să asiste la o adevărată
metamorfoză. Vizionarul dispăru ca prin farmec, făcând loc medicului,
medicului liniştit, demn şi stăpân pe el.
Se îmbrăcă în grabă, îşi puse cravata şi încetă cu fantasmagoriile.
Fantoma victimei sale dispăruse.
— Am o poftă nebună să mă iau după omul acesta, zise O sută
şaptesprezece la urechea lui Milon.
— Şi unde să te duci ?
— Să-l urmez la bolnavul său!... Vino.
Şi ieşiră încetişor amândoi.
Capitolul XV
Acel domn baron Morlux, despre care am spus că-şi rupsese

piciorul, nu era, după cum s-ar putea crede, tânărul şi elegantul tânăr
care răspundea la numele de Agénor şi căruia Antoinette îi scrisese în
aceeaşi seară pentru a-i cere ajutor şi protecţie. Era tatăl lui.
Domnul baron de Morlux era un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de
ani, care fusese foarte frumos odinioară, foarte invidiat de femei şi
temut de bărbaţi.
Câteva mondene trecute, care făcuseră să se vorbească mult despre
ele odinioară, îşi aminteau cu plăcere de el şi se lăudau chiar că îl
cunoscuseră.
Baronul avusese în tinereţea sa câteva dueluri celebre şi încă mulţi
îl arătau cu degetul.
Rămas văduv de timpuriu, neavând decât un singur fiu, foarte
bogat, domnul de Morlux ducea o viaţă foarte agitată.
Din cauza aceasta, îmbătrânise înainte de vreme; avea părul
aproape alb şi era suferind.
În seara aceea, domnul baron căzuse aşa de rău, încât îşi fracturase
piciorul. Din fericire, trăsura sa era aproape şi putuse fi transportat
acasă fără întârziere.
Baronul striga în gura mare, atât de violentă îi era durerea.
Unul dintre prietenii săi, care-l întovărăşise acasă, îi zise:
— Dragul meu, e un medic pe aproape, foarte abil; se numeşte
doctorul Vicenţiu.
Un servitor fu trimis în fugă şi după trei sferturi de oră acesta se
întorcea împreună cu medicul.
Omul acela, care, cu o oră înainte, se zbuciuma pe patul mansardei
132
sale, în prada unui delir înspăimântător, omul care părea nebun îşi
regăsise toată judecata îndată ce pusese piciorul pe trotuarul străzii.
Cu capul sus, cu privirea liniştită şi rece, cu mersul sigur, el intră
în palat, ţinând sub braţ o cutiuţă cu instrumente chirurgicale, de care
bănuia că va avea nevoie.
Fu primit de prietenul baronului şi, mai înainte de a intra în camera
bolnavului, ceru câteva amănunte asupra modului cum se produsese
accidentul.
— Acum, domnule, zise el, te voi ruga să mă laşi singur cu bolnavul.
N-am privirea sigură decât atunci când nu simt pe nimeni în jurul
meu.
— Fă cum vrei, doctore, răspunse prietenul baronului.
Şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre. Doctorul intră, se
apropie de pat şi, fără să se uite la faţa bolnavului începu să examineze
piciorul.
— E o simplă fractură, zise el după câteva minute.
Şi chemă servitorii palatului ca să-l ajute la pansat. Operaţia dură
un sfert de oră.
Doctorul ordonase ca bolnavul să fie ţinut nemişcat: apoi, fără milă,
fără să bage de seamă strigătele baronului, începuse să-l panseze.
Cât timp fu în rolul de chirurg, doctorul nu văzu, nu auzi nimic
altceva.
Abia după ce operaţia fu sfârşită, aruncă o privire asupra baronului.
Domnul de Morlux îmbătrânise înainte de vreme, ca şi doctorul; i-ar
fi venit greu oricui să recunoască într-însul pe strălucitul cavaler de
acum doisprezece ani.
Şi, cu toate acestea, doctorul tresări privindu-l.
I se adresă cu oarecare bruscheţe:
— Mi se pare că v-am văzut undeva.
Domnul de Morlux îl privi cu atenţie şi-i răspunse:
— Nu cred.
Dar în aceeaşi clipă privirile celor doi oameni se încrucişară şi
amândoi tresăriră, ca atinşi de un curent electric.
Atunci doctorul se ridică şi, cu un gest imperativ, ordonă servitorilor
să iasă.
Amicul baronului plecase de mai mult timp.
— Eu, adăugă domnul baron de Morlux, care devenise şi mai palid,
cred că te înşeli.
— Ah! exclamă doctorul cu amărăciune, desigur, părul meu a albit
prea mult...
— Unde aş fi putut face cunoştinţă cu dumneata? întrebă domnul
133
de Morlux cu vocea tremurătoare.

— Da, zise doctorul, cu cât te privesc mai cu atenţie, cu atât mă
conving mai mult. Unde m-ai cunoscut? Îţi voi spune eu îndată. Ai
venit într-o zi pe la mine.
— Nu cred, răspunse domnul de Morlux, care devenise alb ca
hârtia.
— În strada... la etajul al şaselea, într-o cameră de student de
medicină.
— Domnule!
— Eram foarte sărac pe atunci, reluă medicul. Munceam zi şi
noapte pentru a deveni savant în arta de a vindeca; ai venit şi ai pus pe
masa mea un sac plin de aur, cerându-mi în schimb săvârşirea unei
crime.
Domnul de Morlux îşi înăbuşi un strigăt.
Dar doctorul urmă fără îndurare:
— Veneai să mă întrebi dacă există vreo otravă care să ucidă fără să
lase urme.
— În numele cerului, taci! strigă domnul de Morlux.
— Ah! zise doctorul cu amărăciune, vezi bine că dumneata eşti!...
Dumneata, care ai venit sub un nume fals, învăluit în umbră şi mister
şi ai profitat de tinereţea şi sărăcia mea, demon în faţa unui înger!
Şi doctorul fixă asupra bolnavului o privire inchizitorială.
Apoi, privind în juru-i şi observând luxul nebun care-l înconjura:
— Aşadar, Dumnezeu nu te-a pedepsit şi pe dumneata? exclamă el.
— Taci! taci! exclamă domnul de Morlux, pierdut.
— Aşadar, braţul, care loveşte, primeşte pedeapsa?... Nu capul care
concepe? Eşti bogat, eşti fericit, porţi un nume nobil... Asasinule.
— Mizerabile! urlă baronul, vrei să ne pierdem amândoi?
Doctorul păru că nu-l aude şi continuă:
— Aşadar, viaţa dumitale nu este un chin ca viaţa mea? Săracii care
mă binecuvântează? Remuşcare! Elevii care mă salută cu gloriosul
nume de „maestru”? Remuşcare! Gloria care pluteşte în jurul numelui
meu? Remuşcare!... Totul e remuşcare şi pedeapsă pentru mine!
Domnul de Morlux, cu ochii rătăciţi, cu părul vâlvoi, îl privi îngrozit.
Doctorul urmă:
— Când se sfârşeşte ziua, când, zdrobit de oboseală, mă duc să mă
culc, o fantomă se aşeză la căpătâiul meu şi nu mă mai părăseşte până
în zorii zilei. E o femeie tânără încă frumoasă, victima noastră...
— Taci! taci! repetă baronul.
— O femeie îmbrăcată în negru, palidă şi tristă, a cărei privire pare
că îmi spune: „Niciodată nu va fi iertare pentru tine!” Şi dumneata n-ai
134
nici o remuşcare!... Nu înduri nici o durere!... Eşti fericit... Ai fost uitat

în mijlocul fericirilor lumeşti... Dumnezeu nu te-a lovit încă.
Doctorul se opri.
— Adio, domnule, zise el, căieşte-te!
Şi se repezi afară ca un nebun; servitorii se dădură cu teamă la o
parte din calea lui.
Ieşi din palat în fugă. Străbătu curtea şi nu se opri decât în stradă.
— El este! el este! repeta mereu alergând pe stradă.
Bietul om era aşa de tulburat ieşind din palatul domnului de
Morlux, încât nici nu băgă de seamă că doi oameni îl urmăreau de
aproape.
Doctorul se întoarse pe jos acasă; lovi de trei ori în poartă, după
cum obişnuia.
Poarta se deschise şi se închise în urma lui.
Cei doi oameni aşteptară un moment, părând că nu ştiu ce hotărâre
să ia, apoi, la rândul lor, bătură în poartă.
Capitolul XVI
Desigur că cititorii au ghicit că cei doi oameni care urmăriseră

trăsura doctorului Vicenţiu nu erau alţii decât Milon şi O sută
şaptesprezece.
Când trăsura intrase în curtea baronului de Morlux, cei doi oameni
se opriseră la o oarecare distanţă.
— Ei bine?... întrebă Milon din ochi.
— Vom aştepta aici, răspunse O sută şaptesprezece.
— Pentru ce?
— Vom aştepta până când va ieşi doctorul; am eu o idee...
— Ah!
— Nu ştiu de ce, dar am o presimţire... Sunt convins că până în
zorii zilei vom mai afla încă multe lucruri importante.
— Cum voieşti, stăpâne, răspunse cu supunere Milon.
Trecu aproape o oră şi cei doi oameni aşteptau încă.
— De vreme ce el a otrăvit-o pe doamna, zise Milon după o pauză,
trebuie să ştie şi numele fetiţelor.
— Se prea poate să nu le ştie, răspunse O sută şaptesprezece. Cine
ne spune că ucigaşii şi-au declarat adevăratul lor nume doctorului?
— Ai dreptate, zise Milon. Apoi, cu un suspin, adăugă: Aşadar, nu
vom putea afla unde sunt copiliţele?
— Nu putem afla totul dintr-o dată, dragul meu. Dar... tu trebuie
135
să-ţi aminteşti în ce stradă e pensionul.

— Era la Auteuil, dar în ce stradă... Nu-mi mai aduc aminte.
— Auteuil nu e tocmai mare şi vom întreba.
— Dar, zise Milon cu spaimă, desigur că după moartea doamnei n-a
mai plătit nimeni gazda copilelor.
— Aceasta, fără îndoială.
— Şi poate că bietele fete au fost date afară?
— Se poate şi asta.
— Dumnezeule!... Dar dacă vor fi fost date la orfelinat... Dar nu!...
nu se poate... Erau aşa de drăguţe micuţele!... Doamnele de la pension
vor fi avut milă de ele. Dumnezeu nu părăseşte niciodată sufletele
bune, sfârşi sărmanul om, ştergându-şi pe furiş lacrimile.
— Sărmanul meu Milon! zise O sută şaptesprezece, vei vedea că
toate vor merge bine... Când mă amestec eu undeva, nu se poate să
meargă altfel... Fetiţele tale vor fi regăsite şi le vom face bogate şi
fericite...
— Şi le vom căsători cu nişte prinţi, adăugă naivul Milon.
În momentul acela poarta palatului Morlux se deschise.
Ieşea doctorul.
O sută şaptesprezece îi observă îndată tulburarea.
— Oh! Oh!... şopti el lui Milon; văd bine că nu m-am înşelat; e ceva
nou.
— Crezi, stăpâne?
— Ascultă, mai bine...
Doctorul se oprise în loc şi, cu glas tare, repeta mereu:
„Oh! ce lume!... Oh!... ce lume!”
O sută şaptesprezece apucă braţul lui Milon şi arătându-i palatul de
Morlux, îi şopti:
— Dacă domnul care îl stăpâneşte ar fi unul dintre fraţii stăpânei
tale, nu m-aş mira deloc.
Ar fi prea mult noroc pe noi, spuse Milon.
Şi amândoi porniră pe urma doctorului.
După ce domnul Vicenţiu intrase, O sută şaptesprezece bătuse în
poartă strigând:
— Sunt, iarăşi, prietenii!...
Noël, zis şi Cocorico, veni să-i deschidă.
— Cum, stăpâne, exclamă el, iar dumneata? Nu mă aşteptam să te
mai văd în noaptea asta.
— Ai dreptate, este deja ora patru.
Apoi, râzând, Cocorico zise:
— Cred că doctorul nu va mai dormi deloc în noaptea asta.
136
— Şi pentru ce?

— A fost la un bolnav şi de-abia acum s-a întors.
— Ei bine, se va culca şi va adormi din nou.
— Oh! nicidecum! Domnul acesta are obiceiul să se trezească în
fiecare dimineaţă la ora patru... Uite... priveşte la etajul al treilea,
fereastra aceea care se luminează, e fereastra cabinetului său de lucru.
— Cu atât mai bine, zise O sută şaptesprezece. Dar nu cumva mai
păstrezi încă vreuna din acele măciuci de care ne serveam odinioară?...
— Vrei să asasinezi pe cineva, stăpâne? întrebă cu naivitate
Cocorico.
— Nu, răspunse O sută şaptesprezece, e vorba numai de un simplu
joc de scenă... îmi aduci măciuca?
— Da.
— Du-te repede atunci.
Şi pe când Cocorico intra în camera sa, O sută şaptesprezece se
adresă lui Milon:
— Încheie-ţi redingota până sus, zise el, pune-ţi pălăria mai pe-o
ureche... aşa... foarte bine!...
Noël se întoarse cu un baston mare, noduros.
— Ia şi bastonul acesta, zise O sută şaptesprezece lui Milon. Aşa...
acum eşti superb.
— Oh, stăpâne!... murmură Milon, mata eşti mereu misterios!...
— Tu, comandă O sută şaptesprezece, adresându-se lui Noël, ia un
felinar şi luminează-ne calea.
— Dar încotro ne ducem, stăpâne?
— La apartamentul medicului.
— Ah! zise Milon, încep a înţelege...
— Crezi?... întrebă O sută şaptesprezece surâzând.
— Drace!... dacă nu ne va spune totul, îl voi strânge de gât.
— Prietenul nostru Milon, murmură O sută şaptesprezece cu ironie,
are în fiecare zi douăzeci de idei care te-ar trimite de-a dreptul la ocnă.
— Cum?... Nu e asta şi ideea dumitale?
— Eşti un dobitoc, răspunse stăpânul, urmează-mă şi taci.
Noël, care înţelesese planul lui O sută şaptesprezece, mergea
înainte.
— Aminteşte-ţi, adăugă O sută şaptesprezece, că nu trebuie să
pronunţi un singur cuvânt.
— Foarte bine, răspunse colosul.
Ajunşi la etajul al treilea, Noël, la un semn al stăpânului, apăsă
butonul soneriei.
Urmară câteva clipe de tăcere.
137
Apoi un pas greoi se auzi în interior.

— Cine-i acolo? se auzi vocea doctorului, emoţionată încă de
evenimentele petrecute.
— Domnule, răspunse Noël, scuzaţi-mă, sunt fiul portăresei.
— Ce voieşti? întrebă doctorul fără să deschidă uşa.
— Nişte domni vor să vă vorbească.
— E pentru vreun bolnav?
— Nu, răspunse Noël, la un semn al lui O sută şaptesprezece.
— Dacă-i aşa, roagă-i pe domnii aceia să se întoarcă la orele opt. N-
am obicei să primesc pe nimeni în plină noapte.
Atunci O sută şaptesprezece deschise gura şi cu o voce scurtă,
sonoră, metalică, vorbi:
— În numele legii, deschide!
Doctorul deschise îndată. Nu este uşă care să rămână închisă în
faţa acestor teribile cuvinte: „În numele legii!”
O sută şaptesprezece îşi luase aerul unui înalt inspector de poliţie.
— Prietene, zise el lui Noël cu un glas plin de autoritate, du-te de-mi
caută o trăsură.
Noël se înclină şi plecă să execute ordinul.
Atunci O sută şaptesprezece intră în apartamentul doctorului.
Acesta era palid şi tremura de spaimă.
— Ce voieşti cu mine? întrebă el.
— Dumneata eşti doctorul Vicenţiu?
— Da.
O sută şaptesprezece se întoarse spre Milon şi arătându-i cu degetul
antecamera îi zise:
— Aşteaptă-mă acolo, dragul meu.
Apoi, adresându-se doctorului:
— Să trecem în cabinetul dumitale de lucru, domnule doctor.
Doctorul deschise uşa tremurând şi trecu înainte. O sută
şaptesprezece închise uşa în urma lor.
— Domnule, zise el, nu mă îndoiesc nici o clipă că un om de
valoarea dumneavoastră nu va şti să se dezvinovăţească şi să scoată la
lumină adevărul; eu execut ordine superioare; am venit să te arestez.
— Să mă arestezi? exclamă doctorul.
— Da, domnule!
— Dar ce acuzaţie mi se aduce? întrebă el, pe când dinţii îi
clănţăneau de frică.
— O otrăvire făptuită acum zece ani, răspunse O sută
şaptesprezece.
Doctorul scoase un geamăt.
138
— Sunteţi acuzat, urmă O sută şaptesprezece, că acum zece ani aţi

otrăvit o femeie tânără şi frumoasă, doamna baroneasă Miller, în
complicitate cu domnul baron de Morlux, şi cu fratele său...
Doctorul se simţea fără putere.
În clipa aceea Noël se întoarse.
— Trăsura vă aşteaptă, zise el.
Capitolul XVII
Doctorul schimba feţe, feţe.

Fără îndoială, o luptă teribilă se dădea în inima acelui om.
Conştiinţa sa plină de remuşcări îi şoptea: „Ora pedepsei a sunat;
pleacă-ţi fruntea şi primeşte-ţi fără să murmuri destinul”.
Mândria şi egoismul omenesc răspundeau: „Da, ai făptuit o crimă,
dar crima aceasta e răscumpărată prin căinţă, prin muncă, prin
succesele tale. Ai albit înainte de vreme, te-ai luptat cu disperarea unui
nebun şi ai smuls unul câte unul secretele ştiinţei. Eşti un om de
talent; eşti un om mare. Poţi tu renunţa la toate acestea? Crima ta din
tinereţe va apăsa mereu asupra capului tău acoperit de peri albi
acum?”
Lupta fu lungă, înverşunată; apoi, o voce păru că se ridică mai
puternică în sufletul vinovatului; şi vocea aceasta îi spunea:
„Nu, un om ca tine, oricât de vinovat ar fi, nu poate să-şi plece capul
pe eşafod! Nu, tu care eşti savant, în arta de a vindeca, nu-ţi poţi da
capul pe mâna călăului!”
Şi din clipa aceea o reacţie puternică se produse, în omul acela pe
jumătate fulgerat. Îşi ridică capul palid, îl privi pe O sută şaptesprezece
şi îi zise:
— Domnule, de vreme ce dumneata nu eşti judecător de instrucţie,
nu-i aşa, că nu dumitale trebuie să-ţi dau explicaţii?
— Desigur, răspunse falsul agent de poliţie.
— Atunci, reluă doctorul, sunt gata să te urmez: dar e probabil că
nu mi se va lua interogatoriul îndată.
— Aşa cred şi eu.
— Prin urmare, va trebui să stau în prevenţie...
— Vai, domnule! răspunse O sută şaptesprezece; din nenorocire, nu
se poate altfel.
— De aceea, te voi ruga să-mi dai voie să scriu câteva cuvinte unui
confrate, pentru a-l ruga să vadă de bolnavii mei, în timpul cât voi fi
absent...
139
— Puteţi scrie, răspunse agentul cu oarecare severitate.

Doctorul Vicenţiu se aşeză la biroul său de lucru şi scrise câteva
rânduri pe care le puse într-un plic; apoi, în momentul când voi să
închidă plicul, spuse cu nepăsare:
— Ah! plicul acesta n-are gumă...
Şi, deschizând un sertar, scoase o bucată de ceară neagră, pe care o
apropie de lumânare.
Dar, în momentul în care ceara începea să fumege, O sută
şaptesprezece, care nu-l pierduse pe medic din vedere nici o singură
clipă, se repezi la el, îl apucă de umeri şi-l trase cu bruscheze înapoi,
aşa încât ceara îi căzu din mână.
— Dragul meu domn, zise cu răceală O sută şaptesprezece, un altul
te-ar fi lăsat să-ţi faci mendrele în voie şi peste zece minute ai fi fost
mort; două guri din fumul acela negricios şi-ai fi căzut ca fulgerat. Eşti
cam şiret dumneata, domnule doctor... Practici otrăvirile cu ajutorul
parfumurilor!
Ceara răspândea un miros pătrunzător în jurul ei.
O sută şaptesprezece era robust; îl chemă pe Milon, care alergă
îndată.
— Ia-l pe domnul, ordonă el, şi să mergem.
Milon puse mâna pe doctor şi O sută şaptesprezece se grăbi să
deschidă fereastra pentru a înlătura mirosul otrăvitor.
Apoi luă o pereche de foarfeci de pe biroul doctorului şi tăie o
bucată din cordonul soneriei.
Cu cea mai mare linişte se apropie de doctor şi-i legă mâinile la
spate.
— Îţi cer iertare, domnule, dar dumneata singur m-ai silit să
întrebuinţez procedeul acesta extrem; cum ai încercat să te sinucizi, ţi-
ai putea repeta din nou încercarea. Dar se pare că justiţia are prea
multă nevoie de dumneata...
Doctorul îşi plecă capul în tăcere şi O sută şaptesprezece putu să
vadă două lacrimi licărind în ochii săi.
— Să mergem! ordonă el şi cu toţii coborâră treptele.
O trăsură aştepta la poartă.
Birjarul avea o figură dubioasă. Când îl văzu pe doctor cu mâinile la
spate şi pe Milon cu ciomagul în mână, încruntă din sprâncene şi
murmură printre dinţi:
— Cel puţin iese ceva?
O sută şaptesprezece se apropie de el şi-i şopti:
— Dacă voi fi mulţumit de tine, ai douăzeci de franci; dacă nu, vom
face o mică vizită la prefectura poliţiei...
140
— Foarte bine, domnule, răspunse birjarul, voi fi cuminte...

O sută şaptesprezece deschise uşa trăsurii şi-l pofti pe doctor să se
urce.
Milon se urcă lângă el şi O sută şaptesprezece, închizând uşa
cupeului, şopti gigantului:
— Ia bine seama să nu-şi dezlege domnul mâinile şi lasă perdeluţele
jos.
Ordin pe care Milon îl execută îndată.
O sută şaptesprezece se urcă pe capră lângă birjar.
— Încotro mergem? întrebă acesta. La poliţie, nu-i aşa?
— Da, răspunse O sută şaptesprezece.
Cupeul străbătu bulevardul Sevastopol şi podul palatului de justiţie.
În colţul străzii Orfèvres, O sută Şaptesprezece dădu ordin birjarului
să oprească.
— Vei merge la pas, de-a lungul cheiului, până la colţul străzii
Sainte-Strapelle. Mă duc să primesc nişte ordine.
Birjarul ascultă şi O sută şaptesprezece sări jos şi se îndreptă spre
Palatul de justiţie.
În timpul acesta, doctorul stătea uluit în fundul cupeului şi nici nu-
şi dădea bine seama de ce se petrecea în jurul său.
După zece minute, O sută şaptesprezece, care se mulţumise să
fumeze o ţigară în colţul străzii Chapelle, se întoarse şi, deschizând uşa
cupeului, zise doctorului:
— Domnule, s-a dispus să ţi se ia interogatoriul îndată. Judecătorul
de instrucţie a dat ordin să fii condus la el.
Doctorul nu răspunse.
O sută şaptesprezece îşi reluă locul lângă birjar, care auzise aceste
ultime cuvinte, şi-l întrebă:
— Aşadar, bătrânul acesta e vinovat?
— Oho!... răspunse O sută şaptesprezece, afacerea e serioasă!...
— A comis vreun furt?
— Nu.
— Atunci, vreun asasinat, desigur?
— Nu, e o chestiune politică.
— Ah!... asta e altceva... Şi acum mergem la judecătorul de
instrucţie?
— Da.
— Unde locuieşte?
— Vila Said, răspunse falsul agent de poliţie.
— E aer curat pe-acolo, murmură birjarul surâzând.
Şi-şi biciui caii.
141
După o oră de drum, trăsura intră în aleea vilei Said.

O sută şaptesprezece sună îndată la uşa maiorului Avatar.
În acelaşi timp, Milon dezlegă mâinile doctorului şi îl luă în braţe.
Aleea vilei era încă pustie; portarul, după ce deschisese poarta, se
culcase din nou şi nu-l văzuse pe medic coborând din trăsură.
— Trebuie să aştept? întrebă birjarul.
— Nu, răspunse O sută şaptesprezece, dându-i o hârtie de douăzeci
de franci; interogatoriul va fi lung, poţi să pleci.
Birjarul plecă şi cei trei oameni intrară în apartamentul maiorului
Avatar.
Capitolul XVIII
— Puţin câte puţin, Vicenţiu îşi mai venise în fire, cu toate că se

vedea în mâinile justiţiei.
Aşadar, mirarea nu-i fu mică când maiorul Avatar, după ce-l
introdusese într-un mic salonaş, închisese uşa şi arătându-i un scaun,
îi zise:
— Acum, domnule doctor, ia loc şi să stăm de vorbă!.
— Aşadar, domnule, va trebui să-ţi răspund? întrebă el. Dar cine
eşti dumneata?
— Un om care riscă mult făcând ceea ce face.
Apoi, fixându-şi asupra doctorului privirea sa liniştită şi rece:
— Domnule, îi zise dânsul, în lumea asta, după Dumnezeu, justiţia
e lucrul cel mai sfânt. Eu am parodiat justiţia. Nu sunt nici agent de
poliţie, nici judecător de instrucţie; şi cu toate acestea te-am arestat şi
acum eşti în puterea mea...
Doctorul fu cuprins de indignare.
— Dar cine eşti, mizerabile? strigă dânsul.
— Sunt un om care vrea să reînvie trecutul, să răzbune injurii, să
pedepsească crime, răspunse Avatar cu o linişte aproape solemnă.
Atunci doctorul Vicenţiu îşi înălţă capul şi răspunse cu mândrie:
— Când cineva vrea să înceapă o operă de reformare a moravurilor
nu violează legea cum ai violat-o dumneata; nu pătrunde într-o casă
străină, noaptea, cu un mandat fals; nu-şi ia fără nici un drept
atribuţiile unui comisar sau ale unui inspector de poliţie. N-am nimic
de vorbit cu dumneata: nu-ţi voi răspunde nimic. Lasă-mă să plec.
Şi doctorul Vicenţiu făcu un pas spre uşă. Dar maiorul scoase un
revolver din buzunar, îi aţinu calea şi privindu-l drept în faţă, vorbi:
— Domnule, după cum e adevărat că altădată mă numeam
142
Rocambole, că la ocnă mi se zicea O sută şaptesprezece şi că acum mă

numesc maiorul Avatar, îţi jur că te voi ucide ca pe un câine, fără nici
un pic de milă, dacă nu mă vei asculta în linişte şi nu mi te vei
supune.
La auzul cuvântului ocnă, doctorul tresări.
— Ai fost la ocnă, dumneata? întrebă el.
— Da, aveam acolo numărul O sută şaptesprezece.
— Şi îndrăzneşti... mizerabile...
— Doctore, zise maiorul cu cea mai mare linişte, unii oameni sunt
trimişi la ocnă pentru furturi, alţii pentru asasinate. Alţii pentru
otrăvire...
Doctorul păli.
— Taci! zise el. Taci!
— Voi tăcea îndată ce ne vom putea înţelege.
— Ce voieşti de la mine?
— Doctore, voiesc să-mi faci o spovedanie completă.
— Eu nu mă pot spovedi decât în faţa lui Dumnezeu...
— Ba şi în faţa justiţiei, doctore.
— Dumneata nu reprezinţi nici pe Dumnezeu, nici justiţia!
— Nu, zise maiorul Avatar. Ai dreptate. Nu sunt judecătorul care
condamnă în mod legal, nici Providenţa care loveşte pe vinovaţi; dar
poate că sunt instrumentul lui Dumnezeu. Ţi-am spus-o şi ţi-o repet:
eu am fost la ocnă. Şi te rog să crezi că nu mi-e teamă să mă întorc
acolo. Dacă nu obţin de la dumneata ceea ce voiesc, te voi ucide... fără
milă, fără îndurare...
— Şi ce vrei de la mine?... vrei poate bani? exclamă doctorul cu
dispreţ.
Maiorul ridică din umeri.
— Dacă aş fi fost un tâlhar ordinar, zise el, te-aş fi prădat la
dumneata. Şi apoi ştiu bine că dumneata nici nu eşti bogat, de vreme
ce dai săracilor tot ce câştigi.
— Dar atunci ce vrei de la mine?
— Să vorbim serios şi pe faţă, fără să căutăm a ne înşela unul pe
altul.
Revolverul maiorului şi titlul său de fost ocnaş puseseră pe gânduri
pe doctorul Vicenţiu.
Vedea bine că era în mâna acelui om şi că trebuia să se supună.
— Fie, domnule, zise el, te ascult.
— Doctore, începu maiorul, nu e bine să vorbească cineva cu glas
tare toată noaptea. Când a făptuit o crimă nu trebuie s-o strige cu glas
tare, de la miezul nopţii şi până în zorii zilei.
143
— Ah! exclamă doctorul, aşadar dumneata eşti convins că eu am

făptuit o crimă?
— Fără îndoială că sunt convins; şi chiar dacă n-aş fi fost pe deplin
încredinţat, acţiunea dumitale de mai adineauri când ai încercat să te
otrăveşti cu fumul unui baston de ceară, m-a făcut să nu mai am nici o
îndoială.
Doctorul rămase tăcut.
— Ai otrăvit, continuă maiorul, ai otrăvit o femeie care abia
împlinise treizeci de ani, o femeie frumoasă, bogată...
— Domnule!
— O femeie care se numea baroneasa Miller, continuă maiorul
Avatar.
— Dumneata ştii numele ei?...
— Eu ştiu totul; şi cu toate astea nu fac parte din aparatul
poliţienesc; lucrez pe cont propriu.
— Dar ce vrei de la mine? repetă doctorul pentru a treia oară.
— Vei vedea îndată.
Şi cu un gest imperios, O sută şaptesprezece arătă doctorului un
scaun.
Apoi continuă:
— Cu douăzeci şi patru de ore înaintea făptuirii crimei, nici n-o
cunoşteai pe baroneasa Miller, nici nu auziseşi vorbindu-se despre
dânsa. Nu erai călăuzit nici de ură, nici de lăcomie... Ai otrăvit-o
pentru că ţi s-a numărat suma de zece mii de franci.
Toate aceste amănunte erau aşa de adevărate, aşa de exacte, încât
doctorul îşi prinse capul între palme şi murmură:
— De ce mă mai torturezi atâta?... Mai bine dă-mă pe mâna
justiţiei.
— N-a sosit încă momentul, urmă maiorul. Un om care face ceea ce
am îndrăznit eu să fac, un om care se substituie agenţilor poliţieneşti
şi Providenţei, trebuie să aibă planuri mai complicate. Înţelegi ce
vreau?... Va trebui să-mi dai pe mână pe complicele dumitale, sau mat
bine zis pe complicii dumitale, căci sunt doi.
— Oh!... dar dumneata ştii totul!... exclamă doctorul îngrozit.
— Ascultă-mă bine, urmă maiorul Avatar. Morţii nu mai învie
niciodată. Sunt zece ani de când sărmana baroneasă Miller zace în
mormânt. Justiţia e cu totul străină de crima dumitale şi poate că
Dumnezeu însuşi îţi va acorda iertarea, căci în tot timpul acestor zece
ani n-ai încetat nici o singură clipă de a-l ruga cu ardoare. Şi rugile
care le-ai înălţat spre dânsul sunt acelea care îl mişcă aproape
întotdeauna; caritatea şi munca. Dar complicii dumitale, aceia care ţi-
144
au speculat tinereţea, ambiţia şi mizeria, aceia care au făcut dintr-un

tânăr cinstit, dintr-un savant pasionat de adevăr, dintr-un cercetător
înfocat un criminal de rând, aceia care te-au făcut instrumentul
lăcomiei lor şi ucigaşul surorii lor trebuie pedepsiţi.
— Sora lor!? exclamă doctorul, înspăimântat.
— Da, răspunse maiorul, era sora lor.
— Oh! mizerabil ce sunt.
— Şi sora aceasta era mamă, urmă maiorul; lovind-o pe dânsa, ai
lăsat orfane pe trotuarele Parisului două copiliţe fără nici o vină...
Doctorul îl privea cu ochii rătăciţi, sălbatici.
Maiorul continuă:
— Acum alege: sau voi chema îndată un agent de poliţie şi te voi da
pe mâna lui, chiar dacă prin aceasta mi-aş face şi mie rău, sau vei
deveni sclavul meu şi mă vei ajuta să pedepsesc pe adevăraţii
vinovaţi...
Maiorul nici n-avusese timpul să sfârşească, că doctorul căzu în
genunchi.
— O, Dumnezeule, murmură el, iartă-mă! Dacă nu-mi pot repara
crima, dacă nu-mi stă în putinţă să redau o mamă copiilor ei, cel puţin
de acum înainte toată munca, toată viaţa mea nu va mai fi decât
pentru aceşti copii...
Maiorul îi apucă braţul.
— Aşa te vreau, zise el. Căinţa dumitale mă asigură că îmi vei fi un
ajutor puternic.
— Oh! exclamă doctorul; voi munci zi şi noapte pentru bietele
orfane.
— Trebuie mai mult decât atât, doctore.
— Ce trebuie să fac? întrebă cu vioiciune omul acela cu părul albit
înainte de vreme, în timp ce faţa păru că i se luminează.
— Trebuie să mă ajuţi să le redau averea, averea aceea care le-a fost
furată!
Doctorul îşi înălţă capul.
— Ai dreptate, zise el; şi de acum sunt al dumitale cu trup şi suflet.
Ce trebuie să fac?
— Îţi voi spune asta mai târziu.
Şi maiorul se sculă şi puse revolverul într-un colţ; arma aceasta nu-
i mai era acum de nici un folos.
— Doctore, adăugă dânsul, întoarce-te la bolnavii dumitale...
— Cum? întrebă doctorul uimit, mă laşi liber?
— Da, răspunse maiorul; cred în căinţa şi în sinceritatea dumitale;
sunt sigur că mă vei servi.
145
— Ţi-o jur pe mormântul victimei mele, pe mormântul acelei

nenorocite femei a cărei fantomă îmi amărăşte zilele şi-mi răpeşte
somnul, murmură doctorul, cu vocea înăbuşită.
— Te cred, de aceea te şi las liber să pleci.
— Aşadar, n-ai nevoie de mine?
— Astăzi nu. Dar mâine...
— Ah!
— Îţi voi scrie câteva cuvinte şi-ţi voi da o întâlnire... Milon! strigă
maiorul, ridicându-se.
Colosul stătuse respectuos în antecameră.
— Du-te de caută o trăsură pentru domnul, ordonă stăpânul...
— Cum, exclamă Milon uimit, îl laşi să plece?
— Du-te! repetă maiorul, cu vocea imperioasă.
Milon se supuse.
După zece minute, un om care cu o oră mai înainte îşi văzuse capul
aproape de eşafod, ieşea din vila Said, liber şi uşurat de o greutate
enormă.
Atunci maiorul zise lui Milon:
— Acum, ne trebuie milionul copiliţelor. Vino!...
Capitolul XIX
Parisul e şi oraşul minunilor; oraşul în care toate se improvizează ca

în vis, ca în miturile antice.
Pe la orele nouă dimineaţa, o trăsură se oprise în strada Grenelle, la
poarta casei în care era ascunsă comoara.
Doi oameni coborâră dintr-însa: maiorul Avatar şi Milon.
Deasupra porţii erau mai multe placarde cu bilete de închiriat.
— Domnul e vărul meu şi soseşte din provincie; caută un
apartament modest din cartierul acesta. Ce aveţi de închiriat?
— Subsolul şi etajul al doilea, răspunse portarul.
Maiorul surâse.
— O fi şi vreo pivniţă?
— Ar fi bună, îşi dădu cu părerea Milon, care adăugă că va primi în
curând din provincie un transport de vinuri.
Apoi, înălţându-şi capul cu mândrie, Milon preciză:
— Aşa cum mă vezi, sunt proprietarul uneia dintre cele mai
frumoase vii ale Franţei.
La auzul cuvântului de proprietar, portarul se sculă cu respect şi
răspunse:
146
— Sunt cinci sau şase pivniţe libere; domnul va putea să aleagă pe

aceea care-i va plăcea mai mult.
— Să vedem mai întâi apartamentul, zise maiorul, care se temea ca
Milon să nu se trădeze. Ce preţ are subsolul?
— O mie şase sute de franci.
O sută şaptesprezece şi Milon vizitară apartamentul, îl găsiră pe
plac şi declarară că voiau să intre în posesia lui îndată.
— Să vedem şi pivniţele, repetă Milon.
Portarul luă o lanternă şi coborâră toţi trei.
Ajunşi în subteran, Milon îşi adună amintirile şi căută să se
orienteze.
Cavoul era la stânga; portarul părea că vrea să apuce spre dreapta.
— Dar pe aici? întrebă Milon.
— Pe aici, dacă doriţi, răspunse portarul, sunt trei despărţituri una
lângă alta.
În una din cele trei despărţituri era şi faimosul cavou cu caseta.
Milon păru că stă la îndoială între două dintre cele trei
compartimente.
— Vere, zise maiorul, ştii ce?... Ia-le pe amândouă.
— Va fi cu două sute de franci mai mult, zise portarul.
— Totuna mi-e, răspunse Milon; le iau pe amândouă.
Pentru a activa mersul lucrurilor, maiorul scoase din buzunar o
hârtie de cinci sute de franci şi, întinzându-i portarului, zise:
— N-avem multă vreme de pierdut. Ţi-am dat un termen înainte; cât
trece mai mult va fi pentru dumneata.
Rămâneau o sută de franci pentru portar.
Bietul om, uimit de atâta dărnicie, răspunse că proprietarul aproba
totdeauna închirierile pe care le făcea el şi că domnii pot să se mute
când vor voi.
Peste două ore un tapiţer se prezentă, luă măsurile necesare şi în
aceeaşi seară domnul Joseph Baudoin, proprietar se instală în noua sa
locuinţă.
Nu erau încă transperante la ferestre, nici covoare pe jos, dar
principalele mobile erau aranjate.
Maiorul Avatar venise să vadă cum mergeau cu instalarea.
Într-un geamantan pe care Milon îl adusese însuşi cu trăsura erau
faimoasele instrumente de care Milon, cu atâta naivitate, voise să se
servească cu o noapte înainte.
Casa din strada Grenelle era cât se poate de liniştită.
Portarul se culca la orele unsprezece.
La miezul nopţii toate luminile erau stinse.
147
Milon şi O sută şaptesprezece aşteptară până la această oră, apoi

coborâră, fără zgomot şi fără lumină.
Fostul Valet de cupă, omul cu nume şi feţe multiple, era dotat de la
natură cu o bizară facultate: vedea prin întuneric tot aşa de bine ca şi o
pisică. El luă braţul lui Milon şi-l călăuzi; trecură prin dreptul lojei
portarului, fără să facă cel mai mic zgomot.
Apoi, amândoi coborâră în pivniţă.
Milon zise încetişor tovarăşului său:
— Am observat bine zidurile, sunt neatinse.
Odată ajuns în pivniţă, maiorul scoase o lumânare din buzunar şi o
aprinse.
Inima lui Milon bătea să-i spargă pieptul.
— Da!.. aici ascunsese cu zece ani înainte averea bietelor orfane.
Maiorul puse lumânarea jos şi zise:
— Să vedem!... Orientează-te... Unde este piatra?
Milon se aşeză lângă uşă şi începu să numere cu atenţie pietrele.
Când ajunse la cea de-a şasea se opri, stătu o clipă la îndoială, apoi,
cu un gest sigur, zise:
— Acesta este!...
Şi voi să înceapă lucrul.
Dar maiorul îi apucă braţul şi-l opri.
— Dragul meu, zise el, dacă vei face zgomot, vei deştepta portarul
din somn; şi, cu toate că eşti chiriaşul pivniţei, n-ai dreptul să strici
zidurile.
— Cu toate acestea, zise Milon, mi se pare că alt mijloc n-avem...
— Eu cunosc un om, răspunse maiorul surâzând, care a găurit un
zid cu o simplă pilă, fără să facă cel mai mic zgomot. Şi omul acela
sunt eu. Dă-mi instrumentele şi luminează-mă.
Şi cu răbdare, maiorul începu să desfacă puţin câte puţin cimentul
care lega pietrele între ele.
Inima lui Milon bătea cu putere. Era incapabil să pronunţe un
singur cuvânt.
— Stăpâne, zise el în cele din urmă, dominându-şi emoţia, am găsit
ucigaşii doamnei; vom avea acum şi caseta; când vom începe
cercetările pentru a regăsi copiliţele?
— Mâine, răspunse O sută şaptesprezece.
Şi-şi văzu de lucru înainte.
După ce piatra fu desprinsă, trebuia scoasă binişor de la locul ei.
Cu operaţia aceasta se însărcina Milon.
Piatra fu trasă puţin câte puţin, până când colosul putu s-o apuce
în braţe. Atunci îşi încorda genunchii, o luă binişor şi o lăsă la pământ
148
fără cel mai mic zgomot.

Piatra avea o greutate de mai bine de două sute de kilograme.
Atunci Milon se repezi şi-şi introduse braţul în deschidere.
— E aici! exclamă el, înăbuşindu-şi un strigăt de bucurie.
— Taci, zise maiorul, care era la rându-i uşor emoţionat.
Milon scoase din ascunzătoare o casetă mică de fier.
— Dar, zise maiorul, mi se pare că în casetă aceasta nu poate
încăpea un milion...
— În aur nu, dar în hârtii, da. Şi presupun că hârtiile au mereu
aceeaşi valoare.
— Mai ales biletele de bancă, zise maiorul.
— La ce te gândeşti, stăpâne ? întrebă Milon.
— Mă gândesc, răspunse O sută şaptesprezece, că altădată mă
numeam Rocambole şi că pe atunci dacă ai fi fost singur cu mine în
condiţiile acestea şi dacă am fi avut un milion în mâinile noastre, te-aş
fi ucis cu cea mai mare nepăsare, cu cea mai mare linişte, pentru ca să
rămân eu singur stăpân pe milion.
Milon tresări.
— Oh! stăpâne... zise el, sunt banii copiliţelor!
— Dar acum, zise Rocambole, căci îşi reluase numele acesta teribil,
sunt virtuos şi n-ai de ce te teme... Vino!.. Să plecăm de aici!...
— Dar unde ne ducem acum? întrebă Milon neliniştit.
— În casă, pentru a vedea dacă caseta este intactă.
— Cândva aveam şi cheia de la casetă, zise colosul.
— Şi ai pierdut-o?
— Mi-au luat-o la ocnă.
— Ei bine, vom strica broasca... Mă pricep eu bine la de-alde astea...
Nu sunt oare eu Rocambole?... sfârşi maiorul surâzând.
Şi ieşiră amândoi din pivniţă, ducând caseta cu ei.
Capitolul XX
Domnul Agénor de Morlux era legănat de cea mai dulce speranţă în

ziua în care tatăl său îşi fracturase piciorul...
Scrisoarea Antoinettei, aceea în care tânăra fată îi spunea: „Nu
pleca, am nevoie de dumneata”, era prima victorie din campania
amoroasă pe care o întreprinsese.
Ziua i se păru lungă, de la opt dimineaţa până la patru după prânz.
De aici înainte orele i se păreau nesfârşite.
Pentru a mai ucide timpul până la orele opt, se duse să cineze la
149
„Café-Anglais”, unde spera să-l întâlnească şi pe domnul Oscar de

Marigny.
Agénor simţea nevoia de a împărtăşi şi prietenului său acest succes.
Dar, şi pentru lăudăroşi, ca şi pentru restul muritorilor, sunt unele
fatalităţi.
În ziua aceea domnul Oscar de Marigny cina în altă parte.
Agénor îşi oferi o cină bogată, suculentă, pe care o stropi cu o sticlă
de vin Chateau-Lafitte, fumă câteva ţigări de cea mai bună calitate, mai
rătăci vreo oră de-a lungul bulevardului şi, în cele din urmă, la orele
opt fără un sfert era la poarta doamnei Raynaud.
Portarul, care-l văzu trecând, îi surâse cu înţeles:
— Doamnele vă aşteaptă, îi zise el.
Urcând treptele, Agénor îşi spunea:
— E o afacere dinainte hotărâtă. Cred că mâine voi putea să mă duc
la un tapiţer pentru a comanda mobilierul Antoinettei.
Mama Philippe rămăsese sus, vrând să deschidă ea însăşi uşa
nobilului vizitator.
În salonaşul care servea în acelaşi timp şi de cameră de lucru
Antoinettei, doamna Raynaud stătea lungită într-un fotoliu, lângă
cămin.
Tânăra fată se afla lângă fereastră, la o măsuţă şi lucra la o
broderie.
O singură lampă lumina întreaga încăpere, care avea o înfăţişare
destul de plăcută, s-ar putea zice chiar cochetă.
Agénor observă toate acestea dintr-o aruncătură de ochi.
Se aştepta să găsească multă mizerie.
Doamna Raynaud era femeie bine crescută, care frecventase,
altădată, înalta societate.
Primirea demnă pe care i-o făcuse bătrâna institutoare îi încurcă
puţin planurile tânărului bulevardist al Parisului.
Antoinette se sculase cu o simplitate atât de demnă şi întinsese
mâna domnului Agénor cu atâta nobleţe, încât tulburarea tânărului
crescu şi mai mult.
Cu toate că în teorie îi plăcea să se numească „copil blazat”, Agénor
avea un fond de timiditate natural, care nu dispăruse încă şi pe care în
zadar încerca să-l ascundă sub masca aroganţei.
Liniştea şi simplitatea Antoinettei îl uimeau.
— Domnule, îi zise frumoasa fată, după ce schimbaseră mai întâi
câteva cuvinte banale, te-ai arătat aşa de bun, aşa de generos cu mine,
încât nu mai stau deloc la îndoială şi-ţi deschid inima ca unui prieten
bun. După cum ţi-am scris, am o soră şi amândouă suntem orfane.
150
Până azi dimineaţă nu ştiam numele familiei noastre şi nici acum nu

ştiu încă unele lucruri. Îmi amintesc numai că mama noastră era,
dintr-o familie bună, că purta un titlu şi că avea avere; mai ştiu că un
servitor al nostru, pe care eu şi sora mea îl iubeam din tot sufletul, atât
era de bun şi de devotat, zace şi acum în închisoare, victimă a vreunei
persecuţii pe care n-o cunosc. Ce s-a făcut cu averea mamei mele?
Avere care trebuia să fi fost foarte mare judecând după amintirile din
copilăria mea. Niciodată n-am ştiut-o... Dar e cu neputinţă ca averea
aceasta să nu se poată regăsi! E cu neputinţă ca un nenorocit să sufere
de pe urma unei crime pe care n-a săvârşit-o! Din nenorocire,
domnule, două sărmane orfane ca noi nu pot avea multă trecere în
lumea asta pentru a afla ce s-a întâmplat. Dumneata mi-ai ieşit în cale.
Vrei să fii prietenul nostru şi să te interesezi de nenorocitul acela care
zace în închisoare?
Cuvintele Antoinettei exprimau atâta sinceritate şi nobleţe, atâta
simplitate şi încredere, încât Agénor se înroşi şi-i fu ruşine de planurile
necinstite pe care le avea.
Doamna Raynaud nu-şi părăsise deloc fotoliul, nici Antoinette
lucrul la broderie.
Nici un cuvânt de dragoste nu fu pronunţat.
Agénor era ca fascinat şi tot curajul, toată îndrăzneala sa de
cuceritor dispăruseră.
— Domnişoară, zise el, tatăl meu, baronul de Morlux, e un om
puternic; are legături cu persoanele cele mai înalte şi, desigur, cu
ajutorul său, voi putea să scoatem adevărul la lumină şi să eliberăm
din închisoare pe nenorocitul acela de care vă interesaţi.
Apoi, cu oarecare emoţie, adăugă:
— Cât despre averea dumitale, domnişoară, îţi jur că-ţi va fi
înapoiată, chiar dacă acela care te-a despuiat de ea ar fi rege.
— Ai o inimă nobilă, zise ea; îţi mulţumesc din tot sufletul pentru
bunăvoinţa pe care mi-o arăţi.
Tânăra fată îi întinse mâna pentru a doua oară.
Agénor înţelese că trebuia să se retragă; dar, cu umilinţă, cu respect
îşi ceru voie de a reveni a doua zi.
Antoinette nu putu să se împotrivească.
Aşadar, Agénor plecă încântat şi alergă de-a dreptul la club, cu
speranţa că se va întâlni, în sfârşit, cu amicul său domnul Oscar de
Marigny.
Aşa e făcut omul, totdeauna are nevoie de un confident.
Domnul Oscar de Marigny sosise cu câteva minute mai înainte.
— Ei bine, îi zise el, întâmpinându-l, unde ai ajuns cu mica ta
151
intrigă de amor?
— Ah! drace, răspunse Agénor; asaltul va fi mult mai greu decât
credeam eu la început. Fetiţa aceea îşi ia într-adevăr aerele unei
ducese....
— Dacă o iubeşti, de ce nu te căsătoreşti cu dânsa?
— Ah!
— Aşadar te-ai gândit la asta?
— Desigur.
— Agénor, dragul meu amic, zise domnul de Marigny, ştiam eu bine
că tu nu eşti vicios decât în aparenţă. Te arăţi plin de răutate... dar în
realitate eşti ca un copil...
— Aşa crezi?...
— Fără îndoială... Şi de ce ar fi altfel? Întâlneşti în calea ta o fată
tânără, drăguţă, virtuoasă, bine crescută. Atâta doar că biata fată e
săracă, dar tu eşti destul de bogat şi pentru doi... Nu-i aşa că e foarte
natural s-o iei, de soţie?
— Dragul meu Oscar, răspunse Agénor, mi se pare că vorbeşti
aiurea.
— Cum?... Nu sunt acestea gândurile tale?
— Nicidecum, dragul meu.
— Aşadar nu te gândeşti s-o iei în căsătorie, cum îmi spuneai
odinioară?
— Ba da... mă gândesc...
— Eu nu mă prea pricep la dezlegatul enigmelor, dragul meu
Agénor, de aceea ai face bine să te explici.
— E foarte simplu.
— Ah! să vedem!
— Mititica e săracă, dar poate să devină foarte lesne bogată...
înţelegi tu?
— Cum?... în ce mod să devină bogată?
— Oh!... într-un mod foarte simplu... Regăsind averea mamei sale,
care i-a fost răpită... căci, trebuie să-ţi spun, mama fetei era bogată,
era baroneasă şi poseda o avere considerabilă...
— Mi-e milă de tine, răspunse Oscar de Marigny; eşti într-adevăr
omul secolului.
Oscar de Marigny n-avu timp să-şi completeze gândul asupra,
obiceiurilor timpului, căci un membru al cercului se apropie
înspăimântat de Agénor.
— Dragul meu, îi zise el, nu ştii ce i s-a întâmplat tatălui dumitale!
Şi-a fracturat piciorul.
— Dar unde?... Când?... întrebă Agénor emoţionat.
152
— Pe când ieşea de la club, acum o oră.

Agénor se repezi afară, se urcă în trăsura domnului Oscar de
Marigny şi alergă în strada Universităţii.
În clipa aceea din palat tocmai ieşise doctorul Vicenţiu.
Agénor îl găsi pe tatăl său slăbit, ca după o lungă suferinţă, cu faţa
de o paliditate extremă.
Văzându-şi copilul, accidentatul, căută să-şi înăbuşe durerea şi să
înlăture neliniştea care îl zguduia de câteva minute.
— Nu fi îngrijorat, copilul meu, zise el, e o simplă fractură. Până
într-o lună voi fi în picioare ca să pot pleca...
— Să pleci! exclamă Agénor, mirat.
— Da, răspunse baronul, vreau să fac o călătorie mai lungă. Parisul
mă oboseşte...
Domnul de Morlux îşi privea copilul şi atunci, pentru întâia oară,
simţi bine ce legătură puternică exista între ei.
— Dacă nu mă înşel, trebuie să împlineşti în curând douăzeci şi
şase de ani.
— Peste două luni, tată.
— Ar trebui să te căsătoreşti.
Agénor tresări.
— Ah! pe onoarea mea, tată, exclamă el, tocmai la asta mă gândesc
şi eu de câteva zile. Sunt înamorat.
— De cine?... întrebă tatăl, încercând să surâdă.
— De o fată tânăra, frumoasă, spirituală, cinstită...
— Şi săracă!... zise domnul de Morlux; dacă pe lângă atâtea calităţi
ar mai fi şi bogată, ar fi într-adevăr prea mult...
— Ah!... cine ştie?... zise Agénor.
— E bogată?
— Nu, dar poate deveni bogată.
— Cum asta?
— E o sărmană orfană, a cărei avere a fost furată, şi eu mi-am pus
în gând să-l descopăr pe răpitor şi să redau averea fetei.
Domnul de Morlux se ridică în sus şi se simţi puţin tulburat.
— Da, tată, reluă Agénor. Sunt două surori, două orfane... Mama
lor, baroneasa Miller...
Domnul de Morlux scoase un ţipăt teribil şi căzu fără forţă pe spate,
spre cea mai mare uimire a fiului său.
Capitolul XXI
153
Domnul baron de Morlux era un om inteligent, dar un spirit cât se

poate de slab.
Oamenii care nu cred în Dumnezeu, cred de obicei în alte lucruri: în
mediumuri, în mese care se învârtesc şi în tot soiul de spirite. Nimeni
nu poate fi mai superstiţios decât un filozof.
Cu douăzeci de ani înainte, domnul de Morlux călcase totul în
picioare; mersese pe calea crimei, cu capul sus, fără să privească
înapoi, fără să tremure, fără remuşcare.
După moartea acelei surori, pe care nimeni n-o cunoştea la Paris, el
împreună cu fratele său, intraseră în posesia moştenirii fără să se mai
îngrijească de copiii baronesei. E în privinţa aceasta un mister pe care
îl vom explica mai târziu.
Baronul îşi pierduse soţia aproape îndată după acest eveniment, şi
acea întâmplare dureroasă abia dacă-i întunecase fruntea timp de
câteva zile.
Avea un singur copil; îl internă într-un colegiu şi se îngriji foarte
puţin de el. La optsprezece ani îl emancipase. Cu cea mai mare
indiferenţă, îl pusese în stăpânirea averii ce i se cuvenea de drept.
Nici o umbră de răzbunare nu-i tulburase viaţa.
Traiul uşor pe care îl ducea îl absorbi aşa de mult, încât remuşcarea
nu mai găsise nici un locşor în sufletul său.
Norocul îl urmărise toată viaţa.
Căpătase mai multe moşteniri; fusese iubit de o femeie pe care
Parisul întreg o adorase.
Ţinea cai de curse şi luase premii însemnate pe hipodromurile lumii
întregi.
Adeseori îi auzeai spunând:
— Omul se naşte fericit sau nenorocit. Orice ar face nu-şi poate
schimba destinul. Eu m-am născut fericit; steaua mea nu mă va părăsi
niciodată.
Dar iată deodată, numai în spaţiul a câtorva ore, nenorocirea se
abătuse asupra sa.
Îşi frânsese piciorul, se întâmplase ca medicul care fusese chemat
să-l îngrijească să fie tocmai instrumentul crimei sale de odinioară. În
fine, fiul său venea să-i spună: „Sunt înamorat de o fată a cărei avere a
fost furată şi fata aceasta se numeşte domnişoara Miller”.
Era destul pentru ca să-şi piardă capul.
Căzuse pe spate, cu mâinile zbârcite, cu ochii înfriguraţi.
— Ce ai, tată? strigă Agénor, înspăimântat.
Baronul avu o ultimă licărire de prezenţă de spirit.
— Mă doare piciorul! zise el.
154
Agénor chemă servitorii în ajutor.

Domnul de Morlux delira de acum.
Pronunţa cuvinte fără nici un înţeles, privea fix înaintea sa, ca şi
cum ar fi fost chinuit de o viziune. Starea aceasta continuă până în
ziuă.
Agénor stătea mereu lângă patul tatălui său.
În zorii zilei, un servitor se duse după medicul care-l îngrijea de
obicei pe domnul de Morlux.
Când i se spuse că doctorul Vicenţiu era acela care făcuse
pansamentul, medicul se înclină.
Apoi pretinse că starea în care se găsea baronul era rezultatul
durerii fizice şi că nu era nimic grav.
Prescrise un calmant şi se retrase.
În cele din urmă, Agénor adormise într-un fotoliu, la căpătâiul
tatălui său.
Dar acesta se deşteptă peste puţin timp.
Când Agénor deschise ochii, baronul era mai liniştit.
Ziua făcuse să piară fantomele, şi domnul de Morlux îşi regăsise
toată prezenţa de spirit; se temea ca nu cumva în timpul delirului său
să fi scăpat vreo vorbă compromiţătoare în privinţa doamnei baronese
Miller.
— Dragul meu Agénor, zise el, te-am speriat astă noapte, nu-i aşa?
— Da, tată. Pronunţai cuvinte fără nici un înţeles.
— Dar ce s-a întâmplat?... Ce spuneam eu? Ce mi-ai spus tu?
— Îţi vorbeam despre proiectele mele de căsătorie, zise Agénor.
— Ah! e adevărat. Şi cu cine vrei să te căsătoreşti?
— Cu o tânăra fată, numită Antoinette Miller.
De astă dată domnul de Morlux rămase nepăsător.
— Ah! foarte bine, zise el. Dar o iubeşti?
— Da, tată. Dar... chiar în clipa în care am pronunţat numele fetei,
ţi-ai pierdut cunoştinţa.
— Da?
— Un moment am crezut că numele acesta îţi este cunoscut, tată.
— Nicidecum, răspunse domnul de Morlux cu cea mai mare linişte;
afurisitul ăsta de picior mi-a făcut festa.
Apoi, după un moment de tăcere:
— Şi-mi spuneai că acea tânără fată a fost jefuită de moştenirea
mamei sale?...
— Da, tată.
— De către cine?
— Antoinette nu ştie lucrul acesta, dar Milon trebuie să-l ştie.
155
La auzul acestui nume domnul de Morlux se îngălbeni, dar Agénor

nu băgă de seamă şi continuă:
— Trebuie să-ţi spun, tată, că mama acestor domnişoare avea un
servitor, bătrân, foarte devotat, care a fost aruncat în închisoare pentru
o crimă de care nu se făcuse vinovat.
— Haida, de! zise baronul cu neîncredere. Nu e trimis nimeni la
închisoare fără să fie vinovat.
— Şi cu toate acestea se pare că Milon e nevinovat.
— De unde ştii lucrul acesta?
— Antoinette mi-a spus-o, şi eu o cred, tată.
Domnul de Morlux se sili să surâdă.
— Aşadar, zise el, omul acela e la ocnă?
— Da, şi voi avea nevoie de sprijinul dumitale, tată.
— Pentru ce?
— Pentru ca să-l scoatem pe Milon din închisoare şi să redăm
Antoinettei averea mamei sale.
— Vom vedea... vom vedea... zise baronul. Ah!... sufăr nişte dureri
oribile.
— Iartă-mă, tată, zise Agénor, că am venit să-ţi vorbesc de
asemenea lucruri, astăzi, când eşti pe patul durerii... Aş fi făcut mai
bine să vorbesc unchiului meu, vicontelui.
Domnul de Morlux tresări din nou.
— Ah! da, zise el, asta e o idee, unchiul tău e un om serios. Are
relaţii întinse, cunoaşte multă lume. Ai dreptate, trebuie să vorbeşti
unchiului tău; sau mai bine... îi voi vorbi eu însumi... Vrei să-i scriu eu
câteva cuvinte şi să-l rog să vină pe la noi?
— Eşti prea bun, tată, exclamă Agénor, emoţionat.
Şi, în acelaşi timp, trase o măsuţă lângă patul bolnavului.
Domnul de Morlux scrise:
„Dragul meu frate.

Mi s-a întâmplat un accident astă noapte. Mi-am fracturat un picior.
Din această cauză nu pot veni pe la tine, şi cu toate acestea trebuie să
ne vedem fără întârziere.”
Puse scrisoarea în plic şi scrise adresa:
Domnului viconte de Morlux, strada Pépinière.
— Ia o trăsură, zise baronul fiului său, şi du-i tu însuţi scrisoarea.

E încă dimineaţă şi unchiul tău trebuie să fie acasă.
Agénor luă scrisoarea, dar când se pregătea să plece, tatăl său îl
chemă înapoi.
156
— Dacă vrei ca treaba să meargă bine, îi zise el, să nu vorbeşti

nimănui nici despre planurile tale, nici despre domnişoara Miller, nici
despre omul acela...
— Milon.
— Milon, fie. Du-te, copilul meu, şi vino să mă vezi, peste zi, sfârşi
baronul, întinzând mâna lui Agénor.
Acesta plecă, şi fu atât de stăruitor, încât, peste o oră, domnul
viconte de Morlux sosea la fratele său, în strada Universităţii.
Vicontele de Morlux era cu şase ani mai mare decât baronul.
Era un bătrân mic de statură, cu buzele uscate, cu ochii reci, cu
faţa palidă.
Avea vocea ascuţită, severă, muşcătoare.
— Ce s-a întâmplat, Philippe? întrebă el, intrând.
— Ah! sărmanul meu Carol! zise baronul, făcându-i semn să închidă
bine uşa, suntem pierduţi!
— Ce fel de vorbă e asta? întrebă vicontele cu cea mai mare linişte.
— Ora pedepsei a sosit!
Domnul Carol de Morlux îşi păstră mereu liniştea dispreţuitoare.
— După câte ştiu, zise el, ţi-ai rupt un picior?
— Da.
— Şi ai căzut în delir?...
— Da. Ştii însă cine era medicul care mi-a bandajat piciorul? Era
studentul din strada...
— E o coincidenţă doar, răspunse Carol, fără să se tulbure. Şi te-a
recunoscut?
— Da... Şi m-a sfătuit să mă căiesc.
Carol ridică din umeri; pe buzele sale mici şi uscate flutură un
surâs sarcastic.
Baronul continuă:
— Oh! şi nu e numai atât... Agénor, fiul meu, e înamorat de o fată...
— Ah! exclamă vicontele, cu o uşoară tresărire. Şi ce-i cu asta?
— Acea fată se numeşte Antoinette Miller... înţelegi acum?
Carol încruntă din sprâncene.
— Şi altceva?
— Fata îşi ştie numele... şi mai ştie încă că de pe urma mamei ei a
rămas o avere mare, care i-a fost răpită.
— Numai atât? murmură vicontele de Morlux cu un surâs amar.
— Ea mai ştie că Milon e la ocnă, iar Agénor a venit să mă roage să-l
scot de acolo... înţelegi acum? întrebă baronul cu vocea tremurătoare.
— Înţeleg mai cu seamă un lucru, răspunse Carol cu răceală,
înţeleg că fiul dumitale, Agénor, e un mare dobitoc de vreme ce a venit
157
să-ţi spună ceea ce ţi-a spus.

Şi domnul viconte Carol de Morlux începu să râdă sarcastic şi
adăugă:
— N-ar fi putut altcineva să se arunce mai de-a dreptul în gura
lupului decât aşa...
Capitolul XXII
Credem că a sosit timpul să explicăm cum se face că Agénor de

Morlux era cu totul străin de numele domnişoarei Antoinette Miller,
cum se face că nici nu ştia măcar că tatăl său avusese o soră.
Explicaţia aceasta vom găsi-o în caseta de fier pe care am văzut-o în
mâinile maiorului Avatar şi ale lui Milon.
Milon închise uşa cu grijă şi maiorul puse nişte transperante la
fereastră de teama vreunei priviri indiscrete. După aceea Milon puse
caseta pe masă. Maiorul îi examină broasca cu cea mai mare atenţie.
— Amicul meu, zise ei lui Milon, dacă vom încerca să stricăm
broasca, ne vom pierde timpul în zadar. Dă-mi mai bine un ciocan.
— Dar, stăpâne, de ce să deschidem caseta aceasta acum?...
— Ah!... Sunt două motive puternice, dragul meu... Mai întâi trebuie
să ne convingem că milionul se găseşte într-însa intact.
— Oh!... în privinţa asta nu ne putem îndoi; dacă ar fi găsit cineva
caseta ar fi luat-o cu totul.
— Aşa cred şi eu; dar mai e şi un alt motiv mai puternic.
— Ah
— De vreme ce doamna baroneasă Miller, continuă maiorul Avatar,
a ascuns banii fiicelor sale, de vreme ce a fost nevoie de atâta mister
pentru ca banii aceştia să fie păstraţi intacţi, desigur că vreun secret
teribil apăsa asupra vieţii stăpânei tale.
— Ah!... cât despre asta nu mai încape nici o îndoială, stăpâne.
— Deci, e imposibil ca în caseta aceasta să nu mai fie nimic altceva
decât aur şi hârtii de bancă.
— Dar ce poate să mai fie încă?
— Vreo scrisoare, vreun manuscris... ştiu şi eu ce?... Ceva care să
ne indice lucruri pe care nu le cunoaştem.
— Ai dreptate, stăpâne, zise Milon.
Şi aduse ciocanul cerut.
— Acel ceva, continuă maiorul Avatar, ne va da poate putinţa de a
pedepsi mişelia celor doi fraţi asasini; căci îmi închipui că nici tu nu
socoti să ne adresăm justiţiei.
158
— Desigur, murmură Milon; aş fi trimis din nou la ocnă!...

— Mai e vorbă?...
Şi în timp ce maiorul căuta să deschidă caseta, scoţând balamalele,
Milon îl privea şi încerca să-şi adune amintirile.
— Ah! zise el, deodată, acum îmi amintesc un lucru, stăpâne. Când
am intrat în serviciul doamnei, dânsa se întorcea din Germania şi era
în doliu. Fetiţele aveau un an. Doamna luase cu chirie un hotel mobilat
şi la început vorbea numai limba germană. După ce a cumpărat însă
casa din strada Lile, mi-a adresat cuvântul în limba franceză, şi am
rămas uimit când am văzut cât de bine vorbeşte: dar cu bonele pe care
le adusese cu dânsa vorbea mereu numai nemţeşte. Într-o zi, doamna
baroneasă a plecat pe jos de acasă, pe la amiază, şi nu s-a întors decât
foarte târziu. Avea faţa scăldată în lacrimi şi am auzit-o murmurând:
— O, sărmana mea mamă!...
În timpul acesta maiorul Avatar desprinsese capacul cutiei. Atunci,
amândoi putură să-i vadă conţinutul.
La fund erau câteva rulouri de aur şi deasupra bilete de bancă.
Era un milion numai în bilete, rentă franceză şi străină.
Deasupra era un plic mare, pe care scria:
„Fiicelor mele Antoinette şi Madeleine sau acelora care vor găsi

această casetă.”
— Iată ceea ce căutam, zise maiorul Avatar, dând deoparte caseta,

ca şi cum vederea atâtor bani i-ar fi făcut rău.
Şi desfăcu plicul. Două hârtii căzură dintr-însul.
Una era o scrisoare; caracterele literelor erau fine, alungite; se
cunoştea bine că era mâna unei femei.
Scrisoarea glăsuia:
„Se va găsi în plicul acesta trista poveste a vieţii mele; se vor afla
persecuţiile pe care le-am îndurat din partea a doi mizerabili ― aşa zişii
fraţii mei ― care pizmuiesc averea mea şi a sărmanelor mele fetiţe.
Dacă scrisoarea aceasta va cădea în mâinile voastre, drăguţele mele
copile, va însemna că credinciosul meu mandatar va fi putut să scape
această mică parte a averii mele din mâinile bandiţilor care voiesc să ne
despoaie.
Dacă, din întâmplare, caseta aceasta se va rătăci şi va cădea în
mâini oneste, rog în genunchi să fie dată justiţiei franceze, care niciodată
nu lasă crimele nepedepsite.
Sofia Miller”
159
A doua hârtie era un manuscris destul de voluminos, care purta

titlul.
Povestea unei greşeli
Se puteau distinge în manuscrisul acesta două scrisuri deosebite.

Reieşea că primele pagini erau scrise cu mult înaintea celorlalte.
Paginile din urmă erau scrise de aceeaşi mână care semnase Sofia
Miller. Fără îndoială, baroneasa continuase un manuscris început de o
mână străină.
Dedesubtul titlului maiorul Avatar citi:
„Fiicei mele,
29 Octombrie 1830.
Copila mea, eu sunt mama ta şi cu toate acestea nu m-ai văzul

niciodată; şi poale că nici de acum înainte nu vei putea să mă vezi. M-am
despărţit de tine chiar în ziua în care te-ai născut; căci, vai!... tu eşti
fructul unei greşeli.
Cu toate acestea, într-o zi vei deveni femeie şi vei avea dreptul să o
acuzi pe mama ta; trebuie să ştii numele meu.
Mă numesc vicontesa de Morlux şi am astăzi treizeci şi şase de ani.
Desigur că pentru multă lume sunt o femeie bătrână, care n-ar mai fi
trebuit să se gândească decât la îndatoririle sale de soţie şi de mamă,
căci, draga mea, am un soţ şi doi fii, dintre care unul are aproape
douăzeci de ani.
Dar am fost atât de nenorocită, încât Dumnezeu îmi va ierta greşeala.
M-am căsătorit la şaisprezece ani, cu domnul Viconte de Morlux, un
om în vârstă, blazat, fără inimă, căruia niciodată nu i-a fost milă nici de
tinereţea mea, nici de candoarea mea de fată neprihănită.
Timp de optsprezece ani, omul acesta mi-a chinuit viaţa cu legături
scandaloase şi afişate. A avut sinistra îndrăzneală de a-şi aduce
metresele chiar în casă.
Am petrecut optsprezece ani plângând mereu, plecându-mi fruntea
sub jugul acelui om de fier, care ar fi fost în stare să mă ucidă dacă mi-
ar fi cunoscut greşeala.
Într-o zi, pe când eram cu faţa scăldată în lacrimi, un bărbat tânăr,
viteaz, iubitor, un om cu sufletul cavaleresc, a îngenuncheat în faţa mea.
Era tatăl tău.
Durerea mă făcuse nebună; fericirea m-a făcut să uit totul.
160
Tatăl tău, contele Z... era ataşat la ambasada Austriei.

Timp de doi ani, dragostea noastră a fost un adevărat vis. În timpul
acesta, vicontele de Morlux, cu toate că era bolnav şi peste măsură de
îmbătrânit, petrecea în Italia cu o cântăreaţă.
În lipsa lui, te-am simţit mişcându-le în pântecele meu şi m-am văzul
pierdută.
Un medic m-a salvat. Mi-a ordonat să plec la Kissingen, în Bavaria;
am plecat singură, întovărăşită numai de o cameristă, care îmi era foarte
devotată.
Fiii mei, pe care nu îndrăznesc să-i numesc fraţii tăi, erau pe atunci în
liceu.
Tatăl tău mă aştepta la Kissingen.
Într-o căsuţă mică, izolată, ascunsă, sub un nume străin, am aşteptat
naşterea ta, drăguţa mea copilă.
Ce zi de bucurie şi de remuşcări a fost ziua aceea!
Şi ce zi de doliu şi de disperare a fost ziua în care a trebuit să mă
despart de tine!
Tatăl tău te-a luat cu el ca pe o comoară şi te-a dus într-un bătrân
castel pe care îl poseda în Boemia.
Acolo vei creşte. Sofia mea adorată, acolo te vei face fată mare şi
frumoasă.
La rândul tău vei fi iubită, adorată poate.
Ah! numai de ar fi bărbatul acela, demn de atâta fericire!
Va veni o zi când vei întreba poate pe tatăl tău despre mama ta.
În perspectiva acelei zile îţi scriu rândurile acestea. Iartă-mă, copila
mea; nu mă blestema... Adio...
A la mamă dezolată
Vicontesa de Morlux”
În punctul acesta, maiorul Avatar îşi întrerupse cititul.

— Ah! zise el, acum încep să înţeleg.
— Da?... întrebă Milon cu bucurie.
— Stăpâna ta era o copilă necunoscută în familia mamei ei...
— Dar atunci, întrebă Milon, cum se face că era baroneasă?
— Prostule!... se măritase cu un baron...
— Dar averea?
— Era moştenirea de la tatăl său şi de la soţul ei.
— Ai dreptate.
Şi maiorul Avatar citi mai departe manuscrisul.
161
Capitolul XXIII
Urma o a doua scrisoare, scrisă de aceeaşi mână.

Era datată iulie 1848 şi concepută astfel:
„Copila mea,
Vicontele de Morlux e mort. Sunt văduvă. Vai!... tatăl tău e mort, de
asemenea şi ai rămas singură pe lume. Dar de acum înainte voiesc să-
mi repar greşeala şi să-ţi redau, pe mama ta. Vai!... Aceasta nu va fi, e
adevărat, pentru prea multă vreme, căci durerea m-a îmbătrânit înainte
de vreme; în schimb, fraţii tăi ie vor iubi aşa de mult!
Ah! Inima îmi creşte de bucurie când mă gândesc la cele întâmplate.
Cât timp a trăit tatăl tău aveam ştiri despre tine, de două ori în
fiecare an. N-am putut să te văd niciodată, dar ştiu bine că eşti
frumoasă.
Astăzi nu mai ştiu nimic, căci sunt doi ani de când n-am m-ai primit
nici o scrisoare de la Viena; din jurnale am aflat de moartea scumpului
meu conte Z...
Ce s-a ales de tine, drăguţa mea?
În ultima sa scrisoare, contele îmi anunţa apropiata ta căsătorie, cu
un ofiţer austriac, baronul Miller.
Poate că, astăzi eşti mamă fericită şi nu mai ai nimic de dorit în
lumea asta.
Şi, cu toate acestea, sărmana ta mamă n-ar vrea să moară fără să te
fi văzut şi să te fi îmbrăţişat măcar o singură dată.
Vreau să-mi repar greşeala, aducându-te în sânul familiei mele.
Acum nu mai eşti o copilă a întâmplării, mulţumită generozităţii
fraţilor tăi am putut să te adopt. Iată ce s-a întâmplat:
Fiul meu cel mai mare, Carol, a intrat acum opt zile în camera mea şi
îngenunchind în faţa mea mi-a zis:
„— Buna mea mamă, Philippe şi cu mine ştim că tatăl nostru te-a
făcut cea mai nenorocită dintre femei şi că prin purtarea sa a legitimai în
parte greşeala pe care ai făcut-o... Căci noi ştim totul. Dumneata ai o
fiică. Tatăl ei, contele... era unul din cei mai mari seniori unguri, a căror
avere este foarte mică, ca să nu zicem nulă. Contele a murit. Şi cine ştie?
Poate că fiica sa zace în cea mai completă mizerie. Noi însă suntem
bogaţi şi averea noastră poate fi împărţită foarte bine şi în trei părţi.
Voieşti s-o aducem şi pe sora noastră pentru, ca s-o aşezăm la masa
familiei?”
Înţelegi bine, drăguţa mea, cât de mare mi-a fost bucuria.
„— Iată ce-ţi propun, a continuat Carol. Vom pleca toţi trei la
162
Kissingen, vei scoate actul de naştere al Sofiei şi vei adopta-o printr-un

act în regulă. Niciodată nu se vor afla la Paris lucrurile acestea: dar fiica
dumitale, sora noastră, să vină ca o rudă sub acoperământul nostru şi
să-ţi îndulcească bătrâneţile. Eu sunt flăcău; Philippe şi-a pierdut
nevasta şi n-are decât un singur copil. Secretul va rămâne pentru
totdeauna între membrii familiei. Plec astă seară la Kissingen, împreună
cu Carol şi cu Philippe”...
Aici se sfârşi partea cea veche a manuscrisului; era uşor de văzut că

cele două scrisori care o compuneau erau foarte departe una de alta şi
că mai târziu fuseseră reunite în acelaşi caiet.
Acum urma scrisul baronesei Miller.
„În ziua în care am primit această a doua scrisoare a mamei mele,

scria tânăra femeie, o nenorocire crudă mă lovise.
Crescută de tatăl meu, contele Z..., fusesem adusă la Viena la vârsta
de şaptesprezece ani.
Contele Z... nu era bogat; dar ocupa la curte o poziţie foarte distinsă
şi încasa în fiecare an sume considerabile.
Trăiam deci ca o fată bogată, în mijlocul unei lumi alese şi elegante;
luam parte la toate serbările.
Un colonel de hulani, baronul Miller, mă văzu, se înamoră de mine şi-
mi ceru mâna.
Abia trecuseră şase luni de la căsătorie şi tatăl meu muri, după o
scurtă suferinţă; dar dragostea soţului meu, pe care-l adoram, mi-a
îndulcit durerea şi peste puţin timp inima îmi palpita de o fericire nouă.
Eram mama a două copiliţe drăgălaşe, două copiliţe gemene; voi,
drăguţele mele.
Tatăl vostru, baronul Miller, era unul dintre cei mai bogaţi nobili ai
imperiului austriac.
El îmi făcuse o dotă de două milioane de taleri, adică mai mult decât
opt milioane de franci.
Vai!... această avere, imensa avere avea să fie izvorul tuturor
nenorocirilor noastre.
Mama mea nu-mi cunoştea căsătoria; dar fiii săi, Carol şi Philippe de
Morlux, o cunoşteau.
Pe când spuneau mamei mele că, poate, eram săracă, ştiau bine că
eram proprietara unor domenii princiare.
Şi de atunci gândul criminal de a pune mâna pe această avere a
încolţit în minţile lor.
Italia austriacă se răsculase; Veneţia se proclamase republică.
163
Milanul chema pe regele Carol Albert ca pe un eliberator.

Armata austriacă, în care avea comanda şi tatăl tău, s-a întâlnit cu
armata piemonteză în câmpurile Navarei. A fost ucis în luptă, după ce
câştigase bătălia; ultimul glonţ al duşmanului a fost pentru el.
Moartea sa v-a lăsat orfane şi pe mine văduvă; domnul Carol de
Morlux a aflat lucrul acesta chiar înaintea mea.
Acum înţelegeţi bine de ce o sfătuise pe mama mea să mă adopte.
Dacă voi mureaţi, moştenitoarea voastră de drept eram eu; şi dacă
muream eu, mama mea trebuia să mă moştenească în virtutea acelui
nenorocit act de adopţiune, pe care am avut slăbiciunea de a-l subscrie.
Dar putea cineva să bănuiască astfel de crime?
Scrisoarea mamei mele, care mă găsea în nişte momente atât de
nenorocite, a fost pentru mine o consolare supremă.
Aveaţi atunci un an, drăguţele mele; puteaţi, prin urmare, fără
primejdie, să suportaţi oboselile unei călătorii mai lungi.
Am simţit vibrând în mine o fibră pe care n-o mai simţeam niciodată.
Cugetam mereu la mama mea şi am plecat, luându-vă şi pe voi cu mine
în Franţa.
Fratele meu, Carol, îmi ieşi în întâmpinare la Strasbourg.
Mă primi cu cea mai mare dragoste şi-mi declară că va fi un adevărat
tată pentru voi, bietele mele copiliţe.
Pe drum el a mai adăugat:
„— Scumpa mea surioară, ştii ce mister apasă asupra naşterii
dumitale. Nu e de nici un folos să facem, să afle secretul acesta
societatea pariziană, care are pentru mama noastră cea mai mare stimă
şi veneraţie. De aceea ţi-am pregătit de mai înainte o stare civilă falsă.
Vei fi o nepoată a tatălui meu, care şi-a măritat pe una dintre surori în
Germania.”
„— Voi fi orice veţi voi, răspunsei eu, numai s-o pot vedea pe mama.”
Sosirăm la Paris. Philippe de Morlux, acela care purta titlul de baron,
îmi aranjase un apartament în hotelul Coloniilor.
Acolo am locuit la început.
O oră după aceea sosea şi mama mea.
Dânsa m-a luat în braţe şi plângând m-a acoperit de sărutări în
prezenţa fraţilor mei, care păreau şi ei mişcaţi.
Cât despre voi, micuţele mele, aţi fost devorate de atâtea sărutări.
Printre lacrimi surâdeam de atâta fericire. Timp de un an am dus o
viaţă fericită. Voi creşteaţi, drăguţele mele, şi drăgălăşenia voastră,
dragostea mamei, afecţiunea fraţilor mei făceau să-l uit pe tatăl vostru,
al cărui chip era mereu viu în mintea mea.
Dar, vai!... fericirea aceasta avea să fie de scurtă durată.
164
Părăsisem hotelul Coloniilor şi mă instalasem într-un palat unde sunt

şi acum în momentul când scriu aceste rânduri, dar singură, căci voi nu
mai sunteţi lângă mine, scumpele mele mititele.
Într-o seară, un servitor al fratelui meu, Carol, a venit să mă cheme,
în cea mai mare grabă. Mama era pe moarte.
Ce rău subit o lovise?... Nu ştia.
Dar abia mai avu puterea să-mi cuprindă mâinile, să mă privească cu
o dragoste nemărginită şi să-mi şoptească:
„— Teme-te de fraţii tăi!...”
Apoi se sfârşi.
A doua zi am avut explicaţia vorbelor misterioase ale mamei mele.
Acelaşi servitor care cu o seară înainte venise să-mi anunţe agonia
mamei, se prezentă la mine şi, căzându-mi în genunchi, îmi zise:
„— Iartă-mă, doamnă, dar de acum înainte nu mai am puterea să fiu
instrumentul crimei. Mă voi spovedi în faţa dumitale ca în faţa lui
Dumnezeu...”
— Ehei! murmură maiorul Avatar, întrerupându-şi din nou cititul,

mi se pare că moartea stăpânei tale nu e singurul lucru pe care au a
şi-o imputa mizerabilii aceştia.
— Citeşte mai departe, zise Milon, care plângea cu lacrimi calde.
Capitolul XXIV
Maiorul Avatar continuă:

„La început nu înţelegeam deloc ce voia omul acela.
„— Ridică-te, i-am zis eu, şi explică-te.”
El se supuse, dar continuă să-mi arunce priviri rugătoare.
„— Fraţii dumitale, zise el după o pauză, vor să vă ucidă.”
„— Să mă ucidă! exclamai eu.”
„— Da, doamnă, să vă asasineze!”
„— Dar pentru ce?... ce le-am făcut?”
„— Vor să pună mâna pe averea dumitale.”
„— Dar exclamai eu, după moartea mea, averea e moştenirea
copiliţelor mele.”
„— Vor fi ucise şi fetiţele dumitale, cum a fost ucisă şi mama
dumitale.”
Am scos un strigăt de groază.
„— Ascultă-mă, continuă omul acela; ascultă-mă, căci nu mai am
multă vreme de trăit; remuşcarea mă chinuia prea mult şi am renunţat la
165
viaţă. M-am pedepsit eu însumi...”

„— Ce spui dumneata?” exclamai eu, într-o nouă izbucnire de uimire
şi de groază.
„— Ascultă-mă, reluă el, cu vocea înceată, părând că-şi înăbuşă o
durere violentă. Eu sunt valetul domnului Carol de Morlux; stăpânul meu
m-a scăpat de închisoare şi a devenit stăpânul meu absolut... Eram
sclavul său; mai mult decât atât, eram un lucru, o jucărie în mâinile sale
de despot... Ameninţându-mă cu ocna, m-a făcut instrumentul tuturor
crimelor sale şi am ajuns să-i cunosc toate secretele.”
Un moment se opri şi-şi apăsă pieptul cu mâna.
„— Ce ai?...” îl întrebai eu, nedumerită încă.
„— Îmi arde pieptul, răspunse el; dar voi mai trăi o oră şi am destul
timp să vorbesc...”
Şi cu vocea slabă continuă:
„— Domnul Carol de Morlux a surprins într-o zi în sertarul mamei
sale o scrisoare. Scrisoarea aceasta era de la tatăl dumneavoastră,
doamnă baroneasă. Domnul de Morlux-tatăl nu murise încă; domnul
Carol îmi arătă scrisoarea şi-mi zise: «Spune tu, Batistin, dacă aş arăta
scrisoarea aceasta mamei mele şi aş ameninţa-o că-i voi dezvălui
secretul, mă va favoriza cu ceva în testament?» Apoi, răzgândindu-se,
îmi zise: « Trebuie să ştiu ce s-a făcut cu căsătoria proiectată pentru acea
scumpă surioară despre a cărei existenţă habar n-aveam până acum.»
Am plecat în Germania; am aflat că te căsătoriseşi cu domnul baron
Miller, şi că soţul dumitale era proprietarul unei fabuloase averi. Atunci
au urzit domnii Carol şi Philippe de Morlux acel complot infam pe care au
şi început să-l pună în executare. Peste puţin au aflat de moartea
baronului Miller. Aveai o avere imensă; actul de adopţiune al mamei
dumitale te făcea sora lor înaintea legii. Dacă dumneata mureai, dacă
mureau şi copiliţele dumitale, dânşii deveneau de drept moştenitorii
acelei averi.”
„— Oh! exclamai eu, fetiţele mele nu vor muri!... Le voi apăra până la
cea de pe urmă picătură de sânge!...”
Dânsul clătină din cap şi pentru a doua oară îşi apăsă pieptul cu
mâinile.
„— Dar, în sfârşit, exclamai eu cu vioiciune, din ce cauză a murit
mama mea?”
„— Au otrăvit-o.”
„— Oh!...”
„— Eu sunt acela care am pus otrava; apoi, cuprins de remuşcări,
am înghiţit jumătate ce mai rămăsese din fiola pe care dusesem la gura
mamei dumitale.”
166
„— Te-ai otrăvit singur?”

„— Da, doamnă, şi peste o oră voi fi mort.”
Şi zicând acestea făcu un pas înapoi.
„— Acum eşti înştiinţată, doamnă... nu vreau să mor în casa
dumitale...”
Eram zguduită de emoţie; n-am avut puterea să-l reţin...
Plecă şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată. A doua zi după
înmormântarea nenorocitei mele mame, am părăsit Parisul, luând cu
mine drăguţele mele fetiţe. Voiam să mă întorc în ţara mea.
Acolo, fără îndoială, aş fi fost la adăpost, scutită de prezenţa celor doi
criminali. Mă înşelasem.
Între oraşele Heidelberg şi München călătoream într-o trăsură de
poştă; pe când coboram o pantă repede, pe marginea unei prăpăstii, caii
şi-au luat avânt.
Vizitiul a lăsat hăţurile libere, a sărit jos...
Am scăpat de moarte numai printr-un miracol.
Caii şi-au continuat drumul înainte şi am ajuns la destinaţie fără nici
o primejdie. Vizitiul a mărturisit apoi că primise o sumă de bani pentru a
ne lăsa să cădem în prăpastie; dar nu ştiuse să spună cu siguranţă
semnalmentele acelora care-l corupseseră.
Şase luni după aceea, la Viena, unde mă refugiasem, pe când vă
pregăteam câte o ceaşcă de lapte, mi se păru că laptele avea un miros
aparte.
Am chemat îndată un medic.
Medicul a putut să constate fără multă greutate că laptele conţinea o
puternică doză de arsenic.
Înspăimântată, am plecat din Viena şi v-am dus în bătrânul castel
din Ungaria, în care îmi petrecusem tinereţea.
Într-o noapte, castelul a ars.
Prin ce întâmplare am scăpat nevătămate? Providenţa singură o
ştie...
Atunci mi-am zis că dacă mă voi întoarce la Paris, în secret, sub un
nume fals, voi fi poate mai în siguranţă decât oriunde.
Deci, m-am întors la Paris. Timp de şase sau şapte ani am trăit
liniştite; voi, fetiţele mele, creşteaţi, făcându-vă din ce în ce tot mai
drăguţe.
Dar într-o zi, pe când vă jucaţi prin grădină, un glonte a şuierat pe
deasupra capetelor voastre; am înţeles atunci că eram descoperite.
A trebuit să ne despărţim; am luat atâtea precauţiuni, pentru ca locul
în care v-am ascuns să nu poată fi descoperit, încât astăzi, drăguţele
mele copiliţe, sunt cu totul liniştită în ce vă priveşte.
167
Eu singură rămân expusă furtunii, dar dacă rândurile acestea ajung

vreodată în mâinile voastre, va însemna că aţi căpătat şi această mică
parte din colosala avere şi prin urmare viitorul vă este asigurat.”
Aici se sfârşea manuscrisul.

— Mizerabilii! murmură Milon.
Maiorul strânse manuscrisul şi-l puse înapoi în casetă.
— Acum, zise el, avem de vorbit.
— Te ascult, stăpâne.
— Ce ai tu de gând să faci?
— Dar, mi se pare că e clar, răspunse Milon; vom regăsi copiliţele şi
le vom reda banii.
— Foarte bine!... Dar numai atât nu e destul. Ce înseamnă un
milion pentru nişte fete care ar trebui, să aibă opt milioane?!
— Vom cere şi restul.
— De la cine?
— Le vom reclama justiţiei franceze.
Maiorul începu să râdă.
— Eşti mereu naiv, dragul meu, zise el. Ştii bine că noi suntem
certaţi cu justiţia.
— E adevărat, dar oricum, trebuie să înapoiem într-un fel averea
fetiţelor.
— Asta e treaba; va trebui însă să o luăm cu încetul.
— Ce vrei să faci?
— Ascultă-mă bine, în lumea aceasta există un ce puternic,
strălucitor şi plin de farmec; acel ce este banul. Nimic nu-i poate
rezista; câteodată numai, foarte rar însă, conştiinţa omenească i se
împotriveşte. Cu bani faci ce pofteşti, mişti oameni, stârneşti pasiunile
cele mai violente, iei oraşe cu asalt şi transformi pustiuri în câmpii
roditoare. Mă înţelegi tu, Milon?
— Aproape.
— Ai văzut câte am făcut până acum; ţi-ai putea lesne închipui ce-
aş mai putea face în viitor...
— Oh! desigur, exclamă colosul, cu admiraţie.
— Le voi regăsi pe cele două fete, continuă maiorul, foarte liniştit; le
voi înapoia averea, voi răzbuna moartea mamei lor... Cum?... prin ce
mijloace? Puţin îmi pasă; dar o voi face!
— Te cred, răspunse Milon.
— Numai că pentru toate acestea îmi trebuie bani, mulţi bani.
Milon avea o încredere absolută în fostul său tovarăş de cătuşe. De
aceea îi împinse caseta dinainte şi-i zise:
168
— Ia cât vei voi stăpâne.

— Am nevoie de o sută de mii de franci, răspunse
— Ia şi mai mult, răspunse Milon.
— Foarte bine! acum, adăugă maiorul, la lucru!... Şi pe viitor să mă
numeşti Rocambole.
Capitolul XXV
În timp ce Rocambole, căci de acum înainte putem să-i dăm numele

acesta ― descoperea caseta cu milionul şi din ea manuscrisul doamnei
baronese Miller, se punea la curent cu crimele şi infamiile domnilor de
Morlux; în timp ce aranja un plan de luptă contra spoliatorilor, domnul
viconte Carol de Morlux nu rămânea inactiv.
L-am lăsat la căpătâiul fratelui său Philippe, pe care, un moment, l-
am văzut tulburat de remuşcări.
Philippe nu era atât de afundat în rele ca fratele său şi înlănţuirea
aceea neprevăzută de evenimente neplăcute l-ar fi făcut să-şi piardă
capul.
Dar Carol de Morlux era unul din acele caractere teribile care nu se
înspăimântă de luptă, unul din acele spirite satanice al căror
scepticism rămâne la înălţimea tuturor evenimentelor.
— Aşadar tu nu te căieşti? îl întrebă Philippe.
— Dragul meu, răspunse Carol, când a avut cineva curajul să pună
mâna pe o avere care nu-i aparţine, trebuie să-l aibă şi pe acela de a şti
s-o păstreze.
— Dar, de vreme ce copiliţele trăiesc, mi se pare că nu vom mai
păstra multă vreme acea avere!...
Carol ridică din umeri.
— În loc să ne pierdem capul, zise el, să reflectăm serios.
— Vorbeşte, zise domnul Philippe de Morlux, care de zece ani era
sub dominarea absolută a fratelui său.
— După moartea surorii noastre, reluă Carol, cu oarecare ironie, în
ce mod am putut intra în posesia averii sale?
— Mulţumită actului de adopţiune a mamei noastre, care stabilea
că baroana Miller era sora noastră şi ne declara moştenitori.
— Foarte bine. Dar baroneasa avea două fete, a căror moarte
trebuia s-o probăm. Ştii bine că ne-am procurat din Germania un act
fals pe care însă atât jurisdicţia franceză, cât şi cea austriacă l-au găsit
în perfectă regulă; act care stabilea că Madeleine şi Antoinette Miller
muriseră în ziua incendiului castelului Rotokuma din Ungaria.
169
Actul acesta e acoperit de o mulţime de iscălituri şi nimeni n-ar

îndrăzni să-i conteste autenticitatea.
— Nici domnişoara Antoinette Miller?
— Nici chiar dânsa.
— Nu te înţeleg, dragul meu frate.
— Şi totuşi, e foarte uşor de înţeles. Avem noi destulă influenţă
pentru ca s-o facem pe tânăra fată să treacă drept o aventurieră!...
— Dar Milon o va recunoaşte...
— Fără îndoială, dacă o va revedea, dar de vreme ce e la ocnă!...
— E condamnat pe viaţă?
— Nu, are cincisprezece ani sau douăzeci de ani.
— Ei bine!... într-o zi va fi pus în libertate. Şi atunci...
— Când va ieşi Milon din închisoare, domnişoara Antoinette nu va
mai fi în Paris, sau cel puţin...
Domnul Carol de Morlux avu un surâs oribil.
— Dar unde va fi? întrebă baronul, tresărind.
— La Saint-Lazare, ca fată pierdută, răspunse domnul de Morlux,
cu cea mai mare indiferenţă.
Baronul îl privi ţintă.
— Dragul meu, reluă marchizul cu răceală, ascultă-mă bine.
Trebuie să ne hotărâm acum îndată, fără multe gânduri... Sau
domnişoara Antoinette trebuie să dispară sau o chemăm şi-i spunem
verde în faţă: „Noi suntem unchii tăi, noi am ucis-o pe mama ta şi
acum îţi dăm înapoi partea din averea care ţi se cuvenea”. După ce îi
vom fi spus toate acestea, domnişoara se va duce direct la domnul
procuror imperial...
Baronul de Morlux suspină.
— Ai dreptate, zise el; fă tot ce vei pofti.
— Bagă de seamă, mai zise Carol de Morlux, voi fi nevoit să mă
servesc de fiul dumitale ca de un instrument.
— Pentru ce?
— Şi că va trebui să-i zdrobim puţin inima... Dar e tânăr... şi
supărările din dragoste trec iute. Pentru a-l consola, îi vom oferi o
partidă de căsătorie superbă.
Baronul părea că stă, pe gânduri.
— Dar în ce mod, întrebă el, vei putea să te serveşti de fiul meu,
pentru ca s-o închizi pe fetiţa aceea la Saint-Lazare?
— Cum?... Nu înţelegeţi?
— Nu, răspunse Philippe de Morlux.
— Şi cu toate acestea e foarte simplu. O fată tânăra şi frumoasă,
fără zestre, când e profesoară de pian şi umblă singură prin oraş, poate
170
fi confundată uşor cu alte fete. Domnişoara Antoinette îşi va avea

dosarul ei particular, micile ei delicte...
— Dar toate acestea nu vor fi deloc adevărate.
— Adevărul e inutil când falsul devine verosimil. Fii liniştit... De
altfel, am la îndemână un ajutor preţios.
— Ah!
— Cunosc în Paris, urmă Carol de Morlux, un om foarte abil în toate
soiurile de afaceri; care se serveşte de mai multe nume. Omul acesta a
fost cândva tâlhar, după aceea poliţia l-a luat în serviciul ei. Însă,
pentru că-şi continua vechea meserie, a fost dat afară. Acum e „om de
afaceri”; poate fi însărcinat cu orice; principalul e că şi-a păstrat încă
relaţiile cu cei mai abili tâlhari din Paris. El cunoaşte mai bine decât
oricine viaţă în înalta societate. Cu douăzeci sau treizeci de mii de
franci, omul acesta va găsi Antoinettei atâtea antecedente
compromiţătoare, încât porţile de la Saint-Lazare se vor deschide largi
în faţa ei.
— Vai! toate acestea sunt lucruri înspăimântătoare!... murmură
domnul de Morlux.
— Fie, dar sunt necesare. Mai bine ţi-ar părea să compari înaintea
Curţii cu Juri?
Baronul nu răspunse.
— Un proverb francez zice că, „trebuie să batem fierul cât e cald”,
mai adăugă Carol de Morlux, ridicându-se să plece.
— Unde te duci? întrebă baronul.
— La omul meu de afaceri. La revedere!
— Dar, după prânz, Agénor va veni să mă vadă...
— Ei bine!
— Ce va trebui să-i spun?
— Că m-am dus fără întârziere să mă ocup de protejatul său, Milon.
Şi, adăugă vicontele râzând, din întâmplare vei spune curatul adevăr.
Vicontele Carol de Morlux îşi păstrase toate obiceiurile sale din
tinereţe. Mergea cu acelaşi docar pe care-l avusese cu zece ani mai
înainte, şi conducea el în persoană.
Ieşind din strada Universităţii, biciui caii şi nu se opri decât în
strada Saint-Germain-Auxerois, în faţa unei case atât de modeste încât
gromul englez, care stătea pe scăunaşul din spate, rămase uimit.
Vicontele îi aruncă hăţurile şi se afundă într-o alee strâmtă.
Urcă scările în fugă şi nu se opri decât la etajul al treilea, în faţa
unei uşi, pe care se afla o plăcuţă cu următoarea inscripţie:
Biroul şi Casa.
Birouri se găsesc pretutindeni; multe afaceri tenebroase are în spate
171
titulatura aceasta.
Domnul de Morlux îşi încheie haina până sus.
După aceea bătu la uşă.
— Intră, răspunse o voce.
Domnul Carol de Morlux deschise uşa şi intră.
Se găsea în faţa unui om de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcat
în nişte haine de modă veche, decolorate de timp.
Omul avea mustaţa aproape albă, purta guler înalt şi se silea să-şi
dea înfăţişarea unui fost militar.
— Bună ziua, domnule Timoléon, zise Carol de Morlux.
Omul se ridică cu gravitate, închise uşa şi-i arătă un scaun
vizitatorului, pe care părea că îl vede atunci pentru întâia oară.
Camera în care intrase domnul de Morlux avea o înfăţişare cu totul
bizară. Mobilierul era nul ca valoare, însă interesant prin originalitatea
înfăţişării sale şi prin modul cum era orânduit.
Domnul de Morlux îl privi pe domnul Timoléon şi-i zise:
— Nu-i aşa că mă recunoşti?
— Domnule, răspunse domnul Timoléon, asta depinde.
— Cum?
— Vezi dumneata, reluă bizarul personaj, noi, oamenii de afaceri,
recunoaştem oamenii şi în acelaşi timp nu-i recunoaştem; asta după
cum e voia lor.
— Poţi să mă recunoşti, zise domnul de Morlux surâzând.
— Atunci, zise domnul Timoléon, vă voi spune că sunteţi domnul
viconte Carol de Morlux şi că locuiţi în strada Pépinière.
— E adevărat.
— Cu ce vă pot servi? întrebă domnul Timoléon.
— Dragul meu domn, zise domnul de Morlux, îţi voi spune afacerea
în două cuvinte. Am un frate...
— Domnul baron de Morlux, din strada Universităţii, zise domnul
Timoléon.
— Întocmai. Şi un nepot.
— Domnul Agénor de Morlux, din strada Suresnes.
— Exact. Nepotul meu vrea să se căsătorească.
— A! foarte bine.
— Şi căsătoria pe care o plănuieşte el, nouă nu ne convine
nicidecum.
— Şi de aceea vreţi să o împiedicaţi, nu-i aşa?
— Ba chiar aşa. E cu putinţă?
— Totul este cu putinţă, răspunse cu răceală domnul Timoléon. E o
chestiune numai de bani.
172
— Atunci, afacerea e ca şi încheiată.

— Foarte bine. Acum să precizăm... Cine e persoana?
— O fetiţă foarte drăguţă... profesoară de pian.
— Cuminte?
— Foarte cuminte.
— Şi zici că e drăguţă?
— Ar putea să scoată din minţi şi un sfânt.
— Are rude?
— Nu, trăieşte cu o bătrână profesoară de pension, ruinată. Aceasta
e toată familia sa.
Pe când punea întrebările acestea, bizarul personaj luase un creion
şi făcea să apară pe o hârtie nişte linii hieroglifice.
Lua note într-o limbă pe care numai el singur o cunoştea.
— Acum, zise el, avem de urmat două căi. Să alegem.
— S-o vedem pe cea dintâi, zise domnul de Morlux.
— E simplă ca bună dimineaţa, reluă domnul Timoléon. Tânăra fată
poate fi atrasă într-o cursă şi domnul Agénor de Morlux poate fi lesne
convins că nu se poate căsători cu o fată care nu e demnă de el.
— Calea aceasta nu e bună, zise domnul Carol de Morlux.
— Crezi?
— Sunt sigur. Nepotul meu e un băiat de inimă. El nu se va
mulţumi numai cu aparenţele şi pe urmă... ţi-am spus că e înamorat
de fată şi că drăcoaica e cât se poate de frumoasă.
— A doua cale, continuă domnul Timoléon, e mai grea şi, prin
urmare, mai scumpă.
— Să vedem...
— Domnişoara va putea fi compromisă aşa de grav, încât poliţia să-
şi bage nasul.
— Calea aceasta îmi place mai mult.
— Fetiţa va fi internată în mod provizoriu la Saint-Lazare.
— Provizoriu nu e destul, zise domnul de Morlux cu cea mai mare
linişte.
Domnul Timoléon îl privi atent şi-şi exprimă gândul în câteva
cuvinte:
— Aşadar eşti hotărât să faci sacrificii mari?
— Da. Ce sumă vrei?
— Cincizeci de mii de franci, răspunse domnul Timoléon. Afacerile
nu prea merg bine şi am de gând să mă retrag. Risc o lovitură, dar cel
puţin să am pentru ce...
— Îţi voi da cincizeci de mii de franci! zise domnul de Morlux.
Omul de afaceri rămase gânditor un moment, ca un general care
173
înainte de o bătălie examinează terenul.

— Lucrul este simplu, zise el. Mititica va fi atrasă într-o casă unde
se va comite un furt.
— Bine, şi după asta?
— Poliţia o va aresta împreună cu tâlharii care vor declara că e
complicea lor.
— Vei găsi tâlhari care să facă declaraţia aceasta?
— Fără îndoială... Sunt atâţia în Paris şi câteva hârtii de o sută de
franci fac minuni pe timpul acesta de criză.
— Foarte bine, zise domnul de Morlux. Dar în cele din urmă fata va
putea să-şi dovedească identitatea şi nevinovăţia.
— Nu mi-ai spus dumneata că n-are familie?
— Ba da.
— Şi că merge neînsoţită pe stradă?
— În toate zilele; se duce la lecţii.
— Vor interveni atunci în afacere şi câteva femei pierdute, care îi vor
sări de gât şi o vor reclama la poliţie.
Domnul de Morlux rămase tăcut.
— Unde locuieşte fata?
— În strada Anjou-Saint-Honoré.
— Numele său?
— Antoinette.
— Numai atât?
— Ah! stai puţin, zise domnul de Morlux; ea i-a spus nepotului meu
nu ştiu ce poveste; se pretinde a fi de familie bună, fiica unei baroane...
mai ştiu şi eu!...
Domnul Timoléon îşi privi vizitatorul clipind din ochi. Cu tot calmul
său, domnul de Morlux se simţi tulburat.
— Eu cred că ar fi mai bine să dăm cărţile pe faţă, zise domnul
Timoléon.
— Ce vrei să spui?
— Dacă voi găsi o familie „ad-hoc” domnişoarei Antoinette, dacă voi
dovedi tot aşa de clar ca lumina zilei că este de origine joasă, că mama
sa era o prostituată, dacă o voi afunda aşa de adânc încât niciodată să
nu mai poată ieşi la suprafaţă...
— Ei bine? zise domnul de Morlux cu nerăbdare.
— Îmi vei da atunci o sută de mii de franci?
Vicontele sări ca ars.
— Până acum nu mi-am băgat nasul în afacerile dumitale, reluă
fostul poliţist, şi sunt sigur că suma pe care ţi-o cer e un moft...
— Fie, zise domnul de Morlux.
174
— Te poţi întoarce liniştit acasă, zise domnul Timoléon. Mâine

dimineaţă vei avea veşti de la mine.
Domnul de Morlux se ridică.
— Ah! iartă-mă, zise el. Uitam ceva.
— Anume ce?
— Ai informaţii asupra închisorilor?
— Îi cunosc pe toţi ocnaşii, ca odinioară când eram în serviciu. Ţin
mereu registrele în regulă, din deprindere... Ce doreşti să ştii?
— Aş vrea să ştiu ce s-a făcut cu un oarecare Milon, condamnat
pentru furt.
Domnul Timoléon scoase un registru şi începu să-l răsfoiască.
— Te interesează omul acesta? întrebă el.
— Foarte mult.
— Ei bine!... A evadat.
Domnul de Morlux se îngălbeni.
— Oh! oh! exclamă domnul Timoléon, ai vrut să mă induci în eroare;
nu numai că te interesezi, dar te temi de el.
Domnul de Morlux ştia că nu mai era nevoie să nege.
— E adevărat, zise el, omul acela mă nelinişteşte.
— Tot aşa de mult ca şi domnişoara Antoinette?
— Poate.
Domnul Timoléon încruntă din sprâncene; un moment rămase
tăcut. Apoi reluă:
— Domnule, Milon a evadat acum şase luni, în tovărăşia unui om
care este mai puternic decât noi. Dacă omul acesta e împotriva
dumitale, partida va fi grea, foarte grea...
— Ah! exclamă domnul de Morlux.
— Ştii dumneata cine e omul acela? E vestitul Rocambole... Şi acum
nu mai este vorba de o sută de mii de franci... şi dacă n-aş umbla să
fac avere...
— Ei bine?
— Aş renunţa la o asemenea misiune... Dar pentru că îmi trebuie
bani...
— Ce sumă îţi trebuie?... întrebă domnul Morlux neliniştit.
— Nu ştiu... nu pot şti... cu Rocambole lupta e teribilă... Ştii ce,
domnule de Morlux ? Dacă nu e o chestiune de viaţă sau de moarte
pentru dumneata...
— Ei bine?
— Lasă-l pe nepotul dumitale să se căsătorească cu domnişoara
Antoinette.
— E imposibil! exclamă domnul de Morlux.
175
— Atunci, continuă domnul Timoléon, va trebui să-mi spui totul,

toată tărăşenia. Nu mai este o simplă afacere... e un duel, un duel de
moarte.
Domnul de Morlux îşi coborî privirea.
— Fie, zise el, îţi voi spune totul.
— Între noi doi atunci, Rocambole, murmură domnul Timoléon, cu
privirea scânteietoare.
Capitolul XXVI
Era a doua zi după vizita pe care i-o făcuse Antoinettei, domnul

Agénor de Morlux, în prezenţa doamnei Raynaud, în modesta ei căsuţă
din strada Anjou.
Sărmana fată mergea cu pas grăbit de-a lungul bulevardului. Se
întorcea de la ultima lecţie.
Era ora cinci; bulevardele îşi aprindeau felinarele, magazinele
începeau să strălucească şi trecătorii erau numeroşi.
Antoinette mergea agale, puţin visătoare. Se gândea la Agénor, la
acel tânăr bun şi frumos, care se purtase atât de cavalereşte cu ea; se
gândea că dacă şi-ar fi regăsit averea, dacă şi-ar fi stabilit identitatea
familiei, poate ar fi cedat stăruinţelor tânărului.
Pentru prima oară modesta şi harnica fată, care-şi lucra singură
toaletele cu cea mai mare simplitate, se opri în faţa unei vitrine pentru
a contempla nişte modele elegante.
Deodată, pe când îşi relua mersul, cu un suspin de regret că nu
poate aspira la ele, tânăra fată se opri.
Un tânăr o salutase plecându-se până la pământ şi se apropiase
respectuos de ea.
Era Agénor.
Antoinette îi răspunse în acelaşi fel.
— Oh! domnişoară, zise Agénor, pentru că am fericirea de a te
întâlni, lasă-mă să-ţi spun fără întârziere... De azi dimineaţă număr
mereu minutele care mai sunt până la opt seara...
— Într-adevăr, domnule, zise Antoinette, ţi-am îngăduit să vii din
nou astă-seară.
Şi voi să facă un pas mai departe, dar Agénor o opri cu un cuvânt:
— E vorba de Milon, zise el.
— Milon! exclamă Antoinette.
Acum nu se mai gândi să-şi continue drumul.
— Da, domnişoară, răspunse Agénor; am vorbit cu unchiul meu şi
176
primele demersuri sunt făcute.

— Adevărat? întrebă ea veselă.
— Unchiul meu s-a dus la prefectură.
— Şi ce a aflat acolo?
— Că bietul om are o purtare exemplară la ocnă şi că era trecut pe
lista celor desemnaţi pentru graţiere...
— Oh! Dumnezeule! murmură Antoinette, emoţionată.
— Aşa încât, continuă Agénor, nu ne va fi greu să-l eliberăm...
— Îmi faci o mare bucurie, domnule, zise Antoinette.
— Şi nu e numai atât, domnişoară, continuă Agénor. Dacă ai mai şti
încă...
— Ce mai este? întrebă fata.
— Am vorbit şi cu tatăl meu.
Antoinette se înroşi toată.
— I-am vorbit despre dumneata... despre virtutea, despre
frumuseţea dumitale... şi i-am mai vorbit despre dragostea mea...
— Domnule!
— Tatăl meu, domnişoară, mi-a aprobat alegerea şi mi-a spus că el
singur se va simţi fericit să vină...
— Domnule... Domnule...
Tânărul îndrăzni să-i apuce mâna.
— Să vină să te roage să nu mă faci nenorocit pentru toată viaţa
sfârşi el.
Antoinette se înroşi şi mai tare.
— La revedere, domnule, pe diseară... La revedere...
Abia făcuse doi paşi şi se opri.
— Dumnezeule! murmură ea.
Magazinul în faţa căruia stătuse de vorbă cu Agénor proiecta o
lumină vie până în mijlocul bulevardului. Era ora întoarcerii trăsurilor
de la Boulogne.
În eonul acela de lumină, un faeton cu doi cai se oprise un moment.
Doi oameni îl ocupau: unul tânăr şi unul bătrân.
Cel bătrân avea barbă albă şi acesta îi atrăsese atenţia Antoinettei.
— Ce ai, domnişoară? exclamă Agénor.
— Oh! Dumnezeule! zise ea... nu!... nu mă pot înşela... în faetonul
acela care a trecut...
— Ei bine?...
— Era el....
— Care el?
— Milon, murmură copila, cu vocea stinsă.
Agénor nu stătu pe gânduri.
177
Apucă mâna tinerei fete şi în cea mai mare grabă o conduse la

trăsura sa, care staţiona în apropiere.
— Vezi faetonul acela? zise el vizitiului; dacă-l ajungi, ai douăzeci de
franci.
Trăsura porni. Dar, la ora aceea, pe bulevard era aglomeraţie mare
şi multe trăsuri.
După câteva zeci de metri, vizitiul încetini mersul. Faetonul însă era
mereu în vederea urmăritorilor şi la un moment dat se părea că va fi
ajuns.
Se produse însă o învălmăşeală, în timp ce faetonul se pierdu la un
colţ de stradă.
În zadar lovea vizitiul caii; faetonul nu era nicăieri, parcă ar fi intrat
în pământ.
Agénor era furios şi Antoinette dezolată.
— Oh! îl voi regăsi eu!... zise Agénor, fii liniştită, domnişoară!...
— Dumnezeu e bun! murmură Antoinette plângând.
Agénor dădu ordin vizitiului să întoarcă şi o conduse pe Antoinette
acasă.
Vorbindu-i mereu de Milon, îi vorbi şi de dragostea sa; şi cu atâta
căldură, cu atâta entuziasm, cu un respect aşa de mare, încât tânăra
fată nu îndrăzni să-l oprească.
Ajungând la poarta casei, Antoinette observă că era ora şase şi
jumătate.
— Oh! domnule, zise ea rugătoare, fii bun şi nu mai veni astă-seară.
— Domnişoară!...
— Te rog din tot sufletul, reluă ea, surâzându-i printre lacrimi,
amână-ţi vizita pentru mâine seară.
— Dorinţele dumitale, domnişoară, sunt ordine sfinte pentru mine,
răspunse tânărul suspinând.
Şi coborî pentru a-i da braţul.
Apoi, pe când Agénor se urca din nou în trăsură, tânăra fată intră în
casă, fugind ca o căprioară speriată.
Antoinette era pe jumătate nebună de bucurie şi de durere în
acelaşi timp.
De bucurie, căci era sigură că-l recunoscuse pe Milon. De durere,
pentru că nu putuse să-l întâlnească.
Cu lacrimi calde, îi povesti doamnei Raynaud ceea ce se întâmplase.
Buna doamnă răspunse:
— Parisul e de necuprins, copila mea; dar, la urma urmei, tot
trebuie să-i găsim pe aceia pe care îi căutăm. Şi eşti sigură că era el?
— Ah! el era.
178
— Ei bine!... atunci îl vei găsi.

Antoinette şi doamna Raynaud fură întrerupte de mama Philippe.
Portăreasa aducea o scrisoare, pe care o lăsase un servitor în livrea.
Antoinette recunoscu pe plic însemnele casei lui Agénor; cu toate
acestea, scrisul nu era al tânărului.
Deschise scrisoarea şi citi:
„Buna mea copilă...”
Apoi ochii îi alergară la iscălitură:
„Baronul de Morlux”
Atunci inima începu să-i bată cu putere şi se aşeză pe un scaun.
Scrisoarea era de la tatăl lui Agénor.
Capitolul XXVII
Şi iată cuprinsul:
„Buna mea copilă,
Până azi dimineaţă nici nu ştiam de existenţa dumitale; şi acum,
dacă portretul pe care mi l-a făcut fiul meu este exact, te cunosc ca şi
cum ai fi fiica mea.
Iartă-mă că-ţi scriu fără voia lui Agénor şi nu refuza unui tată, care n-
are nici o altă dorinţă mai scumpă decât fericirea fiului său, rugămintea
de a păstra secretul asupra acestei scrisori.
Agénor te iubeşte şi speră să poată căpăta într-o zi mâna dumitale.
Nu sunt încă aşa de bătrân, şi ieri chiar aş fi venit eu singur să te
văd.
Dar mi s-a întâmplat un accident grav; am căzut şi mi-am rupt un
picior, şi acum, iată-mă ţintuit la pat pentru o lună întreagă.
Cu toate acestea, copila mea, aş vrea să te văd, să vorbesc cu
dumneata între patru ochi, să-mi dau bine seama de fericirea fiului
meu, să-ţi vorbesc de el, să te aud vorbindu-mi. Mă vei refuza oare?
Aş vrea ca fiul meu să nu ştie lucrurile acestea, cel puţin pentru
moment.
Nu doresc decât un singur lucru în lumea asta: fericirea fiului meu; de
aceea, scumpă copilă, vreau să te văd şi să-ţi vorbesc...
Nu-i aşa că vei voi să-mi acorzi această favoare?
Dacă nu-mi respingi rugămintea, diseară, pe la orele nouă, să te urci
în cupeul meu care va staţiona la poarta dumitale, şi să vii...
Cu tot respectul depun o sărutare pe acea mână mică, pe care cu
atâta ardoare o doreşte fiul meu.
Baronul de Morlux.”
179
— Îmi pierd capul!... murmură Antoinette, întinzând plicul doamnei

Raynaud.
Doamna Raynaud citi şi exclamă:
— Se vede bine că e scrisoarea unui gentilom!...
— Ce trebuie să fac, mamă?
— Trebuie să te duci, copila mea, răspunse bătrâna institutoare;
trebuie să dăm oare noi înşine cu piciorul norocului când norocul bate
la poarta noastră?
Antoinette suspină.
— Dar, mamă, întrebă ea, e bine să mă duc eu singură?...
— Tatăl omului care voieşte să te ia de soţie nu este ca ceilalţi
bărbaţi...
— Mă voi duce, mamă, răspunse Antoinette.
Şi, dezbrăcându-se, începu să prepare modesta lor cină. Dar era
prea agitată, prea emoţionată, pentru ca să mai poată avea poftă de
mâncare. Nu mâncă aproape deloc. După masă îşi făcu toaleta.
Antoinette nu era cochetă. Cu toate acestea, cum se ştia fată
drăguţă, în seara aceea se sili să se facă frumoasă şi seducătoare ca
niciodată.
Voia să placă şi tatălui cum plăcuse fiului.
— E bizar lucru, mamă, zise ea, când fu gata, dar nu ştiu de ce mă
simt tristă.
— Tristă?... întrebă bătrâna femeie, pentru ce?
— Presimt că mi se va întâmpla o nenorocire...
— Nebună ce eşti!
— Îmi simt inima zdrobită...
— În ajunul unei mari fericiri e natural să fii aşa, drăguţa mea
copilă...
— Aşadar, tu crezi, mamă, că domnul Agénor mă iubeşte într-
adevăr?
— Dumnezeule! ai dreptate să-mi spui că sunt nebună... căci, în
sfârşit, acum două zile nu mă gândeam la nimic din toate acestea.
— Şi acum?... întrebă doamna Raynaud surâzând.
— Acum mi se pare că nimic nu e adevărat şi că eram mult mai
fericită înainte.
Doamna Raynaud cuprinse între mâinile sale drăguţul cap al tinerei
fete şi depuse o sărutare pe părul ei negru.
— Du-te, copila mea, zise ea.
Era timpul.
180
Antoinette se ridică suspinând.

— Tu te vei culca, mamă? întrebă ea emoţionată.
— Nu, răspunse doamna Raynaud. Te voi aştepta. Sunt
nerăbdătoare să ştiu şi eu ce-ţi va fi spus tatăl lui Agénor.
Antoinette se aruncă de gâtul doamnei Raynaud.
— Ah! zise ea, mi-e inima din ce în ce mai zdrobită şi mi se pare că
te părăsesc pentru totdeauna.
— Dar du-te odată, proastă ce eşti! zise bătrâna institutoare,
căutând s-o încurajeze.
Antoinette ieşi.
La poartă staţiona un cupeu de noapte. Vizitiul era îmbrăcat în
livrea.
Cu toate acestea, Antoinette avu un moment de îndoială.
Dar vizitiul sări de la locul său şi, deschizând uşa cupeului, salută
aplecat până la pământ.
— E trăsura domnului baron de Morlux?... întrebă Antoinette.
— Da, domnişoară.
Tânăra fată se urcă. Vizitiul închise uşa, sări la locul său şi trăsura
porni.
„Ce se va întâmpla oare?” gândi Antoinette, mereu îngrijorată. Avea
ochii plini de lacrimi.
Cupeul alerga. Antoinette era aşa de emoţionată, încât nu băgă de
seamă străzile pe care le străbătea.
În loc să se îndrepte spre strada Regală, vizitiul o luase de-a lungul
foburgului Saint-Honoré.
Şi totuşi Antoinette cunoştea destul de bine Parisul. La un moment
dat îşi lipi fruntea de geam şi privi afară.
Din fugă zări o biserică. Ştia bine că din strada Anjou şi până în
strada Universităţii nu era nici o biserică.
Atunci trase cordonul de mătase albă. Dar cordonul era liber şi
cupeul îşi continuă drumul înainte.
Atunci Antoinette încercă să deschidă uşa, dar efortul îi fu zadarnic,
atât cea din dreapta, cât şi cea din stânga erau închise pe dinafară.
Biata fată începu să strige. Vizitiul n-o auzea şi-şi vedea de drum.
Atunci neliniştea tinerei fete se schimbă în frică.
Unde o conduceau oare?
Toate presimţirile rele o cuprinseră; se gândi că era răpită.
Deodată cupeul se opri. Antoinette crezu că vizitiul îi auzise ţipetele.
Dar groaza i se mări şi mai mult când văzu un om sărind pe capră
alături de vizitiu.
Apoi cupeul îşi continuă drumul, trecu pe lângă arcul Etoile şi o luă
181
pe calea Saint-Cloud.
Antoinette era nebună de spaimă şi nici să strige nu mai avea
putere.
Cupeul se opri din nou. Biata fată putu să vadă o piaţă circulară,
aproape pustie.
În faţă era o biserică mică: în dreapta, un monument. În centru era
o fântână înconjurată de un bazin; era piaţa Hipodromului.
Antoinette o recunoscu.
Omul care se urcase lângă vizitiu coborî, deschise portiera şi se urcă
în cupeu.
În cele câteva clipe cât fu deschisă uşa, Antoinette strigă cu putere:
— Ajutor! ajutor!
Dar omul îi astupă gura cu palma şi în acelaşi timp îi apăsă lama
unui cuţit în piept, zicându-i:
— Vei avea bunătatea, mititico, să taci din gură. Dacă mai strigi o
singură dată, te ucid!
Antoinette scoase un strigăt slab şi închise ochii.
Cupeul îşi continuă drumul.
Capitolul XXVIII
Groaza Antoinettei era aşa de mare, încât închisese ochii şi nu mai

ştia ce se petrece în jurul ei.
Nu leşinase, dar căzuse într-un fel de toropeală, părând că se află
sub imperiul unui vis urât, acel vis pe care francezii îl numesc cu un
termen atât de potrivit: coşmar.
Între pădurea Boulogne şi bulevardul Roide-Rome exista un cartier
fără nume, locuit de o populaţie fără nume.
Într-acolo se îndreptă cupeul în care era prizonieră biata Antoinette.
După un sfert de oră, cupeul se opri pentru a treia oară.
Omul care o ameninţase cu pumnalul coborî cel dintâi.
Cu bruscheţe luă braţul Antoinettei şi îi zise:
— Vino!
Antoinette se supuse maşinal. Când coborî din trăsură, aruncă o
privire vagă în jur.
În toate părţile erau numai terenuri virane; o linişte completă
domnea peste tot; în depărtare se auzea zgomotul slab al marelui oraş.
Cupeul se oprise în faţa unei case cu aspect hidos.
Omul cu pumnalul ţinea mereu braţul Antoinettei.
Întorcându-se spre birjar, îi zise:
182
— Tu poţi să te duci.

— În clipa aceea Antoinette mai găsi forţă să strige:
— Ajutor!... ajutor!... ajutor!...
Omul cu pumnalul îi strânse braţul cu putere.
— Drăguţa mea, îi zise el, dacă mai strigi o dată, îţi împlânt
pumnalul în piept.
— Ei bine, ucide-mă!... strigă ea într-o explozie subită de energie.
— Da, adăugă omul cu pumnalul, dar cu aceeaşi lovitură îl voi
ucide şi pe domnul Agénor.
Numele acesta închise gura Antoinettei şi în locul groazei, în inimă
îşi făcu loc curiozitatea.
— Da, repetă răpitorul, care băgă de seamă ce efect produseseră
cuvintele sale asupra fetei, viaţa domnului Agénor de Morlux atârnă de
dumneata acum; dumneata singură îl poţi salva.
Îşi îndulcise vocea şi atitudinea sa avea acum o nuanţă pronunţată
de respect.
După cum s-a putut vedea, Antoinette era o fată energică; se cam
zăpăcise puţin la început, dar niciodată nu-şi pierdea cu totul
cumpătul.
Omul cu pumnalul, răpitorul ei, era un bărbat între două vârste,
foarte prost îmbrăcat, având înfăţişarea unui lucrător leneş, care a
rămas fără lucru.
— Ce vrei de la mine, îl întrebă Antoinette, privindu-l cu atenţie.
Misteriosul personaj răspunse cu voce înceată:
— Domnişoară, domnul Agénor de Morlux se află în primejdie de
moarte; dumneata singură îl poţi salva.
— Eu?... exclamă fata.
— Vezi dumneata casa aceasta?
— Da.
— Nu-i aşa că pare nelocuită? Nu se zăreşte nici o lumină pe la
ferestre; şi cu toate acestea, e plină de lume.
Şi cum Antoinette privea cu atenţie casa respectivă, răpitorul urmă:
— E un cuib de tâlhari, printre care mă număr şi eu...
Fata făcu un gest de spaimă şi dezgust.
— Fii liniştită, reluă omul cu pumnalul, nu treci prin nici o
primejdie reală, dar cu toate acestea vei fi silită să-ţi petreci noaptea
aici.
— Dumnezeule!
— În tovărăşia oamenilor acelora şi în tovărăşia mea, urmă el. Eu
mă numesc Polyt. Trepăduşii de la Hanul lui Ludovic al XIV-lea mă
cunosc bine.
183
Hanul lui Ludovic al XIV-lea? Antoinette auzea pentru prima oară

cuvintele acestea.
Polyt ― căci într-adevăr acesta era numele său ― continuă:
— Vezi, dumneata, tâlharii trăiesc cum pot... Pentru moment, urmă
Polyt, care ţinea mereu pumnalul în mână, tovarăşii mei şi cu mine ne-
am învârtit. Vizitiul baronului de Morlux face şi el parte din banda
noastră; cameristul domnului Agénor, de asemenea. Noi ştim că
domnul Agénor te iubeşte şi ne-am pus în gând să-l facem să cânte
puţin. Pentru aceasta ne servim de dumneata. Mai întâi ne hotărâsem
să pătrundem astă-noapte în palatul său şi să ciordim ce om putea; dar
pe urmă am renunţat... Loviturile acestea le păstrăm numai pentru
timpurile grele, când nu e deloc rost de altceva.
Antoinette îl privi cu uimire, şi pentru faptul că nu-i înţelegea deloc
graiul.
— Dar, în sfârşit, zise ea, cu voce înăbuşită, ce vreţi de la mine?
— Ti-am spus-o, domnişoară, nici o primejdie nu te ameninţă.
Antoinette era revoltată şi făcu un gest de dezgust.
— Ah scumpa mea domnişoară, nu e acum momentul să faci pe
înţeleapta!... E cam târziu, şi dacă nu te supui, domnul Agénor va fi
asasinat în patul său.
Antoinette redeveni mută.
Atunci Polyt se exprimă mai limpede.
— Vezi dumneata, zise el, domnul Agénor şi tatăl său nici nu-şi
cunosc bine averea: pentru dânşii zece mii de franci e mai puţin decât
zece gologani pentru noi. Domnul Agénor te iubeşte şi voieşte să se
căsătorească cu dumneata; acesta e lucru ştiut. Pentru ca să nu ţi se
întâmple nimic supărător, va da zece mii de franci.
— Dar aceasta e o crimă! strigă tânăra fată.
— Nici eu nu zic altfel, răspunse Polyt: dar mi se pare că ţi-am spus
că noi suntem tâlhari!
— Şi dacă nu vrea să dea banii?... întrebă Antoinette înălţându-şi
capul cu mândrie!
— Atunci va fi asasinat. Vezi bine, continuă Polyt, că nu trebuie să
fii răutăcioasă. Haide!... vino după mine...
Şi luând-o de mână, o târî spre poarta misterioasei case, din care
nu ieşea nici un zgomot şi care zăcea în cel mai adânc întuneric.
— Dumnezeule! murmură Antoinette, de ce nu mă ucizi mai bine?
Polyt bătu de două ori în poartă, apoi şuieră ascuţit.
Antoinette, pe care el o ţinea mereu de braţ, fu silită să-l urmeze şi
putu să audă zgomotul unor paşi în interior.
Apoi, o rază de lumină străbătu prin poarta întredeschisă.
184
O femeie bătrână, în papuci, îmbrăcată într-un costum jalnic, cu o

lumânare în mână, venise să deschidă.
Văzând-o, Antoinette făcu un pas înapoi, cuprinsă de dezgust şi de
groază.
— Mititica e cam încăpăţânată! zise Polyt râzând.
— E drăguţă prinţesa ta, Polyt, zise hidoasa bătrâna, cu un surâs
sinistru.
— Aşa ne plac nouă femeile! zise Polyt.
Şi cu un gest uşor o împinse pe Antoinette înăuntru.
După ce bătrâna închise poarta în urma lor, se îndreptară spre
trepte şi acum Antoinette auzi un zgomot de voci şi de cântece
obişnuite.
— Mi se pare, zise Polyt, că banda e veselă.
— Desigur, zise bătrâna, cu surâsul său hidos.
Polyt apucă din nou braţul Antoinettei.
— Oh! mititico, îi zise la ureche, încă un cuvânt... în interesul
domnului Agénor.
Biata fată privi nedumerită.
— Ce mai vrei acum? murmură cu voce stinsă.
— Sunt acolo camarazi şi camarade, zise Polyt. Ei nu ştiu care e
afacerea... Vreau să spun că, dacă vei vorbi în faţa lor despre domnul
Agénor şi vei continua cu aerele acestea de prinţesă, s-ar putea să ţi
se întâmple vreo nenorocire, şi dumitale, şi domnului Agénor.
— Nu voi rosti nici un cuvânt, murmură ea.
— Dă-mi mâna, prinţeso, zise bătrâna; te voi prezenta societăţii.
Mai mult moartă decât vie, Antoinette se lăsă condusă.
Polyt le urma de aproape.
La etajul al doilea, bătrâna deschise o nouă uşă şi o lumină mai vie
lovi ochii Antoinettei. Tânăra fată se văzu în pragul unei astfel de
încăperi, încât această singură vedere fu de ajuns pentru ca să recadă
din nou în acea stare de toropeală morală şi fizică în care am mai
văzut-o şi în cupeu, după ce Polyt o ameninţase cu moartea.
Capitolul XXIX
Era acolo o duzină de bărbaţi şi de femei care păreau produsul

imaginaţiei bolnave a unui scriitor.
O masă se afla în mijlocul camerei şi pe masa aceasta era un ulcior
cu vin.
Jur-împrejur, bărbaţi şi femei, pe jumătate ameţiţi de băutură,
185
râdeau şi cântau. Bărbaţii erau mai toţi tineri. Unul singur avea părul
alb.
Femeile erau îmbrăcate cu nişte haine care afectau un lux exagerat,
dar care lăsau să se vadă mizeria.
Purtau rochii de mătase, pline de pete şi umblau în picioarele goale.
Unele erau lipsite de orice veşmânt pe dedesubt.
Una dintre ele, cea mai tânăra din toate, o fată destul de frumoasă,
dar cu trăsăturile feţei obosite, se aşezase pe genunchii unuia dintre
comeseni şi cânta o melodie obscenă.
— Când Antoinette, palidă şi tremurând, apăru în pragul acelui cuib
de tâlhari, fu o adevărată explozie de râsete ironice şi de aplauze
frenetice.
— Bravo! bravo!... strigau bărbaţii. Polyt n-are gust prost!
— Niciodată nu se ştie de unde-şi aduce gagica, zise o femeie.
— Mi se pare că am mai văzut figura asta undeva, adăugă alta.
Antoinette stătea încă la îndoială dacă trebuie sau nu să intre.
Polyt o împinse din urmă şi-i şopti la ureche:
— Gândeşte-te la domnul Agénor.
Tânăra fată făcu încă câţiva paşi şi se opri din nou în mijlocul
camerei.
Bătrâna îi zise cu voce tare:
— Nu e bine să fii mândră cu noi, mititico, mândria e bună pentru
proşti.
— Ehei!... zise o altă femeie, poate că doamna e vreo... domnişoară
din lumea înaltă.
Urmă un hohot de râs.
— Hei! camarazi, zise Polyt, vă interzic să vă legaţi de gagica mea,
căci de nu...
— Ai dreptate, băiete, zise bătrâna punând lumânarea, pe masă,
fiecare cu bunul său.
Apoi, adresându-se Antoinettei:
— Haide, mititico, pune-te la masă, trebuie să fii flămândă.
— Nu mi-e foame, bolborosi Antoinette.
Tâlharii începură să râdă din nou şi fata cea drăguţă, care era
geloasă pe frumuseţea Antoinettei, exclamă:
— Desigur că doamna are obiceiul să cineze la „Café-Anglais” şi să
bea numai şampanie...
Polyt îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile şi veni să se aşeze la
masă.
— Luaţi bine seama ce vă spun, zise el. Această tânăra fată a venit
aici pentru afaceri; dacă vreunul din voi o atinge...
186
Pumnii săi închişi îi completară vorbele.

— Foarte bine! zise tâlharul cel bătrân; ştiu că ai pumnul zdravăn...
Antoinette, zdrobită de emoţie, se lăsă să cadă pe un scaun.
Unul dintre tâlhări se ridică de la masă şi zise:
— E adevărat că pumnul tău e zdravăn Polyt, dar mie mi-e totuna...
Şi înaintă spre Antoinette.
Tâlhăroaica cea drăguţă exclamă:
— Fanfan, dacă n-o îmbrăţişezi pe doamna, să ştii că voi striga în
gura mare că n-ai inimă.
Fanfan, încurajat de această apostrofare, făcu încă un pas spre
Antoinette.
Dar tânăra fată se ridică în picioare şi în momentul acela era în
atitudinea ei atâta mândrie, încât tâlharul stătu la îndoială.
Polyt se ridică la rândul său şi vociferă:
— Dacă o atingi numai, îţi voi stâlci mutra cu o lovitură de picior!
— Asta rămâne de văzut, zise fata care era geloasă pe frumuseţea
Antoinettei. Să ştii Fanfan, dacă n-o îmbrăţişezi pe domnişoara, vei
trece în ochii mei drept un nemernic.
Tâlharul stătea încă la îndoială.
Se vedea bine că nu-i era atât de frică de ameninţarea lui Polyt, cât
de privirea scânteietoare şi mândră a Antoinettei.
Tânăra fată înţelesese că nu trebuia să-şi aştepte salvarea decât de
la propria sa energie.
Ea întinsese mâna spre masă, luă un cuţit şi-i zise lui Fanfan:
— Dacă mai faci un pas, mă voi ucide.
Şi zicând aceasta, îşi apăsă vârful cuţitului pe piept; privirea ei era
atât de hotărâtă, încât tâlharul cel bătrân care părea că e şeful bandei
exclamă:
— Înapoi, Fanfan!... Nu fă prostii, căci pe urmă vei avea de furcă, nu
cu Polyt, ci cu mine...
Fanfan nu se mişcă din loc.
— Tată, zise frumoasa tâlhăroaică bătrânului tâlhar, ştii că eşti
nostim de tot!... Dumneata nu ştii de glumă?...
— Tu ai face bine să-ţi vezi de treabă! zise bătrânul, încruntând din
sprâncene.
Fanfan se retrase şi se aşeză la locul său.
Antoinette lăsă cuţitul pe masă şi izbucni în lacrimi.
Bătrâna femeie, care părea să fie îngrijitoarea tâlharilor, vorbi:
— Dragii mei, zise ea, n-aveţi idee de afaceri. Fanfan este un
dobitoc, pe care nu l-am văzut niciodată treaz. Frumoasa Marton este
geloasă pe toate femeile, şi dacă ne-am potrivi ei, nu ştiu, zău, unde
187
am ajunge. Polyt nu caută ceartă nimănui şi dacă gagica lui e

frumoasă, cu atât mai bine pentru el!
— Da prea e mândră, mormăi Fanfan care, pentru a-şi ascunde
încurcătura, îşi turnă de băut.
Frumoasa Marton aruncă Antoinettei o privire plină de ură, ca şi
cum ar fi vrut să-i zică: „Ne vom revedea noi, mai târziu!”
Furtuna odată potolită, Polyt se apropie de Antoinette şi-i zise la
ureche:
— Oamenii aceştia fac mai mult zgomot decât treabă. Dar nu
trebuie să te înspăimânţi; la nevoie, bătrânul şi cu mine te vom apăra.
De altfel, domnul Agénor însuşi va veni să te caute.
La auzul numelui acesta, Antoinette, care plângea mereu, îşi înălţă
capul şi privi drept în ochii lui Polyt.
— Spui adevărul? întrebă ea.
— De ce-aş minţi? zise Polyt. Ne plac cele zece mii de franci ale
domnului Agénor. Domnii şi doamnele acestea, adăugă el şi mai
încetişor, au aerul să creadă că dumneata ai oarecare atenţii pentru
mine... Dar ce-ţi pasă?... Când vei pleca de aici, nu-i vei mai revedea
niciodată.
Antoinette nu răspunse: i se părea că trăieşte un vis oribil şi că în
curând avea să se trezească.
Polyt se apropiase de tâlharul cel bătrân, căruia banda întreagă îi
spunea Căpitanul.
— Ai strâns cleştele? întrebă acesta din urmă.
Ceea ce însemna: ai ascuns banii!
— Da, dar bătrânul n-a ciordit încă totul. A dat numai cinci bucăţi;
restul îl vom avea mâine, după ce gonzessa va fi pusă la umbră.
Vorbe care se puteau traduce astfel:
— Am primit cinci sute de franci; restul îl vom avea după ce fata va
fi dusă la închisoare.
Apoi Polyt adăugă:
— Vom fi stinşi cum se cade... Tata Timoléon mi-a spus-o. Cine m-a
văzut intrând aici?
— Mai întâi bătrâna.
— Şi pe urmă?
— Madeleine.
— Fanfan nu ştie nimic?
— Nu, şi frumoasa Marton nici atât, dar, desigur, dânsa nu o va
ridica în slavă; dimpotrivă.
Pe când vorbeau astfel, bătrâna, care ieşise câteva momente, intră
în fugă.
188
— Dragii mei, zise ea, mi se pare că ne vizitează Poliţia.

— Stinge lumânarea, zise Marton.
— Şi să spălăm putina! zise Fanfan.
— Tăcere! comandă Căpitanul.
Cineva bătea în poartă.
— Tăcere! repetă din nou Căpitanul.
Se auzi a doua lovitură, mai puternică.
Atunci Antoinette, tremurând de emoţie, ghici că era Poliţia care
venea să-i aresteze pe răufăcători...
Poliţia care avea s-o ia sub protecţia sa şi să salveze cei zece mii de
franci ai domnului Agénor.
Căpitanul întredeschise fereastra şi murmură:
— Casa e înconjurată de sergenţi de stradă; suntem prinşi, dragii
mei.
— Dacă-i aşa, zise frumoasa Marton, trebuie să descopăr bine faţa
gagicii frumosului Polyt. Şi se repezi asupra Antoinettei.
Capitolul XXX
Din fericire pentru Antoinette, Polyt auzise ameninţarea frumoasei

Marton.
Aşa că ambiţioasa tâlhăroaică întâlni braţele robuste ale lui Polyt.
Fata scoase un strigăt de durere.
În acelaşi timp, tâlharii se repeziră spre uşă; dar nimeni n-avu timp
să iasă. Un grup de sergenţi de stradă năvăli în casă şi pătrunse în
sala în care erau ascunşi tâlharii.
Antoinette scoase un strigăt de bucurie. Ea se repezi înaintea
brigadierului, care intrase cel dintâi, şi, împreunându-şi mâinile,
exclamă:
— Scăpaţi-mă! scăpaţi-mă!...
Brigadierul o privea cu mirare; îmbrăcămintea Antoinettei, aerul său
onest, lacrimile nu erau deloc obişnuite în asemenea ocazii.
— Cine eşti dumneata şi ce voieşti?... întrebă el.
— Sunt prizoniera acestor oameni, răspunse Antoinette.
— Un moment de răbdare, zise brigadierul; vă veţi explica îndată.
Eu am un mandat de arestare pentru toţi oamenii pe care îi voi găsi
aici.
— Copiii mei, zise tâlharul cel bătrân, supranumit Căpitanul, fără
rezistenţă! Ne vom explica la comisariat.
Arareori se întâmplă să se împotrivească nişte tâlhari surprinşi. Ei
189
ştiu că rezistenţa nu le poate fi de nici un folos şi că, din contra, le

agravează situaţia.
— Scăpaţi-mă! repetă Antoinette.
Brigadierul o privea din ce în ce mai uimit.
— Să vedem, mititico, zise el, poţi judeca şi dumneata, că, văzându-
te aici, nu te pot lua, de la prima vedere, drept o fată de bună familie.
Trebuie să-mi explici prezenţa dumitale printre tâlharii ăştia.
Polyt, Căpitanul şi bătrâna, care cunoşteau cu toţii un anume
secret, stăteau tăcuţi.
Agenţii de poliţie o priveau şi ei pe Antoinette cu aceeaşi curiozitate.
— Cine e fata aceasta? întrebă brigadierul pe Căpitan.
— Eu n-o cunosc, răspunse bătrânul tâlhar, care păru că schimbă o
privire de înţelegere cu Polyt.
Brigadierul observă privirea aceasta.
— Nici eu n-o cunosc, zise bătrâna; acum o văd pentru întâia oară.
— Domnule, zise Antoinette, împreunându-şi mâinile, mă numesc
Antoinette Miller, sunt profesoară de pian şi locuiesc în strada Anjou-
Saint-Honoré nr 19; am fost răpită şi condusă aici.
— Oh! ce poveste!... zise frumoasa Marton, râzând; e gagica lui
Polyt.
Polyt se apropie de Antoinette şi murmură:
— Dacă te porţi bine, vei fi salvată.
Apoi zise tare:
— Domnişoara rosteşte adevărul.
— Ah! vedeţi!... exclamă Antoinette.
Madeleine o privi râzând.
— Ştii că e mândră gagica lui Polyt, zise ea bătrânei. Ne lasă pe jos
pe toate!
Vorbele acestea ajunseră la urechea brigadierului, care nu ştia ce să
creadă.
— Da, reluă Polyt, e purul adevăr; eu sunt acela care am răpit-o pe
domnişoara.
— Pentru ce?
— Pentru că îmi era dragă, răspunse Polyt, ca şi cum ar fi fost
lucrul cel mai natural din lume.
Antoinette îşi frângea mâinile de disperare, căci vedea bine ca
brigadierul n-o credea.
— Să vedem! zise acesta; ar trebui să-mi dovedeşti într-un mod mai
clar că nu faci şi dumneata parte din banda aceasta.
— Dar, domnule, priveşte-mă bine... Nu cunosc pe nici unul din
oamenii aceştia.. Îţi jur pe cenuşa mamei mele că spun purul adevăr.
190
Şi Antoinette plângea.
Polyt şi Căpitanul făceau Antoinettei semne de înţelegere, cărora
tânăra fată nu le găsea sensul deloc, dar care o pierdeau în ochii,
brigadierului.
Frumoasa Marton fu aceea care îi dădu lovitura de graţie, deşi ea nu
cunoştea afacerea.
— Domnule brigadier, zise, nu trebuie să te laşi înşelat cu atâta
uşurinţă... E gagica lui Polyt şi prietena tuturor...
Când unul dintre ei se apropie, de Antoinette, aceasta scoase un
strigăt de indignare şi de ruşine.
— Foarte bine, zise el, dă-mi braţul. Să sperăm că totul se va explica
la comisariat.
Speranţa renăscu în inima Antoinettei.
Brigadierul îi luă braţul şi ieşiră cei din urmă din cuibul acela unde
operase razia.
Antoinette plângea, dar cerul nopţii o mai răcori puţin. I se părea că
ieşea din infern.
În timpul deplasării la comisariat, tâlharii vorbeau între ei.
Presupusul Căpitan zicea:
— Trebuie să fie vreun mieluşel printre noi; am fost vânduţi.
— E eu putinţă, răspunse bătrâna, dezolată.
— Eu, zise Polyt, n-am luat parte la ultima afacere din strada
Chaillot. Prin urmare, cred că voi scăpa cu şase luni de răcoare...
Numai de-ar putea scăpa şi mititica...
Era vorba despre un furt recent.
— Nu judeci bine, Polyt, zise bătrâna. Las-o şi pe ea la umbră. Poţi fi
sigur astfel că va fi cuminte.
— Poate că ai dreptate, mamă.
— Şi apoi, zise Fanfan, care era convins că într-adevăr Antoinette e
complicea lui Polyt, e mai bine amândoi cu aceeaşi soartă... Asta,
bineînţeles, când e ceva dragoste la mijloc...
Agenţii care auzeau convorbirea aceasta ghiceau că era vorba despre
Antoinette.
Polyt reluă:
— Dar oricum, dacă va putea să-i tragă pe sfoară, nu eu voi fi acela
care voi căuta s-o împiedic.
— Şi când vei ieşi la lumină, zise frumoasa Marton, vei găsit-o în
tovărăşia unui amic.
— Oh! dacă aş şti una ca asta, murmură Polyt, care se pricepea să
dea vocii sale accentul pasiunii şi al geloziei.
— Eu, zise Căpitanul, sunt sigur de urmare: voi fi trimis din nou la
191
Toulon.
— Şi ce-ţi pasă, tată? zise frumoasa Marton. Ştii bine că se întoarce
lumea şi de acolo...
— Mai ales când urmăreşte aşa ceva, zise bătrânul tâlhar râzând.
Pe când vorbeau astfel, ajunseseră în strada Chaillot, unde era
comisariatul.
În timpul acesta Antoinette îi povestise cu de-amănuntul
întâmplarea brigadierului, şi brigadierul începu s-o creadă.
— Dumitale ţi se va lua interogatoriul la urmă, zise brigadierul,
întorcându-se spre Antoinette.
Şi o invită să intre în cabinetul secretarului pentru a separa-o de
tâlhari.
Capitolul XXXI
Arestarea acestei bande de tâlhari, al cărei şef era Căpitanul, se

făcuse după trădarea unuia dintre ei, care era pur şi simplu un tovarăş
al cumătrului Timoléon, misteriosul agent de afaceri din strada Saint-
Germain L’Auxerois.
Poliţia fusese prevenită şi comisarul, în loc să se ducă acasă,
aştepta banda în biroul său.
Şi cum mieluşelul dăduse amănunte foarte interesante, comisarul
avea în faţă dosarul fiecăruia din cei arestaţi. Aşa că interogatoriul a
fost foarte scurt.
Fiecare dintre inculpaţi avea destule pete pentru ca numitul comisar
să mai stea la îndoială.
În timpul acesta, Antoinette reuşise să-l convingă pe secretar de
nevinovăţia ei, cum îl convinsese şi pe brigadier.
Lacrimile sale, frumuseţea, ţinuta sa cuviincioasă contrastau într-
un chip atât de bătător la ochi cu zdrenţele celorlalţi arestaţi şi cu
figurile lor, încât era lesne să se convingă cineva că tânăra fată fusese
victima unei infame urzeli. Dar dacă brigadierul şi secretarul
comisariatului înclinau de partea Antoinettei, mai mulţi agenţi de
poliţie, care auziseră conversaţia lui Polyt, a Căpitanului şi a mamei
tâlharilor, susţineau că tânăra fată trebuie să fie vreo tâlhăroaică
iscusită, abilă în travestiri.
Comisarul, înainte de a lua interogatoriul Antoinettei, ascultase
amândouă părerile.
— Domnişoară, zise el, numele dumneavoastră e Antoinette Miller?
— Da, domnule.
192
— Şi pretindeţi că locuiţi în strada Anjou-Saint-Honoré?

— Da, domnule.
— Unde te îndreptai când ai plecat de acasă?
— Primisem o scrisoare de la domnul baron de Morlux.
Numele acesta produsese oarecare emoţie printre persoanele care se
găseau în comisariat.
— Aşadar, dumneata îl cunoşti pe domnul baron de Morlux?
— Nu, zise Antoinette, dar îl cunosc pe fiul său.
Şi Antoinette începu să povestească întâmplarea cu Agénor de
Morlux, de la început.
— Unde locuieşte domnul de Morlux? întrebă comisarul.
— În strada Universităţii.
— Şi după părerea dumitale, vizitiul s-a făcut complicele răpitorilor?
Tânăra fată povesti apoi şi ceea ce-i spusese Polyt în privinţa lui
Agénor.
Polyt fu supus unui nou interogatoriu în prezenţa Antoinettei.
El tăgădui că ar fi pomenit numele lui Agénor; el pretindea că o
urmărea pe Antoinette de mai multe zile; că îi făcea curte şi că n-o
răpise, deoarece fata îl urmase de bună voie.
— Oh! exclamă Antoinette, indignată, omul acesta minte!
— Aşadar, repetă comisarul, care începuse şi el să stea la îndoială,
dumneata spui că îl cunoşti pe domnul Agénor de Morlux?
— În strada Suresnes.
Comisarul îşi chemă secretarul şi-i zise:
— Du-te în strada Suresnes; sunt orele două şi domnul de Morlux
trebuie să se fi întors acasă. Deşteaptă-l şi spune-i că o fată tânără,
numită Antoinette Miller, a fost arestată împreună cu o bandă de
tâlhari şi că vom fi siliţi s-o ducem la închisoare,
La auzul cuvântului închisoare, Antoinette scoase un strigăt de
spaimă.
Polyt era foarte liniştit şi zicea:
— La urma urmei e cu putinţă; şi chiar aş putea să vă asigur şi eu
că domnişoara îl cunoaşte pe acel domn Agénor de Morlux. E un băiat
drăguţ, un adevărat Cocodes.
— Ah! exclamă Antoinette, indignată, omul acesta e un infam!...
— Draga mea, zise Polyt cu familiaritate, nu te porţi deloc bine, şi
ştii tu...
Antoinette se lăsă să cadă pe o bancă, zdrobită de ruşine şi de
193
durere.
Şi cu toate acestea, comisarul era un om abil, care cunoştea toate
secretele profesiunii sale; dar calomnia era aşa de abil urzită, încât ar fi
trebuit să ai un spirit într-adevăr extraordinar pentru ca să te poţi
descurca.
În încăperea vecină, tâlharii aşteptau să fie conduşi la închisoare şi
vorbeau între ei.
Madeleine zicea frumoasei Marton:
— În comparaţie cu Madonna, noi suntem toate nişte debutante.
— Ah! aşadar i se zice şi Madonna?
— Da, Polyt a făcut o afacere frumoasă, n-avem ce spune!... Numai
ea poate intra în casele mari: se pricepe de minune să prindă urmele
broaştelor în ceară moale.
— Ştii că are haz! zise frumoasa Marton, n-o văzusem niciodată.
— Nici n-aveai unde, mai înainte era cu un amic numit marele-
iepure.
Toate aceste cuvinte răzbăteau până la urechea comisarului.
Antoinette, care nu putea presupune că despre ea era vorba, se mai
liniştise puţin, şi aştepta cu încredere sosirea lui Agénor.
Madeleine continuă:
— E fata Marlotei... ştii?... Negustoreasa de mărunţişuri din strada
Prouvaries.
— Ah! ah!... zise frumoasa Marton, nu seamănă deloc cu maică-sa;
Marlota e slută!
— Da, dar se spune că în tinereţe a fost frumoasă.
Antoinette nu înţelegea nimic din toată această conversaţie; era cu
ochii mereu îndreptaţi spre uşă, aşteptând sosirea lui Agénor.
În sfârşit, secretarul se reîntoarse, dar era singur.
— Domnul Agénor de Morlux, zise el, a plecat din Paris aseară, cu
trenul de opt; mi-a spus-o portarul, care i-a dus geamantanul la gară.
— Oh! murmură Antoinette îngrozită, sunt pierdută!...
— Domnişoară, zise comisarul, dacă nu mai ai nici un mijloc ca să-
ţi stabileşti identitatea, vom fi siliţi să te conducem la...
— Da, domnule, zise Antoinette înnebunită, de ce nu mă conduceţi
în strada Anjou?... Portarii m-ar recunoaşte...
Era atâta elocvenţă, atâta adevăr în cuvintele acestea, încât
comisarul era aproape să se învoiască.
Dar, în momentul acela, se auzi o bătaie disperată în uşă, şi o
femeie năvăli înăuntru, strigând:
— Fiica mea!... Unde este fiica mea?
Era o bătrâna oribilă, îmbrăcată în zdrenţe, cu picioarele goale, cu o
194
bonetă murdară în cap şi cu părul în dezordine.

Ea se repezi la Antoinette, o prinse în braţe şi exclamă:
— În fine!... Te regăsesc!...
De astă dată, Antoinette simţi că energia o părăseşte cu totul. Nici
nu mai avu putere să se apere de hidoasele îmbrăţişări ale bătrânei.
Scoase un ultim strigăt şi închise ochii.
Atunci bătrâna se întoarse spre Polyt şi-l ameninţă cu pumnul
încleştat.
— Ah! mizerabile, zise ea, tu mi-ai stricat copila... era cuminte ca o
domnişoară înainte de a te cunoaşte!...
— Nu te supăra mamă, zise Polyt intrând în joc.
Comisarul era uimit.
— Domnule, răspunse bătrâna, mă numesc Marlota Botin; sunt
negustoreasă de mărunţişuri în strada Prouvaires. Iată autorizaţia
mea.
Şi puse sub ochii comisarului o hârtie unsuroasă care purta
ştampila Prefecturii de poliţie.
Prin urmare, identitatea Marlotei era stabilită: în acelaşi timp,
Antoinette pierdu bruma de încredere în faţa comisarului.
Marlota continua să-şi îmbrăţişeze pretinsa-i fiică.
— Daţi-mi-o, domnule comisar, zicea ea, părând că-şi înăbuşă
suspinele, şi vă jur că pe viitor va fi cuminte ca o fată mare...
Antoinette, înnebunită de durere, izbucni în lacrimi.
— Pentru moment, răspunse comisarul, nu-i cu putinţă să-ţi
înapoiez fata. Tăria cu care şi-a negat identitatea, susţinând mereu că
se numeşte Antoinette Miller, îmi dovedeşte că trebuie să fi comis vreo
faptă gravă.
— Oh! Dumnezeule! Dumnezeule!... gemea Marlota.
Un huruit zgomotos se auzi afară.
Era cupeul pentru tâlhari.
— La închisoare, zise comisarul.
Şi din clipa aceea încetă de a se mai interesa de Antoinette.
— Du-te, sărmana mea copilă, murmură cu ipocrizie Marlota, voi
merge să reclam la tribunal şi vor trebui să te înapoieze mamei tale...
Câteva momente după aceea, cu toate lacrimile, cu toate
rugăminţile, cu toate protestele sale de nevinovăţie, Antoinette,
înţeleapta şi virtuoasa fată, era condusă la arestul prefecturii de poliţie,
laolaltă cu toţi ceilalţi tâlhari.
Capitolul XXXII
195
Cum s-a făcut că domnul Agénor de Morlux, care la orele şase seara
se despărţise de Antoinette la poarta casei sale din strada Anjou,
plecase după două ore, fără ca mai întâi s-o înştiinţeze şi pe tânăra
fată despre aceasta?
Iată ceea ce vom explica îndată.
Vicontele Carol de Morlux îşi făcuse planul de bătaie în tovărăşia lui
jupân Timoléon şi nici unul, nici altul nu erau dispuşi să comită o cât
de mică neglijenţă.
Şi, de vreme ce o făceau pe Antoinette să dispară, ar fi fost o
imprudenţă neiertată să-l lase pe Agénor la Paris.
Agénor avea obiceiul să treacă pe acasă pe la orele şase, pentru a-şi
schimba hainele şi a vedea corespondenţa de peste zi.
Deci şi în seara aceea, despărţindu-se de Antoinette, se îndreptă
spre strada Suresnes.
Mare îi fu însă mirarea când zări la poartă faetonul cu doi cai al
unchiului său Carol.
Unul dintre gromi îi zise:
— Domnul viconte îl aşteptă pe domnul baron în casă.
Agénor tresări, apoi urcă în fugă treptele. Domnul viconte Carol de
Morlux îşi aştepta nepotul la colţul căminului, în sala de fumat, cu o
ţigară englezească în gură, ca şi cum ar fi fost un tânăr de treizeci de
ani.
— Ei bine, tinere, zise el, când Agénor apăru în prag, aşa e că nu te
aşteptai deloc să mă găseşti aici?
— Sigur că nu, unchiule.
— Şi nu-ţi închipui de ce am venit?
— Deloc.
— Am venit să-ţi vorbesc despre căsătoria ta.
Agénor roşi ca o fată mare.
— Aşadar, tatăl meu ţi-a spus totul? zise el.
— Da, răspunse Carol, şi sunt încântat...
— De căsătoria mea?
— Cel puţin de intenţia pe care o ai de a te căsători. După ce te vei fi
stabilit, tatăl tău şi eu vom fi liniştiţi şi nu ne va mai fi teamă ca nu
cumva să te îndrăgosteşti de vreo curtezană, care te-ar face să suferi şi
te-ar dezonora.
— Ah! unchiule, zise Agénor, dacă ai şti cât de drăguţă e dânsa!
— Cu atât mai bine.
— Şi spirituală...
— Şi mai bine încă!...
— Aşadar, dumneata îmi dai aprobarea?
196
— Întru totul. Nu ţi-am dat oare dovezi despre asta?

— Când? întrebă Agénor făcând ochii mari.
— Nu te-ai mai întâlnit cu tatăl tău în timpul zilei?
— Ba da.
— Atunci desigur că ţi-a spus că m-am interesat de protejatul
Antoinettei tale, de acel... Milon.
— Ah! da... aşa este, iartă-mă unchiule, căci am început să-mi pierd
capul. Dar... de altfel, mi se pare că în privinţa aceasta ai fost rău
informat.
— Cum?... întrebă domnul de Morlux tresărind.
— Da, bunul meu unchi... Cred că nu vei mai avea nevoie să ceri
graţierea lui Milon.
— Şi de ce mă rog?
— Închipuie-ţi, urmă Agénor, că astă-seară m-am întâlnit cu
domnişoara Antoinette... Oh! din întâmplare... Am întâlnit-o pe
bulevard şi, pe când stam de vorbă, a scos un strigăt teribil şi mi-a
arătat un om într-o trăsură... Era Milon!
Domnul Carol de Morlux se îngălbeni, dar Agénor nu băgă de seamă
şi continuă:
— M-am urcat în cupeu împreună cu domnişoara Antoinette şi am
urmărit trăsura, dar nu a fost cu putinţă s-o ajungem şi în cele din
urmă am pierdut-o...
Domnul Carol de Morlux respiră uşurat.
În timp ce nepotul său vorbea, crezuse pe moment că totul era
pierdut, Milon la Paris, regăsind-o pe Antoinette şi prezentat nepotului
său, însemna distrugerea completă a tuturor planurilor sale, mai ales,
dacă se gândea că Milon avea îndărătul său un om, despre care
Timoléon îi vorbise, şi care se numea Rocambole.
— Dar, reluă Agénor, în timp ce domnul de Morlux îşi regăsise
obişnuita nepăsare, poţi să fii liniştit. Îl vom găsi noi. Parisul nu este
aşa de mare pentru un parizian ca mine.
— Ceea ce-mi spui tu, nepotul meu, este extraordinar, zise Carol de
Morlux.
— De ce, unchiule?
— Din două motive. Mai întâi, dacă persoana pe care aţi văzut-o era
într-adevăr Milon, cum se face că era la Paris?
— Poate că a evadat.
— Dar atunci cum de nu se ştie nimic la direcţia închisorilor?
Agénor tresări.
— Antoinette, continuă domnul Carol de Morlux, o fi fost înşelată de
vreo asemănare...
197
— Poate că ai dreptate.
— La urma urmei, de lucrul acesta vei putea să te asiguri la
întoarcere.
— La întoarcere!... Ce vrei să spui, unchiule?
Vicontele începu să râdă.
— N-am venit aici numai pentru a-ţi face complimente asupra
proiectului tău de căsătorie...
— Dar...
— Am venit să-ţi vorbesc şi de afaceri şi încă despre nişte afaceri
foarte importante.
Agénor încruntă din sprâncene.
Domnul de Morlux îşi scoase ceasul din buzunar şi zise:
— Dragul meu, vei lua trenul de opt şi patruzeci şi cinci şi vei pleca
la Rennes. Mâine vei fi acolo, continuă cu răceală domnul de Morlux, şi
vei petrece două zile lângă bunica ta, care are absolută nevoie să te
vadă. Antoinette nu va muri dacă îşi va petrece două-trei zile fără să te
vadă.
— Dar, unchiule, călătoria aceasta neaşteptată mi se pare o
nebunie.
— Nicidecum, dragul meu. Bunica ta e bolnavă. Ea i-a scris tatălui
tău că vrea să te vadă. E vorba despre o moştenire... nu mai face pe
prostul.
— Dar aş putea amâna călătoria asta pentru altă dată.
— Nu, crede ce-ţi spun şi nu mai pune întrebări. Du-te s-o vezi pe
bunica ta, întoarce-te şi peste cincisprezece zile vei fi soţul fericit al
Antoinettei. Nu-ţi convine lucrul acesta?
— Dar... unchiule... trebuie cel puţin să-i scriu tatălui meu.
— Tatăl tău ştie de plecarea ta. Îndată ce vei ajunge la Rennes, te
vei putea convinge că tatăl tău şi eu avem dreptate când te silim să
pleci fără întârziere. Bunica ta ar fi în stare să le dezmoştenească.
— Foarte bine, zise Agénor, voi pleca. Dar cel puţin dă-mi voie să-i
scriu câteva rânduri Antoinettei...
— Da, dragul meu, tot ce vei pofti...
Agénor se aşeză la birou şi scrise o lungă scrisoare tinerei fete, pe
când domnul Carol de Morlux calcula că scrisoarea aceea nu putea să
ajungă la destinaţie decât a doua zi de dimineaţă.
Agénor lipi plicul şi sună pentru a da scrisoarea unui servitor.
— O duc eu, zise domnul de Morlux.
— Dumneata, unchiule?
— Mâine dimineaţă. Va fi un bun pretext ca s-o pot vedea pe
viitoarea ta soţie.
198
— Ah! unchiule, zise Agénor, eşti prea bun!

Şi fără să mai stea pe gânduri începu să se pregătească de drum.
O oră după aceea, domnul Carol de Morlux îl conducea la gară pe
nepotul său, cu faetonul său.
Agénor nici nu visase.
Domnul Carol de Morlux îl conduse în bufetul gării şi-l făcu să
golească un pahar de Bordeaux şi o aripă de pui şi nu se linişti decât
când îl văzu urcat în tren.
Locomotiva şuieră, trenul porni.
Atunci domnul de Morlux se urcă în faeton şi porni spre casă, în
strada Pépinière, unde îl aştepta de mai bine de o oră jupânul
Timoléon.
Bătrânul spion, ca toţi oamenii de meseria sa, avea îndemânarea de
a-şi schimba figura după voie.
Se prezentase la domnul de Morlux îmbrăcat, ca un perfect
gentleman englez. Se anunţase drept un lord care se întorcea din
Indiile Occidentale şi era prieten intim al vicontelui.
— Ei bine? întrebă domnul de Morlux.
Timoléon îşi consultă ceasul. Era ora nouă şi jumătate.
— Afacerea trebuia să fie gata, zise el, dar dacă vrei, putem merge
noi înşine să ne asigurăm.
Domnul de Morlux şi misteriosul personaj ieşiră pe jos, ca şi cum ar
fi vrut să facă o plimbare pe bulevard şi se îndreptară spre strada
Anjou-Saint-Honoré.
Cupeul nu mai era în faţa casei cu nr. 19.
— Păsărica a plecat, zise Timoléon, şi te asigur că peste puţin timp
va fi în cuşcă.
După aceea amândoi se îndreptară spre Champs-Élysées...
Timoléon adăugă:
— Poate că va trebui să te culci astă-seară puţin cam târziu, dar
vreau să-ţi dovedesc că nu-ţi luăm banii de pomană.
Şi amândoi se îndreptară spre strada Caillou, unde se afla
comisariatul de poliţie.
Capitolul XXXIII
Pe când Agénor pleca în Bretania, pe când tâlharii plătiţi de

Timoléon erau conduşi la depozitul prefecturii de poliţie împreună cu
nenorocita Antoinette, maiorul Avatar, adică Rocambole şi Milon
găsiseră caseta cu milionul şi, după ce luaseră la cunoştinţă de
199
manuscrisul rămas de pe urma doamnei baroane Miller, părăsiră casa

din strada Grenelle şi plecară în căutarea orfanelor.
Milon afirma că pensionul în care nenorocita sa stipula îşi lăsase
fiicele era situat la Auteuil.
Dar nu-şi mai amintea nici numele străzii, nici numele directoarei
pensionului.
— Amănuntele pe care mi le dai, sunt foarte vagi, zise Rocambole.
Oricum, să mergem!
Se urcară într-o trăsură şi plecară spre Auteuil. Când intrară în
strada La Fontaine, Milon opri trăsura.
— Mi se pare că-mi amintesc, zise el.
— Ah! zise Rocambole coborând din trăsură.
— Da, adăugă Milon, îmi amintesc că urcam până la o piaţă în
mijlocul căreia era o fântână. După aceea, luam la stânga apoi din nou,
la stânga...
— Să mergem înainte!... zise Rocambole.
Plecară pe jos, trăsura urmându-i la pas.
Ajunşi în piaţă, Milon se opri din nou.
— Mi se pare, zise el după o clipă de îndoială, că era lângă o
biserică.
Şi porni spre strada Bolteau.
— Să mergem până la biserică, zise Rocambole.
Dar, în zece ani, Auteuil se transformase cu totul. De jur-împrejurul
bisericii erau numai clădiri noi.
— S-o luăm la dreapta acum, zise Milon.
În strada Buis se opri iarăşi pentru a-şi aduna amintirile.
— Îmi amintesc că era un grilaj şi o grădină mare.
La intrarea străzii Buis, un tutungiu deschisese o prăvălie.
Strada era pustie.
„Omul acesta, cugetă Rocambole, examinând cu atenţie
împrejurimile, nu cred să facă bune afaceri pe aici.”
Şi, apropiindu-se de negustor, îl salută.
Rocambole ceru două ţigări englezeşti.
Tutungiul se înclină respectuos şi se duse să caute marfa cerută.
— Nu vând adesea marfă de asta, zise el cu un suspin. Cartierul nu
e tocmai bun...
— Aşadar, afacerile nu prea merg? întrebă Rocambole.
— Rău de tot, domnule! Cu mare greutate scoatem o bucată de
pâine...
— E multă vreme de când eşti stabilit dumneata pe aici?
— Şaptesprezece ani, domnule, răspunse tutungiul. Dar cartierul
200
este aproape pustiu şi de-asta nu merg afacerile.

— Ah! zise Rocambole, dacă eşti aici de şaptesprezece ani, trebuie
să cunoşti multă lume.
— Cunosc, toată strada, domnule.
— N-ai putea să-mi spui dacă a fost cândva un pension pe alături?
— Da, răspunse tutungiul, era pensionul doamnei Raynaud.
— Dumnezeule! exclamă Milon, ea este, îmi amintesc numele acum.
— Dar, continuă tutungiul, pensionul a fost dărâmat şi în locul lui
s-a clădit casa aceea înaltă, pe care o vedeţi în stânga.
— Dar directoarea... doamna Raynaud... nu mai ţine acum pension?
întrebă Milon cu voce tremurătoare.
— Nu, răspunse negustorul.. Afacerile nu mergeau bine... Ţin minte
că a fost o vânzare la dânsa...
— Aşadar, interveni Rocambole, dumneata nu ştii ce s-a întâmplat
cu doamna Raynaud?
— Nu. Se poate să fi murit... în Auteuil nimeni n-are veşti de la
dânsa... Dumneavoastră o cunoaşteţi?
— Era sora mea, răspunse Milon la întâmplare.
Emoţia uriaşului era aşa de mare, încât negustorul îl crezu.
Milon continuă:
— Sunt zece ani de când am plecat în străinătate şi de atunci n-am
mai avut nici o veste de la ea.
— Ascultaţi, zise tutungiul, e cineva în Auteuil care poate ştie ce a
făcut doamna Raynaud... E domnul Boisdureau...
— Cine-i domnul acesta? întrebă Rocambole.
— E un portărel.
— Şi unde locuieşte?
— Foarte aproape, în strada Molière.
— Mulţumesc, domnule, zise Rocambole, după ce-şi umplu mai
întâi buzunarele cu ţigări scumpe.
Strada Molière nu era lungă şi firma unui portărel se putea vedea de
departe.
Cea a domnului Boisdureau era pe partea dreaptă şi Rocambole o
zări îndată.
Casa n-avea deloc aparenţa unui birou de portărel.
Rocambole sună.
O fată drăguţă, cu părul blond, veni să le deschidă.
Desigur că nu e aici, gândi Rocambole, ne-am înşelat, trebuie să fie
locuinţa vreunui notar.
Totuşi Milon întrebă:
— Domnul Boisdureau?
201
— Aici locuieşte, răspunse fata râzând, veniţi pentru vreo vânzare?

— Se pare că meseria de portărel îşi are şi părţile ei vesele, zise
Rocambole întorcându-se spre Milon.
Urcară scările şi vesela servitoare, deschizând uşa biroului, zise:
— Domnule, nişte domni vin pentru o vânzare!
În tot biroul nu era decât un băieţaş de vreo cincisprezece ani, care
stătea aplecat peste nişte hârtii şi domnul Boisdureau însuşi.
Era un om mic, rotund, surâzător, cu buze senzuale.
— Domnilor, zise el, adresându-se noilor sosiţi, aţi venit probabil
pentru o afacere, dar, cu tot regretul, trebuie să vă spun că nu vă pot
servi.
— Aşadar, azi e zi de sărbătoare? întrebă Rocambole.
— Nu, nu, zise portărelul, trăgând o priză de tabac pe nas. Vorba e
că astăzi nu mai fac nici o afacere: nici mâine, nici poimâine şi
niciodată... Eu sunt trist, domnilor, am fost elev la conservator în
tinereţea mea. Erau timpuri frumoase pe atunci... Dar... ce să-i faci?
Trebuie să trăim... să ne gândim la ziua de mâine...şi trebuie să ne
găsim o meserie serioasă.
— Aceea de violonist? întrebă Rocambole.
— Nu, aceea de portărel. Am practicat-o timp de douăzeci de ani...
Am făcut o avere bunicică...
— Aşadar, nu mai eşti portărel? întrebă Milon.
— Nu, domnule, nu mai sunt. Am vândut, şi astăzi voi da totul în
primire succesorului meu.
— Ah! asta e altceva... Dar, cum noi nu am venit pentru afaceri...
— Atunci pentru ce aţi venit? întrebă fostul portărel cu oarecare
curiozitate.
Rocambole luă loc pe un scaun.
— Vrem să plătim o datorie, zise el.
— Ah! foarte bine, exclamă fostul portărel, schimbând dintr-o dată
tonul.
Capitolul XXXIV
— Domnule, zise Rocambole, dumneata ai urmărit odinioară o

femeie care pe noi ne interesează foarte mult.
— E posibil, răspunse domnul Boisdureau, am urmărit multe femei
în viaţa mea, mai ales femei din lumea moravurilor uşoare.
— Nu e vorba despre o femeie de soiul acesta, zise Rocambole, care
vedea bine că fostul portărel era gata să înceapă o tiradă întreagă
202
asupra femeilor uşoare.

— Da?... Atunci despre cine e vorba?
— Ne interesează o sărmană directoare de pension, zise Milon.
— Am urmărit vreo zece.
— Acea a cărei datorie venim s-o achităm noi...
Şi Rocambole apăsă asupra acestor ultime cuvinte.
— Nu cunosc decât una singură care-mi mai datorează încă bani.
Oh!... o mizerie... două sau trei sute de franci... Acordase un termen
pentru plată... în cele din urmă ara emis chitanţă... în locul doamnei
Raynaud venea o fată tânăra şi-mi aducea ratele... Fata era foarte
drăguţă şi m-am îndrăgostit de ea. Doamna Boisdureau îmi făcea
scene de gelozie, ori de câte ori venea domnişoara Antoinette.
— Antoinette! exclamă Milon.
— Aşadar, o cunoaşteţi?
— Antoinette!... se numea Antoinette! repetă sărmanul Milon,
zdrobit de emoţie. Dar directoarea pensionului cum se numea?
— Aşteptaţi... vă voi spune îndată.
Şi portărelul se sculă, luă un dosar dintr-un dulap şi începu să
răsfoiască nişte hârtii.
— Doamna despre care vă vorbesc, zise el după o pauză, se numeşte
Raynaud.
— Da, ea este, zise Milon. Şi spui că doamna aceasta n-a murit?
— Cel puţin, acum doi ani, ştiu bine că trăia.
Portărelul păru că îşi adună amintirile.
— Da, zise el, aşa este... În decembrie, anul trecut, obosit de scenele
soţiei mele, i-am dat o chitanţă domnişoarei Antoinette.
— Sfântă femeie!.. murmură Milon printre lacrimi, a păstrat fetiţele
la ea!
— Atunci, dumneata trebuie să ştii unde locuieşte doamna
Raynaud?
— Da.
Şi portărelul surâse ironic.
— Vedeţi dumneavoastră, reluă domnul Boisdureau; eu am văzut
atâtea cazuri, încât nu ştiu dacă trebuie sau nu să vă spun această
adresă... S-ar putea întâmpla să fiţi şi dumneavoastră nişte creditori.
Şi mi se pare că v-am spus că mă interesez puţin de domnişoara
Antoinette. Altfel, puţin mi-ar păsa...
— E nepoata mea, zise Milon.
Portărelul păru că nu aude răspunsul acesta. Luă dosarul şi începu
să adune cu atenţie nişte cifre.
— Această scumpă domnişoară, zise el după ce termină, îmi mai
203
datorează exact trei sute patruzeci şi şapte de franci.

— Ca să nu mai lungim mult vorba, zise Rocambole, noi îţi vom
număra banii şi dumneata ne vei spune adresa... Domnul este unchiul
Antoinettei şi se întoarce din America.
— Da? întrebă portărelul uimit.
— Aduce nepoatei sale o zestre de un milion.
— E foarte drăguţă, domnişoara Antoinette! suspină fostul portărel.
— O vom mărita cu un om aşezat, continuă Rocambole, care se
distra aruncând o speranţă nebună în inimă burghezului.
Domnul Boisdureau începu să tremure.
— Adresa!... zise Milon nerăbdător.
— Strada Anjou-Saint-Honoré nr. 19, răspunse portărelul..
Milon se ridică îndată Rocambole aruncă patru hârtii de câte o sută
de franci pe masă şi, fără a mai aştepta restul, ieşi în stradă aproape
fugind.
— Strada Anjou nr. 19, strigă birjarului, şi mână repede!
Trăsura porni ca un fulger.
După douăzeci de minute soseau în strada Anjou.
Milon înaintă şi se găsi faţă în faţă cu moş Philippe.
— Doamna Raynaud? întrebă el.
— Aici stă, răspunse portarul.
— Unde? La ce etaj?
— Un moment, zise bătrânul, care părea consternat, cred că nu e
momentul, potrivit să urcaţi la doamna Raynaud... Doamna e încă în
pat... Numai dacă...
Portarul stătea la îndoială.
— Trebuie numaidecât s-o văd! zise Milon.
— Aduceţi vreo ştire de la domnişoara? întrebă portarul.
— Cum? Ce-ai zis?... strigă Milon, făcând un pas îndărăt.
— Da, continuă portarul, de la domnişoara Antoinette, care a plecat
în oraş aseară... şi nu s-a mai întors... şi pe care o căutăm în toate
părţile!
Milon scoase un strigăt.
— Antoinette!...exclamă el... unde a plecat?
— Dar, domnule, zise Philippe, dacă am şti noi lucrul acesta, nu te-
am mai întreba pe dumneata... Doamna Raynaud a aşteptat toată
noaptea... dar domnişoara nu s-a întors. Doamna Raynaud e nebună
de durere şi soţia mea de asemeni şi eu... îmi pierd capul.
Milon îşi cuprinsese capul în mâini şi se învârtea pe loc, ca şi cum
ar fi înnebunit subit.
— Soţia mea, continuă portarul, a alergat la domnul baron, care-i
204
scrisese ieri seară şi care trimisese cupeul după domnişoara.

— Ce baron? întrebă Rocambole, făcând un pas înainte.
Tatăl domnului Agénor.
— Cine-i domnul Agénor.
— Un tânăr foarte cumsecade şi foarte bogat, care e îndrăgostit de
domnişoara Antoinette.
— Şi tatăl acestui tânăr e baron?
— Da... domnul baron de Morlux.
Milon scoase un strigăt, dar Rocambole îi strânse braţul cu putere
şi-l făcu să tacă.
În clipa aceea, o femeie intră în camera portarului şi, cu vocea
zdrobită, murmură:
— Nu e acolo!
Milon se întoarse şi scoase un nou strigăt:
— Vara mea!
— Milon, exclamă doamna Philippe, care de emoţie se clătină şi
căzu leşinată.
Rocambole, care nu-şi pierduse deloc cumpătul, închise binişor uşa,
căci chiriaşii, auzind strigătele, începură să apară pe la ferestre.
Capitolul XXXV
Doamna Philippe fusese atât de emoţionată văzându-l pe Milon,

încât aproape îşi pierduse cunoştinţa.
Soţul ei, care nu-l văzuse niciodată pe Milon, nu înţelesese nimic
din cele două exclamaţii pe care le schimbaseră cei doi veri.
Dar Rocambole îi zise:
— Nu te ocupa de noi, dragul meu, ocupă-te în continuare de
domnişoara Antoinette.
Auzind numele Antoinettei, doamna Philippe îşi recăpătă prezenţa
de spirit.
Rocambole o luă de mână şi-i zise:
— Să fim liniştiţi, scumpa mea doamnă, Milon îţi va explica mai
târziu în ce mod s-a întors. Pentru moment nu e vorba nici despre el,
nici despre dumneata. Noi am venit aici pentru a o vedea pe doamna
Raynaud şi pe cele două tinere fete care sunt împreună cu ea.
— Nu e decât una singură, cealaltă e în Rusia, răspunse doamna
Philippe. Numai domnişoara Antoinette e cu noi.
— Foarte bine. Dar unde e acum? Linişteşte-te şi sileşte-te să-mi
răspunzi limpede.
205
— Iată cum stau lucrurile, zise doamna Philippe. Domnişoara

Antoinette l-a înnebunit pe un tânăr din lumea înaltă, domnul Agénor
de Morlux.
Milon scoase un strigăt.
— Taci! îi zise Rocambole, strângându-i din nou braţul. Ei bine, şi
tânărul acela?
— Vrea să se căsătorească cu domnişoara Antoinette.
— Bine! Şi....
— Ieri a condus-o cu trăsura până la poartă. Apoi, o oră mai târziu,
cineva a venit cu o scrisoare.
— Era de la domnul Agénor?
— Nu. Scrisoarea era de la domnul baron de Morlux, tatăl tânărului.
— În strada Universităţii. De acolo vin acum.
— Foarte bine, murmură Rocambole cu nepăsare, şi ce spunea
domnul baron în scrisoare?
— Că vrea s-o vadă pe domnişoara Antoinette şi că pe la orele nouă
îi va trimite cupeul său.
— Ceea ce a şi făcut?
— Dar, nicidecum, domnule. Am fost la domnul baron, dânsul n-a
scris nici o scrisoare, trăsura sa n-a ieşit deloc şi el bănuieşte că
domnişoara Antoinette a fost răpită de fiul său.
— Unde locuieşte fiul? întrebă Milon.
— Foarte aproape de aici. Am fost şi la el, dar nu era acasă. A plecat
ieri seară, pe la orele nouă.
— Mizerabilul! urlă Milon, încleştându-şi pumnii.
— Dar taci o dată din gură! repetă Rocambole.
Apoi întorcându-se spre doamna Philippe:
— Trebuie cu orice preţ s-o găsim pe domnişoara Antoinette. Dar
pentru asta trebuie să nu faceţi mult zgomot... Mă înţelegeţi?
Doamna Philippe tăcu.
Rocambole reluă:
— Ştie lumea de pe aici că domnişoara Antoinette a dispărut?
— Oh! nu, domnule, nimeni nu ştie încă.
— Şi nici nu trebuie să afle.
— Şi eu care gândeam că ar fi bine să mă duc la comisarul de
politie, zise cu naivitate moş Philippe.
— Nu, zise Rocambole, nu trebuie să te duci.
Milon îşi privea stăpânul cu o uimire dureroasă.
— Ştii nemţeşte? îl întrebă Rocambole.
— Da, răspunse Milon.
206
— Dar dumneavoastră? adăugă Rocambole, adresându-se celor doi

portari.
Philippe şi soţia sa făcură un gest negativ.
— Atunci, reluă Rocambole în nemţeşte, te rog să mă asculţi cu
atenţie, dragul meu.
— Vorbeşte, stăpâne.
— După cum vezi, continuă Rocambole, am sosit, nu cu
douăsprezece ore, ci cu opt zile mai târziu decât ar fi trebuit să sosim.
Antoinette este în mâinile duşmanilor săi şi trebuie s-o salvăm.
— Da, răspunse Milon, dar în ce mod?
— Mai întâi vom afla ce s-a întâmplat cu ea.
— Tocmai pentru asta, zise Milon, voia şi soţul verişoarei mele să
înştiinţeze poliţia.
Rocambole ridică din umeri:
— Dragul meu, tu uiţi mereu că noi suntem certaţi cu poliţia.
— Ai dreptate.
— Aşadar, nu acolo trebuie să ne adresăm.
— Dacă-i aşa, trebuie să ne ducem la domnul de Morlux.
— Nu încă. Mai întâi trebuie să aflăm dacă fiul este sau nu
complicele tatălui.
— Fără îndoială că este! exclamă Milon.
— Nicidecum... Să mergem în strada Suresnes.
— Vreţi să ştiţi dacă domnul Agénor a plecat într-adevăr? întrebă
doamna Philippe, care deşi nu înţelegea nimic din conversaţia lui Milon
cu Rocambole, auzise cuvântul Suresnes.
— Da, zise Milon.
Ea reluă:
— Părerea mea este că lovitura aceasta nu e cu ştirea domnului
Agénor. El e un tânăr prea bun ca să fie în stare de aşa ceva... Şi, pe
urmă, avea un respect aşa de mare pentru domnişoara Antoinette!...
— Crezi că o iubea într-adevăr? întrebă Rocambole.
— E nebun după ea.
— Şi ce a spus tatăl lui Agénor, când i-ai arătat scrisoarea semnată
cu numele său?
— A spus că scrisoarea este falsă şi că desigur fiul său este acela
care abuzase de naivitatea domnişoarei Antoinette. Dar eu nu cred una
ca asta, adăugă doamna Philippe.
— Eu nici atât, zise Rocambole.
— Ce e de făcut? Ce e de făcut? murmură bietul Milon cu ochii plini
de lacrimi.
— Nu ştiu nici eu încă, răspunse stăpânul, dar peste o oră vom şti.
207
Vino cu mine!
— Aşadar, nu mai urcăm la doamna Raynaud?
— La ce bun?
Şi Rocambole zise doamnei Philippe:
— Dumneata ştii că Milon iubeşte copilele stăpânei sale?
— Oh!... despre asta nu mai e nici o îndoială, răspunse.
— Eu sunt prietenul lui Milon şi amândoi vom face tot ce va trebui
pentru a o regăsi pe domnişoara Antoinette.
— Eu nu te cunosc, domnule, răspunse doamna Philippe, dar am
încredere în dumneata.
— Atunci, zise Rocambole, va trebui să mă ascultaţi.
— Vorbeşte.
— După ce vom pleca, veţi urca la doamna Raynaud şi-o veţi
înştiinţa că nimic supărător nu i s-a întâmplat domnişoarei Antoinette,
că domnul Morlux este acela care v-a spus lucrurile acestea şi că
tânăra fată se va întoarce curând.
— Dar, domnule...
— Trebuie să faceţi cum vă spun, zise Rocambole.
— Aşadar, dumneata o vei găsi?
— Fără nici o îndoială.
— Astăzi chiar?
— Nu ştiu când... dar o vom găsi... Fiţi fără grijă.
Şi Rocambole, luându-l pe Milon de braţ, ieşi în stradă.
— Unde mergem? întrebă Milon.
— La doctorul Vincenţiu.
Se urcară în trăsură şi peste o jumătate de oră soseau în faţa casei
unde mama lui Noël Cocorico era portăreasă.
Dar Rocambole nu intră de-a dreptul la doctorul Vincenţiu.
Urcă în fugă treptele până la etajul al cincilea şi-şi făcu în grabă o
nouă toaletă.
După câteva momente, doctorul Vincenţiu văzu intrând la dânsul
un domn care semăna de minune cu un băiat de amfiteatru.
La început nu-l recunoscu deloc.
Dar Rocambole îi zise surâzând:
— Aşa de repede ţi-ai uitat amicii de la vila Said?
Doctorul tresări.
— Bine, zise Rocambole, văd că mă recunoşti acum. Îţi făgăduisem
că te voi vizita.
— Ai nevoie de mine? întrebă doctorul.
— Da, răspunse Rocambole, aşezându-se pe un scaun. Ia un toc şi
scrie.
208
— Cui?
— Baronului Philippe de Morlux. Lupta a început. Acum e nevoie
numai să ştim s-o conducem. Scrie...
Doctorul luă tocul şi începu să scrie, după cum îi dictă Rocambole:
„Domnule baron,
Sper că amintirea relaţiilor noastre din tinereţe va fi destul de
puternică pentru ca să te hotărăşti să-mi faci un mic serviciu.
Trecând printr-o perioadă grea, am nevoie de douăzeci de mii de
franci şi asta numaidecât, înainte de a se înnopta.”
— Dar, zise doctorul oprindu-se, acesta e un şantaj...

— Nu, zise Rocambole, e un mijloc sigur ca să pot pătrunde în casa
baronului, căci, trebuie să ştii, că eu voi fi servitorul dumitale şi voi
duce scrisoarea...
Doctorul luă tocul şi Rocambole dictă mai departe...
Capitolul XXXVI
Din seara trecută, domnul baron Philippe de Morlux nu se mai

întâlnise cu fratele său, Carol.
Acesta din urmă avusese grijă să-i spună că va veni cineva din
strada Anjou să-l întrebe de Antoinette şi-l învăţase ce trebuie să
răspundă.
Baronul se arătase foarte indignat când doamna Philippe îi spusese
că Antoinette dispăruse de acasă şi declarase scrisoarea pe care i-o
arătă bătrâna drept falsă. De altfel, scrisoarea era scrisă de mâna lui
jupân Timoléon şi dictată de domnul Carol de Morlux.
După plecarea portăresei din strada Anjou, domnul Philippe de
Morlux aşteptase în cea mai mare linişte vizita fratelui său, care, fără
îndoială, avea să-i spună multe lucruri.
Dar, mai înainte de sosirea domnului Carol de Morlux, un om se
prezentă la palat.
— Sunt trimis, zise omul acesta cameristului, de domnul doctor,
pentru ca să întreb cum îi mai merge stăpânului dumitale...
Domnul de Morlux era acum sub îngrijirea medicului său obişnuit,
care se înclinase adânc când i se spusese că primul pansament fusese
făcut de către celebrul doctor Vincenţiu.
Cameristul îl introduse imediat.
Domnul de Morlux, văzându-l, crezu că era un trimis al medicului
209
său.
Dar noul venit, care nu era altul decât Rocambole, îi zise îndată:
— Domnule baron, eu sunt unul dintre elevii doctorului Vincenţiu.
La auzul acestui nume, baronul îşi simţi pârul zbârlindu-i-se, apoi,
cu mâna făcu un semn cameristului, care ieşi îndată.
— Ce vrea doctorul de la mine? întrebă domnul Morlux cu oarecare
emoţie.
— Doctorul vrea mai întâi să afle cum îţi mai merge.
— Sunt mai bine.
— După aceea, vă trimite scrisoarea aceasta.
Domnul de Morlux întinse mâna tremurândă, luă scrisoarea, o
deschise şi, pe măsură ce o citea, Rocambole îl vedea îngălbenindu-se.
— Domnule, zise în sfârşit baronul, doctorul Vincenţiu este unul
dintre prietenii mei din tinereţe şi mă simt fericit să-i pot face serviciul
pe care mi-l cere. Numai că, e lesne de priceput, că oricât de bogat ar fi
cineva...
— Nu poate avea douăzeci de mii de franci în casă, nu-i aşa? întrebă
Rocambole.
— Tocmai. De aceea voi fi silit să te fac să aştepţi o oră. Voi trimite
după notarul meu.
— Voi aştepta, răspunse Rocambole, care luă loc într-un fotoliu.
Ştia bine că nu-l va da nimeni afară. Apoi, începu să-l examineze pe
baron. Domnul de Morlux sună şi ceru să i se aducă de scris. Scrise
notarului, rugându-l să-i trimită de urgenţă douăzeci de mii de franci.
Pe când scria, baronul îşi zicea:
„Aceşti douăzeci de mii de franci pe care-i dau acum, mă scapă de
orice grijă în privinţa doctorului”.
Rocambole, de asemenea, îşi spunea:
„Omul acesta mă ia drept un dobitoc şi nici nu bănuieşte măcar că
eu îi ştiu toată povestea”.
După ce servitorul plecase cu scrisoarea la notar şi pe când
Rocambole aştepta întoarcerea sa, se auzi huruitul unei trăsuri. Era
domnul Carol de Morlux.
Domnul Carol nu era singur.
Rocambole, care se apropiase de fereastră, văzu doi oameni care
străbăteau curtea şi urcau treptele peronului. Atunci veni şi se aşeză
liniştit la locul său.
— Domnule, zise domnul de Morlux, încercând să vadă dacă omul
acela ştia ce legătură există între el şi doctorul Vincenţiu, auzisem că
doctorul are o clientelă considerabilă?...
— Da, domnule, dar câştigă mai puţini bani decât ceilalţi confraţi ai
210
săi.
— De ce?
— Îngrijeşte toţi săracii şi face mult bine.
Aici Rocambole crezu că era necesar să manifeste puţin entuziasm.
— Oh! doctorul Vincenţiu e un sfânt! zise el cu naivitate.
Baronul respiră uşurat şi-şi zise:
„Dobitocul acesta e departe de a bănui de ce e în stare ilustrul său
profesor şi stăpân”.
În clipa aceea intră domnul Carol de Morlux.
Rocambole îşi luă un aer umil şi-l privi cu curiozitatea unui ţăran
care vizitează pentru întâia oară un oraş mare.
Domnul Carol de Morlux, văzându-i uniforma, abia dacă aruncă o
privire distrată asupra lui.
Se aşeză într-un fotoliu lângă patul fratelui său şi într-o limbă pe
care, după credinţa lui, cu siguranţă persoana prezentă nu putea s-o
cunoască, îl întrebă:
— Cine este omul acesta?
Rocambole nici nu clipi şi continuă să păstreze aceeaşi atitudine
indiferentă şi nătângă...
Domnul Philippe de Morlux răspunse în aceeaşi limbă:
— E un fel de laborant trimis de doctorul Vincenţiu.
— Pentru a te îngriji?
— Nu, pentru a-mi cere douăzeci de mii de franci.
— Ah! ah! şantajul începe!...
— Mi-e teamă şi mie...
— Fratele meu, zise domnul Carol de Morlux, să nu ne zgârcim...
Mai bine să dăm fără discuţie douăzeci de mii de franci unui om, care,
de altminteri, ne-a făcut un serviciu destul de frumos. N-aveai banii
aceştia în casă?
— Nu. Alaltăieri am pierdut mulţi bani la club şi, pe urmă, voiam să
te aştept şi pe tine, pentru a te consulta.
— Trebuie să-i dăm banii. Aceasta e părerea mea. După asta
domnul doctor va sta liniştit.
— Ceea ce mă miră, reluă domnul de Morlux, e faptul că alaltăieri a
plecat de aici ca un om chinuit de remuşcări...
— Ei bine, de atunci până acum a avut destulă vreme, să se
gândească... Şi-a schimbat părerea şi atâta tot... Acum să vorbim de
lucruri serioase.
Rocambole căscase de câteva ori, ca un om care se plictisea foarte
tare...
— Domnule, îi zise baronul în franţuzeşte, îmi pare rău că te fac să
211
aştepţi...Dacă vrei să intri în cabinetul meu de lucru, vei găsi acolo

ziare şi vei putea să citeşti aşteptând.
Cabinetul de lucru era alături şi uşa era deschisă.
Rocambole intră, se aşeză într-un fotoliu, luă un jurnal şi începu să
citească, în aparenţă cel puţin. Prin uşa întredeschisă el putea foarte
bine să vadă figura celor doi fraţi reflectată într-o oglindă, pe când ei
nu-l puteau zări.
„Oamenii aceştia n-au noroc, cugetă Rocambole, Vorbesc o limbă pe
care nimeni n-o cunoaşte în Franţa, în afară de trei sau patru sute de
ţărani, şi s-a întâmplat ca tocmai eu s-o înţeleg.”
Într-adevăr, domnii de Morlux vorbeau greoiul dialect al bretonilor
din sud.
Domnul Carol reluă:
— Afacerea e terminată, mititica e la loc sigur.
— Ştiam. Portăreasa din strada Anjou a venit înspăimântată la mine
şi mi-a spus că se duce la Agénor.
— Da, dar Agénor a plecat, şi astă-seară va fi la Rennes, zise Carol
de Morlux. Eu însumi l-am condus la gară şi am stat până la plecarea
trenului. Apoi, am trimis bunicii sale telegrama despre care îţi
vorbisem. Va şti ea să găsească vreun mijloc pentru a-l ţine acolo vreo
opt zile.
— Şi domnişoara a fost arestată?
— Da, împreună cu oamenii lui Timoléon.
Rocambole citea cu cea mai mare atenţie un articol.
— Şi n-a putut să-şi dovedească nevinovăţia? continuă domnul
Philippe de Morlux.
— Oh! e tare din fire fetiţa!... S-a apărat binişor.
— Dar a fost învinsă!...
— Drace! Gândeşte-te şi tu... Tâlharii declarau că e o complice a
lor... Şi pe urmă femeia aceea, care a venit să o reclame, declarând că e
fiica sa... Comisarul nu putea s-o pună în libertate în asemenea
condiţii.
— Şi unde a fost dusă?
— Pentru moment se află în arestul Prefecturii, dar desigur că
înainte de amiază va fi la Saint-Lazare.
Rocambole privi în oglindă şi putu să-l vadă pe domnul Carol de
Morlux rânjind sinistru.
Carol continuă:
— E un om de forţă jupân Timoléon. A lucrat repede şi până în
prezent putem declara că-şi merită banii...
„He! he! cugetă Rocambole, îl cunoaştem şi noi pe domnul
212
Timoléon”.
— După ce imbecilul acesta va pleca, zise domnul de Morlux, făcând
aluzie la Rocambole, îl vom chema pe Timoléon şi vom vorbi cu el.
Vreau să punem în aplicare un plan foarte complicat, pentru ca
Antoinette să nu mai poată scăpa niciodată din închisoare.
— Aşadar l-ai adus cu tine? întrebă baronul.
— Aşteaptă în camera de alături.
Rocambole se prefăcea în continuare că citeşte.
După câteva momente, cameristul intră. Aducea o scrisoare
pecetluită.
Baronul o deschise şi scoase un pachet de bilete de bancă.
Rocambole privi în oglindă şi fu uimit de aspectul bizar pe care-l
prezenta în clipa aceea faţa cameristului.
Desigur omul acela dusese scrisoarea notarului şi nici nu bănuia
că răspunsul era aproape o avere.
„Iată un om de vânzare şi prin urmare de cumpărat”, îşi zise
Rocambole.
— Domnule, îi strigă baronul, sunt al dumitale.
Rocambole se apropie de pat şi baronul îi întinse cei douăzeci de mii
de franci.
Rocambole îi dădu o chitanţă de primire, păstrându-şi mereu
aceeaşi mutră nătângă, salută şi ieşi înclinându-se.
Când păşi peste prag, strănută puternic şi-şi scoase din buzunar o
batistă mare, albastră, cu care îşi acoperi faţa.
Jupân Timoléon era în salonul de aşteptare.
Capitolul XXXVII
Rocambole trecu pe lângă Timoléon.

Un om care a fost atâta vreme în poliţie nu putea să lase pe cineva
să treacă pe lângă dânsul, fără să-l privească cu oarecare atenţie.
Deci Timoléon îl învălui pe Rocambole într-o privire scrutătoare.
Dar Rocambole îşi şterse nasul cu zgomot: şi grăbi pasul.
De altfel, Timoléon ştia că domnul de Morlux îşi rupsese un picior şi
i se părea foarte natural să vadă în casa lui un om care purta uniforma
unui spital.
Rocambole străbătu deci antecamera fără să trezească bănuiala lui
Timoléon.
Jos se întâlni faţă în faţă cu servitorul care adusese banii de la
notar.
213
Rocambole crezu că era momentul potrivit, să se folosească de

minunatul său har de fascinaţie.
Naivul infirmier redeveni dintr-o dată îndrăzneţul ocnaş, O sută
şaptesprezece.
Sub puterea privirii sale de foc, cameristul întoarse capul.
Rocambole îl apucă de braţ şi-i şopti cu voce înceată:
— Un cuvânt!
— Ce vrei cu mine? întrebă cameristul uimit.
— Tu ai fost la notar?
— Da.
— Ştiai că sunt bani în plicul acela?
Cameristul tresări.
— De ce mă întrebi?
— Vreau să ştiu, zise Rocambole, atâta tot.
Şi ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai natural, scoase biletele de
bancă din buzunar şi începu să le vânture.
Cameristul tresări din nou.
— Ascultă-mă, băiete, continuă Rocambole, eu aş pune rămăşag că,
dacă tu ai putea să ai măcar jumătate din suma aceasta...
Şi privirea sa se fixă asupra cameristului care bâlbâi:
— Ce vrei să zici, domnule?
— E frumos lucru douăzeci de mii de franci, zise Rocambole. S-ar
putea lesne întreprinde un mic comerţ cu banii aceştia.
Cameristul privea mereu biletele de bancă cu aviditate.
Rocambole reluă:
— Eu aş pune rămăşag că dacă ai fi ştiut ce era în plicul notarului,
ai fi avut poftă să facă stânga-mprejur.
— Domnule!
— E mai bine că n-ai ştiut lucrul acesta, căci, mai curând sau mai
târziu, tot ai fi avut de furcă cu justiţia, pe când aşa, îţi câştigi pâinea
într-un mod cinstit. Şi... tot într-un mod cinstit, vei putea câştiga
aceşti bani.
Cameristul făcu un pas îndărăt.
Rocambole îi puse în mână unul dintre biletele de bancă.
— Iată... pentru osteneala de a mă asculta, zise el.
Cameristul rămase postat în faţa lui, aşteptând.
— Vrei să fii servitorul meu timp de douăzeci de zile? întrebă
Rocambole. Dacă da, aceşti douăzeci de mii de franci vor fi ai tăi.
— Dar cine eşti dumneata? bolborosi cameristul.
— Un om care plăteşte bine. Atâta tot. Cum te numeşti?
— Germain.
214
Şi Germain ascunse cu grijă biletul de o mie de franci.

— Vreau să văd şi să aud tot ce se petrece în camera stăpânului
tău, continuă Rocambole, care simţea că omul acela îi aparţine trup şi
suflet.
— Când? întrebă cameristul.
— Acum, îndată. Când voi pleca, îţi voi da încă un bilet de o mie,
dacă nu voi fi văzut de nimeni.
— Vino cu mine, zise cameristul.
Şi, printr-un coridor ascuns, îl conduse până în camera de toaletă a
baronului.
Această cameră, în care Rocambole şi însoţitorul său intrară, în
vârful picioarelor, era dormitor.
Cameristul puse fără zgomot un scăunaş lângă uşă pentru ca
Rocambole să se poată înălţa şi privi în odaia vecină.
— Bine! îi zise acesta.
Se urcă pe scăunaş, făcând semn cameristului că putea să plece.
Apoi privi şi ascultă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În timp ce acela pe care-l numea „stăpânul” asculta conversaţia lui
Timoléon cu cei doi fraţi de Morlux, Milon aştepta într-o trăsură la o
oarecare distanţă, în strada Universităţii.
Aşteptă cu răbdare multă vreme. Trecură aproape două ore.
În fine, Rocambole apăru, se urcă în trăsură şi-i zise birjarului:
— Strada Anjou.
În acelaşi timp îşi lepădă costumul de laborant de spital.
— Ei bine? întrebă Milon plin de nelinişte.
— Îţi voi povesti când vom ajunge în strada Anjou, zise Rocambole,
care părea foarte agitat.
— Ştii unde este Antoinette?
— Da.
Milon respiră uşurat.
Rocambole adăugă:
— Mai bine ar fi să n-o fi ştiut niciodată.
— Ce vrei să spui, stăpâne?
— Nimic. Lupta a început. Cu orice preţ trebuie s-o câştigăm, dar să
ştii că avem duşmani puternici.
— Ah! mizerabilii! urlă Milon, nebun de furie.
— Au în serviciul lor un om care este aproape de aceeaşi forţă cu
mine, adăugă Rocambole.
— Cine e omul acesta?
215
— Se numeşte Timoléon...

— Mi se pare că am mai auzit numele acesta la ocnă.
— Se poate, dar acum nu e vorba despre el... cel puţin pentru
moment.
Cu cât se apropiau mai mult de strada Anjou, nerăbdarea lui
Rocambole devenea tot mai mare.
Milon nu îndrăznea să-i mai pună vreo întrebare.
Nu era decât ora opt când Rocambole şi Milon plecaseră din strada
Anjou pentru a se duce la doctorul Vincenţiu.
Acum, era aproape amiază.
— Numai de-am ajunge la timp! zise stăpânul.
— Dar ce se petrece în strada Anjou, întrebă Milon.
— Dacă vom ajunge prea târziu, murmură Rocambole ca şi cum şi-
ar fi vorbit lui însuşi, nu vom mai putea avea nici un ajutor de la
justiţie. Va trebui să ne rezolvăm afacerile singuri.
În timpul acesta trăsura se opri la poarta casei nr. 19 şi Rocambole
sări jos în fugă. Moş Philippe îi ieşi înainte, cu faţa strălucind de
bucurie:
— Am găsit-o! exclamă el.
Milon scăpă un strigăt de bucurie, dar Rocambole se îngălbeni şi
întrebă:
— E aici domnişoara Antoinette?
— Nu, dar a trimis pe cineva după doamna Raynaud.
— Pe cine?
— Pe o doamnă bătrâna... doamnă de onoare a mătuşii domnului
Agénor. Doamna Raynaud a plecat întovărăşită de soţia mea. Dar se va
întoarce repede, împreună cu domnişoara Antoinette.
— Şi doamna cea bătrâna?
— Pe onoarea mea, zise Philippe, e puţină încurcătură în toate
acestea şi, dacă doamna aceea n-ar fi adus o scrisoare din partea
domnişoarei Antoinette...
— Ah! mititica a trimis o scrisoare! exclamă Milon cu veselie.
Rocambole îl privi chiorâş.
— Da, reluă Philippe. Se pare că tatăl domnului Agénor nu se
învoieşte la căsătorie. Atunci, domnul Agénor a răpit-o pe domnişoara
Antoinette şi a condus-o la mătuşa lui!
— Şi pe urmă? zise Rocambole.
— Doamna cea bătrână a urcat sus, pe când doamna Raynaud şi
soţia mea plecau spre Rassy, unde locuieşte mătuşa domnului
Agénor...
— Atunci, doamna aceea e sus? întrebă Rocambole, care avu o
216
licărire de speranţă.
— Nu. A plecat împreună cu doi domni decoraţi care veniseră s-o
caute şi care păreau să cunoască foarte bine casa, deoarece s-au
îndreptat fără să întrebe spre apartamentul doamnei Raynaud.
Doamna cea bătrâna a coborât împreună cu ei şi, trecând pe lângă
mine, mi-a zis: „Nu fi neliniştit, mă voi întoarce curând”. Trăsura
domnilor decoraţi aştepta la poartă. Doamna s-a urcat în trăsură
împreună cu ei...
— Ei bine! zise Rocambole cu răceală, ştii dumneata unde s-au dus?
— Nu, domnule....
— S-au dus la prefectura de poliţie şi de acolo la judecătorul de
instrucţie.
— Dar pentru ce?
— Pentru ca s-o trimită pe domnişoara Antoinette la Saint-Lazare,
răspunse Rocambole furios. Timoléon ne-a luat-o înainte, dar... vom
vedea!...
Milon se învârtea în loc, ameţit de cuvântul acela teribil: Saint-
Lazare!...
Capitolul XXXVIII
Cine era doamna aceea bătrâna care venise după doamna Raynaud?
Vom povesti îndată, în câteva cuvinte.
Timoléon, punându-şi în aplicare planul de răpire, prevăzuse totul.
Mărturisirea tâlharilor că o cunoşteau pe Antoinette şi lacrimile
pretinsei mame a tinerei fete erau îndeajuns pentru comisarul de
poliţie.
Dar Timoléon ştia bine că nici un inculpat nu este condus de la
arestul Prefecturii de poliţie la închisoare, până ce nu i se ia mai întâi
interogatoriul de către judecătorul de instrucţie.
Şi ar fi fost posibil ca înaintea acestui magistrat, Antoinette să dea
astfel de amănunte, să dovedească cu atâta claritate că fusese victima
unei curse îndrăzneţe, încât punerea sa în libertate să fie imediat
ordonată.
Trebuiau deci luate măsuri pentru orice eventualitate.
Deci, pe la orele opt şi jumătate dimineaţa, chiar în momentul în
care Rocambole şi Milon ieşeau din strada Anjou, o trăsură se opri în
faţa casei cu numărul 19 şi o doamnă, căreia la prima vedere oricine i-
ar fi dat cam vreo şaizeci de ani, coborî.
Bieţii portari erau încă sub impresia cuvintelor lui Rocambole şi nu
217
ştiau bine ce să creadă.

Doamna, care după înfăţişare părea să fie o femeie foarte
cumsecade, intră în camera portarului cu un aer misterios.
— Dragii mei, zise ea, eu sunt doamna de onoare a contesei de
Malincourt, mătuşa domnului Agénor de Morlux.
La auzul acestui nume, portarii tresăriră şi, cu toate recomandările
lui Rocambole, numele Antoinettei le veni pe buze.
— Tocmai, din partea domnişoarei Antoinette vin, zise bătrâna
doamnă.
— Dumneata ai văzut-o? întrebă doamna Philippe.
— Fără îndoială! E în casa doamnei contese. Dar, adăugă bătrâna
doamnă, conduceţi-mă repede la doamna Raynaud ca s-o liniştesc. Vă
voi explica totul, îndată.
Doamna Philippe urcă scările în fugă şi vizitatoarea, cu toată vârsta
ei înaintată, nu rămase deloc în urmă.
— Doamnă, doamnă!... exclamă doamna Philippe intrând, îţi aduce
ştiri de la domnişoara Antoinette
Doamna Raynaud se sculă cu vioiciune din fotoliul în care stătea
cufundată în gânduri.
Sărmana femeie avea ochii plini de lacrimi.
Vizitatoarea îşi repetă din nou titlul şi calitatea şi surâzând adăugă:
— Domnişoara Antoinette va fi peste trei săptămâni baroană de
Morlux, iar peste o oră, doamnă, va fi în braţele dumitale.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă doamna Raynaud, tremurând încă
de emoţie.
— Domnişoara Antoinette însăşi o să vă explice în câteva cuvinte,
răspunse respectabila vizitatoare.
Şi întinse o scrisoare doamnei Raynaud, care nu prea vedea bine,
dar care recunoscu, sau cel puţin i se păru că recunoaşte, scrisul
Antoinettei.
Scrisoarea era concepută astfel:
„Scumpa mea mamă,

Sunt prizoniera doamnei de Malincourt, mătuşa lui Agénor, mătuşa
mea, aş putea spune. E un motiv foarte puternic care se opune la
căsătoria mea şi în acelaşi timp şi la punerea mea în libertate. Tu
singură mă poţi scăpa şi trebuie neapărat să vii. Ia-o şi pe doamna
Philippe cu tine şi veniţi fără întârziere. Nu pot să-ţi spun mai mult.
Fiica ta,
Antoinette.
218
P.S. Doamna Auger, doamna de onoare a contesei i-a dat întâlnire în

casa noastră unchiului lui Agénor, domnul viconte de Morlux.
Dar vicontele e un om foarte nepunctual şi uneori te face să-l aştepţi
ore întregi şi eu sunt nerăbdătoare să te văd mai repede.
Urcă-te deci în trăsura contesei împreună cu doamna Philippe şi las-o
pe doamna Auger să aştepte.
Întrevederea pe care va avea-o ea cu vicontele e foarte importantă: e
vorba despre scumpul meu Agénor şi despre mine.
La revedere, deci.”
Doamna Raynaud citea cu multă greutate, dar doamna Philippe,

care citea ziare pe când era negustoreasă, o ajutase câte puţin.
Scrisul Antoinettei era aşa de bine imitat, încât doamna Philippe se
înşelă.
În ce mod se operase falsul acesta?
Agénor făcuse imprudenţa de a încredinţa tatălui său prima
scrisoare a Antoinettei, acea scrisoare plină de demnitate şi mândrie,
pe lângă care tânăra fată adăugase şi biletul de o mie de franci.
Timoléon fusese condamnat odinioară pentru falsificare de acte, deci
a imita scrisul cuiva era pentru el o jucărie. Şi pe urmă, două femei aşa
de simple, cum erau sărmana institutoare şi portăreasa, puteau fi
lesne înşelate.
Unde mai pui că doamna aceea venea din partea unei contese şi
avea ea însăşi o înfăţişare atât de onestă şi de respectabilă!
Doamna Raynaud se îmbrăcă deci în grabă, fără să mai pună alte
întrebări. Doamna Philippe îşi aruncă un şal pe umeri şi zece minute
după aceea se urcară amândouă în pretinsa trăsură a doamnei contese
de Malincourt.
Era de altfel o trăsură foarte elegantă, la care era înhămat un cal
superb. Pe capră, lângă vizitiu, era un valet în livrea albă cu steluţe
roşii.
Doamna Philippe cuprinsese toate acestea dintr-o singură privire şi,
chiar dacă ar fi avut un grăunte de neîncredere, un echipaj atât de
luxos a convins-o pe deplin.
După ce cupeul plecă, cea pe care scrisoarea o numea doamna
Auger se instală lângă cămin, în apartamentul doamnei Raynaud şi al
Antoinettei.
Primul act al comediei era jucat şi reuşise de minune.
Rămânea acum cel de-al doilea.
Puţin după plecarea doamnei Raynaud, doi tineri se apropiară de
moş Philippe. După îmbrăcămintea lor se putea lesne vedea că erau
219
nişte servitori în concediu, sau mai degrabă nişte servitori fără

ocupaţie.
— Baltazar e acasă? întrebă unul dintre ei.
Baltazar era un vizitiu al casei, căci în curtea cu numărul 19
existau două grajduri.
— A plecat adineauri, răspunse Philippe.
— E camaradul nostru, reluă tânărul care vorbise întâi. Am servit
multă vreme în aceeaşi casă şi suntem din acelaşi ţinut. Eu plec astă-
seară şi aş vrea să-l văd înainte de plecare.
— Nu cred să se întoarcă înainte de zece, răspunse Philippe.
— Foarte bine, îl vom aştepta.
Şi se instalară mai întâi lângă poartă, apoi intrară în camera
portarului. În cele din urmă, unul dintre ei se oferi să facă cinste cu un
kilogram de vin la negustorul din colţ.
Moş Philippe îşi sfârşise treaba, casa era liniştită în timpul zilei,
vizitatorii erau rari, în sfârşit, ora factorului trecuse.
Philippe primi propunerea şi plecă împreună cu noile sale
cunoştinţe. Se instalară la o masă, cu o sticlă de vin dinainte. Urmară
apoi câteva rânduri de coniac; aşa că trecu o oră, fără să se simtă.
În timpul acesta un al treilea individ se instalase în faţa casei cu
numărul 19. După îmbrăcăminte, l-ai fi luat drept un vizitiu al casei.
Dacă moş Philippe s-ar fi întors şi l-ar fi întrebat ce caută, omul
acela, pe care nimeni nu-l cunoştea, ar fi răspuns că-l aşteaptă pe
vizitiul de la celălalt grajd.
Şi pe când tata Philippe golea cel de al treilea pahar de coniac, o
trăsură se opri în faţa porţii şi doi domni decoraţi coborâră din ea.
Unul dintre ei înaintă şi, găsind uşa portarului închisă, se adresă
omului care rătăcea pe lângă poartă:
— Unde e portarul?
— A ieşit adineauri. Dar ce doreşte domnul?
— O căutăm pe doamna Raynaud.
— La catul al treilea, uşa din dreapta.
— Mulţumesc!
Cei doi domni urcară treptele şi sunară.
Falsa doamnă Raynaud veni ea însăşi să le deschidă.
— Doamna Raynaud? întrebă unul dintre vizitatori.
— Eu sunt! răspunse bătrâna.
— Dumneata locuieşti împreună cu o tânăra domnişoară, numită
Antoinette?
— Da, domnule, răspunse ea manifestând îndată o vie emoţie.
— Atunci, doamnă, vei binevoi să ne urmezi, adăugă unul din cei
220
doi domni.
Amândoi erau funcţionari ai parchetului.
În acelaşi timp, omul care staţionase în faţa casei dispăru şi
pretinşii prieteni ai vizitiului Baltazar plăteau şi plecau spunând
portarului că se vor întoarce peste o oră.
Philippe alergă la postul său şi o văzu pe bătrâna doamnă urcându-
se în trăsură împreună cu cei doi domni decoraţi.
Rocambole voi să urce în apartamentul doamnei Raynaud.

Necunoscuta vizitatoare luase cu ea cheia, dar Philippe mai avea
una. Scrisoarea semnată de Antoinette rămăsese deschisă pe cămin.
Rocambole o citi şi ridică din umeri.
— Se descurcă bine domnii aceia, murmură el, dar... vom vedea...
Milon îşi smulgea părul de disperare.
— Prostule!... îi zise Rocambole, mi se pare că ai mai văzut altele şi
mai şi, de când eşti cu mine.
— E adevărat, murmură Milon.
— Ei bine! ascultă-mă şi nu te chinui să înţelegi.
— Ce trebuie să fac, stăpâne?
— Vei pleca la Rennes, chiar astăzi.
— Bine.
— Vei căuta să te întâlneşti cu domnul Agénor de Morlux şi îi vei
spune că eşti Milon. Atât va fi destul. Îl vei aduce la Paris, fără a-i
spune nimic altceva decât că domnişoara Antoinette trece printr-o
primejdie mare. Urcându-te în tren vei trimite o telegramă maiorului
Avatar, pentru ca să ştiu ora sosirii voastre. Restul mă priveşte.
— Te voi asculta, zise Milon.
— Domnule Timoléon, murmură Rocambole, te vei căi mai târziu de
ceea ce ai vrut să faci.
Capitolul XXXIX
Aşadar, Antoinette fusese condusă în mijlocul nopţii, laolaltă cu

ceilalţi tâlhari, în arestul de la prefectura poliţiei.
Tânăra fată petrecu o noapte infernală.
Una dintre femei cânta nişte melodii obscene, iar frumoasa Morton o
insulta mereu, şi-i prezicea că va fi condamnată la cinci ani de
închisoare.
Bătrânul tâlhar, cel căruia cu toţii îi ziceau tată, se văzu silit să
intervină de mai multe ori pentru a lua apărarea Antoinettei.
221
Biata fată îşi frângea mâinile de disperare şi nu putu să închidă

ochii toată noaptea. Drept pat i se dăduseră nişte scânduri goale. În
închisoare, pentru prizonieri, orice distincţie socială dispare.
În sfârşit se făcu şi ziuă.
Hoţii arestaţi erau în număr de doisprezece sau cinsprezece.
La ora opt dimineaţa, un gardian veni să-i anunţe că li se va lua
interogatoriul de către judecătorul de instrucţie şi că pe urmă, dacă se
va găsi de cuviinţă, bărbaţii vor fi conduşi la Mazas iar femeile la Saint-
Lazare.
La auzul acestui cuvânt, Antoinette se înfioră până în măduva
oaselor.
Într-o zi, cu câteva luni înainte, domnul Bousselet, librarul
speculant de manuscrise, adusese tinerei fete un roman englezesc de
tradus.
Romanul acesta era povestea unei tinere femei persecutată de soţul
ei, care fusese în cele din urmă închisă la Saint-Lazare. Englezii sunt
de felul lor foarte conştiincioşi şi descriu toate lucrurile până în cele
mai mici amănunte. Autorul acelui roman descrisese foarte pe larg
închisoarea de la Saint-Lazare şi Antoinette avusese numai visuri urâte
cât timp ţinuse traducerea.
Mai întâi fură duşi bărbaţii, unul câte unul, în faţa judecătorului de
instrucţie. Nici unul dintre ei nu se mai reîntorsese.
Apoi veni rândul femeilor.
Antoinette rămăsese singură în arest timp de zece minute.
Atunci respiră uşurată ca de o greutate enormă. Gardianul care veni
s-o ia şi pe ea la judecător nu putu să-şi stăpânească un gest de
uimire.
Antoinette îşi păstrase mereu acelaşi aer de mândrie şi de
demnitate, care îl uimi un moment pe brigadier şi pe comisarul de
poliţie.
— Dar, ce ai făcut sărmană copilă? o întrebă gardianul.
— Nimic, răspunse Antoinette, sunt o fată cinstită. Sunt victima
unei curse odioase.
— Dar n-ai pe nimeni care să te ajute?
— Ba da, zise ea, o am pe mama mea adoptivă.
În sală, Antoinette se întâlni cu brigadierul de poliţie care o
condusese la comisariat.
— Curaj, îi şopti acesta, judecătorul e un om foarte inteligent. Să
explici bine şi... dacă eşti nevinovată, te va pune îndată în libertate.
Cuvintele acestea dădură Antoinettei puţină încredere şi apăru în
faţa judecătorului cu capul sus, liniştită.
222
Judecătorul de instrucţie era un magistrat bătrân, cu multă

experienţă. Avusese în faţa sa mii de delincvenţi de tot soiul.
La rândul său, văzând-o pe Antoinette, nu putu să-şi stăpânească
un gest de mirare.
— Cum te numeşti? o întrebă cu bunătate.
— Antoinette Miller, răspunse ea.
— Unde locuieşti?
— În strada Anjou nr.19.
Magistratul consultă procesul verbal al comisarului de poliţie.
— Cum se face că te găseşti dumneata printre tâlhari şi femei de
moravuri uşoare?
— Domnule, răspunse Antoinette cu mândrie, sunt victima unei
urzeli infernale. Nişte oameni pe care nici nu-i cunosc mi-au întins o
cursă şi acum pretind că sunt complicea lor. O femeie, pe care n-am
văzut-o niciodată, a venit să mă reclame, declarând că sunt fiica sa.
Dumnezeu mi-a dat până în prezent puterea de a nu înnebuni, dar
raţiunea mea va începe să se zdruncine.
Pe când vorbea astfel, judecătorul citea cu atenţie procesul verbal al
comisarului de poliţie.
— Continuă, zise el Antoinettei.
Atunci, tânăra fată, adunându-şi toată puterea, făcând apel la toată
luciditatea spiritului său, povesti pe scurt, dar fără să lase nimic la o
parte, teribila sa odisee.
Se exprimă cu limpezime şi glasul său era atât de sincer încât
magistratul fu mişcat.
Ea îi descrise existenţa modestă pe care o ducea împreună cu mama
ei adoptivă, până în ziua în care domnul Agénor de Morlux începuse s-
o urmărească cu dragostea sa. La urmă îi recită aproape cuvânt cu
cuvânt acea scrisoare semnată „baronul de Morlux”, care fusese
punctul de plecare al tuturor nenorocirilor sale de peste noapte.
— Domnişoară, îi zise în cele din urmă magistratul, voi trimite un
om în strada Anjou-Saint-Honoré, care o va aduce aici pe acea doamnă
care spui că e mama dumitale adoptivă şi, dacă ea va confirma spusele
dumitale, atunci nu vei mai găsi în mine un judecător care condamnă,
ci un protector care va căuta să-i pedepsească pe vinovaţi şi te va pune
la adăpost de orice pericol.
— Oh! domnule, exclamă Antoinette, cât de bun sunteţi! Sunt
salvată!...
Judecătorul de instrucţie chemă în cabinetul său un înalt
funcţionar de poliţie şi îi dădu ordin să meargă el însuşi, împreună cu
unul din agenţii său, în strada Anjou nr. 19 şi să o aducă fără
223
întârziere pe doamna Raynaud.

Apoi, zise Antoinettei:
— Vei fi din nou dusă în arest, dar sper că numai pentru puţină
vreme.
Şi se înclină în faţa tinerei fete, care ieşi din cabinetul său cu inima
plină de speranţă.
O oră după aceea, sosea falsa doamnă Raynaud.
Agenţii se deplasaseră în strada Anjou şi li se indicase apartamentul
doamnei Raynaud. Acolo găsiră o femeie bătrână, care răspunse la
numele acesta. Cum puteau ei să bănuiască că doamna aceea nu era
femeia pe care o aştepta domnişoara Antoinette?
Falsa doamnă Raynaud făcu o mutră consternată când intră în
cabinetul judecătorului de instrucţie.
— Doamnă, îi zise magistratul, cred că bănuieşti pentru ce te-am
chemat aici?
— Vai domnule, răspunse bătrâna doamnă, nu îndrăznesc să
ghicesc.
— Dumneata eşti doamna Raynaud?
— Da, domnule.
— Ai fost institutoare?
— Timp de treizeci de ani şi aş fi fost încă şi acum.
— Să lăsăm asta. Locuieşti în strada Anjou?
— Da, domnule.
— Împreună cu o tânăra fată numită Antoinette?
— Da, domnule.
Bătrâna părea că se tulbură din ce în ce mai mult.
— Ah! exclamă ea, nenorocita! Ce i s-a întâmplat?
— Răspunde la întrebările mele, zise magistratul. Fata aceasta e
orfană?
— Nicidecum, domnule... are o mamă, care mi-a încredinţat-o mie...
— Ah! zise magistratul, e fără îndoială o femeie din lumea bună?
Bătrâna doamnă ridică ochii spre cer.
— Dumnezeule! zise ea, oare Antoinette să vă fi minţit?
— Atunci cine este mama sa?
— O negustoreasă de mărunţişuri din cartierul Halelor, numită
Marlotte.
— Ah! exclamă magistratul cu oarecare uimire, Marlotte este mama
fetei?
— Da, domnule.
— Atunci cum se face că locuieşte împreună cu dumneata?
— S-a refugiat în casa mea anul trecut, spunându-mi că mama sa o
224
maltrata. Ce vreţi domnule? Era cea mai bună dintre elevele mele de
altădată... O iubeam ca şi cum ar fi fost propria mea copilă... Când am
văzut-o plângând, i-am deschis braţele şi am primit-o în casa mea... Îşi
câştiga pâinea de toate zilele dând lecţii de pian şi de desen... Cel puţin
aşa îmi spunea mie.
Aici bătrâna doamnă începu să plângă.
— Continuă, zise magistratul.
Capitolul XL
Timp de câteva minute, pretinsa doamnă Raynaud fu cu atâta

violenţă zguduită de sughiţuri de plâns, încât nu-i fu cu putinţă să
vorbească.
În sfârşit, cu o sforţare îşi înăbuşi plânsul şi urmă:
— În timpul primelor luni, n-am avut a mă plânge de purtarea
Antoinettei. Era foarte blândă şi părea că mă iubeşte foarte mult. E
adevărat că lipsea aproape toată ziua de acasă şi uneori chiar şi seara.
Dar, avea atâtea lecţii!... spunea ea. În fine, într-o seară nu s-a mai
întors acasă. A doua zi mi-a zis că-şi petrecuse noaptea la căpătâiul
uneia dintre elevele sale, care era pe moarte. Am crezut-o pe cuvânt. La
opt zile după aceea, a plecat de acasă, după ce mă culcasem şi n-am
mai revăzut-o decât a treia zi. I-am spus atunci că o voi înştiinţa pe
mama ei şi că nu voiam s-o mai ţin în casa mea. Dar a început să
plângă şi mi-a mărturisit totul. Era combinată cu un tânăr... un om
care nu prea părea a fi cumsecade... un oarecare Polyt.
— Foarte bine, zise magistratul, dar ieri seară Antoinette era în casa
dumitale?
— Ah! domnule, zise bătrâna doamnă, începând să plângă din nou,
a venit cineva la mine azi dimineaţă, din partea acelui Polyt, să mă
înveţe să spun că Antoinette era la mine, dar eu n-am înşelat niciodată
justiţia şi nu vreau să-mi fac păcat tocmai acum la bătrâneţe... Vai! nu,
Antoinette nu era la mine ieri seară şi trebuie să vă mărturisesc că este
mai mult de o lună de când n-am mai văzut-o.
Şi bătrâna doamnă începu să suspine din nou.
— Poţi să te retragi, îi zise magistratul.
Ea se ridică, făcu un pas spre uşă, apoi căzu în genunchi în faţa
judecătorului.
— Ah! domnule, în numele cerului!... Fiţi indulgent... Copila aceasta
e mai mult nenorocită decât vinovată... A frecventat un mediu rău...
atâta tot!...
225
— Ridică-te, îi zise magistratul cu tristeţe. Justiţia trebuie să-şi

urmeze cursul.
Şi cu un gest o concedie pe falsa doamnă Raynaud.
Sergenţii de oraş, care o vedeau văitându-se prin sală, îşi spuneau
între ei:
— Aceasta e doamna care a reclamat-o pe fata aceea drăguţă de la
arest.
Brigadierul care tot o mai credea pe Antoinette nevinovată, se mai
îndoia încă.
Dar când, în curte, o văzu dând braţul unei alte femei, bătrâne care
începu să se văicărească împreună cu ea, cea din urmă umbră de
îndoială îi dispăru şi Antoinette fu declarată vinovată şi în ochii săi.
Cealaltă femeie era Marlotte, hidoasa cumătră care o reclamase pe
Antoinette, declarând că este fiica ei.
— Mititica m-a tras pe sfoară! murmură brigadierul.
— Pentru un om şiret ca dumneata, îi zise unui dintre oamenii săi, e
o adevărată ruşine!...
— Într-adevăr, murmură el, dar te asigur că încă o dată nu mai cad
în capcană.
Şi se depărtă mormăind.
Falsa doamnă Raynaud şi Marlotte se depărtară braţ la braţ,
plângând mereu.
Dar când ajunseră la Podul-Nou, după ce aruncară o privire în jurul
lor pentru a se asigura că nu erau urmărite, începură să râdă cu
hohote şi se îndreptară spre o cârciumă din colţul străzii Roule.
— Să mergem să ne consolăm puţin, zise falsa doamnă Raynaud.
— Lucrurile s-au petrecut bine cu judecătorul?
— De minune, răspunse bătrâna doamnă.
Şi intrară.
*
* *
În timpul acesta, Antoinette fusese dusă la arest.

Acolo regăsi pe Madeleine Chivotte şi pe frumoasa Marton, care
amândouă aşteptau să fie conduse la Saint-Lazare.
Madeleine şi Marton se certau.
Frumoasa Marton îi zicea:
— Mie mi se pare că „tata” ne-a vândut pe toţi.
— Şi pentru ce? întrebă Madeleine, care era şi ea părtaşă a
complotului.
226
— Şi Polyt, de asemenea şi tu şi „mama” împreună cu voi. Aţi făcut

pe şmecherii cu noi şi am căzut ca nişte proşti în capcană... Acum
încep eu să pricep care a fost cauza.
— Eşti nebună, îi zise Madeleine, tulburată puţin.
— Vezi tu, reluă frumoasa Marton, am cam bănuit eu lovitura când
am intrat în cabinetul „curiosului”. E o comedie pe care a-ţi urzit-o
împotriva acestei tinere fete, căci se vede bine că tot ce spunea ea e
adevărat şi că nu-l cunoaşte pe Polyt. Polyt, şi „tata” or fi primit bani de
la cineva pentru a face să fie arestată împreună cu noi... Asta e sigur.
— Taci din gură! îi strigă Madeleine.
— Şi tu, reluă frumoasa Marton înflăcărându-se, şi tu eşti o canalie,
Madeleine!... Ne vom socoti noi la Saint-Lazare, n-avea grijă.
Cam aici ajunseseră cu cearta când intrase Antoinette.
Speranţa strălucea în ochii tinerei fete şi acum frumoasa Marton,
privind-o, nu mai stătu deloc la îndoială.
— Iartă-mă, domnişoară, îi zise ea, am fost rea cu dumneata... dar
asta numai din pricină că băusem prea mult... Şi când beau nu mai
ştiu bine ce fac... devin prea veselă... Ai vrea să mă ierţi, domnişoară?
Antoinette fu mişcată de tonul sincer al femeii.
— Din toată inima! răspunse tânăra fată, fără să stea la îndoială.
Şi întinse mâna frumoasei Marton, care din clipa aceea fu cu totul
dezarmată.
— Nu-i aşa, îi zise ea, că niciodată nu l-ai cunoscut pe dobitocul
aceia de Polyt?
— Nu, răspunse Antoinette, care nu putu să-şi stăpânească un gest
de dezgust.
Apoi adăugă:
— Tot ceea ce am spus la comisariat e foarte adevărat. Voi ştiţi bine
că nu mă cunoaşteţi.
Madeleine Chivotte întoarse capul în altă parte.
— Vezi bine, canalie, îi strigă frumoasa Marton, vezi bine că a fost o
trădare.
Apoi adresându-se Antoinettei:
— Ai fost în cabinetul „curiosului” nu-i aşa?
Antoinette nu înţelese cuvântul.
— Iartă-mă, îi zise Marton, aşa îl numim noi pe judecător.
— Da, răspunse Antoinette, mi-a luat interogatoriul.
— Şi speri că vei fi pusă în libertate?
— Am toată speranţa, căci au trimis după mama mea, care va veni
în curând să mă recunoască.
Trecuse astfel aproape o oră. Apoi un huruit se auzi în curtea
227
arestului. Era zgomotul trăsurii pentru transportul hoţilor şi

delincvenţilor de tot soiul.
— A venit după noi! zise frumoasa Marton.
Apoi, arătând pumnul Madeleinei, îi zise:
— Ne vom aranja noi socotelile acolo, drăguţo...
— Vom vedea!... răspunse aceasta, punându-şi mâinile în şolduri.
Antoinette era liniştită. Judecătorul se purtase aşa de bine cu ea,
încât i se părea cu neputinţă să i se mai întâmple ceva rău de acum
înainte.
— Aşadar vă duceţi la închisoare? o întrebă pe frumoasa Marton, cu
o voce plină de compătimire.
— Oh! eu, răspunse tâlhăroaica, sunt deprinsă; cunosc bine locul.
Îmi ştiu de mai înainte şi pedeapsa... o lună de prevenţie şi şase de
închisoare. Un singur lucru mă cam întristează, nu prea am bani şi voi
duce-o cam greu.
Antoinette îşi aduse aminte că avea o pungă la ea şi că în ea erau
două piese de câte zece franci.
— Uite, zise ea, întinzându-i frumoasei Marton, ia banii aceştia...
Frumoasa Marton se ruşină mai întâi, apoi apucă mâna Antoinettei
şi o sărută.
— Şi când mă gândesc, murmură ea că am vrut să-ţi fac rău...
În momentul acela sosiră gardienii.
— Haidem, doamnelor, zise unul dintre ei, echipajul dumneavoastră
e gata.
— La drum, zise Chivotte.
— Adio, domnişoară, zise frumoasa Marton Antoinettei.
Gardienii începură să râdă.
— De ce vă mai luaţi rămas bun, când veţi face drumul împreună,
zise unul din ei.
Frumoasa Marton scoase un strigăt.
Antoinette rămase înlemnită.
— Dar nu e eu putinţă, zise frumoasa Marton, domnişoara va fi
eliberată...
— Haide! haide! zise gardianul râzând cu hohote.
— Ştiţi că e tare mititica, adăugă celălalt, cât pe ce să ne înşele pe
toţi, de la brigadier până la judecător!... Chiar şi pe tovarăşele ei le-a
înşelat!...
— Ai căzut şi tu în cursă, frumoasă Marton?
Marton nu ştia ce să mai creadă.
— Ei bine! zise Madeleine Chivotte şi acuma mai spui că a fost o
urzire?
228
Antoinette scoase un strigăt şi căzu fără simţire pe o bancă a

închisorii.
Gardienii o luară aproape pe sus pentru a o transporta în trăsura
care trebuia s-o conducă la Saint-Lazare.
Capitolul XLI
JURNALUL ANTOINETTEI
Domnului Agénor de Morlux
Domnule şi prietene,
Rândurile acestea vor ajunge vreodată în mâna dumitale?
Vai! nu ştiu şi nu îndrăznesc s-o sper, dar situaţia mea e aşa de
teribilă, aşa de oribilă încât m-am hotărât să descriu torturile prin care
am trecut şi trec încă.
M-am despărţit de dumneata acum trei zile, la poarta casei mele şi
dumneata îmi spuneai, părăsindu-mă cu regret:
„— Pe mâine, domnişoară.”
„— Pe mâine, ţi-am răspuns eu, şi am, intrat în casă.”
Peste o oră cineva mi-a adus o scrisoare de la tatăl dumitale, care îmi
spunea că voia să mă vadă.
Pe la orele zece eram răpită. La miezul nopţii eram în mijlocul unei
bande de tâlhari, la ora şase dimineaţa petrecusem o noapte în arestul
prefecturii de poliţie, înainte de amiază, în aceeaşi zi, eram la Saint-
Lazare!
Nu, dragul meu prieten, nu vei putea înţelege niciodată cuvântul
acesta în toată oroarea sa.
Saint-Lazare!
E o închisoare în care sunt deţinute tâlhăroaicele şi femeile pierdute.
Acolo e deţinută, şi cea căreia un moment dumneata te-ai gândit să-i dai
numele dumitale şi ea a fost îmbrăcată ca şi celelalte, cu uniforma
infamiei.
Care este crima mea, cui... şi cu ce am greşit?
Nişte oameni pe care nu-i cunosc au susţinut că sunt, complicea lor. O
creatură hidoasă mi-a sărit de gât şi a declarat că sunt fiica ei.
Sunt oare victima uneia din acele asemănări bizare care înspăimântă
spiritul omenesc?
Voi fi semănând pare aşa de bine cu vreo femeie decăzută, drept care
sunt luată? Mai bine să mă opresc la această din urmă ipoteză.
229
N-am făcut nici un rău nimănui; cine, dar, ar putea să mă tortureze în

modul acesta?
Şi cu toate acestea, în timpul ultimei ore pe care am petrecut-o la
prefectura de poliţie, avusesem o licărire de speranţă.
Judecătorul îmi luase interogatoriul şi, mişcat de lacrimile mele, de
tonul energic al cuvintelor, îmi făgăduise că va trimite după mama
Raynaud.
Am aşteptat o oră cu inima plină de speranţă şi în timpul acestei ore
m-am crezut liberă.
Ce s-a petrecut oare? Alt mister!
Am fost ridicată împreună cu celelalte femei şi trăsura ne-a condus la
Saint-Lazare.
Aud spunându-se împrejurul meu că, dintre toate închisorile, cea în
care suntem noi e cea mai blândă. Cum vor fi atunci celelalte?
De azi dimineaţă, mulţumită câtorva franci pe care-i aveam la mine,
stau singură într-o cameră. Mi s-a adus de lucru, căci munca este
obligatorie aici, dar nu sunt obligată să cobor în atelier împreună cu
celelalte.
În nenorocirea mea, mi-am găsit două prietene: viciul şi virtutea.
Virtutea e reprezentată printr-o călugăriţă, sora Maria şi viciul printr-o
femeie de moravuri uşoare, frumoasa Marton.
Frumoasa Marton e una dintre obişnuitele închisorii.
Vine aici pentru a şasea oară. Le cunoaşte pe toate prizonierele şi
exercită asupra unora dintre ele o influenţă curioasă.
Sora Maria e una din supraveghetoarele închisorii.
Frumoasa Marton e convinsă de nevinovăţia mea şi m-a luat sub
protecţia sa, deoarece multe dintre condamnate îmi sunt ostile. Femeile
acestea pretind că prea mă ţin mândră.
Sora Maria împărtăşeşte aceeaşi convingere ca şi frumoasa Marton,
de aceea e foarte bună cu mine.
Ea mi-a procurat hârtie şi toc pentru a-ţi scrie, bunul meu prieten.
Trebuie să ştii că orice comunicaţie cu exteriorul este interzisă.
Frumoasa Marton mă încredinţează că se va însărcina ea cu
expedierea scrisorii şi că are ea mijloace s-o dea în primirea dumitale.
De aceea, vreau să-ţi spun ce se petrece şi cum este pe la Saint-
Lazare.
Desigur că de multe ori vei fi trecut pe lângă închisoare. Ai văzut
poarta aceea mare care se deschide cu zgomot, sus de tot, în foburgul
Saint-Denis?
În centru e un drapel, iar dedesubt aceste cuvinte sinistre: AREST ŞI
CASA DE PREVENŢIE.
230
Poarta cea mare nu se deschide decât pentru trăsura care îi

transportă pe condamnaţi.
Eram ca moartă când am fost urcată în această trăsură, dar
mişcarea şi aerul m-au mai însufleţit puţin. Am putut să văd şi să observ
totul.
Cu toate protestele mele, am fost înscrisă ca vinovată de furt,
complice a unui oarecare Polyt, certat cu justiţia şi ca fiică a acelei oribile
femei care s-a declarat mama mea şi care e numită Marlotte.
Ceea, ce mi-a atras mai mult atenţia în această închisoare au fost
cele două vorbitoare: vorbitorul publicului şi vorbitorul avocaţilor.
În vorbitorul avocaţilor se consultă cu apărătorii lor nenorocitele care
trebuie să apară înaintea vreunui tribunal corecţional sau înaintea Curţii
cu juraţi.
Vorbitorul publicului, adică sala în care vorbesc prizonierele cu
prietenii sau rudele lor, are un aspect peste măsură de crud şi de bizar.
Închipuie-ţi o sală lungă şi foarte îngustă. La mijloc, de-a lungul sălii,
e un grilaj de fier; într-o parte stau prizonierele şi în cealaltă vizitatorii.
Am intrat în interiorul închisorii, împreună cu frumoasa Marton şi cu o
altă femeie, numită Madeleine Chivotte, conduse de către o călugăriţă
supraveghetoare.
Ne-am oprit în faţa unei uşi pe care se vedea scris cuvântul: AREST
„— Aici ne vom petrece noaptea, îmi zise frumoasa Marton. Abia
mâine vom fi îmbrăcate în uniforma închisorii.” Apoi, plecându-se spre
mine, îmi zise încetişor: „Dacă ai ceva bani la dumneata, ascunde-i.”
Capitolul XLII
Frumoasa Marton avea dreptate, dragul meu.

Am fost lăsată în arest până a doua zi dimineaţa.
Arestul e o sală lungă, care cuprinde vreo opt paturi, dintre care unul
este mai ridicat decât celelalte. E patul supraveghetoarei.
Să nu crezi că supraveghetoarea e vreo călugăriţă. Nicidecum, e o
deţinută, mai mult decât atât, e o condamnată...
Şi în închisoare, ca şi în lume, sunt onoruri şi distincţii.
Cu timpul şi prin purtare bună, prizonierele capătă oarecare grade,
care le îngăduie să ducă un trai mai bun şi le dau în acelaşi timp
oarecare autoritate.
Sunt unele deţinute care, au ajuns infirmiere, altele lucrează la
lenjerie. În sfârşit, câteva dintre ele sunt supraveghetoare.
231
Acestea nu mai au decât puţin timp de stat în închisoare.

Ele îşi aduc aminte cu groază de timpul când erau persecutate şi
supuse la munci grele şi se poartă cu o supunere de sclave faţă de
director şi de toţi funcţionarii şi gardienii închisorii, în schimb însă, cum
suferinţa le-a înăsprit caracterul, simt nevoia să se răzbune pe cineva şi
pacostea cade pe bietele prizoniere.
Supraveghetoarea arestului este o femeie în vârstă, aflată de multă
vreme la Saint-Lazare, unde de obicei nimeni nu stă mai mult de un an.
Când am intrat m-a măsurat din cap până în picioare. Aveam ochii
plini de lacrimi şi mă lăsam condusă de frumoasa Marton.
„— Eşti foarte tânăra, îmi zice supraveghetoarea, şi desigur că...”
Frumoasa Marton a ridicat din umeri şi a chemat-o pe sora Maria. Se
părea că supraveghetoarea voia să-mi spună lucruri neplăcute.
Sora Maria e o femeie foarte tânără, trebuie să aibă cel mult treizeci
şi cinci de ani.
Trăsăturile sale sunt de o regularitate minunată şi poartă urmele unei
adânci dureri. Ochii săi negri, care altădată trebuie să fi fost foarte
strălucitori, respiră o bunătate fără margini.
Are un corp de copil şi nişte mâini de ducesă. De unde vine oare?
E la Saint-Lazare de vreo zece ani. De multe ori se poartă cu
severitate, dar totdeauna e dreaptă. Deţinutele au pentru ea un respect
fără de margini.
Femeia aceasta sigur nu e născută la umbra unei mănăstiri. Ea nu e
destinată tristei şi sumbrei îndeletniciri de SORĂ a deţinutelor. Fără
îndoială este victima uneia din acele furtuni teribile ale vieţii, care
dezrădăcinează, distrug totul în calea lor.
Frumoasa Marton se aruncă la picioarele sale:
„— Surioară dragă, zise ea, mă cunoşti bine şi ştii cât sunt de
infamă şi de depravată. Nu merit nici un pic de milă şi nici nu cer milă
pentru mine. Dar, mai ştii tot aşa de bine, că niciodată n-am avut curajul
să mint în faţa dumitale şi că aş trece şi prin foc, dacă mi-ai ordona. Ei
bine ascultă-mă, te rog, şi priveşte-o pe domnişoara.”
Vorbind astfel mă arătă cu mâna şi sora Maria îşi fixă asupra mea
ochii săi negri, a căror farmec e de nedescris.
„— Domnişoara, continuă frumoasa Marton, e o fată onestă şi numai
dintr-o greşeală a ajuns aici... Te rog fii bună, ia-o sub protecţia
dumitale.”
Vorbind astfel, îşi întoarse privirea arzătoare spre supraveghetoare.
Aceasta întoarse capul în altă parte.
Sora Maria îmi zise câteva cuvinte pline de dragoste şi furăm închise
în arest.
232
Cât timp noile deţinute n-au îmbrăcat încă uniforma închisorii, n-au
voie să comunice cu restul prizonierelor.
La ora două ni se aduse mâncarea: legume şi pâine. La ora şapte ni
se dădu ordin să ne culcăm. Frumoasa Marton avea patul alături de al
meu. După ce ne culcară, ea îmi făcu semn că mai târziu vom putea să
stăm de vorbă.
Într-adevăr, pe la orele nouă, supraveghetoarea dormea dusă.
Atunci frumoasa Marton coborî din pat şi se apropie de mine.
„— Să vedem, domnişoară, îmi zise ea, să stăm de vorbă puţin... Nu
e posibil ca dumneata să rămâi multă vreme aici.”
„— Am avut un moment de speranţă azi dimineaţă, dar acum nu mai
am, nu mai cred.
„— Şi spui că nu-l cunoşti nici pe Polyt, nici pe ceilalţi?”
„— Ţi-o jur!”
„— Oh! te cred... A fost o lovitură preparată împotriva dumitale.
Chivotte trebuie să ştie tot şi într-o zi, mai curând sau mai târziu, va
trebui să vorbească. Dumneata nu-ţi cunoşti nici un duşman?”
„— Nici unul.”
„— Nu e nimeni, vreun tânăr care să-ţi facă curte?”
Întrebarea aceasta mă făcu să tresar.
„— N-ai auzit ce-am răspuns comisarului de poliţie?” zisei eu.
„— Ah! da, răspunse ea, iartă-mă... îmi amintesc... E un oarecare
domn Agénor, nu-i aşa?”
„— Da.”
„— Şi e bogat?”
„— Foarte bogat.”
„— Dar dumneata?”
„— Eu sunt săracă.”
„— Ah! zise frumoasa Marton gânditoare. Şi desigur că tânărul are
rude.”
„— Da... tatăl lui e cel care mi-a scris şi mi-a trimis trăsura...”
Atunci am povestii acelei femei tot ceea ce-mi spusese Polyt în
privinţa primejdiei prin care ai trecut dumneata...
Ea mă ascultă cu atenţie şi în cele din urmă îmi zise?
„— E o lovitură pusă la cale, ţi-o repet scumpă domnişoară. Polyt
însuşi a chemat poliţia... Eu cred că dacă dumneata eşti astăzi aici,
aceasta se datorează domnului Agénor.”
„— Ah! exclamai eu neîncrezătoare, e cu putinţă oare una ca asta?”
„— Ah! reluă ea, eu nu-l acuz pe tânăr, dar o fi tatăl său, sau vreun
alt membru din familie. Şi... uite, vrei o dovadă?”
„— Vorbeşte, murmurai eu.”
233
„— Ei bine! îţi aduci aminte că după cererea dumitale, comisarul a

trimis după domnul Agénor în strada Suresnes?”
„— Da.”
„— Şi nu i s-a adus răspunsul că domnul Agénor plecase din Paris?”
„— Ba da...”
„— Ei vezi? Pe de o parte dumneata erai arestată şi pe de altă parte
tânărul era expediat din Paris.”
Mărturisesc că raţionamentul acesta e de o logică teribilă.
Te voi mai revedea oare vreodată?
Vai!... am început să-mi pierd speranţa... Şi cu toate acestea îmi
amintesc încă de scrisoarea tatălui dumitale, despre acea scrisoare
plină de francheţe, de nobleţe... Nu, femeia aceea se înşeală... Nu e cu
putinţă...
O mişcare a supraveghetoarei o făcu pe frumoasa Marton să sară
repede în patul ei.
Din fericire dormitoarele nu sunt luminate în timpul nopţii şi
supraveghetoarea n-a văzut nimic.
Toată noaptea n-am putut închide ochii, mă sileam să dezleg acea
enigmă teribilă din care până acum nu pot pricepe nimic.
Tot cugetând, mi-a venit o idee care poate să fie adevărată.
Ascultă: Sunt săracă şi mama mea era bogată. Ce s-a făcut cu averea
ei? Nu cumva victima sunt spoliatorii care se tem să nu reclam într-o zi
averea bietei mele mame?
Oh! mai bine îmi place să mă opresc la ideea aceasta decât să-l acuz
pe tatăl dumitale.
A doua zi dimineaţa, adică ieri, pe la orele şapte, ni s-au adus
hainele de închisoare.
Frumoasa Marton a avut timp să-mi şoptească:
„— Ascunde-ţi banii!”
Din nenorocire nu mai aveam nici un ban. Am fost căutată prin
buzunare şi au găsit portmoneul care era gol.
Frumoasa Marton băgă de seamă lucrul acesta.
„— Ah! exclamă ea, chiar dacă aş mai fi avut îndoială în privinţa
dumitale, în clipa aceasta sunt pe deplin încredinţată... Eşti un înger...”
Ea ascunsese cu grijă cele două monede de aur. Unde şi în ce mod?
Nu pot să ştiu, dar trecând pe lângă mine mi-a şoptit:
„— Fii liniştită, avem destui bani pentru opt zile şi până atunci voi
primi bani şi eu.”
După ce am îmbrăcat costumele, am fost conduse în atelier. Mi s-au
dat de cusut nişte cămăşi.
Până la amiază nu m-am mai întâlnit nici cu sora Maria, nici cu
234
frumoasa Marton. Nu eram în acelaşi atelier.

La amiază, când am ieşit în curte, Marton m-a luat sub protecţia sa.
„— Scumpă domnişoară, îmi zise fosta mea inamică, i-am vorbit
sorei Maria despre dumneata. Mâine îţi va da o cameră separată, căci
astăzi n-are nici una liberă.”
„— Dar dumneata? am întrebat-o eu.”
„— Oh! despre mine să n-ai nici o grijă!... Nu sunt oare o femeie de
moravuri uşoare, o tâlhăroaică?”
Vorbele ei m-au emoţionat aşa de mult, încât mi se umplură ochii de
lacrimi.
Capitolul XLIII
Închisoarea Saint-Lazare are trei curţi separate. Eu nu cunosc decât

una singură: e fără arbori şi e dominată de jur împrejur de înaltele
clădiri ale închisorii.
Frumoasa Marton cunoaşte foarte bine toate părţile închisorii şi mi-a
descris-o şi mie în toate amănuntele ei.
Sunt acolo femei de toate categoriile. Sunt unele care au comis un
simplu abuz de încredere, care nu sunt încă stricate de nici un viciu,
sunt altele, tâlhăriţe de profesie, care aşteaptă o a zecea condamnare;
sunt femei acuzate de adulter, fete fugite de la părinţi şi ici-colea câte o
femeie din lumea bună, care îşi ascunde numele şi ruşinea cu cea mai
mare grijă.
Marton caută mereu să mă distreze şi-mi strigă nevinovăţia în gura
mare. Ea le cunoaşte pe toate deţinutele şi le cheamă pe nume.
La ora unu după amiază am fost conduse din nou în atelier.
Frumoasa Marton s-a apropiat din nou de mine şi mi-a zis:
„— Sora Maria e foarte bună. Mi-a spus că voi avea fericirea să mă
culc astă seară în acelaşi dormitor cu dumneata. Sunt foarte mulţumită
de lucru acesta, pentru că Madeleine Chivotte a urzit un complot
împotriva dumitale. Dar eu voi fi acolo şi am prevenit-o şi pe sora Maria.”
Deci, în noaptea aceea, m-am culcat şi eu într-un dormitor. Nu erau
decât şapte sau opt paturi. Supraveghetoarea nu era şi din nenorocire
Madeleine, duşmanca mea de moarte, era şi ea în acelaşi dormitor.
Am văzut îndată că se urzise un complot împotriva mea, după
atitudinea ostilă a deţinutelor.
Dar frumoasa Marton s-a înarmat cu un papuc şi, învârtindu-l pe
deasupra capului, a exclamat:
„— Ştiţi bine că am fost acrobată în tinereţe şi că braţul mi-e destul
235
de vârtos! Dacă vreuna dintre voi va îndrăzni să se atingă de

domnişoara, va avea de-a face cu mine.”
Deţinutele, au început să murmure dar au rămas toate la locurile lor.
Eram zdrobită de oboseală şi în cele din urmă am adormit, gândindu-
mă la dumneata, la sărmana mea surioară, care fără îndoială este în
drum spre Franţa, la buna mea mamă Raynaud, care trebuie să moară
de durere.
Când m-am deşteptat sunase clopoţelul pentru intrarea în atelier.
Sora Maria s-a apropiat ele mine.
„— Rămâi aici, copila mea, îmi zise ea.”
Celelalte deţinute au plecat şi sora Maria m-a condus în coridorul
Sainz-Vincent-de-Paul.
În coridorul acesta e una din cupolele închisorii.
„— Vrei să auzi slujba?” mă întrebă sora Maria.
Am primit cu cea mai mare bucurie. Simţi atâta nevoie de rugă când
eşti într-o situaţie ca a mea!...
Un preot citea la altar. Am ascultat slujba cu atenţie şi m-am rugat cu
ardoare.
Când am ieşit din cupolă, sora Maria m-a luat în braţe şi am simţit o
lacrimă caldă pe obrazul bunei femei.
„— Vino cu mine, copila mea, te voi conduce în odaia pe care ţi-am
rezervat-o.”
Era o cameră care n-avea altă mobilă decât un pat foarte simplu.
Sora mi-a dat câteva cărţi pioase şi tot materialul necesar pentru
scris.
Apoi mi-a zis:
„— Sunt şase ani de când stau în închisoarea aceasta şi am văzut
multe femei... De aceea nu cred că mă pot înşela. Ei bine!... trebuie să-ţi
spun că împărtăşesc şi eu parerea frumoasei Marton. Dar, copila mea,
eu nu sunt, decât o sărmană călugăriţă şi părerea mea n-are nici o
greutate. Nu pot să fac altceva decât să-ţi îndulcesc puţin situaţia, pe cât
îmi îngăduie regulamentele închisorii. Nu vei mai coborî în atelier şi voi
face să se plătească antreprenorului o indemnizaţie pentru partea
dumitale de lucru, căci munca este obligatorie în închisoare. Ţi se va
aduce de la cantină puţin vin şi o mâncare mai bună.”
I-am mulţumit din tot sufletul şi am întrebat-o dacă nu-mi era îngăduit
să trimit scrisori în oraş. Mi-a răspuns că lucrul acesta era cu neputinţă
pentru o deţinută.
Cu toate acestea îţi scriu, căci am mereu speranţa că rândurile
acestea vor ajunge până la dumneata...
236
Pe când Antoinette scria aceste ultime cuvinte, uşa se deschise şi o

femeie intră.
Era Marton. Ţinea în mână o mătură şi o cârpă mare.
— Ce-mi aduci acolo, dragă? întrebă Antoinette surâzând.
— Am venit să-ţi aranjez odaia, răspunse frumoasa Marton.
— Să-mi aranjezi odaia?
— Ah! continuă ea, trebuie să-ţi spun că deţinutele care stau în odăi
separate nu-şi fac singure curăţenie. Ar trebui să mă plăteşti,
domnişoară, dar eu sunt fericită să te pot servi şi nu-ţi cer nici o
plată... Dar voi putea să te urmez când te vei întoarce în lume, simt că
voi deveni sclava dumitale, simt că voi fi a dumitale trup şi suflet.
Antoinette îi întinse mâna emoţionată.
— Acum, continuă Marton cu vioiciune, să vorbim lucruri serioase.
Ai scris o scrisoare lungă, nu-i aşa?
— Da.
— Domnului Agénor, dacă nu mă înşel?
Antoinette făcu un semn din cap.
— Mă însărcinez eu să-i duc scrisoarea, zise Marton.
— Cum o să i-o duci?
— Îţi voi spune îndată: sunt la Saint-Lazare unele femei care şi-au
sfârşit închisoarea, aşa numitele deţinute voluntare. Cele mai multe
sunt femei bătrâne, care nu ştiu încotro să se ducă. Li se dă de lucru şi
administraţia le plăteşte. N-au voie nici ele să iasă din închisoare, dar
de multe ori întârzie prin curte şi la capelă se întâlnesc cu deţinutele
din alte sectoare.
— Ah! exclamă Antoinette mirată.
— Cunosc una care pentru câţiva bănuţi va duce scrisoarea
dumitale Malvinei.
— Cine-i Malvine?
— E una dintre tovarăşele mele, zise frumoasa Marton, plecându-şi
capul. Dar e fată foarte bună şi sunt tot aşa de sigură de ea, ca de
mine însumi. Ea are voie să coboare la vorbitor duminica. Mâine
scrisoarea dumitale va ieşi din închisoare.
— Dar cine se va îngriji de ea?
— August. Iartă-mă domnişoară, adăugă Marton înroşindu-se, dar
sunt nevoită să-ţi spun toate acestea.
— Dar, zise Antoinette, mi-ai spus că la vorbitor deţinutele nu pot
vorbi cu lumea, decât de la distanţă şi printr-un grilaj de fier.
— Nu-i nimic. Sfârşeşte-ţi scrisoarea şi-ţi voi povesti pe urmă totul.
Antoinette mai adăugă câteva rânduri, semnă şi se pregăti să
îndoaie hârtia.
237
— Oh! nu aşa! zise Marton.

Şi, luând scrisoarea, o mototoli şi o făcu ghem.
Apoi, după ce o reduse la mărimea unei nuci, o băgă în buzunar şi îi
zise Antoinettei:
— Unde locuieşte domnul Agénor?
— În strada Suresnes nr. 21.
— Foarte bine. Luni dimineaţa scrisoarea aceasta va fi în mâinile
sale.
Şi frumoasa Marton începu să cureţe odaia Antoinettei.
Capitolul XLIV
Să ne întoarcem acum la o persoană pe care abia am întrezărit-o în

prologul acestei povestiri.
E vorba despre Vanda Rusoaica, amanta lui Cocodès, femeia care îşi
luase misiunea de a smulge o victimă de la eşafod.
Vanda devenise sclava maiorului Avatar.
Pentru ea, omul care oprise mersul ghilotinei era la fel de puternic
ca şi bunul Dumnezeu.
Îl întreba în fiecare zi:
— Când vei avea nevoie de mine?
Rocambole răspundea:
— În curând!...
Devenind femeia maiorului Avatar în faţa lumii, Rusoaica îşi
recăpătase atitudinea ei mândră de doamnă din lumea bună.
În vila Said, toată lumea admira frumuseţea acelei femei
melancolice şi toţi şopteau că maiorul Avatar trebuie să fie un om
foarte fericit.
Cu toate acestea, maiorul Avatar ieşea singur în fiecare zi şi se
întorcea foarte târziu, în mijlocul nopţii.
Ştiau cu toţii că maiorul era rus, iar dacă zic rus, zic jucător.
Portarul care era de felul său foarte curios, pusese întrebări
cameristului.
Cameristul îi răspunsese cu un aer foarte naiv:
— Domnul joacă foarte des şi pierde mulţi bani, de aceea se întoarce
aşa de târziu şi adesea supărat.
Explicaţia aceasta oprise orice alte comentarii.
În ziua aceea, maiorul nu dormise deloc acasă şi nu se întorsese
decât pe la amiază.
Urcă de-a dreptul în apartamentul Vandei.
238
Tânăra femeie stătea lungită pe un covor, după moda orientală şi

fuma.
— Ei bine! zise ea, căci era la curent cu povestea celor două orfane,
ai găsit ceva, stăpâne?
— Da, şi am nevoie de tine.
Ea scoase un strigăt de bucurie şi-şi încolăci braţele în jurul gâtului
maiorului.
— În sfârşit! murmură.
— Trebuie să te duci la închisoare, continuă Rocambole.
— Şi la eşafod mă duc, dacă vrei! zise ea cu un ton fanatic.
— Nu, te vei duce la Saint-Lazare.
Numele acesta o făcu să tresară şi să se înfioare.
— Acolo unde sunt închise femeile pierdute?
— Da, răspunse Rocambole.
— În ce scop?
— Pentru a o ajuta pe Antoinette Miller, una dintre cele două orfane
ale lui Milon, să evadeze.
— Aşadar e la Saint-Lazare! exclamă Vanda.
— De câteva ore. Şi cu toate acestea, adăugă Rocambole râzând, e o
fată cât se poate de cinstită!...
— Mă voi duce, zise Vanda. Dar pentru aceasta va trebui să fiu
arestată... condamnată...
— Arestată, da, condamnată, nu.
— Sunt gata, zise Rusoaica.
— Oh! avem destulă vreme înaintea noastră, zisa Rocambole. Mai
întâi trebuie să citeşti acestea.
Şi Rocambole îi întinse manuscrisul baroanei Miller, manuscrisul
acela pe care îl găsise în caseta lui Milon.
Apoi, pe când tânăra femeie citea, el îşi aprinse o ţigară şi
plimbându-se prin odaie murmură:
— În zadar încerc să-mi uit viaţa trecută, evenimentele mă silesc
necontenit să mi-o amintesc. Va trebui să încep o luptă de moarte. Cu
atât mai rău pentru el dacă voi redeveni Rocambole de odinioară.
— Ah! ce ţesătură de infamii! murmură Vanda, după ce isprăvi cu
cititul manuscrisului.
Atunci Rocambole veni să se aşeze lângă tânăra femeie.
— Acum, zise el, ascultă-mă ca să înţelegi.
Şi îi povesti pe scurt dragostea Antoinettei şi a lui Agénor, cursa
care-i fusese întinsă tinerei fete şi imposibilitatea în care se găsea
acum de a o salva.
— Dar, zise Vanda, mi se pare că lucrul acesta e foarte uşor.
239
— Ţi se pare?
— Oare adevărata doamnă Raynaud nu poate să se adreseze
parchetului?
— Mai întâi, zise Rocambole, adevărata doamnă Raynaud a
dispărut. Timoléon a ascuns-o bine şi nimeni nu va putea s-o
găsească.
— Şi portăreasa?
— Ei! portăreasa va fi pusă în libertate cu credinţa că Antoinette
este cea mai fericită dintre femei.
— Dar, în sfârşit, reluă Vanda, toată ţesătura aceasta de minciuni
poate fi lesne distrusă în faţa tribunalului.
— Fără îndoială!
— Şi când va veni rândul Antoinettei la judecată...
— Lucrul acesta nu trebuie să se întâmple niciodată... Antoinette nu
trebuie să fie judecată. Domnul Agénor de Morlux vrea s-o ia în
căsătorie şi nu e bine să se facă zgomot în jurul acestui nume.
— Ai dreptate. Dar nu se va şti niciodată că ea a fost la Saint-
Lazare?
— Niciodată.
Vanda îl privi pe Rocambole cu un aer întrebător, dar nu putu să
citească nimic pe faţa stăpânului.
— Acum, reluă el după o scurtă pauză, trebuie să-ţi faci pregătirile,
adică să umpli bine două geamantane.
— Şi pe urmă?
— Vom spune servitorilor că plecăm pentru opt zile.
— Foarte bine. Şi unde mergem?
— Facem o scurtă călătorie la Londra.
— Aşadar, stăpâne, tu crezi că până în opt zile afacerea va fi
rezolvată?
Rocambole făcu un semn afirmativ şi continuă să fumeze liniştit.
Dacă bunul Milon l-ar fi văzut în starea aceasta, ar fi început
desigur să se vaiete, căci şi-ar fi închipuit că stăpânul nu le iubea deloc
pe cele două sărmane orfane. Dar Milon era la o distanţă de treizeci de
leghe de Paris, într-un tren expres şi Rocambole era om de acţiune prin
excelenţă. Îi plăcea să vorbească puţin şi să lucreze mult.
O oră după aceea, Vanda şi „stăpânul” se urcau în trăsură şi
părăseau vila Said.
Maiorul îi zise portarului:
— Ne ducem la Londra pentru opt zile. Vei da toate scrisorile mele
cameristului.
Maiorul n-aştepta nici o scrisoare, dar aştepta telegrama lui Milon si
240
cameristul său avea ordin să i-o aducă, la „Café-Anglais”.

Rocambole o conduse pe Vanda la un hotel în strada Amsterdam,
aproape de debarcader.
Ea ceru un apartament şi se instală ca şi cum ar fi trebuit să plece a
doua zi dimineaţa.
— Acum, îi zise Rocambole părăsind-o, ne vom revedea astă seară la
unsprezece.
— Unde?
— La „Café-Anglais”. Te vei îmbrăca pentru Operă, vei avea grijă să
ai un decolteu cât mai adânc, vei urca scările repede, ca să nu fii
observată şi mă vei găsi în cabinetul nr. 29.
Rocambole se despărţi de Vanda şi se îndreptă spre strada Şerpilor,
unde îl aştepta braţul său drept, lucrătorul Noël, zis şi Cocorico.
— Ascultă-mă, îi zise el, ai pe cineva la îndemână care să cunoască
bine închisoarea Saint-Lazare?
— Cred că da, răspunse Noël surâzând. Altă dată aveam tot soiul de
cunoştinţe...
— E adevărat, murmură Rocambole.
Noël îşi adună amintirile şi în cele din urmă îşi lovi fruntea,
exclamând:
— Am găsit!
— Pe cine?
— Pe Madeleine Chivotte, o tâlhăriţă recidivistă. Numai dacă nu
cumva o fi şi acum tot la Saint-Lazare...
— E o fată inteligentă?
— Destul de inteligentă.
— Va fi în stare să descrie doamnei bine închisoarea?
Prin doamna, Noël şi Rocambole o înţelegeau pe Vanda. De aceea,
Noël îl privi mirat.
— Da, zise cu răceală Rocambole, doamna vrea să facă o mică vizită
la Saint-Lazare...
— Cred că Madeleine e destul de potrivită, răspunse Noël. Altădată
locuia în strada Petits-Carreaux şi, în orice caz, o vom găsi prin
împrejurimi.
Amantul ei, frumosul Joseph, a făcut zece ani de închisoare, dar
acuma e liber... E un om cumsecade şi ne putem încrede în el.
— Ei bine! zise Rocambole, să mergem...
Maiorul Avatar intră în camera lui Noël şi în câteva minute îşi
transformă cu totul fizionomia. Îmbrăcă o pereche de pantaloni largi,
cu dungi, o cravată enormă, o jiletcă de catifea, în mână luă un baston
gros, cu mânerul de argint. Avea aspectul unui mitocan.
241
Apoi se îndreptară amândoi spre strada Petits-Carreaux.
Capitolul XLV
Femeile de felul Madeleinei Chivotte, ieşeau foarte puţin din casă în

timpul zilei. Noaptea era vremea lor.
Arareori li se întâmpla să se mute din cartierul lor şi toată lumea le
cunoştea.
Noël n-o mai văzuse pe Madeleine de vreo zece ani şi cu toate
acestea era sigur că, dacă nu locuia tot pe aceeaşi stradă, o va găsi
prin împrejurimi.
Seara o întâlneai totdeauna pe Madeleine pe la negustorii de vinuri.
Se lega de consumatorii ameţiţi şi le şterpelea binişor punga. Soiul
acesta de furturi e greu de dovedit şi tâlhăriţa scăpa aproape
întotdeauna basma curată.
Când nu putea să-şi dovedească nevinovăţia, primea patru sau cinci
luni de închisoare. Femeia aceasta, pe care am văzut-o în tovărăşia lui
Polyt şi a celorlalţi bandiţi care conspiraseră împotriva Antoinettei,
trăia de mulţi ani cu un bărbat de o forţă herculeană, numit de toată
lumea „Frumosul Jean-Joseph”.
Omul acesta fusese condamnat pentru tentativă de omor dar, după
socotelile lui Cocorico, trebuie să-şi fi săvârşit pedeapsa şi să-şi fi
reluat legătura cu Madeleine.
Strada Petits-Carreaux era una dintre puţinele străzi ale Parisului
care-şi conservase vechiul său aspect.
Erau aceleaşi case, aceleaşi magazii, aceleaşi alei negre şi afumate.
Niciuna nu-şi schimbase aspectul.
Cocorico se opri în faţa unei case, pe poarta căreia se putea citi pe o
plăcuţă de aramă:
DOMNIŞOARA MADELEINE
FLORĂREASĂ.
— E la fel ca acum zece ani, zise Cocorico râzând.
Şi sună.
O bătrâna veni să-i deschidă. Noël o recunoscu îndată. Bătrâna, ca
şi plăcuţa, erau din aceeaşi epocă.
— Mamă Augustina, zise el, eşti bună să ne spui dacă Madeleine ne
poate primi, pe domnul şi pe mine.
— Nici pe domnul, nici pe dumneata, nici pe nimeni: e dusă la ţară.
— Am înţeles, zise Cocorico, dar Joseph?
— E jos, la negustorul din colţul străzii Cléry.
242
— Mulţumesc, zise Noël.

Şi se îndreptară amândoi spre locul indicat.
Frumosul Joseph stătea la o masă şi bea în linişte un păhăruţ de
absint.
— Drace! zicea el, căci prăvălia era goală, oare nu va veni nimeni
astăzi să-mi ţină de urât?
— Prezent! strigă Noël intrând.
— Cocorico! exclamă Joseph, recunoscându-l îndată.
— Precum vezi, dragul meu. Aşadar, eşti liber?...
— Da. Am făcut şapte ani la Meline şi am fost graţiat. Dar tu?
— Eu revin de la ţară.
— Cu sau fără permisiune?
— Eu, niciodată n-am obiceiul să cer permisiunea altora
— Ha! Ha! râse Joseph, şi ce mai e nou?
Apoi, zărindu-l pe Rocambole:
— Domnul e un amic?
— Desigur, zise Cocorico, şi încă ce amic!...
— Atunci putem sta de vorbă?
— Bineînţeles, zise Cocorico închizând uşa stabilimentului.
Rocambole scoase o pipă din buzunar şi începu s-o încarce
încetişor, cu tact.
— Vrei să-mi propui vreo afacere? întrebă Joseph clipind din ochi.
— Poate că da... poate că nu... Asta depinde.
— Cum aşa?... Iarăşi mistere?
— Afacerea e grasă, zise Noël, dar ne-ar trebui o recidivistă bună, ca
Madeleine, de exemplu...
— E la ţară! zise Joseph râzând.
— La dracu!
— Cred că va sta vreo şase luni... Dar nu e deloc mult; afacerea a
fost tot... grasă.
— Un furt? întrebă Noël.
— Nu... ceva mai bun. Ştii... am început acum să lucrăm cu
doamna de familie...
— Ah!
— M-am asociat cu tata şi cu Polyt.
La auzul acestui cuvânt, Rocambole, care se gândea aiurea, deveni
atent.
— E afacerea lui Timoléon, continuă Joseph.
— Ar trebui să fiţi mai atenţi, zise Rocambole, amestecându-se în
vorbă, omul acesta a fost poliţist...
— Da, dar se pare că astă noapte am jucat o afacere mare. Eu nu
243
eram, dar Polyt, Madeleine şi toţi ceilalţi au fost arestaţi... adică au

plecat la ţară.
— Ce nenorocire! zise Rocambole, cu naivitate...
— Aş... nicidecum, lucrul era hotărât dinainte.
— Cum asta?
Şi Rocambole, pe care întâmplarea îl punea faţă în faţă cu unul
dintre oamenii lui Timoléon, îşi luă o mutră din ce în ce mai mirată.
— S-au dat prinşi de bună voie, pentru ca să provoace arestarea
unei tinere fete...
— Dar pentru ce?
— Se pare că un tânăr din lumea mare era amorezat de ea şi că
părinţii nu se învoiesc la căsătorie. Atunci s-a urzit un mic complot şi
fetiţa a fost arestată cu noi.
— Şi desigur că afacerile acestea se plătesc? întrebă Rocambole cu
un ton indiferent.
— Madeleine a primit o hârtiuţă de o mie.
— Îmi dai voie?... întrerupse Noël, dar o privire energică a lui
Rocambole îi tăie vorba.
Acesta reluă:
— Aşadar, amanta dumitale e la ţară?
— Da. Şi, până când va fi judecată, n-o putem vedea deloc. Dar
acum afacerile astea merg repede, nu mai putrezeşti în prevenţie, ca
altădată. De altfel avem banii la ea, şi, pe urmă, nu e singură: a fost
arestată împreună cu frumoasa Marton.
— Şi ea e în AFACERE?
— Nu, ea nu ştia nimic. Prea s-ar fi împărţit banii în multe mâini...
Numai de şi-ar ţine Madeleine gura. Are obiceiul de a se îmbăta uneori
şi atunci trăncăneşte vrute şi nevrute.
— Ei bine! şi dacă ar vorbi?
— Frumoasa Marton e răutăcioasă şi afară de asta are nişte braţe
ca de bărbat. N-aş vrea să fiu în pielea Madeleinei, dacă s-ar întâmpla
aşa ceva.
— Adevărat? întrebă Cocorico mirat.
— Marton ar fi în stare să spună totul acelei domnişoare şi s-o ajute
să iasă din închisoare.
„Foarte bine, cugetă Rocambole. Iată un ajutor preţios.”
Şi îşi întipări în memorie numele Marton.
— Dar... despre ce afacere vrei să-mi vorbeşti? întrebă după o mică
pauză Jean Joseph.
— Despre o afacere care nu e încă coaptă bine...
— Atunci?
244
— Eşti pe aici în toate zilele?

— În toate zilele.
— Ei bine, vom mai trece şi mâine şi vom vorbi.
Cocorico şi Rocambole strânseră prieteneşte mâna frumosului
Joseph şi plecară.
Ajuns în stradă, Rocambole zise tovarăşului său:
— Acum va trebui să-l supraveghezi pe ştrengarul acesta zi şi
noapte, mă înţelegi?
— Foarte bine, stăpâne.
— Trebuie să recunoaştem că adeseori găsim ceea ce nici prin gând
nu ne trece să căutăm, zise Rocambole.
— Dovada iat-o, zise Noël, o avem în faţa noastră. Şi intră într-o,
tutungerie pentru a-şi cumpără ţigări. La tejghea era o femeie între
două vârste, îmbrăcată în negru, destul de impunătoare încă. Se
cunoştea că trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă în tinereţe.
— Cum! zise Noël, dumneata aici?
— St! zise ea, nu trebuie să arăţi că mă cunoşti.
Rocambole intrase la rândul său în tutungerie şi văzu îndată cu cine
avea de-a face. Era o fostă amică. Făcuse ceva economii şi se retrăsese
în... afaceri. Noël se aplecă pentru a alege nişte ţigări:
— Ascultă-mă, Joséphine, zise el, ştiu un mijloc ca să câştigi zece
ludovici astă seară.
— Un mijloc cinstit? întrebă ea.
— Foarte cinstit.
— Ah! Dumnezeule! Şi ce trebuie să fac?
Rocambole se apropie la rândul său.
— Să duci astă seară o cutie de ţigări la „Café-Anglais”, cabinetul 29
şi să întrebi de maiorul Avatar.
— Mă voi duce, zise ea.
— Femeia aceasta are o figură inteligentă, zise Rocambole ieşind.
Dar eşti sigur că a fost şi ea la „ţară”?
— Şi-a petrecut acolo mai mult de jumătate din viaţă...
— Atunci e perfect, zise Rocambole, continuându-şi drumul.
Capitolul XLVI
În seara aceea, pe la ora unsprezece, maiorul Avatar care,

mulţumită popularităţii sale la clubul „Asperges”, începea să devină
unul dintre oamenii zilei, intră la „Café-Anglais”, ceru cabinetul 29 pe
care îl rezervase şi aşteptă sosirea Vandei.
245
Aceasta sosi câteva momente mai târziu.

Era aşa de bine învelită în vălul său negru, încât chelnerii nu
putură să-i vadă deloc faţa.
— Draga mea copilă, îi zise Rocambole, am găsit ceea ce căutam.
— Şi ce căutai, stăpâne? întrebă ea cu supunere.
— Mijlocul de a te trimite, la Saint-Lazare chiar astă-noapte şi de a
te scoate de acolo la momentul oportun, adică după eliberarea
Antoinettei.
— Ah! zise Vanda, şi care e mijlocul acela?
— Îţi voi spune îndată. Acum să aşteptăm până când va sosi cel de-
al treilea comesean.
— Noël?
— Nu, o femeie. Se aşezară la masă.
— Vezi să mănânci bine astă seară, zise Rocambole Rusoaicei,
pentru că ziua de mâine va fi zi de post pentru tine.
Erau la masă de câteva momente, când cineva bătu la uşa
cabinetului.
— Intră! zise Rocambole.
Uşa se deschise şi negustoreasa de tutun apăru.
Ce s-a petrecut între cele trei persoane ar fi destul de greu de
povestit. Dar, după o oră, adică pe la unu şi jumătate din noapte,
Vanda ieşi de la „Café-Anglais” pe poarta din strada Favart şi-şi aruncă
în aleea semiobscură şalul său de bal.
Şi, aşa deodată, cum era cu capul gol şi în rochie de mătase, o luă
de-a lungul bulevardului.
Opera era închisă de două ore şi carnavalul nu începuse încă. Era
deci cu neputinţă să admită cineva ca o femeie cumsecade să se
găsească la ora aceea în mijlocul unei nopţi umede, pe jos, în stradă,
cu umerii goi... Era fără îndoială un mister la mijloc.
Zărind doi sergenţi de oraş, Vanda iuţi pasul ca şi cum s-ar fi ferit
de ei.
Sergenţii începură s-o urmărească şi o ajunseră în faţa cafenelei
Riche, în colţul străzii Peletier, în acelaşi moment în care doi tineri se
apropiau de ea şi fără multă vorbă o invitau la masă.
Văzând sergenţii, Vanda scoase un strigăt de spaimă.
Unul din ei o apucă de braţ şi-i zise:
— Încotro te duci?
— Lasă-mă, zise ea, prefăcându-se îngrozită.
— Unde te duci şi de unde vii? repetă sergentul.
— Lăsaţi-mă, vă rog, mă întorc acasă.
— În costumul acesta?
246
— Mi-am pierdut pelerina.

Cei doi tineri se opriseră la o distanţă de trei paşi şi-şi spuneau
râzând:
— Ştii că are curaj mititica!...
— De unde vii? repetă din nou sergentul de noapte.
— De la „Maison d’Or”, răspunse Vanda.
— Unde locuieşti?
— Nu pot să vă răspund.
În timpul acesta o femeie traversă strada şi se apropie.
Purta o pălărie uzată şi un şal cu dungi. Avea înfăţişarea unei
negustorese care se întorcea de la o serată în familie.
Ca din întâmplare îşi aruncă ochii asupra Vandei, dar îndată se opri
pe loc şi apropiindu-se mai mult îi strigă în faţă:
— Hoaţo... Te-am prins!
— O cunoşti pe femeia aceasta? întrebă unul dintre sergenţi.
— Da, răspunse femeia cu şalul vărgat.
— Nu e adevărat, zise Vanda, n-am văzut-o niciodată pe doamna.
— Ştii că ai tupeu! exclamă femeia cu şalul vărgat, care, după cum
lesne pot ghici cititorii, nu era alta decât negustoreasa de tutun,
Joséphine.
Apoi, adresându-se sergentului de oraş:
— Să nu cumva s-o lăsaţi pe doamna în libertate, căci e o hoaţă
care m-a escrocat de mai multe ori. Eu sunt doamna Gouleau,
vânzătoare de tutun din strada Montergueil.
— Femeia aceasta minte, zise Vanda.
Cei doi tineri, care la început se grăbiseră s-o invite la masă, stăteau
acum deoparte, nepăsători.
— Ascultă-mă, reluă sergentul, vrei sau nu să-mi spui de unde vii?
— De la „Maison d’Or”.
— Dacă-i aşa, trebuie să fii cunoscută pe acolo?
— Oh! desigur.
— Vom vedea îndată, zise poliţistul şi se îndreptară toţi trei într-
acolo.
Lacheul de la intrarea celebrului restaurant o privi pe Vanda cu cea
mai mare atenţie şi declară că n-o văzuse niciodată.
Vânzătoarea de tutun îi urmase şi repeta mereu că Vanda era o
tâlhăriţă.
Vanda susţinea aceleaşi lucruri, dar toţi chelnerii restaurantului
declarară că n-o cunosc.
Atunci sergentul de oraş, care nu prea era răbdător de felul său, o
conduse la comisariatul din strada Drout şi luă notă de acuzaţia adusă
247
de către doamna Gouleau.

După cum se aştepta, Vanda îşi petrecu tot restul nopţii la
comisariatul de poliţie şi nu fu condusă la arest, decât a doua zi
dimineaţa, după ce refuzase mai întâi cu energie să-şi spună numele şi
domiciliul.
În timpul iernii mai ales, poliţia operează în fiecare noapte arestări
de soiul acesta, aşa încât nimeni nu fu mirat de prezenţa Vandei.
Tânăra femeie ştiuse să-şi dea o înfăţişare neruşinată şi misterioasă
în acelaşi timp.
La ora opt dimineaţa i se luă un interogatoriu sumar de către
judecătorul de instrucţie, care se nimeri să fie un om tânăr şi foarte
indulgent.
La întrebările magistratului, ea răspunse că nu putea să-şi declare
nici numele, nici locuinţa şi că era în interesul ei să tacă.
De altfel, afirmaţia aceasta nu părea deloc absurdă, dacă se gândea
cineva că Vanda era o femeie de moravuri uşoare, după cum arăta.
Cât despre acuzaţia de furt, se apără numai de formă, având grijă
să lase o umbră de îndoială magistratului.
În sfârşit, scoţându-şi batista din buzunar, lăsă să-i cadă pe
parchet un pachet de cărţi.
Atunci fu percheziţionată cu de-amănuntul şi se găsi la ea o sumă
oarecare în aur şi în argint.
Atunci, magistratul nu mai stătu la îndoială. Femeia aceea
misterioasă ieşea desigur din vreo casă de joc clandestină.
Cu mâna sigură semnă ordinul de transferare la Saint-Lazare.
Atunci Vanda respiră uşurată, căci, de mai multe ori, se temuse că,
cu toate şiretlicurile sale, judecătorul avea s-o pună în libertate.
Pe la amiază, la numai douăzeci şi patru de ore după transportarea
Antoinettei, Vanda sosea la rândul ei la Saint-Lazare.
Cum era tot în rochie de bal, cu umerii goi, tremura de frig şi ceru
să i se schimbe îndată îmbrăcămintea.
I se aduse costumul închisorii şi o supraveghetoare o introduse în
una din acele camere care servesc de arest provizoriu.
Toţi banii pe care-i avea Vanda la ea fură daţi în primirea
directorului închisorii.
Cu toate acestea, i se lăsase un pieptăn mare de aur, care-i prindea
părul la spate.
Ea însăşi şi-l scosese şi, dându-l unei călugăriţe supraveghetoare,
zise:
— Eu nu voi rămâne multă vreme aici, căci desigur vor veni după
mine... Cu toate acestea, deoarece mi s-au luat toţi banii, vei fi aşa de
248
amabilă să vinzi pieptenul acesta în folosul meu.

— Voi vorbi cu directorul, răspunse călugăriţa, luând pieptenul din
mâna Vandei.
În timpul acesta tânăra femeie îşi ascundea în păr o spelcă lungă,
neagră, de formă ciudată.
Spelca îi fusese dată de Rocambole în momentul când se despărţise
de el la „Café-Anglais”.
„Stăpânul” îi spusese:
— Ia bine seama să n-o pierzi, căci atunci în zadar te duci la Saint-
Lazare.
După ce îmbrăcase costumul închisorii, Vanda fu condusă în sala
de masă şi de acolo în atelierul de lucru.
Capitolul XLVII
Camélia nu se făcuse femeie cuminte, decât atunci când farmecul

său dispăruse cu totul.
Cine era Camélia?
Cu treizeci de ani mai înainte, dacă ai fi pus această întrebare cuiva,
ţi-ar fi răspuns, privindu-te cu oarecare curiozitate, că era o
dansatoare excentrică, vestită în întreaga lume.
Cu şapte sau opt ani mai târziu, decăzuse la rangul de simplă
curtezană. Era destul de frumoasă încă, dar nu mai avea strălucirea de
odinioară.
Mai târziu intrase în conflict cu poliţia corecţională şi suferise dese
condamnări.
Acum, fiinţa care răspundea la numele de Camélia era o bătrâna
hidoasă care, nemaigăsind nici un alt mijloc să-şi câştige pâinea de
toate zilele, devenise servitoare în închisoarea în care fusese ea însăşi
atâta vreme prizonieră.
Camélia era deţinuta voluntară, despre care frumoasa Marton
vorbise Antoinettei şi care trebuia să ducă scrisoarea pentru domnul
Agénor. Ea era aceea care trebuia s-o dea Malvinei, care la rândul ei
avea s-o dea unui oarecare August, la vorbitor.
Femeia aceasta, care fusese aşa de frumoasă odinioară, era acuma
de o sluţenie oribilă.
Îşi pierduse un ochi, din cauza unei boli şi părul său blond albise în
unele locuri, căpătând un aspect bizar. Părea coama unui leu bătrân.
Femeia aceasta devenise acum religioasă, dar, cu toate acestea, îşi
păstra relaţiile cu fostele sale tovarăşe şi le ajuta de multe ori să înşele
249
vigilenţa gardienilor şi să încalce regulamentele.

Ştiuse însă să capete încrederea călugăriţelor şi i se îngăduia să
vină duminica la capelă şi să asculte liturghia.
Frumoasa Marton ştia toate aceste lucruri când o încredinţase pe
Antoinette că scrisoarea sa va putea să iasă din Saint-Lazare.
Duminică dimineaţă, Camélia era ocupată la infirmerie. Prepara ceai
pentru bolnave. Frumoasa Marton se plânse că o durea gâtul şi după
ce căpătă învoirea sorei Maria, se duse să bea un pahar cu ceai, în
laborator.
Duminica, supraveghetoarele sunt totdeauna mai indulgente. Nu se
lucrează, iar deţinutele au voie să se adune în ateliere şi să stea de
vorbă.
Când frumoasa Marton intră în laborator, Camélia era singură.
Internul de serviciu era în sala vecină şi femeia care o ajuta pe
Camélia, spăla treptele de la intrare. Frumoasa Marton se apropie:
— Dă-mi şi mie un pahar de ceai, îi zise ea.
— A? exclamă deţinuta voluntară, tu eşti Marton?
— Da.
— Aşadar te-ai reîntors?
Frumoasa Marton începu să râdă.
— Ştii bine, îi zise ea, că eu mereu mă plimb de la ţară la oraş. Îmi
place vilegiatura...
— Aşa făceam şi eu în tinereţe, murmură Camélia.
Frumoasa Marton se aplecă şi scoase din ciorap o piesă de cinci
franci şi un cocoloş de hârtie, care era scrisoarea Antoinettei.
— Să scurtăm vorba, zise ea, căci nu prea avem vreme la dispoziţie.
Am venit pentru afaceri.
— Ah! zise bătrâna, întinzând cu lăcomie mâna spre piesa de cinci
franci. Ai vrea un comision pentru secţia întâi?
— Nu, răspunse frumoasa Marton, pentru secţia a doua, în cea
dintâi sunt eu.
— Aşadar, tu nu eşti aici din ordinul domnului prefect? întrebă
Camélia.
— Nu. Sunt trimisă de un curios.
— Atunci cazul e mai grav, fetiţa mea, zise Camélia cu oarecare
tristeţe. Vei avea de furcă şase luni.
— Sau doi ani, murmură Marton cu nepăsare. Acum să vorbim
repede. Malvine e într-a doua?
— Da. Am zărit-o duminica trecută la biserică.
— Atunci îi vei da asta.
Şi frumoasa Marton puse în mâna Caméliei cocoloşul de hârtie.
250
Piesa de cinci franci dispăruse de mult în largul buzunar al deţinutei

voluntare.
— E pentru ea?
— Nu. E pentru domnul Agénor. Să ţii minte bine numele acesta.
— E un nume uşor. Am avut şi eu odată un amant Agénor. Ce
stradă.
— Strada Suresnes, numărul 21.
— Bine. Aşadar Malvine pleacă?
— Nu, îl vede pe August astăzi.
— Ah! ai dreptate, zise infirmiera, numai de n-ar uita Malvine strada
şi numărul.
— Malvine are memorie bună, zise Marton.
În clipa aceea, o soră intră în laborator. Marton îşi bău ceaşca de
ceai şi plecă după ce mai schimbase o ultimă privire cu Camélia.
Pe la ora nouă, aceasta din urmă era în capelă.
Asculta slujba cu atenţie. Primul rând de deţinute ieşi din capelă.
Camélia ceru voie să mai rămână şi la slujba a doua.
Surorile nu se împotriviră şi deţinuta voluntară îngenunche din
nou.
Secţia întâi plecase, acum era rândul secţiei a doua.
Camélia îşi schimbă locul pe nesimţite şi acum era îngenuncheată
aproape de intrare.
Deţinutele intrau două câte două. Camélia le privi pe rând pe toate,
schimbând cu fiecare câte o privire discretă, căci puţine erau cele pe
care să nu le cunoască.
În sfârşit o zări şi pe Malvina. Era o fată bună, zveltă, cu trăsături
regulate.
— Vino lângă mine, îi zise Camélia, făcându-i semn din ochi.
Malvine înţelese şi veni să îngenuncheze lângă bătrâna deţinută.
Aceasta deschise cartea de rugăciuni şi, pe când prizonierele,
conduse de călugăriţe, intonau un imn religios, îi zise încetişor:
— Marton e aici!
Malvine tresări şi răspunse:
— La întâia?
— Da.
— Nenorocita! A fost arestată, desigur, odată cu banda lui Polyt.
— Se poate, zise Camélia. Ai memorie bună?
— Dacă e pentru frumoasa Marton, da, răspunse Malvine. Aş face
orice pentru ea.
Camélia îi strecură în mână scrisoarea Antoinettei.
— August va veni să te vadă astăzi, nu-i aşa?
251
— Aşa cred. Nu lipseşte niciodată.

— Trebuie să-i facem vânt scrisorii acesteia, urmă Camélia.
— Încotro?
— Agénor, strada Suresnes nr. 21.
— Bine, voi ţine minte. La amiază mă voi întâlni cu August şi pe la
ora două scrisoarea va porni spre destinaţie.
— Ai vreun comision pentru Marton? întrebă Camélia.
— Poate că mititica n-o fi având nici un ban!...
— Asta nu ştiu.
— Eu am bani destui. Ia ludovicul acesta pentru ea.
Camélia ascunse moneda de aur şi începu să asculte cu sfinţenie
liturghia.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pentru prizonieri un plic pecetluit cu ceară are o importanţă tot aşa
de mare ca şi o scrisoare făcută cocoloş, cum era aceea pe care am
văzut-o în mâna frumoasei Marton.
Mijlocul acesta de corespondenţă, cunoscut în toate închisorile, nu
este violat niciodată.
Intermediarul şi adeseori sunt mai mulţi ― n-are curiozitatea de a
deschide scrisoarea.
Cocoloşul trece din mână în mână, întovărăşit de adresă, care în
cele mai multe cazuri e dată verbal, şi ajunge neatins în mâinile
destinatarului.
Malvine, ieşind din capelă, fu condusă în sala de mese şi apoi în
curte. Era acolo de vreo zece minute, când o soră veni s-o cheme.
— Malvine, îi zise ea, eşti aşteptată la vorbitor.
Malvine alergă şi fu condusă împreună cu alte trei deţinute.
Vorbitorul era plin şi era zgomot ca într-o hală.
Vizitatori şi deţinuţi, aplecaţi peste gratii, schimbau complimente,
consolări, speranţe. Se auzeau din toate părţile numai exclamaţii.
Abia se apropiase de August şi Malvine îi zise:
— Priveşte, mi s-a spart un dinte. Înnebunesc de durere...
Atunci August văzu că Malvine avea ceva în gură şi înţelese.
Malvine îşi rezemă fruntea de grilaj, apoi, într-un moment când
brigadierul de serviciu întorsese capul, îşi umflă plămânii şi scuipă
cocoloşul cu atâta siguranţă şi precizie, încât căzu drept în mâinile lui
August.
— Din partea lui Marton, zise ea. Domnul Agénor, strada Suresnes,
numărul 21.
— Foarte bine, zise August, îl voi duce.
252
Brigadierul nu văzuse nimic.
Capitolul XLVIII
Pe când scrisoarea Antoinettei ieşea de la Saint-Lazare în buzunarul

lui August, o altă scenă se petrecea în curte, printre deţinute.
Madeleine Chivotte perora în mijlocul unui grup de prizoniere:
— Iată că de acum înainte, Saint-Lazare va deveni o casă
aristocratică. După spusele domnişoarei Marton, nu mai sunt aici
decât fete oneste şi femei din lumea mare. O ştiţi pe bruneta aceea, cu
ochii de sfântă, care stă într-o cameră separată? Frumoasa Marton
povesteşte că ar fi fiica unui prinţ rus. Auzi vorbă...
Tâlhăriţele începură să râdă.
— Pe cuvântul meu de onoare!... reluă Chivotte, e prea din cale
afară!... Avem aici contese, baronese şi... mai ştiu şi eu ce?... Şi cu
toate acestea eu o cunosc bine pe mititică...
— Ah!... O cunoşti? întrebară mai multe voci.
— E amanta lui Polyt.
— Şi?...
— Şi ca tine, ca mine, ca toată lumea!... Amantele lui Polyt sunt
toate tâlhăriţe.
— Atunci de ce spune Marton că nu e adevărat?
— Asta numai pentru ca să-mi facă mie în ciudă, răspunse
Madeleine. Nu ne înţelegem deloc noi două.
— Dar, zise Simone, o altă deţinută, ce ai tu cu mititica aceea?
— Nimic, răspunse Chivotte.
— Atunci, dacă n-ai nimic cu ea de ce te lăudai adineauri că o vei
strânge de gât când va coborî în curte?
— De ce face pe mironosiţa?...
— Eu, continuă Simone, aş crede mai degrabă altceva.
— Ce anume? întrebă Madeleine încruntându-se.
— Că Marton spune adevărul, că Polyt împreună cu tine şi cu
ceilalţi aţi pus ceva la cale.
— Să ne trădăm, camarazii?... Niciodată!...
— Pentru ca să provocaţi arestarea acestei fetiţe. Eram la arest când
aţi sosit voi trei şi am văzut-o bine. Nu trebuie să fii psiholog pentru a
vedea cum stau lucrurile. Când vorbeşte cineva cu ea ca între
camarade, holbează nişte ochi... Se vede bine că nu înţelege nimic...
— Şi eu îţi spun, strigă Chivotte cu furie, că fata aceea are aceeaşi
meserie ca şi noi!...
253
— Atunci, desigur că şi-o exercită prin pensioanele de fete, răspunse

Simone. E o tâlhăriţă de lux.
— Tu să taci din gură! exclamă Chivotte, ameninţând-o cu pumnul.
Simone era o femeie mică, slăbuţă. Te şi mirai cum de se mai ţine pe
picioare. Madeleine, din contră, era o femeie robustă. Simonei îi fu
teamă şi tăcu din gură.
Atunci Chivotte începu să strige din nou:
— Şi cea care se plimbă pe acolo, singurică, e şi ea vreo ducesă, nu-
i aşa?
Şi, cu mâna, arătă o deţinută care se plimba cu paşi rari în cealaltă
extremitate a curţii.
Femeia aceasta părea că se fereşte de orice contact cu celelalte
deţinute.
— A sosit azi dimineaţă, zise una dintre prizoniere.
— E o femeie din lumea mare. Era în rochie de bal când au adus-o.
Am văzut-o eu, zise Simone, care nu voia să se certe cu Chivotte şi
căuta acum s-o împace.
— E o tâlhăriţă ca şi noi, zise Madeleine.
— Eu, zise o altă deţinută, parc-aş ghici ce e cu ea...
— Da?
— Trebuie să fie vreo femeie măritată, pe care soţul ei a trimis-o
aici.
— Proastă ce eşti! zise Madeleine, ar fi trebuit s-o judece mai întâi şi
atunci n-ar mai fi cu noi. Ar fi în secţia celor judecate.
— E drept, întări Simone.
— E una ca şi noi, repetă Madeleine, dar care face pe mândra.
Doamna e drăguţă... doamna lucrează în lumea mare... şi ne
dispreţuieşte!
Cuvintele acestea ştirbiră un murmur printre deţinute.
— Hai s-o necăjim puţin, propuse Chivotte.
— Da, da, răspunseră mai multe voci.
Madeleine, în fruntea unei grupe, compusă din mai multe deţinute
zburdalnice, se îndreptară spre deţinuta solitară.
Cititorii au ghicit: era Vanda.
— Bună ziua, scumpă ducesă, zise Madeleine când ajunse lângă ea.
Vanda păru că nu aude şi-şi văzu înainte de drum. Dar Madeleine
nu se dădu bătută. Se postă în calea Vandei, care fu silită să se
oprească.
— Iată-mă ducesă, zise ea.
— Cu mine vorbeşti? întrebă Vanda, privind-o ţintă în ochi.
— Da, ducesă.
254
— Te înşeli, răspunse Rusoaica liniştită, nu sunt ducesă.

— Da?... mie îmi venea să cred...
— Sunt contesă, adăugă Vanda. Ce vrei cu mine?
— Drace! mormăi Chivotte puţin încurcată, râzi de noi?
— Ce vrei? repetă Vanda cu răceală.
— Să ştim pentru ce ai fost adusă aici.
— Dar dumneata? întrebă Vanda cu mândrie.
— Eu, răspunse Chivotte, sunt o tâlhăriţă.
— Eu, zise Vanda, am venit aici să studiez moravurile închisorii.
Şi voi să treacă mai departe.
Dar Madeleine îi ţinea mereu calea.
— Ah! zise ea, s-ar spune că dumneata ne dispreţuieşti pe toate!
Deţinutele începură din nou să murmure.
Vanda ghici că mulţimea era iritată şi-şi plimbă asupra deţinutelor
privirea sa energică.
— Lasă-mă să trec, îi zise ea Madeleinei.
— Nu vei trece! răspunse aceasta din urmă.
Vanda se înroşi de furie, cu toate acestea se stăpâni.
— Vă înşelaţi asupra mea, zise ea, lăsaţi-mă să trec!
— Aşteaptă numai puţin!... îţi voi scoate ochişorii!... exclamă
Chivotte suflecându-şi mânecile.
Am mai făcut şi altă dată portretul Vandei. Ştim că era o femeie
înaltă, subţire, ale cărei mâini delicate nu te-ar fi făcut deloc să te
gândeşti la o forţă deosebită.
Sub pielea sa albă se ascundeau însă muşchi de oţel, iar talia-i
delicată ascundea o forţă egală cu sălbatica-i energie.
La ameninţarea Madeleinei, sângele i se aprinse, buzele i se
îngălbeniră, nările îi tremurau şi se dilatară, fu cuprinsă de ceea ce
ruşii şi danezii numesc furia albă.
Madeleine făcu un pas înainte, cu pumnii strânşi, lucru care îi fu
fatal.
Vanda se repezi asupra ei ca un fulger şi Madeleine fu răsturnată la
pământ, călcată în picioare, zdrobită de acea creatură delicată pe care
cu atâta obrăznicie o numise ducesă.
Chivotte începu să strige cât o ţinea gura.
Supraveghetoarele alergară:
— Soră, zbierară deţinutele, adresându-se călugăriţelor, Madeleine a
început.
În acelaşi timp o altă femeie sosea în fugă.
Era frumoasa Marton.
— Ah! zise ea cu veselie, se pare că obraznica aceasta şi-a găsit
255
naşul!...
Şi, salutând-o pe Vanda, care stătea acum liniştită şi mândră, zise:
— Doamnă, te rog să primeşti complimentele mele. Pe cât e de
adevărat că mi se spune frumoasa Marton, pe atât e de adevărat că mi-
ai făcut o mare plăcere.
Chivotte primise câteva lovituri puternice şi sângele îi curgea din
abundenţă. Cu toate acestea, Vanda nu primi nici o pedeapsă,
deoarece se dovedi că nu ea fusese de vină.
— Ah! canalia! zise Madeleine, îţi voi arăta eu mai târziu.
Vanda ridică din umeri şi-şi văzu de drum.
Alte supraveghetoare sosiră şi lucrurile se liniştiră.
Atunci Vanda se apropie de Marton.
Frumoasa tâlhăriţă fu foarte mândră de această atenţie, atât e de
mare influenţa pe care o are forţa fizică asupra spiritelor mediocre.
— Dumneata eşti Marton? o întrebă ea.
— Da, doamnă, răspunse tâlhăriţa, căreia Vanda îi inspirase dintr-o
dată un soi de respect.
— Eşti aici de trei zile, nu-i aşa? Ai fost adusă împreună cu o tânăra
fată numită Antoinette?
— O cunoşti? exclamă Marton.
În tonul ei era atâta entuziasm, devotament şi căldură, atâta
prietenie, încât Vanda văzu îndată că avea un ajutor în femeia aceea.
— Am venit aici ca s-o salvez, răspunse ea.
Frumoasa Marton luă mâinile Vandei şi le duse la buze.
Capitolul XLIX
Vanda îi făcu semn cu degetul.

— Tăcere! zise ea.
Apoi se retraseră într-un colţ al curţii.
— Sunt aici de ieri, zise ea. Am făcut anume să fiu arestată, pentru
ca s-o pot vedea pe Antoinette şi să-i pot uşura evadarea...
Frumoasa Marton clătină din cap.
— Nu se poate evada de la Saint-Lazare, zise ea.
— De obicei, nu, dar de astă dată va fi o excepţie, răspunse Vanda
cu o linişte care o impresionă foarte mult pe Marton.
— Cine eşti dumneata? întrebă ea cu admiraţie.
— O femeie care vrea s-o salveze pe Antoinette, răspunse Vanda.
Unde este biata fată?
— E la ea în celulă.
256
— Poţi să mă conduci?
— Nu, dar pot s-o rog pe ea să coboare în curte.
— Atunci, du-te şi cheam-o.
— Spune-mi numele dumitale.
— Nu e nevoie. Dar poţi să-i spui că vin din partea lui Milon. Va şti
ea ce înseamnă asta.
Frumoasa Marton n-aşteptă să fie rugată de două ori. În timpul
lipsei sale, Vanda, la care toată lumea se uita acum cu un fel de
respect amestecat cu frică, îşi reluă plimbarea solitară.
Deţinutele simple n-au voie să intre în celulele separate, dar cele de
aici puteau căpăta încuviinţarea de a coborî în curte.
Frumoasa Marton, în calitatea ei de îngrijitoare, avea voie să intre
oricând la Antoinette.
Tânăra fată citea una din cărţile bisericeşti pe care i le lăsase sora
Maria.
Marton intră cu un aer misterios.
— Scumpa mea domnişoară, îi zise ea, scrisoarea dumitale a
plecat...
— Ah! exclamă Antoinette cu un surâs vesel.
— Dar nu despre asta e vorba acum.
— Dar despre ce?
— Este în închisoare, de ieri, o femeie care te cunoaşte.
— Pe mine?
— Şi care vrea să te ajute să evadezi. E un lucru foarte greu, dar n-
are a face, eu am o încredere fără margini în femeia aceea, zise cu
naivitate frumoasa Marton.
— Eu nu cunosc pe nimeni, zise Antoinette mirată şi plină de
neîncredere. E probabil o nouă cursă care mi se întinde.
— Mi-a spus că vine din partea lui Milon.
— Milon! exclamă tânăra fată. Milon! Vine din partea lui?
— Da.
— Şi unde e, Dumnezeule?
— E în curte şi te aşteaptă.
Antoinette se sculă cu vioiciune.
— Am voie să cobor? întrebă ea.
— Da, dar trebuie s-o întrebi mai întâi pe sora Maria, care desigur
că te va lăsa.
— Dar, adăugă Antoinette cu nelinişte, dacă femeia aceea oribilă mă
va insulta din nou?
Tânăra fată vorbea despre Madeleine Chivotte.
— Oh! n-avea nici o teamă. A primit chiar adineauri o papară şi
257
acum e la infirmerie, unde i se bandajează nasul.

Antoinette porni împreună cu frumoasa Marton şi amândouă
căpătară autorizaţia de a coborî în curte. Vanda trebuia să-şi dea toată
silinţa pentru ca să le ţină la distanţă pe prizoniere, care se
îngrămădeau în jurul ei. Acum nu se împingeau cu ostilitate, ci cu
dorinţa de a face cunoştinţă cu o femeie care sub o aparenţă atât de
delicată avea o forţă magnifică.
Trebuise să întrebuinţeze toată autoritatea privirii sale pentru a le
împiedica să se strângă în jurul ei.
Din momentul în care Marton plecase, Vanda, pe a cărei faţă plutea
liniştea înşelătoare a stăpânului ei, Rocambole, era în prada unei vii
nelinişti.
Voia să fie mai repede în faţa Antoinettei. Îşi închipuia că avea să
vadă o fată tânără, înaltă, cu faţa scăldată în lacrimi de disperare.
Deodată Antoinette apăru la braţul frumoasei Marton.
Femeile se judecă unele pe altele repede, dintr-o singură aruncătură
de ochi.
Vanda se bucură văzând faţa liniştită şi aproape surâzătoare a
tinerei fete şi îşi zise:
„Foarte bine! Se pare că sarcina nu-mi va fi atât de grea”.
În sprâncenele ei negre, în privirea ei sigură, în buzele ei roşii,
ghicise o energie de care fără îndoială va fi nevoie.
Pe de altă parte, Antoinette, abia o privise pe Vanda şi se simţi
dominată de acea privire aproape despotică.
În acelaşi timp, Vanda făcu câţiva paşi spre ea şi sub rochia brună
şi tristă a prizonierei, doamna din lumea înaltă reapăru.
Ea întinse mâna Antoinettei şi-i zise:
— Bună ziua, copila mea.
— Bună ziua, doamnă, răspunse Antoinette, fascinată şi de glasul
acelei femei, cum fusese fascinată şi de privirea ei.
Frumoasa Marton rămăsese la o parte, respectuoasă.
— Copila mea, reluă Vanda, dumneata nu m-ai văzut niciodată
până astăzi şi cu toate acestea eu n-am venit aici decât pentru
dumneata.
— Vii din partea lui Milon?
— Da.
— Ah! aşadar e adevărat că e la Paris... şi nu mă înşelasem acum
trei zile, zise cu vioiciune tânăra fată.
— Era, dar acum nu mai este.
— Ah! exclamă Antoinette îndurerată.
— A plecat în urmărirea domnului Agénor de Morlux.
258
La auzul acestui nume faţa Antoinettei se lumină.

— Îl cunoşti şi pe el? întrebă tânăra fată.
Vanda nu răspunse la întrebarea aceasta, dar continuă:
— Căci, domnişoară, ţi s-a spus adevărul, la comisarul de poliţie.
Domnul Agénor de Morlux a plecat din Paris. Pe când dumneata cădeai
într-o cursă, i se întindea şi lui alta.
— Dumnezeule! murmură tânăra fată, aşadar sunt oameni care vor
cu orice preţ să împiedice căsătoria noastră?
— Fără îndoială că sunt.
— Şi prin asemenea mijloace? Oh!... ce infamii!... Dar Agénor se va
întoarce, împreună cu Milon, şi mă va ajuta să ies de aici.
Vanda clătină din cap.
— Nu, zise ea, nu ei te vor ajuta, ci eu.
Apoi, cum o scânteie de neîncredere părea că străbate mintea tinerei
fete, Vanda reluă:
— Ascultă-mă bine. Mama dumitale avea avere şi averea aceasta i-a
fost furată.
— Ştiu, zise Antoinette.
— Nu din pricina căsătoriei dumitale cu domnul Morlux te afli acum
aici.
— Ah!
— Spoliatorii sunt aceia care te-au închis, temându-se de pretenţiile
dumitale. Ei speră să facă din Saint-Lazare locuinţa dumitale eternă,
mormântul dumitale. Trebuie deci să ieşi din această încurcătură în
tăcere, fără nici un zgomot şi mai trebuie ca după ce vei fi ieşit să nu
mai poţi fi găsită.
— Dar cum asta?
— Vei evada.
— E cu putinţă?
Vanda surâse.
— Pentru mine şi pentru cei pe care îi reprezint totul e cu putinţă.
Antoinette o privi cu mirare şi respect în acelaşi timp.
— Cine eşti dumneata, doamnă? o întrebă.
— Sunt prietena unui om atât de puternic, încât a putut să-l scoată
pe Milon din închisoare. A unui om care a jurat să facă totul spre a-ţi
reda averea mamei dumitale.
— Dumnezeule!
— Sunt prietena unui om care dumitale îţi e tot aşa de necunoscut
cum ţi-am fost şi eu şi care, cu toate acestea îţi este devotat din
dragoste pentru Milon.
— Dar, zise Antoinette, omul acesta, oricât de puternic ar fi el, va
259
putea să-mi deschidă porţile acestei închisori?

— Va putea, răspunde Vanda. Ar putea chiar să intervină pentru
eliberarea dumitale, dar ţi-am spus că pentru moment, duşmanii
trebuie să-ţi piardă urma. Ora demascării şi a pedepsei n-a sunat încă
pentru ucigaşii aceştia.
O bănuială trecu prin creierul Antoinettei.
— Ucigaşi ai spus, doamnă?
— Da. Ei au otrăvit-o pe mama dumitale.
Antoinette îşi înăbuşi un strigăt şi se clătină.
Vanda o susţinu şi cu vocea aceea sonoră, metalică aproape, care
pătrundea până în sufletul oricui, îi zise:
— Copila mea, acum nu trebuie să doreşti numai libertatea, ci şi
răzbunarea!...
— Oh! doamnă!... zise Antoinette, cuvântul acesta nu e un cuvânt
creştin.
— Ei bine! zise Vanda, oricum, vinovaţii trebuie pedepsiţi.
— Cine ştie, zise tânăra fată, dacă mama mea nu i-a iertat pe patul
de moarte?
— Poate... Dar oare societatea trebuie să-i ierte pe fraţii care, îşi
otrăvesc propriile surori?
Antoinette scoase un strigăt de groază.
— Ceea ce îţi spun e purul adevăr, adăugă Vanda cu răceală.
Deţinutele le priveau de la distanţă pe cele două femei, care păreau
că nu au nimic comun cu ele.
— Doamnele acestea se cred aici în foburgul Saint-Germain, mormăi
Simone.
Frumoasa Marton auzi cuvintele acestea, se repezi spre Simone îşi
scoase papucul din picior, îl învârti deasupra capului micuţei femei şi
strigă:
— Te învăţ eu minte, nesocotito!
Capitolul L
Simone se temuse întotdeauna, de Madeleine, dar se temea încă şi

mai mult de Marton, despre care toată lumea spunea că are mână
grea.
Aşa că tăcu îndată, după ce mai întâi bolborosi câteva cuvinte de
scuză.
— Ai noroc, îi zise Marton, că n-am chef să fiu pedepsită, altfel te-aş
fi făcut una cu pământul. Dar bagă de seamă ce-ţi spun: dacă pe viitor
mai îndrăzniţi vreuna să vă legaţi de cele două doamne pe care le
vedeţi acolo, să ştiţi că veţi avea de-a face cu mine.
260
Şi cu această ameninţare, Marton se retrase şi se postă la o distanţă

de zece paşi de Vanda şi Antoinette, care vorbeau într-un colţ al curţii.
Vanda zicea Antoinettei:
— Văd că eşti o fată inteligentă şi te cred destul de energică. Trebuie
să înţelegi repede şi bine. Ascultă, ce vreau să-ţi spun. Totdeauna,
când tâlharii sau asasinii se cred în afară de orice primejdie, ei se
trădează.
— E adevărat, zise Antoinette, dar unde vrei să ajungi?
— Vreau să spun că nişte oameni care au fost atât de îndrăzneţi,
atât de puternici, încât au urzit o conspiraţie ca cea care te-a adus pe
dumneata la Saint-Lazare, sunt în stare de orice.
— Vai!... văd şi eu...
— Dacă am cere eliberarea dumitale, ar trebui să-i atingem pe ei. Şi
oamenii aceştia se află aşa de sus, încât nici Milon, nici eu, nici cel
care ne conduce, nu vom putea să-i atingem.
— Da, înţeleg bine ce-mi spui, doamnă, dar am fost închisă aici
pentru că eram crezută vinovată...
— Şi dacă voi evada, nu voi confirma oare teoria aceasta?
— Ce-ţi pasă?
— S-ar putea să fiu prinsă din nou; şi atunci voi fi judecată şi
condamnată.
— Mai întâi îţi făgăduiesc că nu vei mai fi prinsă. Şi pe urmă, cine e
cea care a fost închisă aici? E oare Antoinette Miller? Nu, de vreme ce
ai fost trecută ca fiică a unei oarecare Marlote.
— E adevărat, zise Antoinette, dar în mijlocul acestui haos e un
lucru pe care-l înţeleg mai puţin chiar decât toate celelalte.
— Care?
— Magistratul care mi-a luat interogatoriul părea convins de
nevinovăţia mea.
— Şi a trimis după doamna Raynaud, mama mea adoptivă. De ce n-
a venit?
— A venit, zise Vanda cu un surâs amar, şi a confirmat
magistratului, cu propria ei gură, că eşti fiica Marlotei, şi că întreţineai
legături de dragoste cu un oarecare mizerabil, numit Polyt.
— Oh! asta e cu neputinţă! exclamă Antoinette, zdrobită.
— E cu neputinţă, şi totuşi e foarte adevărat. Dar iată cum: cu o oră
înainte de venirea poliţiei la doamna Raynaud, cineva a venit şi i-a
adus un bilet semnat de dumneata, a cărui slovă era perfect imitată.
Încrezându-se în biletul acesta, doamna Raynaud s-a dus la întâlnirea
261
imaginară. În timpul acesta, o altă bătrână se instalase în locuinţa sa,

rămasă liberă. Bătrâna aceasta a fost luată drept doamna Raynaud de
către inspectorul de poliţie trimis de judecător, şi a fost condusă
înaintea judecătorului, iar vorbele ei te-au pierdut în ochii
magistratului. Înţelegi acum?
Antoinette asculta mută de uimire.
— Deci, reluă Vanda, femeia care vă evada de la Saint-Lazare, nu va
fi Antoinette Miilor, ci tâlhăriţa, fata Marlotei şi amanta lui Polyt. Cine
oare, mai târziu, ar îndrăzni s-o recunoască în doamna baroană de
Morlux?
La auzul acestor ultime cuvinte Antoinette tresări şi se înroşi toată.
— Dar, zise ea deodată, ce trebuie să creadă sărmana mea mamă
Raynaud?
— Amicii noştri, o vor linişti... Acum, continuă Vanda, trebuie să ne
ocupăm de evadarea noastră şi pentru ca lucrul acesta să se poată
întâmpla, trebuie să intri la infirmerie.
— Dar nu sunt bolnavă.
— Trebuie să te îmbolnăveşti.
Antoinette nu pricepea.
— Îţi mărturisesc, spuse ea, că nu sunt destul de şireată pentru a
simula o maladie.
— Nu e vorba de o simulare, vei fi bolnavă într-adevăr.
Şi cum Antoinette, din ce în ce mai uimită, o privea fără să
înţeleagă, rusoaica îşi trecu mâna prin păr şi scoase spelca aceea pe
care o ascunsese cu atâta atenţie.
Vanda îi apăsă marginile cu mâna şi apoi o puse sub ochii
Antoinettei.
Tânăra fată putu atunci să vadă trei pilule de culoare diferită. Una
brună, celelalte două albe.
— Ce sunt acestea? întrebă Antoinette.
— Boala şi vindecarea, răspunse Vanda.
Dacă vei lua una din aceste pastile albe pe care le vezi, peste câteva
ore vei avea colici şi vărsături. Dar să nu te sperii, rezultatul nu e deloc
periculos.
— Şi cealaltă pastilă? întrebă Antoinette.
— Cealaltă, răspunse Vanda, e cheia închisorii Saint-Lazare.
Douăzeci şi patru de ore după ce vei fi luat-o, zidurile acestea vor fi
departe de dumneata.
Antoinette îşi fixă privirea sa scurtătoare asupra tinerei femei.
— Nu mă înşeli dumneata oare?... întreabă ea în cele din urmă...
— Mă aşteptam la întrebarea asta, răspunse Vanda surâzând, să-ţi
262
voi răspunde îndată. Priveşte... Şi-şi apropie de buze una dintre pilulele
albe.
— Ce faci? întrebă Antoinette cu vioiciune.
— Îţi ofer dovada. Şi Vanda înghiţi mica pastilă albă.
— Aşadar vrei să fii bolnavă şi dumneata?
— Trebuie, pentru ca să te pot salva, trebuie să intru şi eu la
infirmerie.
— Iartă-mă, zise Antoinette că m-am îndoit un moment de
dumneata. Mă gândeam la toate prin câte am trecut de trei zile încoace
şi cu toate că îmi spuneai că vii din partea lui Milon...
Şi întinzând mâna, luă cealaltă pilulă albă şi o înghiţi la rândul ei.
Atunci Vanda îşi ascunse din nou spelca în păr cu cea mai mare
grijă.
Clopotul se auzi anunţând că ora plimbării trecuse.
Deţinutele părăsiră curtea şi intrară în ateliere.
Duminica e zi de odihnă la Saint-Lazare, dar regulamentul spune că
prizonierele trebuie să stea în atelier şi să-şi petreacă timpul citind
cărţi sfinte.
Madeleine fusese pansată şi i se dăduse drumul în curte.
— Când trecu pe lângă frumoasa Marton îi zise:
— Rău faci că te pui împotriva mea, Marton, căci asta nu-ţi va servi
la nimic. Afacerea noastră e mai importantă decât crezi tu...
— Prin urmare recunoşti că e o afacere la mijloc?...
— Ei bine, recunosc. Şi dacă? întrebă ea provocatoare.
— Dacă e cineva care ar trebui să se teamă, tu eşti aceea, zise
Marton.
— Şi de ce, mă rog?
— Pentru că te-aşteaptă ceva... când vei ieşi de aici.
— Eu voi ieşi de la Saint-Lazare mai curând decât îţi închipui tu şi
tu de asemenea, dacă vei fi de partea noastră. Afacerea e „grasă”.
Frumoasa Marton îşi stăpâni un gest de mânie şi păstrându-şi
seninătatea sa obişnuită, răspunse surâzând:
— Ei bine!... vom vedea...
„Nu se ştie, îşi zise, nu se ştie ce se poate întâmpla. Cu oamenii
aceştia trebuie să fii şireată întotdeauna.”
Vanda era în atelier cu frumoasa Marton, dar cum nu stăteau în
aceeaşi bancă, le era cu neputinţă să vorbească până la ora mesei de
seară.
Antoinette se înapoiase în celula sa.
263
* *
În aceeaşi seară, pe când medicul şef al închisorii se întorcea din

oraş, unde îşi petrecuse toată după-amiaza, internul de gardă alergă
speriat în cabinetul său.
— Domnule, îi zise el, avem holeră în închisoare.
— Holeră! exclamă medicul, neîncrezător.
— Da.
— Eşti sigur că nu te înşeli?
— Vino cu mine, zise internul şi te vei convinge singur, în celulele
separate este o tânăra fată care a intrat în închisoare acum două zile şi
care se află pradă celor mai dureroase convulsii.
Doctorul îl însoţi pe intern şi o găsi pe Antoinette în pat,
zbuciumându-se şi ţipând de durere.
Faţa şi mâinile i se învineţiseră şi umerii începeau să i se
înnegrească.
Pe lângă asta avea vărsături violente.
Doctorul era gata să împărtăşească părerea internului dar, după ce
examina cu atenţie limba bolnavei, exclamă:
— Asta nu e holeră, ci o boală indiană şi poate că acesta e singurul
caz din Europa.
— Atunci, zise internul, sunt două cazuri, căci mai e şi jos o femeie
care prezintă aceleaşi simptome alarmante.
Doctorul, uimit, luă mâinile Antoinettei, o ridică şi începu să o
examineze cu atenţie plină de nelinişte.
Capitolul LI
Pe când Antoinette era atinsă de acea boală bizară, provocată de

praful alb al Vandei, scrisoarea pe care o dăduse în primire frumoasei
Marton ieşea dintre zidurile închisorii Saint-Lazare, în buzunarul lui
August.
Cine era August?
E lesne de ghicit că un om care vine la Saint-Lazare pentru a vizita o
femeie de felul Malvinei, nu poate aparţine decât celei din urmă trepte
a societăţii.
August era un tâlhar de vreo douăzeci şi opt de ani, care de multă
vreme uitase meseria de fierar învăţată de la părinţii săi şi care acum
practica cu totul alt soi de meserie.
Cu toate acestea, până în prezent, niciodată n-avusese de-a face cu
264
poliţia. Nu-i vorbă, îşi datorase de multe ori salvarea unei întâmplări
fericite.
Singurul lucru care-l mai făcea demn de numele de om era chiar
dragostea aceea nebună care-l degradase.
Căci August, mai înainte de a fi făcut cunoştinţă cu Malvina era un
lucrător cinstit.
Femeia aceea îi inspirase una dintre acele pasiuni adânci, care sunt
mai tari decât orice obstacol şi ţin cât ţine şi viaţa omului.
Malvina avea o influenţă totală asupra lui. La un semn al ei făcea
bine sau rău, fără să discute.
În ziua aceea Malvine îi spusese:
„Vei duce scrisoarea aceasta în strada Suresnes nr. 21 şi o vei da, tu
însuţi, în mâna domnului Agénor.”
Deşi, orice s-ar fi întâmplat, August trebuia să-şi îndeplinească
misiunea.
Plecând de la Saint-Lazare, o luă de-a dreptul spre acea adresă.
Numele acesta de Agénor avea o rezonanţă oarecum războinică şi de
aceea August îşi imagina îndată portretul vreunui semen al său fără
profesie mărturisită, care trebuia să aibă vreo legătură de inimă cu
vreo femeie de teapa Malvinei.
De aceea, când ajunse în faţa casei cu numărul 21 din strada
Suresnes, rămase puţin cam mirat când văzu o clădire frumoasă, în
care fără îndoială nu putea să locuiască un om de condiţia sa.
Stătu un moment la îndoială, apoi îşi făcu curaj, cugetând că, poate
Agénor, era vreunul dintre servitorii casei.
Intră şi apropiindu-se de camera portarului, îl întrebă:
— Domnule Agénor?
Ţinuta lui jupân August nu era deloc aristocratică. Portarul îl
măsură din cap până în picioare şi îi răspunse cu mândrie:
— Domnul baron Agénor de Morlux lipseşte din Paris.
La auzul acestui titlu, August făcu un pas îndărăt, uimit.
— Iartă-mă, zise el, nu ştiam că...
— Ce vrei? îl întrebă portarul bănuitor.
— E cu putinţă? bolborosi August. Oare nu cumva m-am înşelat?
Sau poate mai aveţi pe altcineva pe aici cu numele de Agénor?
— Nicidecum, răspunse portarul, acesta e numele domnului baron
de Morlux.
— Curios lucru! murmură August. Malvine ar fi trebuit să mă
prevină.
— Încă o dată zise portarul, te întreb ce vrei.
— Am o scrisoare pentru el.
265
— Pentru domnul baron?

— Aşa cred. Scrisoarea e adresată domnului Agénor, strada
Suresnes nr. 21.
— Ei bine, lasă-mi-o mie.
— Asta nu se poate! zise August. Malvine mi-a recomandat să nu
dau scrisoarea, decât destinatarului
Portarul îl privi din ce în ce mai mirat.
— Cine-i asta Malvine? întrebă încruntându-se.
— E o cunoştinţă a mea, o femeie foarte frumoasă, răspunse August
cu mândrie.
— Cred că domnul baron nu avea cum să o cunoască pe femeia
dumitale, zise portarul cu dispreţ.
— Se poate, dar scrisoarea aceasta e un comision. E scrisă de o altă
femeie care fără îndoială se cunoştea cu domnul Agénor şi care pentru
moment, e „acolo”.
— Ce înseamnă asta „acolo”.
— Ce să însemne? Saint-Lazare! răspunse August.
— Dragul meu, îi zise portarul, cu severitate, aici eşti într-o casă
onestă şi te rog, să îţi vezi de drum cu scrisoarea dumitale, sau fără ea,
cum vei voi.
Dar figura lui August exprima o mirare atât de adâncă încât,
portarul îşi schimbă părerea.
— Mi s-a dat un comision, îl îndeplinesc şi atâta tot. Este ceva rău
în asta? zise August.
— Îţi repet, domnul Agénor de Morlux nu e acasă.
— Foarte bine, mă voi reîntoarce.
— E plecat din Paris!
— Şi când se va întoarce?
— Nu ştiu.
— Ei bine! zise August, voi veni în toate zilele pe aici, până când îl
voi găsi... Când Malvine îmi dă un comision, e lucru sfânt pentru mine!
Şi plecă, după ce mai întâi arătase portarului, care era în culmea
uimirii, scrisoarea în formă de cocoloş.
Luând-o de-a lungul trotuarului, August nu observă un om
îmbrăcat în costum de vizitiu, care fuma liniştit o ţigară, pe trotuarul
din faţa casei şi care nu pierduse nici un singur cuvânt din convorbirea
sa cu portarul.
Omul se luă după el.
În colţul străzii Suresnes, August o luă pe bulevardul Malesherbes.
Mergea repede, fluierând o melodie veselă.
În colţul bulevardului, necunoscutul în costum de vizitiu opri o
266
trăsură.
— Camarade, zise el vizitiului, îl vezi pe tipul acela?
— Da, zise birjarul privindu-l cu atenţie pe August.
— Ei bine!... te iau cu ora. Îl vom urmări pas cu pas, fără să-l
pierdem o singură clipă din vedere.
— Foarte bine, răspunse birjarul, care se simţea oarecum mândru
că avea să conducă pe unul dintre semenii săi.
Deci, vizitiul necunoscut se urcă în trăsură şi porniră pe urma lui
August, care din ce în ce iuţea tot mai mult pasul.
Bietul om era cât se poate de plictisit. Mai întâi nu putuse să-şi
îndeplinească misiunea pe care i-o dăduse Malvine şi pe urmă
aristocraticul cartier al Madeleinei nu era făcut pentru picioarele sale.
După ce stătu un moment la îndoială, îşi continuă drumul până la
cazarma Pépinière.
În faţa cazărmii era un fel de cafenea unde se strângeau servitorii
cartierului.
August avea un văr camerist şi fusese de multe ori în localul acela,
împreună cu el.
Jumătate pentru a-şi mai ucide timpul, căci, în lipsa Malvinei,
August n-avea nici o ocupaţie, jumătate în speranţa de a se întâlni cu
vărul său, August intră înăuntru.
Stabilimentul era aproape gol. Chiar biliardul era lipsit de jucători.
August ceru un pahar de vin, îşi scoase pipa şi se informă dacă
Baptistin, vărul său, mai venea pe acolo.
I se răspunse că Baptistin era la ţară împreună cu stăpânii săi.
Îşi bău deci paharul cu vin şi tocmai se pregătea să plătească şi să
plece, când uşa se deschise şi alţi doi consumatori apărură.
— Vino bătrâne, zise acesta din urmă, să cinstim câte un păhărel...
— Cu plăcere, domnule baron, răspunse birjarul, care primise
desigur instrucţiuni.
Amândoi părură că nici nu-l observă pe August, care la auzul
titlului de baron, întoarse capul.
Unul era birjarul şi celălalt vizitiul particular. Se aduse o nouă sticlă
de vin şi nişte cărţi de joc.
— Cine începe? întrebă omul cu costum de vizitiu.
— Tu, Agénor, răspunse birjarul.
August întoarse capul din nou.
— Dar cu marchizul, întrebă birjarul, ce se mai aude?
— Dar nu mai este marchiz, este viconte. Îşi schimbă stăpânul la
fiecare opt zile. Nu e ca mine, care stau la Agénor de cinci ani aproape.
August cugetă:
267
„Ce prost, sunt!... Uitasem că servitorii au obiceiul să poarte numele

stăpânului. Scrisoarea pe care o am în buzunar trebuie să fie pentru
ştrengarul acesta.”
Şi se întoarse de-a binelea spre noii veniţi.
Capitolul LII
Cu toate acestea, August era un om destul de prudent şi mai înainte

de a intra în vorbă cu cei doi oameni, mai, stătu încă în aşteptare.
— Aşadar, ţie ţi-e bine la Agénor?
— E un tânăr foarte cumsecade şi pe urmă, la el ai o mulţime de
alte mici venituri.
— Eşti fericit, murmură birjarul. Noi am ajuns să murim de foame...
îşi bate joc lumea de noi...
— Şi se mai întâmplă, reluă cel căruia tovarăşul său îi spunea
Agénor, se mai întâmplă de multe ori să plece în călătorie. Iată de
exemplu, acum sunt opt zile de când lipsesc de acasă. Îi plimb caii în
fiecare dimineaţă şi restul zilei nu mai am nimic de făcut.
— Ce noroc!
Omul cu costumul de vizitiu, adică pretinsul Agénor, suspină
adânc.
— Toate acestea, zise el, nu pot face fericirea cuiva.
— Al vreo durere sufletească? întrebă birjarul.
— Ah! da... o durere mare.
August asculta mereu, cu cea mai mare atenţie.
— Oare amanta ta te face nefericit? întrebă vizitiul.
— Ea? nicidecum... Sărmana mititică, ea e nefericită!...
— Cum aşa!
— E închisă de trei zile...
— Unde?
— La Saint-Lazare.
— Dar ce-a făcut?
— Ştiu şi eu? Se pare că avea cunoştinţe rele... S-a comis un furt în
casa sa... şi a fost şi ea acuzată...
— Aşadar e la prevenţie?
— Da.
— Şi nu poţi să o vezi?
— Nici să-i scriu, nici să am vreo ştire de la ea... Şi vezi tu, asta mă
întristează foarte mult...
August începea să nu se mai îndoiască. Se sculă şi se apropie de cei
268
doi oameni, care păreau că-l privesc cu uimire.

— Spune-mi camarade, zise August, nu eşti dumneata în serviciul
domnului de Morlux?
— Da, dragul meu.
— Unde locuieşte el? continuă August, mereu prudent.
— În strada Suresnes nr. 21. Al ceva afaceri cu el?
— Vreau să intru în serviciul său. Mi s-a spus că e un loc vacant,
minţi August la întâmplare.
— E, într-adevăr, un loc vacant la grajduri. Angajarea depinde de
mine... Vino mâine dimineaţă şi dacă te pricepi, treaba e ca şi făcută.
— La ce oră?
— Între nouă şi zece, dacă poţi. Vrei să bei un pahar cu vin?
— Cu plăcere, răspunse August, care-şi luă un scaun şi se aşeză la
aceeaşi masă.
Falsul Agénor continuă, adresându-se birjarului:
— Ea are o prietenă la închisoare, arestată din ordinul prefectului.
Pe aceasta o poţi vedea duminica. Malvine e fată bună şi desigur că va
putea să-mi dea vreo veste de la Antoinette.
Auzind acestea, August nu mai stătu la îndoială.
— Iartă-mă camarade, zise el, dumneata o cunoşti pe Malvine?
— Desigur, dragul meu. Dar pentru ce mă întrebi?
— Malvine din strada Filles-Fieu?
— Tocmai, prietena Antoinettei.
— Eu n-o cunosc pe Antoinette, zise August şi nici n-am auzit
vreodată vorbindu-se despre ea. Dar se prea poate ca Antoinette
aceasta să fie prietenă cu frumoasa Marton.
— Da, dragul meu, sunt prietene foarte bune...
— Atunci, ea e...
— De ce mă întrebi toate acestea? adăugă falsul Agénor, cu
prefăcută curiozitate.
— Lasă-mă să-ţi mai pun încă o întrebare şi pe urmă îţi voi
răspunde. Cum îţi spune Antoinette dumitale?
— Agénor. Dumneata trebuie să ştii că avem obiceiul să purtăm
numele stăpânului nostru.
— Acum văd bine că pentru dumneata e comisionul, zise August.
— Ştiţi?... Eu sunt August...
— August al Malvinei? întrebă falsul Agénor, surprins şi vesel în
acelaşi timp.
— Da, eu sunt şi vin de la ţară!
— Ai văzut-o pe Antoinette?
269
— Nu, zise August, dar am o scrisoare pentru dumneata.

Şi, scoţând din buzunar scrisoarea-cocoloş a Antoinettei, o întinse
celui pe care îl credea adevăratul Agénor.
Dar graba cu care acesta din urmă întinse mâna, îl făcu pe August
să se oprească.
— Nu, zise el, nu aci.
Şi băgă din nou scrisoarea în buzunar.
— Ce faci? îl întrebă falsul Agénor, zâmbind.
— Te rog să mă ierţi, zise August, dar am făgăduit Malvinei şi
făgăduiala mea e sfântă!...
— Ce i-ai făgăduit, prostule?
— Că nu voi da scrisoarea aceasta, decât în mâna lui Agénor.
— Eu sunt acela..
— Agénor, care locuieşte în strada Suresnes nr. 21?
— Aşadar, vrei să mergem în strada Suresnes?
— Desigur.
— Se poate, răspunse falsul August, cu cea mai mare linişte. Vom
merge într-acolo. Dar, mai întâi, să mai deşertăm câte un păhăruţ.
Şi falsul Agénor comandă o a doua sticlă. Peste puţin, birjarul se
sculă şi zise:
— M-ai luat cu vorba şi nici n-am băgat de seamă că s-a înnoptat.
Bună seara, domnilor.
Desigur că plecarea birjarului îi convenea de minune falsului Agénor
căci nu făcu nici o încercare ca să-l mai reţină şi rămase între patru
ochi cu August.
Dar acesta se sculă la rândul său:
— Dacă vrei scrisoarea, camarade, să mergem în strada Suresnes,
căci m-am cam plictisit de cartierul acesta.
— Dar grăbit mai eşti...
— Dumneata, răspunse August, nu eşti deloc grăbit să citeşti
scrisoarea iubitei dumitale?
— Ei bine, să mergem, zise falsul Agénor, după ce aruncase o
monedă de aur pe masa cafenelei.
Ieşiră în stradă.
— Graba prea mare nu e tocmai sănătoasă, zise falsul Agénor, după
ce făcură câţiva paşi. Vrei să facem un mic ocol. Am de spus două
cuvinte unui camarad...
— Să mergem! zise August.
— Vei vedea îndată că n-am căutat să te înşel, reluă falsul Agénor în
timpul drumului.
Şi îl conduse până la poarta palatului vicontelui Carol de Morlux,
270
care, după cum se ştie, locuia în strada Pépinière.

— Aici suntem la domnul viconte, unchiul patronului meu, zise el
intrând.
Desigur că omul acela era cunoscut pe acolo căci portarul îi făcu un
semn prietenesc din cap şi-l lăsă să treacă.
— Voi urca un moment la domnul viconte, îi zise falsul Agénor. Vei
da voie camaradului să aştepte?
— De ce nu? zise portarul şi arătă lui August un scaun.
Falsul Agénor străbătu curtea şi dispăru în palat.
Trecuseră abia zece minute de când August aştepta în odaia
portarului, când intră factorul şi, aruncând un pachet de scrisori şi
jurnale pe masă, strigă:
— Pentru domnul viconte de Morlux.
August fu silit acum să-şi mărturisească faptul că noua sa
cunoştinţă nu-l minţise.
În timpul acesta, falsul Agénor intrase ca o bombă în cabinetul
domnului viconte.
— Ei bine, îi zise vicontele ridicându-se şi recunoscând îndată într-
însul pe jupân Timoléon.
— Am ştiri de la mitica, domnule.
— Cum! Ce fel de ştiri?
— O scrisoare adresată domnului Agénor.
— Ei bine!... Unde e scrisoarea?
— Ah! zise Timoléon, nu e încă în posesia noastră.
Şi în câteva cuvinte îi povesti vicontelui ce se întâmplase.
— Nimic mai simplu, zise vicontele. Cheile de la apartamentul
nepotului meu sunt la mine. Cameristul meu te va întovărăşi până
acolo şi vei intra ca la tine acasă.
Vicontele sună, cameristul apăru şi primi ordinele stăpânului.
Timoléon coborî împreună cu el la portar.
Dar, lucru bizar!... August nu mai era acolo.
— Dar unde e domnul acela? întrebă Timoléon intrând.
— Nu ştiu, răspunse portarul. S-a apropiat de fereastră şi privea în
stradă. Deodată a exclamat:
— Unchiul meu!... E unchiul meu!
Şi a ieşit pe uşă alergând ca un nebun, fără să mai am vreme să-l
reţin.
Timoléon se repezi ca un fulger în stradă, dar în zadar îşi plimbă
privirea în toate părţile. August dispăruse.
271
Capitolul LIII
Ce se întâmplase?
Vom explica îndată, în câteva cuvinte.
După ce Vanda intrase la Saint-Lazare, Rocambole nu rămăsese
inactiv.
Palatul din strada Universităţii, adică locuinţa domnului baron
Philippe de Morlux, fusese mereu supravegheată de către Noël. În
strada Pépinière, unde locuia vicontele Carol, Rocambole pusese un alt
om al său.
Omul acesta nu era altul decât Jean măcelarul, nenorocitul acela
care îndeplinea funcţia de călău la ocnă şi căruia Rocambole îi dăduse
libertatea.
Jean devenise un adevărat sclav al lui Rocambole.
La un semn al stăpânului s-ar fi aruncat în flăcări fără să stea pe
gânduri.
Omul acesta, înainte de a intra în închisoare, fusese măcelar. Era
brutal şi sălbatic, dar în fond nu era o fire rea. Se putea lăuda chiar că
săvârşise în viaţa sa multe acte creştineşti. De exemplu o ajutase multă
vreme pe una dintre surorile sale, o sărmană văduvă cu şase copii, pe
care bărbatul ei o lăsase în cea mai cumplită mizerie.
Cel mai mare dintre copii avea cinsprezece ani când nenorocitul
apăruse în faţa Curţii cu juri.
Unchiul său fusese totdeauna bun cu el, îi cumpăra haine şi de
multe ori îi aducea chiar şi jucării.
Copilul păstrase o amintire frumoasă despre acesta. În ziua când îl
dusese la ocnă, trecuseră vreo treisprezece ani de atunci, plânsese din
toată inima.
Copilul devenise adult şi nu prea avem a ne lăuda cu el, căci
răspunde la numele de August.
Era tocmai cel care se mândrea cu dragostea Malvinei şi care fusese
însărcinat să predea scrisoarea Antoinettei în mâinile lui Agénor.
Jean măcelarul îndată ce se văzu liber, veni la Paris.
Parisul este locul de refugiu al tuturor ocnaşilor, şi asta nu pentru
că poliţia din Paris n-ar fi bine organizată, ci pentru că aici ocnaşul n-
are alt duşman decât poliţia, pe când aiurea societatea întreagă îl
duşmăneşte.
Deci, Jean măcelarul se reîntorsese la Paris şi începuse să-şi caute
sora.
Biata femeie murise. Copiii ei erau împrăştiaţi, nu se ştie pe unde.
Singurul pe care l-ar fi putut recunoaşte era August, dar şi acesta
272
dispăruse.
Ocna, durerea, ruşinea, îl transformaseră mult pe măcelarul de
odinioară. Părul îi albise, spatele i se încovoiase şi cu toate acestea,
August, care pentru a mai trece timpul se apropiase de fereastră, în
recunoscu îndată.
Îl recunoscu mai mult după statura lui înaltă şi după un soi de
legănat în mers, care-i era caracteristic.
De aceea alergase în stradă, uitând pentru ce venise în strada
Pépinière şi porni în fugă după Jean măcelarul.
Acesta se plimba între strada Courcelles şi bulevardul Malesherbes,
având grijă să observe bine pe oricine intra în palatul domnului de
Morlux.
Cu toate acestea, Timoléon şi August putură intra fără să-i
trezească atenţia. Rocambole îi dăduse în grijă să-l observe pe
Timoléon şi jupânul acesta ştia să se deghizeze de minune.
Totuşi, Jean măcelarul ar fi trebuit să-l recunoască pe Timoléon mai
uşor decât pe oricine altul, pentru că de către acesta fusese arestat,
acum treisprezece ani, după săvârşirea crimei.
August alergă după el şi-l ajunse.
Fără multă vorbă, îi sări de gât, exclamând:
— Unchiule!... unchiule!... repetă tânărul.
Ocnaşul întoarse capul uimit şi recunoscu îndată copilul.
— August! exclamă luându-l în braţe.
— Unchiule!... unchiule!... repetă tânărul.
— Taci, nesocotitule! zise Jean cu voce înceată, vrei să atragi atenţia
poliţiei?
August tresări, căci ghici îndată că unchiul său evadase...
Jean îşi privi nepotul cu dragoste.
— Cât de mult al crescut! îi zise el. Eşti bărbat acum, ai şi barbă...
— E aşa de multă vreme de când nu ne-am văzut, unchiule...
Jean suspină:
— Oh! da... e multă vreme.
Urmă o tăcere de câteva momente.
Jean vorbi despre sărmana sa Surioară.
August îşi plecă privirea ruşinat, când unchiul său îl întrebă ce
ocupaţie are.
Dar, cum Jean părea că înţelege ce ocupaţie avea nepotul său,
acesta exclamă:
— Oh! nu unchiule!... Sunt leneş, dar nu sunt tâlhar!...
— Foarte bine! zise Jean. Unde locuieşti? Vrei să vii cu mine astă
seară? Vom mai vorbi despre mama ta, despre fraţii tăi... Eu locuiesc la
273
Villette, la nişte prieteni... Sunt sigur că nu mă vor trăda...

— Vino la mine unchiule, îi zise August, stau în strada Cléry.
— Ah! nu, zise Jean. E prea în centru şi nu mă aventurez până
acolo...
— Cu toate astea astăzi...
— E adevărat, dar îţi voi spune îndată... Stăpânul m-a trimis aici.
— Ce stâpân? întrebă August mirat.
— Cel care mi-a redat libertatea, murmură Jean, scoţându-şi cu
respect pălăria.
— Şi ce făceai dumneata aici, unchiule? întrebă tânărul cu
curiozitate.
— Vegheam asupra celor care intră în casa aceea...
Şi cu mâna arătă palatul vicontelui de Morlux.
August tresări.
— De acolo ies şi eu zise el.
— Cunoşti pe cineva de acolo?
— Da. Un vizitiu, vizitiul unui baron care se numeşte domnul de
Morlux. M-a condus acolo şi m-a lăsat la portar, rugându-mă să-l
aştept.
— Şi de unde îl cunoşti tu pe omul acela şi ce treabă aveai cu el?
întrebă cu vioiciune Jean măcelarul.
— Ah! drace, îţi voi spune eu îndată cum stau lucrurile şi poate că
dumneata te vei pricepe să-mi dai un sfat bun, căci sunt foarte
încurcat.
Şi August îi povesti în câteva cuvinte aventura sa cu pretinsul
vizitiu şi modul cum ajunsese scrisoarea aceea în mâna sa.
Jean asculta emoţionat.
După ce August sfârşi, Jean exclamă.
— Numai dacă stăpânul nu se înşeală, şi el nu se înşeală niciodată,
omul cu care erai tu e Timoléon.
— Care Timoléon?
— Omul care m-a arestat şi m-a băgat la ocnă.
— Atunci dumneata crezi că scrisoarea aceasta nu e pentru el?
— Sunt curios, răspunse Jean măcelarul. Vino cu mine şi să iuţim
pasul.
Îi apucă braţul şi porniră repede în direcţia foburgului Saint-
Honoré.
August se ţinea după el cu mare greutate.
În colţul străzii Pépinière cu foburgul Saint-Honoré, e un hotel
mobilat, cu o aparenţă destul de mediocră. Cei doi oameni dispărură în
aleea strâmtă a hotelului.. Urcară la etajul al doilea şi după ce Jean
274
bătu discret la uşă, intrară înăuntru.

Un om stătea pe un scaun la fereastră şi privea în stradă.
Era tot îmbrăcat în negru şi avea o înfăţişare liniştită şi senină.
Era maiorul Avatar, care-şi stabilise acolo punctul de observare.
— Stăpâne, zise cu vioiciune Jean măcelarul, iată ştiri de la Saint-
Lazare, şi e o adevărată minune că n-au căzut în mâinile lui Timoléon.
Şi în câteva cuvinte povesti maiorului ceea ce-i spusese nepotul său.
— Să vedem scrisoarea, zise maiorul cu răceală.
Dar August era încăpăţânat...
— Nu, zise el, nu-ţi pot da scrisoarea nici dumitale. Numai dacă nu
cumva eşti domnul Agénor.
Jean ridică din umeri, apoi îngenunche în faţa maiorului şi zise
nepotului său:
— Priveşte!... omul acesta este stăpânul... şi tu trebuie să-l asculţi
cum îl ascult şi eu.
În acelaşi timp, maiorul îşi fixă asupra lui August privirea aceea
dominatoare, sub puterea căreia, odinioară, întreaga ocnă îşi plecase
capul, ca un singur om.
August se simţi dominat şi bolborosi câteva cuvinte de scuză.
— Arată-mi scrisoarea, dragul meu, zise maiorul cu blândeţe.
August scoase din buzunar scrisoarea Antoinettei şi i-o întinse.
Rocambole luă scrisoarea, o desfăcu fără să se mire şi, aşezându-se
la masă, începu să citească cu cea mai mare linişte...
Cititul scrisorii dură vreo douăzeci de minute.
După aceea maiorul luă un toc şi o foaie de hârtie şi începu să scrie.
După ce sfârşi, mototoli scrisoarea aceasta la fel ca cea a Antoinettei
şi-i zise lui August:
— Pe aceasta o vei duce în strada Suresnes, celui care pretinde că
se numeşte Agénor.
Capitolul LIV
Jean măcelarul şi nepotul său îl priviră pe Rocambole cu o mirare

adâncă.
Acesta crezu că era bine să le dea câteva explicaţii şi, adresându-se
lui August, zise:
— Dragul meu, scrisoarea pe care o aveai la tine nu era adresată
vizitiului, ci baronului Agénor de Morlux însuşi. Desigur că faptul
acesta ţi se pare bizar: un baron să primească o scrisoare de la o
deţinută de la Saint-Lazare? Dar, după ce-ţi voi fi spus că femeia care
275
scrie domnului Agénor e o fată onestă dar săracă, că domnul Agénor o

iubeşte şi vrea să se căsătorească cu ea, că familia domnului Agénor,
adică unchiul său din strada Pépinière vrea cu orice preţ să împiedice
această căsătorie, după ce îţi voi fi spus toate acestea, vei înţelege, nu-i
aşa?
— Desigur, răspunse August.
— Adevărata scrisoare va ajunge în mâna domnului Agénor, adăugă
Rocambole.
— Şi... aceasta?
— Aceasta e destinată să înşele familia, înţelegi?
— Dar, zise August, care era un tânăr destul de inteligent, nu e
acelaşi scris...
Un surâs fin flutură pe buzele lui Rocambole.
— Ştii să scrii? îl întrebă el.
— Da, domnule.
— Ei bine, scrie-mi pe hârtia aceasta câteva cuvinte...
Şi întinse tocul lui August.
Acesta scrise:
„O iubesc pe Malvine” şi semnă: „August.”
Rocambole luă tocul şi scrise dedesubt:
„O iubesc pe Malvine ― August.”
August rămase uimit. N-ar fi putut el însuşi să spună care era
scrisul său şi care al maiorului.
— Eu scriu cum vreau, dragul meu, zise Rocambole. Talentul acesta
m-a costat mult altădată. Acum, servindu-mă de el, vreau să fac bine.
Să nu ne pierdem timpul însă...
— Ce trebuie să fac? întrebă August, fascinat de privirea lui
Rocambole.
— Ascultă-mă bine. Domnul Agénor locuieşte într-adevăr în strada
Suresnes. Te vei duce acolo, căci, dacă ceea ce bănuiesc eu s-a
întâmplat, vei găsi instalat în apartamentul său pe pretinsul vizitiu. Îi
vei da scrisoarea şi te vei scuza pentru neîncrederea pe care ai avut-o
la început.
— Atâta tot?
— Îi vei mai spune omului acela că dacă vrea să-i scrie Antoinettei,
te însărcinezi tu cu dusul scrisorii.
— Înţeleg. Îndată ce voi avea vreo scrisoare, voi veni pe la
dumneata.
— Foarte bine, zise Rocambole, văd că n-ai capul înfundat că
unchiul tău.
Fostul călău începu să râdă şi nu se simţi nicidecum ofensat.
276
Rocambole scoase cinci ludovici din buzunarul său şi-i întinse lui
August:
— Iată, zise el, să bei în sănătatea noastră.
August nu voi să primească, dar unchiul său îi zise cu severitate:
— Ia-i băiete, când „stăpânul” porunceşte, trebuie să asculţi.
August luă cei cinci ludovici şi făcu un pas spre uşă, dar Rocambole
îl opri.
— Unde locuieşti? îl întrebă.
— În strada Cléry.
— Singur?
— Da, domnule.
— Vei spune pretinsului vizitiu că nu poţi să te întorci la Saint-
Lazare până joi şi că prin urmare are destul timp să-şi scrie scrisoarea.
Îi vei da întâlnire pentru miercuri seara, într-o cârciumă oarecare.
— Foarte bine, zise August. Îi voi indica „Ochiul Boului” din foburgul
Saint-Martin.
Şi plecă. Dar Jean măcelarul alergă după el.
— Unde ne mai întâlnim noi?
— Unde vei voi, unchiule.
— Vino să mănânci cu mine astă seară.
— La Villette?
— Da, în strada Goutte-d’Or, la negustorul de vinuri din colţ. Vino
la ora nouă, dacă poţi.
— Voi veni, zise August şi se îndreptă în fugă spre strada Suresnes.
Portarul nu era la postul său, se dusese să împartă scrisorile prin
diferitele apartamente.
August se îndreptă spre apartamentul domnului Agénor.
Falsul Agénor fu cel care veni să-i deschidă.
— Ei bine! zise vizitiul văzându-l, ce te-a apucat adineauri?
— Iartă-mă, zise August, dar pe când eram în odaia portarului, m-
am apropiat de fereastră şi l-am zărit pe unchiul meu. Am alergat
după el ca să-i cer ceva bani.
— Aşadar, tu ai un unchi? întrebă Timoléon introducându-l pe
August în apartamentul lui Agénor.
— Da, un negustor de haine. E foarte bun cu mama.
— Vrei să bei un pahar de vin de-al patronului? întrebă falsul
vizitiu.
— Cu plăcere.
Intrară în sala de masă a lui Agénor şi se aşezară fără cea mai mică
teamă, ca la ei acasă.
August scoase cocoloşul din buzunar.
277
— Iată scrisoarea dumitale, îi zise lui Timoléon.

Acesta luă scrisoarea, o desfăcu şi începu s-o citească cu cea mai
mare atenţie.
— Sărmană, mititică! exclamă el după ce sfârşi, prefăcându-se
foarte întristat.
— Dacă vrei să-i răspunzi, zise August, mă însărcinez eu cu
transportul.
— Mulţumesc. Unde locuieşti dumneata?
— Oh! eu nu sunt niciodată acasă, răspunse August, dar mă poţi
găsi la Ochiul Boului în foburgul Saint-Martin.
— Bine!... ne vom întâlni mâine sau poimâine.
August bău un pahar de Madera, strânse mâna falsului Agénor şi
plecă.
Timoléon ieşi şi el şi intrând în salon deschise una din ferestrele
care dădeau în stradă.
Când August ajunse în stradă, Timoléon, şuieră uşor.
Un om, care stătea, pe trotuarul de vizavi şi părea pe jumătate
adormit, ridică ochii.
Timoléon îi făcu un semn rapid de la fereastră şi dispăru.
Zece minute după aceea, fostul poliţist se reîntorcea la domnul de
Morlux.
— Iată scrisoarea, zise el intrând.
Şi îi întinse vicontelui Carol cocoloşul de hârtie.
Scrisoarea aceasta era un rezumat al scrisorii Antoinettei, cu simpla
diferenţă că tânăra fată, adresându-se lui Agénor şi rugându-l să facă
ceva pentru punerea ei în libertate, îşi exprimă credinţa că fusese
victima unei erori şi părea că nici nu bănuieşte măcar că are vreun
duşman.
Rocambole scriind în sensul acesta, voise să-l liniştească pe domnul
de Morlux şi să-i adoarmă vigilenţa.
— Foarte bine!... zise vicontele terminând de citit.
— Cu toate acestea, reluă Timoléon, am pus pe cineva să-l
urmărească pe purtătorul scrisorii.
— De ce? întrebă vicontele?
— Pentru că am fost traşi pe sfoară amândoi, răspunse Timoléon cu
cea mai mare linişte.
Vorbele acestea fură ca o lovitură de trăznet pentru viconte.
— Ce vrei să spui? exclamă el.
— Un lucru foarte simplu, răspunse Timoléon. Scrisoarea pe care al
citit-o nu e scrisă de mâna Antoinettei.
— Ba da, răspunse vicontele, care se apropie de un sertar şi scoase
278
scrisoarea pe care Antoinette o scrisese lui Agénor cu câteva zile mai

înainte. Te înşeli, e acelaşi scris...
— Negreşit... scrisul e imitat cu foarte multă abilitate. Şi eu nu
cunosc decât un singur om de forţa aceasta.
— Şi cine e omul acela?
— Se numeşte Rocambole, răspunse Timoléon. Mă temeam ca el să
nu se amestece în afacere. Acum sunt sigur de asta, domnule marchiz,
şi îţi declar, că situaţia noastră este disperată.
— Eşti nebun! zise Carol de Morlux.
— Ascultă, reluă Timoléon, dacă până diseară nu vom găsi mijlocul
de a-l trimite din nou pe Rocambole la închisoare, atunci suntem
pierduţi.
Vicontele îşi privi cu atenţie complicele şi, puţin câte puţin, începu
şi el să fie cuprins de teamă.
Timoléon continuă:
— Eu n-am nici o putere, pe când dumneata poţi totul.
— Eu?
— Da. În faţa dumitale toate uşile se deschid. Şi dacă mâine te vei
duce la şeful Siguranţei generale şi-i vei spune: „Ştiu unde se ascunde
un ocnaş evadat, Rocambole”, ţi se va da îndată o escortă de sergenţi
de oraş şi vei putea să-l arestezi fără întârziere... Dacă nu..
— Dar unde este omul acela?
— Nu ştiu nici eu încă, dar poate că până diseară voi afla. De aceea
am şi pus să-l urmărească pe acel August.
Şi Timoléon adăugă:
— Vrei să-ţi dovedesc că scrisoarea aceasta nu e scrisă de mâna
Antoinettei?
— Da, zise domnul de Morlux.
— Ei bine, ascultă-mă!...
Şi fostul poliţist luă scrisoarea de pe birou.
Capitolul LV
— Domnule, reluă Timoléon după o scurtă pauză, omul acela care

se numeşte August avea la început la el adevărata scrisoarea a
Antoinettei.
— Nu e aceasta?
— Nu. Şi cu toate acestea sunt două scrisori la fel. Ce s-a
întâmplat? Îţi voi spune îndată. În timp ce eu vorbeam cu dumneata,
279
August era în odaia portarului. Deodată a alergat afară, strigând:

„Unchiul meu!... E unchiul meu!...” Am coborât şi portarul mi-a
povestit toate acestea. Am privit în stradă, în toate părţile, dar tânărul
meu dispăruse. Cu toate acestea am găsit că tot era bine să mă duc cu
cameristul dumitale în strada Suresnes şi m-am îndreptat într-acolo.
Pe drum, m-am întâlnit cu unul din agenţii dumitale, care a alergat
spre mine zicându-mi:
— Ah! patroane, ce nenorocire că nu mai eşti în serviciul poliţiei?
— Şi pentru ce asta?
— Pentru că am fi avut ocazia să încasăm o primă frumoasă!...
Acum cinci minute aş fi putut să-l arestez pe Jean măcelarul. Îţi aduci
aminte de el, nu-i aşa?
— Şi nu l-aţi arestat? l-am întrebat eu tresărind.
— La ce bun? de vreme ce acesta nu ne mai priveşte pe noi?... îmi
răspunse agentul.
— Dar cine-i acest Jean măcelarul? întrebă domnul de Morlux.
Drept orice răspuns, Timoléon scoase din buzunar un număr din
Gazeta Tribunelor şi îl puse sub ochii domnului de Morlux.
Evadarea surprinzătoare a lui Rocambole şi a celor trei tovarăşi al
săi era descrisă pe larg.
— Ei bine? întrebă din nou vicontele.
— Jean măcelarul, zise Timoléon, este unul dintre cei patru.
— Ah! foarte bine.
— Atunci, am pus mai multe întrebări agentului meu, şi am putut
să mă conving că omul care era cu fostul ocnaş, nu era altul decât
însuşi August, care acum trei sferturi de oră a venit să-mi aducă
scrisoarea şi mi-a dat-o cu un aer aşa de încrezător, încât toate
bănuielile mele au fost confirmate.
— Dar, în sfârşit, zise domnul de Morlux, din faptul că unul dintre
tovarăşii acelui domn Rocambole a vorbit în stradă cu omul care purta
scrisoarea Antoinettei, trebuie să tragem nişte concluzii aşa de
alarmante?
— Îţi voi dovedi îndată că nu mă înşel. L-am postat pe agentul meu
în strada Suresnes şi eu am urcat în apartamentul domnului Agénor.
Aveam numai nişte bănuieli foarte vagi. August a venit şi mi-a adus
scrisoarea. Când am plecat, am făcut semn agentului meu, care nu-l
va mai pierde deloc din vedere.
— Şi pe urmă?
— Uite, priveşte scrisoarea. Observi în josul ei un cuvânt şters?
— Da.
— Ei bine, cuvântul acesta este şters de mine.
280
— De ce?
— Adevărata scrisoare, aceea care n-a ajuns în mâna noastră, a fost
scrisă ieri seară sau cel mai târziu azi dimineaţă. Scrisoarea pe care o
avem în mâna noastră a fost scrisă acum o oră. Vezi, continuă
Timoléon, punând cele două scrisori una lângă alta, sunt scrise
amândouă cu cerneală neagră, nu-i aşa?
Timoléon scoase un flacon din buzunar.
— Priveşte bine, zise el.
Şi vărsă câteva picături dintr-un lichid galben pe scrisoarea cea
veche a Antoinettei. Apoi întinse lichidul cu degetele. Literele rămaseră
intacte.
— Tot nu pricep! zise domnul de Morlux.
— Pentru ca cerneala să fie inatacabilă de acest acid, continuă
Timoléon, trebuie să fie scrisă de cel puţin trei sau patru ore. Dacă
scrisoarea aceasta ar fi fost scrisă de azi dimineaţă, ceea ce vei vedea,
nu s-ar întâmpla.
Şi vărsă alte câteva picături de lichid pe scrisoarea imitată de
Rocambole.
Literele dispărură îndată.
— Mâine, vei vedea că acidul acesta nu mai are nici o putere asupra
aceleiaşi cerneli.
— Ei bine, întrebă vicontele, care începea să înţeleagă, ce concluzie
tragi din toate acestea?
— O concluzie foarte simplă, reluă Timoléon. August s-a întâlnit cu
Jean măcelarul, care este un agent de-al lui Rocambole. Lucrul e sigur,
l-a dus pe August cu el, nu ştiu unde, dar bănuiesc că într-un loc unde
era Rocambole.
El a păstrat scrisoarea adevărată şi a scris-o pe aceasta.
— Omul acela e foarte primejdios! exclamă Carol de Morlux.
— Domnule, răspunse Timoléon cu o linişte înspăimântătoare, dacă
Rocambole nu intră la ocnă, dumneata vei fi cel care vei intra. Eu voi
primi într-o zi o lovitură de cuţit, nepotul dumitale se va căsători în
linişte cu domnişoara Antoinette, căreia îi va înapoia averea pe care
dumneata şi fratele dumitale aţi furat-o de la mama ei.
— Dar se va duce la ocnă, zise Carol de Morlux foarte hotărât.
— Dacă avem puţin noroc, zise Timoléon, dacă Rocambole va fi
arestat până mâine seară, totul va merge bine.
— Voi alerga îndată la prefectură.
— Oh! nu încă... Dacă vei alarma poliţia o dată în zadar, a doua
oară nu te va mai crede. Trebuie să ştim mai întâi, cu siguranţă unde
281
este Rocambole.
— Dar în ce mod vei putea să afli?
— Cu ajutorul lui August, căci omul meu deghizat în comisionar îl
va urmări de aproape.
— Dar când te vei întâlni cu omul acela?
— Nu ştiu. Trebuie să plec de aici şi trebuie să nu mă vadă nimeni
când voi ieşi, căci palatul dumitale este supravegheat.
Vicontele deschise fereastra cabinetului de lucru, care dădea în
grădină.
— Poţi ieşi pe aici, zise el, zidul acesta dă în bulevardul
Haussmann... Ţi se va da o scară.
— Crezi? Bulevardul e prea populat. Dacă vreun sergent de oraş mă
va vedea sărind peste zid, voi fi arestat şi în timpul acesta Rocambole
va triumfa. Avem un alt mijloc mai bun.
— Care?
— Cinezi în oraş, nu-i aşa?
— Ei bine!... îl voi înlocui pe unul dintre servitorii dumitale. În loc să
ieşi în cupeu, vei ieşi în faeton şi te vei reîntoarce cu un singur lacheu
acasă.
— Şi crezi că în modul acesta nu vei fi recunoscut?
— Numai însuşi Rocambole ar putea să mă recunoască.
— Cum vrei, zise domnul de Morlux, care începu să se îmbrace
pentru oraş.
Câteva momente după aceea faetonul domnului viconte Carol de
Morlux străbătea bulevardul Malesherbes în trapul cailor.
Timoléon privi cu atenţie în toate părţile, dar nu zări nimic suspect.
Domnul de Morlux făcea parte din mai multe cercuri, printre care şi
Clubul Asperges. Dar se ducea foarte rar pe acolo.
Cum însă intrarea acestui stabiliment e pe bulevard şi în colţul
străzii e o mare îngrămădire de trăsuri, vicontele gândi că e mai bine să
scape de Timoléon. De aceea se întoarse spre el şi îi zise în germană:
— Îmi voi petrece noaptea la club. Dacă ai să-mi comunici ceva mă
găseşti acolo.
— Ne-am înţeles, răspunse Timoléon.
Dar în momentul în care faetonul domnului de Morlux ajungea în
faţa clubului şi pe când acesta se pregătea să coboare, Timoléon îl
apucă cu vioiciune de braţ.
— Ce este! întrebă domnul de Morlux.
— Priveşte...
Un cupeu se oprise la poarta clubului şi un om coborî.
282
— Vezi pe omul acela, adăugă Timoléon.

— Ei bine?
— El e!...
— Cine? întrebă vicontele mirat.
— Duşmanul nostru... Rocambole.
Şi Timoléon sări jos şi se pierdu în mulţime lăsându-l pe domnul de
Morlux înlemnit.
Maiorul Avatar intrase în sălile clubului Asperges.
Vicontele intră la rândul său în sala de mese.
Maiorul era acolo.
Discuta foarte liniştit cu marchizul de B... şi când intră îi aruncă o
privire atât de indiferentă încât vicontele îşi spuse:
„Timoléon visează”.
Sala era plină de lume. Maiorul povestea peripeţii din Caucaz, unde
îşi petrecuse mai bine de zece ani ca prizonier.
Domnul de Morlux îl privi cu atenţie şi rămase convins că Timoléon
se înşelase.
După cină vicontele îl luă deoparte pe marchizul de B... cu care era
foarte bun prieten:
— Cine e omul cu care stăteai de vorbă?
— Un nou sosit, zise domnul de B..., maiorul Avatar, jumătate rus,
jumătate indian.
— Îl cunoşti bine?
— Drace! Eu l-am prezentat aici. Cândva am petrecut şase
săptămâni în casa părinţilor săi.
Acest răspuns alungă orice bănuială din mintea vicontelui.
Dar, pe la orele zece, cineva se apropie de domnul Carol de Morlux
şi-i dădu o scrisoare.
Pe plic era scris un singur cuvânt: Urgent.
Capitolul LVI
Pentru a afla şi noi ce-i scria Timoléon domnului de Morlux, e

necesar să ne întoarcem puţin înapoi şi să-l urmărim pe nepotul lui
Jean măcelarul, adică pe August.
Agentul pe care Timoléon îl postase din întâmplare în strada
Suresnes porni pe urma tânărului.
Era noapte, şi de astă dată August nu mai avea nevoie să-şi umple
timpul.
Ceea ce i se întâmplase, ceea ce auzise în intervalul ultimelor ore, îl
283
cam pusese pe gânduri.

Rocambole, care pe când mergea pe drumul crimei exercita asupra
complicilor săi o forţă irezistibilă, luând în mâna sa o cauză dreaptă,
nu numai că-şi păstrase această calitate, dar chiar şi-o dezvoltase.
August fusese adânc emoţionat de cele câteva vorbe pe care i le
spusese omul acela. Era convins că tânăra fată, al cărui mesager era,
fusese victima unei curse.
Gândul că contribuise şi el cu ceva la salvarea ei, îl mai împăca
puţin şi îşi jură ca pe viitor să asculte fără să cârtească pe cel căruia
unchiul său îi zisese, „stăpânul”
În Paris, unde există atâtea lucruri bizare, există şi o meserie puţin
cunoscută în alte părţi şi care, cu toate acestea, e destul de lucrativă.
E meseria de trepăduş. Trepăduşul e un om care urmăreşte pe
cineva.
Gândiţi-vă bine: cât de vaste şi variate pot fi urmăririle.
Soţul gelos îşi urmăreşte soţia. Amantul îşi urmăreşte amanta.
Cel interesat în vreo afacere secretă sau în vreun scandal, îşi
urmăreşte victima.
Nenorocirea femeii care ieşind din casa ei pe furiş, se urcă într-o
trăsură şi se duce la o întâlnire, dacă a fost urmărită!... Pe când altfel,
ce fericire!...
August ieşi din strada Suresnes fără să bănuiască măcar că era
urmărit.
Urmăritorul de obicei nu merge în urma victimei, ci înaintea ei...
Falsul comisionar intră înaintea lui August într-o tutungerie, La
poarta Saint-Denis îl lăsă pe tânăr să treacă înainte şi-l văzu intrând
într-un mic restaurant, care era în acelaşi timp şi debit de băuturi
spirtoase.
August se aşeză la o masă şi ceru o jumătate de vin şi o porţie de
mâncare...
Atunci comisionarul plecă înainte. În colţul străzii Saint-Denis se
opri din nou în faţa unei mici prăvălioare de haine.
Negustorul era în uşă.
Falsul comisionar se apropie de el şi-i zise:
— Bună, ziua domnule Isambart.
— Bună ziua, Raquette, răspunse negustorul. Te-ai făcut
comisionar?
Raquette surâse:
— Urmăresc, pe cineva, răspunse el.
— Bănuiam eu aşa ceva.
— Dar cum individul m-a văzut de două ori, vreau să-mi schimb
284
costumul.
— Foarte bine, zise negustorul, ce-ţi trebuie?
— O bluză şi o caschetă, răspunse Raquette.
Falsul comisionar era fără îndoială o cunoştinţă veche a
negustorului şi o cunoştinţă care plătea o dată şi bine, căci după ce se
îmbrăcase în noul costum plecă fără să plătească.
Câteva minute după aceea intră în restaurantul unde August cina la
o masă împreună cu un bărbat şi o femeie.
Se aşeză într-un colţ şi ceru nişte brânză şi o litră de vin.
August nici nu-l băgă în seamă.
De altfel vorbeau despre nişte lucruri cu totul indiferente:
— Trebuie să fii foarte plictisit de când Malvine e închisă.
— Cam aşa, răspunse August.
— Mai are mult fetiţa?
— Cincisprezece zile.
— Ce faci astă seară?... Vii să rătăcim puţin pe la Waux-hall?
— Nu, zise August; mă voi întâlni cu un prieten la Villette.
Raquette mâncase cu cea mai mare poftă, ca un lucrător flămând.
Plăti şi ieşi.
August îşi văzu de mâncare înainte.
Mai stătu vreo oră în restaurant, apoi pe când sună orele opt şi
jumătate, plecă.
La poarta Saint-Martin se urcă într-un omnibuz. August nu prea
avea obiceiul să facă economii când avea bani. Îşi luă un loc în interior.
Cu puţin înainte, Raquette se instalase în acelaşi omnibuz.
August se dădu jos la capătul bulevardului, când omnibuzul era
aproape gol. Trepăduşul avusese grijă să coboare ceva mai înainte.
August se îndreptă spre strada Goutte-d’Or.
Trepăduşul dispăruse. Cu toate astea August putu să vadă un om
care mergea la o distanţă de vreo sută de paşi înaintea sa.
Strada Goutte-d’Or e slab luminată, mai ales în zilele de sărbătoare
când prăvăliile sunt închise.
La intrarea străzii erau două cârciumi şi August stătu un moment la
îndoială.
Unchiul său, Jean măcelarul, nu-i spusese în care din ele să intre.
În sfârşit se hotărî să intre în cea din partea dreapta, care avea o
înfăţişare mai serioasă.
Înăuntru erau o mulţime de lucrători, de toate vârstele.
August privi în toate părţile, dar nu-l zări nicăieri pe unchiul său.
— Căutaţi pe cineva? îl întrebă femeia de la tejghea.
— Da, pe unchiul meu, răspunse August.
285
— Cum te numeşti dumneata?

— August...
— Unchiul dumitale nu era măcelar?
— Ba da, răspunse August clipind din ochi.
— Ei bine! urcă la etajul al doilea. Te aşteaptă acolo, într-o odaie.
August urcă şi-l găsi pe unchiul său la o masă.
— Unchiule, îi zise August, îmbrăţişându-l, te rog să mă ierţi, dar eu
am mâncat. Putem bea însă un pahar împreună.
— Sărmanul meu nepot, zise fostul călău privindu-l cu dragoste eşti
portretul întreg al mamei tale.
Şi omul acela se emoţiona amintindu-şi de sora sa. Două lacrimi îi
curseră de-a lungul obrajilor.
August stătu două ore cu el, în timpul cărora fostul măcelar îi
povesti viaţa sa de la ocnă şi îndrăzneaţă evadare al cărei erou era
Rocambole.
— Ah! ce om! zise el terminând, dacă vei vrea să-i serveşti, situaţia
ta e aranjată.
— Dar, unchiule, zise August, pe când suna ora unsprezece,
dumneata locuieşti aici?
— Până acum, răspunse Jean, oamenii aceştia m-au găzduit cu
plăcere, dar ieri, nişte mutre suspecte au rătăcit în jurul prăvăliei. Astă
seară voi pleca...
— Şi unde te duci?
— La camaradul care a evadat împreună cu mine.
— Şi unde locuieşte el?
— La Montmartre, în spatele cimitirului. Desigur că acolo nu va veni
nimeni după mine.
Jean măcelarul se sculă de la masă şi amândoi coborâră la parter.
După ce strânse mâna bravilor negustori care-l găzduiseră timp de
mai multe luni, ieşiră în stradă.
— Condu-mă până la capătul drumului, zise Jean, care se îndreptă
spre bulevard.
August îl urmă, la o distanţă de câţiva paşi se împiedicară de un
om.
Acesta părea beat şi bolborosea nişte cuvinte fără nici un înţeles.
În cele din urmă murmură:
— Lăsaţi-mă să dorm!
— Du-te de te culcă, prostule! îi zise August.
— Asta vreau şi eu, zise beţivanul, care avea faţa plină de noroi,
dacă aţi vrea să mă conduceţi...
Încercă să se scoale, dar căzu din nou la pământ.
286
— Unde locuieşti? îl întrebă Jean măcelarul, apucându-l de braţ.

— La Montmartre, răspunse beţivul.
— Vino cu mine, într-acolo merg şi eu.
Beţivul mergea descriind nişte curbe fantastice şi August nu-l
recunoscu în el pe trepăduşul care-l urmărea, fără încetare, de câteva
ore..
Capitolul LVII
Un om beat e ca un copil.
Cel care mergea la braţul lui Jean măcelarul, părea aşa de puţin
stăpân pe mintea sa, pronunţa cuvinte aşa de ciudate, încât unchiul şi
nepotul continuară, să vorbească cu voce înceată.
Ajunşi la bariera Albă, August, zise:
— Dragul meu unchi, acum te voi părăsi. Când ne mai întâlnim?
— Stăpânul mi-a spus că dacă ţi se va da vreo scrisoare pentru la
ţară, să mi-o duci.
— Unde?
— În strada Drumul Damelor în spatele cimitirului. Dacă ai
scrisoarea mâine seară, vino, va fi şi stăpânul acolo.
— La ce număr să mă opresc? Şi ce să întreb?
— Nu sunt numere la case. Este o baracă mare, în stânga, în
mijlocul unor terenuri virane. Vei bate de trei ori în uşă şi ţi se va
deschide. La unsprezece seara mă găseşti întotdeauna.
În clipa aceea beţivul făcu un pas greşit şi căzu la pământ.
— Hei! îi strigă măcelarul, ai de gând să te scoli o dată?
— Mi-e sete, zise beţivul.
— Am ajuns la Montmartre... Unde locuieşti?
— Eu nu locuiesc la Montmartre... la Batignolles.
— În ce stradă?
— Nu-mi aduc aminte. Şi se culcă de-a lungul pavajului.
De astă dată Jean măcelarul îşi pierdu răbdarea.
— Dacă nu vrei să mergi, îi zise el, poţi rămâne aici.
Şi-l lăsă acolo, pe trepăduş, care-i răspunse printr-un sunet. Apoi
strânse mâna nepotului său, care se îndreptă spre strada Saint-
Georges, şi-şi văzu de drum.
În punctul acela bulevardul face o cotitură mare, şi în curând,
beţivul, care deschisese ochii se ridică în picioare şi privi cum cei doi
oameni dispăreau unul după altul.
Era sigur, că-l va regăsi oricând pe acesta din urmă la Ochiul Boului,
287
cârciuma în care falsul Agénor trebuia să-i ducă lui August scrisoarea
sa pentru Antoinette.
Trepăduşul o luă pe strada Notre-Dame-de-Lorette, apoi prin strada
Montmartre şi se îndreptă spre biroul lui jupân Timoléon, din strada
Prêtres-Saint-Germain-l’Auxerrois.
Casa n-avea portar. Uşa se închidea cu un zăvor pe dinăuntru, pe
care iniţiaţii casei ştiau să-l deschidă şi pe dinafară, apăsând un mic
resort.
Trepăduşul intră, urcă scările care erau cufundate în cel mai negru
întuneric şi ajunse la uşa lui Timoléon, care se reîntorsese şi el acasă.
Fostul poliţist îşi dezbrăcase costumul de servitor şi se aşezase la
biroul său pentru a rezolva câteva afaceri urgente.
— Ei bine, unde este omul nostru? întrebă Timoléon.
— L-am regăsit în tovărăşia lui Jean măcelarul.
— Ah!... Şi al aflat pe unde umblă acesta?
— Cred, zise trepăduşul că mâine vom putea avea în puterea
noastră toată banda, dacă aşa vrei.
— Cum?
— Sunt doi şi Jean mi-a spus că pentru mâine seară îl aşteaptă şi
pe un al treilea, pe care îl numesc „stăpânul”.
— Unde? întrebă Timoléon, care tresări şi se sculă îndată.
Atunci trepăduşul povesti convorbirea pe care o surprinsese între
unchi şi nepot în timp ce se prefăcea beat.
Timoléon se îmbrăcă din nou în livrea, îşi puse pălăria cu galoane
de argint şi zise trepăduşului:
— Du-te de-mi adu o trăsură! Nu trebuie să pierdem nici o singură
clipă.
Peste un sfert de oră Timoléon era la clubul Asperges unde, după
cum se înţeleseseră, domnul de Morlux trebuia să-l aştepte.
— Stăpânul meu e încă aici? îl întrebă pe unul dintre lacheii
stabilimentului?
— Aşa mi se pare, răspunse lacheul, care recunoscu livreaua
domnului Morlux.
În timpul drumului Timoléon scrisese pe un bileţel următoarele
cuvinte:
„Domnule viconte,
Am căzut în cursă, nu mai avem nici un singur moment de pierdut.
Vino!”
Domnul de Morlux primi biletul în momentul când maiorul Avatar
288
se aşeza la o masă de whist, după ce îşi sfârşise romantica poveste

asupra Caucazului.
Domnul de Morlux se sculă îndată ce citi biletul, fără să caute a se
ascunde.
— Hei! viconte, îi strigă marchizul de B... când îl văzu ieşind din
salonul de joc, las-o să mai aştepte.
— Nu pot, dragul meu, răspunse domnul Carol de Morlux.
— Domnilor, zise marchizul râzând, domnul Carol ascunde nişte
patimi vulcanice sub părul său alb. E precum muntele Etna, sub a
cărui coroană eternă de zăpezi clocotesc flăcări.
Maiorul era foarte atent la partida pe care o începuse şi nici nu
ridicase capul.
Domnul de Morlux îl găsi pe Timoléon în vestibul.
Lacheul porni înainte şi stăpânul îl urmă.
Trăsura aştepta în colţul străzii Capucines, împreună cu
alergătorul, care nu coborâse.
— Cine e omul acesta? întrebă vicontele cu dezgust, căci trepăduşul
era plin de noroi.
— Unul dintre agenţii mei, zise Timoléon.
Apoi se adresă vizitiului:
— Vrei să câştigi cinci ludovici?
— Ce trebuie să fac pentru asta?
— Să ne împrumuţi trăsura şi caii pentru două ore şi să aştepţi aici.
— Credeţi oare că eu nu vă pot conduce? întrebă birjarul cu
naivitate.
— Ba nicidecum, dar ne ducem la o întâlnire amoroasă şi nu vreau
să se ştie.
— Sunt discret, zise birjarul.
— Cum vrei, răspunse Timoléon.
Birjarul îşi câştiga cu multă greutate pâinea de toate zilele.
Perspectiva unui câştig de cinci ludovici îl făcu să uite de orice
prudenţă.
— Plătesc înainte, adăugă Timoléon.
Birjarul, coborî şi întinse mâna cu aviditate.
Timoléon îi numără cei cinci ludovici.
— Poţi să ne aştepţi aici, zise el, ne vom întoarce peste două ore.
Apoi, pe când birjarul se depărta la pas, Timoléon făcu un semn
trepăduşului.
Raquette se înfăşură în pătura birjarului şi luă hăţurile în mână.
— Mergem, în recunoaştere în strada Dramul Damelor, zise Timoléon
urcându-se în trăsură, unde domnul de Morlux luase deja loc.
289
— Să vedem, îi zise acesta, explică-te acum.

— E un lucru foarte simplu. Ştiu unde este banda lui Rocambole.
— Dar...
— El? întrebă Timoléon, el trebuia să fie la club.
— Oh! zise domnul de Morlux, te-ai înşelat. Maiorul Avatar şi
Rocambole n-au nimic comun.
— Domnule, răspunse Timoléon, eu nu mă înşel niciodată. Mâine
seară, dacă ai oarecare credit la poliţie, doi ocnaşi care au evadat de la
ocna din Toulon împreună cu Rocambole şi Rocambole însuşi vor fi în
mâna justiţiei şi atunci va trebui să recunoaşteţi într-însul pe maiorul
Avatar.
— Dacă spui adevărul, zise domnul de Morlux, omul pe care l-am
văzut astă seară este înzestrat cu un spirit infernal.
— Ai spus un mare adevăr domnule viconte. Dacă greşim lovitura
suntem pierduţi, pentru că, desigur, el nu va greşi.
— Dar, zise domnul de Morlux, pe când trăsura condusă de
Raquette urca strada Clichy ne-ar trebui un motiv...
— Pentru ce un motiv?
— Pentru, a înştiinţa poliţia.
— Motivul este găsit.
— Într-adevăr?
— La noapte vom comite un furt la dumneata, un furt îndrăzneţ şi
vom aranja astfel ca obiectele furate să se găsească, în casa pe care o
vom examina acum.
— Ce casă?
— Casa unde îl vom aresta mâine seară pe Rocambole, împreună cu
întreaga sa bandă.
Trăsura mergea în fugă. Raquette nu cruţa deloc caii. Ajunseseră la
bariera Clichy şi zece minute după aceea intrară în strada goală care se
întinde în spatele cimitirului Montmartre şi care e numită Drumul
Damelor.
Atunci Timoléon şopti trepăduşului:
— La pas.
Apoi, plecându-se la urechea domnului de Morlux:
— Dacă e casa care cred eu, avem prieteni acolo.
Trăsura se opri un moment.
Capitolul LVIII
Timoléon privi cu atenţie în jurul său.
290
Strada Drumul Damelor n-are decât o singură parte cu case şi

acestea sunt amplasate la distanţă una de alta, având între ele terenuri
virane.
Pe cealaltă parte se află zidul cimitirului.
Trăsura se oprise în faţa unei case înalte, cu şase etaje, cu zidurile
înnegrite, fără transperante la ferestre.
O populaţie mizerabilă trebuia să locuiască acolo, îngrămădită în
nişte odăiţe mici, joase şi infecte.
— Aceasta e casa, dacă nu mă înşel, zise Raquette plecându-se spre
interiorul trăsurii.
Trecuse de miezul nopţii, totul era tăcut în casă şi nici o lumină nu
se zărea.
— Dacă e acolo, zise Timoléon, avem prieteni...
— Pe cine? întrebă Raquette curios.
— Pe Mierloi.
— Te mai serveşti încă de el?
— Câteodată.
Mierloi era un tânăr vesel, peticar de meserie. Adeseori Timoléon îl
întrebuinţase în timpul cât fusese poliţist.
— Desigur că aceasta e casa, reluă Raquette.
— Urmează-ţi drumul, zise Timoléon.
În acelaşi timp scoase capul din trăsură şi şuieră într-un mod cu
totul special..
Strada Drumul Damelor dă într-o altă stradă, tot aşa de deşartă,
Drumul Vacilor, care la rândul ei dă în mijlocul câmpiei.
Trăsura se opri din nou.
— Aşteaptă un moment! zise Timoléon.
Coborâră din trăsură şi începură să examineze cu atenţie casa.
Ploua şi noaptea era întunecoasă, dar cu toate acestea vicontele şi
Timoléon putură să-şi dea seama de amplasarea casei şi a străzii.
— Vezi, zise Timoléon, casa e uşor de împresurat. Cu treizeci de
agenţi se poate rezolva.
Timoléon şuieră din nou.
Dar nimeni nu-i răspunse din casa cufundată în întuneric.
Peste câteva momente însă se auzi o şuierătură din direcţia Drumul
Vacilor.
— Urmează-ţi drumul! zise Timoléon lui Raquette.
Trăsura porni. Peste câteva momente, un punct luminos se văzu
strălucind în depărtare.
Era lanterna unui peticar şi peticarul acesta era tocmai Mierloi,
adică omul de care avea nevoie Timoléon.
291
Aceasta şuieră din nou şi peticarul îi răspunse.

Atunci coborî din trăsură şi alergă în întâmpinarea peticarului.
— Hei! Mierloiule!... strigă el.
Peticarul se opri.
— Bănuiam eu că dumneata eşti, patroane. Al nevoie de mine?
— Da! Afacerea e grasă, zise Timoléon.
— Trebuie să urmăresc vreo damă? întrebă tânărul ştrengar, căci,
de când Timoléon nu mai era în poliţia propriu-zisă, se ocupa mai mult
cu afaceri de soiul acestora.
— Nu. Mai întâi va trebui să-mi răspunzi la câteva întrebări.
— Ce vrei să ştii?
— Locuieşti tot acolo?
— Da.
— Printre vecinii dumitale este vreun cioclu?
— Sunt doi: mai întâi bătrânul care locuieşte sus.
— Şi pe urmă?
— Rigolo, care locuieşte jos.
— Sunt căsătoriţi?
— Bătrânul nu, Rigolo este căsătorit, dar e ca şi cum n-ar fi.
— Cum aşa?
— Femeia lui a făcut a poznă şi a fost internată la Saint-Lazare. A
furat nu ştiu ce pe când era însărcinată; poftise biata femeie... dar n-
au vrut să ştie nimic şi au dus-o la închisoare... Mi se pare însă că şi-a
sfârşit pedeapsa.
Pe când vorbea, Mierloi îşi îndrepta mereu privirea spre trăsură, care
rămăsese la oarecare distanţă.
— E cineva acolo? întrebă el.
— Da, patronul.
— Aşadar, dumneata ai un patron? întrebă Mierloi, care de-abia
atunci băgă de seamă în ce costum era îmbrăcat Timoléon.
— Vrei să câştigi o sută de franci? îl întrebă acesta.
— Drace!
— Ei bine! răspunde la întrebările ce ţi le voi pune. Puţin îmi pasă
dacă Rigolo e căsătorit sau nu. Vreau să ştiu dacă nu cumva locuieşte
la ei un om înalt, spătos, un oarecare Jean?
— Nu-l cunosc, răspunse Mierloi, dar într-adevăr, de câteva luni,
Rigolo are un chiriaş. E un bătrân puţin cam gârbovit, cu părul alb,
care s-a întors din California, fără nici un ban.
— Descrie-mi-l!
— E înalt, cum spui dumneata, dar nu e deloc spătos.
— Nu despre asta te întrebam eu, dar oarecum tot mă interesează...
292
Cum spui că e?
— E bătrân, înalt, slab şi puţin cam gârbovit.
— N-are o cicatrice deasupra ochiului drept?
— Ba tocmai, voiam să-ţi spun şi eu amănuntul acesta.
— Şi când merge îşi târâie puţin piciorul?
— Asta n-am văzut-o, dar se poate.
— California din care se întoarce omul acesta, zise Timoléon, e
situată la o distanţă de vreo treizeci de leghe de Marsilia, adică la
Toulon.
— Cum?... E un evadat?...
— Da, şi dacă te porţi bine, biletul de o sută de franci va face pui.
— Ai intrat iar la siguranţă, patroane?
— Nu, dar mă ocup de afacerea aceasta.
— Foarte bine, vei fi servit. Vrei să dai lovitura chiar acum?
— Nu, zise Timoléon, mâine. Acum vino cu noi!
— Unde?
— Vei vedea.
Şi după ce peticarul se sui pe capră, alături de Raquette, Timoléon
zise birjarului improvizat:
— Să opreşti în colţul dintre bulevardul Malesherbes şi strada
Pépinière.
După douăzeci de minute, trăsura ajungea în punctul indicat.
Timoléon şi domnul de Morlux coborâră.
— Tu, zise Timoléon, adresându-se peticarului, ia-ţi lanterna şi
sacul şi urmează-ne. Şi tu, adăugă el, adresându-se lui Raquette, du-te
de înapoiază trăsura birjarului şi pe urmă culcă-te. Nu mai am nevoie
de tine.
Domnul de Morlux nu pricepea încă bine ce gânduri avea Timoléon.
— Domnule, îi zise acesta din urmă, palatul dumitale are o intrare
prin strada Hassmann. Ai cheia la dumneata?
— Totdeauna, răspunse vicontele, iat-o.
— Pe acolo vom intra, zise Timoléon, dar trebuie să băgăm de seamă
să nu ne observe servitorii.
— Oamenii mei dorm, răspunse domnul de Morlux, căci după
miezul nopţii niciodată nu mă mai aşteaptă.
Aşadar, prin mica poartă din bulevardul Haussman, intrară toţi trei
în palatul din strada Pépinière.
Întreaga clădire era cufundată în cea mai adâncă tăcere.
Portarul dormea; cameristul şi camerista se culcaseră de asemenea.
Bucătăreasa era măritată şi se ducea întotdeauna serile acasă.
Vicontele şi cei doi tovarăşi al săi urcară fără cel mai mic zgomot
293
până în dormitor.
Acolo, Timoléon aprinse o lanternă oarbă pe care o purta totdeauna
în buzunar.
Apoi puse mâna pe un foarfece şi forţă broasca unui birou.
— Al vreun portofel cu iniţialele dumitale? îi zise domnului de
Morlux, care îl privea cu cea mai mare nepăsare.
— Da, răspunse vicontele, în sertarul acela e unul cu vreo zece mii
de franci.
— Bine, ia banii şi dă-mi portofelul, zise Timoléon.
Apoi, cu un diamant, pe care îl avea în deget şi fără cel mai mic
zgomot, tăie un geam pentru ca să se creadă că tâlharii intraseră pe
fereastră.
Biroul rămase deschis, mobilele fură răsturnate în toate părţile într-
o dezordine teribilă.
În sfârşit, Timoléon scoase din buzunar o carte de joc pe care o
ţintui pe muşamaua biroului.
Această carte era un valet de cupă.
— Ce faci acolo? Îl întrebă vicontele.
— Domnule, răspunse Timoléon, reînviez în profitul dumitale Clubul
Valeţilor de Cupă, al cărui şef a fost odinioară Rocambole.
— Înţeleg, murmură vicontele.
— Acum, adăugă Timoléon, vom mai pune o scară lângă zidul
grădinii şi treaba e gata. Rocambole e ca şi al nostru...
Capitolul LII
Să pătrundem acum în acea casă izolată, din mijlocul Drumului

Damelor, în care locuia o adunătură mizerabilă de peticari, lucrători în
piatră şi funcţionari de pompe funebre.
Erau vreo două luni de când un nou chiriaş se instalase în casa
aceasta.
Chiriaşul nu era altul decât o veche cunoştinţă a noastră din
Toulon, adică Omul cu căţeluşul, ocnaşul pe care Rocambole îl scăpase
de la moarte într-un mod atât de miraculos.
Pe când stăpânul intra în pielea maiorului Avatar, pe când Milon se
dusese în Italia pentru a-şi crea o nouă identitate, Jean măcelarul şi
Omul cu căţeluşul se reîntoarseră, la Paris cu nişte paşapoarte false. În
Paris ocnaşul evadat găseşte totdeauna un refugiu mult mai lesne
decât în altă parte.
Noël îi găsise loc lui Jean Villette, iar Omului cu căţeluşul îi spusese:
294
— Am un prieten bun, care te va face să treci drept vărul lui şi care
te va găzdui la el.
Acel prieten era Rigolo.
Omul, care cu toată profesiunea sa funebră avea un nume atât de
vesel, era în vârstă de treizeci şi cinci de ani. Era căsătorit cu o femeie
tânără, frumoasă, onestă şi muncitoare, dar care fusese lovită de o
mare nenorocire cu un an mai înainte.
Era însărcinată de vreo şase luni şi adeseori era cuprinsă de acele
pofte teribile.
Într-o zi, trecând prin faţa prăvăliei unui negustor de fructe, fu
atrasă de un paner cu mure şi pentru că n-avea bani să cumpere
panerul, l-a furat.
Rigolo bea tot ce câştiga şi sărmana femeie era lipsită chiar de
strictul necesar.
Negustorul o surprinsese, fu arestată şi condamnată la închisoare.
În ziua aceea, adică duminică, pe când, Vanda dădea Antoinettei
una din pilulele acelea misterioase, Rigolo, care de atâta timp era
mereu trist şi melancolic, se sculase foarte vesel, căci ziua aceea era o
zi fericită, ziua eliberării bietei sale soţii.
Prizoniera îşi sfârşise pedeapsa şi urma să fie pusă în libertate.
Avea să iasă, în sfârşit, din acea tristă închisoare, care se numeşte
Saint-Lazare, unde se născuse şi copilaşul ei.
De dimineaţă, bietul om pornise spre Saint-Lazare, anunţându-l pe
Omul cu căţeluşul că avea să se reîntoarcă împreună cu nevastă şi cu
copilaşul lui.
Dar ziua trecuse fără ca el să se întoarcă.
În sfârşit, Rigolo apăru.
Era însă singur şi plângea cu lacrimi calde.
Ce se întâmplase? Un lucru pe cât de simplu, pe atât de teribil.
În timpul ultimei nopţi pe care avea s-o petreacă la Saint-Lazare,
copilul bietei prizoniere se îmbolnăvise de anghină.
Când, sărmanul tată sosise să-şi ia familia acasă, mititelul era în
agonie şi mama, în disperarea ei, ceru să mai fie ţinută la Saint-Lazare.
Administraţia închisorii, care de obicei se poartă cu multă severitate
faţă de condamnate, e plină de milă şi de îngrijire pentru mame.
Exista în închisoare aşa-numita infirmerie a mamelor, unde sunt
instalate mamele împreună cu copiii lor, fie că aceşti copii au fost
născuţi în închisoare, fie că au venit la pieptul mamelor lor.
Condamnata care-şi alăptează copilul e supusă unei munci mai
uşoare şi primeşte o hrană mai consistentă. I se dă chiar zilnic vin.
Surorile sunt cât se poate de indulgente cu ele, iar pentru bieţii
295
copilaşi sunt ca nişte adevărate mame. Lângă patul mamei e instalat

leagănul copilaşului.
Soţia lui Rigolo, care se numea Marceline, fusese transportată de
dimineaţă, împreună cu sărmanul ei copilaş într-o odaie separată.
Rigolo fu introdus fără nici o greutate.
Anghina e o boală care iartă aşa de rar, încât medicii trecură peste
regulamente şi-l lăsară pe bietul om împreună cu nevasta şi cu copilul
său.
Spre seară, alte două deţinute fură transportate în aceeaşi odaie.
Acestea fuseseră atinse de o boală misterioasă. După cum lesne se
poate ghici, erau Antoinette şi Vanda.
Medicul recunoscuse simptomele unei boli indiene, până atunci
necunoscută în Europa, şi în acelaşi timp declarase că răul nu era
molipsitor, deşi două deţinute fuseseră atinse în acelaşi timp.
Aşa s-a făcut că mama, căreia legea îi dădea acum toată libertatea,
să rămână prizonieră lângă patul de agonie al copilului ei, în aceeaşi
odaie cu Antoinette şi cu Vanda.
Pe la ora şapte seara, medicul examină din nou copilaşul.
Apoi, adresându-se tatălui care stătea cu capul între mâini
plângând, zise:
— Regulamentele nu îngăduie să mai rămâneţi aici, dragul meu şi
noi nu putem face nimic împotriva lor. Du-te acasă şi întoarce-te mâine
dimineaţă pentru a-ţi lua nevasta.
Rigolo înţelese că a doua zi nu-şi va mai găsi copilaşul în viaţă şi
plecă izbucnind în sughiţuri de plâns.
Omul cu căţeluşul îl aştepta şi, cum în fond omul acela care era să
moară pe eşafod era un om bun, plânseră împreună.
Pe la miezul nopţii, Jean măcelarul, care venise să caute găzduire în
casa lui Rigolo le împărtăşi şi el durerea.
— Ah! exclamă el, dacă stăpânul ar putea intra la Saint-Lazare?...
sunt sigur că ţi-ar vindeca odrasla.
— Aşadar e medic? murmură Rigolo.
— E tot aşa de puternic ca şi bunul Dumnezeu, răspunse Jean
măcelarul cu entuziasm. E singurul om care poate opri ghilotina din
căderea ei.
Aducându-şi aminte de teribilele momente ale trecutului, Omul cu
căţeluşul tresări şi se înfioră din tot corpul, apoi toţi trei îngenuncheară
şi îşi petrecură noaptea în rugăciuni, pentru viaţa sărmanului
copilaş!...
296
* *
A doua zi de dimineaţă ceaţa se risipise, soarele răsărise pe un cer

albastru, limpede. Rigolo porni de acasă palid, tremurând. Se
reîntorcea la Saint-Lazare şi se aştepta să-şi găsească copilaşul mort.
Jean măcelarul zise Omului cu căţeluşul.
— Noël nu ţi-a dat nici o întâlnire?
— Ba da, pentru astă dimineaţă.
— Unde?
— În strada Şerpilor... Dar ţie?
— Eu mă voi întoarce în foburgul Saint-Honoré.
— Astă-seară va veni aici?
— Da, pentru a vedea pivniţa despre care i-a vorbit Rigolo.
Plecară împreună, dar se despărţiră îndată cu multă prudenţă,
mergând la distanţă unul de altul şi părând că nu se cunosc.
Aproape în acelaşi timp, peticarul, căruia Timoléon îi zicea Mierloi,
intră în strada Drumul Damelor.
Toţi locatarii casei plecaseră deja la lucru.
Numai singur peticarul era pasăre de noapte şi se întorcea
dimineaţa.
Mierloi intră cu sacul în spate, fluierând o arie veselă. Se opri la uşa
lui Rigolo şi bătu cu putere.
Dar Rigolo plecase la Saint-Lazare şi cei doi oaspeţi al săi erau
departe, pe bulevard.
Mierloi ştia bine lucru acesta, dar mai bătu şi a doua oară.
Neprimind nici un răspuns nici de astă dată, întoarse binişor cheia,
pe care Rigolo în tulburarea sa o lăsase în uşă, şi intră în apartament,
care se compunea din două odăi şi o bucătărioară.
În prima încăpere era un pat iar în cealaltă se improvizase un soi de
culcuş, pe care în noaptea aceea îl împărţiseră frăţeşte Jean măcelarul
şi Omul cu căţeluşul.
Mierloi mai aruncă o privire afară pentru a se asigura că într-adevăr
nimeni nu-l văzuse intrând.
Apoi se întoarse în odaia din spate şi, scoţând din sacul său de
peticar portofelul domnului de Morlux, îl ascunse în salteaua de paie a
celor doi nenorociţi.
Apoi ieşi pe furiş, închise uşa şi urcă la mansarda sa, unde îşi lăsă
sacul.
După aceea plecă, din nou zicându-şi:
„Să mergem să ne facem declaraţia la poliţie.”
Şi cu ironie adăugă:
297
„Când e vorba de arestat ocnaşi evadaţi, un om cinstit nu trebuie să

aibă nici un singur moment de odihnă.”
Cu toate acestea nu se duse de-a dreptul la prefectura de poliţie.
Merse mai întâi să mai adulmece prin împrejurimile străzii Pépinière
şi intră în cafeneaua în care l-am mai văzut pe falsul Agénor, atunci
când căuta să pună mâna pe scrisoarea Antoinettei.
Vizitiul domnului de Morlux era acolo şi povestea în gura mare că
stăpânul său, reîntorcându-se acasă de la club la ora trei dimineaţa,
găsise casa devastată şi constatase lipsa unui portofel cu zece mii de
franci.
O scară găsită în grădină şi numeroase urme indicau drumul pe
care-l străbătuseră tâlharii.
Mierloi luă un pahar de vin, plăti şi porni în fugă spre prefectură.
Capitolul LX
Dacă cineva ar fi intrat la ora zece seara în acea cameră de la Saint-

Lazare în care erau marchiza, soţia lui Rigolo, Antoinette, fecioara
curată şi nevinovată aruncată în mijlocul femeilor pierdute şi, în
sfârşit, Vanda ― îndrăzneaţă tovarăşă a lui Rocambole ― iată ce ar fi
putut să vadă:
Vanda, cu o constituţie mai puternică şi cu un caracter mai nervos,
mai energic decât Antoinette, rezistase cu mai multă tărie efectului
aproape fulgerător al acelei pilule, care provocase simptomele unei boli
aproape necunoscute în Europa.
Antoinette fusese zdrobită timp de patru sau cinci ore, dar, în
sfârşit, pe la ora zece suferinţele păreau că încetaseră. Tânăra fată nu
se mai zbuciuma în pat.
În aceeaşi cameră mai dormea şi o călugăriţă, însărcinată cu
supravegherea celor trei bolnavi.
Dar sora era prea ocupată cu sărmanul copilaş care era pe moarte
şi nu dădea nici o atenţie convorbirii dintre Vanda şi Antoinette.
Vanda, care îşi avea patul lângă cel al tinerei fete, îi zise încetişor:
— Mai suferi încă?
— Nu. Nu ştiu... sunt ca leşinată, răspunse Antoinette, dar nu mai
am nici o durere.
— Şi nici nu vei mai avea de acum.
— Ah!
Un surâs flutură pe buzele Vandei.
— Desigur că nu te îndoieşti copila mea, că nu te-am făcut să suferi
298
în zadar, adăugă ea.

— Dar, doamnă...
— Această faimoasă boală indiană, despre care ne vorbeşte doctorul
şi pe care de altfel a avut înţelepciunea de a o proclama necontagioasă,
este foarte cunoscută prin închisori şi ocnaşii o întrebuinţează ori de
câte ori vor să ajungă la infirmerie.
— Dar, doamnă, zise Antoinette cu spaimă, faţa dumitale e aproape
neagră!
— Ştiu.
— Şi eu sunt... ca şi dumneata?
Antoinette se înfiora punând întrebarea aceasta. Cochetăria la
femeie e un sentiment aproape înnăscut, care nu se pierde, decât o
dată cu viaţa.
— Da, şi dumneata eşti tot aşa de neagră ca şi mine, răspunse
Vanda.
— Dumnezeule!...
— Dar fii liniştită, peste trei zile ne vom fi recăpătat amândouă
culorile naturale ale feţei.
— Şi nu voi mai îndura nici o suferinţă?
— Nici una. Numai că, pentru a ne atinge scopul, trebuie să te arăţi
mereu suferindă.
— Aşadar, e adevărat, murmură Antoinette, că dumneata ai puterea
de a mă elibera?
— Pentru asta am venit aici şi nu voi ieşi decât împreună cu
dumneata.
Vanda vorbea cu convingerea cea mai adâncă şi cu cea mai mare
linişte.
— Dar cum vom ieşi de aici? mai întrebă Antoinette.
— Iată ceva ce nu pot să-ţi spun, copila mea.
— De ce, doamnă?
— Pentru că secretul nu e al meu. Este al stăpânului, adică al acelui
care mă trimite aici, al acelui în care Milon are o încredere absolută.
Numele lui Milon o liniştea pe Antoinette chiar în faţa celor mai mari
pericole.
Ea surâse cu resemnare şi se mulţumi să mai întrebe:
— Dar când vom evada?
— Peste trei zile, nu vom mai fi aici.
Călugăriţa era mereu lângă leagănul copilului.
Bietul mititel nu mai avea spasme, căzuse într-un fel de toropeală
adâncă.
Cu toţii îi aşteptau sfârşitul din moment în moment.
299
— Doamne, Dumnezeule! murmura Marceline, împreunându-şi

mâinile rugătoare, îl vei lăsa oare pe copilaşul meu să moară?
În clipa aceea uşa se deschise şi intră frumoasa Marton, care
aducea o doctorie pentru Vanda şi pentru Antoinette.
Deţinuta devenise infirmieră, mulţumită protecţiei surorii Maria.
Văzând-o pe Antoinette liniştită şi surâzătoare, avu o privire plină
de recunoştinţă pentru Vanda şi zise:
— Văd bine acum că spuneai adevărul. Dar oare scumpa noastră
domnişoară va rămâne pentru totdeauna aşa neagră?
— Nu, răspunse Vanda.
— Dumnezeule! strigă de cealaltă parte a camerei sărmana mamă
înnebunită de durere, mititelul meu se duce!
— Să ne plecăm fruntea sub voinţa Domnului, răspunse Antoinette
şi să ne rugăm Lui...
— Sărmanul copilaş, repetă biata mamă plângând, născut în
închisoare. Ah! Dumnezeu îi părăseşte pe oamenii săraci...
— Nu blestema, nu te îndoi, îi zise călugăriţa. Dumnezeu ar putea
face o minune...
— O minune! exclamă Marceline, o minune ai spus!...
— Cine ştie! continuă sora, cine ştie dacă în momentele acestea
îngerii nu stau îngenuncheaţi în ceruri în jurul tronului lui Dumnezeu
rugându-se pentru copilaşul dumitale?
Frumoasa Marton se apropiase fără zgomot de leagănul copilaşului.
— Ah! zise ea, ştiu un înger aici pe pământ, pe care Dumnezeu l-ar
asculta dacă ar voi să se roage pentru copilaşul dumitale.
Şi se întoarse spre Antoinette.
Dar Antoinette îngenunchease la piciorul patului ei şi se ruga
pentru viaţa sărmanului copil.
*
* *
Desigur, a doua zi dimineaţa Rigolo venea spre închisoare abătut,

cu inima plină de durere.
Ajunse la Saint-Lazare şi se opri un moment la poartă, lipsit de
puteri.
Dar un gând îl întări.
„Măcar să-l văd pentru ultima oară, îşi zise el, înainte de a se
închide sicriul.”
Şi bătu în poartă.
Portarul îi deschise, zicându-i:
300
— Ai venit după nevasta dumitale?

— Da, răspunse el, plecându-şi capul.
Nici unul dintre cei doi oameni nu îndrăzneau să vorbească despre
copilaş.
La următoarea uşă, brigadierul îl recunoscu şi-i zise:
— După regulă ar trebui să aştepţi aici, dar sora Maria mi-a dat
ordin să te conduc îndată la soţia dumitale.
Rigolo plângea cu lacrimi amare.
Funcţionarii închisorii avuseseră acelaşi gând ca şi el. Să-l lase să-şi
mai îmbrăţişeze încă o dată copilul.
Cu cât înainta spre odaia în care era soţia sa, bietul om era din ce în
ce mai emoţionat; puterile îi slăbeau şi mergea foarte încet.
Lângă uşă, apucă braţul brigadierului şi oprindu-l în loc, îi puse
această întrebare sinistră:
— La ce oră s-a întâmplat?
Brigadierul tresări.
— Dar bunul meu om, zise el, eu nu ştiu nimic... Ieri seară medicul
ne-a spus că micuţul este pierdut... Dar n-am auzit încă pe nimeni
spunând că ar fi murit...
Rigolo mai făcu doi-trei paşi.
I se auzeau bătăile violente ale inimii.
Brigadierul deschise uşa şi-l împinse înăuntru.
Dar el se opri în prag, mut, pietrificat.
În fundul odăii, pe un scaun, stătea surâzătoare, soţia sa, ţinându-
şi în braţe odrasla.
Copilul trăia şi nu mai avea privirea sticloasă şi buzele îi surâdeau.
Scăpase.
Rigolo căzu în genunchi şi-şi împreună mâinile.
Atunci soţia sa îl apucă de braţ şi-l conduse în faţa Antoinettei.
— Înaintea domnişoarei trebuie să îngenunchezi, îi zise ea.
Domnişoara şi-a petrecut toată noaptea în rugăciuni şi Dumnezeu a
ascultat-o.
*
* *
Evenimentul se răspândise cu viteza fulgerului în toată închisoarea.

Dumnezeu făcuse o minune.
Un copil care era să moară, pe care medicii îl condamnaseră deja,
fusese salvat.
Şi minunea aceasta era datorată rugăciunilor unei deţinute, o
301
sărmană fată arestată ca tâlhăriţă.

Dar acea tânără fată se numea Antoinette şi până atunci întreaga
închisoare era împărţită, în privinţa ei, în două tabere.
Era tabăra Madeleinei Chivotte, care o credea vinovată şi era tabăra
frumoasei Marton, care era convinsă de inocenţa tinerei fete.
Acum, închisoarea întreagă, ca un singur om, era pentru Antoinette.
Antoinette era o sfântă şi deţinutele plănuiau să se ducă în corpore
la director pentru a cere eliberarea ei.
Singură Chivotte mai protesta încă.
Atunci Marton, care de atâta vreme se înfrâna, izbucni:
— O să te distrug! îi strigă Marton.
— Să te vedem! Vino la mine! răspunse cealaltă, provocatoare.
Cele două femei se repeziră una asupra celeilalte, îndată ce se
întâlniră în curte.
Deţinutele se strânseră în cerc în jurul lor, pentru ca
supraveghetoarele să nu poată vedea nimic.
Avea să aibă loc un adevărat duel.
Dar, pe când cele două femei erau gata să se înhaţe, Marton ridică
ochii spre fereastră.
Antoinette era acolo şi cu un gest blând o opri să se bată.
Capitolul LXI
Pe când Rigolo se îndrepta spre Saint-Lazare, unde nu se aştepta

deloc să-şi mai regăsească copilaşul în viaţă, o scenă cu totul diferită
se petrecea la prefectura de poliţie, în cabinetul şefului siguranţei.
În dimineaţa aceea, pe la orele zece, domnul viconte Carol de
Morlux, bogatul proprietar din strada Pépinière, omul onorabil, dar a
cărui criminală şi întunecoasă existenţă nu era de către nimeni
cunoscută, se prezentă la şeful siguranţei.
Un proces verbal al comisarului de poliţie îl prevenise pe magistrat
despre această vizită.
Procesul verbal povestea faptele cam aşa:
Domnul de Morlux, reîntorcându-se de la club pe la ora trei
dimineaţa, găsise uşa odăii sale deschisă, mobilele răsturnate şi lampa
de noapte stinsă.
Îl chemase îndată pe portar, care veni repede cu o lumânare în
mână.
Servitorii veniră şi ei şi putură să vadă că hoţii intraseră pe
fereastră, scoţând un geam.
302
Spărseseră un birou şi furaseră un portofel, care, după spusele

domnului de Morlux, conţinea o sută de mii de franci.
Vicontele trimisese îndată să fie înştiinţat comisarul de poliţie.
Comisarul deschisese o anchetă.
Se găsise Valetul de Cupă ţintuit pe masă şi se putu urmări foarte
bine drumul pe care îl parcurseseră tâlharii.
Iată ce venea vicontele să declare, ceea ce şeful siguranţei ştia de
mai înainte.
— Domnule, îi zise magistratul, a existat în Paris, acum vreo
cincisprezece ani, o foarte primejdioasă bandă de tâlhari, cunoscută
sub numele de Clubul Valeţilor de Cupă, care pretutindeni unde
opreau, lăsau o carte ca semn al trecerii lor. Dar această bandă a fost
desfiinţată şi şeful ei, Rocambole, a petrecut zece ani în ocna din
Toulon. E adevărat că omul acesta a evadat acum câteva luni şi că i s-a
pierdut urma, dar, după unele rapoarte de la faţa locului, s-ar putea
trage concluzia că banditul îşi pierduse viaţa în mijlocul valurilor. Ştiu
bine că dacă diseară jurnalele vor povesti că un furt îndrăzneţ, a fost
comis în casa dumitale şi că s-a găsit ţintuit pe birou un valet de cupă,
publicul ar fi alarmat şi ar gândi, că banda lui Rocambole a fost din
nou constituită. Dar eu, domnule, sunt un om cu multă experienţă şi
îţi afirm cu siguranţă contrariul.
E posibil ca Rocambole să trăiască încă, se poate chiar ca el să fie la
Paris, dar te asigur că este cu totul străin de furtul acesta.
— Şi de unde convingerea aceasta?... întrebă domnul de Morlux.
— Convingerea aceasta provine din faptul că furtul a fost comis cu
foarte puţină abilitate şi, apoi, acel valet de cupă mi se pare o
dezminţire sigură...
— Da?...
— Rocambole nu e omul care să joace de două ori acelaşi joc.
Părerea şefului siguranţei nu plăcea deloc domnului de Morlux.
Şeful continuă:
— Un om ca Rocambole nu scoate geamuri. El închide sertarele pe
care le deschide şi nu lasă urme pe unde a trecut cum ar fi scara aceea
de lângă zidul grădinii...
— În sfârşit... zise vicontele cu oarecare nerăbdare, nu e mai puţin
adevărat totuşi că am fost prădat.
— Fără îndoială, domnule.
— Şi ce concluzie tragi dumneata, atunci?
— O concluzie foarte simplă, zise şeful siguranţei. Hoţii au vrut să
ne facă să credem că îl aveau şi pe Rocambole în mijlocul lor.
— El sau alţii, puţin îmi pasă mie, zise vicontele, numai să-mi
303
recuperez banii.
— Agenţii mei au început cercetările.
Vicontele îşi semnase declaraţia şi se pregătea să se retragă, dar în
momentul acela un servitor intră şi anunţă că un tânăr, peticar de
meserie, cerea să vorbească imediat cu şeful siguranţei.
— Să intre, zise acesta.
Domnul de Morlux se văzu atunci faţă în faţă cu Mierloi, şi nici nu
clipi măcar. Îl privi chiar cu oarecare curiozitate.
— Ah! tu eşti, zise şeful care-l cunoştea, ce vrei, băiete?
— Domnule, răspunse peticarul, eu locuiesc în Montmartre, lângă
Clignancourt...
— Foarte bine!... Şi?
— În casa în care locuiesc, sunt doi ocnaşi evadaţi.
— Eşti sigur?
— Fără să mai vorbesc de un al treilea, care este şeful lor şi care
vine în fiecare seară. Ei au făptuit furtul din strada Pépinière.
— Cine ţi-a spus ţie asta? întrebă şeful siguranţei, puţin cam uimit.
— Domnule, răspunse peticarul, eu sunt sigur de ceea ce spun.
Dacă vreţi să puneţi mâna pe ei astă-seară, pe la orele opt şi jumătate
sau nouă lucrul vă va fi foarte uşor.
— Şi ce pretinzi tu pentru denunţarea aceasta, în cazul în care ar fi
exactă?
În acelaşi timp magistratul îl privea pe domnul de Morlux.
— Dacă se găsesc banii, eu cred că domnul din strada Pépinière...
— Eu sunt, zise vicontele.
Mierloi păru că atunci îl vede pe domnul de Morlux pentru întâia
oară. Îşi scoase cascheta cu respect şi zise:
— Ah! domnul este păgubaşul?
— Da. Cât ceri?
— Un bileţel de o mie de franci, răspunse peticarul. Asta,
bineînţeles, dacă Rocambole va fi prins.
— Rocambole! exclamă şeful siguranţei.
— Da, domnule, aşa îl numesc tovarăşii săi.
— Vezi!... zise domnul de Morlux.
Şeful siguranţei începu să surâdă...
— Nu zic nu, răspunse el, e cu putinţă ca oamenii aceia să aibă un
şef, şi ca şeful aceasta să-şi fi luat numele de Rocambole. Dar nu e
Rocambole cel adevărat.
— Credeţi?
— Furtul e prea grosolan ca să fie opera omului acela!...
— Domnule, zise domnul de Morlux cu un surâs ironic, puţin îmi
304
pasă mie dacă o fi Rocambole cel adevărat sau un fals Rocambole. Tot
ce vreau eu, e ca banda să fie arestată.
— Va fi, domnule.
— Când?
— Chiar astă-seară.
În acelaşi timp şeful siguranţei îl chemă pe unul dintre agenţii săi
şi, arătându-i-l pe Mierloi, zise:
— Conduceţi-l pe omul acesta la închisoare până mâine seară.
Puneţi-l într-o celulă secretă.
— Dar, domnule... zise Mierloi cu oarecare teamă.
— Ce faceţi? întrebă vicontele.
— Dragul meu, răspunse magistratul, poliţia e un lucru cu care nu
trebuie să se joace nimeni câtuşi de puţin. N-am deloc poftă să pun
astă seară pe drumuri treizeci de oameni pentru ca la urmă să nu
găsesc nimic. Mă asigur mai întâi de persoana lui. Dacă vom găsi
portofelul, va avea mia de franci pe care a cerut-o. Dacă nu, vreau să-l
am la îndemână.
Apoi, adresându-se domnului de Morlux, şeful siguranţei adăugă:
— Poţi să fii liniştit, domnule. Astăzi toate măsurile necesare vor fi
luate şi diseară bandiţii vor fi arestaţi.
Domnul de Morlux salută şi se retrase.
Vorbele şefului siguranţei în privinţa lui Rocambole îl nelinişteau
însă foarte mult. În loc să se întoarcă acasă, trecu mai întâi pe la
Timoléon, căruia îi povesti convorbirea pe care o avusese cu
magistratul.
— Are dreptate, zise Timoléon; ne-am purtat ca nişte proşti şi
desigur că Rocambole n-ar fi procedat aşa. Şeful siguranţei are
dreptate, domnule de Morlux. Cu toate acestea, când Rocambole va fi
prins astă-seară...
— Dar va fi prins?
— Sigur că da. Numai dacă nu cumva a prins de veste şi nu va veni
diseară în strada Drumul Damelor.
— Aşadar, dumneata crezi că şeful siguranţei va înconjura casa?
— Desigur!... Ba va comanda chiar el însuşi expediţia. E un om de
acţiune, plin de energie.
— Atunci totul va merge bine.
— Da, dacă Rocambole va veni la întâlnire. De altfel vom afla lucrul
acesta cei dintâi.
— Cum asta?
— Astă-seară, pe la orele şapte, să fii la bariera Clichy. Te voi duce
eu într-un loc de unde vom putea vedea totul fără să fim văzuţi. Numai
305
că va trebui să te deghizezi. Să-ţi pui o bluză şi o caschetă de lucrător

şi o perucă peste părul dumitale alb...
— Voi veni, zise vicontele... La revedere!...
Şi porni spre casa fratelui său, baronul Philippe de Morlux.
Capitolul LXII
Domnul baron Philippe de Morlux îşi părăsise patul de suferinţă şi

stătea acum lungit pe o canapea.
Starea sa nu mai era deloc alarmantă.
De altfel vicontele Carol îi spuse:
— Prost moment ţi-ai mai ales, dragul meu, pentru a fi bolnav.
În dimineaţa aceea, domnul de Morlux primise din Bretania o
scrisoare, care îl îngrijorase foarte mult.
Scrisoarea era de la bunica amicului nostru, Agénor.
Ne aducem aminte că domnul Carol de Morlux îşi expediase nepotul
la Rennes, fără să-i dea măcar răgazul de a se întâlni cu tatăl său şi cu
Antoinette.
În acelaşi timp, domnul de Morlux îi expediase bătrânei din Rennes
o telegramă concepută astfel:
„Ţi-l trimit pe Agénor.

Să-l reţii lângă dumneata cât mai mult timp posibil.
Trebuie să împiedicăm o căsătorie ridicolă.”
Acum bunica lui Agénor răspundea ginerelui său:
„Scumpul meu fiu,

Cam obosită de aşteptare, îţi scriu.
L-am aşteptat pe Agénor ieri, alaltăieri şi azi toată ziua. Cameristul
meu a fost la gară la sosirea tuturor trenurilor. Nici urmă de eroul nostru.
Mie îmi vine a crede că şi-a râs de sfatul unchiului său şi a zburat cu
dulcineea sa spre vreo destinaţie necunoscută. Căsătoria aceea e oare
cu totul imposibilă?
La urma urmei, în secolul în care trăim...
Presupun că, în momentul când vei primi scrisoarea aceasta, Agénor
se va fi întors lângă dumneata şi va fi devenit mai raţional.
Aşteptând, domnule şi scumpe fiu, te rog să primeşti sărutările mele.”
Baronul întinse scrisoarea fratelui său Carol.
306
Acesta o citi cu atenţie şi exclamă:

— Şi aici trebuie să fie mâna lui Rocambole.
— Rocambole? întrebă baronul surprins.
În câteva cuvinte domnul de Morlux îi povesti fratelui său toate
evenimentele petrecute.
— Dar, în sfârşit, zise el, dacă lucrurile stau astfel, suntem pierduţi!
— El e acela care e pierdut, răspunse vicontele. Astă-seară chiar, va
încăpea pe mâna poliţiei.
— Şi dacă va face destăinuiri?
— Despre cine?
— Despre noi.
Domnul de Morlux ridică din umeri.
— Mai întâi, că nu va fi crezut şi apoi, va fi prea ocupat cu propria
lui persoană ca să mai aibă timp să se gândească şi la noi.
— Dumnezeu să te asculte, dragul meu frate, murmură baronul,
dar ceea ce mi-ai povestit mă înspăimântă. Cât despre Agénor...
— Ascultă, zise domnul Carol de Morlux, în momentul acesta nu mă
gândesc nici la Agénor, nici la Antoinette. Mâine ne vom ocupa şi de ei.
— Unde este Agénor?
— Nu ştiu, zău... Cât despre Antoinette, e la loc sigur şi mulţumită
depoziţiei falsei doamne Raynaud...
— Dar cu adevărata doamnă Raynaud, întrerupse baronul, ce ai
făcut?... Nu ne-am mai întâlnit de trei zile şi nu ştiu nimic...
— Adevărata doamnă Raynaud e în mâna mea şi asta mulţumită
scrisorii lui Timoléon. Buna femeie s-a urcat în trăsura pretinsei
mătuşi a lui Agénor, întovărăşită de portăreasa casei sale. Trăsura le-a
condus pe amândouă la Passy, în casa aceea unde locuiesc eu
câteodată şi care acum este liberă. Cameristul meu le aştepta acolo,
având instrucţiuni clare. Cameristul acesta, care îmi este foarte devotat
şi care crede că e vorba pur şi simplu numai de împiedicarea căsătoriei
lui Agénor cu o fată săracă, a înţeles ordinele mele de minune. Şi a mai
luat ca ajutor pe nevastă-sa. Femeia aceasta ieşi în întâmpinarea
doamnei Raynaud, în salonul de aşteptare.
„— Vino, îi zise ea, domnul marchiz şi domnişoara Antoinette te
aşteaptă”.
Doamna Philippe judecase că o portăreasă nu poate fi adusă în
salonul unui marchiz şi rămase în sala de aşteptare.
Cinci minute după aceea, cameristul se întoarse şi, punându-i o
pungă în mână, îi spuse:
„— Domnişoara Antoinette şi doamna Raynaud vor rămâne aici
până la căsătorie. Iată un mic cadou de nuntă din partea domnişoarei
307
Antoinette. Să aveţi grijă de apartamentul doamnelor. Ele vor să-şi

păstreze neatins modestul lor mobilier, ca suvenir”.
Punga conţinea douăzeci şi cinci de ludovici. Doamna Philippe nu
făcu nici o obiecţiune, se urcă în trăsură şi fu condusă în oraş. Numai
că vizitiul, care de asemenea avea instrucţiuni, o conduse printr-un
labirint de străzi mici şi întunecoase pentru a nu mai putea reconstitui
drumul dacă, neliniştită de o absenţă prea lungă a celor două chiriaşe,
ar dori să le caute.
— Şi ce-ai făcut cu doamna Raynaud?
— E în continuare prizonieră şi i se spune că domnişoara Antoinette
trebuie să revină curând. Aşa că din partea aceasta nu sunt probleme.
— Dar, zise baronul, un lucru mă miră.
— Care?
— Mi-ai spus că Rocambole caută să ne încurce planurile?
— Cel puţin aşa susţine Timoléon, şi dispariţia lui Agénor mă face şi
pe mine să am aceeaşi părere.
— Dar atunci Agénor trebuie să fie la curent cu toată afacerea şi
poate că a şi dat de urmele doamnei Raynaud!...
— Nu cred, zise vicontele, pentru că Agénor a plecat într-adevăr şi
Rocambole n-a părăsit deloc Parisul. E posibil ca el să fi trimis pe
cineva pe urma lui Agénor, dar până acum nu cred să-l fi găsit. Cât
despre doamna Raynaud, azi dimineaţă era încă prizonieră la mine şi
cred că şi acum este.
Vicontele fu întrerupt de sunetul clopoţelului, care anunţa sosirea
unui vizitator.
— Aştepţi musafiri? întrebă el.
— Da. Îl aştept pe medicul meu cel nou.
— Aşadar, acum nu te mai pansează doctorul Vincenţiu? întrebă
vicontele cu un surâs.
— Nu, răspunse baronul, n-am mai auzit vorbindu-se despre el de
când i-am dat cei douăzeci de mii de franci.
— Dar cine te îngrijeşte?
— Un medic mulatru, care are reputaţia de a fi foarte abil şi este
într-adevăr, de vreme ce de trei zile de când mă îngrijeşte nu mai simt
nici o durere.
— De când cu faimosul proces al doctorului negru, zise domnul de
Morlux, n-am mai auzit vorbindu-se despre nici un medic negru sau
mulatru.
— E un mulatru din coloniile engleze, pe care mi l-a trimis lordul
Ervissi, un englez cu care am fost bun prieten când eram la Londra. E
medicul particular al lordului şi vine de la Londra anume pentru mine.
308
În clipa aceea uşa se deschise şi doctorul mulatru intră.

Era un om de statură mijlocie, de vreo treizeci şi cinci de ani, mai
mult negru decât metis, cu barbă şi părul lânos.
Mergea cu uşurinţa unui om din lumea mare şi se înclină cu
demnitatea unui gentilom în faţa celor doi domni de Morlux.
Domnul de Morlux nu mai avea ce face lângă fratele său şi se
pregăti să plece.
Dar baronul, după ce schimbase câteva cuvinte în limba engleză cu
medicul, se adresă fratelui său în franceză:
— Doctorul nu ştie franţuzeşte.
— Ah!
— Şi dacă mai ai să-mi spui ceva...
— Absolut nimic... Atâta doar că Rocambole va fi prins astă seară.
Adio...
Mulatrul începu să desfacă bandajul baronului cu o agilitate
uimitoare.
El nu făcu nici o singură mişcare care să dea ceva de bănuit celor
doi fraţi.
Domnul Carol de Morlux plecă.
Cum Timoléon îl înştiinţase că locuinţa sa din strada Pépinière era
supravegheată, domnul Carol de Morlux nu se întoarse acasă.
Se îndreptă spre strada Saint-Honoré, lăsându-şi faetonul în faţa
palatului Regal.
Apoi se îndreptă spre strada Valvis, unde se urcă într-o trăsură şi se
îndreptă spre Passy.
Vicontele voia să se asigure că doamna Raynaud era tot în mâinile
sale.
Acolo i se spuse că buna doamnă, după un acces de disperare, se
resemnase şi se deprinsese cu situaţia.
Îndreptându-se spre Passy vicontele avea un dublu scop: mai întâi
să se încredinţeze de prezenţa doamnei Raynaud şi apoi să-şi procure
un costum pentru deghizarea recomandată de Timoléon.
În câteva minute, cu preţiosul ajutor al cameristului său, domnul de
Morlux se travesti.
Ieşi pe jos din vilă şi se îndreptă spre staţia centrală de omnibuz.
Dar, după un moment se răzgândi şi mergând până la gară luă un
bilet pentru Batignolles.
Peste o oră domnul viconte Carol de Morlux intra într-un restaurant
al bulevardului exterior şi comanda o cină.
Pe la orele şase şi jumătate se sculă de la masă.
Pe la şapte se plimba în împrejurimile barierei Clichy, cu mâinile în
309
buzunare, fluierând o melodie veselă, ca un adevărat lucrător.

Peste câteva momente un om se apropie de el şi-l bătu pe umăr.
Era Timoléon.
— Eşti foarte bine deghizat, domnule viconte, îi zise el, şi nimeni nu
te-ar putea recunoaşte.
— Nici măcar Rocambole? întrebă vicontele surâzând.
— Peste două ore Rocambole va recunoaşte pe cineva, a cărui mutră
nu-i va face deloc plăcere.
— Să sperăm!
— Mă refer la şeful siguranţei.
— Dar eşti sigur că va veni?
— Azi dimineaţă mă cam îndoiam, dar acum sunt sigur.
Timoléon luă cu familiaritate braţul domnului de Morlux.
— Adevărat?
— Îţi voi spune eu ce s-a mai petrecut... Vino să ne luăm în primire
postul.
Capitolul LXIII
La intrarea străzii Drumul Damelor, în trecut calea Saint-Oven, e un

negustor de vinuri.
Strada aceasta e foarte tristă şi slab luminată, însă lumina
proiectată de felinarul de la prăvălia negustorului de vinuri permite să
se vadă până la o distanţă destul de mare de jur împrejur.
Timoléon îl conduse pe domnul Carol de Morlux la negustorul de
vinuri.
Acesta îl salută, înclinându-se cu cel mai mare respect, şi-i făcu
semn că putea să urce.
Timoléon şi domnul de Morlux se instalară în singurul pavilion liber
pe care-l poseda stabilimentul.
După ce stinseră lumina, domnul de Morlux se apropie de fereastră.
— Nimeni nu va putea trece pe aici, zise Timoléon, fără ca noi să
nu-l zărim.
— Dar, observă vicontele, strada aceasta mai are şi alt capăt.
— Acolo e postat unul din agenţii mei.
— Care îl cunoaşte pe Rocambole?
— Cum te cunosc eu pe dumneata.
— E bizar lucru, zise vicontele după o pauză, dar mi se pare că
dumneata te înşeli...
— Asupra cărui lucru?
310
— Asupra maiorului Avatar.

— Asupra lui Rocambole, vrei să spui.
— Nu. Maiorul şi Rocambole sunt persoane diferite.
Timoléon surâse.
— În curând ţi se va dovedi contrariul, zise el.
În clipa aceea un om trecu pe stradă.
Era un lucrător care cânta.
„Când trei găini la câmp pornesc
Pe una-n frunte o zăresc...”
Se opri şi lovi cu bastonul într-o grămadă de pietre.
Apoi îşi văzu de drum.
— E unul dintre agenţii mei, zise Timoléon.
— Care înseamnă?
— Că din cei trei oameni, n-a sosit decât unul singur.
Abia dispăruse lucrătorul şi se auziră din nou paşi. Erau nişte paşi
greoi, inegali, care trădau un om din popor.
— Trebuie să fie celălalt, zise Timoléon.
— Rocambole?
— Nu, celălalt ocnaş. Rocambole e singurul om care a fost la ocnă şi
nu-şi târăşte picioarele. Şi apoi un domn, care face parte ca şi
dumneata, din clubul Asperges, adăugă Timoléon cu energie, poartă
încălţăminte delicată, care nu face zgomot pe pavaj.
Paşii se apropiau şi peste puţin omul trecu.
— Priveşte, îi zise încetişor Timoléon. Acesta e unchiul lui August.
Jean măcelarul.
Era într-adevăr el.
— Pe Rocambole vreau să-l văd, murmură domnul de Morlux, care
cu toată nepăsarea sa, simţea o oarecare emoţie.
Câteva momente după aceea trecu un al treilea lucrător care
completă refrenul celui dintâi:
„Când trei găini la câmp pornesc
Pe una-n frunte o zăresc
Şi mai pe urmă o-ntâlnesc
Pe cea de-a doua...”
— Suntem înştiinţaţi de sosirea celui de-al doilea.
— Vreau să-l văd pe Rocambole, murmură din nou domnul de
Morlux, a cărui nerăbdare creştea.
Deodată Timoléon îi puse mâna pe umăr:
— Iată-l, zise el.
Domnul de Morlux privi cu atenţie şi zări un om îmbrăcat în
redingotă, cu caschetă pe cap, care-şi aprindea pipa cu cea mai mare
311
linişte.
Era întors cu spatele şi la început domnul Morlux nu putu să-i vadă
faţa.
— Acesta e? întrebă el.
În clipa aceea omul se întoarse şi lumina felinarului îi căzu drept în
faţă.
Domnul de Morlux îşi înăbuşi un strigăt.
Faţa omului acela era neagră.
— Ah! drace! zise Timoléon, ştrengarul acesta e înzestrat cu un
minunat talent de transformare. Desigur că nimeni n-ar putea
cunoaşte într-însul pe maiorul Avatar, dar te asigur că el este.
— Rocambole! murmură domnul de Morlux înlemnit.
— De ce te minunezi aşa?
— Dar, nenorocitule, zise vicontele, acesta este medicul mulatru.
— Ce medic, domnule viconte?
— Cel care-l îngrijeşte pe fratele meu, de două zile.
— Adevărat? murmură Timoléon, înfiorându-se fără voie.
— Foarte adevărat.
— Atunci, zise fostul agent de poliţie, roagă-te domnule viconte, ca
şeful siguranţei să nu întârzie prea mult căci dacă Rocambole ne
scapă, suntem pierduţi.
Mulatrul îşi continuă drumul şi se pierdu în întuneric.
Timoléon se repezi afară pentru a-l urmări.
Domnul de Morlux îl urmă.
Mulatrul mergea încet, cu paşi măsuraţi, ca un om care n-are nici o
grijă.
Noaptea era neagră, dar silueta sa se distingea destul de bine
pentru ca cei doi oameni să nu-l piardă din vedere.
Ajuns la casa lui Rigolo, lovi de trei ori în uşă şi apoi aşteptă câteva
momente.
— Desigur că au un semnal, zise Timoléon.
Uşa se deschise şi omul intră.
— Numai de-ar sosi mai repede poliţia! exclamă domnul de Morlux.
În clipa aceea o şuierătură stridentă se auzi.
— Ah! ah! exclamă Timoléon.
— E vreunul din agenţii dumitale?
— Nu, e poliţia. Şeful siguranţei nu e un om care să piardă timpul
în zadar.
— Eşti sigur că omul care a trecut e Rocambole? mai întrebă
domnul de Morlux.
— Domnule, răspunse Timoléon, eu sunt un om fără inimă, fără
312
conştiinţă şi aş fi în stare să fac totul pentru bani, dar, cu toate

acestea, am pe lumea asta o afecţiune sfântă...
— Dumneata? strigă vicontele.
— Am o fiică, continuă Timoléon, o fiică de şaisprezece ani,
frumoasă şi curată, pe care o iubesc cum îl iubesc îngerii pe
Dumnezeu. Ei bine!... îţi jur pe fericirea fiicei mele că maiorul Avatar,
mulatrul şi Rocambole sunt una şi aceeaşi persoană.
Se auzi o a doua şuierătură, venind din partea opusă. Apoi paşii
cadenţaţi al unei trupe.
— Iată, zise Timoléon, sosesc sergenţii de oraş.
Câteva clipe după aceea, trupa sergenţilor, cu şeful siguranţei în
frunte, intră în cercul luminos.
Doi agenţi îl ţineau de braţe pe peticarul Mierloi.
— Acum, zise Timoléon, dacă vrei să vezi arestarea cu proprii
dumitale ochi, vino după mine.
— Să mergem! zise domnul de Morlux, a cărui inimă bătea cu
putere.
Drumul Damelor era plin de sergenţi de oraş şi casa era înconjurată.
Timoléon şi domnul de Morlux se opriră la mică distanţă.
Timoléon murmură:
— Acum, ca să scape, ar trebui să aibă aripi.
— Şeful siguranţei îşi postase oamenii, dând tuturor ordine
serioase.
Timoléon auzi glasul şefului siguranţei, care zicea lui Mierloi.
— Eşti sigur că aici este?
— Da, domnule.
— Şi vei putea găsi portofelul?
— Desigur...
Atunci şeful siguranţei bătu în uşă. Dar nimeni nu-i răspunse.
— În numele legii, deschideţi! strigă cu voce tunătoare.
Nu se auzi nici un răspuns.
— Spargeţi uşa! ordonă.
Şi Timoléon, întorcându-se spre domnul de Morlux, îi zise cu
veselie:
— De astă dată, Rocambole e prins!
Capitolul LXIV
Să facem acum un mic pas înapoi.

Omul cu căţeluşul se reîntoarse la Montmartre pe înnoptate.
313
Cu cât se apropia, bătrânul ocnaş se simţea cuprins de o emoţie

inexplicabilă.
Se aştepta s-o găsească acasă pe soţia lui Rigolo, tristă, îndoliată.
Mare îi fu mirarea însă când găsi apartamentul gol.
Rigolo nu se întorsese.
Cu toate acestea era noapte şi Rigolo trebuia să fi aflat de moartea
copilului său.
Femeia îşi sfârşise pedeapsa şi bietul om nu-şi putea explica de ce
nu se întorseseră încă acasă.
Dar, deodată, uşa se deschise şi Rigolo intră ca o furtună.
Plângea şi râdea în acelaşi timp.
— Oh! dacă ai şti! exclamă el, cât de mare este bunătatea lui
Dumnezeu!
Omul cu căţeluşul crezu că bietul om înnebunise de durere, dar
Rigolo continuă:
— Sărmanul meu copilaş trăieşte! Copilul meu e salvat! Dumnezeu
a făcut o minune!
— Poate că medicii, zise bătrânul, care din cauza multor mizerii
îndurate, îşi cam pierduse credinţa.
— Nu, răspunse Rigolo, râzând printre lacrimi, medicii nu mai
puteau nimic. Îmi părăsiseră copilaşul în voia întâmplării. O
domnişoară deci i-a redat viaţa prin rugăciuni aprinse.
— Despre domnişoară vorbeşti? întrebă Omul cu căţeluşul.
— Despre o tânără fată persecutată, închisă pe nedrept la Saint-
Lazare.
— Cum se numeşte? întrebă el, tresărind.
— Domnişoara Antoinette.
— Antoinette!
— Da, zise Rigolo, o cunoşti?
— Ea este!
— Cum? întrebă Rigolo surprins.
— Da, reluă Omul cu căţeluşul; pentru ea va veni Stăpânul aici. Ţi-
am spus că e un om care poate orice. Ca dovadă că a oprit şi cuţitul
ghilotinei.
— Ei bine?
— Ei bine! Stăpânul a jurat s-o salveze pe domnişoara Antoinette.
Rigolo scoase un strigăt de bucurie.
— Pentru ea va veni stăpânul aici?
— Da.
— Şi voi putea să-l ajut şi eu în acţiunea aceasta de salvare?
— Cel puţin aşa crede stăpânul.
314
— Ah! zise Rigolo cu entuziasm, tot sângele meu este pentru aceea
care mi-a salvat copilul! Stăpânul să ordone şi-i voi asculta.
— Ştii dumneata pentru ce s-a gândit stăpânul să apeleze la
ajutorul dumitale? Pentru că Noël i-a spus povestea lui Pignolet.
La auzul numelui acesta Rigolo tresări:
— Ah! zise el, stăpânul ştie povestea aceasta?
— Da, el o ştie, dar eu nu.
— Ei bine, voi povesti, zise Rigolo. E o poveste veche, căci au trecut
vreo cinci ani de atunci.
Rigolo continuă.
— Pignolet era un camarad, un confrate, un sărman cioclu, ca şi
mine. Pignolet iubea prea mult băutura şi nu-i plăcea deloc să pună
bani de-o parte pentru zile negre. Nenorocitul acela trăia de mulţi ani
cu o negustoreasă de fructe din strada Batignolles, care era poreclită
Rigolette. Rigolette şi Pignolet se certau adeseori din pricina boierilor.
Într-o seară, în ziua în care avusesem înmormântarea unui ambasador,
Pignolet, care era gelos pe amanta sa, găsi nişte militari care chefuiau
pe contul negustoresei. Era cu chef şi făcu o scenă de gelozie. Militarii
nu se supărară şi plecară unul câte unul, dar, după plecarea lor,
beţivul puse mâna pe un cuţit şi îşi ucise amanta. Sângele îl dezmetici
îndată, închise prăvălia şi fugi. Toată noaptea alergă prin oraş ca un
nebun. A doua zi dimineaţă ajunse din întâmplare în piaţa Roquette.
Tocmai se ghilotina un om. Pignolet se înspăimântă şi fugi
murmurând: „Aşa voi fi sfârşi şi eu”. O luă razna spre bulevardele
exterioare şi ajunse aici, palid, zdrobit, plin încă de sânge. L-am
ascuns în cimitir.
— Într-un mormânt?
— Nu, într-un cavou. A stat trei luni acolo. Ieşea numai noaptea. Îi
duceam în fiecare zi mâncare. Poliţia l-a căutat în întreg Parisul. Peste
trei luni nenorocitul a fugit în America. S-a amestecat într-un grup de
alsacieni şi a trecut neobservat.
— Dar, întrerupse Omul cu căţeluşul, se pare că aveţi aici o pivniţă?
— Da.
— Pe aceasta vrea s-o vadă Stăpânul.
— O va vedea, fii liniştit.
Omul cu căţeluşul şi Rigolo fură întrerupţi de Jean măcelarul.
Jean fu şi el foarte uimit când îl văzu pe Rigolo singur.
Cioclul îşi povesti întâmplarea pentru a doua oară.
O oră trecu astfel. Se auzi din nou o bătaie în uşă.
Era Stăpânul, sau mai bine zis Rocambole. Dar Rocambole era
metamorfozat în aşa fel încât Omul cu căţeluşul nu-l recunoscu decât
315
după voce.
— Închide uşa, dragul meu, îi zise lui Rigolo. Închide-o şi pe cea de
jos, de la intrare.
— Da, domnule, zise Rigolo, puţin cam mirat.
Rocambole îşi consultă ceasul.
— Nu e încă ora opt, dar trebuie să ne grăbim.
În acelaşi timp îşi desfăcu redingota şi scoase două pistoale şi un
pumnal pe care le puse pe masă.
— Aşadar nu m-am înşelat? murmură Jean măcelarul. Sunt în
stradă nişte oameni care ne spionează?
Apoi, adresându-se Omului cu căţeluşul.
— Unde dormi dumneata şi Jean?
— În patul acela, răspunse Omul cu căţeluşul, arătând culcuşul din
odaia din fund.
Rocambole se duse drept spre pat şi răscolind paiele saltelei scoase
portofelul pe care îl pusese acolo peticarul Mierloi.
— Ce-i asta? întrebă Omul cu căţeluşul surprins.
— Portofelul acesta, răspunse Rocambole, era destinat să vă ducă
din nou la ocnă, dragii mei. Din fericire am ajuns la timp... E portofelul
domnului de Morlux, pe care Timoléon l-a furat noaptea trecută, cu
consimţământul său.
— Pentru ce? întrebă Jean înlemnit.
— Pentru a vă acuza pe voi de furtul acesta.
— Dar cum a ajuns portofelul aici?
— Prin mijlocirea unui peticar care locuieşte în această clădire.
— Ah! trebuie să fie mizerabilul de Mierloi!... zise Rigolo.
— Tocmai aşa. El ne-a vândut poliţiei.
Omul cu căţeluşul şi Jean măcelarul se îngălbeniră.
Rocambole însă băgă portofelul în buzunarul său, cu cea mai mare
linişte.
— Acum, zise el adresându-se lui Rigolo, vrei să-mi arăţi pivniţa?
— Da, Stăpâne.
Rocambole privi în jurul său şi nu zări nicăieri intrarea unei pivniţe.
Jean măcelarul se apropiase de fereastră dar îndată se dădu
îndărăt, înspăimântat.
— Stăpâne, stăpâne! zise el, iată poliţia!...
În momentul acela se auzi o bătaie în uşa de la intrare.
Rocambole luă pistoalele de pe masă.
316
Capitolul LXV
Să rezumăm în câteva cuvinte situaţia pe care am relatat-o în

capitolul precedent.
Ne amintim de cursa care-i fusese întinsă lui Rocambole şi celor doi
tovarăşi al săi.
În aceeaşi seară trebuia să fie arestaţi neapărat de către poliţie sau,
mai bine zis, de către însuşi şeful siguranţei.
Urma să se găsească în casa din strada Drumul Damelor portofelul
ascuns de către Mierloi. Prin urmare, afacerea era destul de ingenios
ticluită. La ora indicată Rocambole sosi transformat în mulatru.
— Închide uşile, ordonase el cioclului, care acum devenise omul
său, ca şi ceilalţi doi.
Ne amintim că puţin timp după aceea se auzise o bătaie la uşa de la
intrare.
Atunci Rocambole pusese mâna pe pistoale.
Omul cu căţeluşul şi Jean măcelarul crezură că va urma o rezistenţă
disperată.
Jean măcelarul scoase pumnalul pe care-l avea mereu la el.
Omul cu căţeluşul luă o masă şi o puse în uşă. Dar Rocambole îi zise
lui Rigolo:
— Ei bine!... Unde este pivniţa?
În clipa aceea se auzi o a doua lovitură în uşă.
— În numele legii, deschideţi.... răsună o voce puternică afară.
Rigolo era tot aşa de liniştit ca şi Rocambole.
— Până când vor deschide ei uşa, zise el, noi vom fi departe.
În acelaşi timp deschise uşile unui dulap de nuc, în care Marceline
îşi ţinea vasele de bucătărie. Dulapul acesta era foarte larg, iar în
înălţime atingea tavanul.
Părea că fusese făcut pentru un apartament mai înalt căci picioarele
îi fuseseră retezate.
Între fundul dulapului şi prima poliţă cu vase era un spaţiu de vreo
trei picioare înălţime, în care la nevoie un om s-ar fi putut foarte bine
ascunde.
— Faceţi ca mine, zise Rigolo, să nu ne pierdem timpul.
Puse piciorul pe poliţă şi deodată ca prin minune dispăru.
Fundul dulapului era basculat şi se lăsa în jos.
— Acum e rândul dumitale, Stăpâne zise Omul cu căţeluşul.
— Nu, răspunse Rocambole, e rândul dumitale. Căpitanul părăseşte
ultimul vasul.
El se supuse şi dispăru la rândul său în necunoscut
317
— Acum e rândul tău, Jean, zise Rocambole.

Jean se supuse. O clipă Rocambole rămase singur. Uşa de la intrare
fusese deschisă şi sergenţii năvăleau în coridor.
Rocambole nu se grăbi deloc. Luă masa pe care o pusese celălalt în
dreptul uşii şi o aşeză la locul ei. Apoi, la rândul său, dispăru. În
acelaşi timp, uşa sărea din ţâţâni.
Rocambole căzu de la o înălţime mare, pe un pământ umed, într-un
întuneric complet.
— Salvat! şopti atunci cineva la urechea sa. Are cineva chibrituri?
Era vocea lui Rigolo.
— Am o lumânare şi chibrituri, răspunse Rocambole, puţin ameţit
de căzătură.
Erau într-o pivniţă, o adevărată pivniţă pariziană, cu bolta neagră şi
solul umed. De jur-împrejur erau înşirate vase mari.
Rocambole ridică ochii în sus şi nu văzu nici o deschidere în boltă.
Rigolo surâse.
— Priveşte placa aceea mare de sus, zise el.
— Ei bine?
— Placa aceea e de lemn şi e mobilă ca şi fundul dulapului meu.
— Ştii că e foarte ingenios procesul ăsta, zise Rocambole. Tu l-ai
conceput?
— Eu şi camarazii mei, pe când voiam să-l scăpăm pe Pignolet de
ghilotină. Era printre noi un tâmplar care lucrase la teatrul Saint-
Martin. El a făcut toate acestea, în două nopţi. Pignolet putea astfel să
vină în timpul nopţii şi să stea de vorbă cu noi. Îl urcam cu o frânghie.
— Aşadar, zise Rocambole, pivniţa aceasta comunică cu exteriorul...
Noël a spus adevărul?
— Da, domnule.
— Prin poarta aceasta?
Şi Rocambole arătă cu mâna poarta pivniţei.
— Nu, zise Rigolo, deschiderea aceea dă în coridor şi desigur că în
cele din urmă poliţiştii o vor descoperi.
— Atunci, pe unde vom ieşi?
— Ah! drace, drumul nu e tocmai comod, dar cred că nu prea aveam
mare lucru de pierdut. Aţi văzut prima parte a trucului, iat-o şi pe a
doua.
În lungul şir de poloboace era unul mai voluminos decât celelalte.
Rigolo îi aplică o puternică lovitură de picior şi fundul vasului se
dădu într-o parte întocmai ca o uşă.
În acelaşi timp un curent de aer rece biciui faţa lui Rocambole.
— Intră, zise Rigolo.
318
De astă dată Rocambole trecu cel dintâi şi putu să vadă că nu era

într-un poloboc ci într-un coridor subteran, asemănător cu vizuina
unei vulpi.
— Mergeţi drept înainte, zise Rigolo, eu rămân la urmă, pentru a
închide intrarea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În timpul acesta uşile fuseseră sparte. Un moment poliţiştii statură
la îndoială. Un sergent bătrân luă cuvântul:
— Luaţi seama, zise el, bandiţii vor face uz de pistoale şi pumnale.
Dar şeful siguranţei nu voi să ţină seama de acest sfat.
— Cei care se tem, zise el, pot să se retragă. Vor fi înlocuiţi.
Şi el însuşi puse umărul şi împinse uşa, în chiar clipa în care
fundul dublu al dulapului se închidea în urma lui Rocambole.
Apartamentul era gol.
Doi sergenţi de oraş aprinseră nişte torţe şi păşiră în urma şefului
lor.
— Am fost traşi pe sfoară! zise acesta din urmă; nu e nimeni aici.
Căutară, ciocăniră cu atenţie pretutindeni, dar nu găsiră nimic.
Casa avea mai multe etaje şi toate erau locuite.
Dar în ziua aceea, era într-o luni şi toată lumea plecase la lucru.
Două femei fură găsite într-o cameră din catul de sus.
Erau nişte femei uşoare care, luate din scurt, mărturisiră că de vreo
şase luni se ascundeau de poliţie şi de aceea nu îndrăzniseră să
deschidă uşa.
Sus de tot, fu găsit tata „La foie”, beat mort, trântit pe o grămadă de
paie care-i servea de culcuş.
Cu toate acestea, pentru că era o imposibilitate materială ca trei
oameni să dispară aşa dintr-o dată, şeful siguranţei se gândi la pivniţe.
Aşadar pivniţele fură vizitate cu de-amănuntul, dar fără nici un
rezultat. Nimeni nu putea să bănuiască secretul polobocului.
Mulţumită învălmăşelii care se produse, domnul de Morlux şi
Timoléon putură pătrunde şi ei în casă, amestecându-se printre agenţii
de oraş.
Timoléon era palid, sudori reci îi curgeau pe frunte.
Mierloi nu mai înţelegea nimic din ce se petrecea.
Timoléon îi făcu un semn şi Mierloi exclamă:
— Cu toate acestea, eu ştiu unde au ascuns banii! Şeful siguranţei
dădu un ordin şi sergenţii scotociră salteaua de paie.
— Au luat portofelul, murmură Mierloi.
— Ce înseamnă toate acestea? murmură domnul de Morlux.
319
Timoléon îl târî afară din casă, fără ca şeful siguranţei să-i fi

observat.
— Asta înseamnă, zise banditul, că suntem pierduţi şi că eu nu voi
lâncezi multă vreme la Paris... Păzeşte-te de Rocambole!
Şi Timoléon plecă în fugă, urmat de domnul de Morlux.
Capitolul LXVI
Timoléon fusese cuprins de groază.

Alerga ca un nebun, ca şi cum însuşi Rocambole ar fi fost în urma
sa.
Cu toate acestea în cele din urmă, domnul de Morlux îl ajunse şi
punându-i mâna pe umăr îi zise:
— Ce ai? Ai înnebunit?
— Nu, zise Timoléon, dar mi-e teamă.
Şi, zărind o trăsură care staţiona pe bulevard, se urcă în ea, zicând
domnului de Morlux:
— Vino!... Vino!...
— Unde mergem domnule? întrebă birjarul.
— În strada Saint-Germain-l’Auxerois, răspunse Timoléon şi la
galop... suntem grăbiţi.
Pe când cai porneau în galop, Timoléon adăugă:
— Rocambole nu greşeşte niciodată lovitura...
— Dar poate că va fi găsit! zise domnul de Morlux, care începea să
fie şi el cuprins de nelinişte.
— Nu, şi îţi voi spune îndată de ce. L-ai văzut şi dumneata intrând
în casă, ca şi mine!
— Da...
— Ca şi mine, eşti sigur că nu l-ai văzut ieşind?
— Desigur.
— Ei bine! ascultă-mă. Rocambole este un om care trebuie surprins,
nu prins. Trebuia găsit adormit, într-un moment când nu se aştepta.
Acum însă, nu-l vom mai putea prinde.
După o pauză Timoléon continuă:
— Mi-ai spus că mulatrul este medicul fratelui dumitale?
— Da.
— Aţi vorbit ceva în faţa lui?
— Am vorbit... dar cu jumătăţi de fraze.
— Pentru Rocambole nu există jumătăţi de fraze. El ghiceşte totul.
Dumneata singur te-ai trădat, fără voie...
320
— Dar unde ne ducem?

— Acasă la mine, unde va fi şi el peste o oră.
— Şi cine-ţi spune că nu va fi prins? întrebă domnul de Morlux,
care începea să fie cam plictisit de laşitatea lui Timoléon. Casa era
înconjurată din toate părţile...
— Zidurile trebuie să aibă vreo deschidere.
— Puţin probabil.
— Trebuie să fie vreo subterană care să comunice cu exteriorul,
undeva departe, la carierele de la Montmartre, de pildă.
— Fabulezi, dragul meu!
— Rocambole nu va fi prins, repetă Timoléon cu convingere.
— Dar ce vom face noi acum? întrebă domnul de Morlux.
— Mă duc să-mi caut cărţile, hârtiile, banii.
— Pentru ce?
— Pentru a le scăpa din mâinile lui Rocambole.
— Crezi că va veni la dumneata?
— Sunt sigur. Şi cum n-am poftă să primesc o lovitură de pumnal
care să mă trimită pe cealaltă lume... trebuie să dispar.
— Omul acesta e nebun! murmură vicontele.
— Nebun de spaimă, e posibil, zise Timoléon, dar te rog să crezi că
am motive temeinice. Dumneata mi-ai făgăduit o sută de mii de franci,
dar dacă ai putea să mă asiguri că nu voi muri de cuţitul lui
Rocambole, aş renunţa bucuros la aceşti bani.
În momentul acesta trăsura ajunse în strada Vivienne. Timoléon
dădu ordin să oprească...
— Aşteaptă-mă un moment aici, zise vicontelui.
— Unde te duci?
— Îţi voi spune mai târziu... Aşteaptă-mă un sfert de oră.
Şi Timoléon se repezi în stradă, după ce mai întâi aruncă o privire
cercetătoare de jur împrejur.
Dar în loc să intre în pasajul Panoramas, cum s-ar fi putut crede,
urcă treptele de la „Café-Europa”, vastul local de alături.
Era acolo o scară de marmură, cu coloane, ca şi cum ar fi intrarea
unui palat.
La parter e cafeneaua.
La catul al doilea sunt mai multe apartamente luxoase închiriate
unor persoane bogate.
Scara urcă sus de tot, unde se bifurcă în două coridoare.
Sunt acolo două săli nesfârşite, nişte adevărate labirinturi, care fac
înconjurul pasajului şi leagă strada Vivienne cu galeria Montmartre.
Timoléon se pierdu în labirintul acesta şi ajunse în galeria
321
Montmartre.
În faţa hotelului Delessert e o casă înaltă, în aparenţă destul de
modestă. Un brutar şi o modistă la catul de jos, diferite prăvălii de
mărunţişuri la celelalte etaje.
Timoléon, după ce urmase bizarul drum pe care l-am descris, urcă
scările privind cu atenţie în toate părţile, pentru a vedea dacă nu
cumva era urmărit.
Urcă până la etajul al cincilea, scoase o cheie din buzunar şi intră
într-un mic apartament compus din două încăperi.
În cea dintâi era o masă, un divan acoperit cu damasc roşu, câteva
scaune ordinare şi tablouri fără nici o valoare, atârnate pe perete.
Pe cămin era o pendulă, într-un colţ, pe o măsuţă, două vase cu
flori şi două sfeşnice.
În cealaltă odaie era un pat mic de fier cu draperii albastre, o
toaletă, o canapea şi un fotoliu.
Mobilierul acesta era greu de acceptat pentru un om de bun gust,
dar o lucrătoare oarecare sau vreo domnişoară din magazinele
cartierului ar fi rămas mute de admiraţie.
Toate acestea însă dispăreau îndată ce te aflai în faţa stăpânei casei.
Era o fată tânără, blondă, palidă, cu ochi albaştri, cu mâini diafane.
Era aşa de frumoasă, încât lesne ai fi putut-o lua drept una din acele
madone pe care cu atâta artă şi sentiment le-a pictat divinul Rafael.
Tânăra fată se afla în prima încăpere. Stătea la masă în faţa unei
femei în vârstă şi amândouă confecţionau flori artificiale.
Văzându-l pe Timoléon, se sculă cu vioiciune, alergă spre el şi,
aruncându-şi braţele în jurul gâtului acestuia, exclamă:
— Ah!... tată!...
Timoléon îşi reprimase spaima, un surâs de dragoste, rătăcea pe
buzele sale.
Dragostea de părinte îl transfigurase.
— Dragul meu tată, îi zise tânăra fată acoperindu-l cu sărutări, de
ce n-ai venit nici ieri, nici azi dimineaţă?
— Am avut afaceri grave, copila mea...
— Adevărat? întrebă ea.
— Dar, din fericire, afacerile acestea sunt acum rezolvate.
Se, aşeză şi, luându-şi copila în braţe, continuă:
— Micul meu înger, nu-i aşa că ţi-am făgăduit într-o zi să te duc în
Normandia, la familia mamei tale?
— Da, tată.
— Ei bine! zise Timoléon, plecăm.
— Când?
322
— Astă-seară, la miezul nopţii. Alerg chiar acum la birou să strâng

câteva geamantane. La unsprezece voi fi aici cu o trăsură. Doamna
Armand te va ajuta să-ţi faci bagajul. Ia-ţi toate rochiile cele frumoase,
vreau să fii cea mai elegantă fată din tot ţinutul. De altfel, adăugă el
îmbrăţişând-o, lucrul acesta nu-ţi va fi deloc greu.
— Dar, tată... ieri nu mi-ai spus nimic despre toate acestea...
— Îţi spun astăzi... Haide, ne-am înţeles? Grăbeşte-te! La
unsprezece voi fi aici... Trenul pleacă fix la miezul nopţii.
Timoléon îşi îmbrăţişă copila şi nu voi să-i mai dea nici o explicaţie.
Plecă pe unde venise, luând aceleaşi precauţii minuţioase.
Domnul de Morlux îl aştepta.
— Domnule, îi zise Timoléon urcându-se în trăsură, peste două ore
voi fi plecat din Paris.
— Cum?... Mă părăseşti?
— Da, dar, reluă Timoléon, dacă vrei să-mi dai cincisprezece mii de
franci, Antoinette va muri mâine seară.
Domnul de Morlux se înfioră.
— Şi, adăugă Timoléon cu cea mai mare răceală, nu-mi vei plăti
decât după ce se va constata decesul.
Capitolul LXVII
Propunerea lui Timoléon fusese făcută fără nici o pregătire

prealabilă.
Domnul de Morlux fu aşa de uimit, încât păstră un moment de
tăcere.
Dar Timoléon reluă:
— Ceea ce îţi propun eu, e de primit sau e de refuzat. Dacă un
asasinat nu-ţi convine, să nu mai vorbim... Dumneata eşti un om de
spirit şi de o inteligenţă superioară, vei putea face faţă furtunii şi
singur. Eu nu mă pot măsura cu Rocambole.
— Cum! exclamă din nou domnul de Morlux, mă părăseşti?...
— La miezul nopţii voi pleca din Paris. La ora şase dimineaţa voi fi
la Havre şi o oră după aceea mă voi îmbarca.
— Şi unde te vei duce?
— În Anglia, dacă primeşti propunerea mea, de-a dreptul în
America, dacă o respingi.
— Dar, zise domnul de Morlux, de vreme ce spui că pleci la miezul
nopţii, nu prea văd cum...
— Aşteaptă puţin.. Antoinette e la Saint-Lazare?
323
— Desigur.
— Dumneata ştii că nu e singură, o femeie care-mi este cu totul
devotată, Madeleine Chivotte, a fost arestată, împreună cu ea.
— Foarte bine. Şi ce poate face femeia aceasta?
— E destul de abilă ca să pună un praf dintr-o otravă în mâncarea
Antoinettei. Otrava i-o voi trimite eu...
— Când?
— Mâine.
— Dar devreme ce pleci astă-seară?
— Înainte de a pleca, voi da otrava unui om, care mâine, joi, o va
întâlni pe Chivotte. Sau mai bine nu, mai zise Timoléon, nu eu i-o voi
da.
— Dar cine atunci?
— Dumneata.
Domnul de Morlux, era cu fruntea inundată de sudoare şi-l învăluia
pe Timoléon într-o privire sumbră. Trăsura se oprise în strada Saint-
Germain-l’Auxerois.
— Domnule, zise Timoléon, îţi las un sfert de oră de gândire, cât urc
până în apartamentul meu. Dacă propunerea mea îţi convine, te voi
regăsi în această trăsură. Dacă nu, voi presupune că nu mai al nevoie
de serviciile mele şi vom păstra amândoi cu sfinţenie secretele pe care
le ştim.
— Fie, zise domnul de Morlux.
Timoléon coborî din trăsură, străbătu piaţa, intră în strada Pretres
şi urcă repede în apartamentul său.
A deschide faimoasa casetă care-i împodobea biroul, a lua un
portofel în care era întreaga sa avere, a strânge în grabă hârtiile care l-
ar fi putut compromite, a aduna într-un geamantan ceva lenjerie, fu
pentru el o treabă de câteva minute. Peste un sfert de oră coborî.
Trăsura se afla tot în piaţa Saint-Germain-l’Auxerois.
Şi domnul de Morlux era şi el acolo.
— Aşadar, zise Timoléon, te-ai gândit?
— Da, răspunse domnul de Morlux cu un aer sumbru.
Un surâs flutură pe buzele lui Timoléon.
— Ştiam eu, murmură el.
Apoi adăugă cu ironie:
— Mai multe milioane în schimbul a cincisprezece mii de franci...
cine n-ar da? Căci după moartea domnişoarei Antoinette...
— Lasă asta, zise domnul de Morlux cu bruscheţe.
— Oh! un moment, zise Timoléon. Birjar! Strada Notre-Dame-des-
Victoires, în colţ, lângă biserică.
324
Trăsura porni din nou.

— Acum să vorbim, zise Timoléon. După ce îţi voi da otrava şi
mijlocul de a o întrebuinţa, voi avea cei cincisprezece mii de franci?
— Te îndoieşti de cuvântul meu?
— Ascultă-mă bine. Pentru ca să fiu sigur că îmi vei da banii
făgăduiţi, trebuie să am ceva la mână.
— Al vreun carnet la dumneata?
— Şi un creion?... Rupe o foaie din carnet şi scrie ce-ţi voi dicta eu.
Domnul de Morlux ascultă.
Lanternele trăsurii proiectau în interior o lumină destul de
puternică.
Timoléon dictă:
„Scumpul meu domn Timoléon,

Poţi să mergi înainte. Cu orice preţ, Antoinette Miller, nepoata mea,
trebuie să dispară... La nevoie poţi întrebuinţa chiar pumnalul şi otrava.”
Domnul de Morlux stătea la îndoială.

— Domnule, zise Timoléon, timpul trece repede şi Rocambole e pe
urmele noastre. Mi se pare că ţi-am mai spus-o. La miezul nopţii plec şi
n-aş vrea să pierd trenul.
— Dar, observă domnul de Morlux, apari şi dumneata complice în
hârtia aceasta?
— Sigur că da.
— Şi, prin urmare, nu te vei putea servi de ea împotriva mea.
— Aici te înşeli. Eu plec în Anglia. Un om de care sunt cu totul sigur
îţi va prezenta scrisoarea aceasta, iar dumneata îi vei număra cei
cincisprezece mii de franci. Dacă vei refuza, omul acela se va retrage şi
într-o zi va pune scrisoarea în cutia parchetului. În ziua aceea eu mă
voi fi îmbarcat pentru America, iar dumneata vei da explicaţiile
necesare procurorului imperial.
Domnul de Morlux nu mai discută.
Scrise ceea ce îi dictase Timoléon, semnă scrisoarea şi i-o întinse.
— Eram sigur că vei primi şi de aceea am pregătit scrisoarea şi
otrava de mai înainte.
Şi scoase din buzunar o hârtie mototolită, ca aceea pe care
frumoasa Marton o trimisese din partea Antoinettei, cu două zile mai
înainte.
— Otrava, instrucţiunile, totul este în hârtia aceasta, zise el.
325
— Dar în ce mod va ajunge în închisoare?

— Scrie adresa pe care ţi-o spun. Mâine dimineaţă, înainte de opt,
te vei duce în strada Saint-Apoline nr. 7. Acolo vei întreba de un
oarecare Lolo.
— Bine.
— Să-i dai acestea şi să-i zici: „Din partea lui Timoléon, pentru
Madeleine Chivotte”.
— Şi va fi destul atât?
— Vei vedea. Eu n-am obiceiul să vorbesc prostii.
Trăsura se oprise în punctul indicat. Timoléon cobora.
— Adio, domnule viconte, zise el, şi dacă va vrea Domnul, la
revedere... Întoarce-te acasă şi culcă-te liniştit. Să nu-ţi fie teamă de
Rocambole.
Şi se depărtă repede, cu pachetul sub braţ.
În loc să meargă înainte pe strada Notre-Dame-des-Victoires, o luă
prin pasajul Bursei şi urcă din nou treptele de la „Café-Europa”,
îndreptându-se spre galeria Montmartre, pe acelaşi drum bizar pe care
l-am descris mai sus.
O trăsură goală trecea pe acolo. Timoléon îi făcu semn să oprească
în faţa brutăriei. Apoi se afundă în aleea întunecată.
— Mititica îşi închipuie că mergem în Normandia, îşi zise el urcând
scările. Dar când vom fi la Havre, nu va avea ce face şi va trebui să se
îmbarce. N-am poftă să cad sub pumnalul lui Rocambole.
La catul al patrulea se opri. Inima îi bătea cu putere fără să ştie de
ce.
Şi, cu toate acestea, zări o dungă de lumină prin crăpătura uşii,
probă evidentă că Ana, fiica sa, aştepta.
Dar nici un zgomot nu se auzea înăuntru.
— Să fi plecat înainte oare? îşi zise Timoléon.
Bătu la uşă, dar nu primi nici un răspuns. Cheia era în uşă.
Timoléon intră. Prima cameră era goală. O lampă lumina discret. Lângă
lampă era o sticlă goală, două pahare, dintre care unul era plin.
— Ana! strigă Timoléon cu nelinişte.
Şi, cum nu primi nici un răspuns, intră în cealaltă cameră.
O altă lampă ardea pe cămin şi Timoléon, uimit, putu să-şi vadă
copila în pat, dormind.
— Ana! repetă el.
Tânăra fată nu răspunse.
— Ana! Ana!...
Dar, deodată, draperiile patului se dădură la o parte şi un om apăru
în faţa lui Timoléon, ţinând câte un pistol în fiecare mână.
326
— Taci! zise omul, dacă scoţi un singur strigăt, fiica ta e moartă!

Timoléon se dădu îndărăt, fără suflare, fără voce. Omul acela era
Rocambole.
Capitolul LXVIII
Trecu un minut lung cât un secol pentru Timoléon, un secol de

tortură şi de agonie.
Înspăimântat, fascinat mai mult de privirea lui Rocambole decât de
pistoalele pe care le avea în mână, Timoléon, care nu mai avea putere
să strige şi al cărui sânge părea că îngheţase subit, căzu în genunchi.
— Linişteşte-te, îi zise Rocambole, fiica ta nu e moartă. Dar
doarme... şi va dormi mai multe ore în şir...
Timoléon îşi plimbă privirea rătăcită asupra copilei, păstrând mereu
aceeaşi atitudine rugătoare.
— Nu e cu putinţă să n-ai nici o armă la tine, reluă Rocambole.
Ca şi cum ar fi vrut să-l îmblânzească pe omul acela care dispunea
de viaţa fiicei sale, Timoléon îşi desfăcu redingota, scoase un pumnal
care-l avea la cingătoare şi-l aruncă într-un colţ.
— Altă armă nu mai ai? întrebă Rocambole cu răceală.
— Nici una!
Rocambole veni să se aşeze pe un scaun, la căpătâiul tinerei fete
adormite.
— Acum să stăm puţin de vorbă, zise el. Ai vrut să mă dai pe mâna
poliţiei. De ce?
Timoléon era atât de înspăimântat, încât amuţise.
— Văd că eşti emoţionat, îi zise Rocambole, şi voi fi silit să vorbesc
eu, aşteptând să-ţi vii puţin în fire... Află, dragul meu, că atunci când
m-am îndreptat spre Drumul Damelor, ştiam că poliţia e pe urmele mele
şi că toate măsurile erau luate. Erai la un negustor de vinuri din colţ
când am trecut eu, împreună cu domnul viconte Carol de Morlux, nu-i
aşa?
Timoléon făcu un semn afirmativ din cap.
— Pe când voi mă căutaţi acolo eu veneam încoace, nesupărat pe
nimeni şi îţi voi spune ce s-a întâmplat. Bona dumitale era cumpărată
de mine. Din întâmplare, în seara aceasta i s-a făcut sete doamnei
Armand şi a coborât să cumpere nişte vin. Fiicei dumitale nu-i era sete,
dar a băut şi ea, pentru a face plăcere doamnei Armand. După zece
minute dormea cum o vezi dormind şi acum. Ghiceşti, nu-i aşa? Nu m-
aş mai numi Rocambole dacă aş fi uitat reţeta care are minunatul dar
327
de a arunca pe oricine într-un somn adânc, din care nici zeci de tunuri
nu l-ar putea deştepta. Fiica ta va dormi dusă cinci sau şase ore. Nici
nu am nevoie de mai mult timp.
Timoléon, dominat de dragostea sa de părinte, făcu o violentă
sforţare şi strigă:
— Dar fiica mea nu ţi-a făcut nici un rău!... Răzbună-te pe mine, e
dreptul dumitale... dar nu asupra ei.
Un surâs sinistru flutură pe buzele lui Rocambole.
— Tu nu mă cunoşti, zise el. Acum zece ani m-aş fi mulţumit să te
aştept jos, lângă scară, în întunericul coridorului şi să-ţi împlânt
pumnalul în inimă. O crimă mai mult, o crimă mai puţin... ce-mi păsa?
Astăzi am jurat că nu mai vărs sânge decât în caz de extremă
necesitate, de aceea mă servesc de fiica ta pentru a te lovi.
Timoléon se înfioră din nou.
— Ai îmbrăţişat o cauză rea, dragul meu Timoléon, reluă Rocambole
cu o ironie batjocoritoare. Eşti în serviciul domnilor de Morlux...
— Ah!... ştii asta? exclamă Timoléon înspăimântat.
— Contra unei nenorocite fete, pe care aţi închis-o la Saint-Lazare şi
care se numeşte Antoinette.
— Aşadar ştii totul?
Rocambole ridică din umeri.
— Nu e rău ce-ai imaginat tu, zise el cu un ton protector, dar nu e
suficient şi nu eşti în stare să te măsori cu mine!...
Timoléon îşi plecă privirea.
— Dar ce vrei să faci cu mine? întrebă după o pauză.
Rocambole, care avea mereu pistoalele în mână, se apropie de
fereastră, o deschise şi începu să fluiere.
— Ai băgat de seamă, zise el închizând fereastra, că fluier întocmai
ca tine?
Timoléon era înlemnit.
— Înţelegi, reluă Rocambole, că dacă domnul Carol de Morlux şi
fratele său au motive pentru a o lăsa pe Antoinette la Saint-Lazare, eu
am motive şi mai temeinice de a o scoate de acolo. Ai căzut în cursă,
dragul meu, cu atât mai rău pentru tine. Trebuie să te curăţ din calea
mea.
Pe când Rocambole pronunţa cuvintele acestea, nişte paşi răsunară
pe trepte şi Timoléon începu să tremure din tot corpul.
— Nu prea ai ales bine când ai închiriat casa aceasta pentru fiica ta,
continuă Rocambole. Eşti tot aşa de sigur aici, ca şi în stradă. La
unsprezece portarul se culcă şi coridorul rămâne în întuneric. Dar
328
poarta rămâne deschisă din pricina brutarului. Oricine poate urca şi

coborî, nederanjat.
Cineva bătu la uşă...
— Du-te şi deschide, zise Rocambole.
Timoléon vedea mereu pistoalele lui Rocambole îndreptate asupra
fiicei sale şi în asemenea condiţii, dacă Rocambole i-ar fi ordonat să se
arunce pe fereastră s-ar fi aruncat fără să stea pe gânduri.
Se duse deci şi deschise uşa şi se trezi faţă în faţă cu Jean
măcelarul şi cu Omul cu căţeluşul. Aceştia îl împinseră îndărăt şi pe
când unul din ei închidea uşa, Rocambole zise râzând:
— Nu în strada Drumul Damelor trebuia să aduci poliţia, ci aici. Ce
frumoasă lovitură ai fi realizat.
Apoi, adresându-se Omului cu căţeluşul:
— Trăsura e tot jos?
— Da, Stăpâne...
— Atunci să ne grăbim.
— Ce vreţi să faceţi cu mine? întrebă Timoléon.
— Cu tine, nimic, dar cu fiica ta...
— Fiica mea! exclamă el.
Şi regăsindu-şi puţină energie, vru să se interpună între pat şi
Rocambole.
Dar acesta întinse revolverul spre pieptul fetei.
— Unde vrei să lovesc, zise el, în cap sau în inimă?
Timoléon căzu în genunchi.
— Iertare! gemu el.
— Atunci, ascultă-mă...
— Fiica mea! fiica mea! repetă Timoléon înnebunit.
— Fiica ta va fi zălogul meu, reluă Rocambole. Mă cunoşti bine, m-
ai cunoscut odinioară pe când făceai şi tu parte din banda Valeţilor de
Cupă, ştii bine că am obiceiul să mă ţin de cuvânt. Viaţa fiicei tale
depinde de viaţa Antoinettei. Îţi jur că, atât timp cât va trăi Antoinette,
va trăi şi fiica ta.
Timoléon, nebun de durere, exclamă:
— Dar atunci, ce caută oamenii aceştia aici?
Şi Rocambole făcu un semn.
Jean măcelarul se apropie de pat şi acoperi bine corpul fetei cu o
cuvertură.
Apoi, pe când Timoléon se înfiora până în măduva oaselor, o ridică
pe umeri.
— Îmi răpiţi fata! urlă nenorocitul tată. Ah!... ucideţi-mă mai bine!...
329
— Nu, zise Rocambole, n-am nevoie de moartea ta, din contră,

trebuie să trăieşti.
— Ah!... îmi răpiţi fiica...
— În ziua în tare Antoinette va ieşi de la Saint-Lazare şi se va
căsători cu domnul Agénor de Morlux, fiica îţi va fi înapoiată, înţelegi?
— Dar, până atunci... ce vei face cu ea?
— Îţi dau cuvântul meu că voi veghea asupra ei ca şi cum ar fi
propria mea fiică.
Timoléon era mereu în genunchi, frângându-şi mâinile de disperare.
— Haide!... plecaţi, zise Rocambole celor doi ocnaşi.
— Dumneata nu te duci cu ei? întrebă nenorocitul tată, care se
încredea mai mult în Rocambole decât în cei doi tovarăşi ai săi.
— Nu, dar răspund de oamenii aceştia, ca de mine însumi.
Cei doi ocnaşi ieşiră, ducând-o cu ei pe tânăra fată adormită.
Atâta timp cât zgomotul paşilor se auziră în coridor, Timoléon îşi
reţinu respiraţia. Apoi, când nu se mai auzi nimic, scoase un strigăt
teribil şi căzu cu faţa la pământ. Dar uimirea, înlemnirea, prostraţia
aceasta, fu de scurtă durată. Deodată îşi aduse aminte...
Îşi aduse aminte de pactul teribil pe care-l încheiase cu domnul de
Morlux, de otrava pe care i-o dăduse şi ridicându-se exclamă:
— Dumnezeule, numai de n-am ajunge prea târziu!
— Ce vrei să spui? întrebă Rocambole.
— Vreau să spun, reluă Timoléon tremurând, că din moment ce
viaţa fiicei mele e pusă zălog pentru viaţa Antoinettei, nu vreau ca ea
să moară!
La rândul său Rocambole simţi un fior de gheaţă prin trup.
Capitolul LXIX
Domnul Carol de Morlux era un om hotărât, energic. La început

fusese şi el cuprins de teama lui Timoléon; dar după ce acesta îl părăsi,
îşi regăsi liniştea sa obişnuită.
— Ce-mi pasă mie de Rocambole, la urma urmei? îşi zise el. Când
Antoinette va fi moartă, nimeni nu va mai putea s-o reînvie.
Domnul de Morlux îşi făcu atunci o socoteală foarte simplă şi de o
logică riguroasă.
Era deghizat într-un costum de lucrător şi metamorfoza era atât de
perfectă, încât ar fi fost aproape cu neputinţă să recunoască cineva
într-însul pe bogatul gentilom din strada Pépinière.
Timoléon se înşelase deci când crezuse că domnul de Morlux îi va
330
asculta sfatul şi se va duce acasă să se culce.

El îşi făcu îndată socoteala că dacă acel Lolo era acasă la opt
dimineaţa, cu atât mai mult trebuia să fie în timpul nopţii.
Şi cum Timoléon dăduse adresa în strada Pépinière, domnul de
Morlux scoase capul şi strigă birjarului:
— Strada Apoline nr. 7.
Trăsura se îndreptă spre adresa indicată şi după zece minute se opri
în faţa casei cu nr. 7.
Nu era încă miezul nopţii.
Domnul de Morlux lovi cu putere în poartă.
Portarul îşi scoase afară capul său chel.
— Pe cine căutaţi? întrebă el.
— Pe domnul Lolo, răspunse domnul de Morlux.
— Ei bine! răspunse portarul, se vede că nu cunoşti obiceiurile sale.
Domnul Lolo nu se întoarce acasă niciodată mai înainte de orele două.
Dacă vrei să-l găseşti însă, du-te la negustorul de vinuri din colţul
străzii Saint-Martin. Îl vei afla acolo, fără îndoială.
Domnul de Morlux mulţumi, făcu semn birjarului să-l urmeze la pas
şi se îndreptă spre prăvălia indicată.
Negustorul tocmai trăgea obloanele şi prăvălia părea pustie, dar un
hohot de râs, care venea dinăuntru, arăta lămurit că mai era lume
acolo.
— Lolo e aici? întrebă domnul de Morlux.
— Da, e sus... urcă-te! îi răspunse negustorul.
Domnul de Morlux urcă scările în fugă şi se opri în pragul unei săli
mici, unde vreo şase oameni cu figuri suspecte jucau cărţi şi beau.
Toţi aruncară priviri bănuitoare asupra domnului de Morlux.
Dar acesta îi asigură de bune intenţii cu întrebarea:
— Care dintre voi e Lolo?
Un tânăr blond, înalt, se ridică îndată.
— Eu sunt.
— Aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte, zise domnul de Morlux, cu
vocea şi aerul unui om din popor.
— Poţi vorbi în faţa camarazilor, răspunse Lolo.
— Nu, e din partea lui Timoléon.
Numele acesta produse impresie asupra întregii asistenţe şi Lolo se
conformă.
— Scuzaţi-mă, camarazi, zise el.
Şi ieşi, dând braţul domnului de Morlux.
— Să mergem să vorbim afară, îi zise el.
Domnul de Morlux îl urmă.
331
Strada era aproape pustie, din când în când se arăta câte un

trecător.
Lolo văzu trăsura.
— A ta e trăsura? întrebă el.
— Da.
— Aşadar, „patronul” e grăbit?
— Foarte grăbit. Are să-ţi dea scrisoare pentru Madeleine.
— Madeleine Chivotte?
— Chiar dânsa, zise domnul de Morlux.
Lolo îşi înăbuşi o înjurătură şi cu un gest nervos aruncă pe trotuar
capătul de ţigară pe care îl avea în gură.
— Nu ştiu ce face patronul de câteva zile. M-am dus de trei ori la
dânsul fără să-l pot întâlni; dacă l-aş fi putut vedea, astăzi n-ar mai fi
trebuit să te osteneşti venind încoace.
— Dar pentru ce? întrebă domnul de Morlux.
— Pentru că mi s-a refuzat astăzi de dimineaţă la prefectură
permisiunea de a intra la vorbitorul de la Saint-Lazare.
— Din ce cauză?
— M-am certat cu un inspector de poliţie ieri seară şi e o răzbunare
din partea acestuia.
— Atunci ce e de făcut? murmură domnul de Morlux pe care
răspunsul acesta îl supăra foarte mult.
— Dacă patronul vrea să-mi dea zece ludovici, zise Lolo după un
moment de gândire, mă voi însărcina cu scrisoarea sa.
— Fără îndoială că-ţi va da, răspunse domnul de Morlux respirând
uşurat.
— Dar vreau banii chiar acum, fără întârziere.
Domnul de Morlux răspunse cu naivitate:
— Patronul m-a trimis în recunoaştere şi mi-a dat şi banii. Dar în ce
mod va ajunge scrisoarea?
— Vei vedea îndată... Vino cu mine; ne vom urca în trăsura ta
pentru a ajunge mai repede.
Lolo luă loc în trăsură şi ordonă birjarului:
— Du-ne la Baratte, la hală.
Pe drum, Lolo zise domnului de Morlux, a cărei calitate era departe
de a o bănui:
La Baratte o vom găsi pe Philippette.
— Cine-i Philippette?
— Cum?... Tu n-o cunoşti?
— Vin din provincie, unde lucram pe socoteala patronului, răspunse
domnul de Morlux.
332
— Ah! Asta e altceva!... Ei bine!... Philippette e o femeie care a fost

condamnată de vreo douăsprezece ori. Pentru zece ludovici va face tot
ce vom voi noi.
— Se va lăsa arestată?
— Da. Va fi trimisă la arest; pe drum va înjura pe agenţi şi mâine la
opt dimineaţa va fi trimisă la Saint-Lazare.
După zece minute domnul de Morlux şi Lolo soseau la Baratte, unde
era adunată o mulţime de lume.
O femeie stătea la o masă, singură, trista, cu un pahar de absint
dinainte.
Lolo se apropie de ea şi-i zise:
— Al ceva arginţi?
— N-am nici un ban, răspunse Philippette, şi dacă patronul nu-mi
va face credit, voi fi silită să dorm astă-noapte la arestul prefecturii.
— Cât ceri ca să te laşi arestată?
— Ai nevoie să mă duc la prefectură?
— Nu, nu e vorba de prefectură, trebuie să te duci la ţară...
Şi Lolo arătă cu mâna spre nord.
— Mulţumesc, dragul meu, voi fi ţinută o lună întreagă acolo.
— Îţi dau cinci ludovici.
Philippette sări în sus.
— Aşa da! exclamă ea.
Lolo aruncă o privire triumfătoare domnului de Morlux. Acesta
scoase din buzunar o mână de ludovici.
— Pe cine aţi asasinat astă noapte? întrebă Philippette.
— Asta nu te priveşte. Vei face astfel ca să fii arestată.
— Bine.
— Şi îndată ce vei fi acolo, vei da asta Madeleinei Chivotte.
Domnul de Morlux puse cinci ludovici în mâna femeii, împreună cu
scrisoarea lui Timoléon.
— Să n-ai nici o grijă, zise Lolo, nu ştie să citească.
— Şi, întrebă domnul de Morlux, când va ajunge aceasta la
destinaţie?
— Mâine dimineaţă, pe la orele nouă.
Lolo se aşeză la masa vecină împreună cu domnul de Morlux şi
comandă o sticlă.
— Cei cinci ludovici care au rămas sunt pentru mine, zise el
încetişor.
— Iată-i, zise domnul de Morlux,
— Ce nuntă! murmură Lolo; nu voi mai da două zile pe acasă.
Philippette era o femeie onestă în felul ei. După o pauză mai ceru un
333
absint, înjură pe băiatul care o servise şi declanşă scandalul. Patronul

prăvăliei încercă s-o dea afară, dar nu izbuti.
În furia ei, gesticula şi sparse două pahare şi o sticlă.
Un sergent de stradă fu chemat îndată.
Philippette îl înjură şi pe acesta şi-i strigă în gura mare că e un
tâlhar.
Atunci sergentul o ridică pe sus şi o conduse la comisariatul
respectiv.
— Socoteala e ca şi încheiată, zise Lolo, care împreună cu domnul
de Morlux priveau cu cea mai mare satisfacţie desfăşurarea
evenimentelor.
Domnul de Morlux se întoarse liniştit acasă.
Capitolul LXX
Domnul de Morlux îşi păstrase trăsura la uşa restaurantului

Baratte.
Se despărţi de Lolo sub pretextul că voia să-l înştiinţeze pe patron
despre mersul lucrurilor.
În realitate ordonă să fie condus în bulevardul Malesherbes, unde
dădu drumul trăsurii şi intră acasă prin mica poartă secretă din
bulevardul Haussmann.
Cu toate că avea părul alb, domnul Carol de Morlux ducea încă o
viaţă agitată, aşa încât mica intrare din bulevard îi era absolut
necesară.
De aceea, când oamenii săi de serviciu auzeau închizându-se sau
deschizându-se acea poartă, nici nu se mişcau de la locurile lor.
Această împrejurare îi îngăduia vicontelui să se întoarcă acasă în
costumul bizar pe care-l îmbrăcase pentru a se deghiza, fără nici o
teamă că va fi zărit de cineva.
Se închise în cabinetul său de toaletă şi abia după o oră de muncă
reuşi să-şi recapete înfăţişarea obişnuită, redevenind din nou
gentlemanul ales de la club.
Domnul de Morlux era prea agitat ca să rămână acasă.
Cu o înfiorare a întregii sale fiinţe, se gândea la toate câte văzuse în
seara aceea: evadarea miraculoasă a omului care era cunoscut sub
înspăimântătorul nume de Rocambole. Groaza pe care o manifestase
Timoléon îl făcea să înţeleagă că avea în omul acela un duşman teribil.
În cele din urmă, vicontele îşi zise:
— Dacă Rocambole, medicul mulatru şi maiorul Avatar sunt una şi
334
aceeaşi persoană, voi avea proba îndată. Mă voi duce la club, evident
că dacă maiorul Avatar va fi acolo, ar trebui să fiu nebun ca să pot
crede că el este Rocambole.
La ora aceea, Rocambole avea cu totul altceva de făcut decât să
joace biliard sau whist. Când are cineva cincizeci de agenţi poliţieneşti
pe urma sa nu se duce la club.
Domnul de Morlux se îndreptă pe jos către Clubul Asperges.
Când ajunse în piaţa Madeleine, doi tineri îl opriră, strigându-l pe
nume
— Hei!... Morlux...
Domnii aceştia erau membri al clubului, care tocmai atunci ieşeau.
Vicontele se opri şi-i recunoscu.
— A!... zise el, tu eşti, Mauléon?... Iar dumneata eşti Marigny?
— Noi suntem, scumpe unchiule, răspunse acela căruia marchizul îi
zisese Mauléon şi care era bun prieten cu Agénor.
— Al ceva veşti de la nepotul dumitale? întrebă Oscar de Marigny.
— Nu, răspunse vicontele.
— Noi însă, avem...
— Ah! zise domnul de Morlux, care la gândul că poate nepotul său
se reîntorsese la Paris şi era pe urmele Antoinettei, tresări.
— Agénor al nostru, zise Mauléon, e un adevărat erou de romane.
— Crezi? întrebă vicontele neliniştit.
— Te ocupi prea puţin de nepotul dumitale, viconte; dar noi, care
suntem prietenii săi şi care îl vedem în toate zilele ştim...
— Ei bine?
— Ei bine!... Ne-a părăsit acum trei zile, aşa deodată, fără nici o
înştiinţare.
— Într-adevăr?... Şi nu ştiţi încotro s-a dus?
— Dumneata ştii?
— Da, răspunse vicontele. A plecat la Rennes, după voinţa bunicii
sale, care dorea foarte mult să-l vadă.
— Şi altceva nu mai ştii nimic?
— Sigur că nu, răspunse vicontele din ce în ce mai neliniştit.
— Dacă-i aşa, nu ştii nimic. Nepotul dumitale nu e la Rennes.
Domnul de Morlux schimbă greutatea de pe un picior pe altul în
faţa celor doi tineri; neliniştea sa crescuse.
— Atunci unde s-a dus? întrebă el.
— S-a oprit la Laval, unde este şi acum încă...
— Şi ce face acolo?
— Pe onoarea mea, zise Marigny, cu toate că Agénor îmi recomandă
în scrisoarea sa să nu spun nimic, nici unchiului său, nici tatălui său,
335
dumitale adică, scumpul meu viconte, îţi voi spune totul, pentru că îţi
recunosc caracterul. Agénor a plecat din Paris cam supărat.
— Da? întrebă vicontele.
— Drace! bietul tânăr e înamorat; şi în asemenea condiţii să pleci de
lângă fiinţa iubită pentru a face plăcere unei bunici bătrâne... Cred că
înţelegi!
— Foarte bine. Aşadar, zici că a plecat supărat?
— Foarte supărat. De la Paris la Chartres a mers singur într-un
compartiment. La Chartres, un ofiţer care mergea spre Laval, a luat loc
alături de el. Agénor fuma. Ofiţerul fluiera o melodie veselă.
Lui Agénor nu-i plăcea deloc cântecul ofiţerului, ofiţerului, de
asemenea, nu-i plăcea deloc ţigara lui Agénor.
La început s-au privit cu ciudă; apoi au schimbat cuvinte înţepate;
după aceea Agénor a exclamat:
— Pentru Dumnezeu, domnule, melodia dumitale de operetă e de
nesuferit!
Ofiţerul a răspuns:
— Eu cânt de dimineaţa până seara, domnule, şi nu cunosc nici un
loc unde cântecul meu să producă supărare.
— Şi nu s-ar putea să ştiu şi eu pe unde îţi petreci dumneata timpul
când cânţi? întrebă Agénor cu mândrie.
— E camera mea de culcare, mai întâi.
— Şi după aceea?
— Câmpiile, domnule, răspunse ofiţerul cu indiferenţă; sau mai
bine zis, ceea ce se numeşte teren.
Agénor îşi scoase cartea de vizită din buzunar şi o întinse ofiţerului,
adăugând:
— La prima staţie, nu-i aşa?
— Nu, domnule, răspunse ofiţerul; mă duc la Laval, unde e
reşedinţa garnizoanei mele. Dacă ai plăcerea să mergi până acolo, sunt
la dispoziţia dumitale...
— Mă voi opri să-ţi dau o lecţie, pentru că drumul meu e spre
Rennes.
— Acum, sfârşi domnul de Marigny, ghiceşti restul, nu-i aşa?
Agénor a primit o frumoasă lovitură de sabie, care l-a trântit în pat
pentru vreo opt zile. Şi nu se mai gândeşte deloc la bunica sa, dar se
gândeşte mereu la Antoinette; bietul tânăr i-a scris vreo trei scrisori,
dar cum până acum n-a primit nici un răspuns e disperat şi mă
însărcinează pe mine să mă duc s-o văd.
Dacă ar fi fost aici, şi dacă domnul de Morlux ar fi fost postat mai la
lumină, cei doi tineri ar fi putut să-l vadă îngălbenindu-se.
336
Cu toate acestea ştiu să se stăpânească şi zise cu un ton aproape

indiferent:
— Ei bine, şi dumneata al văzut-o pe Antoinette?... Aşa mi se pare
că o cheamă...
— Da, aşa o cheamă, dar n-am văzut-o încă.
— De ce?
— Pentru că scrisoarea lui Agénor mi-a sosit abia astă-seară, pe la
orele opt şi jumătate. Dar mâine...
— Mâine te vei duce să-ţi îndeplineşti însărcinarea...
— Fără îndoială. S-ar zice că lucrul acesta nu-ţi prea place, viconte?
— Mie?... Oh!... dar nicidecum!... Nepotul meu e destul de mare şi
de copt la minte ca să nu mai aibă nevoie de tutori...
— Ştii dumneata că vrea s-o ia de nevastă?
— Sigur că ştiu... Deşi e o adevărată nebunie... Adio...
Şi domnul de Morlux se despărţi brusc de cei doi tineri, lăsându-i
convinşi că planurile de căsătorie ale nepotului său nu prea plăceau
domnului viconte Carol de Morlux, a cărui mândrie aristocrată era
rănită.
Continuându-şi drumul, vicontele îşi zicea:
„Mâine, Marigny va şti că Antoinette a dispărut. Desigur că va scrie
îndată lui Agénor. Agénor se va reîntoarce în grabă... Dar va fi puţin
cam târziu”...
Intrând în Clubul Asperges, vicontele începu să fie chinuit din nou
de gânduri. Dar mare-i fu mirarea când, intrând în sala de biliard, îl
văzu pe maiorul Avatar, care juca foarte liniştit o partidă cu marchizul
de B... Maiorul păru că nici nu-l zăreşte pe domnul de Morlux.
— Unde aţi ajuns, marchize? îl întrebă acesta din urmă pe domnul
de B...
— Jucăm în revanşă. Domnul are 68 de puncte şi eu am numai 39.
Sunt pierdut!
Domnul de Morlux îşi făcu îndată calculul următor:
„Pentru a face o partidă de o sută de puncte sunt necesare o oră şi
jumătate. Dânşii se află la a treia partidă, prin urmare trebuie să fie cel
puţin trei ore de când joacă. Şi dacă maiorul e aici de trei ore, nu e
dânsul Rocambole.”
Raţionamentul acesta era cât se poate de logic. Numai că marchizul
de B... uitase să-i spună că cele două partide de la început fuseseră
jucate cu o seară mai înainte.
Vicontele păru a căuta un tovarăş pentru a juca o partidă de pichet,
dar nu găsi nici unul. Se aşeză la o masă, ceru un grog şi după ce
parcurse cu privirea jurnalele de seară se sculă zicându-şi:
337
„Domnul Timoléon e un mare dobitoc. Maiorul Avatar e un rus

onest, care n-a avut niciodată altă patimă decât biliardul, şampania şi
călătoriile.”
*
* *
Maiorul Avatar sau mai bine-zis Rocambole, care nici nu se gândea

să se reîntoarcă acasă mai înainte de zorii zilei, câştigă a treia partidă
de biliard, mai propuse încă una, care fu acceptată cu plăcere şi nu ieşi
de la club decât pe la orele şapte dimineaţa.
Un om îl aştepta în colţul străzii Saint-Augustin.
Era August.
Maiorul se apropie de el, îi dădu un bilet şi-i zise:
— Trebuie ca acesta să ajungă chiar astăzi.
— Voi vedea-o pe Malvina la amiază, răspunse August, care luă
biletul şi plecă.
Biletul acesta era adresat Vandei şi conţinea numai câteva cuvinte
scrise în limba rusă:
„Totul este gata, a sosit timpul. Poţi să lucrezi.”
Dar, pe când maiorul Avatar se îndrepta spre foburgul Saint-
Honoré, un om venea după el alergând; un om înspăimântat.
Omul acesta era Timoléon.
— Totul e pierdut, exclamă el, otrava a plecat!
Atunci Rocambole se înfioră; nările îi tremurară. Era la el semnul
unei emoţii violente.
Capitolul LXXI
Să ne întoarcem acum la închisoarea Saint-Lazare.

Erau orele opt dimineaţa. Trăsura care transporta pe deţinuţi
sosise.
Printre deţinutele aduse era şi Philippette, femeia care pentru cinci
ludovici consimţise să se lase arestată.
— Iarăşi? zise brigadierul, zărind-o...
— Nu e greşeala mea, domnule brigadier, zise ea râzând; sergenţii
de stradă sunt vinovaţi pentru că nu mă lasă deloc în pace.
Pe lângă tâlhărie, Philippette se mai afla sub supravegherea poliţiei
şi pentru alte fapte.
Şeful grefier vru s-o trimită în secţia a doua, dar Philippette, care
338
ştia bine că Chivotte era deţinută în prevenţie, sub acuzaţia de furt,

protestă cu energie.
Şeful grefier verifică dosarul şi-i zise:
— Ai dreptate. Eşti arestată pentru rebeliune împotriva forţei
publice. Vei fi judecată.
— Asta vreau şi eu, răspunse Philippette cu obrăznicie.
Fu trimisă deci în sala de prevenţie.
Philippette era o veche clientă a casei; fără nici o strâmbătură, se
lăsă îmbrăcată şi condusă în atelierul de lucru.
Chivotte era chiar în sala în care fusese condusă şi ea.
În timpul lucrului domnea tăcere absolută.
O soră supraveghea îndeaproape ca nici o conversaţie să nu înceapă
între deţinute.
Philippette luă loc pe una din băncile atelierului şi abia dacă putu
să facă un semn Madeleinei Chivotte.
Dar aceasta nu-i răspunse. Atunci Philippette observă că Madeleine
Chivotte era singură pe o bancă. Celelalte deţinute păreau că se
depărtaseră de ea, cu un fel de scârbă.
Tâlhăriţa era tristă şi fulgere de mânie îi scăpărau în priviri.
„Ce naiba o fi făcând ea ca să stea la carantină?” îşi zise Philippette,
mirată, în timp ce i se da şi ei porţia de lucru.
În închisori, ca şi în licee, ca şi în regimente, ca pretutindeni unde
există o disciplină comună, o regulă de purtare, nişte deprinderi de mai
înainte hotărâte, se stabileşte îndată un soi de solidaritate între toţi cei
aflaţi laolaltă. Şi solidaritatea aceasta loveşte pe oricine încearcă să
încalce, să nesocotească regulile stabilite.
În închisori, acela care nesocoteşte opinia publică, este pus îndată
la carantină.
Cu o seară înainte, Madeleine Chivotte fusese atinsă de acest soi de
ostracism.
Pentru ce?
Ne aduce aminte: prezenţa Antoinettei la Saint-Lazare despărţise
deţinutele în două tabere opuse. Prima, condusă de Madeleine,
susţinea că Antoinette era o tâlhărită ca toate celelalte, numai că era
mai fină, mai şireată, mai abilă decât tovarăşele ei.
A doua tabără o vedea din contră pe Antoinette ca o tânăra fată
onestă, care fusese victima unei înscenări.
Timp de două zile, aceste două tabere îşi păstraseră părerile lor
deosebite, cu oarecare înverşunare; dar a treia zi, când se răspândise
în întreaga închisoare vestea că tânăra fată salvase un copil, cele
neîncrezătoare fuseseră repede convertite.
339
Madeleine rămase singură şi, după cum am văzut, frumoasa Marton

se aruncase asupra ei s-o strângă de gât când Antoinette se arătase la
fereastră şi îi făcuse semn cu mâna să se oprească.
Madeleine scăpă nebătută, dar fu pusă la carantină.
Toată lumea se depărtase de ea, ca de o ciumată.
Philippette aştepta cu nerăbdare să sune clopotul de repaus.
Pe la orele nouă şi jumătate, adică momentul în care începe
dejunul, lucrul fu suspendat şi deţinutele fură conduse, două câte
două, în sala de mese.
Cum toate păreau că se feresc de Madeleine, Philippette veni şi se
aşeză lângă ea.
— Ce ai? îi şopti ea cu vocea înceată, pe când străbăteau coridorul.
Madeleine păru că se trezea dintr-un vis şi-şi privi cu atenţie
tovarăşa:
— Ah! tu eşti, zise ea.
— Aşadar, nu mă recunoşteai?
— Nici nu te văzusem. Dar dacă nu vrei să fii strivită cu lovituri de
papuc, nu mai vorbi cu mine. Camaradele m-au exilat.
— Dar ce-ai făcut?
— E din cauza unei turturele, pe care o voi face bucăţele dacă voi
avea fericirea să mai coboare în curte.
Şi cum Philippette în loc să se îndepărteze de ea, ca toate celelalte,
părea că îi poartă un interes şi mai mare, nenorocita îi povesti
aventura sa în timpul drumului.
— Ştii că e nostim de tot! exclamă Philippette, o fată onestă la Saint-
Lazare.
— Dar tu ce ai făcut de te-ai reîntors iarăşi aici?
— Pentru tine m-am întors.
— Pentru mine?
— Da, Lolo mi-a dat cinci ludovici pentru a mă lăsa arestată.
— Lolo?
Şi Madeleine tresări gândindu-se la Timoléon.
— Iată ce am pentru tine, îi zise Philippette, strecurându-i în mână
scrisoarea pe care i-o dăduse domnul Carol de Morlux. M-au căutat ei
când am intrat aici, dar o ascunsesem bine de tot... ca şi banii...
— Oh! zise Madeleine, cu ochii scăpărând de mânie, dacă Timoléon
ar putea să-mi dea un mijloc de răzbunare!...
În ziua aceea abia dacă atinse mâncarea şi după un sfert de oră se
reîntoarse în atelier. Cosea la nişte cămăşi. Ea îşi făcu un fel de
paravan din lucrul pe care-l avea în mână, pentru a putea astfel
desface scrisoarea lui Timoléon, fără să fie observată de
340
supraveghetoare.
În scrisoare se găsea un fel de pilulă incoloră, care semăna foarte
bine cu o capsulă de gelatină.
Madeleine privi pilula cu atenţie, apoi citi scrisoarea, care era
laconică.
Nu conţinea decât câteva cuvinte, scrise şi acestea în argou.
Iat-o:
„Două fişicuri galbene pentru tine, când vei ieşi, daca mititica va
înghiţi doctoria pe care o vezi.”
— Ah! murmură Madeleine cu ură, voi fi răzbunată!... Dar cum oare

să ajung până la infirmerie?
Lucrul continuă până la orele două, când clopotul sună din nou
pentru distribuirea legumelor.
După ce distribuirea fu făcută, deţinutele fură conduse în curte;
aveau o oră de odihnă.
Carantina continua. Madeleine fu lăsată singură pe o bancă şi nici
chiar Philippette nu îndrăzni să se mai apropie de ea.
Dar, ieşind din atelier, Madeleine îşi ascunse un ac în pliurile
rochiei.
Deodată, supraveghetoarea din curte auzi un ţipăt şi gemete.
Madeleine era plină de sânge... Cu acul pe care-l luase din atelier îşi
zgâriase interiorul nasului şi provocase astfel o violentă hemoragie.
— Va crăpa, mizerabila! zise una dintre deţinute.
Două surori alergară şi, la început, crezură că Madeleine fusese
bătută.
Tâlhăroaica părea gata să leşine şi avea hainele însângerate.
— La infirmerie! zise una din surori.
Fu luată atunci pe braţe, căci nu mai putea merge şi părea că-şi dă
sfârşitul.
— Dumnezeu face o a doua minune, murmură una dintre deţinute;
necredincioasa este pedepsită!
Madeleine fu condusă deci în una din sălile infirmeriei.
În momentul acela nu erau acolo decât două femei.
Una era deţinuta care prepara ceaiul şi alta care avea o ceaşcă în
mână şi se pregătea să iasă. Aceasta din urmă era frumoasa Marton,
care venise să caute o ceaşcă de ceai pentru Antoinette.
— Unde e doctorul de serviciu? strigară cele două surori, aşezând-o
pe Madeleine jos.
Frumoasa Marton o ura mult pe Madeleine, dar, văzând-o
însângerată, îi fu milă de ea şi exclamă:
341
— E în sala de alături; mă duc să-l chem.

Şi puse ceaşca de ceai pe o masă alături de Madeleine, lângă care se
îngrămădeau surorile.
O secundă fu de ajuns. Madeleine lăsase să cadă capsula ucigătoare
în ceaşca de ceai destinată Antoinettei.
Aşadar, când Philippette, care fără să ştie era purtătoarea morţii,
intră la Saint-Lazare, Timoléon, înspăimântat, alergase după
Rocambole.
Timoléon, după răpirea fiicei sale, înţelegând bine că viaţa acesteia
din urmă era în strânsă legătură cu viaţa Antoinettei, nu mai avea
decât o singură preocupare, o preocupare arzătoare: să-l găsească la
timp pe Lolo şi să-l împiedice să împlinească misiunea ce i se dăduse.
Două lucruri îl mai linişteau puţin.
Primul era că, după credinţa sa, domnul de Morlux avea să aştepte
până a doua zi pentru a se întâlni cu Lolo.
Al doilea lucru era că orice s-ar fi întâmplat, Lolo nu putea să intre
la Saint-Lazare până la amiază.
Deci, avea destul timp înaintea lui.
Cu toate acestea, alergă îndată.
Portarul îi zise:
— Nu s-a întors încă. E la negustorul de vinuri. Acolo l-am trimis şi
pe celălalt.
— Care celălalt? întrebă Timoléon, tresărind.
— Celălalt, care a venit să întrebe de dânsul acum o oră.
Timoléon ceru semnalmentele „celuilalt” şi îndată îşi dădu seama că
fusese domnul de Morlux.
Alergă într-o fugă la negustorul de vinuri; dar Lolo nu mai era acolo.
I se spuse îndată că plecase împreună cu un necunoscut, care
venise din partea sa, Timoléon.
Tot timpul nopţii fostul poliţist cutreieră tavernele de prin
împrejurimi; nu se gândi însă deloc la Hală, Lolo nu fu găsit nicăieri.
În timpul acesta revenise de mai multe ori în strada respectivă şi i
se răspunsese, mereu că Lolo nu se întorsese încă; ceea ce era, de
altfel, curatul adevăr.
În sfârşit, pe când revenea pentru a opta oară, pe la şapte
dimineaţa, îl zări pe Lolo care venea dinspre bulevardul Sevastopol.
Cei cinci ludovici al vicontelui făcuseră minuni. Lolo era beat şi
mergea în zigzag pe trotuar, vorbind în gura mare de unul singur.
Timoléon alergă la dânsul şi îl apucă de guler.
— Ah! te-am prins, în sfârşit, leneşule, beţivule, îi strigă el.
Un surâs larg rătăci pe faţa lui Lolo.
342
— Dar pentru ce, patroane, pentru ce?... Cine lucrează bine şi bea
bine, nu poate să facă supărare stăpânului. Eu am lucrat bine... am
băut bine... şi atâta...
— Al lucrat?
— Drace!... Şi încă cum...
— Scrisoarea... ai scrisoarea? întrebă Timoléon cu disperare.
— Mi-a dat-o... celălalt... şi zece ludovici împreună cu dânsa.
— Ei bine!... dă-mi-o înapoi...
Lolo începu să râdă superior.
— Nu-ţi spuneam eu că Lolo a lucrat bine?
— Dar ce-ai făcut, nenorocitule? exclamă Timoléon.
— Scrisoarea a plecat.
— La Saint-Lazare?
— Desigur!... Au arestat-o pe Philippette... Ea trebuie să fie acolo...
sfârşi beţivul, care nu băgă de seamă că Timoléon devenise dintr-o dată
de o paloare cadaverică.
Fostul poliţist nu mai auzi mai mult şi se despărţi de Lolo alergând
ca şi cum ar fi fost lovit de streche.
— Ah!... fiica mea!... murmura el pe când fugea, nu vreau ca fiica
mea să moară!... Singur Rocambole o poate salva...
Şi cu gândul acesta se îndreptă spre clubul Asperges.
Am văzut cât de adânc îl emoţionase pe Rocambole vestea pe care i-
o aducea Timoléon.
Dar nu fu decât o licărire de o secundă.
— Ce e de făcut?... Ce e de făcut?... murmură Timoléon,
smulgându-şi părul.
— Cel puţin tu, răspunse Rocambole, care îşi regăsise tot sângele
rece, tu nu vei putea face nimic; eşti un imbecil, un dobitoc!...
— Fiica mea... sărmana mea fiică... murmură Timoléon.
Rocambole ridică din umeri.
— Vrei un sfat bun? îi zise el. Dacă ţii la viaţa fiicei tale, întoarce-te
acasă, culcă-te şi dormi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Stăpâne, zise Timoléon cu umilinţă, am fost nebun vrând să lupt
împotriva dumitale...
— Foarte bine, zise Rocambole. Îţi primesc scuzele, dar te opresc să
mă mai urmezi. Pleacă!
Şi Rocambole îşi văzu de drum.
La intrarea în foburgul Saint-Honoré, doi oameni aşteptau în pragul
biroului de omnibuze.
Erau Jean măcelarul şi Omul cu căţeluşul cărora le dăduse întâlnire
în punctul acela.
343
— Mititica e la loc sigur, zise Jean.

— Foarte bine, răspunse Rocambole; dar acum nu mai este vorba
despre ea. Până într-o oră să mi-l aduci pe Rigolo. Unde este?
— S-a ascuns căci după cum ştii, e prea compromis acum pentru ca
să se poată reîntoarce acasă.
— Trebuie ca Rigolo să vină îndată aici, ordonă Rocambole.
Jean şi Omul cu căţeluşul plecară ca o săgeată, pe când Rocambole
urca la etajul al treilea al acelei case care-i servea de retragere de când
îl supraveghea pe domnul Carol de Morlux.
În timpul drumului, Rocambole îşi făcu raţionamentul următor:
— Otrava este la Saint-Lazare; dar Antoinette este într-o cameră
separată şi Chivotte nu e acolo. Va trebui deci să treacă câtva timp
până când să găsească aceasta din urmă un mijloc de a acţiona.
Rocambole luă un creion şi scrise Vandei.
Peste trei sferturi de oră Jean se întorcea cu Rigolo.
Rocambole zise acestuia din urmă:
— Ce-ai face tu pentru fata care ţi-a salvat copilul?
— Mi-aş da pentru dânsa bucuros tot sângele, până la ultima
picătură, răspunse acesta cu devotament.
— Nu e vorba despre viaţa ta, poate va trebui să-ţi sacrifici
libertatea.
— Puţin îmi pasă!... Sunt gata de orice...
— Ascultă-mă bine, atunci...
— Vorbeşte, stăpâne.
— Ştii ce mi s-a întâmplat astă noapte?
— Da, zise Rigolo, ne-am bătut joc cum nu se mai poate de poliţie!...
— Poliţia nu poate fi niciodată complet învinsă. Mai curând sau mai
târziu, tot îşi va lua revanşa. E lucru sigur că poliţia te va căuta; te
caută chiar şi acum.
— Şi ce-mi pasă mie, din moment ce nu te prinde pe dumneata?
— Pe mine nu mă mai poate prinde, zise Rocambole. Dar acum e
vorba şi de tine. Dacă nu s-ar fi făcut o cercetare la tine, astă noapte,
te-ai fi dus acum la Saint-Lazare pentru ca să-ţi vezi femeia şi copilul,
nu-i aşa?
— Da, dar acum nu mai îndrăznesc...
— Ei bine!... trebuie să îndrăzneşti.
— Sunt gata, zise Rigolo.
Rocambole reluă:
— Poliţia e pe urmele tale, dar desigur, nu se va gândi la Saint-
Lazare decât foarte târziu, după ce te va fi căutat fără succes peste tot.
Şi sigur că nu se ştie încă nimic acolo despre descinderea care a avut
344
loc la tine astă noapte. Prin urmare trebuie să te duci la Saint-Lazare.

— Mă voi duce, zise Rigolo.
— Iată o scrisoare pentru femeia blondă care este la Saint-Lazare şi
stă într-o cameră cu domnişoara Antoinette şi cu soţia ta.
Rigolo luă scrisoarea.
— Acum, zise Rocambole, ascultă bine un lucru.
Rigolo îl privi cu atenţie.
— Dacă femeia cea blondă n-are scrisoarea aceasta înainte de
amiază, până diseară, domnişoara Antoinette va fi moartă.
— Oh! strigă Rigolo, o va avea!!! Chiar de-ar trebui să trec prin
ziduri.
Ascunse scrisoarea cu grijă şi alergă.
— Ia o trăsură, îi strigă Rocambole.
— Da, stăpâne.
Rocambole se apropie de fereastră şi-l văzu pe Rigolo aruncându-se
într-o trăsură în faţa bisericii Saint-Philippe.
Trăsura porni în goană şi dispăru în foburgul Saint-Honoré.
Atunci Rocambole închise fereastra, se aşeză la masă şi scoţându-şi
ceasul din buzunar murmură:
— Nu ştiu cum voi trăi până diseară!
— Dar ce ai Stăpâne? îl întrebă Omul cu căţeluşul, văzându-l palid
ca un cadavru.
— Îţi aminteşti tu, răspunse Rocambole, de momentul acela teribil
când cuţitul ghilotinei sta suspendat deasupra capului tău?
— Da, Stăpâne, murmură Omul cu căţeluşul, înfiorându-se.
— Ei bine, zise Rocambole, eu voi suferi timp de opt sau zece ore
ceea ce tu al suferit un moment.
Rocambole îşi prinse fruntea-i palidă între mâini şi, ca şi cum şi-ar
fi vorbit sie însuşi, murmură:
— Oh!... există în fine emoţii pe care niciodată nu le-am cunoscut pe
când eram geniul Răului.
Şi foştii ocnaşi, consternaţi, văzură o lacrimă rostogolindu-se pe
obrazul livid al lui Rocambole.
Capitolul LXXIII
Rigolo, în timpul drumului de la Saint-Honoré Ia Saint-Lazare, avu

emoţii teribile.
Când zărea pe trotuar vreun sergent, vreo mutră care i se părea lui
că aparţine poliţiei, se trăgea îndărăt, ascunzându-se pe cât putea în
345
fundul trăsurii.
Şi, cu toate acesta, nu pentru el tremura, ci pentru Antoinette, a
cărei viaţă, după cum îi spusese Rocambole, era în pericol de moarte
dacă nu ajungea la Saint-Lazare înainte de amiază. În sfârşit, trăsura
se opri în faţa închisorii.
Portarul îl văzu pe Rigolo trecând şi-l lăsă să păşească în voie.
În loc de a da drumul birjarului, Rigolo îi strigă:
— Aşteaptă-mă!...
În timpul drumului îşi spusese:
„Ieri, copilul meu era în afară de orice primejdie, poate că astăzi e
bine de tot”.
Marceline şi-a sfârşit termenul de închisoare şi, prin urmare, dacă
medicul nu se va opune, voi putea să-i duc pe amândoi acasă. Şi dacă
nu s-a transmis încă nici un ordin prefecturii, voi putea salva-o pe
domnişoara Antoinette şi în acelaşi timp şi pe mine.”
Uşierul de la primul ghişeu îi recunoscu îndată, după costumul său,
şi-i deschise.
— Ah!... dumneata eşti, îi zise el cu un ton prietenesc..
— Da, zise Rigolo. Am venit să văd cum îi mai este mititelului.
— Am auzit spunându-se, răspunse uşierul, că acum copilaşul
dumitale e bine de tot.
Rigolo putu să-şi dea seama că la Saint-Lazare nu se ştia încă nimic
despre urmărirea lui. Faptul acesta îi dădu curaj şi se îndreptă cu
hotărâre spre uşa grefei!
Brigadierul cum îl văzu îi zise:
— Se vede că moartea e bună pentru oamenii care lucrează pentru
ea!...
— Ce vrei să spui? întrebă Rigolo, tresărind.
— Vreau să spun că copilaşul tău e bine, răspunse brigadierul.
Şi-l lăsă să intre în birou.
Şeful grefei îl întrebă:
— Dumneata eşti soţul deţinutei Marceline?
— Da, domnule, răspunse Rigolo.
— Soţia dumitale e liberă încă de ieri dimineaţă şi copilul dumitale
poate suporta drumul, cu condiţia să fie bine învelit. Dacă vrei să
aştepţi, soţia dumitale va coborî îndată.
„Dacă e aşa, cugetă Rigolo, totul este pierdut. Nu voi putea s-o văd
pe femeia blondă.” Şi, împreunându-şi mâinile:
— Ah! domnule, exclamă el, ce spui dumneata? Ieri copilul meu era
pe moarte şi astăzi vreţi să-l iau cu mine?
— Dacă medicul spune că nu mai este nici o primejdie...
346
— Ba este, domnule, trebuie să fie primejdie, zise Rigolo cu vocea

rugătoare... Şi ce vreţi să facem, nevasta mea şi cu mine?... Ea de-abia
ieşită din închisoare, eu bolnav... N-am nici un ban în casă şi n-am nici
de unele... Cum îl vom îngriji pe mititelul nostru?... Cu ce îi vom aduce
un medic?
Şi Rigolo plângea cu lacrimi aşa de fierbinţi încât şeful grefei fu
emoţionat.
— Cu toate acestea, zise el, nu-ţi putem, ţine nevasta şi copilul aici
la infinit.
— Nici eu nu cer asta, răspunse Rigolo plângând mereu; vreau s-o
mai ţineţi măcar până mâine.
— Şi mâine, vei sta mai bine?...
— Da, răspunse Rigolo. Directorul administraţiei mele a cerut un
ajutor pentru mine şi un loc la maternitate pentru soţia mea.
Şeful grefei păru că stă un moment la îndoială.
— Haide, zise el după o pauză, să te reîntorci mâine. Vom mai ţine
mama şi copilul şi astăzi.
— Şi nu voi putea să-l văd până mâine? exclamă Rigolo, cu un
accent atât de dureros, aşa de plin de emoţie, încât şeful grefei, care
avea şi dânsul nevastă, fu înduplecat.
— Haide, zise el surâzând, văd bine că trebuie să-ţi facem pe plac...
— Dumnezeu te va binecuvânta, domnule! exclamă Rigolo.
Şeful grefei chemă un sub-brigadier.
— Conduceţi-l pe omul acesta la femeia sa, zise dânsul.
— Ştii că ai mare noroc, dragul meu, îi zise sub-brigadierul pe când
îl conducea. Niciodată nu s-a mai făcut cuiva înlesnirea aceasta.
— Am mai cu seamă noroc că mi-am văzut copilul vindecat, zise
Rigolo. E într-adevăr o minune.
— Toată lumea spune acelaşi lucru, răspunse cu naivitate sub-
brigadierul.
— Ah! buna domnişoară... murmură Rigolo cu privire la Antoinette.
— Toate deţinutele au acum un respect foarte mare pentru copila
aceea, răspunse sub-brigadierul.
— Dar ce-a făcut ea de a fost închisă?
— Se spune că ar fi furat.
— Oh!... nu e cu putinţă!...
— Aşa se pretinde, dar sunt unii oameni care nu vor să creadă.
— Şi e bolnavă?
— Da, răspunse sub-brigadierul; e o boală cu totul deosebită.
— Azi se pare că avea faţa vânătă, zise Rigolo. În prima zi era neagră
ca cărbunele. Acum merge mai bine.
347
— Şi cealaltă doamnă care e cu dânsa?

— Are aceeaşi boală. Doctorul nu înţelege nimic...
Pe când sub-brigadierul dădea lui Rigolo aceste explicaţii, ajunseră
la uşa odăii.
— Intră! zise sub-brigadierul deschizând uşa.
Din prag, Rigolo îşi văzu nevasta ţinându-şi în braţe copilul.
Era surâzătoare şi copilul nu mai plângea.
Antoinette, cu capul ridicat pe pernă, citea.
Vanda, care îşi avea patul lângă uşă, îl privi cu indiferenţă.
Dar acesta, trecând pe lângă ea, făcu un pas greşit şi se sprijini pe
pat pentru a nu cădea.
În acelaşi timp strecură sub cuvertură biletul lui Rocambole,
întovărăşindu-şi mişcarea cu o privire expresivă, murmurând încetişor:
— E din partea stăpânului.
Vanda ascunse bileţelul şi răspunse printr-o privire tot aşa de
expresivă.
Pe când Rigolo îşi îmbrăţişa nevasta şi copilul, intră medicul.
— Ei bine, zise el, al venit să-ţi iei copilul?
— Ah! domnule, răspunse Rigolo, care acum nu mai dorea să
rămână la Saint-Lazare, dacă credeţi că-l pot lua fără nici o primejdie?
— Sunt sigur, dragul meu; acoperă-l bine şi ia-l.
Rigolo şi soţia sa făcură mii de închinăciuni, sărutară cu respect
mâna Antoinettei şi părăsiră odaia în care tânăra fată şi Vanda
rămaseră singure, îndată după plecarea lor.
Rigolo, plecând, întâlnise privirea Vandei şi privirea aceasta îi
spunea:
— Poţi spune acelora care te-au trimis să fie liniştiţi, în timpul
acesta, Vanda citise biletul lui Rocambole.
*
* *
Câteva ore după aceea, Vanda şi Antoinette vorbeau încetişor între

ele, pe când Marton făcea curăţenie în odaie.
— Doamnă, zicea Antoinette, mai e multă vreme până când voi fi
vindecată de răul acesta bizar pe care mi l-ai pricinuit?...
— Ora eliberării se apropie, murmură Vanda.
— Dar, voi rămâne oare neagră?
— Copilă, priveşte-mă pe mine.
Şi Vanda îşi arătă faţa, care redevenise albă. Numai braţele şi
umerii mai păstrau încă câteva pete negre.
348
— Mi-e sete, zise Antoinette, după o pauză.

— Mă duc să-ţi aduc o ceaşcă de ceai, răspunse frumoasa Marton.
Şi ieşi.
Câteva momente după aceea se auziră ţipete pe coridor şi vocea
frumoasei Marton, care chema pe internul de serviciu.
Peste un sfert de oră, Marton se întoarse, ţinând în mână ceaşca cu
ceai.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Vanda.
— Canalia aceea de Madeleine Chivotte nu ştiu ce a păţit. Pe când
mă pregăteam să vin încoace au adus-o în laborator, plină de sânge şi
palidă ca o moartă. Am lăsat un moment ceaşca de ceai şi am alergat
după internul de servicii. De aceea, domnişoară, mi se pare că ceaiul
va fi puţin cam prea rece şi te rog să mă ierţi...
Şi întinse ceaşca Antoinettei, care o luă şi vru s-o ducă la gură.
În momentul acela, Vanda îi opri braţul şi adresându-se lui Marton,
zise:
— Chivotte era în laborator când ţi-ai lăsat ceaşca pe masă?
— Da, doamnă, răspunse Marton.
Vanda smulse ceaşca din mâna Antoinettei şi-i vărsă conţinutul pe
parchet.
— Ce faci? strigară în acelaşi timp Antoinette şi Marton.
— Te scap de o moarte oribilă, răspunse Vanda cu răceală, pe când
Antoinette se înfiora...
Capitolul LXXIV
Scrisoarea pe care o trimisese Rocambole Vandei, prin mijlocirea lui

Rigolo, era astfel concepută:
„Timoléon, agentul persecutorilor Antoinettei, a trimis Madeleinei o

fiolă cu otravă, destinată tinerei fete. N-o mai lăsa nici să mănânce, nici
să bea.”
După cum se vede, era o scrisoare cât se poate de laconică şi

Rocambole nu-şi dădea deloc osteneala să explice Vandei cum aflase
chiar din gura lui Timoléon că Antoinette era în primejdie de moarte şi
că îl ţinea pe bandit la respect, datorită fiicei. Tăcerea aceasta lăsă
Vandei loc de presupuneri.
Ea îşi spunea, pe când Marton şi Antoinette o priveau cu uimire, că
ţinea în mâinile sale o răzbunare teribilă.
Dar crezu că era bine să tacă şi să-şi păstreze reflecţiile pentru sine.
349
Şi, cum amândouă, mute şi palide, aveau ochii fixaţi asupra ei,
Vanda reluă.
— Chivotte a otrăvit ceaiul acesta.
— Oh! Dumnezeule! murmură Marton, repezindu-se spre uşă, o voi
ucide cu propriile mele mâini!
Dar Vanda o reţinu cu un gest.
— Copila mea, zise ea. Dumnezeu ne opreşte să ne răzbunăm!
— Ah! cât eşti de bună doamnă, murmură Antoinette, luându-i
mâinile şi strângându-le cu afecţiune între mâinile sale.
Dar frumoasa Marton exclamă:
— Nu! nu se poate!
— Şi eu te rog foarte mult s-o ierţi adăugă Antoinette, privind-o cu
dragoste.
— Ah! exclamă frumoasa Marton, dar drăcoaica aceea va reîncepe
mâine aceeaşi comedie.
— Mâine, zise Vanda, va fi prea târziu.
Frumoasa Marton o privi cu atenţie şi păru că-i cere cu privirea
explicaţia acestor cuvinte.
Vanda reluă:
— Nu v-am spus oare când am sosit aici că misiunea mea e s-o scap
pe domnişoara?
— Da, ai spus-o.
— Pentru a o ajuta să evadeze?
— Da, e adevărat.
— Ei bine! mâine, domnişoara Antoinette nu va mai avea a se teme
de Madeleine Chivotte.
— Nu va mai fi aici?
— Poate că nu... zise Vanda, care nu voia să mai dea nici o
explicaţie.
Dar frumoasa Marton strigă din nou, strângând pumnii:
— Asta nu mă va putea opri s-o pedepsesc cum ştiu eu pe
Madeleine Chivotte.
— Marton!... se rugă Antoinette, apucând-o de braţ, dacă ai face
una ca asta, zise Vanda cu răceală, totul ar fi pierdut.
— Pierdut?
— Da, pentru că atunci Madeleine s-ar lăuda în gura mare cu fapta
ei.
— Dar mizerabila, exclamă ea, nu va fi pedepsită niciodată?
— Oh!... Ba-da... şi într-un mod teribil, zise Vanda, al cărei ochi
scânteiau ca lama unei săbii la soare. Va fi pedepsită şi ea, şi aceia
care au plătit-o pentru a comite o asemenea crimă.
350
— Adevărat? întrebă Marton.

— Ţi-o jur, răspunse Vanda, cu o linişte care băgă spaima în
sufletul plin de bunătate şi de iertare al tinerei fete.
— Fie, reluă Marton; dar atunci, doamnă...
O clipă stătu la îndoială.
— Ce este? întrebă Vanda.
— Ţine-mă lângă dumneata... căci simt că, dacă voi mai da ochii cu
femeia aceasta, se va întâmpla o nenorocire.
— Din contră, răspunse Vanda, va trebui să te stăpâneşti şi s-o
revezi pe Madeleine.
— S-o revăd! exclamă frumoasa Marton cu groază. Ah!... nenorocire!
— Trebuie.
— Dar... pentru ce? întrebă tânăra femeie pe care Vanda o ţintuia
cu privirea ei.
— Vei înţelege îndată. Chivotte va căuta să otrăvească toate
alimentele pe care le ştie destinate domnişoarei Antoinette.
— Ai dreptate, zise Marton.
— Trebuie s-o facem să creadă, reluă Vanda, că domnişoara
Antoinette a băut ceaiul.
— Dar, în ce mod îi vom duce ştirea aceasta? întrebă Marton.
— Într-un mod foarte simplu. Vei duce înapoi ceaşca aceasta...
— Şi pe urmă?
— Pe urmă te vei reîntoarce în laborator unde, fără îndoială,
Madeleine trebuie să fie şi acum.
— Bine!
— Şi vei spune: Domnişoara Antoinette găseşte ceaiul acesta aşa de
delicios, încât am venit să-i mai dau o ceaşcă.
Marton stătea la îndoială.
— Ah! zise ea, mi-e teamă că nu voi putea să mă stăpânesc în faţa
acelei canalii.
— Trebuie, cu atât mai mult zise Antoinette, surâzând, cu cât mi-e
sete într-adevăr, buna mea Marton.
Rugămintea aceasta era un ordin.
Marton luă ceaşca şi ieşi din odaie, zicând:
— De astă dată vei putea să bei cu toată încrederea... ţi-o spun
eu!...
Rămase singure, Vanda o privi pe Antoinette cu melancolie.
— Sărmană copilă! zise ea, ai nişte duşmani care nu se dau înapoi
din faţa crimei.
— Şi, cu toate acestea, nu le-am făcut nici un rău, murmură
Antoinette.
351
— Da, nu le-ai făcut nici un rău, dar ei nu vor să-ţi înapoieze

averea.
— Ei bine! zise Antoinette, să şi-o ţie şi să mă lase să trăiesc săracă
şi fericită.
— Nu, zise Vanda; trebuie să-ţi înapoieze totul. „Stăpânul” aşa vrea.
Şi Vanda se deprinsese să zică „stăpânul” când vorbea de
Rocambole.
În noaptea precedentă, pe când supraveghetoarea dormea, pe când
sărmana Marceline aţipise şi copilaşul ei la fel, Vanda se strecură fără
zgomot până la patul Antoinettei.
Acolo povestise tinerei fete surprinzătoarea viaţă a celui pe care unii
îl adorau şi alţii îl urau de moarte, a acelui om care se numise, rând pe
rând, Joseph Fipart, marchizul de Chamery, ocnaşul O sută
şaptesprezece şi maiorul Avatar; care devenise prietenul şi protectorul
lui Milon şi care jurase să înapoieze celor două orfane numele şi averea
lor.
Şi Vanda ştiuse bine să-şi poetizeze eroul.
Aşa că Antoinette avea şi ea credinţă în Rocambole.
— Aşadar, doamnă, zise tânăra fată după un moment de tăcere,
după ce Marton ieşise cu ceaşca de ceai în mână, ai spus că mâine nu
voi mai fi în această închisoare?...
— Da, copila mea...
— A sosit momentul evadării mele?
— Poate...
— Dar cum vom putea străbate zidurile acestea? Cum vom putea
deschide uşile?
— Uşi şi ziduri vor cădea când voi vrea eu, dacă, bineînţeles, vei
vrea şi dumneata...
— Eu să nu vreau?!...
— Ah! zise Vanda, va trebui să ai o încredere oarbă în mine.
— Oh!... doamnă...
— O încredere oarbă în Rocambole...
— Fie, zise Antoinette.
— În Milon...
Numele acesta era hotărâtor; Antoinette credea în Milon cum credea
orice fată în tatăl ei.
— Ceea ce voi cere de la dumneata, zise Vanda după o pauză, voi
cere în numele lui Milon.
— Te voi asculta, zise Antoinette.
— Ei bine! ascultă-mă.
Şi Vanda cuprinse capul tinerei fete între mâinile sale şi o sărută pe
352
frunte.
*
* *
În timpul acesta, frumoasa Marton intrase în laborator.

După cum prevăzuse Vanda, Chivotte era acolo. Internul îi oprise
hemoragia.
Când o văzu pe Marton intrând, privirea criminalei scânteia.
Marton îi zise:
— Cine naiba ţi-a făcut asta camarade? după care întinse ceaşca
îngrijitoarei.
— Dă-mi încă una, zise ea, domnişoara mai vrea.
— A fost bună? întrebă Chivotte, care nu-şi putea stăpâni
satisfacţia.
— Delicioasă, murmură Marton, care reuşi să-şi stăpânească
emoţia.
— Şi mai vrea încă o ceaşcă?
— Da.
Ceaşca frumoasei Marton fu umplută din nou.
Marton o luă şi plecă.
Când intră în camera Antoinettei era şi medicul acolo. El constată
cu mirare că Vanda şi Antoinette deveniseră din nou albe: nu mai
contenea cu explicaţiile, neputând pricepe cum se săvârşise miracolul
acesta într-un timp aşa de scurt.
— Când mă gândesc, spunea el, că pe când noi ne băteam capul
căutând un remediu, băutura a operat singură cu atâta eficienţă.
— Şi se pare că ceaiul nostru a avut şi el o parte din efect în această
minune, zise unul din interni, râzând; căci mi se pare că aceste două
femei consumă cam mult ceai.
— Ei bine, iată încă o ceaşcă! zise Marton apropiindu-se.
Antoinette întinse mâna, luă ceaşca, o duse la buze şi o goli dintr-o
sorbitură.
Dar deodată scoase un ţipăt teribil; ceaşca căzu şi se sparse pe
podea, pe când tânăra fată îşi apăsa pieptul cu mâna, ca şi cum un
vulcan s-ar fi aprins acolo.
Urmă o zbuciumare de un moment, apoi Antoinette căzu cu capul
pe pernă, neînsufleţită, spre cea mai mare uimire a medicului şi a
internilor.
— Dumnezeule! strigă frumoasa Marton, am uitat să spăl ceaşca... e
otrava care a rămas pe fund!...
353
Doctorul pipăi mâna Antoinettei; era rece. Îi ascultă inima, care nu

mai bătea...
— E moartă! exclamă el.
Capitolul LXXV
Să ne întoarcem la Timoléon, pe care l-am lăsat în momentul ultimei

sale întrevederi cu Rocambole.
Acesta petrecuse o zi teribilă.
El ştia că otrava a ajuns la Saint-Lazare şi n-avea la îndemână nici
un mijloc pentru a-i împiedica efectele.
Zadarnic îi recomandase Rocambole să stea liniştit. Timoléon era în
prada unei nelinişti de moarte.
Ar fi vrut acum s-o scape pe Antoinette cu preţul vieţii sale; pe acea
Antoinette pe care atâta vreme o persecutase, o amestecase cu bandiţii
şi o închisese la Saint-Lazare; ar fi vrut s-o scape, pentru că viaţa
Antoinettei însemna viaţa fiicei sale.
El ştia bine că dacă Antoinette ar fi murit, Rocambole i-ar fi ucis
copila.
Şi, omul acesta care nu dăduse înapoi din faţa nici unei crime, care
trădase prieteni şi-şi vânduse de atâtea sute de ori conştiinţa, omul
acesta alerga disperat toată ziua din stradă în stradă ca un corp fără
suflet, ca un suflet care nu mai poate suporta greutatea corpului. Nu
vedea nimic din câte se petreceau în jurul său, asculta fără să audă şi
uita chiar să mănânce.
Rocambole îl oprise să facă vreo mişcare.
Şi Timoléon ştia bine că Rocambole nu ierta niciodată pe aceia care
nu-l ascultau.
Din când în când, se oprea în mijlocul străzii şi căuta să-şi recapete
liniştea şi prezenţa de spirit.
Îşi spunea atunci că sângele rece, liniştea pe care o arătase
Rocambole erau un semn bun şi, prin urmare, Antoinette va fi salvată
şi fiica sa la fel.
Dar, îndată, frica şi groaza îl cuprindeau din nou. O ştia pe
Madeleine femeie energică. Dacă otrava ajunsese în mâna ei, sigur că
găsise un mijloc să execute ordinul.
Şi era evident că scrisoarea ajunsese în mâna ei.
Omul acesta, care de atâtea ori blestemase şi nesocotise puterea
cerească, trecu pe lângă o biserică şi, văzând uşa deschisă intră.
Biserica era goală; o rază palidă de soare pătrundea timid prin sticla
354
diafană.
Timoléon îngenunche şi, pentru întâia oară în viaţa sa, se rugă lui
Dumnezeu, cerând cu ardoare viaţa Antoinettei, adică viaţa fiicei sale
mult iubite.
Ieşi din biserică mai liniştit, cu o licărire de speranţă în inimă.
Nu mâncase nimic din seara trecută şi simţea dureri violente în
stomac; cu toate acestea nu-şi dădea bine seama de ceea ce simte.
Se înnopta.
Timoléon intră într-un restaurant şi se aşeză maşinal la o masă.
Un vânzător de ziare intră, strigând:
— Ziarele de seară, domnilor! citiţi ziarele de seară, cu drama de la
Saint-Lazare!...
La auzul acestor cuvinte, Timoléon sări în sus, smulse ziarul din
mâinile vânzătorului şi alergă afară.
Bietul om îl luă drept nebun şi nici nu se mai gândi să ceară banul:
de altfel Timoléon era acum departe. Alergase până la vitrina luminată
a unui magazin. Cu mâna tremurătoare desfăcu ziarul şi căută drama
anunţată de vânzător.
Pe a doua pagină, Timoléon citi înfiorându-se:
„O dramă la Saint-Lazare
Un eveniment în jurul căreia domneşte cel mai complet mister, s-a
petrecut în închisoarea Saint-Lazare.
O tânără fată, deţinută pentru complicitate la un furt, care pretindea
că face parte dintr-o familie bună şi despre care la instrucţia făcută s-a
dovedit că este fiica unei oarecare Marlotte, a murit astăzi în împrejurări
bizare.
Tânăra A..., a cărui nume credem că trebuie să-l trecem sub tăcere, a
fost atinsă, chiar a doua zi după sosirea sa în închisoare, de o maladie
rară şi aproape necunoscută în Europa.
Boala aceasta schimbă în negru pielea cea mai albă şi acoperă corpul
cu plăgi. Câteodată e mortală, dar ştiinţa asigură că nu e deloc
contagioasă.
Cu toate acestea ― lucru cu totul bizar ― aproape la aceeaşi oră când
boala se declanşa la fata A..., o altă deţinută este atinsă de acelaşi rău.
Fata A..., care se pretindea nevinovată şi victimă a unor persecuţii
teribile, îşi câştigase o anume simpatie printre deţinute; aceasta
mulţumită figurii sale plăcute, blândeţii sale, mulţumită poate şi
prieteniei unei alte deţinute, poreclită frumoasa Marton, care exercita
asupra tovarăşelor sale o puternică influenţă.
O altă deţinută poreclită Chivotte, era, din contră, duşmanca
355
neîmpăcată a fetei A..,

Cum boală acesteia din urmă nu era contagioasă, în aceeaşi odaie în
care se afla ea, fusese instalată şi o altă deţinută, o mamă împreună cu
copilul ei.
În timpul nopţii de alaltăieri, copilul se îmbolnăvise de anghina. Fata
A... care, după câte se spune era foarte milostivă, a îngenuncheat şi s-a
rugat lui Dumnezeu pentru viaţa copilaşului. Acesta a fost salvat şi în
întreaga închisoare Saint-Lazare s-a răspândit vestea că fata A..., e o
sfântă şi că face minuni.
Insistăm mai mult asupra acestor amănunte pentru ca cititorul să
poată înţelege ce s-a petrecut pe urmă.
Deţinuta Madeleine Chivotte, despre care am spus că o ura pe fata
A... a fost părăsită atunci de toate tovarăşele ei şi a rămas izolată, fiind
supusă unui soi de ostracizare.
Faptă care a făcut ca ura ei pentru fata A... să crească şi mai mult.
Azi dimineaţă, Chivotte s-a îmbolnăvit, fără de veste; sângele îi
curgea pe nas din abundenţă şi a trebuit să fie dusă la infirmerie.
Acolo s-a întâlnit cu frumoasa, Marton, care prepara o ceaşcă de ceai
pentru fata A...
Ce s-a întâmplat?
Mister. Fapt e că fata A..... după ce a băut ceaşca cu ceai, căzu
moartă, fulgerată.
Deţinuta Marton o acuză în gura mare pe Chivotte că i-a pus otravă în
ceai.
Spiritele sunt foarte agitate în închisoarea Saint-Lazare şi autorităţile,
se tem de o revoltă.
P.S. În momentul când încheiam ediţia, am mai primit câteva

amănunte; o revoltă generală s-a declarat în închisoare şi deţinuta
Madeleine Chivotte a fost strivită cu lovituri de papuci. N-a murit încă,
dar e puţină speranţă de salvare.
Patul pe care a fost depusă fata A... pe care toate deţinutele o cred o
sfântă, a devenit un adevărat loc de pelerinaj.
Pentru a împiedica agravarea revoltei, Direcţia a îngăduit tuturor
deţinutelor să vină, două câte două, pentru a privi corpul fetei A...
Înmormântarea acesteia va avea loc mâine.
Mai întâi fusese vorba ca, în interesul ştiinţei, să se facă autopsia
cadavrului; dar faţă de extraordinara aprindere a spiritelor, Direcţia a
fost prudentă şi s-a opus.
Fata A... va fi îmbălsămată şi deţinutele vorbesc de o chetă pentru a
cumpăra un teren şi a ridica un monument sfintei.”
356
Timoléon citise toate aceste amănunte pradă fiind unei nelinişti

teribile.
Se clătina pe picioare şi nu mai avea puterea să meargă.
Dar deodată îşi înălţă fruntea şi, cu ochii înflăcăraţi, strigă:
— Oh! trebuie să-mi salvez copila!
În clipa aceea cineva îşi sprijini mâna pe umărul său şi Timoléon
făcu un pas înapoi. Acel cineva era maiorul Avatar.
— Rocambole I exclamă Timoléon înspăimântat.
Rocambole îl luă de braţ şi-l conduse într-o strada vecină, care era
întunecoasă şi tăcută.
— Iertare! iertare pentru fiica mea!... strigă Timoléon cu disperare.
Ştii bine că nu e greşeala mea.
— Te voi ierta dacă mă vei asculta în totul, răspunse Rocambole.
Omul acela, care n-avea decât să pronunţe un cuvânt, să facă un
semn pentru ca fiica sa să se ducă dintre cei vii, era liniştit şi rece ca
dreptatea.
— Oh! vorbeşte... Ce trebuie să fac? se rugă Timoléon.
— De vreme ce i-ai conferit o nouă stare civilă Antoinettei Miller,
trebuie ca lucrul acesta să ne servească la ceva.
Timoléon îi privi înlemnit.
— Nu eşti tu, oare, acela care ai dovedit clar ca lumina zilei că
Antoinette Miller este fata unei femei numită Marlota?
— E adevărat! zise Timoléon, plecându-şi fruntea.
— Ei bine, reluă Rocambole, va fi lucrul cel mai natural ca mama să
reclame corpul fiicei sale.
— Ah, murmură Timoléon nebun de durere şi de spaimă.
— Ascultă-mă bine, continuă Rocambole, procedura te priveşte pe
tine. Dacă până la amiază, Marlota nu va fi obţinut învoirea ca trupul
fiicei sale să fie înmormântat la cimitirul Montmartre, într-un teren
special pe care-l vei alege tu împreună cu dânsa, să ştii că nu-ţi vei mai
vedea niciodată fiica.
— Voi asculta... murmură Timoléon, privind pe furiş cu o speranţă
vagă faţa lui Rocambole.
— Iată o mie de franci pentru cumpărarea terenului, adăugă
Rocambole, punând un fişic de aur în mâna lui Timoléon.
Se pregăti să plece, dar se opri şi zise:
— De vreme ce Marlota e mama fetei, tu poţi să fii unchiul ei şi să
mergi în urma sicriului. Vei veghea ca trupul să fie depus într-un
cavou provizoriu, pe care ţi-l va arăta Rigolo; vrem să ridicăm un
monument Antoinettei.
357
Şi cu aceste cuvinte, Rocambole se depărtă.
Capitolul LXXVI
Tot ce se povestea în jurnal era cât se poate de adevărat.

Un fel de revoltă izbucnise la Saint-Lazare şi, după ce se răspândi
vestea morţii Antoinettei, Madeleine Chivotte fu aproape strivită de
lovituri.
Când fu transportată la infirmerie, era într-o stare atât de gravă,
încât medicii nu mai garantau pentru viaţa ei.
Într-o închisoare de bărbaţi, direcţia ar fi apelat îndată la ajutorul
forţei armate; dar, când e vorba de femei, un asemenea mijloc niciodată
nu e bun şi directorul închisorii avu destulă pricepere să-şi dea seama
că mai bine era să urmeze sfaturile înţelepte ale surorii Maria.
Ne aducem aminte că sora aceea era o călugăriţă care se arătase aşa
de bună cu Antoinette şi despre care tânăra fată spunea în scrisoarea
ei către Agénor că trebuia să fie o femeie din lumea mare, retrasă în
mănăstire din pricina vreunei mari nenorociri.
Sora Maria spusese directorului:
— Toate deţinutele pe care le avem aici sunt superstiţioase: aceasta
datorită modului lor de creştere şi lipsei complete de cultură. Şi de ce
le-am refuza cererea, cu pericolul de a provoca o revoltă? La urma
urmei, nu cer mare lucru; şi dacă le daţi voie să viziteze patul... sfintei,
răspund eu de calmarea lor după aceea.
Directorul fusese de acord.
Deţinutele vizitară, două câte două, odaia în care tânăra fată era
culcată îmbrăcată, pe patul ei funebru.
Marton era îngenuncheată lângă ea şi plângea.
Vanda, misterioasa tovarăşă a Antoinettei, era calmă, dar tristă.
Spectacolul acesta avea în el ceva simplu şi graţios, în aceiaşi timp,
care emoţiona adânc pe toate deţinutele.
Toate se retraseră după ce sărutară mâna moartei, cu convingerea
adâncă că acest gest avea să le apere viaţa de rele.
Seara, pe la orele zece, Saint-Lazare reintrase în liniştea-i obişnuită.
Sora Maria, supraveghetoarea generală a coridorului Saint-Vincent-
de-Paul, îngădui Vandei şi frumoasei Marton să vegheze corpul
Antoinettei.
Frumoasa Marton plângea întruna.
Deodată, în mijlocul nopţii, pe când erau singure, Vândă îi luă
mâna şi o întrebă:
358
— De ce plângi, draga mea?

— Ah! mă mai întrebi, exclamă frumoasa Marton, într-o nouă
explozie de durere.
Şi cu mâna îi arătă corpul alb şi rece al Antoinettei...
— Nu spuneai tu singură, ieri, reluă Vanda, că Dumnezeu a făcut o
minune cu Antoinette?
— Oh! da, e adevărat...
Frumoasa Marton tresări şi-şi ridică asupra Vandei privirea-i
rătăcită.
— Ce vrei să spui?... întrebă ea.
— Dumnezeu, cel care a salvat copilul, nu poate El s-o reînvie pe
Antoinette?
— E cu putinţă oare, Dumnezeule? exclamă Marton.
— Totul e cu putinţă la Dumnezeu, reluă Vanda, cu convingere aşa
de adâncă, încât frumoasa Marton îngenunche şi murmură:
— Oh! Dumnezeule!... dacă ai face asta, cine ar mai îndrăzni oare
să-ţi nesocotească puterea?
— Speră, zise Vanda, care nu vru să spună mai mult.
Dar fusese de ajuns pentru ca speranţa să încolţească în sufletul
frumoasei Marton şi, când primele raze pătrunseră prin gratiile
închisorii Saint-Lazare, ea nu mai plângea.
Înmormântarea trebuia să aibă loc a doua zi, cu puţin înainte de
amiază şi în urma unei liturghii care avea să fie oficiată în capela
închisorii.
Sora Maria intră în odaia moartei şi le anunţă Vandei şi frumoasei
Marton că mama Antoinettei venise să ceară corpul fiicei sale.
— Ce mamă? exclamă Marton indignată.
Dar Vanda îşi duse un deget la buze şi Marton tăcu.
Rusoaica recunoscuse mâna lui Rocambole în aceste aranjamente.
Cu puţin înainte de ridicarea corpului, femeia aceea, care-şi zicea
mama Antoinettei şi care se prezentase la Saint-Lazare plângând, fu
introdusă în odaie.
Ea o recunoscu pe Antoinette şi semnă procesul-verbal de deces,
care-i fusese prezentat.
Frumoasa Marton nu îndrăzni să zică nimic, respectând tăcerea pe
care i-o impusese Vanda.
Se aduse apoi sicriul şi Antoinette fu depusă într-însul în costumul
său de deţinută.
— Ah! doamnă... murmură Marton disperată, vezi bine că
Dumnezeu nu vrea să facă nici o minune...
— Speră, zise Vanda.
359
Sicriul fu dus în capelă.

Vanda, deşi era încă bolnavă, coborî şi ea. Cât ţinu slujba se auzeau
suspinele frumoasei Marton.
Vanda, care îngenunchease lângă ea, se aplecă şi-i zise:
— Aşadar, tu nu mai speri?
Marton tresări şi-şi aţinti din nou privirea asupra Vandei, pradă
unei speranţe nebune.
— Aşadar, Dumnezeu poate învia morţii?
— Poate....
După terminarea slujbei, veniră să ia corpul Antoinettei.
— Doamnă!... Doamnă!... bolborosi frumoasa Marton, lipindu-se de
Vanda, vezi bine că o iau...
— Tăcere! răspunse Vanda. Priveşte mai bine... Şi-i arătă pe unul
dintre oamenii care puseseră mâna pe sicriu.
Marton, înlemnită, îl recunoscu pe Rigolo.
Rigolo, acela al cărui copil îl salvase Antoinette. Şi Rigolo nu părea
afectat, lăsa impresia că duce sicriul unei necunoscute.
— Vezi bine că şi el speră încă!... zise Vanda.
Marton îşi plecă capul.
Afară se auzeau văicărelile zgomotoase ale pretinsei mame a
Antoinettei.
Femeia aceasta înaintase până lângă uşa capelei, sprijinită de
braţul unui bărbat.
Marton îl zări şi murmură:
— Timoléon!
Vanda îşi duse încordată degetul la buze.
— Taci! îi şopti ea.
Şi uşa capelei se închise în urma coşciugului şi a modestului său
cortegiu.
Antoinette ieşise din Saint-Lazare!...
*
* *
Pe la orele 7, în aceeaşi seară, Vanda şi neconsolata Marton erau

singure în camera în care se odihnise de dimineaţă corpul Antoinettei.
— Ah! doamnă, zicea Marton, nu mai e nici o speranţă. Dânsa e
moartă şi Dumnezeu nu o va mai învia.
— Cine ştie?
— Acum e în pământ, murmură frumoasa Marton, şi acolo va
rămâne...
360
— Aşadar, tu nu speri s-o mai revezi?

— Vai! nu... zise sărmana femeie, care începu din nou să plângă.
— Tu crezi mai puţin în Dumnezeu decât mine!... Fii liniştită... Eu
am venit aici ca s-o salvez...
Aceste ultime cuvinte o readuseră pe Marton la adevăratele
sentimente.
— Dar, doamnă, zise dânsa, dumneata însăşi eşti prizonieră...
— Pentru încă două ore, zise Vanda.
— Va veni cineva să te elibereze?
— Nu, mă voi elibera eu singură.
— Dumneata?
— Eu, răspunse Vanda, cu cea mai mare linişte.
Apoi, după o pauză, adăugă:
— Dacă ţi s-ar reda libertatea, ai renunţa la viaţa de desfrâu şi de
crime pe care al dus-o până acum?
— Oh! zise Marton, dacă Antoinette ar fi trăit, aş fi servit-o în
genunchi toată viaţa şi Dumnezeu m-ar fi iertat.
— Dar dacă ar învia?
— Doamnă, murmură Marton zdrobită, nu mai vorbi astfel.
— Fie, dar vrei să ieşi din această închisoare?
— Cu dumneata?
— Cu mine.
— Mă mai întrebi? zise Marton. Dar cum?
— Răspunde... vrei?
— Da, desigur că vreau.
— Ascultă-mă atunci şi spune-mi dacă cunoşti drumul rondului.
— Oh! zise Marton, dacă am putea ajunge până la rond, ar fi foarte
uşor.
— Vom ajunge acolo... fii sigură, dar... tăcere...
Se auzea în coridor un pas greoi, ca acela al unei persoane care are
un picior de lemn.
Vanda îi şopti la ureche frumoasei Marton.
— Sora infirmieră, zise ea, vine să-mi aducă o băutură calmantă.
Orice ai vedea, orice aş face, să nu zici nimic.
Într-adevăr, o clipă după aceea, cheia se învârti în broască şi uşa se
deschise.
Vanda se ghemuise în patul ei îmbrăcată. Infirmiera intră cu o
ceaşcă într-o mână, cu lampa în cealaltă. Ea puse lampa pe masă şi se
apropie de Vanda.
— Cum îţi mai este astă-seară? întrebă ea.
— Destul de rău, răspunse Vanda, cu voce slabă. Îmi simt capul
361
foarte greu.
— Ia să-ţi văd limba!... zise infirmiera, fără să bănuiască ceva.
Dar abia se aplecase asupra bolnavei, că aceasta se ridică cu o
mişcare iute, stinse lampa şi apucă cu braţele sale de fier gâtul
călugăriţei.
— Dacă scoţi un singur strigăt, te gâtui, zise Vanda.
Capitolul LXXVII
Infirmiera aceasta era o bătrână călugăriţă, numită sora Leucadia.

Era o bătrână de şaizeci de ani, înaltă, slabă, de o albeaţă aproape
diafană; faţa nu-i era încă zbârcită şi dacă n-ar fi avut părul alb şi talia
încovoiată, al fi putut lesne s-o iei drept o femeie tânăra.
Sora Leucadia era de multă vreme la Saint-Lazare. Din această
pricină se bucura de un fel de autoritate şi, nu voia să asculte de
nimeni. Când avea ceva de reclamat se ducea direct la conducere.
Mersul acestei călugăriţe era leneş, de recunoscut, pentru că avea
un picior mai scurt pe care îl târa. Pe lângă asta, sora Leucadia mai
avea şi o voce ascuţită, care te făcea, să o recunoşti de la distanţă.
Era mereu prost dispusă şi funcţionarii surâdeau când o vedeau
sosind, fiind siguri că avea vreo reclamaţie pentru domnul director.
Portarul se grăbea totdeauna să-i deschidă de teamă ca nu cumva
să intre în ceartă cu dânsa.
De trei zile de când se afla în odaie separată, Vanda studiase cu
atenţie toate intonaţiile vocii sorei Leucadia. Marton văzuse lampa
stingându-se, apoi auzise zgomotul unei lupte scurte, care se
terminase cu aceste cuvinte: „Dacă strigi, te gâtui!”
Apoi nu se mai auzi nimic.
Vanda astupase cu batista gura sorei Leucadia, moartă de spaimă.
— La lucru! la lucru!... zise ea încetişor, adresându-se frumoasei
Marton.
Era noapte, dar o rază slabă de lumină pătrundea prin uşa
întredeschisă.
Mulţumită acestei lumini, frumoasa Marton putu s-o vadă pe
rusoaică sărind din pat şi legând bine braţele sorei Leucadia.
Vanda îi zise:
— Aşează-te lângă uşă şi îndată ce va intra sora pe care o voi chema
eu, să închizi uşa.
Coridorul Saint-Vincent-de-Paul era cufundat în întuneric. Marton,
uimită, o văzu pe rusoaică apropiindu-se de uşă şi strigând cu o voce
362
atât de asemănătoare cu aceea a sorei Leucadia, încât nimeni n-ar fi

putut-o deosebi:
— Soră Ursula!... Soră Ursula!
Sora Ursula era venită de curând la Saint-Lazare şi nu prea avea
experienţă. Ea crezu că recunoaşte vocea sorei Leucadia şi se apropie
fără cea mai mică bănuială.
— Pe aici!... pe aici!... odaia numărul 7, zise Vanda, care se
retrăsese în interiorul camerei.
Sora Ursula intră.
Frumoasa Marton, care ghicise gândul Vandei, închise îndată uşa în
urma ei. În acelaşi timp, Vanda o apucă cu mâinile de gât şi
răsturnându-i capul pe spate îi zise:
— Drăguţa mea, dacă vei sta liniştită, nu-ţi voi face nici un rău...
Şi, ca şi sora Leucadia, fu legată bine şi ea şi adusă în situaţia de a
nu mai scoate vreun strigăt.
După aceea, cele două femei fură dezbrăcate în cea mai mare grabă.
Sora Leucadia era aşa de înspăimântată, încât nu opuse nici cea
mai mică rezistenţă; stătea cu ochii îndreptaţi spre cer, ca şi cum ar fi
vrut să cheme puterea divină în ajutor.
Călugăriţa cea tânăra, care o considera pe Leucadia superioara sa,
se resemnase. Totul dură mai puţin de un sfert de oră.
Frumoasa Marton se îmbrăcă în hainele Ursulei; Vanda se îmbrăcă
cu acelea ale sorei Leucadia şi-şi puse în piciorul stâng faimosul papuc
care producea un zgomot particular.
Când fură gata, Vanda se înarmă cu lanterna sorei Ursula, luă
teancul de chei pe care îl avea sora Leucadia la cingătoare şi zise
frumoasei Marton.
— Haide... vino cu mine; n-avem multă vreme la dispoziţie. Era ora
nouă.
Falsa soră Leucadia închise uşa odăii pentru că supraveghetoarea
care era la celălalt capăt al coridorului ar fi putut s-o audă zicând, cu o
voce, care era vocea Leucadiei:
— Ah! mititico! am mai văzut eu şi altele!
Apoi, se auziră prin coridor faimoşii paşi.
Cele câteva călugăriţe răspândite pe ici, pe colo prin coridor, se
fereau toate să se apropie de sora Leucadia, pentru că îi cunoşteau
caracterul cicălitor.
Falsele călugăriţe ajunseră astfel până la grefă nederanjate de
nimeni.
Portarul deschise repede uşa. Vanda mormăi ceva.
De altfel se îmbrăcase aşa de bine în hainele călugăriţei, încât nu i
363
se mai vedea decât vârful nasului.

Pe lângă aceasta, gesticula mereu, aşa încât lumina lanternei era
intermitentă şi nimeni nu i-ar fi putut deosebi trăsăturile feţei.
Coborâră treptele care duceau spre grefă, mereu mormăind.
Brigadierul, care citea un jurnal lângă soba din sală, strigă
portarului:
— Bagă de seamă! Iat-o pe sora Leucadia care se duce să se plângă
directorului pentru a şasea oară astăzi...
Vanda intră în grefă ca un uragan şi cu vocea cea mai iritată pe care
o avusese vreodată Leucadia, zise frumoasei Marton:
— Vino, mititico, vino!... Vom supune cazul directorului şi vom
vedea dacă ni se va face dreptate.
Brigadierul, care se temea şi el de ceartă, nici nu-şi ridică ochii de
pe ziar.
Portarul se grăbi să deschidă şi se retrase cu respect.
Apoi, după ce poarta fu închisă în urma celor două călugăriţe, se
auziră bine paşii sorei Leucadia, care se îndrepta spre apartamentul
directorului.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
După cum bănuiesc cititorii, Vanda nu s-a îndreptat deloc spre
locuinţa directorului.
Ajunsă jos îşi scoase papucii şi zise frumoasei Marton:
— Să mergem repede şi să nu facem zgomot.
Se îndreptară îndată spre rondul închisorii. Acolo erau bucătăriile,
brutăria şi spălătoria.
Afară ploua; soldatul de gardă era în ghereta sa; noaptea era
întunecoasă.
Vanda se opri un moment.
— Dar, doamnă, îi zise frumoasa Marton, trebuie să ne ascundem
undeva şi să aşteptăm până în zorii zilei, când va sosi trăsura
brutarului. Atunci vom găsi un mijloc să fugim...
— N-am timp să aştept până mâine, răspunse Vanda.
Şi prin ploaie se strecură până la zidul închisorii.
De aici se poate vedea în curtea rondului închisorii o casă înaltă, a
cărei faţadă dă spre bulevardul Magenta şi al cărei acoperiş, domină
zidurile de la Saint-Lazare.
Vanda pipăi un moment zidul şi mâna ei întâlni o frânghiuţa subţire
care părea că coboară din înălţimea cerului.
Marton o urmase de aproape şi ochii ei deprinşi cu întunericul
observară îndată frânghiuţa.
364
— Ce e asta? întrebă ea.

Vanda nu răspunse, dar apucă frânghiuţa şi o clătină cu putere.
Apoi ridică capul şi îşi fixă privirea asupra acoperişului casei.
Două minute trecură; ploaia cădea acum torenţial şi soldatul de
gardă nici nu se gândea să iasă din gheretă..
Deodată lângă frânghiuţa apăru o altă frânghie la capătul căreia era
atârnată o plasă.
Vanda întinse plasa pe pământ înaintea frumoasei Marton care
privea uimită.
— Vezi bine, îi zise ea, că nu mai avem nevoie să aşteptam căruţa
brutarului.
Apoi amândouă se aşezară pe plasă, îşi trecură bine frânghia în
jurul corpului şi Vanda clătină din nou frânghiuţa cea subţire.
Atunci frânghia cea groasă începu să se ridice puţin, câte puţin,
plasa se rotunji ca un sac în jurul corpurilor celor două femei,
acoperindu-le.
Cele două femei porneau spre calea libertăţii.
Capitolul LXXVIII
E timpul să ne întoarcem la unul dintre principalele personaje ale

povestirii noastre, pe care de o bucată de vreme l-am pierdut cu totul
din vedere: la Agénor.
Tânărul baron de Morlux, pe care l-am lăsat la Gara de Vest,
plecând spre Rennes, unde ― după cum i se spunea ― era aşteptat cu
nerăbdare de bunica sa, se certase într-adevăr cu un ofiţer în timpul
drumului şi coborâse la Angers pentru a se bate în duel cu el.
Agénor era curajos de felul lui; în afară de asta mai era şi într-o
dispoziţie cam proastă din pricină că părăsise Parisul într-un mod atât
de brusc, fără a se putea întâlni mai întâi cu scumpa sa Antoinette. În
starea aceasta avea nevoie să-şi reverse ciuda asupra cuiva.
Trenul sosise la Angers, înainte de a se lumina de ziuă.
Agénor trase de-a dreptul la un hotel şi ceru patronului să-i aducă
lista pasagerilor.
Printre străinii sosiţi cu o seară înainte era şi Marchizul Eugen de
Barentin subprefect.
Barentin era un nume destul de cunoscut în Bretania. Agénor se
interesă asupra lui şi află îndată că era un tânăr numit de curând
subprefect, care se ducea să-şi ia postul în primire.
La orele şase dimineaţa trimise cartea sa de vizită domnului ele
365
Barentin.
Tânărul subprefect se sculă destul de rău dispus şi cu ochii pe
jumătate închişi descifră cartea de vizită a baronului.
Dar între gentilomi sunt unele lucruri, unele convenienţe care
niciodată nu pot fi încălcate, afară de asta Morlux era, de asemenea,
un nume destul de cunoscut în Bretania.
Prin urmare domnul de Barentin îl rugă pe Agénor să intre în
camera sa.
— Domnule, îi zise acesta, m-am oprit la Angers, unde nu cunosc
absolut pe nimeni, numai pentru a mă bate în duel cu un ofiţer din
garnizoană. I-am dat întâlnire pe platoul din spatele castelului pentru
orele şapte fix. Dumneata eşti breton?
— Da, domnule, răspunse subprefectul, care, ghicind scopul vizitei
lui Agénor, sări jos din pat.
— Şi eu sunt breton ca şi dumneata...
— Ştiam, domnul meu...
— Şi am venit să te rog să-mi serveşti de martor.
— Un asemenea serviciu nu se refuză niciodată între gentilomi,
răspunse curtenitor subprefectul.
Se înţeleseră în grabă şi îi zise lui Agénor.
— Dar un singur martor nu e de ajuns, domnule baron, şi, ca şi
dumneata, nici eu nu cunosc pe nimeni în Angers. Cu toate acestea,
ieri, la masă, am observat un tânăr care mi s-a părut foarte
cumsecade. Mă voi duce să îl rog pe el să ne însoţească; cred că nu ne
va refuza.
Tânărul fu trezit din somn ca şi subprefectul şi acceptă îndată rolul
ce i se propunea.
După trei sferturi de oră, Agénor ajungea la locul de întâlnire,
împreună cu martorii săi.
După alte cinci minute era cu sabia în mână şi rănea de două ori pe
adversarul său; dar acesta se aprinsese şi, cu toate că sângele
începuse să-i curgă din rănile căpătate, atacă cu energie şi în cele din
urmă Agénor primi o zdravănă lovitură de sabie între coaste.
Leşinat fiind, îl transportară la hotel; timp de patruzeci şi opt de ore
fu în prada celui mai teribil delir. A treia zi îşi reveni şi se gândi îndată
la Antoinette. Chirurgul regimentului, care îl îngrijise, îl asigură că
peste patru sau cinci zile va putea să părăsească patul, fără nici o
primejdie.
Atunci Agénor scrise domnului Oscar de Marigny, însărcinându-l s-
o vadă pe Antoinette şi să-i remită o scrisoare lungă de opt pagini, în
care spunea tinerei fete o mulţime de lucruri.
366
Nici un moment nu se gândise să-şi continue drumul spre Rennes şi

uită chiar s-o înştiinţeze pe bunica sa despre aventură pe care o trăise.
O clipă se gândise să scrie tatălui său sau unchiului său.
Dar Agénor era băiat cuminte şi în timpul lungilor ore pe care le
petrecuse ţintuit la pat îşi făcuse următorul raţionament, care era
destul de logic: sau tatăl şi unchiul său îi spuseseră adevărul, adică
bunica sa dorea într-adevăr să-l vadă ― şi atunci trebuia să păstreze
tăcerea, pentru ca nu cumva să primească ordinul de a se duce la
Rennes după ce se va fi refăcut ― sau fusese îndepărtat din Paris,
numai pentru a se împiedica căsătoria proiectată şi atunci trebuia să
se reîntoarcă cât mai repede şi cu cât mai puţin zgomot posibil.
Cu cât se gândea mai mult, această ultimă presupunere lua o formă
tot mai plauzibilă în mintea sa.
Mai trecură încă două zile, în timpul cărora a fost nevoie de toată
autoritatea doctorului şi ameninţarea că rana se va redeschide îndată,
pentru a-l împiedica să plece din Angers.
În sfârşit, în dimineaţa celei de a cincea zi, un om năvăli în camera
sa de la hotel. Omul acesta era Milon.
Milon se dusese până la Rennes; din întâmplare surprinsese
conversaţia a doi ofiţeri şi putu îndată să se convingă că Agénor era la
Angers.
Agénor îl zărise pe Milon cândva, atunci când i-l arătase Antoinette
în mijlocul bulevardului, dar trăsăturile, feţei sale nu i se întipăriseră
deloc în minte.
— Domnule baron, îi zise colosul, ştii dumneata cine sunt eu?
— Aştept să mi-o spui, răspunse Agénor, cu oarecare uimire.
— Numele meu e Milon.
— Milon!... dumneata eşti Milon?
— Da, domnule.
— Milon al scumpei mele Antoinette?
— Ah! văd bine că o iubeşti! exclamă Milon, pătruns de accentul
plin de dragoste al tânărului.
— Şi ea te trimite? întrebă Agénor cu nerăbdare.
— Nu, dar vin pentru ea.
— Pentru ea?
Şi Agénor îl privi ţintă în ochi.
Colosul îi luă mâna.
— O iubeşti, dumneata, într-adevăr, pe Antoinette?
— Oh! exclamă Agénor, mă mai întrebi?
— Şi dacă ar fi în primejdie...
Agénor sări în picioare, cu privirea înflăcărată.
367
— Ce spui dumneata?... strigă, Antoinette trece printr-o

primejdie?...
— Printr-o primejdie de moarte, răspunse Milon cu tristeţe.
Agénor era aşa de slăbit încă, încât fu aproape să leşine.
— Şi eu nu sunt acolo s-o salvez! Ah!... să plecăm... să plecăm fără
nici un moment de întârziere, chiar de-ar trebui să mor după aceea...
Aşa rănit cum era Agénor, voi să plece în seara aceea.
Milon îi spuse:
— Nu pot să-ţi dau mai multe explicaţii; am jurat să păstrez tăcerea.
Dar poate că numai dumneata singur eşti în măsură s-o salvezi pe
Antoinette.
La gară, Milon expedie următoarea telegrama, semnând-o cu un
nume de mai înainte convenit:
„Maiorului Avatar, Vila Said, Paris.

Plecăm cu trenul nr. 16. Vom fi la Chartres la 11; la Paris la 12 şi
jumătate. Răspunde la Chartres unde trebuie, să ne ducem...
Durand”
În tot timpul drumului, Milon păstră tăcerea.

El se mulţumi să-i spună lui Agénor, care îl ruga ca un copil să
vorbească:
— Dumneata ştii că Antoinette este dintr-o familie mare?
— Da.
— Că i s-a furat averea?
— Da, dar eu voi face să-i fie înapoiată, răspunse Agénor cu
entuziasm.
— Ei bine, spoliatorii aceia iar o urmăresc acum cu ura lor sălbatică
şi vor să atenteze mai întâi la onoarea şi apoi la viaţa sa.
— Dar, pentru Dumnezeu, explică-te odată!... murmură Agénor cu
vocea înfrigurată.
— Stăpânul îţi va spune totul, răspunse Milon.
— Cine-i „stăpânul”? întrebă Agénor neliniştit.
— Un om care poate tot ce vrea, răspunse Milon; un om care m-a
scos pe mine din închisoare şi care a luat-o pe Antoinette sub protecţia
sa. Ah!... mai zise colosul, după o pauză, dumneavoastră amândoi o
veţi salva... Sau altfel, nu voi mai crede în bunătatea lui Dumnezeu.
La Chartres, unde trenul se oprea zece minute, Milon alergă la
biroul telegrafic şi găsi răspunsul următor:
„Domnului Durand, pasager în trenul nr. 16
368
Te aştept la gară
Avatar”
Cu cât se apropia mai mult de Paris, Agénor era tot mai neliniştit şi
Milon suferea şi el văzând suferinţa tânărului.
Agénor o iubea pe Antoinette cu ardoare şi, la nevoie, s-ar fi
sacrificat pentru ea fără să stea la îndoială.
Rocambole îi aştepta la gară.
Era îmbrăcat cu cea mai mare îngrijire şi totul în ţinută indica
gentilomul.
Agénor tresări, recunoscându-l, căci îl mai văzuse la clubul
„Asperges”, în seara când fusese admis acolo.
— E Stăpânul, zise Milon, tânărului din ce în ce mai mirat.
— Domnule, îi zise Rocambole, fixând asupra lui acea privire
liniştită şi rece, nu va trebui să te ocupi de persoana mea; nu te
interesează nici cine sunt, nici cine am fost. Nu e acum momentul
potrivit pentru a-ţi povesti biografia mea; nu trebuie să ne ocupăm
decât de domnişoara Antoinette.
Se urcară într-o trăsură şi Rocambole zise lui Milon:
— Mergem acasă la tine.
Milon indică birjarului apartamentul pe care îl închinase în strada
Gros-Cailon şi în care nu petrecuse decât o singură noapte.
O oră după aceea maiorul deschidea caseta, care atât de multă
vreme stătuse ascunsă în fundul unei pivniţe şi întinse lui Agénor, care
îl privea uimit, manuscrisul baroanei Miller.
— Citeşte, îi zise el.
Agénor, care era dominat de gestul şi de accentul lui Rocambole, luă
manuscrisul, începu să citească şi de la primele cuvinte, scoase o
exclamaţie de surprindere.
— Citeşte, repetă Rocambole.
Agénor îşi urmă cititul, scoase un nou strigăt şi exclamă:
— Tatăl meu!... o, tatăl meu!...
Capitolul LXXIX
Aşa cum prezentam în alt loc, îndată ce Agénor devenise major, tatăl
său se grăbise să-l emancipeze pentru a-şi putea continua în tihnă
viaţa de petreceri şi plăceri.
Agénor îl iubea. Avea pentru el afecţiunea, respectul pe care îl au
toţi oamenii de caracter pentru părinţii lor. De aceea citirea
369
manuscrisului baroanei Miller fu pentru el o lovitură de trăsnet.

Aşadar, Antoinette era verişoara sa şi spoliatorul era tatăl său!... era
unchiul său!...
Şi furtul nu era singura lor crimă, căci baroana Miller fusese
otrăvită, după cum se putea vedea dintr-o scrisoare a doctorului
Vicenţiu, pe care Rocambole o pusese sub ochii lui Agénor.
Zdrobit, de asemenea, tânărul îşi ridică capul dintr-o dată şi cu
ochii învăpăiaţi, cu gestul repede şi scurt, cu vocea sacadată zise,
adresându-se lui Rocambole:
— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cine eşti; îmi ajunge să văd că un
asemenea secret este în mâna dumitale pentru a-ţi împărtăşi îndată
hotărârea pe care am luat-o. Familia de Morlux, dezonorată timp de
două decenii, nu poate rămâne pătată pururi. Mă voi căsători cu
Antoinette şi-i voi înapoia averea întreagă.
— Domnule, răspunse Rocambole, cu cea mai mare linişte, credeam
că eşti mai iniţiat; credeam că Milon ţi-a vorbit de dispariţia
Antoinettei.
— Antoinette a dispărut! murmură Agénor clătinându-se.
— Da, a dispărut; dar noi i-am găsit urma şi, mulţumită unor
documente autentice, vei putea acum s-o urmăreşti pas cu pas, oră cu
oră.
— Dispărută!... dispărută!... bolborosi Agénor, care simţea cum i se
întunecă mintea puţin câte puţin.
Rocambole desfăcu un fel de dosar, care avea toate paginile
numerotate. Prima din aceste pagini era scrisoarea baronului Philippe
de Morlux prin care Antoinette era invitată să vină să-l viziteze.
— Dar acesta nu e scrisul tatălui meu!... exclamă Agénor.
— Nu, fără îndoială, dar te voi face să observi că aproape la aceeaşi
oră când Antoinette era răpită, unchiul dumitale, Carol, te conducea la
Gara de Vest.
— Oh! dânsul, exclamă Agénor, dânsul e în stare să facă orice!...
— Aşteaptă... zise Rocambole.
Şi trecu de fila a doua; era procesul verbal de arestare a Antoinettei
pe care Timoléon şi-l procurase cu destulă greutate.
— Arestată... arestată!... exclamă Agénor, cuprinzându-şi fruntea
între mâini.
— Da, arestată, şi încă împreună cu nişte tâlhari şi nişte femei
uşoare, zise Rocambole.
Şi trecu la pagina a treia, unde începea mărturisirea deplină şi
întreagă a lui Timoléon.
Loviturile de trăsnet urmau una după alta pentru Agénor; dar se
370
părea că energia sa zdrobită regăsea în mijlocul nenorocirii puterea

unei decizii compensatoare.
— Ah! zise el, în sfârşit, dar nu voi mai aştepta nici o singură oră,
nici un singur moment.
Şi voi să se îndrepte spre uşă.
Dar Rocambole îl reţinu.
— Unde te duci, domnule? îl întrebă.
— Mă duc la Saint-Lazare, exclamă Agénor cu gâtlejul sfâşiat de
vorba aceasta teribilă.
— La Saint-Lazare?
— Da, şi va trebui ca porţile să se deschidă în faţa mea; directorul
va trebui să mă asculte şi duhovnicul să se scoale, să coboare din
capelă şi să celebreze fără întârziere slujba nupţială. Trebuie ca lumea
întreagă să ştie că baronul de Morlux s-a dus să-şi caute nevasta la
Saint-Lazare!...
Un surâs de gheaţă flutură pe buzele lui Rocambole.
— Domnule baron, îi zise el, lucrurile acestea nu se fac şi nu se
vorbeşte despre ele decât în romane. În viaţa reală este altfel. Dacă
lucrul acesta ar fi cu putinţă, ai săpa de-a pururi un abis între acea
tânăra fată şi dumneata. Lumea nu-ţi va îngădui să te căsătoreşti cu
Antoinette, după ce îţi vei fi trimis tatăl la eşafod.
Cuvântul acesta smulse un strigăt teribil din pieptul lui Agénor.
— Eşafodul? bolborosi el.
Şi i se păru că vede ridicându-se în faţa sa roata ghilotinei, i se păru
că vede un om urcându-se pe trepte şi... omul acela era tatăl său...
Îşi cuprinse capul între mâini şi se învârti în loc, ca şi cum focul
cerului l-ar fi lovit.
Apoi, zărind într-un colţ pistoalele lui Rocambole, se repezi spre ele.
— Ce faci? îl întrebă acesta, oprindu-l.
— Lasă-mă să mă ucid!... murmură sărmanul tânăr.
— Şi Antoinette?... întrebă Rocambole.
Agénor scoase un nou strigăt.
— Dar ce să fac atunci? zise el; ce să fac, Dumnezeule?
— Mai întâi, trebuie să ai curajul de a citi până la sfârşit, de a afla
totul, răspunse Rocambole cu severitate.
— Şi-i întinse scrisorica pe care vicontele Carol de Morlux o dăduse
lui Timoléon în trăsură.
Scrisorica aceasta glăsuia:
„Trebuie ca Antoinette să fie moartă până mâine seară!”
— Moartă!... Moartă... strigă Agénor în delir.
— Nu ştiu dacă otrava a ajuns sau nu până la dânsa; dar... vino cu
371
mine...
— Unde mă duci? întrebă tânărul pe jumătate nebun.
— La Antoinette! răspunse Rocambole.
— Ah!... vezi bine... exclamă Agénor, vezi bine că ne duce, la Saint-
Lazare!...
— Nu, zise Rocambole, în altă parte mergem...
— Dar unde e Antoinette, Dumnezeule?
— Vino cu mine!... Vei vedea!...
Şi luându-şi prietenul de braţ, îl conduse.
Milon îl apucă de celălalt, braţ, căci Agénor, zdrobit de atâtea emoţii,
nu putea să se mai ţină pe picioare.
Rocambole îşi luase pistoalele cu el.
Se urcară în trăsură şi Rocambole zise birjarului:
— La Montmartre, strada Drumul Damelor.
— Stăpâne... stăpâne... murmură Milon, consternat, ce ai făcut cu
Antoinette?
— Taci!... şi adu-ţi aminte!... răspunse Rocambole.
Trăsura plecă.
Încet, încet, se îndreptară spre bulevardele exterioare.
Timoléon se suise pe capră pentru a arăta drumul birjarului.
Agénor, zdrobit, de emoţie nu pronunţase nici un cuvânt în tot
timpul drumului.
Când se văzu pe şoseaua pustie şi inundată de întuneric, când văzu
zidul alb care o mărginea de o parte în tot lungul drumului, recunoscu
cimitirul Montmartre şi exclamă:
— Oh! dar dumneata mă conduci la un cimitir.
Rocambole nu răspunse.
— Antoinette e moartă! murmură tânărul după o pauză.
Aceeaşi tăcere din partea lui Rocambole.
Trăsura se opri la poarta acelei case în care cu o seară înainte
poliţia venise pentru a-l aresta pe Rocambole. Un om veni să le
deschidă. Era Rigolo.
Rocambole îl luase pe Agénor în braţe şi-l coborâse din trăsură.
Milon alergă să-l ajute, căci tânărul era la capătul puterilor.
Intrară în apartamentul lui Rigolo.
Trei femei erau acolo, trei femei îmbrăcate în negru, dintre care una
― frumoasa Marton ― plângea.
Celelalte două erau Marceline, femeia lui Rigolo şi Vanda.
Agénor le privea înlemnit, fără să înţeleagă. Când văzu costumul de
cioclu al lui Rigolo, tresări şi făcu un pas îndărăt.
Cele trei femei erau în camera de la intrare; uşa celeilalte camere
372
era închisă.
— Antoinette?... unde este Antoinette?... strigă Agénor.
— Nu e departe de aici, răspunse Rocambole.
— Ah!... nu îndrăzneşti să-mi spui adevărul! exclamă tânărul.
Antoinette e moartă!...
Rocambole se îndreptă spre masă, luă o hârtie şi o întinse lui
Agénor.
— Iată, zise el, citeşte!...
Era procesul verbal de deces al fetei A... întocmit la Saint-Lazare şi
semnat de patru martori.
În acest proces verbal se spunea că fata A..., decedată, era într-
adevăr fiica Marlotei, negustoreasa din cartierul Halelor!...
Agénor căzu ca trăsnit pe un scaun.
Câtva timp rămase cu capul între mâini, zdrobit, cu ochii secaţi de
lacrimi.
Apoi, deodată, se ridică.
— De vreme ce Antoinette este moartă, zise el, eu nu mai am ce face
pe lumea asta. Lasă-mă să mă sinucid.
Şi cu un gest rugător ceru pistoalele pe care Rocambole le avea la
cingătoare.
Dar acesta din urmă zise:
— Fata Antoinette, după cum se constată din actul de deces, este
moartă într-adevăr, domnule, şi corpul său a fost transportată la
cimitirul Montmartre, de care un singur zid ne desparte. Dar tânăra
fată n-a fost înmormântată încă; i se va ridica un monument. Corpul ei
a fost depus provizoriu, într-un cavou. Nu vrei să mergem să mai vezi o
dată pe aceea pe care ai iubit-o?
Agénor scoase un strigăt.
— S-o văd! exclama el, s-o văd! Ah!... Antoinette! voi putea să mor
deasupra sicriului tău!
— Vino, zise Rocambole, luându-l de mână şi făcând un semn lui
Rigolo.
Capitolul LXXX
Ieşiră în stradă.
Agénor era şi acum susţinut. Rocambole îl luase de braţ şi Milon
mergea tăcut, alături de el.
Intrară în cimitir. Terenul era argilos şi plin de apă. Rigolo mergea
în frunte; noaptea era întunecoasă şi mai cădeau încă picături de
373
ploaie.
Vizitatorii nocturni mergeau pe un teren alunecos şi desfundat,
călăuziţi de pietrele albe ale mormintelor, care păreau a fi nişte stele
funebre, într-un cer al morţii.
Câteodată Rocambole şi Agénor, cu toate că erau călăuziţi de către
Rigolo, se loveau de câte un grilaj de fier, sau de câte o cruce neagră.
Agénor mergea ca un om din altă lume; lacrimi mari îi curgeau pe
obraji şi tremura din tot corpul.
— Oh! zicea el oprindu-se din când în când, Dumnezeule! dă-mi
puterea de a ajunge până la mormântul ei, de a o vedea ultima dată...
Sunt aici în câmpia liniştii de veci... aici vreau să rămân.
— Vino, repetă Rocambole.
Cei patru oameni înaintau mereu; intraseră acum în porţiunea nouă
a cimitirului, străbătând o boltă.
În clipa aceea se auzi un lătrat puternic şi un câine enorm se repezi
asupra vizitatorilor nocturni.
Rigolo fluieră uşor şi şopti:
„Tăcere, Fanor!”
Câinele tăcu.
Câinele acesta aparţinea paznicului cimitirului şi era prieten bun cu
toţi cioclii, pe care îi cunoştea de departe.
— Tăcere! repetă Rigolo, şi câinele, care începuse acum să-şi
manifeste bucuria, tăcu, mulţumindu-se să lingă mâinile lui Rigolo.
Cu cât înaintau, nerăbdarea lui Agénor creştea; era în prada unui
soi de friguri vecine cu nebunia.
— Îmi vei împrumuta pistoalele dumitale, nu-i aşa? zicea el lui
Rocambole, mă voi ucide aici... sunt gata transportat la cimitir...
— Îţi pierzi minţile, zise Rocambole, durerea te rătăceşte.
— Dumnezeule!...
Rocambole urmă:
— Şi pentru dumneata şi pentru ea e mai bine să fie moartă.
Agénor se opri din nou, căutând să prindă în ochii lui Rocambole
explicaţia acestor cuvinte teribile.
Rocambole continuă:
— Fără îndoială, e mai bine să fie moartă; căci crima tatălui şi a
unchiului dumitale ar fi urmărit-o fără încetare.
— Tatăl meu!... bolborosi Agénor. Ah!... ai dreptate, urmă el cu
vocea rătăcită, el a fost călăul.
— Nu, zise Rocambole, tatăl dumitale e un om slab, care n-a devenit
criminal decât târât de unchiul dumitale.
— Unchiul meu?... Ah! ai dreptate, zise Agénor, e un mizerabil!
374
— E sigur, urmă Rocambole, e sigur că dacă Antoinette ar fi trăit,

Milon şi cu mine am fi căutat nu numai s-o apărăm, dar să-i şi
restituim averea... am fi căutat să pedepsim pe spoliatori...
— O voi răzbuna eu!... strigă Agénor furios.
— Împotriva tatălui dumitale?
Agénor făcu un pas îndărăt.
— Nu, zise el, pentru că dumneata însuţi mi-ai spus că tatăl meu e
un om slab şi mai mult nenorocit decât vinovat.
— Atunci răzbunarea se va îndrepta împotriva unchiului
dumitale?...
— Da, zise Agénor, nu e nici o lege morală care să oprească pe nepot
a se bate în duel cu unchiul său, şi-l voi ucide... cu sabia, cu pistolul...
nu ştiu cum!... dar îl voi ucide!...
— Spui toate acestea, reluă Rocambole, pentru că Antoinette este
moartă; dar dacă ar fi trăit, ar fi trebuit să te duci să spui tatălui
dumitale: „Femeia pe care o iubesc şi cu care vreau să mă căsătoresc, e
aceea pe care al persecutat-o dumneata, e aceea a cărei avere al furat-
o...”
— Taci!... murmură Agénor, tremurând din tot corpul.
Puţin după aceea Rigolo se opri şi zise:
— Aici este.
Erau la marginea unei gropi, adâncă de mai mulţi metri, care
semăna cu un abis. Era o groapă comună.
Până atunci Rigolo şi cel care îl urmau merseseră în întuneric.
Acum Rigolo scoase din buzunar o scăpărătoare şi aprinse o
lumânare.
Se răspândi în jurul lor o lumină slabă, palidă, dar Rocambole şi
Agénor putură să vadă o scară fixată în groapa comună.
— Urmaţi-mă! zise Rigolo.
Şi porni cel dintâi pe scară.
Agénor fuse cuprins de un tremur atât de violent, încât Rocambole
se văzu nevoit să spună lui Milon:
— Ia-l în braţe.
Acesta murmură cu vocea zdrobită:
— Aşadar e adevărat că e moartă!
Rocambole îl privi cu severitate:
— Ia-l pe domnul în braţe! repetă.
Colosul se supuse.
Coborâră cu toţii scara, Rocambole rămânând cel din urmă.
Jos era un fel de boltă.
— Pe aici, zise Rigolo, care ridică lumânarea pentru a lumina calea
375
tovarăşilor săi.
Agénor pe care Milon îl purta mereu în braţe, se văzu dus într-un fel
de coridor subteran, în care erau înşirate coşciuge, de ambele părţi,
unele peste altele. Era unul din acele cavouri provizorii, în care sunt
depuşi morţii care aşteaptă o înmormântare mai specială.
Milon tremura şi el.
În sfârşit, Rigolo se opri în faţa unui sicriu foarte simplu:
— Aici e, zise el.
Agénor se smuci ca un nebun din braţele lui Milon şi acoperind
sicriul cu corpul său, exclamă, cu vocea întretăiată de suspine:
— Antoinette!... scumpă Antoinette!... tu nevasta mea înaintea lui
Dumnezeu...
Şi plângea cu lacrimi mari, frângându-şi mâinile de disperare.
Deodată se ridică şi înălţând capul, zise, adresându-se lui
Rocambole:
— Oh! ucide-mă domnule... ucide-mă, fie-ţi milă de mine...
Dar Rocambole făcu un semn lui Milon.
Gigantul era mai palid decât un mort, iar pe faţa sa descompusă de
durere, de nelinişte, flacăra lumânării arunca umbre bizare.
Cu toate acestea se aplecă şi-l ridică pe Agénor de pe sicriu.
Atunci, la un nou semn al lui Rocambole, Rigolo desfăcu capacul
sicriului şi Agénor, pe care Milon îl ţinea cu greutate, scoase un nou
strigăt!...
Era într-adevăr trupul Antoinettei întinsă cu mâinile pe piept,
îmbrăcată încă în costumul criminalelor de la Saint-Lazare.
— Dar mi se pare că doarme! exclamă Agénor, repezindu-se din nou
asupra sicriului şi lipindu-şi buzele de fruntea rece a moartei.
Apoi, printre suspine, repetă:
— Antoinette... iubita mea Antoinette... Nu, nu se poate să fii
moartă... Antoinette, viaţa mea, dragostea mea, nu mă auzi? Nu te vei
mai deştepta niciodată din somnul acesta?...
Şi-i acoperea fruntea cu săruturi.
Cei trei martori al disperării sale îl priveau tăcuţi. El îngenunche din
nou şi plimbându-şi buzele înfrigurate pe fruntea aceea care avea
răceala morţii, repetă:
— Antoinette!... Antoinette!... Nu, nu se poate să fie moartă... Nu, tu
trebuie să trăieşti!...
Atunci Rocambole îl apucă de braţ şi-l sili să se ridice; apoi fixând
asupra lui acea privire teribilă în faţa căreia totul tremura şi se înfiora,
privirea aceea pătrunzătoare, care aşa de bine îndreptăţea numele de
stăpân zise:
376
— Şi dacă, într-adevăr, Antoinette, n-ar fi moartă?
Capitolul LXXXI
Agénor scoase un strigăt.

Apoi rămase ca împietrit, fără grai, fără mişcare, fixând asupra lui
Rocambole o privire stupidă.
Milon, de asemenea, scoase un strigăt; dar la el era un strigăt de
uşurare. Căci colosul, chiar văzând-o pe tânăra fată întinsă în sicriu,
nu-şi pierduse încrederea în puterea stăpânului.
— Da, repetă Rocambole, dacă Antoinette n-ar fi moartă, ce-ai face
dumneata?
— Oh! îmi pierd mintea!... bolborosi Agénor, care începuse să
tremure din nou.
— Dacă somnul acesta, care are aparenţa morţii, n-ar fi într-adevăr
decât un somn letargic, te întreb ce-ai face dumneata?
— Oh!... răspunse Agénor, cu vocea pierdută, mă mai întrebi?...
Dacă Antoinette n-ar fi moartă, ar fi soţia mea!...
— Şi averea ei?...
— Îi va fi înapoiată! exclamă tânărul.
— Şi mama ei asasinată... vei răzbuna-o dumneata?
Agénor scoase un alt strigăt şi cu buzele arse rosti:
— Tatăl meu!
— Poate că Antoinette îl va ierta.
Cuvintele acestea produseră asupra lui Agénor o impresie puternică.
— Oh! zise el, îl voi ucide pe unchiul meu.
— Nu, zise Rocambole, nu dumneata eşti acela care trebuie să-l
loveşti...
— Dar cine atunci? întrebă tânărul, tremurând din tot corpul.
— Eu, răspunse Rocambole, cu o linişte teribilă.
— Dar, Antoinette este moartă!... exclamă Agénor, îngenunchind din
nou lângă sicriu şi izbucnind în suspine.
— Da, răspunse Rocambole, fata A... cum spun ziarele, prizoniera
de la Saint-Lazare, fata negustoresei Marlote este moartă într-adevăr.
Registrele închisorii sunt o mărturie neîndoielnică. Dar Antoinette
Miller, verişoara dumitale, soţia dumitale...
Aici se opri.
Agénor îşi împreună mâinile rugător:
— Sfârşeşte... sfârşeşte!... exclamă el.
— Antoinette Miller, continuă Rocambole, pe care o vezi aici, în faţa
377
dumitale, va putea să se scoale din sicriu, va putea să deschidă ochii şi

să trăiască, va putea să pună mâna în mâna dumitale, dacă... dacă voi
vrea eu...
Milon era cu fruntea inundată de sudoare şi se auzeau bine bătăile
inimii lui Rigolo.
— Dacă vei vrea dumneata?... strigă Agénor.
— Da, dacă vreau eu, răspunse Rocambole.
— Oh! ştiam eu!... exclamă Milon, ştiam eu că stăpânul se joacă cu
moartea!...
— Şi de ce să nu vrei? întrebă Agénor, înfiorându-se.
— Nu voi vrea dacă mi te vei împotrivi...
— Eu?
— Dacă nu-mi vei jura pe onoarea dumitale, aici, în faţa acestui
corp neînsufleţit, că mă vei asculta orbeşte, ca un sclav, orice aş face,
orice ţi-aş ordona...
— Te voi asculta... voi fi sclavul dumitale... ţi-o jur!... răspunse
Agénor... dar redă-mi-o pe Antoinette.
Şi cu ochii îndreptaţi asupra tinerei fete nemişcate, nu mai
îndrăznea acum să se aplece asupra sicriului.
— Oh! nu aici, zise Rocambole... Nu se deşteaptă un om în mijlocul
morţilor!
Şi, aplecându-se la rândul său asupra sicriului, ridică fata în
braţele sale.
Apoi făcu un semn lui Milon. Acesta strânse corpul la pieptul său şi
râzând printre lacrimi ieşi din cavou în fugă.
Rocambole şi Rigolo îl urmară susţinând pe Agénor, care abia mai
mergea.
Din nou o luară de-a curmezişul cimitirului, prin întuneric şi pe
pământul lunecos şi desfundat de ploaie.
*
* *
— O! copila stăpânei mele mult iubite, murmura bunul Milon,

strângând la pieptul său corpul Antoinettei, o tu, pe care te iubesc ca
pe fiica mea, de ce nu deschizi ochii?... Dar îi vei deschide, sunt
sigur!... pentru că stăpânul a făgăduit-o şi el nu minte niciodată.
Şi Milon alergă, ducând fata cum îşi ducea un avar comoara.
Pătrunse în apartamentul lui Rigolo ca o furtună, râzând şi
plângând în acelaşi timp.
Depuse corpul nemişcat al fetei pe patul Marcelinei...
378
— Vezi bine că e moartă! zise atunci frumoasa Marton, care plângea

mereu.
— Nu, răspunse Vanda, aşa cum a ieşit din sicriu, va ieşi şi din
somnul acesta de moarte care o stăpâneşte.
Rocambole intră, urmat de Agénor şi de Rigolo.
Stăpânul se apropie de pat şi un moment contemplă în tăcere faţa
tinerei fete... care într-adevăr părea că doarme.
Fără de voie tresări.
— Cât e de frumoasă!... murmură.
O vedea atunci pentru întâia oară pe Antoinette, el, care făcuse
atâtea ca s-o scape.
Agénor îngenunchease lângă pat şi ţinea în mâinile sale mâna
îngheţată a fetei.
— Ascultă-mă, zise atunci Rocambole. Mi-ar fi fost cu putinţă s-o
scot pe Antoinette şi altfel din Saint-Lazare, dar n-am vrut. Nu trebuie
însă ca despre cea care într-o zi va deveni nevasta dumitale să se
bănuiască măcar că a intrat în contact cu femeile pierdute. Nu trebuie
ca infamul viconte Carol să se teamă de victima sa. Trebuie să-l lăsăm
cu credinţa că Antoinette a murit în închisoarea de la Saint-Lazare,
înţelegi?
— Da, zise Agénor, dar ea continuă să fie... rece... neînsufleţită...
moartă poate...
— Îi voi reda viaţa, zise Rocambole.
Urmă o clipă de tăcere.
Frumoasa Marton nu mai plângea.
Ochii ei licăreau acum, de speranţă.
Rocambole îşi fixă privirea asupra lui Agénor.
— Ascultă-mă, zise el, eu nu sunt nici medic, nici savant, nici
şarlatan, nici vrăjitor. Starea în care se găseşte această tânără fată,
este o stare de catalepsie. Am fost cândva prieten bun cu un medic
care făcuse studii amănunţite asupra otrăvurilor şi de la el am o
substanţă care produce catalepsia despre care vă vorbesc... Aveţi
exemplul viu, înaintea ochilor...
Substanţa se numeşte curare.
E otrava cu care îşi înveninează indienii săgeţile. Efectele sale sunt
fulgerătoare, omul cel mai robust e paralizat într-o clipă şi într-o stare
de catalepsie, încât cel mai abil medic nu-l poate deosebi de un mort.
— Şi după aceea?... după aceea?... întrebă Agénor cu nelinişte.
— Antoinette, urmă Rocambole a luat o pilulă de curare şi inima ei
a încetat de a-i mai bate, sângele a încetat de a-i mai circula, corpul i-a
devenit rece, cum îl vedeţi acum în faţa dumneavoastră.
379
— Stăpâne, stăpâne, reluă Milon, redă-i mai repede viaţa! Nu vezi că

eu şi domnul Agénor suntem gata să ne pierdem minţile?
— Aşteaptă un moment...
Şi Rocambole continuă:
— Trebuie un timp destul de lung pentru ca acest curare, care
produce moartea aparentă, să producă moartea reală. În intervalul
acesta, o altă substanţă, îi poate paraliza complet efectele.
În acelaşi timp, Rocambole scoase din buzunar un mic flacon, care
conţinea o licoare alburie şi o lanţetă.
Apoi continuă:
— Voi infiltra cu lanţeta câteva picături din această licoare în braţul
fetei şi corpul acesta neînsufleţit va tresări, inima va începe să-i bată,
sângele îşi va relua circuitul său obişnuit... Peste o oră Antoinette va
deschide ochii...
— Ah! stăpâne... exclamă Milon.
Rocambole se aplecă asupra tinerei fete, îi suflecă mâneca rochiei şi-
i descoperi braţul alb, cu vene delicate.
În clipa aceea, Milon, colosul, fu cuprins de o slăbiciune aşa de
mare, încât la rândul său fu nevoit să se sprijine pe Agénor pentru ca
să nu cadă.
Rocambole întinse mâna şi lanţeta tăie carnea. Se aştepta o
mişcare, o tresărire.
Dar fata rămase fixă şi rece şi Rocambole se îngălbeni ca un mort.
— Stăpâne.., stăpâne!... exclamă Milon, vezi bine că nu se mişcă!...
Nările lui Rocambole tremurară uşor.
Fostul ocnaş trecea printr-o emoţie violentă.
— Ah!... e moartă exclamă Agénor, dărâmat de durere.
— Dumnezeule! murmură Rocambole înfiorându-se, oare am
aşteptat prea mult?
Şi mai făcu încă un pas înapoi, privind disperat la Antoinette.
Capitolul LXXXII
O eternitate fură cele trei minute care urmară.

Rigolo îl susţinea pe Agénor în braţele sale.
Milon căzuse în genunchi, frumoasa Marton începuse să plângă din
nou şi cu o voce sfâşietoare repeta:
— Moartă!... moartă!...
Vanda îşi privea stăpânul şi pentru prima oară de când îl cunoştea
se îndoia de el.
380
— Moartă! moartă pentru totdeauna... repeta Milon printre lacrimi.

— Ah! scumpa mea Antoinette!... murmură Agénor, care
desprinzându-se din braţele lui Rigolo, vru să se apropie de pat.
Dar Rocambole îl dădu la o parte.
Apoi, luă din nou lanţeta şi înmuind-o în flacon, suflecă mâneca
braţului drept şi făcu o nouă incizie.
Urmă din nou un moment, de speranţă...
Milon se sculă încetişor, Agénor îşi împreună mâinile, Marton îşi
opri plânsul.
Vanda era mereu cu privirea aţintită asupra stăpânului.
Trecu încă un minut.
Antoinette păstra aceeaşi fixitate rigidă de moartă.
Rocambole se întoarse spre Agénor, luă pistoalele pe care le avea la
brâu şi i le întinse:
— Domnule, îi zise el, îţi cer un minut numai. Dacă nu se va
produce nici o tresărire în corpul logodnicei dumitale, înseamnă că e
într-adevăr moartă. Atunci, domnule, ţi-o cer ca o graţie: să mă ucizi
pe mine înainte de a te ucide pe dumneata...
Agénor luă pistoalele fără să pronunţe vreun cuvânt şi Milon,
sclavul fanatic al stăpânului, nu i le smulse din mână.
Rocambole, îşi scoase ceasul, un cronometru care arăta şi
secundele...
Apoi descoperi pieptul moartei şi cu ochii fixaţi pe acul
ceasornicului, care în acel moment îi măsura destinul, puse mâna în
dreptul inimii fetei.
Clipele treceau şi tăcerea era atât de mare încât se auzea lămurit
tic-tacul cronometrului.
Vanda era cu ochii fixaţi asupra stăpânului, care era de un tremur
convulsiv şi a cărui viaţă întreagă părea că se refugiase în privire.
Timpul trecea şi Antoinette îşi păstra mereu aceeaşi imobilitate
înspăimântătoare.
Dar, când era să bată secunda care încheia minutul, Rocambole îşi
retrase mâna cu bruscheţe şi-şi sprijini capul de pieptul tinerei fete.
Apoi, deodată se ridică şi faţa sa lividă fu luminată de o bucurie
cerească.
— Antoinette trăieşte! zise el.
Şi ochii îi licăreau cu atâta putere, încât un strigăt de uşurare ieşi
din toate acele piepturi apăsate de durere şi nelinişte.
— Trăieşte, repetă Rocambole cu convingere, i-am auzit bătăile
inimii.
Atunci urmă o scenă cu neputinţă de descris.
381
Rocambole îl trase pe Agénor spre el, aplecându-i capul pe pieptul

Antoinettei.
Şi tânărul exclamă:
— Îi aud bătăile inimii!
Apoi fu rândul Vandei şi al lui Milon.
Frumoasa Marton căzu în genunchi şi murmură:
— Doamne Dumnezeule, mare este puterea ta!... Şi noi, păcătoşii,
am îndrăznit să ne îndoim de tine!...
Inima Antoinettei bătea acum lămurit şi un fel de roşeată începea
să-i coloreze obrajii, puţin câte puţin.
— Oh! iubita mea! exclamă Agénor, care vru să se repeadă din nou
la Antoinette şi s-o cuprindă în braţe.
Dar Rocambole îl opri.
— Retrageţi-vă toţi! zise el.
Şi cum toţi se depărtau de pat, cuprinşi din nou de nelinişte,
Rocambole îi asigură:
— Antoinette trăieşte, zise el şi acum răspund de ea. Dar să nu
credeţi că această catalepsie încetează aşa dintr-o dată. Teribilul
curare a lucrat foarte repede asupra slabului organism al fetei, şi dacă
aş mai fi întârziat încă o oră numai, ar fi fost pierdută... De aceea
efectele antidotului nu se vor produce decât cu încetineală.
— Dar când va deschide ochii?... întrebă Agénor, cu vocea
întretăiată de emoţie.
— Peste o oră.
În clipa aceea ochii Antoinettei se întredeschiseră uşor.
Rocambole se aplecă şi o răsuflare uşoară ca ultimul suspin al unui
suflet ajunse până la urechile sale.
— Îi trebuie căldură!... zise el.
Şi acoperi corpul fetei cu mantaua sa de gentilom oriental.
Tânăra fu lăsată în îngrijirea celor trei femei şi Rocambole ieşi în
stradă, făcând semn tovarăşilor săi să-l urmeze.
— O vor dezbrăca, zise el, căldura patului îi este necesară.
Când fură în stradă, Rocambole murmură:
— A fost un moment când am crezut că eram gata să mor!...
— Stăpâne, stăpâne, murmură Milon, care plângea cu lacrimi calde,
eşti mare!
— Dar cine eşti dumneata, domnule, care te joci astfel cu moartea?
întrebă Agénor, luându-i mâinile într-ale sale.
— Sunt un om care se căieşte de răul pe care l-a făcut altă dată,
răspunse Rocambole cu simplitate.
În clipa aceea se auziră nişte paşi, în colţul străzii şi o siluetă
382
omenească se desprinse din întunericul nopţii

Omul acesta mergea foarte grăbit dar când fu aproape de poartă se
opri:
— Timoléon! strigă Rocambole.
Omul se opri.
— Timoléon!... repetă Agénor, acel mizerabil care a fost
instrumentul unchiului meu!...
— Un instrument pe care l-am zdrobit, răspunse Rocambole.
— Stăpâne, murmură Timoléon, cu vocea tremurândă, eu mi-am
ţinut făgăduiala, dumneata ţi-o vei ţine?
— Fiica mea!... Unde este fiica mea?... întrebă nenorocitul.
— Mâine, la şase dimineaţa, să fii pe drumul Gării de Nord. În gară
îl vei întâlni pe Jean măcelarul.
— Şi dânsul îmi va spune unde este fiica mea?
— Va fi la braţul lui şi, în acelaşi timp, îţi va da şi un bilet pentru
Londra. Căci, ştii, trebuie să pleci...
— Mă alungi din Paris?
— Nu, zise Rocambole, nu te alung defel; dar, prieteneşte te
sfătuiesc să fugi... Poliţia te caută.
— Poliţia!... mă caută pe mine?...
— Şi dacă nu pleci până mâine seară, vei fi arestat.
— Dar ce acuzare mi se aduce? bolborosi Timoléon.
— Eşti acuzat că al furat o sută de mii de franci de la vicontele Carol
de Morlux; cred că îţi aminteşti; faimosul furt pe care ai încercat să-l
pui în spinarea foştilor Valeţi de Cupă!
Şi Rocambole, care cu puţină vreme în urmă trecuse prin nişte
torturi nemaipomenite, Rocambole care îşi simţea încă inima bătându-i
să-i spargă pieptul, avu un acces subit de ilaritate.
— Eram ceva mai tari decât atâta, dragul meu, îi zise dânsul. Dar,
crede-mă, nu pierde timpul, căci poliţia are o probă neîndoielnică
despre culpabilitatea ta.
— Ce probă?
— Portofelul furat de la domnul de Morlux, care a fost găsit în
apartamentul tău... Trebuia să fii pedepsit într-un fel...
Timoléon scoase un urlet de furie şi se depărtă în fugă...
*
* *
În clipa aceea frumoasa Marton alergă strigând:
383
— Veniţi repede!... domnişoara deschide ochii...

Agénor intră cel dintâi şi se repezi spre pat.
Antoinette se agita convulsiv, mişcându-şi braţele şi buzele.
La un semn al lui Rocambole, Vanda îi ridică capul mai sus.
Din nou, cei din jurul patului fură cuprinşi de nerăbdare şi de
nelinişte.
Deodată, dintre buzele Antoinettei ieşiră câteva sunete confuze,
nearticulate, apoi sunetele deveniră mai distincte şi se auziră chiar
câteva cuvinte clare.
— Sunt oare în paradis? murmură tânăra fată.
— Ah! exclamă Milon, e vocea mamei sale.
Agénor îngenunchease lângă pat şi acoperea mâna Antoinettei de
sărutări fierbinţi.
— Unde sunt?... repetă tânăra fată.
Dar ochii nu-i deschisese încă.
După o pauză, murmură din nou:
— Da, sunt moartă... văd bine să sunt moartă... dar cum eram
nevinovată, trebuie să fiu în paradis...
— Antoinette!... scumpă Antoinette! murmură Agénor.
Deodată pleoapele tinerei fete se ridicară şi ochii fixară o privire
asupra lui Agénor.
— Dumneata!... murmură dânsa în extaz.
— Paradisul a coborât pe pământ, zise Agénor.
— Paradisul e dragostea... murmură Rocambole.
După care se depărtară de patul Antoinettei reînviată ― care nu-l
vedea şi nu-l auzea decât pe scumpul ei Agénor ― se depărtau palizi şi
tăcuţi ca îngerii din înălţimea cerului căzuţi în abis, pentru a se retrage
în colţul cel mai întunecos al camerei: frumoasa Marton, ocnaşul
Rocambole.
Dumnezeu le închidea templul dragostei, templul iubirii cu o poartă
de aramă.
Partea a 3-a - Madeleine
Capitolul I
De trei zile baronul de Morlux nu se mai întâlnise cu fratele său

Carol şi de cinci zile nu mai avea nici o ştire de la fiul său Agénor.
Baronul era cuprins de o mare nelinişte.
Cu toate acestea, ca orice fire slabă, care se teme de primejdie şi nu
îndrăzneşte s-o înfrunte, nu se încumeta să trimită după fratele său.
384
Cu atât mai mult, nu îndrăznea să-i răspundă bunicii lui Agénor.

În sfârşit, în dimineaţa celei de-a patra zile, când domnul de Morlux,
care nu putea încă să părăsească patul, ceru ziarele, cameristul său
aducându-le, îi zise:
— Dacă domnul baron binevoieşte să citească ziarele de aseară, va
găsi un lucru interesant, despre care toată lumea vorbeşte acum în
Paris.
— Ce lucru? întrebă baronul cu indiferenţă.
— O revoltă la Saint-Lazare, domnule.
Domnul de Morlux tresări, apoi îşi concedie cameristul şi, când
rămase singur, începu să parcurgă cu aviditate, coloanele ziarului.
Fratele său Carol îi dăduse destule amănunte pentru a putea să
recunoască îndată în fata A... pe acea nenorocită copilă din rasa sa,
care fusese arestată din mijlocul unei bande de tâlhari şi aruncată în
închisoare.
Şi ziarul spunea că fata A... era moartă!
Era moartă Antoinette, moartă, asasinată... asasinată de otrăvitorii
mamei sale.
Din slăbiciune şi din egoism, domnul de Morlux fusese toată viaţa
instrumentul acelui om nemilos, care se numea vicontele Carol.
Toată viaţa sa fusese subjugat de voinţa de fier a fratelui său.
Cu toate acestea, uneori încerca să se revolte; un sentiment onest
pătrundea din când în când în inima sa torturată.
Dar un hohot de râs al fratelui său Carol era suficient ca să înăbuşe
firavul sentiment onest.
În clipa aceea, o figură, pe care de mai multe zile încerca în zadar s-
o uite şi care mereu se prezenta înaintea ochilor săi, îi apăruse din nou
şi părea că-i strigă:
„Căieşte-te! Căieşte-te!...”
Figura era a doctorului Vicenţiu, instrumentul primei sale crime.
Şi domnul de Morlux se gândi cu un fior adânc la acea sărmană
copilă pe care fiul său o iubea şi a cărei viaţă cinstită şi plină de
muncă, a cărei frumuseţe şi virtute cu atâta entuziasm i le povestise.
O văzu culcată în sicriul ei, palidă şi rece, victima crudului său frate
Carol.
Şi, în acelaşi timp, baronul se gândi la fiul său, şi-şi zise cu spaimă:
„Agénor ar fi în stare să moară de durere...”
Dar, pe când se afla stăpânit de aceste gânduri chinuitoare, uşa se
deschise şi fratele său Carol apăru.
Vicontele era liniştit, surâzător şi nu părea câtuşi de puţin tulburat.
— Bună ziua, zise el cu veselie, cum îţi mai merge de când nu te-am
385
văzut?
Apoi văzându-l palid şi consternat:
— Ce ţi s-a întâmplat?... întrebă dânsul.
Baronul îi întinse ziarul şi-i arătă cu degetul coloana pe care se afla
titlul: Drama de la Saint-Lazare.
— Pe onoarea mea!... zise vicontele, ziarele acestea sunt prea din
cale-afară! Nu-i chip să fii şi tu măcar o dată cel dintâi purtător al unei
ştiri!...
— Aşadar, tu ştiai lucrurile acestea?
Domnul Carol de Morlux îi aruncă fratelui său o privire care părea
a-i spune:
„Dar omul acesta s-a tâmpit complet!”
Apoi se trânti într-un fotoliu lângă patul baronului, îşi scoase o
ţigară şi începu să fumeze calm.
— Ce liniştit eşti tu, zise baronul.
— Ieri nu eram deloc aşa, răspunse Carol.
— Ah!
— Am petrecut o zi teribilă!...
— Ştiai de mai înainte ce se va întâmpla?
— Aşteptam evenimentele... dar combinaţiile cele mai savante dau
greş uneori.
— Nu înţeleg, bolborosi baronul.
— Ştii că m-am servit de complicitatea unui oarecare Timoléon?
— Da.
— Omul acesta era gata să ne trădeze.
— Pentru bani?
— Nu, de teamă. Închipuieşte-ţi, imbecilul credea că avem adversari
serioşi, nişte oameni care juraseră s-o salveze pe Antoinette, un
oarecare Rocambole, un ocnaş evadat... Ai auzit vreodată vorbindu-se
despre Clubul Valeţilor de Cupă?
— Niciodată, răspunse baronul.
— Imaginaţia imbecilului acela mergea prea departe; în toate părţile
îl vedea numai pe Rocambole. E adevărat că toate acestea au şi un
punct de plecare real. Nu-i aşa că ai fost îngrijit câteva zile de un medic
mulatru?
— Da.
— Ei bine!... medicul acela mulatru, ar fi Rocambole!...
Şi domnul Carol de Morlux îi povesti fratelui său evenimentele din
seara trecută şi-i dădu amănunte asupra tentativei de arestare din
strada Drumul Damelor.
— Şi cine-ţi spune, zise el, că toate acestea nu sunt adevărate?
386
— Logica faptelor.
— Explică-te.
— Una din două: ori există Rocambole, ori nu există...
— Cum? întrebă baronul, liniştit puţin de seninătatea fratelui său.
Carol continuă:
— Dacă Rocambole există, e fără îndoială mult mai slab decât
Timoléon; sau, nu s-a amestecat deloc în afacerile noastre. Pentru că...
ce voiam noi? Să provocăm, dispariţia Antoinettei, nu-i aşa?
— Da...
— Ei bine!... Antoinette e moartă... ne-am ajuns prin urmare ţinta,
iar Rocambole e bătut...
— Dar eşti sigur că dânsa e moartă?
Carol de Morlux începu să râdă:
— Îţi închipui tu oare, zise el, că administraţia unei închisori
publică lucruri false?
— Al dreptate. Şi cine a fost acela care a otrăvit-o?...
— Timoléon şi-a luat această însărcinare şi îi vei număra lui, sau
aceluia care se va prezenta pentru dânsul, cincizeci de mii de franci.
Pentru că eu plec din Paris.
— Pleci? exclamă baronul. Şi unde te duci?
— În Rusia.
Abia acum domnul de Morlux băgă de seamă că fratele său era
îmbrăcat în costum de călătorie.
— Mă aşteaptă trăsura jos, zise vicontele; voi lua trenul care pleacă
spre Colonia la douăsprezece fix.
— Dar ce cauţi în Rusia?
— Într-adevăr, scumpul meu frate, văd că n-ai deloc memorie.
Antoinette are o soră.
— Ah! aşa e... Care e institutoare în Rusia. Agénor mi-a spus.
— Bine că mi-ai adus aminte de Agénor, zise vicontele; îţi voi da
veşti de la dânsul.
— Ştii unde se află?
— Drace!... e la Angers, într-un hotel, într-un pat mai bine zis,
aşteptând să se vindece rana pe care a primit-o de la un ofiţer într-un
mic duel. Oh! adăugă vicontele, văzându-l pe fratele său îngălbenindu-
se, nu trebuie să fii îngrijorat; rana nu e deloc gravă... Rezultatul
imediat al acestei întâmplări este că vom fi lăsaţi în pace câteva zile în
timpul cărora, Agénor va avea destulă vreme s-o uite pe scumpa sa
Antoinette.
— Dar, dragul meu frate, crimele nu te mai înspăimântă deloc?...
Nu te temi de pedeapsă?
387
— Pedeapsa e pentru imbecilii care nu ştiu să fie prudenţi, zise

vicontele.
— Frate... frate... mi-e teamă...
— Teamă de cine?
— De Dumnezeu!... zise baronul ridicând mâinile sus.
Carol ridică din umeri şi răspunse:
— Şi mie mi-e teamă de ghilotină, mă înţelegi? De aceea trebuie să
iau toate măsurile de precauţie.
— Dar oare acea nenorocită copilă, care a murit otrăvită, te-ar fi
trimis la eşafod?
— Poate... Nu aflase dânsa numele mamei sale? Ştii tu însuţi ce
lesne se îngrămădesc descoperirile uneori...
Domnul baron de Morlux îşi plecă fruntea.
Carol urmă:
— Cea din Rusia nu ştie încă nimic...
— Ah!
— Cel puţin cam aşa reiese dintr-o scrisoare pe care o scrie surorii
sale.
— Dar bătrâna institutoare unde este?
— E la Passy. E puţin cam nebună... şi, desigur, va muri de
supărare.
— Dar de vreme ce cealaltă nu ştie nimic încă?... întrebă baronul.
— Va afla totul într-o zi.
— Cine ştie? Poate că nu se va mai reîntoarce în Franţa.
— Aici te înşeli, dragul meu.
— Ah!
— Mititica e pe drum şi peste puţine zile va fi în Paris.
— Atunci de ce mai pleci?
— Îi ies în întâmpinare, răspunse Carol de Morlux, cu un surâs
sinistru.
— Ah! zise baronul, aşadar vom îngrămădi, mereu crimă peste
crimă, pentru a putea păstra această nenorocită avere pe care am
furat-o?
— Eşti un dobitoc! zise vicontele.
Şi se sculă adăugând:
— De altfel, ţie ce-ţi pasă?... de vreme ce am luat afacerea pe seama
mea?...
Şi cu aceste cuvinte îşi luă rămas bun de la fratele său.
O oră după aceea, domnul Carol de Morlux se urca în vagon
murmurând:
— Să ne ocupăm de Madeleine acum.
388
Capitolul II
Pentru buna armonie a povestirii noastre, să ne reîntoarcem cu vreo

cincisprezece zile îndărăt şi să ne pregătim mintea pentru a face un
salt cam mare.
Vom părăsi Franţa pentru a ne duce în Rusia, vom părăsi Parisul
pentru Moscova.
...În plină câmpie de zăpadă.
O teleguţă de poştă, înhămată cu trei cai cu zurgălăi, mergea în fugă
pe drumul Moscovei, străbătea pădurile de pini şi nu se oprea decât la
staţii, pentru a schimba caii. Îşi urma drumul mereu înainte, cu o
repeziciune vertiginoasă.
Cerul era întunecat, acoperit de nori groşi de zăpadă.
În cer era zăpadă, pe pământ zăpadă, pe acoperişul caselor şi al
bisericilor zăpadă... zăpadă pretutindeni!...
În teleguţă, un om învelit în blănuri fuma în tăcere, pe când vizitiul
îndemna mereu caii cu vocea şi cu biciul.
Era un ora de vreo şaizeci de ani, cu părul alb, cu mustaţa neagră
încă, şi omul acesta părea să fie în prada unei vii preocupări.
Era contele Potenieff, boier din Rusia meridională.
Cu toate că soţia sa, împreună cu fiica Olga şi cu domnişoara
Madeleine, tânăra institutoare franceză, se reîntorseseră de mai bine
de o lună, contele era încă la moşiile sale şi nici nu se gândea să se
reîntoarcă, când, pe neaşteptate, primi următoarea scrisoare:
„Fiul nostru Ivan a ieşit chiar acum din camera mea; a obţinut o
prelungire de concediu şi pe când dumneata îl credeai la Sankt
Petersburg, dânsul se reîntorsese la Moscova.
Rău am făcut că nu l-am supravegheat pe tânărul acesta nebunatic,
mai de aproape. Ivan mi-a declarat că e îndrăgostit de Madeleine şi că
voieşte să se căsătorească cu dânsa.
E o lovitură de trăsnet... Nu ştiu ce să fac... Vino.”
Scrisoarea aceasta îl tulburase foarte mult pe contele Potenieff.

Contele era foarte ambiţios şi, în afară de asta, acum nu mai era aşa
de bogat. El îşi făcuse socoteala să-l căsătorească pe fiul său cu o
bogată moştenitoare din Sankt Petersburg, contesa Vasilika.
Dragostea aceasta nebună a lui Ivan îi zădărnicea toate planurile.
De aceea contele alerga spre Moscova, semănând aur în calea sa
389
pentru a ajunge mai repede şi neoprindu-se decât la distanţe mari,

pentru a lua câte ceva în gură.
Era pe drum de opt zile fără popas.
În fine, în seara zilei a opta, pe când o palidă rază de soare se
strecura printre nori, cupolele orientale ale Kremlinului apărură în
bruma apusului.
Dar Moscova era încă departe şi caii erau zdrobiţi de oboseală.
Din fericire, o ultimă staţie de poştă se oferi vederii călătorilor.
Era o baracă izolată în mijlocul câmpiei de zăpadă, prin acoperişul
căreia se vedea ieşind un nor subţire de fum.
Vizitiul începu să şuiere într-un mod cu totul particular, şi pocni de
mai multe ori din bici.
Poarta staţiei se deschise şi stăpânul ieşi pentru a-i întâmpina pe
călători.
— Vrem cai odihniţi!... strigă contele de departe.
Stăpânul staţiei se înclină, dădu nişte ordine şi, peste un sfert de
oră, un servitor ieşea din grajd cu cai odihniţi şi gata de drum.
— Plătesc bine, zise contele, dar vreau să mergem repede.
Vizitiul se înclină şi răspunse în franţuzeşte:
— Voi merge cât de repede va voi Excelenţa Voastră.
Răspunsul acesta, deşi foarte simplu, îl făcu pe conte să tresară.
Vizitiul era un om mic de statură, cu faţa prelungă, cu ochii duşi în
fundul capului, cu o fizionomie care îţi inspira foarte puţină încredere.
— Cine eşti tu? întrebă contele.
— Mă numesc Piotr, răspunse vizitiul.
— Eşti rus?
— Da, Excelenţă.
— Atunci, de unde ştii limba franceză?
— Am fost vizitiu la prinţul Dolgorowski, răspunse mujikul şi am
fost cu stăpânul meu în Franţa de mai multe ori.
— Bizar lucru!... murmură contele. Mi s-a părut că aud vocea lui
Ivan, vocea fiului meu.
După o pauză contele îl întrebă:
— Eşti mulţumit de soarta ta?
— Nu, Excelenţă. Aş vrea să fiu din nou vizitiu la vreun mare
senior... dar e lucru greu, dacă nu chiar imposibil...
— Pentru ce?
— Pentru că am făptuit o crimă în tinereţea mea şi am fost trimis la
minele din Siberia.
— O crimă politică?
— Nu, un asasinat.
390
Contele tresări din nou, examină cu atenţie faţa omului şi fu silit să

recunoască că avea o fizionomie de bandit.
Pe când răspundea la întrebările boierului, vizitiul înhăma caii.
— La drum!... la drum!... zise contele.
Plecară înainte, cu aceeaşi repeziciune vertiginoasă.
Contele era mereu gânditor.
Din timp în timp punea câte o întrebare mujikului.
Şi mujikul răspundea cu acea voce sonoră şi plină, care atrăgea
atenţia contelui, atât de mult semăna cu vocea lui Ivan.
— Cât câştigi cu meseria ta? îl întrebă contele.
— Câteva copeici pe zi, excelenţă; mor de foame.
— Vrei să intri în serviciul meu?
Ochii mujikului se aprinseră şi, la rândul său îl privi cu atenţie pe
conte.
De ce îi punea contele o asemenea întrebare? Se apropiau în goană
de Moscova.
Se înnoptase, câmpia era pustie, doar la orizont luminile marelui
oraş se aprindeau una câte una.
Se vedeau bine fortificaţiile; mujikul îşi îndemna caii eu plesnituri
de bici; clopoţeii făceau un zgomot asurzitor.
Străbătură mahalaua de la bariera aşa-numită slobur.
Intrară acum în inima oraşului, în aristocraticul cartier al
Belvigorodului.
În acest cartier se afla şi palatul contelui Potenieff.
Contele sări jos, strecură trei monede de aur în mâna mujikului
uimit şi-i zise:
— Dacă vrei să intri în serviciul meu, să ţii bine minte ceea ce îţi voi
spune:
— Ascult excelenţă.
— Din momentul acesta vei fi mut.
Mujikul făcu un gest de mirare.
— Dacă vei accepta rolul acesta, averea ta este dinainte asigurată,
continuă contele Potenieff, fără a se arăta dispus să dea alte explicaţii.
Şi se repezi în grabă spre camera contesei, care-i ieşi înainte.
Cei doi soţi se închiseră în camera contesei, şi aceasta din urmă îi
povesti soţului ei toate fazele prin care trecuse pasiunea lui Ivan
pentru acea tânără institutoare franceză, Madeleine, fără nume şi fără
avere.
— Aşadar vrea să se căsătorească cu dânsa? întrebă contele.
— Are o voinţă de fier, răspunse contesa, şi-ţi jur că nimic nu-l va
putea face să-şi schimbe hotărârea.
391
— Şi Madeleine îl iubeşte?

— Ca o nebună.
— Fetiţa aceasta trebuie să fie vreo intrigantă, care s-a silit să-şi
dezvăluie toate farmecele pentru a-l atrage în cursă pe Ivan.
— Oh, nu, zise contesa, din contră, Madeleine s-a apărat multă
vreme.
— Trebuie s-o concediem, reluă cu bruscheţe contele Potenieff.
— Ivan e în stare să alerge după dânsa... iar Madeleine e capabilă să
moară de durere, răspunse contesa cu tristeţe.
Contele deschise fereastra şi privi în curte.
Mujikul Piotr deshămase caii şi acum voia să tragă troica sub un
şopron.
Contele făcu un semn cu mâna, zicându-i:
— Vino sus!
— Cine e omul acesta şi ce vrei să faci? întrebă contesa.
— Vei vedea îndată...
Mujikul urcă.
Contele îi zise:
— Poţi să vorbeşti de faţă cu doamna.
— Ce ordonă excelenţa voastră? întrebă mujikul.
Contesa scoase un strigăt.
— Ah! zise ea, vocea aceasta...
— O recunoşti?
— Da, e vocea lui Ivan...
Contele făcu un semn afirmativ din cap, apoi îl concedie din nou pe
servitor, zicându-i:
— Acum, aminteşte-ţi că eşti mut pentru toată lumea.
— Dar ce vrei să faci cu omul acesta? întrebă contesa.
— Îţi voi spune îndată; şi te rog să mă asculţi cu atenţie. Ştii care e
starea averii noastre?
— Vai! zise contesa.
— Emanciparea sclavilor ne-a ruinat pe trei sferturi şi trebuie să
găsim un mijloc pentru a ne reveni. Pentru aceasta e absolut necesar
ca fiul nostru Ivan să se căsătorească cu contesa Vasilika.
— Da, dar dânsul n-o să vrea...
— Ba o să vrea, dacă Madeleine îi va fi răpită.
— E cu putinţă oare una ca asta?
— Totul e cu putinţă, răspunse contele cu răceală. Numai că, va
trebui mai întâi deplina dumitale aprobarea întregul dumitale sprijin.
— Ştii că nu obişnuiesc să mă împotrivesc voinţei dumitale,
răspunse contesa.
392
— O singură întrebare mai vreau să-ţi pun: dacă Madeleine ar fi

sigură că Ivan nu o iubeşte, ar consimţi să se reîntoarcă în Franţa?
— Da, răspunse contesa... numai în cazul în care biata fată nu va
muri de supărare.
— Asta e treaba dânsei, nu a noastră, răspunse contele. Şi acum,
mai adăugă cu un surâs care o făcu pe contesă să se înfioare, la lucru!
Capitolul III
Scena aceasta ― cititorii ghicesc, desigur, s-a petrecut cu o seară

mai înainte de ziua în care Madeleine îi scrisese surorii sale Antoinette
acele rânduri mişcătoare, în care îşi povestea imensa durere
sufletească.
Când contele Potenieff se reîntorsese la Moscova, Madeleine era încă
legănată de dulcile sale visuri de fericire.
Ivan o iubea. I-o declarase în genunchi, îi jurase că nu se va
căsători niciodată cu contesa Vasilika şi că nu vrea nici o altă femeie
decât numai şi numai pe dânsa.
Şi Ivan nu minţise; dânsul o iubea cu ardoare. Când îi spusese că
era sigur de consimţământul familiei sale, credea că nu minte, căci
până atunci familia sa făcuse dintr-însul un idol.
Aflând că tatăl său sosise la Moscova, Ivan, care de obicei îşi
petrecea cea mai mare parte a timpului în oraş în tovărăşia câtorva
ofiţeri prieteni, alergă degrabă acasă.
Contele îl primi cu multă dragoste.
Ivan îi făcu şi tatălui său o declaraţie identică cu aceea pe care o
făcuse mamei sale.
Contele Potenieff îl ascultă fără mânie şi se mulţumi să-i răspundă
cu tristeţe:
— Ne ruinezi, dragul meu, refuzând mâna contesei Vasilika.
Dar Ivan iubea şi fu pasionat, insinuant, rugător şi tatăl său păru
că se înduplecă.
— Ei bine! îi zise, el în cele din urmă, dacă vrei să nu mă opun la
căsătoria ta, trebuie să faci un sacrificiu.
— Ce sacrificiu, tată? întrebă Ivan cu cea mai mare grabă.
— Trebuie să-mi dai timp să mă gândesc până mâine.
— Şi mâine?... întrebă Ivan cu vocea plină de nelinişte.
— Până atunci voi vorbi cu Madeleine şi mă voi putea convinge dacă
şi dânsa te iubeşte cu adevărat.
— Desigur că mă iubeşte, tată, de ce te-ai îndoi?
393
— Mi se pare că condiţia pe care ţi-o pun nu e tocmai grea.

— O primesc, tată.
— Şi îmi făgăduieşti că până mâine nu vei mai vorbi deloc de
Madeleine?
— Voi încerca tată, răspunse Ivan cu naivitate.
— Dacă nu eşti sigur pe tine, îţi voi veni eu în ajutor...
— Unde este Madeleine acum?
— E în apartamentul surorii mele.
— E foarte bine. Vei pleca chiar acuma. Oh!... nu fi îngrijorat, nu te
trimit la Petersburg... Te vei duce numai până la două leghe distanţă
de Moscova, la reşedinţa prinţului K..., bătrânul meu prieten. Vei pleca
chiar acum şi-l vei anunţa că m-am întors de la ţară.
— Dar... tată...
— Prinţul te va opri la masă, aşa că nu vei putea să te înapoiezi
decât foarte târziu, noaptea. Madeleine va fi culcată de multă vreme. În
felul acesta nu o vei revedea decât mâine dimineaţă şi-ţi va fi cu
neputinţă să-ţi calci cuvântul pe care ţi-l cer.
— Fie, răspunse Ivan, care voia să-i facă pe plac tatălui său.
Contele Potenieff avusese totdeauna reputaţia unui caracter
instabil, aşa încât Ivan nu se miră prea mult de capriciul acesta.
Peste un sfert de oră plecă fără să mai obiecteze ceva.
Peste o oră ajungea la prinţul K..., care avea un palat magnific în
împrejurimile Moscovei.
Prinţul K... era un general bătrân, pe care guvernul noului ţar
găsise de cuviinţă să-l lase în disponibilitate.
Partizan fanatic al vechilor idei şi al vechilor obiceiuri moscovite,
prinţul K... era unul dintre şefii acelui partid retrograd care luptase cu
atâta tenacitate şi energie împotriva reformelor civice ale împăratului
Alexandru al III-lea.
Palatul prinţului K... era locul de întâlnire al tuturor
nemulţumiţilor.
Erau întruniri acolo în fiecare seară, se discuta politică, fiind mereu
lăudat marele conte Constantin. Împăratul era blamat şi toate actele de
guvernământ cenzurate sever.
Ivan nu se gândi deloc la toate acestea şi se duse la prinţul K...
Fiind îndrăgostit, nu se gândea serios decât la Madeleine. Dacă se
ducea la prinţ, era numai pentru a face plăcere tatălui său şi a-i căpăta
consimţământul.
Cu toate acestea, Ivan era membru activ al armatei; mai mult decât
atâta: făcea parte din garda imperială.
394
De aceea fu primit bine la prinţul K... unde tocmai era mare

întrunire.
Cina se prelungi până târziu. Se ţinură discursuri violente şi însuşi
Ivan, surescitat de băutură, pronunţă câteva cuvinte de dezaprobare la
adresa guvernului.
Apoi, pe la orele două dimineaţa, porni spre casă, uitându-l cu totul
pe ţar, pentru a nu se mai gândi decât la Madeleine.
Dar, la porţile Moscovei, pe când îşi spunea numele ofiţerului de
gardă, un alt personaj se prezentă:
— Dumneata eşti fiul contelui Potenieff? întrebă dânsul.
— Da, răspunse Ivan.
— Locotenent în garda imperială?
— Da, repetă tânărul, mirat de aceste întrebări.
— Te reîntorci de la prinţul K...?
— Da. Dar ce doriţi de la mine?
— Sunt ofiţer de poliţie, domnule, şi am ordin să te arestez.
Ivan se împotrivi, jură că ordinul poliţiei nu putea să se refere la
dânsul, dar ofiţerul nu se lăsă convins.
Ordinul era pozitiv şi era semnat de şeful poliţiei din Moscova.
Ivan, care era puţin cam ameţit, se dezmetici de-a binelea şi
pretinse că, dacă va fi condus la tatăl său, acesta avea destulă trecere
pentru a-l scăpa din încurcătură.
Dar ofiţerul nici nu voi să audă de aşa ceva. Ivan fu dus spre
Petersburg, fără să i se îngăduie cel puţin să scrie câteva rânduri
tatălui său.
Plecă deci fără s-o fi văzut pe Madeleine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E lesne de ghicit că ordinul de arestare nu fusese lansat decât în

urma rugăminţii contelui Potenieff.
Contele prefera să-l vadă pe fiul său suferind puţin, decât să-l ştie
căsătorit cu o femeie, pe care el o considera o aventurieră.
După cum, iarăşi, lesne se poate ghici ceea ce s-a petrecut a doua
zi.
Contesa, după ce o anunţase pe Madeleine, că fiul ei Ivan era un
tânăr egoist, corupt, care îşi bătuse joc de încrederea ei, o conduse
până la uşa apartamentului tânărului ofiţer.
Uşa era închisă, dar cu toate acestea se putea auzi destul de bine
cele ce vorbeau în interior.
Şi Madeleine auzi. Ea auzi mai întâi un zăngănit de pinteni şi de
395
săbii; era, prin urmare, Ivan cu tovarăşii săi.

Tinerii ofiţeri vorbeau şi râdeau zgomotos.
Mai mult moartă decât vie, Madeleine putu să audă următoarele
cuvinte:
— Da, dragii mei prieteni, tatăl şi mama mea se poartă prea sever
cu mine, vă asigur.
Madeleine crezu că recunoaşte vocea lui Ivan şi, apăsându-şi pieptul
cu mâinile, ascultă cu respiraţia tăiată.
Vocea continuă:
— M-au întrerupt în mijlocul unui frumos roman de amor, pe care
aş fi putut să-l duc la bun sfârşit.
— Ah! da, zise o altă voce, franţuzoaica aceea drăguţă?
— Vai!
— Nu voiai să te căsătoreşti cu dânsa?
— Ehei!... Un moment m-am gândit să fac prostia asta... Dar acum
am redevenit din nou cuminte... Plec mâine dimineaţă şi sunt cu totul
al blondei contese Vasilika.
La auzul acestor cuvinte Madeleine, îşi pierduse cunoştinţa şi
contesa Potenieff o transportă pe braţe în camera ei, după cum îi scria
a doua zi surorii sale Antoinette.
Vocea pe care Madeleine o luase drept aceea a lui Ivan era a
mujikului Piotr. Pretinşii ofiţeri erau servitorii contelui. Nenorocita fată
era victima uneia din acele infame comedii, care pentru totdeauna
degenerează familia care face imprudenţa s-o imagineze.
Dar contele nu voia să ştie de nimic, trebuia ca Madeleine să plece,
chiar dacă s-ar fi îmbolnăvit de moarte...
Trebuia neapărat ca fiul său Ivan să se căsătorească cu contesa
Vasilika. Nu era destul ca Madeleine să plece, din Moscova şi din
Rusia; trebuia ca Ivan să nu-i mai poată da niciodată de urmă.
A doua zi dimineaţă, bolnavă încă, Madeleine porni la drum, în
tovărăşia unei doamne bătrâne care nu părea preocupată de nimic
altceva decât de căţeluşul pe care îl avea pe genunchi.
Lângă vizitiu, pe capră, era mujikul Piotr, transformat în fecior.
Mujikul ridicase înspre adorabila figură a tinerei fete una din acele
odioase priviri lacome, care dau dintr-o dată pe faţă toată josnicia
sufletului omenesc.
Contele Potenieff ghici gândul acestui om, şi luându-l de-o parte, îi
zise:
— Mititica ţi se pare frumoasă?
Mujikul avea un râs teribil.
Contele începu să râdă şi el adăugând:
396
— Eu nu sunt nici tatăl, nici tutorele ei; cu toate acestea i-am dăruit
o mică zestre. Fetiţa duce cu dânsa douăzeci de mii de franci...
Cei doi oameni schimbară o privire scurtă, în care era o încărcătură
întreagă de infamie, şi troica porni în galop.
Capitolul IV
Madeleine se afla pe drum de opt zile.

În Rusia trăsurile închise sunt necunoscute: orice vehicul este
descoperit.
Cu toate că frigul este foarte mare, cu toate că vântul biciuieşte faţa
cu cruzime, călătorul îşi vede înainte de drum, cu picioarele şi cu
corpul învelite în blănuri calde.
Madeleine şi bătrâna doamnă care o întovărăşea nu se opreau decât
la distanţe mari, pentru a mânca câte ceva şi a se odihni puţin.
Îşi continuau drumul cu o iuţeală vertiginoasă, prin mijlocul acelei
naturi la fel de triste ca sufletul îndurerat al Madeleinei.
Bătrâna doamnă era ocupată cu căţeluşul ei; nu se gândea decât la
dânsul; n-avea ochi decât pentru dânsul.
Madeleine era ca un corp fără suflet, dar bătrâna doamnă nici n-o
băga în seamă.
Din când în când, tânăra fată nu mai putea să-şi reţină lacrimile,
care se prelingeau încetişor de-a lungul obrajilor ei palizi. Dar bătrâna
doamnă părea oarbă.
Uneori însă, căţeluşul lătra ascuţit; şi atunci bătrâna doamnă
răspundea şi dânsa printr-un ţipăt de nelinişte.
— Mititelul, îngheaţă de frig!... murmura dânsa, consternată.
Madeleine nu pronunţa nici un cuvânt. Ea se gândea la scumpul ei
Ivan, pe care nu avea să-l mai revadă niciodată.
Şi sania aluneca mereu de-a lungul zăpezilor, trasă de trei cai
voinici.
Nicăieri vreo ridicătură de teren, vreo colină, o movilă cât de mică
măcar.
Câmpie nesfârşită, câmpie albă, tristă, îngheţată.
Sania alerga mereu.
Madeleine era deja departe de Moscova. Începeau a se vedea la
orizont hotarele Poloniei.
Dar după Polonia urma Germania, după Germania Franţa!...
Franţa, în care Madeleine văzuse pentru întâia oară lumina soarelui.
Franţa, pe pământul căreia murise nenorocita ei mamă, Franţa, unde
397
copilărise, unde era Antoinette şi mama Raynaud!...

Dar Madeleine nu se gândea la toate acestea.
Din când în când, îşi întorcea capul îndărăt, spre orizontul ‘sece şi
întunecos al Moscovei, unde îl lăsase pe scumpul, pe adoratul ei.
Ivan...
Trăsura îşi continua lungul drum; caii se schimbau des, la fel şi
peisajul.
Drumul se continua mereu; caii se schimbau după cai, şi câmpii
după câmpii.
Bătrâna doamnă tremura mereu pentru căţeluşul ei; Madeleine abia
dacă pronunţase câteva cuvinte din ziua plecării.
Piotr, mujikul Piotr, a cărui voce semăna aşa de bine cu vocea lui
Ivan şi pe care Madeleine îl credea mut, o întovărăşise mereu.
Şi într-adevăr, Piotr nu vorbea decât prin semne...
În schimb avea privirea expresivă; mai ales când o privea pe
Madeleine...
Căci Madeleine era tot aşa de frumoasă ca şi sora ei Antoinette, deşi
o frumuseţe de o factură cu totul deosebită.
Antoinette era mică de statură, rotundă, voinică, râzătoare.
Madeleine era înaltă, puţin palidă, cu părul blond, cu ochi albaştri,
cu surâsul melancolic.
Mujikul Piotr era un om înalt, un om sălbatic, iar vorbele contelui
Potenieff îi răsunau mereu în urechi.
Piotr era avid de bani; Piotr avea pasiuni brutale.
I se spusese că Madeleine avea douăzeci de mii de franci la dânsa.
Şi Madeleine era frumoasă, Piotr o dorea... dorea şi banii ei!
Şi cine oare l-ar fi putut împiedica să pună mâna pe toate acestea?
Bătrâna aceea care n-avea ochi, care n-avea voce decât pentru
căţeluşul ei?
Desigur că nu.
Dar mai era mujikul care conducea sania, mujikul, care se putea
întâmpla să fie un om onest şi să nu voiască să-l ajute în îndeplinirea
mizerabilelor sale planuri.
De opt zile neîntrerupt, Piotr căuta un complice şi nu-l găsea.
Sania luneca mereu de-a lungul zăpezilor.
În sfârşit, pe când soarele se coborâse şi era aproape să apună, se
opri pentru a suta oară poate, de la plecarea lor din Moscova, în faţa
unei căsuţe izolate, în mijlocul unei păduri de pini.
Era o staţie de poştă.
În timp ce se schimbau caii, Madeleine, amorţită de frig, intră un
moment în casă. Bătrâna doamnă o urmă.
398
Câinele, aşezat în faţa sobei, mârâia de plăcere.

În timpul acesta, valetul Piotr şi mujikul schimbară câteva cuvinte.
Acesta din urmă era un fel de brută, cu plete mari, cu buzele
groase, cu surâsul idiot.
— Vrei să ne conduci repede? întrebă Piotr.
— Trinckgeld? răspunse mujikul în limba germană.
Trinckgeld înseamnă bacşiş.
Şi cuvântul acesta, în gura unui vizitiu, mai înseamnă: „Voi merge
cât de repede voiţi, dacă mă veţi plăti bine”.
— Eşti german? îl mai întrebă Piotr.
— Da, răspunse mujikul.
Piotr vorbea nemţeşte tot aşa de bine ca şi ruseşte; ştia chiar câteva
cuvinte franţuzeşti.
Dar, în clipa aceea, Madeleine ieşi din casă şi Piotr tăcu.
După cum spusese contele Potenieff, Piotr era mut. Caii fură
înhămaţi, şi cele două femei porniră din nou la drum.
Bătrâna doamnă era mereu ocupată cu căţeluşul său. Madeleine se
gândea să închidă ochii şi să doarmă...
Mujikul şuieră zgomotos şi-şi învârti biciul prin aer.
Porniră într-o fugă nebună.
Soarele apusese; noaptea se apropia.
Madeleine, zdrobită de durere, de frig, de oboseală, adormise.
Piotr întoarse capul şi o văzu. Aplecându-se spre mujik, zise
încetişor:
— Vom mai întâlni vreun sat până când va înnopta?
— Nu, răspunse mujikul.
— Dar vreun han?
— Da.
— E izolat?
— Trebuie să străbaţi două leghe înainte şi înapoi, pentru ca să dai
de altă locuinţă omenească.
— Şi ce fel de locuinţă e aceasta?
Germanul avu un surâs idiot, apoi răspunse:
— Dacă îi este sete cuiva nu trebuie să coboare acolo. Pentru că
berea este foarte rea. Şi cine e flămând, iarăşi nu trebuie să se
oprească...
— Pentru ce?
— Pentru că rareori se întâmplă să găseşti ceva de mâncare.
— Aşadar, trec puţini călători pe aici?
— Nu trec aproape niciodată.
— Şi cine ţine hanul?
399
— O femeie bătrână, numită Ivanovşka.

— E singură femeia asta?
— Nu, are o fată cu dânsa. Dar nu prea fac afaceri bune; hanul are
un renume cam prost.
— De ce?
— Se pare că s-a comis o crimă acolo, altădată.
— Ah! zise Piotr tresărind.
— Un bărbat a ucis o femeie, şi Ivanovşka a închis ochii. De aceea,
adăugă germanul, nimeni nu se mai opreşte pe la dânsa.
— Şi cum se numeşte hanul? mai întrebă Piotr.
— „Hanul Sava”.
În limba rusă „Sava” este numele unei păsări de pradă, al cărei
strigăt sinistru este luat drept o profeţie rea. Rusul care călătoreşte
noaptea şi aude strigătul acesta ascuţit şi înfiorător, se întoarce îndată
înapoi, mai ales dacă se întâmplă să fie drumul cam deşert şi cam
suspect, cum era în cazul de faţă.
O casă care îndrăzneşte să-şi ia anume cuvântul „Sava” este o casă
blestemată.
Germanul adăugă:
— Aveţi obiceiul să călătoriţi şi noaptea?
Nu, răspunse Piotr, ne oprim în fiecare seară.
— Ei bine! dacă-i aşa, ai face bine să mergi până la Peterhoff, acolo
e un han cumsecade şi este în sat... Eşti într-o siguranţă tot atât de
mare ca şi la Moscova.
— Nu, zise Piotr, nu voi merge până la Peterhoff..
— Pentru ce?
Pentru că stăpâna mea este obosită, răspunse valetul cu un ton
ironic. Ne vom opri la „Hanul Sava”.
Germanul îl privi pe Piotr cu un fel de mirare.
— Ţie îţi voi plăti cursa întreagă, zise Piotr.
— Ca si cum aş fi mers până la Peterhoff?
— Da.
— Şi întorsul?
— Da.
Germanul avu acelaşi surâs idiot şi murmură.
— Eşti generos ca un adevărat prinţ, dragul meu.
Sania alerga mereu.
— Haide, zise mujikul, după un moment de gândire; nici eu nu sunt
tocmai superstiţios şi nu-mi este deloc teamă că mi se va întâmplă ceva
rău în „Hanul Sava”.
— Mie, nici atâta.
400
— Prin urmare, voi cina şi mă voi culca.

— Nu, zise Piotr, nici una nici alta.
— Şi pentru ce?... Mă voi reîntoarce mâine dimineaţă, în linişte, cu
caii odihniţi.
— Dacă vrei să câştigi zece ruble, zise Piotr, vei pleca îndată.
— Zece ruble?
— Da.
Germanul primi propunerea.
Sania mânca pământul şi clopoţeii sunau cu zgomot. Mai
străbătură încă o câmpie, apoi încă o pădure de pini, şi iar o câmpie şi
o pădure de pini şi se opriră.
Madeleine se trezi şi, deschizând ochii, văzu că era în faţa unei case
cu înfăţişare sinistră, într-un ţinut şi mai sinistru.
Era „Hanul Sava!”...
Capitolul V
„Hanul Sava” era situat în mijlocul unei păduri de pini.

Era o casă cu două etaje, construită din lemn, zugrăvită în roşu, cu
o firmă neagră, pe un fond alb.
În lumina nesigură a crepusculului, Madeleine examina cu atenţie
şi casa şi ţinutul.
Un peisaj mai sinistru nici că s-ar putea imagina.
Cu toate acestea, prin hârtia unsuroasă care ţinea loc de geamuri,
se vedea arzând în casă un foc puternic şi strofele unui cântec
căzăcesc ajunseră până la urechile fetei.
Deşi puţin cam înspăimântată, îi făcu un semn lui Piotr care, de la
plecare, îndeplinea mereu pe lângă dânsa rolul de fecior de drum.
Piotr se apropie.
— De ce ne-am oprit aici? întrebă tânăra fată.
Piotr făcu un semn că trebuia neapărat să se oprească.
— Nu! exclamă Madeleine, să mergem mai departe... Aici nu este
staţie de poştă.
Atunci Piotr făcu un semn şi mujikul se apropie.
— Pentru ca să mergem până la staţia de poştă cea mai apropiată,
zise el, scoţându-şi căciula cu respect, trebuie să trecem prin nişte
păduri mari.
— Ei bine?... Ce-mi pasă? întrebă Madeleine.
— Sunt păduri pline de lupi.
Madeleine făcu un gest de nerăbdare.
401
— Caii au frică de lupi noaptea, continuă mujikul, şi caii au

dreptate, pentru că lupii sunt mai îndrăzneţi noaptea şi dacă ne iese
vreo potaie înainte, nu mai scăpăm cu viaţă nici unul: nici cai, nici
oameni...
— Aşadar, nu vreţi să mergeţi înainte?
Şi Madeleine îl privea pe mujik cu nelinişte.
— Nu, răspunse acesta.
Tânăra fată se întoarse spre Piotr.
Dar şi acesta clătină din cap, în semn de dezaprobare. Atunci
Madeleine se întoarse spre tovarăşa ei de drum.
Dar bătrâna doamnă răspunse, dezmierdându-şi câinele:
— Sărmanul căţeluş!... Ce frig trebuie să-i fie!... Mai bine e să ne
oprim aici...
După care Madeleine nu mai zise nimic şi se gândi la Ivan.
Poarta hanului se deschise la zgomotul clopoţeilor şi o femeile
bătrâna apăru.
Madeleine o privi cu atenţie şi-i fu şi mai teamă.. Era o bătrâna
zbârcită, hidoasă, care semăna foarte bine cu una din acele teribile
vrăjitoare ale miturilor bătrâneşti.
Femeia cuprinse dintr-o privire sania, cu toţi călătorii care se aflau
în ea.
— Ce doriţi? întrebă dânsa în limba rusă, dialectul corupt al
frontierei.
— Călătorii, răspunse mujikul cu râsul său idiot, găsesc că e prea
frig pe drum.
— Ah! răspunse bătrâna, în adevăr, vântul e cam rece astă seară.
— Şi după aceea le este cam foame, mai adăugă mujikul.
— N-am nimic de mâncare în toată casa! exclamă Ivanovşka
vrăjitoarea.
Mujikul râse din nou şi răspunse:
— Trebuie să găseşti tu ceva: nişte brânză şi nişte bere.
Bătrâna răspunse:
— Eu cred că trebuie să vă fie tare frig, dacă v-aţi oprit aici... De ce
nu vă continuaţi drumul până la Peterhoff?
Mujikul nu răspunse.
— Cred că vă e tare frig şi tare foame, continuă bătrâna, pentru ca
să vă opriţi la poarta „Hanului Sava”...
— Asta nu te priveşte, răspunse mujikul, şi nici pe mine nu mă
priveşte...
Bătrâna mai adăugă:
— Dar n-am deloc grajd pentru cai!...
402
— Puţin îmi pasă, zise mujikul; eu mă duc înapoi.

— Şi călătorii vor să se culce aici?
— Da.
— Dar atunci cum îşi vor continua mâine drumul, dacă tu pleci cu
caii?
De astă dată, mujikul îl arătă pe Piotr, care până atunci stătuse
nemişcat şi tăcut.
— Dânsul este adevăratul stăpân, zise el, dânsul vrea să se
oprească. Tu trebuie să asculţi...
Bătrâna îl privi cu atenţie pe Piotr. Dânsa înţelese îndată că omul
acela pusese la cale vreo acţiune şi că alesese hanul ei pentru a o duce
la îndeplinire.
— Dacă-i aşa, călătorii să fie bine veniţi sub acoperişul „Hanului
Sava”...
Madeleine, neliniştită şi agitată de vagi presimţiri, auzise toată
conversaţia, fără s-o înţeleagă însă.
Dacă ne gândim că în Rusia nobilimea nu vorbeşte limba naţională
decât foarte rar, şi numai atunci când are de-a face cu oameni de jos,
nu vom mai fi miraţi de faptul că Madeleine, care fusese timp de doi
ani institutoarea domnişoarei Olga Potenieff, nu învăţase deloc ruseşte.
— Piotr, zise dânsa, de astă dată, cu vocea rugătoare ― nu e cu
putinţă să ne continuăm drumul mai departe?
Falsul mut se mulţumi să clatine din cap. Bătrâna doamnă îşi luase
căţeluşul în braţe şi se îndreptase spre han.
Mujikul întoarse sania şi era gata de drum.
Şi Madeleine stătea mereu acolo la poarta hanului, cu picioarele în
zăpadă, cu faţa bătută de vântul îngheţat ai nordului şi nu îndrăznea
să intre în casa aceea, de unde ieşea un cântec ale cărui cuvinte nu le
înţelegea, dar pe care, după melodie, îl ghicea obscen.
Atunci Piotr o luă de braţ şi o conduse cu blândeţe.
Madeleine nu se mai împotrivi, dar în pragul hanului se opri din
nou.
Singura sală mai bună a hanului avea într-însa ceva sinistru şi
respingător, ca şi bătrâna proprietară.
Mobilierul era cât se poate de simplu. În jurul unei mese erau trei
oameni abrutizaţi de băutură, trei cazaci din regimentul neregulat,
care-şi avea garnizoana la Peterhoff.
Într-un colţ se vedea un pat; un soi de culcuş mizerabil, pe care
Ivanovşka îl ceda la nevoie călătorului care venea să i-l ceară.
Madeleine, foarte emoţionată, alergă spre bătrâna doamnă şi-i zise:
— Doamnă... doamnă... cred, cel puţin, că nu vom rămâne în
403
camera aceasta.
Dar bătrâna doamnă se aşezase în faţa focului cu căţeluşul ei, care
părea pe jumătate mort de frig.
— De ce nu? zise dânsa. Nu vezi că sărmanul meu căţeluş era
aproape să moară?
Madeleine îşi întoarse ochii rugători spre Piotr.
Dar Piotr părea că n-o înţelege. El începuse, prin semne, o
convorbire cu bătrâna Ivanovşka.
Şi bătrâna înţelese fără îndoială ce voia Piotr, căci, adresându-se
cazacilor, le spuse:
— Hei!... Voi de acolo!... mai aveţi de băut?... Mai aveţi?
— Mai adu băutură aici! strigă unul din ei. Băutură...
Ceilalţi doi cântau cât îi ţinea gura.
— Nu, răspunse bătrâna; trebuie să plătiţi şi să plecaţi. Am nevoie
de loc liber...
— Pentru ce?... întrebă cazacul.
— Am primit nişte călători.
— De băut!
— Băutură!... strigară cu toţii în cor.
— Plătiţi-mi întâi. Îmi datoraţi şase copeici.
Cazacii începură să râdă, iar unul dintre ei răspunse:
— Pe cinstea noastră, nu mai avem nici o copeică în buzunar.
— Atunci, zise bătrâna, plecaţi!
Şi hangiţa avea atâta autoritate în voce, şi-i privea cu atâta mânie,
încât toţi trei se sculară şi se îndreptară spre uşă.
Dar unul dintre ei, după ce făcu vreo trei paşi, căzu în genunchi,
apoi se lungi la pământ şi bolborosi:
— Nu pot să merg mai departe.
— E beat mort, murmură bătrâna Ivanovşka, privindu-l pe Piotr.
Dânsul nu te va supăra deloc, micul meu domn...
Piotr surâse sardonic; Madeleine surprinse surâsul acesta şi dinţii
începură să-i clănţăne de spaimă.
Capitolul VI
Pentru întâia oară, de opt zile, de când plecase din Moscova,

Madeleine revenea la sentimentul vieţii reale. Din instinct ghicea că se
afla în primejdie.
De opt zile călătorea ca un corp fără suflet, într-o letargie aproape
completă, cu mintea opacă.
404
Bătrâna doamnă, căţeluşul, Piotr, mujikul, toţi aceştia i se păreau

nişte umbre fantastice, proiectate pe zidul dezolat al vieţii sale.
Ivan singur mai trăia în inima ei, în gândul ei, în ochii ei; i se părea
chiar că-l vede îngenunchiat în faţa ei şi-l auzi spunându-i:
„Ai trăit un vis oribil, frumoasa mea Madeleine!... Te iubesc mereu şi
nu te voi iubi decât pe tine.”
Dar iată că deodată, Madeleine se simţi smulsă din toropeala ei.
Dânsa se întreba cine era valetul care venea să-i impună voinţa cu
atâta autoritate?
În doi ani de când trăia în casa familiei Potenieff, Madeleine nu-l
văzuse niciodată; niciodată nu-l auzise pe conte spunând că ar avea un
servitor mut, şi iată că deodată omul acesta îi era dat ca tovarăş de
drum şi trebuia să se încline în faţa voinţei lui.
Brusc, Madeleine îşi aduse aminte că în timpul drumului omul
acela îşi fixase de mai multe ori privirea asupra ei şi că privirea aceea
avea o elocvenţă bizară, care o făcea să se tulbure până în adâncul
sufletului.
Ce voia oare Piotr?
Un moment, biata fată îşi închipuise că putea să se sprijine pe
ajutorul acelei bătrâne idioate, a cărei inimă şi inteligenţă erau
absorbite în întregime de un căţeluş.
Dar apoi înţelese că femeia aceasta nu-i va putea fi de nici un
ajutor.
Era, prin urmare, singură!... Singură în casa aceea hidoasă, loc de
întâlnire al cazacilor insubordonaţi, scăpaţi sau evadaţi de la
regimentele lor.
Şi Madeleine, la opt sute de leghe depărtare de ţara sa, redeveni,
sau, mai bine zis, îşi aduse dintr-o dată aminte că era franţuzoaică.
Ea îşi aduse aminte că de multe ori, în ore de primejdie,
franţuzoaicele au dat dovezi sublime de energie şi de curaj.
Bătrâna gazdă Ivanovşka vrăjitoarea, cum se denumea ea însăşi, i
se adresă în limba rusă zicându-i:
— Ce vrei să mănânci, frumoasă fată?
Madeleine îi făcu un semn că n-o înţelege.
Ivanovşka recurse la un gest sportiv: îşi duse mâna spre gură.
Madeleine înţelese şi răspunse clătinând din cap, în semn că nu
voia nimic de mâncare.
— Dar nici sete nu ţi-e? continuă Ivanovşka întovărăşindu-şi
vorbele de un nou gest expresiv.
— Nu, răspunse iarăşi Madeleine clătinând din cap.
Piotr îl apucase de picior pe cazacul adormit şi-l târâse într-un colţ
405
al camerei.
Cazacul nu făcuse nici o mişcare, continuând să sforăie înainte, ca
şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic.
Ceilalţi doi cazaci se depărtaseră descriind numeroase zig-zaguri
prin zăpadă, şi cântecele lor se pierdură în direcţia Peterhoffului.
— Aceia nu se vor mai reîntoarce, murmură bătrâna, adresându-se
lui Piotr, cât despre acesta...
Şi cu mâna îi arătă cazacul adormit.
— Cât despre acesta, continuă dânsa, poţi să fii pe deplin liniştit,
nu se va deştepta aşa de curând.
Cu toate că primise două refuzuri categorice din partea Madeleinei,
bătrâna nu se descurajă. Arătând culcuşul său infect tinerei fete, păru
că-i zice:
„Vrei să dormi?”
Drept orice răspuns, Madeleine luă un scaun şi se aşeză lângă foc,
făcând-o astfel pe bătrână să înţeleagă că va aştepta să se facă ziuă în
poziţia aceasta.
— Cum ţi-e voia, zise bătrâna.
Iar din clipa aceea păru că nu se mai ocupă deloc de Madeleine.
Bătrâna institutoare, mereu nebună după câinele ei, îl dezmierda, îi
vorbea şi nu mai ştia nimic din câte se petreceau în jurul ei.
Acum Ivanovşka i se adresă dânsei.
Doamna înţelegea câteva cuvinte ruseşti.
— Buna mea doamnă, îi zise Ivanovşka, vrei să cinezi?
— Desigur că vreau, răspunse doamna.
— Am nişte brânză şi nişte cartofi. Vrei?
— Da, răspunse iarăşi bătrâna doamnă.
Ivanovşka pregăti deci un tacâm şi puse pe masă şi o stacană de
bere.
În acelaşi timp schimbă o privire bizară cu Piotr.
Din întâmplare, Madeleine îi surprinse privirea.
Bătrâna doamnă se aşezase la masă împreună cu căţeluşul ei şi
mâncau amândoi cu mare poftă.
Piotr se aşezase într-un colţ şi mânca şi el pe genunchi.
Bătrâna doamnă luă stacana de bere, şi-şi turnă de băut.
Dar, în momentul când era să ducă paharul la gură, Madeleine se
apropie cu repeziciune şi o opri:
— În numele cerului, doamnă, exclamă dânsa, te rog să nu bei.
— Dar pentru ce?... întrebă bătrâna mirată.
— Nu ştiu... dar... să nu bei!...
— Mi se pare că eşti puţin cam nebună, domnişoară, zise bătrâna
406
doamnă cu un surâs indiferent.

— Nu, zise Madeleine, nu sunt deloc nebună.... dar mi-e teamă...
— Teamă?... De cine, de ce teamă?...
— Nu ştiu.
— Dragostea dumitale pentru Ivan, ţi-a tulburat mintea, răspunse
cu bruscheţe doamna cu căţelul.
Madeleine se îngălbeni şi nu mai răspunse nimic.
Se duse şi se aşeză din nou în colţişorul ei, lângă foc.
Bătrâna doamnă bău, găsi că berea era excelentă, şi-şi continuă
cina înainte, în cea mai mare linişte.
Madeleine, cu ochii pe jumătate închişi, îngâna o rugă fierbinte,
rugându-l pe Dumnezeu s-o apere de primejdia misterioasă pe care din
instinct o presimţea.
După ce bătrâna doamnă îşi isprăvi cina, Ivanovşka o întrebă:
— Acum vrei să dormi?
— Nu-ţi cer altceva, răspunse dânsa, dar unde?...
— Pe patul acesta, şi Ivanovşka îi arătă cu mâna micul pat, singurul
din întreg hanul. Cât despre tine, continuă, bătrâna, adresându-se lui
Piotr, te sfătuiesc să ieşi afară, să faci câţiva paşi spre stânga şi să te
culci în grajdul vacii. E fân curat acolo, şi-ţi va fi destul de cald.
„Foarte bine”, păru a răspunde Piotr cu un semn din cap.
Şi fără a mai face vreo obiecţiune, se sculă şi ieşi.
După care Ivanovşka se prefăcu că închide uşa cu zăvorul,
Madeleine se mai linişti puţin.
Bătrâna doamnă se aruncase îmbrăcată pe pat, cu căţeluşul lângă
dânsa, se învelise bine, şi-i spuse Madeleinei:
— Noapte bună, copila mea.
Hanul Sava avea şi un fel de mansardă deasupra, la care ajungeai
printr-o scară putredă şi întortocheată.
Acolo se retrăgea Ivanovşka, când din întâmplare îşi ceda patul din
camera de jos.
Bătrâna doamnă adormi aproape îndată.
Ivanovşka se duse şi dânsa să se culce şi după puţin timp,
Madeleine n-o mai auzi mişcându-se.
Atunci tânăra fată se sculă şi se duse să se asigure dacă în adevăr
uşa era închisă. Zăvorul fusese tras.
Madeleine se mai linişti puţin şi veni să se aşeze din nou lângă foc.
După câteva momente recăzu din nou în acea curioasă stare de
lâncezeală; nu se mai gândea decât la Ivan.
Şi totuşi cu propriile ei urechi îl auzise, spunându-le prietenilor săi:
„M-am gândit un moment la Madeleine... dar a fost mai mult o
407
glumă; mă voi căsători cu contesa Vasilika”.

Iar biata fată nu putea să-şi creadă urechilor.
Ivan fusese oare stăpân pe raţiunea sa când pronunţase aceste
cuvinte? Nu cumva, fusese beat?
Căci ruşii, chiar când fac parte din cea mai înaltă aristocraţie, au
unele momente de uitare, în care trec peste orice limită de temperanţă.
Şi Madeleine îşi amintea că îl zărise adeseori pe Ivan, la ore
înaintate din noapte, într-o stare de surescitare îngrijorătoare.
„Nu, îşi spunea Madeleine, fixându-şi ochii plini de lacrimi asupra
flăcărilor albastre, n-ar fi trebuit să plec fără să mă întâlnesc mai întâi
cu dânsul... Nu, e cu neputinţă ca Ivan să nu mă mai iubească. Oh!...
am fost slabă... am fost laşă...”
Dar, pe când murmura aceste din urmă cuvinte, un zgomot se auzi
afară.
Un zgomot de paşi pe zăpada îngheţată; şi zgomotul acesta se opri la
uşă.
Inima Madeleinei începu să bată cu putere.
Cineva bătu în uşă.
Madeleine simţi că sângele îi îngheaţă în vine.
Tremurătoare, sfârşită de emoţie, se ridică şi întrebă cu vocea
întretăiată:
— Cine-i acolo?
— Eu sunt Madeleine, răspunse o voce de afară.
Madeleine scoase un strigăt, un strigăt nebun de bucurie.
— Ivan! exclamă dânsa, e Ivan!
Şi, fără să mai stea pe gânduri, deschise uşa.
Capitolul VII
Madeleine se văzu faţă în faţă cu feciorul Piotr.

La început îşi imagină că acela a cărui voce o auzise, adică omul
mult iubit, se află îndărătul lui Piotr, care până atunci fusese pentru
dânsa un om mut.
Pentru că rămăsese nedumerită în prag, Piotr o împinse în interiorul
camerei.
— Ivan, unde eşti? întrebă dânsa.
Piotr începu să râdă.
— Şi cu toate acestea sunt sigură că n-am visat, murmură tânăra
fată dezolată; ştiu bine că am auzit vocea lui Ivan.
— Iartă-mă domnişoară, răspunse Piotr, care deschidea pentru
408
prima oară gura în faţa ei, dar domnul Ivan e la Petersburg, mi se pare
că e departe de aici...
Madeleine scoase un strigăt:
— Oh! vocea aceasta!... murmură dânsa.
Apoi înspăimântată, se retrase în fundul odăii, fixându-şi privirea
îngrozită asupra acelui om şi părând că se întreabă dacă nu cumva era
prada vreunui coşmar.
Dar Piotr închise uşa bine şi continuă cu un ton ironic:
— Aşadar, dumneata mă credeai mut?
Madeleine scoase un nou strigăt şi-şi preumblă privirea rătăcită de
jur-împrejur; părea o gazelă căzută în cursa întinsă de vânător, care
căuta o ieşire pentru a scăpa.
Dar camera aceea n-avea decât o singură uşă şi Piotr, după ce o
închise bine, se aşeză în faţa ei.
Într-o clipă Madeleine îşi regăsi acea energie disperată care există
întotdeauna în stare latentă şi nu aşteaptă decât momentul potrivit
pentru a ieşi cu violenţă la iveală.
— Cine eşti dumneata? întrebă dânsa cu mândrie. Dumneata, care
ai vocea lui Ivan?
Glasul îi tremura de mânie, de indignare, ca şi cum ar fi constatat
un mare sacrilegiu.
— Eu, bolborosi Piotr, după cum aţi putut vedea şi dumneavoastră,
sunt un servitor al contelui Potenieff.
— Poate că eşti fiul său? întrebă tânăra fată, care nu putea să-şi
explice acea asemănare bizară decât prin vreo legătură de sânge.
— Aş vrea eu, răspunse Piotr, dar din nenorocire nu e aşa... Eu m-
am născut în Germania şi, când contele m-a luat în serviciul său, eram
un mujik ca toţi mujikii.
Mărturisirea aceasta mări şi mai mult neliniştea Madeleinei.
— Şi ce vrei? întrebă dânsa.
Piotr fu tulburat puţin de accentul mândru şi dispreţuitor al fetei.
— Venisem să văd, murmură Piotr, dacă nu cumva ai nevoie de
ceva.
— Şi ai îndrăznit să mă strigi pe nume?
Piotr îşi plecă privirea:
— Altfel n-ai fi vrut să deschizi, zise el.
Atunci dânsa îi arătă uşa cu un gest categoric. Piotr fu un moment
dominat de mândria şi demnitatea revoltată a tinerei fete.
Un moment, omul acela, chinuit de instincte sălbatice, îşi plecase
capul sub privirea scânteietoare a Madeleinei; şi când tânăra fată îi
arătase uşa, fără voie, făcuse un pas îndărăt.
409
Dar deodată se opri şi regăsindu-şi îndrăzneala, zise:

— Cu toate acestea aş avea să-i spun domnişoarei un lucru
important.
Îşi reluase tonul umil şi linguşitor al servitorilor ruşi.
Madeleine se lăsă înşelată.
— Ce vrei să-mi spui? zise ea.
— Voiam să-i vorbesc domnişoarei despre domnul Ivan.
Numele acesta o făcu pe Madeleine să uite totul.
— Ivan! exclamă dânsa... ai să-mi spui ceva din partea lui Ivan?
— Cel puţin, ceva privitor la dânsul.
— Vorbeşte!... ordonă tânăra fată.
Dar vocea îi tremura din nou şi ochii îşi pierduseră scânteierea
aceea impunătoare.
Piotr înţelese că câştigase teren cu numele lui Ivan şi-şi regăsi iarăşi
îndrăzneala.
— Da, domnişoară, zise dânsul, perfecta asemănare a vocii
domnului Ivan cu vocea mea l-a făcut pe domnul conte să mă ia în
serviciul său.
Fata se înşelă din nou şi crezu că mizerabilul fusese încălzit de vreo
cugetare sublimă.
— Atunci, de asta, zise ea, nu îndrăzneai să vorbeşti când eram de
faţă?
— Nu, domnul conte îmi ordonase să fiu mut.
— Ah!
— Îi era teamă ca domnişoara să nu ghicească.
La auzul acestor ultime cuvinte, vălul se ridică de pe amintirea
tulburată a Madeleinei.
— Să ghicesc? exclamă dânsa; ce să ghicesc?... Vorbeşte!
— Drace!... domnişoară, lucrul e cât se poate de simplu; vocea pe
care ai auzit-o prin uşă, nu era vocea lui Ivan, ci vocea mea.
Madeleine scoase un strigăt teribil.
— Vocea dumitale?... Aşadar, dumneata erai!...
Piotr făcu un semn afirmativ.
— Dumneata eşti acela care ai vorbit despre contesa Vasilika?
— Da.
— Dar Ivan?... Unde este Ivan?... întrebă Madeleine, cu vocea
tremurătoare de emoţie.
— Domnul conte a făcut o mică plângere şi poliţia l-a arestat.
— Ah!... continuă, murmură Madeleine, dar continuă o dată!
Emoţia fetei era aşa de mare, încât Piotr o crezu în puterea sa.
— Da, continuă dânsul; domnul conte are destulă trecere, şi a
410
obţinut un ordin de arestare pentru Ivan; nu voia ca dânsul să se

poată opună plecării dumitale.
Şi mujikul începu să râdă.
Madeleine exclamă:
— Dacă e aşa, Ivan tot pe mine mă iubeşte?
Şi biata fată avu un acces de bucurie delirantă; mizerabila cameră
în care se afla i se păru dintr-o dată o cameră elegantă, iar în mujikul
acela, care crezuse că o va zdrobi cu vorbele lui, dânsa văzu un auxiliar
binevoitor.
Cu gestul ei plin de autoritate, zise:
— Piotr, du-te îndată de caută cai şi dă ordin să-i înhame.
— Dar pentru ce, domnişoară?
— Vreau să plec, zise ea. Nu înţelegi că acum nu mai vreau să merg
în Franţa? Nu înţelegi că eu mă îndrept spre Petersburg?... că trebuie
cu orice preţ să-l regăsesc pe Ivan?
— Dar, domnişoară, o întrerupse mujikul care se lupta cu sine
însuşi, caii au revenit la staţie...
— Dar se pot reîntoarce!.... N-am vreme să aştept! Te vei duce pe jos
până acolo...
— Domnişoara glumeşte?
Şi Piotr, redevenit îndrăzneţ, râse din nou cu obrăznicie.
Madeleine crezu că omul voia să profite de situaţia ei disperată
pentru a căpăta bani.
— Vrei bani? îl întrebă dânsa. Uite!...
Madeleine era îmbrăcată într-un costum semi-oriental, pe care îl
adoptă de obicei doamnele ruse când pornesc la drum.
Purta o pereche de pantaloni largi şi o tunică poloneză, cu
brandenburguri.
Când se urcă în sanie, se înfăşură într-o blană călduroasă de
zebelină.
Dar acum îşi aruncase blana şi Piotr putea să vadă un săcuşor de
piele pe care dânsa îl purta în bandulieră, pe umărul stâng.
Madeleine îl deschise şi, scoţând un bilet de o mie de franci, îl
întinse mujikului.
— Ia banii şi supune-te! zise ea.
Dar Piotr nu se grăbi să întindă mâna şi, continuând să râdă, zise:
— Domnişoara e prea bună, într-adevăr; dar eu n-am nevoie de
bani.
Era o distanţă aşa de mare de la sclavul acela până la tânăra fată,
care se ştia iubită de contele Ivan Potenieff, încât dânsa nu înţelegea
încă.
411
— Ce vrei atunci de la mine?

Piotr îşi recăpătase toată îndrăzneala şi zise cu nepăsare:
— Ştii dumneata, domnişoară, cum se numeşte hanul acesta?
— Ce-mi pasă?
— E „Hanul Sava” care aduce nenorocire...
Dânsa ridică din umeri.
— Ei şi?
— Suntem departe de orice locuinţă omenească, reluă dânsul. Nici
un călător nu va mai trece pe aici până nu se va face ziuă, şi acum e
noapte încă...
— Ce-mi pasă? zise dânsa din nou, fără să înţeleagă.
— Bătrâna doamnă doarme adânc; a băut de două ori bere
fermentată, ca şi dobitocul acela pe care-l vezi trântit acolo. Cine a
băut bere fermentată de două ori, doarme dus; nici tunul Kremlinului
nu l-ar putea deştepta.
— Vom pleca şi fără acea doamnă, zise Madeleine, care nu voia să
înţeleagă nimic.
— Dar eu n-am poftă să plec, zise Piotr făcând un pas spre tânăra
fată.
Ochiul mujikului scânteia de poftă.
Madeleine făcu câţiva paşi îndărăt.
— Ah! zise ea, nu vrei să pleci?
— Nu.
— De ce, mă rog.
Madeleine mai făcu un pas îndărăt.
— Nu, zise dânsa, nu ghicesc...
— Ei bine!... atunci îţi voi spune eu. Nu vreau să plec, pentru că de
opt zile sângele îmi clocoteşte în vine, pentru că de opt zile inima îmi
zdrobeşte pieptul... pentru că mintea mi-e rătăcită...
Şi avu îndrăzneala să mai facă un pas înainte.
— Nu vreau să plec, continuă dânsul, pentru că suntem singuri
aici, pentru că eşti în puterea mea... şi pentru că te iubesc...
Madeleine scoase un ţipăt teribil şi dintr-o săritură se dădu îndărăt,
făcându-şi adăpost dintr-o masă.
Capitolul VIII
Madeleine şi mujikul se priviră câteva clipe cum se privesc victima

şi călăul în momentul suprem.
Călăul era hotărât să spânzure.
412
Victima cugeta să se apere...

Ochii lui Piotr erau injectaţi de sânge, obrajii îi deveniseră palizi, iar
buzele îi erau agitate de o tremurătură convulsivă.
Era oribil la vedere.
Madeleine, delicata şi blânda copilă, devenise de o paloare
cadaverică.
Dar ochii ei scânteiau de indignare şi mândria ei revoltată îi dădea
în momentul acela curajul unui bărbat.
— Ah! mizerabilule!... exclamă dânsa.
— Te iubesc!... repetă mujikul, şi vru să dea masa la o parte.
Dar Madeleine măi făcu o săritură îndărăt. Zărise, atârnată de zid,
sabia cazacului, un fel de pumnal lung, pe care soldaţii ruşi îl poartă
totdeauna cu dânşii. Într-o clipă Madeleine puse mâna pe acea sabie.
— Dacă mai faci un singur pas, zise ea, te ucid.
Piotr era fără arme, era laş... şi-i fu teamă.
Madeleine exprima o linişte şi o hotărâre superbe.
În timp ce Piotr se oprea nehotărât, neîndrăznind să înainteze,
tânăra fată strigă:
— Ajutor!... Ajutor.
Dar bătrâna doamnă dormea adânc; cazacul mormăi câteva cuvinte
şi se întoarse pe cealaltă parte.
Piotr, dominându-şi frica, se repezi deodată spre tânăra fată.
Dânsa ridică braţul şi lovi.
Mujikul mugi de durere şi sângele începu să-i curgă din abundenţă;
cu toate acestea mai făcu un pas înainte.
Madeleine ridică din nou braţul, dar Piotr se feri şi lovitura fu dată
în gol.
Acum, mujikul înlănţuise mijlocul fetei, cu braţul lui însângerat.
Madeleine nu mai putea să se servească de lama săbiei; dar cu
mânerul ei lovi cât îi îngăduiră puterile şi disperarea.
— Te iubesc! repeta mizerabilul, orbit de sânge.
Şi încercă s-o răstoarne pe spate.
Dar Madeleine se lupta mereu şi continua să strige:
— Ajutor!... Ajutor!...
Fu o adevărată luptă, corp la corp, care ţinu mai mult de două
minute. În fine, Madeleine simţi că puterile o părăsesc: muşchii i se
muiaseră, tâmplele i se băteau cu violenţă, cu vocea stinsă, repetă
pentru ultima oară:
— Ajutor!... Ajutor!...
Apoi, sabia îi scăpă din mână şi încetă lupta.
În clipa aceea Piotr scoase un ţipăt teribil.
413
Un ţipăt de durere; un ţipăt de agonie.

Braţele i se dezlănţuiră din jurul mijlocului fetei şi căzu grămadă la
pământ.
Pe jumătate moartă de spaimă, Madeleine văzu un alt om în
picioare, în faţa ei.
Omul acesta era cazacul beat.
Cazacul, care se deşteptase, se ridicase în picioare, îşi luase sabia
de jos şi o împlântase între umerii mujikului.
Lucrând astfel, cazacul nu ascultase glasul vreunui instinct generos
sau al dorinţei de a scăpa pe tânăra fată din primejdie el dăduse
ascultare instinctului sălbatic al tuturor oamenilor din rasa sa, pe care
vederea sângelui îi ameţeşte.
Ucisese numai din pofta de a ucide.
Cu toate acestea, era încă beat mort şi abia se ţinea pe picioare.
Îşi preumbla pe rând privirea de la mujikul care se zvârcolea jos,
într-un lac de sânge, la Madeleine, care stătea nemişcată, cu privirea
fixă, părând că se întreabă dacă nu cumva era pradă vreunui vis oribil.
În fine, cazacul râse cu zgomot şi pronunţă câteva cuvinte fără nici
un înţeles.
Apoi pentru că nu se mai putea ţine pe picioare, se lăsă să cadă pe
scaunul de lângă cămin.
Madeleine părea zdrobită.
La rândul ei, îşi preumbla privirea de la mujikul întins la pământ,
care blestema zvârcolindu-se într-un lac de sânge, la cazacul acela,
eliberatorul ei, care o privea cu nişte ochi înspăimântători.
Dar privirea acestui om fu în curând atrasă de un alt obiect, care i
se părea mult mai demn de atenţia sa.
Obiectul acela era stacana cu bere pe care Ivanovşka îi lăsase pe
masă.
Stacana era încă pe jumătate plină.
Cazacul se sculă clătinându-se, puse mâna pe ea, o duse la buze şi
bău cu lăcomie.
Madeleine căzuse în genunchi şi mulţumea lui Dumnezeu
murmurând numele lui Ivan.
Dar biata fată nu scăpase dintr-o primejdie decât pentru a cădea în
alta şi mai teribilă încă.
Beţia trezi în pieptul cazacului două instincte criminale: pofta şi
furtul.
După ce se sătură de băut, îşi fixă din nou privirea asupra
Madeleinei.
Şi tinerei fete îi fu teamă din nou şi se retrase lângă patul pe care
414
bătrâna doamnă dormea în nesimţire, împreună cu căţeluşul ei.

Cazacul făcu un pas spre dânsa, murmurând nişte vorbe pe care
Madeleine nu le înţelegea, dar care, fără îndoială, trădau la omul acela
pe jumătate sălbatic o admiraţie bestială.
Încă o dată Madeleine strigă după ajutor.
Ivanovşka dormea însă şi nici nu gândea să se mişte.
Cazacul înainta clătinându-se, spre tânăra fată şi voi s-o apuce de
mijloc.
Atunci Madeleine scoase un ţipăt şi îl îmbrânci pe cazac cu atâta
forţă, încât acesta căzu în genunchi.
Primejdia o făcuse pe Madeleine să-şi recapete toată prezenţa de
spirit.
Până să se ridice cazacul, tânăra fată se repezi spre uşă, o deschise
şi ieşi afară.
Cerul era negru, câmpia albă, orizonul deşert.
Madeleine începu să alerge cu energia disperării.
Cazacul se ridicase şi se luă după dânsa strigând furios.
Dar instinctul primejdiei îi dădea Madeleinei uşurinţa unei
căprioare urmărită de câini.
Alerga, alerga mereu, drept înaintea ei; picioarele i se înfundau în
zăpadă şi din urmă auzea ţipetele furioase ale cazacului care încerca să
o ajungă.
De două ori se rostogoli în zăpadă, dar se ridică îndată cu energie.
Frigul nopţii îl trezise puţin pe cazac din beţie şi-i dăduse puteri.
Acum nu se mai clătina; ba chiar alerga destul de repede.
Dar Madeleine avea o bucată bună înainte.
Dacă beţivul ar fi ajuns-o, ar fi însemnat moartea pentru biata fată.
Şi Madeleine alerga mereu prin zăpadă, cu o forţă pe care numai
disperarea i-o putea da; acum nici nu se mai zărea fumul care ieşea
din acoperişul hanului „Sava”.
Cazacul blestema şi continua s-o urmărească.
Pentru a treia oară Madeleine se împiedică şi se rostogoli în zăpadă.
Cazacul câştiga mereu teren.
Biata fată se ridică sfârşită de groază şi de oboseală, dar îşi adună
toate puterile şi, cu o ultimă sforţare, porni mai departe.
Cazacul se apropia mereu; în cele din urmă tânăra fată fu ajunsă şi
apucată de haină pe la spate.
Atunci începu pentru a doua oară o luptă corp la corp, în care
Madeleine era să fie învinsă fără îndoială, dacă berea de două ori
fermentată n-ar fi venit în ajutorul ei.
Cazacul fu trântit la pământ şi Madeleine putu să scape din nou.
415
De astă dată beţia, un moment dominată de aerul rece al nopţii

puse din nou stăpânire pe cazac şi acesta nu se mai ridică de jos.
Dar Madeleine alerga mereu.
Nu mai auzea îndărătul ei paşii cazacului, dar continua să alerge
nebună de groază, cu trupul zguduit de fiori reci, cu capul în flăcări.
Alerga, alerga mereu, neştiind încotro se îndrepta, dar
îndepărtându-se tot mai mult de acea casă blestemată, care se numea
„Hanul Sava”.
După o clipă se opri zdrobită de oboseală...
Dar popasul ar fi însemnat moartea pentru că frigul nopţii nordice
nu iartă niciodată.
Sentimentul de conservare fu mai puternic decât oboseala.
Îşi aduse aminte de cuvintele mujikului care spusese că dincolo de
pădure era un sat, numit Peterhoff.
Îşi continuă drumul în nădejdea că va ajunge acolo.
Merse astfel în mijlocul nopţii, prin câmpia plină de zăpadă,
împiedicându-se şi căzând la fiecare cinci minute, ridicându-se din nou
şi invocând numele lui Dumnezeu.
Pădurile păreau că se răresc în faţa ei. Deodată se opri.
Era oare iluzie, o arătare fantastică, sau era realitate?
I se părea că în depărtare, la capătul pădurii, o lumină se mişca.
I se părea că auzise un zgomot uşor, care se stinsese la urechile ei
ca o închipuire.
Lumina aceea nu era oare felinarul unei sănii?
Zgomotul acela nu era zgomotul unor clopoţei?
Madeleine mai făcu câţiva paşi, ascultând.
Apoi forţele o părăsiră, căzu la pământ fără cunoştinţă; închise ochii
murmurând numele scumpei sale Antoinette şi numele scumpului ei
Ivan.
Capitolul IX
Madeleine părea acum că doarme somnul cel de veci.

Stătea întinsă pe zăpadă, cu buzele zbârcite, cu trupul înţepenit de
frig.
Ochii îi erau închişi; nici un scâncet, nici un geamăt nu-i ieşea
dintre buzele crispate.
Tânăra fată era în prada unui delir interior; visa.
Ca şi nenorociţii aceia care, lipsiţi de pâine, visează numai palate
bogate şi mese încărcate, nenorocita, a cărei inimă era zdrobită de
416
durere, visa numai fericire.

Drama aceea teribilă care se petrecuse cu opt zile mai înainte, în
ziua plecării ei din Moscova, dispăruse cu totul, nu mai exista.
Nu, acum Madeleine era fericită.
Era fericită şi mândră de dragostea lui Ivan. Biata fată se vedea în
acel castel din Rusia meridională, unde îl cunoscuse întâia oară pe
Ivan.
Cerul era albastru, câmpia plină de flori; păsărelele cântau voioase,
înălţându-se spre cer.
Madeleine se vedea în grădină, în mijlocul unui boschet înflorit,
lângă o coloană de marmură.
Domnişoara Olga Potenieff era lângă dânsa şi o privea surâzând.
Amândouă urmăreau cu privirea o troică trasă de cai iuţi ca vântul.
Un om conducea caii cu o uşurinţă, cu o îndrăzneală cu o dibăcie
neîntâlnită.
Era Ivan.
Şi domnişoara Olga îi spunea Madeleinei:
— Cât de nerăbdătoare eşti, drăguţa mea surioară, să-l revezi pe
scumpul tău soţ...
Soţul ei!
Aşadar, Ivan se căsătorise cu Madeleine?
Şi cele două fete continuară să urmărească cu privirea frumoasa
troică, ce zbura de-a curmezişul stepei.
Dar pe măsură ce se apropia, cerul se întuneca, şi din albastru
deveni negru.
Soarele dispăruse; se înnopta.
Era o noapte întunecoasă, plină de fiori.
Stepa înflorită se schimba dintr-odată într-o câmpie de zăpadă şi,
prin mijlocul acestei câmpii, troica îşi continuăm mereu cursa sa
vijelioasă.
Madeleine scoase un strigăt, căci i se părea că scumpul, ei Ivan nu
mai era stăpân pe cai şi alerga spre o moarte sigură.
Troica era iluminată de un felinar roşu, care-şi proiecta până
departe lumina.
Dar în zadar devorau caii spaţiul; troica părea că nici nu se urneşte
din loc.
Deodată, Madeleine scoase un nou strigăt.
Olga dispăruse şi împreună cu dânsa, dispăruseră şi zidurile şi
veranda şi palatul.
Madeleine se revăzu în mijlocul acelei câmpii înzăpezite, la orizontul
căreia se zărea mereu troica cu caii săi inimoşi şi cu felinar strălucitor.
417
Dar... un om apăruse lângă Madeleine.

Omul acesta era mujikul Piotr.
Madeleine se zbătu cu violenţă, luptându-se şi prin somn cu
mizerabilul care îndrăznise să-i vorbească despre dragoste.
Oribila scenă din hanul „Sava” se reproduse cu exactitate şi în visul
ei.
Mujikul Piotr zăcea la pământ, într-un lac de sânge.
Dar primejdia continua să fie la fel de mare; căci tânăra fată
înspăimântată se deşteptă din letargie, deschise ochii şi reveni la
sentimentul realităţii.
Castelul, veranda, Olga, toate nu erau decât un vis.
Redeşteptarea, realitatea erau câmpia deşartă, plină de zăpadă, în
mijlocul căreia zăcea ea, zdrobită de durere şi de oboseală.
Se ridică în genunchi şi privi în jurul ei.
În depărtare zărea mereu lumina aceea mişcătoare, pe care o luase
drept felinarul unei sănii.
I se păru chiar că aude din nou un zgomot vag de clopoţei.
Plină de curaj, se ridică şi pomi înainte, în întâmpinarea săniei;
credea că poate acolo avea să fie salvarea, ei.
Deodată se opri neliniştită, neştiind ce să creadă. Punctul luminos,
care se agita în depărtare părea că se dublase.
Apoi, aproape, cu mult mai aproape, Madeleine zări ceva care
strălucea ca un cărbune aprins.
Curând o altă lumină se aprinse la stânga şi încă una la dreapta.
Lumina din depărtare era clară, strălucitoare; luminile cele mici
erau mai întunecate, dar se mişcau şi ele ca şi lumina cea mare.
S-ar fi putut spune că stelele se desprinseseră de pe bolta cerului şi
se jucau pe zăpadă.
Madeleine se oprise, pradă unei nelinişti de moarte.
Cărbunii aprinşi se înmulţeau şi se apropiau din ce în ce mai mult,
formând în jurul tinerei fete un cerc de foc.
Erau zece, douăzeci, treizeci, o sută, nenumărate.
Să fi fost oare şi aceasta o halucinaţie? Să fi recăzut din nou în
lumea fantastică a visurilor.
Nu, nicidecum, căci felinarul cel strălucitor se apropia mereu şi
sunetul de clopoţei ajungea acum distinct până la urechile ei.
Şi Madeleine deschise ochii bine!
Cu tâmplele scăldate de sudoare, cu părul zbârlit, tânăra fată
încerca în zadar să numere stelele roşii, care se apropiau de dânsa
două câte două, şi o înconjurau de aproape. Nu, nu era deloc o
halucinaţie... nu era un vis.
418
Şi ea, care la început pornise înainte plină de speranţă, se retrăgea

acum îndărăt, pas cu pas, încetişor, adunându-şi toate puterile, tot
curajul de care mai era capabilă.
Căci biata fată recunoscuse acum cercul acela de foc, care se
strângea mereu în jurul ei şi nu putea să se înşele.
Era una din acele haite de lupi care pustiesc câmpiile ruseşti şi pe
care zăpada şi gerul îi scosese acum înfometaţi din fundul pădurilor.
Teribilele carnivore simţiseră prada şi alergau acum din toate părţile
orizontului.
Iar lupii erau acum aşa de aproape, încât Madeleine putea să
distingă conturul fiecăruia.
Troica era departe încă, cu toate că sunetul de clopoţei devenea din
ce în ce mai distinct, în vreme ce lupii îşi strângeau mereu cercul.
Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu îndrăznea să se apropie şi
să se repeadă asupra tinerei fete.
Madeleine auzise adeseori spunându-se că, în asemenea
împrejurări, mulţi care o luaseră la fugă fuseseră devoraţi îndată şi că
aceia ce se retrăgeau încetişor opunând privirii tăioase a
înspăimântătoarelor carnivore lucirea fascinantă a ochiului omenesc
au reuşit să scape de multe ori.
Şi Madeleine, care sub aparenţa de femeie slabă, ascundea o inimă
de leu, Madeleine începu să se retragă încetişor, pas cu pas, privind
mereu în ochii lupilor, care o urmau din umbră.
Ştiind că dacă va face un singur pas greşit era pierdută, mergea cu
cea mai mare precauţie; cu toate acestea nu îndrăznea să privească în
urmă pentru a alege drumul; se temea ca nu cumva stingându-se o
clipă fascinarea privirii sale, lupii să se repeadă la dânsa.
Deodată se împiedică de ceva moale şi inert, care zăcea la pământ,
şi nu putu să-şi stăpânească un strigăt.
Lupii se opriră nehotărâţi.
Iar obiectul inert de care se lovise, începu să se mişte.
Madeleine se întoarse cu spatele în altă direcţie şi-şi continuă
drumul.
Înţelesese, ghicise mai mult decât văzuse; obiectul de care se lovise
era cazacul.
Cazacul care o urmărise şi pe care beţia îl culcase la pământ.
Acum nenorocitul se deşteptă din nou şi vru să se scoale.
Se ridică în genunchi dar căzu din nou.
În clipa aceea se auzi un urlet teribil şi banda întreagă de lupi se
repezi asupra cazacului, uitând-o un moment pe Madeleine.
Îngrozită, fata se oprise la o distanţă de zece paşi şi auzea ţipetele de
419
agonie ale nenorocitului, ale cărui oase pârâiau în dinţii lupilor.

Şi ea îşi spuse că după cazac va veni şi rândul ei.
De astă dată groaza care îi paraliza mişcările o ţintui pe loc.
Capitolul X
Peterhofful este un sat cu vreo două sute de case, foarte apropiat de

frontiera poloneză. N-are decât o singură stradă.
Ultima casă dinspre frontiera Poloniei este un post de poliţie.
Cea dintâi casă, venind dinspre Moscova, este o staţie de poştă.
În noaptea aceea, cam la ora când Madeleine se lupta cu mujikul
Piotr, o sanie se oprise la Peterhoff.
Pe când se schimbau caii, cei doi călători intrară în casă pentru a se
încălzi puţin la foc.
Unul dintre ei era un om de vreo cincizeci de ani, cu părul alb, dar
destul de tânăr încă, având o privire energică, bărbătească.
Membrii clubului Asperges din Paris ar fi recunoscut în omul acesta
pe domnul viconte Carol de Morlux.
Celălalt era un om scund, uscat, cu privirea lucitoare şi şireată.
El purta costumul burghezilor polonezi, adică o redingotă cu
brandenburguri, o căciulă de astrahan şi o pereche de cizme îmblănite.
Omul acesta, care fusese odinioară cameristul domnului de Morlux,
era stabilit de vreo cincisprezece ani la Varşovia, unde făcea negoţ cu
piei.
El era acela care, odinioară, o urmărise în Germania pe nenorocita
baroneasă Miller şi organizase împotriva ei acele teribile tentative de
omor de care biata femeie nu scăpase decât mulţumită unor adevărate
minuni.
Cu toate că nu reuşise în planurile sale, vicontele îl considera un
om dibaci şi inteligent şi de aceea îl plătise foarte bine.
Herman se stabilise mai întâi în Germania, apoi în Varşovia şi,
mulţumită dărniciei stăpânului său, se apucase de un comerţ care
renta destul de bine.
Când, într-o dimineaţă, domnul de Morlux coborî dintr-o trăsură de
poştă şi intră în prăvălia lui, Herman abia putu să-l recunoască, atât
de mult îmbătrânise domnul de Morlux.
— Am nevoie de tine, îi zise vicontele.
Herman era căsătorit, avea copii şi, după spusele multora, era un
om tare cumsecade. Avea prin urmare, o mulţime de motive pentru a
nu se mai amesteca în afacerile domnului de Morlux.
420
Dar vicontele era unul din acei oameni care plătesc foarte bine şi nu
prea au obiceiul să se negustorească.
— Am nevoie de tine pentru opt zile, îi zise dânsul; e vorba de
câştigat sau de pierdut cincizeci de mii de franci.
— Încotro trebuie să mergem?
— Spre Moscova.
— Şi ce trebuie să facem în timpul acestei călătorii?
— Multe lucruri...
Herman înţelese îndată, dar cei cincizeci de mii de franci erau o
momeală prea puternică pentru a mai face vreo obiecţiune.
În momentul în care îl găsim încălzindu-se la căminul staţiei din
Peterhoff, erau patruzeci şi opt de ore de când plecase din Varşovia.
Herman cunoştea, cel puţin după nume, aproape toată nobilimea
rusă.
La întrebările pe care i le pusese domnul de Morlux asupra familiei
Potenieff, Herman răspunse:
— Contele de Potenieff are un castel în apropiere de Peterhoff, dar
nu calcă niciodată pe acolo; mai mult îi place să-şi petreacă vara la
moşiile din Rusia meridională. Castelul acesta e dat în îngrijirea unui
om lacom, crud şi capabil să facă orice pentru bani.
— Un astfel de om îmi trebuie şi mie, zise domnul de Morlux.
Scrisoarea Madeleinei către Antoinette, scrisoare în care o anunţa
pe sora ei că se reîntorcea în Franţa şi-i expunea anume itinerarul pe
care avea să-l urmeze, menţiona castelul ca pe una din staţii şi pe
intendent ca pe omul ce trebuia s-o conducă din Polonia în Germania.
Domnul de Morlux calculase deci că Madeleine trebuie să fi sosit în
castelul de la Peterhoff, sau, în orice caz, trebuia să sosească curând.
Deci, pe când stăteau să se mai încălzească puţin, Herman îşi
completa relatarea.
— Castelul, spunea dânsul, e situat în mijlocul pădurii şi două
drumuri conduc într-acolo. Unul din aceste drumuri nu poate fi utilizat
în timpul iernii, celălalt e mai mult un fel de câmpie decât un drum.
Stăpânul staţiei, care vorbea destul de bine limba germană, se
apropie cu respect şi zise:
— Excelenţă, vă rog să credeţi că nu e deloc în interesul meu să vă
opresc aici, dar cu toate acestea cred că de datoria mea să vă dau un
sfat.
— Ce sfat? întrebă domnul de Morlux.
— Aţi face bine să aşteptaţi aici până dimineaţa.
— Nu, nu, răspunse domnul de Morlux, nu putem aştepta, suntem
grăbiţi.
421
— Iarna este cam friguroasă şi lupii au devenit foarte îndrăzneţi.

— Avem cu noi, o jumătate de duzină de puşti cu câte două focuri,
răspunse vicontele.
— Da, dar dacă vreunul din cai va fi trântit la pământ, atunci cu
toate puştile dumneavoastră veţi fi pierduţi.
— Plecăm, răspunse vicontele, suntem foarte grăbiţi.
Şeful staţiei nu mai insistă.
Cinci minute după aceea, sania era gata de drum; domnul de
Morlux şi Herman luară loc înăuntru, învelindu-se bine în blănurile
lor. Vizitiul şuieră prelung şi caii porniră în fugă.
Felinarul roşu al săniei proiecta până departe o lumină destul de
vie.
Domnul de Morlux îi zise tovarăşului său de drum:
— Şeful staţiei trebuie să fie un mare dobitoc; toată lumea ştie că
lupii au mare teamă de foc; numai dacă nu cumva lupii din Rusia vor fi
de o rasă mai specială.
Herman clătină din cap şi nu răspunse nimic.
Curând ultimele case ale satului dispărură în întuneric şi sania se
înfundă în pădure.
Lumina roşie a felinarului stârnea păsările de noapte de prin
culcuşurile lor; aerul se umplea de ţipete sinistre.
Vizitiul îşi silea mereu caii şi, întorcându-se spre călători, le zise:
— Lupii sunt flămânzi!
Domnul de Morlux era un bărbat curajos. El se mulţumi să-şi
inspecteze armele şi răspunse vizitiului:
— Am destule gloanţe pentru dânşii.
Dar vizitiul, după ce-şi mai plimbă o dată privirea prin zare, adăugă:
— Mai bine să nu tragi, boierule.
— Dar unde naiba vede dânsul lupi? întrebă domnul de Morlux,
adresându-se lui Herman.
— Aşteaptă!... aşteaptă!... murmură acesta.
Sania zbura înainte cu repeziciunea vântului.
Curând pădurea fu lăsată în urmă şi intrară într-o câmpie largă, la
extremitatea căreia se afla „Hanul Sava”.
— Iată-ne ieşiţi din pădure, zise domnul de Morlux cu oarecare
ironie, şi mi se pare că până acum nici un lup nu ne-a ieşit în cale.
— Mai aşteaptă, răspunse Herman, cu un glas plin de îngrijorare.
Sania înainta mereu.
Deodată se produse o zguduitură violentă. Unul dintre cai se
ridicase în două picioare şi ceilalţi doi, înspăimântaţi, se trăgeau într-o
parte.
422
— Lupii!... lupii!... strigă vizitiul.

Domnul de Morlux îşi aruncă rapid privirea de jur-împrejur şi putu
să vadă o mulţime de umbre negre, care galopau spre sanie.
Întinse mâna cu vioiciune şi voi să apuce una dintre puşti.
Dar Herman îl opri.
— Nu trage, îi zise el; nu trage.
Vizitiul se sculă în picioare, şuieră iarăşi prelung şi îmbărbătându-şi
caii, sania porni din nou.
Timp de o oră întreagă caii, tremurând de groază, galopară de-a
lungul câmpiei, escortaţi de ceata lupilor furioşi.
— Nu trage! spunea mereu Herman, adresându-se domnului de
Morlux.
— Nu trage! repeta vizitiul.
Lupii se ţineau mereu la distanţă, în afara cercului luminos
proiectat de felinarul roşu, de care păreau să aibă o teamă adâncă.
Şi domnul de Morlux, cu toate că era foarte nerăbdător, nu trase.
Dar veni un moment când lupii căpătară mai multă îndrăzneală şi
se apropiară de sanie.
Unul dintre ei cuteză chiar să intre în cercul luminos.
Era un animal magnific, cu părul lung şi mătăsos; domnul de
Morlux îl privea cu admiraţie.
Dar instinctele sale de vânător fură mai puternice decât orice
sentiment de prudenţă.
Cu atât mai rău pentru dânsul!
Şi, mai înainte ca Herman să fi avut timp să-l oprească, ochi şi
descărcă arma.
Lupul se rostogoli urlând în zăpadă.
Nechezând, caii o porniră înainte nebuneşte.
Vizitiul înjură şi Herman îi zise domnului de Morlux:
— Acum trebuie să continuăm, până când vom da de un sat sau de
o casă.
Şi cu mâna îi arătă haita de lupi care se repezise asupra lupului
rănit să-l sfâşie de viu.
Capitolul XI
În timp ce sania vicontelui de Morlux mânca spaţiul, escortată de

banda sălbatică a lupilor flămânzi, care din timp în timp se oprea
pentru a devora pe acela dintre tovarăşii lor care cădea sub focul
armelor celor doi călători, Madeleine, pradă unei spaime nebune, asista
423
la moartea cazacului.
În realitate, lupta nu fusese deloc lungă, dar în aparenţă parcă
durase un secol întreg.
Cazacul se zbătuse, încercase să se lupte, dar sforţările sale erau
zadarnice.
Madeleine îl auzise urlând ca o fiară sălbatică; apoi urletele se
stinseră puţin câte puţin şi curând nu se mai auzi decât zgomotul
oaselor strivite între fălcile teribilelor carnivore. Madeleine privea mereu
încremenită de groază.
Deodată, în tăcerea nopţii, care până atunci nu fusese întreruptă
decât de ţipetele de agonie ale cazacului şi de zgomotul îndepărtat al
clopoţeilor, se auzi un vuiet formidabil.
Era o serie de detunături care se succedau cu repeziciune, o
adevărată bătălie.
Felinarul roşu al săniei era acum foarte aproape de Madeleine, când
şi când dispărea într-un nor de fum.
Lupii îşi vedeau înainte de cină şi nu păreau deloc îngrijoraţi de
detunături.
Dar ce însemna oare o pradă aşa de mică pentru atâtea guri
flămânde?...
Madeleine fu înconjurată la rândul ei.
Cu toate acestea era mereu în picioare, nemişcată. Groaza dădea
privirii sale o atât de puternică licărire, încât cei mai îndrăzneţi dintre
lupi, care acum erau foarte aproape, nu cutezau să se repeadă la
dânsa.
În clipa aceea sania se apropia cu iuţeala fulgerului, lăsând o ploaie
de cadavre în urma ei.
Madeleine scoase un strigăt. Un strigăt aşa de ascuţit şi de
pătrunzător, încât cei din sanie o auziră.
Cu toate acestea, sania trecu pe lângă dânsa fără să se oprească; o
nouă detunătură rostogoli la pământ alţi trei lupi.
Madeleine fu din nou uitată.
Ea putu să vadă haita de lupi cum se repede asupra cadavrelor
semănate de necunoscuţii călători.
— Ajutor!... ajutor!... strigă din nou, biata fată.
Deodată sania se opri, se întoarse în loc şi tânăra fată văzu venind
spre dânsa umbrele celor trei cai, care vărsau foc pe nări.
Apoi, un om se aplecă fără să coboare din sanie, întinse braţele, o
apucă de mijloc, şi o aruncă pe jumătate moartă în sania care îşi
continua cursa fantastică.
Madeleine era salvată!
424
Dar erau prea din cale afară de multe emoţii pentru o natură atât de
slabă.
Madeleine scoase un suspin, închise ochii şi leşină în braţele
domnului de Morlux.
Lupii îşi continuau şi ei cursa de ambele părţi ale săniei.
Herman şi stăpânul lui continuau să-şi descarce armele fără ca să
aibă răgaz să se ocupe de tânăra fată leşinată.
Trebuie să adăugăm, spre lauda vicontelui, că dânsul nu ascultase
decât de un adânc sentiment de umanitate când îl silise pe vizitiu să
întoarcă sania, pentru a salva pe acea femeie necunoscută.
Şi cum lupii deveneau din ce în ce mai îndrăzneţi şi mai sălbatici,
cum mai mulţi dintre ei îndrăzniseră chiar să se apropie de cai, nici
servitorul, nici stăpânul n-avuseseră timpul să arunce măcar în fugă o
privire asupra Madeleinei.
De altminteri, felinarul îşi proiecta lumina numai înainte şi sania
era lăsată cu totul în umbră.
Domnul de Morlux n-ar fi putut să spună nici măcar dacă femeia pe
care o scăpase de la moarte era tânără sau bătrână.
Herman cunoştea bine ţinutul, ştia că pe drumul acela, în mijlocul
câmpiei, se găsea „Hanul Sava”.
— Încă un sfert de oră, zise dânsul vicontelui, şi vom fi salvaţi.
Lupii cădeau unul câte unul şi erau devoraţi îndată de aceia care
rămâneau în viaţă; apoi escorta îşi relua din nou drumul, devenind din
ce în ce mai sălbatică şi mai numeroasă.
În fine, Herman exclamă:
— Iată hanul!... iată-l!
În adevăr, acoperişul „Hanului Sava” se zărea în depărtare.
Dar lupii îşi continuau mereu cursa.
— Cum dracu să ne scăpăm de spiriduşii aceştia cu patru labe?
întrebă domnul de Morlux, care-şi vedea cartuşele împuţinându-se.
Dar Herman avu o inspiraţie. El luă felinarul saniei şi-l aruncă în
mijlocul lupilor.
Lupii au o teamă nebună de foc. Un moment se opriră; sania îşi
mări viteza şi peste câteva momente, cei trei cai, aproape morţi de
oboseală, se opriră la poarta „Hanului Sava”.
*
* *
Hanul era plin de vaiete şi de ţipete sfâşietoare. Pentru a înţelege

cauza acestei văicăreli trebuie să povestim ce s-a întâmplat după ce
425
Madeleine ieşise din han, urmărită de cazac.

Ivanovşka, bătrâna vrăjitoare, stătuse foarte liniştită în culcuşul ei,
pe când mujikul Piotr încerca să-şi ducă la îndeplinire planurile sale
mizerabile.
În afară de folosul pe care l-ar fi putut trage servindu-l pe Piotr,
bătrâna femeie mai lucra astfel şi dintr-o înclinaţie naturală spre rău.
Cu un fel de voluptate îşi lipise ochiul de o gaură pentru a putea vedea
şi dânsa ce era să se petreacă în camera de jos.
Cu o bucurie sălbatică asistă la lupta dintre mujik şi Madeleine.
Un moment, când tânăra fată apucase sabia pentru a se apăra,
Ivanovşka voi să coboare pentru a veni în ajutorul lui Piotr.
Frumuseţea Madeleinei atrăsese ura bătrânei vrăjitoare.
Dar era laşă din fire şi văzând că lucrurile luaseră o întorsătură
serioasă, nu îndrăzni să intervină.
Apoi, când cazacul se sculase şi împlântase sabia între umerii lui
Piotr, Ivanovşka crezu un moment că sălbatecul rus va lua locul lui
Piotr.
Dar când Madeleine ieşise în fugă din han, Ivanovşka coborî totuşi.
Mujikul Piotr nu murise, dar părea în agonie.
Bătrâna îi săltă capul, îl examină cu atenţie şi murmură!
— Mai are de trăit o oră.
În acelaşi timp zări lângă mujik sacul cu bani al Madeleinei şi-şi
zise:
— Dacă tânăra fată nu se mai întoarce, dacă lupii o vor mânca, voi
fi bogată.
Şi nu se mai gândi deloc la bătrâna doamnă, ca şi cum aceasta nici
n-ar fi existat.
Cu toate acestea, guvernanta domnului conte de Potenieff se
deşteptase şi dânsa, dar găsise de cuviinţă să rămână nemişcată în
patul ei.
Era mai prudent astfel.
În sfârşit, când Madeleine şi cazacul ieşiră pe uşă, dânsa îndrăzni
să deschidă ochii şi făcu o mişcare.
Ivanovşka tocmai începuse să facă inventarul sacului cu bani şi,
când o văzu, se îndreptă grăbită înspre un colţ al camerei.
Atunci, bătrâna doamnă exclamă cu vocea ei cavernoasă:
— Oh! dar toate acestea sunt groaznice... Voi să-şi ia căţeluşul şi să
iasă şi dânsa din camera aceea blestemată, dar căţeluşul era rece,
nemişcat.
— Tom! strigă dânsa, Tom...
Dar Tom nu răspunse.
426
Atunci femeia sări din pat cu uşurinţa unui copil, luă câinele în
braţe, îl examină cu atenţie şi scoase un strigăt teribil.
Câinele era mort. Din acel moment nu se mai gândi la nimic, nici la
Madeleine, care era expusă brutalităţii cazacului, nici la Piotr, care
gemea într-un lac de sânge, nici la Ivanovşka grăbită să ascundă sacul
cu bani...
Începu să geamă, să se vaite, să adreseze căţeluşului cele mai dulci,
cele mai drăgăstoase cuvinte. Şi, în timp ce hanul întreg era plin de
strigătele sale, domnul de Morlux năvăli înăuntru, purtând în braţe
corpul neînsufleţit al Madeleinei.
Fără îndoială, „Hanul Sava” era o casă blestemată.
Era casa care aducea numai nenorocire, căci biata Madeleine nu
scăpase din mâinile mujikului, din mâinile cazacului, din ghearele
lupilor decât pentru a cădea în gheara domnului de Morlux, cel mai
crud duşman al ei.
Capitolul XII
S-o lăsăm un moment pe Madeleine în mâinile domnului de Morlux

şi să ne strămutăm la o distanţă de câteva leghe de „Hanul Sava” a
doua zi după teribila noapte, ale cărei emoţionante peripeţii le-am
povestit.
Studianka e un sat vestit în istorie.
Acolo s-a instalat Napoleon în timpul nopţii care a precedat trecerea
Berezniei.
La Studianka, generalul Etle şi curajoşii săi tovarăşi au aruncat
peste Bereznia acel pod celebru peste care a trecut armata franceză.
Astăzi, după ce atâţia ani au trecut de la acele evenimente,
Studianka este un mic sătuc, care posedă o garnizoană şi un
guvernator militar. Studianka n-are decât o singură stradă.
În mijlocul acestei străzi este o piaţă şi în această piaţă se înalţă un
monument impozant; tot acolo este o fortăreaţă, locuinţa
guvernatorului, cazarma şi închisoarea.
În zilele de iarmaroc, ţăranii din împrejurimi se adună în această
piaţă şi vorbesc despre afacerile lor.
Acolo se opresc şi călătorii, pentru că în piaţă este un han care e în
acelaşi timp şi staţia de poştă.
În ziua aceea, era într-o joi, şi joia este zi de iarmaroc.
Erau orele şase dimineaţa. Cerul era senin şi zăpada sclipea sub
razele calde ale soarelui.
427
În piaţă era o mulţime numeroasă, ce se îngrămădea în faţa

fortăreţei.
Pe la ferestre era lume, lume şi în pragul hanului.
Aici se puteau distinge două persoane care păreau străine, şi care
puneau întrebări mulţimii, adunate, pentru că îngrămădeala aceea li se
părea neobişnuită.
Erau un bărbat şi o femeie.
Femeia vorbea foarte bine limba rusă, dar bărbatul abia dacă putea
pronunţa câteva cuvinte, şi acestea cu un accent foarte stricat.
Se opriseră amândoi la Studianka cu o seară mai înainte.
Erau, fără îndoială, soţ şi soţie, hotelierul de la Studianka, la fel ca
toţi oamenii care au această meserie, aflase îndată că erau nişte
negustori bogaţi din Polonia prusiană, care se duceau la marele
iarmaroc de la Moscova.
Bărbatul era un om de vreo treizeci şi şase sau treizeci şi opt de ani;
femeia părea să aibă vreo treizeci. Era blondă şi foarte frumoasă în
costumul naţional pe care îl purta.
Şi cum hotelierul se cam mira cum de vorbea dânsa cu atâta
uşurinţă limba rusă, tânăra femeie începu să râdă şi spuse:
— Dar eu sunt rusoaică, domnul meu; m-am născut în
împrejurimile Vilniei şi m-am căsătorit în Germania.
Spuneam deci că cei doi străini se mirau de neobişnuita
îngrămădeală de pe străzile satului, sau mai bine zis de pe strada
satului, căci ― repetăm ― Studianka n-avea decât o singură stradă.
Ţăranii vorbeau cu vocea ridicată; burghezii păreau foarte
nerăbdători; la un moment dat, poarta închisorii se deschise şi atunci o
salvă de urale izbucni din pieptul mulţimii.
Dar satisfacţia aceasta fu de scurtă durată, pentru că din închisoare
nu ieşiră decât vreo zece soldaţi, cu baioneta la armă, care invitară
publicul să se retragă până în mijlocul pieţei.
Apoi, reintrară foarte liniştiţi în curtea închisorii.
— Ce se va petrece aici? întrebă tânăra femeie, întorcându-se spre
hotelier.
Hotelierul era un om între două vârste, foarte curtenitor cu femeile,
care nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a se arăta amabil.
— Frumoasă doamnă, răspunse dânsul, pentru dimineaţa asta se
aşteaptă o execuţie.
Tânăra femeie se înfioră.
— Ei!... fii liniştită, reluă galantul hotelier; nu e vorba despre o
execuţie capitală; se vor aplica numai vreo şaizeci de lovituri de cnut
unui ţăran.
428
— Dar ce-a făcut nenorocitul acela pentru a merita o asemenea

pedeapsă?
— Nu ştiu, răspunse hotelierul cu indiferenţă; şi poate că nici
dânsul nu ştie.
Şi cum tânăra femeie părea că se miră foarte mult de răspunsul
acesta, hotelierul continuă foarte amabil:
— Văd bine, doamnă, că, cu toate că sunteţi rusoaică de origine, nu
sunteţi deloc la curent cu obiceiurile practicate pe la noi.
— Eram foarte tânără când am plecat din ţară, răspunse dânsa.
— Cu toate acestea, trebuie să ştii că la noi ţăranul e sclav... Fără
îndoială, seniorul rus este liber să-şi vândă sclavul şi să-i aplice
pedepse corporale. Dar îndată ce această pedeapsă a trecut de
patruzeci de lovituri, este obligat să-l dea pe vinovat pe mâna poliţiei,
care aplică ea pedeapsa.
— Aşa de barbari sunt seniorii ruşi?... întrebă tânăra femeie cu
naivitate.
— A!... nicidecum!... Din contră. Când ţăranii au fericirea ca însuşi
seniorii să locuiască pe domeniile lor, sunt foarte bine trataţi şi n-au
nici o grijă. Marele senior rus este întotdeauna foarte uman; dar din
nenorocire oamenii aceştia nu trăiesc pe domeniile lor. Se mulţumesc
să încaseze veniturile şi-şi lasă proprietăţile pe mâna unor intendenţi.
Intendentul, care de mai multe ori a fost el însuşi bătut, e un om crud,
lacom de bani, care inventează tot felul de combinaţii şi năzdrăvănii
pentru a-i chinui pe bieţii ţărani. Acela care a cerut sprijinul poliţiei
pentru a aplica unui ţăran şaizeci de lovituri de cnut, este unul dintre
cei mai cruzi intendenţi al întregului ţinut.
— Ah! zise tânăra femeie şi al cui este intendentul acesta?
— Al contelui Potenieff, un mare senior care locuieşte la Moscova şi
de vreo cincisprezece ani n-a mai venit să-şi viziteze proprietatea.
— Şi cum se numeşte intendentul?
— E un tătar, care mai înainte vreme a fost camerist; numele său
este Nicolai Arsoff.
În vreme ce hotelierul dădea amănuntele acestea, zgomotul devenea
din ce în ce mai mare şi oamenii de pe la ferestre începură să strige:
— Iată-l! Iată-l!
— E nenorocitul condamnat, fără îndoială, zise hotelierul. Dacă
binevoiţi să vă urcaţi în balcon, continuă dânsul cu amabilitate, veţi
putea vedea spectacolul mai bine.
Tânăra femeie aruncă o privire întrebătoare înspre soţul ei.
Acesta făcu semn că se învoieşte şi hotelierul îi conduse în balcon.
Tânăra femeie se aplecă înainte şi putu să vadă în depărtare o sanie
429
care se apropia cu cea mai mare iuţeală. În sania aceasta erau

judecătorul şi condamnatul.
Judecătorul era intendentul; el stătea tolănit în fundul săniei şi
fuma cu nepăsare, dându-şi aerele unui mare senior.
Ţăranul care avea să fie biciuit stătea în faţa lui cu mâinile legate la
spate, cu picioarele încătuşate.
Când sania trecu pe sub balcon, tânăra femeie se aplecă şi mai
mult, pentru a vedea mai bine.
Intendentul era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu fruntea
încreţită, cu buzele rupte; pe faţa acelui om se putea citi o expresie
pronunţată de josnicie şi de cruzime.
Ţăranul, din contră, era un tânăr frumos, înalt, cu ochii albaştri, cu
părul blond.
Era puţin cam palid, dar un surâs fin ― surâsul sfânt al martirilor ―
îi flutura pe buze.
Sania se opri în faţa închisorii.
Atunci doi ofiţeri de poliţie se apropiară şi ordonară nenorocitului
condamnat să coboare, ceea ce dânsul făcu îndată, dar cu oarecare
greutate, pentru că picioarele îi erau încătuşate.
În faţa porţii închisorii era un stâlp gros.
Cu toate că frigul era foarte mare, nenorocitul ţăran fu dezbrăcat de
haine şi legat de stâlpul acela.
Câţiva soldaţi formaseră un fel de cerc în jurul lui şi publicul era
menţinut la distanţă.
— Dar unde este călăul? întrebă tânăra femeie întorcându-se spre
hotelier.
— E în interiorul închisorii încă.
— Cum asta?
Hotelierul surâse.
— Doamnă, zise dânsul, la noi călăul nu este funcţionar plătit de
guvern, ca prin alte ţări...
— Ah...!
— E un criminal, un om condamnat la muncă silnică pe viaţă, care
preferă să exercite meseria de călău în ţara sa, decât să lucreze în
ocnele din Siberia. În ziua în care e vreo execuţie, condamnatul acesta
e scos din închisoare şi, timp de o oră, are prilejul să respire dulcele
aer al libertăţii.
— Şi după aceea se reîntoarce la închisoare?
— Da.
— Dar cine îl plăteşte?
— De obicei, intendentul care a cerut ajutorul său. Câteodată, dacă
430
condamnatul are rude bogate, călăul e corupt şi aplică loviturile mai

încet, până se reînnoieşte la fiecare trei lovituri sfichiul de la bici.
Hotelierul fu întrerupt în mijlocul interesantei sale povestiri de un
nou zgomot.
Tânăra femeie privea cu aviditate spre poarta închisorii care în
momentul acela se deschise.
Şi în pragul acelei porţi, condus de doi soldaţi, apăru călăul cu
teribilul său bici în mână.
Criminalul care acceptase josnica funcţie de călău era un tip bizar.
Putea să aibă vreo patruzeci de ani; era uscat, subţire, slab, dar cu
toate acestea se vedea bine că avea o constituţie fizică puternică.
La loviturile de cnut însă, nu se cere forţă, e nevoit mai mult de
dibăcie.
Cnutul este o armă teribilă în mâinile unui călău dibaci; o lovitură
puternică, dată în dreptul inimii, poate aduce de multe ori cele mai
grave complicaţii interne şi chiar moartea.
Spuneam, deci, că acela pe care femeia blondă îl contempla din
balconul hanului era un om de vreo patruzeci de ani.
Văzându-l în pragul închisorii, nemişcat, cu nările dilatate, aspirând
cu putere aerul şi preumblându-şi privirea uimită şi plină de invidie
asupra mulţimii, putea oricine să-şi dea seama că supliciul pe care
avea să-l aplice îi era cu totul indiferent, că ceea ce îi excita sălbatica
bucurie care strălucea în ochii săi era plăcerea de a aspira aerul
îmbătător al libertăţii.
Nici nu-şi aruncase încă ochii asupra condamnatului.
Acesta din urmă privea scrutător mulţimea. S-ar fi zis că printre
oamenii aceia care veniseră acolo, doritori să asiste emoţii noi,
admirându-i supliciul, caută o figura amicală, o inimă care să se
înfioreze de durere, privindu-l.
Deodată faţa i se coloră uşor şi ochii îi străluciră.
O femeie îşi făcea loc prin mulţime; iar privirea ei era atât de blajină,
şi se ruga cu atâta căldură, încât toţi se i dădură la o parte pentru a o
lăsa să treacă.
Ajunse astfel până la cercul soldaţilor.
Aceştia o respinseră la început; dar dânsa îi rugă aşa de mult, încât,
în cele din urmă o lăsară să înainteze până la condamnat.
Era o fată frumoasă, de vreo douăzeci de ani, cu ochii negri, cu
părul castaniu.
Se apropie de stâlp, se ridică în vârful picioarelor şi atinse cu buzele
fruntea condamnatului.
— Te iubesc, zise ea, şi niciodată nu voi avea alt soţ, decât pe tine.
431
Chipul nenorocitului se lumină şi îl privi cu nepăsare pe călău.

Dar crudul intendent, Nicolai Arsoff, se apropiase şi striga:
— De ce aţi lăsat-o pe femeia aceasta să se apropie?
Apoi se îndreptă spre călău şi îi puse o piesă de două ruble în mână.
Călăul se înclină, şi făcu doi paşi spre condamnat. Fu însă oprit de
tânăra fată, care şi ea îi puse ceva în mână, fără ca intendentul să aibă
timp să observe acest lucru.
Apoi se îndepărtă, aruncând o ultimă privire, plină de dragoste, spre
condamnat, şi se pierdu în mulţime.
Intendentul îi şopti câteva cuvinte unuia dintre ofiţerii de poliţie şi
se depărtă.
Ofiţerul făcu un semn.
Călăul se apropie de condamnat şi îi şopti cu vocea înceată, ca o
suflare.
— Să strigi cât poţi de tare!... Dar eu te voi lovi încet.
Teribilul cnut se roti în aer.
În clipa aceea mulţimea făcu tăcere, încât se auzea până şi
şuierătura sfichiului.
O dungă albăstruie se aşternu pe umerii condamnatului, care
scoase un strigăt de durere.
Apoi urmă o a doua lovitură, a treia...
Supliciul începea. La a şasea sângele ţâşni din spatele
nenorocitului, dar dânsul nu mai striga acum, şi nici călăul nu se mai
opri pentru a-şi lega din nou sfichiul.
Cu toate acestea mai avea de dat cincizeci şi patru de lovituri.
Intendentul se îndreptase spre han, mergând cu capul sus, ca un
om mândru de persoana şi faptele sale.
El se urcă în balcon şi se aplecă înainte pentru a vedea mai bine
supliciul victimei sale.
Spectacolul acesta avea pentru el atâta farmec încât nici nu băgă de
seamă că mai erau în balcon şi alte persoane.
În iarmaroc, povestea condamnatului zbura din gură în gură.
Era unul dintre ţăranii contelui Potenieff.
Se numea Alexei. Tânăra fată, pe care am văzut-o străbătând
mulţimea şi apropiindu-se de locul supliciului, era logodnica lui.
Amândoi trebuiau să se căsătorească, dar, pe neaşteptate,
intervenise barbaria intendentului, şi le stricase fericirea.
Care era crima omului aceluia?
Intendentul, care avea deplină putere asupra oamenilor contelui, se
îndrăgostise de tânăra fată, care se numea Catia şi îndrăznise chiar să-
i facă propuneri.
432
Copila îl respinsese cu indignare.

Atunci intendentul îşi jurase să se răzbune.
Pentru cele mai mici motive îl bătuse de mai multe ori pe Alexei cu
propria sa mână, şi aceasta numai pentru că Alexei era logodnicul
Catiei.
Alexei îndrăznise să-l ameninţe pe intendent că se va plânge
contelui Potenieff.
Atunci intendentul îl condamnase la şaizeci de lovituri de cnut,
pentru răzvrătire.
Acum Nicolai Arsoff asista la executarea victimei sale, continuând să
fumeze cu cea mai mare linişte.
Deodată întoarse capul şi zări lângă dânsul pe femeia negustorului
german.
Aceasta avea fixată asupra lui o privire bizară şi intendentul tresări
din tot corpul sub greutatea acelei priviri.
În tot timpul acesta execuţia continua.
Călăul se ţinuse de cuvânt; lovise fără furie şi nu mai reînnoise
deloc sfârcul cnutului. Cu toate acestea, umerii nenorocitului Alexei
erau numai o rană de sus până jos în momentul când cea de-a
şaizecea lovitură se abătu asupra lor.
Nenorocitul îşi înăbuşise ţipetele pe cât putuse; dar de multe ori
durerea fizică era mai mare decât forţa morală.
Când călăul încetă cu loviturile, Alexei leşină.
Fu dezlegat în grabă de pe stâlp şi căzu încet în braţele Catiei.
Mulţimea îl privea mută.
Nici un murmur nu se ridică împotriva adevăratului călău, adică
împotriva intendentului care ordonase supliciul.
Dar intendentul nu se mai gândea acuma la victima sa şi îi păsa
foarte puţin de sentimentele şi de părerea mulţimii. El îşi fixase privirea
asupra tinerei femei şi tulburarea sa creştea mereu.
În cele din urmă, se apropie de hangiu şi-l întrebă încetişor:
— Cine sunt străinii aceştia?
— Nişte germani.
— Şi încotro se duc?
— La iarmarocul din Moscova.
Nicolai Arsoff, care de douăzeci de ani trăia în mijlocul unei
populaţii îndobitocite, plecate sub voinţa sa de fier, se deprinsese să fie
autoritar cu toată lumea şi nu era deloc obişnuit să întâlnească
rezistenţă în calea sa. Ca de obicei, cu cea mai mare linişte, îi zise
hangiului:
— Mănânc la tine astăzi; le vei spune străinilor acestora că le fac
433
onoarea de a-i pofti la masa mea.

Hotelierul se înclină, dar când se apropie de tânăra femeie pentru a-
i comunica dorinţa lui Arsoff, parcă nu-i venea să vorbească şi era
foarte încurcat.
În sfârşit, îndrăzneaţa invitaţie a intendentului ieşi de pe buzele
sale.
Era sigur că va fi refuzat căci, la urma urmei, cei doi străini nu erau
nici supuşii ţarului, nici vasalii contelui Potenieff.
De aceea, fu peste măsură de uimit când auzi răspunsul tinerei fete.
— Nicolai Arsoff ne face o mare onoare, zise dânsa. Spune-i că
primim, şi suntem mândri de atenţia pe care ne-o acordă.
Hotelierul duse răspunsul acesta lui Nicolai Arsoff. Intendentul
radia.
Atunci, tânăra femeie se apropie la rândul ei de dânsul şi-i zise în
limba rusă:
— Excelenţă, cu atât mai bucuroşi primim invitaţia dumneavoastră,
cu cât protecţia pe care veţi putea să ne-o daţi nu ne va fi deloc
nefolositoare.
— Ah! zise Nicolai umflându-se în pene.
— Călătorim spre Moscova pentru nişte cumpărături importante şi
avem la noi o sumă mare de bani.
— Da? întrebă Nicolai, al cărui instinct rapace se deşteptă dintr-o
dată.
— Am auzit spunându-se că drumurile nu prea sunt sigure pe aici.
— E adevărat.
— Şi poate că dumneata vei putea să ne dai pe cineva care să ne
întovărăşească. Bineînţeles, soţul meu va răsplăti din toată inima un
asemenea serviciu.
— Sărmanii oameni!... murmură hotelierul, care auzise ultimele
cuvinte ale tinerei femei. Drumul mare e mai sigur decât casa acestui
bandit.
Capitolul XIV
Şase ore după aceea, intendentul Nicolai Arsoff şi invitaţii săi erau
încă la masă.
Tânăra femeie râdea, cocheta şi primea cu cea mai mare plăcere
galanteriile tătarului.
Germanul stătea cu ţigara în gură, înconjurat de un nor de fum şi
părea că nu bagă deloc în seamă nici vorbele, nici gesturile soţiei sale.
434
Nicolai Arsoff era beat şi beţia sa îl făcea comunicativ...

— Frumoasă doamnă, îi zicea dânsul tinerei nemţoaice, iarmarocul
de la Moscova nu s-a deschis încă şi aveţi destulă vreme înaintea
dumneavoastră. Cred că veţi binevoi să petreceţi câteva zile în castelul
meu.
Intendentul spunea „castelul meu”, ca şi cum nici n-ar mai fi existat
pe lume un oarecare conte Potenieff.
Tânăra femeie răspunse:
— Dacă soţul meu se învoieşte, mă învoiesc şi eu din toată inima.
Germanul întoarse capul, îl privi pe Arsoff cu faţa sa tâmpă şi
răspunse:
— Ja, mein herr.
Nicolai Arsoff era din ce în ce mai ameţit.
Bătu cu pumnul în masă şi hotelierul alergă îndată.
— Să fie pregătiţi caii! strigă dânsul. Să se ducă bagajele acestor
domni în sania mea!... Vom pleca îndată.
Apoi ceru din nou de băut şi germanul se grăbi să-i toarne un pahar
mare de Kirsch.
Arsoff îl bău dintr-o sorbitură, se sculă clătinându-se, vru să apuce
talia tinerei femei, dar făcu un pas greşit şi căzu sub masă.
Atunci germanul şi tovarăşa sa schimbară o privire şi un surâs.
Câteva momente după aceea, în prada celei mai complete beţii,
Nicolai Arsoff sforăia ca orga unei catedrale.
Germanul îl împinse cu piciorul sub masă şi de astă-dată murmură
în cea mai curată limbă franceză:
— Poţi să dormi acum cât pofteşti, dobitocule!
Când sosise la Studianka, intendentul avusese la dânsul un sac de
piele, care părea să fie plin cu hârtii.
Când se aşezaseră la masă, deschisese sacul şi-şi pre-umblase ochii
pe o scrisoare, care avea mai multe timbre şi părea că vine din
Moscova.
Când germanul îl auzi pe intendent sforăind cum trebuie, îi zise
tovarăşei sale:
— Gata, acum...
Tânăra femeie deschise sacul şi scoase scrisoarea despre care era
vorba.
Germanul o luă, căută din ochi semnătura şi zise
— E într-adevăr de la contele de Potenieff.
Iată ce-i spunea contele intendentului său:
„Nicolai Arsoff,
435
Peste câteva zile va ajunge la tine o tânăra franţuzoaică, institutoarea

fiicei mele Olga pe care o trimit în Franţa. Doamna Pupatina, o
guvernantă bătrâna, va întovărăşi-o până la castel. Apoi dânsa se va
întoarce la Moscova, iar tu o vei conduce pe tânăra fată în Germania,
unde vei căuta să o dai în primire unei familii care va călători spre
Franţa.
Dumnezeu să te aibă în pază.
Potenieff.”
Germanul dădu scrisoarea tinerei femei, care zise:

— Prin urmare, am calculat bine.
— Da, dar eu cred că şi vicontele trebuie să fie pe drum spre
castelul contelui Potenieff, zise germanul. Mai caută în sac.
Tânăra femeie deschise din nou sacul şi printre alte hârtii, găsi şi o
scrisoare care purta ştampila Poloniei.
Ea o deschise şi cum scrisoarea aceasta era în limba rusă, traduse:
„Scumpe domnule Nicolai Arsoff,

E multă vreme de când nu ne-am mai văzut, dar cred că dumneata
nu m-ai uitat încă cu totul.
Acela care-ţi scrie pentru a te anunţa că peste douăzeci şi patru de
ore va avea fericirea să sosească în casa dumitale, împreună cu un
gentilom francez, este bătrânul dumitale prieten din Varşovia, Herman.
Gentilomul francez care mă întovărăşeşte este vicontele de Morlux.
Vicontele călătoreşte în Rusia pentru afaceri familiale; dânsul a auzit
vorbindu-se despre magnifica dumitale ospitalitate şi doreşte să-ţi facă
cunoştinţă.
Trebuie să mai adaug că vicontele este un gentilom foarte bogat şi...
foarte darnic. Aşa că nu vei avea de ce să le căieşti că l-ai primit în casa
dumitale.”
— Ce dată are scrisoarea lui Herman? întrebă germanul.

— Data de 24.
— Şi astăzi e în 30, nu-i aşa?
— Da.
— Şi care e ştampila ultimului birou de poştă?
— Studianka.
— Cu ce dată?
— Din 29.
Germanul respiră uşurat.
— Vicontele n-a sosit încă, zise el.
436
În clipa aceea hotelierul intră în sală şi, văzându-l pe Nicolai Arsoff

întins sub masă, începu să râdă.
— Să nu vă miraţi de întâmplarea asta, zise el. Niciodată nu i s-a
întâmplat domnului Arsoff să vie la Studianka să nu se îmbete. Aşa
încât, suntem cu toţii deprinşi.
— Ah! exclamă germanul.
— Îndată ce sania e gata, reluă hotelierul, îl suim într-însa şi, cu
toate că e beat mort, o pornim îndată la drum.
— Ei bine! întrebă tânăra femeie, caii sunt gata?
— Da, doamnă.
— Atunci, cheamă servitorii şi dă-le ordin să-l transporte în sanie. Îl
vom înveli noi bine cu blana. E departe castelul spre care ne
îndreptăm?
Cu toată groaza pe care i-o inspira Nicolai Arsoff, hotelierul avu
curajul să vorbească.
— Cum!... exclamă dânsul, dumneavoastră îl întovărăşiţi?
— Fără îndoială; de vreme ce ne-a invitat.
— Dar, doamnă, bolborosi hangiul, nu i-aţi spus dumneavoastră că
aveţi asupra-vă mulţi bani pentru iarmaroc?
— Ba da.
Hotelierul îşi suci de câteva ori şapca în mâini şi, după un moment
de îndoială, zise:
— Eu, în locul dumneavoastră, nu m-aş duce deloc cu omul acesta.
Dar atunci, germanul, care fuma mereu din pipa sa bătrânească,
surâse cu bunăvoinţă şi zise:
— Noi nu ne temem absolut de nimic, dragă domnule.
Hotelierul nu mai stătu la îndoială.
Nicolai Arsoff, beat mort, fu ridicat pe sus şi transportat în sania sa.
Vizitiul nu fu deloc mirat văzându-l pe stăpânul său într-o
asemenea stare.
În afară de asta, cum în întreg hanul se răspândise zvonul că
frumoasa străină îi plăcuse sălbaticului intendent şi că aceasta îi
propusese să meargă cu dânsul pe domeniile contelui Potenieff, vizitiul
nu fu de asemenea deloc, mirat când îi văzu pe cei doi străini luând loc
în sanie.
Cu toate acestea, hotelierul crezu de datoria sa să-l mai avertizeze o
dată pe german.
— Ia bine seama, îi zise el, şi Dumnezeu să te aibă în paza sa!
Drept orice răspuns, germanul îşi desfăcu o clipă blana şi hotelierul
putu să vadă paturile lucitoare a două pistoale şi mânerul unui
pumnal.
437
Mujikul şuieră, aşa cum obişnuiesc toţi vizitii ruşi şi troica porni în
fugă.
Germanul se aşezase pe capră, lângă vizitiu.
— Unde este cea mai apropiată staţie de poştă? îl întrebă dânsul
după o oră de mers.
— La Peterhoff, răspunse vizitiul, indicând cu mâna satul de pe
ţărmul drept al Berezinei. Când ajungem acolo, o luăm spre dreapta,
străbatem o mlaştină îngheţată şi intrăm într-o pădure. De acolo
începe domeniul contelui Potenieff.
Aşa cum spusese mujikul, la Peterhoff caii au fost schimbaţi.
Acolo atenţia germanului şi a tovarăşei sale de drum fu atrasă de
urmele proaspete ale unei sănii.
El intră înăuntrul poştei şi-i puse câteva întrebări şefului staţiei.
Acesta îi răspunse:
— Un francez a trecut pe aici ieri-seară. Frigul era foarte mare şi eu
l-am rugat de mai multe ori să înnopteze la Peterhoff, dar dânsul n-a
vrut să mă asculte şi şi-a continuat drumul.
— Dar, zise germanul, urma aceasta mi se pare a fi de azi
dimineaţă.
— Aşteaptă puţin... îţi voi explica îndată ce şi cum... Gentilomul
francez a plecat deci; pe drum, de cealaltă parte a pădurii, a fost atacat
de o haită flămândă de lupi.
— Ah! zise germanul, pe care vorbele şefului staţiei păreau că-l
interesează în cel mai înalt grad.
— Francezul, continuă acesta din urmă, a înaintat până la „Hanul
Sava” şi a petrecut acolo noaptea. Azi dimineaţă s-a întors din nou pe
aici pentru că, spunea dânsul, nu voia să se expună încă o dată unui
atac ca acela din noaptea trecută. De aceea voia să se îndrepte spre
castelul contelui Potenieff ― căci acolo voia să ajungă ― urmând un
drum mai sigur.
— Aşadar, lupii dumneavoastră sunt teribili? întrebă germanul cu
cea mai mare linişte.
— Noaptea trecută au mâncat un cazac şi o tânăra fată, o
franţuzoaică, a scăpat ca prin minune.
La auzul acestor ultime cuvinte germanul tresări.
— Gentilomul francez, continuă hotelierul, a întâlnit-o în drum şi a
salvat-o. Biata fată era ca nebună!... A trecut pe aici adineauri în
tovărăşia francezului şi am văzut-o.
— Ah! zise din nou germanul, care nu putu să-şi stăpânească o
uşoară emoţie.
Hangiul, găsind un ascultător aşa de amabil, povesti în toate
438
amănuntele tragedia Madeleinei, pe care o ştia de la gentilomul

francez.
Germanul îl ascultă cu cea mai mare atenţie şi, după câteva
momente, se urcară din nou în sanie.
Nicolai Arsoff dormea dus.
Germanul schimbă câteva cuvinte în limba franceză cu tovarăşa sa
de drum, apoi îşi reocupă locul său lângă vizitiu şi, mângâindu-şi
mânerul pumnalului, îi zise:
— Troica ce a trecut pe aici are o oră înaintea noastră, dar trebuie
cu orice preţ s-o ajungem.
— Va fi cam greu, răspunse vizitiul.
— Zece ruble pentru tine, dacă o ajungi.
— Şi dacă n-am să pot?
— Atunci, zise germanul fără să-şi părăsească liniştea obişnuită,
atunci o lovitură de pumnal te va face să nu mai ajungi niciodată la
castelul contelui Potenieff.
Mujikul privi înspăimântat lama pumnalului şi paturile revolverului
şi, ridicându-şi biciul, îl învârti prin aer şi aplică o puternică lovitură
celor trei cai.
Capitolul XV
— Într-adevăr, stăpâne, ai avut mâna puţin cam nenorocoasă, îi

zicea în dimineaţa aceea, fostul camerist Herman, domnului viconte
Carol de Morlux.
Erau în sanie şi se reîntorceau la Peterhoff.
Dar o duceau şi pe Madeleine cu dânşii.
Madeleine, cu ochii lucind ca într-un acces de nebunie, stătea
trântită în fundul săniei aruncând în jurul ei o privire rătăcită; se
vedea bine că fata nu era conştientă de evenimentele petrecute.
Vicontele şi fostul său servitor vorbeau limba germană.
— Ah!... ţi se pare că nu mi-a fost mâna norocoasă? zise domnul de
Morlux.
— Drace!... De ce ai venit dumneata?
— Mi se pare că e clar... Voiam să scap de mititica.
— Ei bine!... lupii ar fi luat asupra lor această frumoasă
însărcinare...
— E foarte adevărat ce spui tu; dar oare aş fi putut eu să am
vreodată dovada sigură a morţii sale?
— Asta nu.
439
— Pe când acum, când o am în sania mea, vom vedea, vom şti, vom
simţi cu propriile noastre simţuri...
Aceste câteva cuvinte schimbate între stăpân şi servitor dovedeau
îndeajuns ceea ce se petrecuse la „Hanul Sava”.
Venindu-şi în fire, Madeleine îi mulţumise cu multă recunoştinţă
salvatorului ei, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă i se adresase
în limba franceză.
Afară de asta, gentilomul avea părul alb şi se pricepea de minune să
imprime fizionomiei sale un aer respectabil.
Madeleine văzu într-însul un protector.
*
* *
Mujikul nu murise încă.

Bătrâna vrăjitoare de la „Hanul Sava” îl îngrijise cu dragostea şi
devotamentul unei mame.
Ea vărsase pe rana nenorocitului un balsam, misterios şi aplecată
asupra trupului său, îi şoptea:
— Nu te teme, te voi vindeca... Şi după ce vei fi vindecat... vom
vedea noi!...
Doamna cu căţeluşul continua să se vaite, şi nu se mai îngrijea
deloc de Madeleine, ca şi cum tânăra fată nici n-ar mai fi existat pe
lume.
Madeleine îşi spusese povestea domnului de Morlux, care o
ascultase fără o vorbă.
Apoi îi spusese:
— Tocmai mă duc şi eu spre castelul Potenieff; dacă vrei, te conduc
eu până acolo.
Madeleine se învoise.
Aşadar, se urcase în sania vicontelui fără ca bătrâna doamnă să se
gândească cel puţin că ar fi trebuit s-o oprească.
Tânăra fată se grăbea să fugă de acel teribil „Han Sava”. Unde se
ducea?... Puţin îi păsa.
Şi pe urmă, părul alb al domnului de Morlux îi inspira o încredere
desăvârşită.
Dar raţiunea Madeleinei fusese atât de puternică timp de câteva ore,
încât liniştea de care dăduse dovadă fu de scurtă durată.
O dată pornită din nou la drum, căzuse într-un fel de lâncezeală
morală şi fizică vecină cu nebunia.
Începu să vorbească fără şir despre Ivan, despre mujikul Piotr,
440
despre lupi.
Sania trecu prin punctul unde bestiile îl devoraseră pe cazac.
Din corpul nenorocitului nu mai rămăsese decât o simplă capelă.
Zărind-o, Madeleine se înfioră din tot corpul.
Domnul de Morlux şi Herman începură să vorbească în limba
germană.
Dar ar fi putut acum să se exprime şi în limba franceză în prezenţa
fetei; Madeleine nici nu i-ar fi auzit, nici nu i-ar fi înţeles.
— În sfârşit, zise Herman, principalul este că fetiţa a căzut în mâna
noastră. Nicolai Arsoff ne va ajuta ca s-o facem să dispară.
Domnul de Morlux îşi fixă privirea asupra Madeleinei.
— E frumoasă!... foarte frumoasă... murmură dânsul după o scurtă
pauză.
— Pe onoarea mea, domnule viconte, zise Herman cu un surâs
drăcesc, eu nu-mi pot permite să vă dau un sfat, dar...
— Vorbeşte, zise vicontele.
— Ce scopuri urmăriţi dumneavoastră? continuă Herman; vreţi să
păstraţi neatinsă averea baroanei Miller, nu-i aşa?
— Bineînţeles......
— Numai două persoane pe lume ar putea să-şi dispute această
avere: fiicele baroanei.
— Ele singure, zise domnul de Morlux.
— Una e moartă...
— Da, e moartă, răspunse vicontele.
— Rămâne numai aceasta.
Şi Herman îşi fixă privirea asupra Madeleinei, care contempla mereu
câmpia de zăpadă.
— Ei bine? întrebă domnul de Morlux.
— De ce nu v-aţi căsători cu dânsa? zise Herman după o pauză.
Vicontele tresări.
— Cine-ţi spune că nu m-am gândit la aşa ceva? întrebă dânsul
visător.
Din momentul acela, gentilomul francez nu mai deschise gura până
la Peterhoff, unde povesti evenimentele din timpul nopţii, primejdia de
moarte din care o scăpase pe Madeleine; îşi schimbă caii şi porni
înainte spre castelul contelui Potenieff.
*
* *
Aşadar, o oră mai târziu, germanul, soţia sa şi intendentul Nicolai
441
Arsoff ajunseră la staţia Peterhoff.

Vizitiul, speriat de ameninţarea germanului, atras şi de făgăduiala
celor zece ruble, îşi biciuise caii mereu.
Sania nu mai alerga, zbura.
Germanul sări de pe capră în interiorul săniei şi-i zise tinerei femei:
— Cu toate acestea, trebuie să-l deşteptăm din somn pe beţivul
acesta.
Şi, apucând braţul lui Nicolai Arsoff, îl strigă:
— Hei!... Excelenţă!
Intendentul deschise ochii, îi închise din nou şi începu să mormăie
nemulţumit.
— Pentru relele cele mari, remedii mari, zise germanul. Şi,
deschizându-şi geanta de călătorie, scoase un mic flacon, pe care îl
destupă şi-l puse sub nările celui adormit.
Deodată, Nicolai Arsoff se deşteptă şi sări în picioare; apoi,
deschizând bine ochii, îşi privi cu atenţie tovarăşii de drum.
Tânăra femeie îi surâse; germanul îşi reluă mutra sa onestă şi
tâmpă.
Flaconul din care respirase beţivul conţinea amoniac şi efectul
fusese instantaneu.
Nicolai se trezise din beţie.
— Vezi bine, excelenţă, zise tânăra femeie, noi am luat în serios
invitaţia dumitale...
Intendentul ridică asupra ei o privire arzătoare, pofticioasă.
— Eşti adorabilă, murmură dânsul.
Şi avu îndrăzneala să-i apuce mâna şi să i-o sărute.
Dar în clipa aceea un obiect rece îi apăsă fruntea.
Era pistolul germanului.
Ca toţi oamenii cruzi, Nicolai era laş. El scoase un strigăt de
spaimă.
— Dragul meu, îi zise atunci germanul, dacă pe viitor îţi vei mai
permite cu domnişoara cea mai mică familiaritate, îţi voi zbura creierii.
Erau douăzeci de ani de când Nicolai Arsoff juca rolul de tiran în
ţinutul acela. Erau douăzeci de ani de când nu văzuse în jurul său
decât sclavi tremurând de spaima şi capete plecate.
Şi iată că un om se ridica dintr-o dată în faţa lui şi privirea acelui
om îl silea să-şi plece capul.
De aceea nu putu să se stăpânească şi-i puse o întrebare naivă:
— Cine eşti dumneata?
— Eu sunt stăpânul tău, răspunse germanul.
— Stăpânul meu?... Dumneata?
442
— Da; eu sunt omul pe care va trebui să-l asculţi.

Cu toate acestea, costumul pe care îl purta germanul era costumul
unui burghez şi el îşi puse acum pistolul la cingătoare.
Nicolai încercă să fie îndrăzneţ.
— Cu toate acestea, eu nu voi primi nici un ordin de la dumneata,
zise dânsul.
— Dar de la mine vei primi, zise deodată tânăra femeie.
Nicolai întoarse ochii spre dânsa şi o văzu transfigurată.
Nu mai avea fizionomia aceea dulce şi melancolică ce deşteptase
pofta într-însul.
Era o figură mândră, dispreţuitoare, care-l domina şi o amintire
îndepărtată lumină creierul intendentului.
— Aşadar, m-am schimbat eu aşa de mult, sau memoria ta e prea
scurtă, zise dânsa, de vreme ce nu mă mai recunoşti?
— Dumneavoastră... dar... doamnă... bolborosi Nicolai Arsoff.
— Cred că n-ai fost totdeauna în serviciul contelui Potenieff?
continuă dânsa.
— E adevărat.
— Ai avut mai înainte un alt stăpân?
— Da, răspunse dânsul, am fost în serviciul domnului baron
Sherkoff.
Şi pe când pronunţa aceste cuvinte, îşi aduse aminte şi exclamă:
— Dumneata, zise dânsul, dumneata eşti doamna baroană de
Sherkoff?...
— Da, chiar eu...
Intendentul îngenunche şi-şi ceru cu umilinţă iertare.
Dar dânsa continuă:
— Ascultă-mă bine, sclavule.
— Ascult, bolborosi Arsoff.
— Un om, un francez, e pe drum spre castelul tău.
— Cunoaşteţi lucrul acesta? întrebă el uimit.
— E vicontele de Morlux, care e întovărăşit de una dintre
cunoştinţele dumitale....
— Da, e Herman din Varşovia.
— Tu mai aştepţi, de asemenea, urmă tânăra femeie, o domnişoară
franţuzoaică.
— Desigur, e institutoarea domnişoarei Olga Potenieff.
— Ei bine!... cu toţii sunt pe drum, şi ne-au luat-o înainte. Dar ştii
tu ce vrea gentilomul acela?
— Nu.
— Vrea moartea sau dezonoarea sărmanei fete, şi a crezut că tu îl
443
vei ajuta în opera lui infamă.

Nicolai plecă capul.
— Ei bine, eu nu vreau lucrul acesta, zise dânsa; e la fel de
adevărat, cum e adevărat că eu m-am numit odinioară baroana
Sherkoff.
— Şi cum e adevărat, adăugă germanul, că eu mă numesc
Rocambole!
Capitolul XVI
Castelul contelui Potenieff era situat în mijlocul unor mlaştini care

acoperă aproape în întregime acea parte a imperiului moscovit, numită
Rusia neagră.
Clădirea ― căci nu era un castel în înţelesul occidental al cuvântului
― era un palat vast, cu două etaje, mărginit, de jur-împrejur de arbori.
Contele Potenieff, după cum am mai arătat, îşi petrecea timpul mai
ales în Rusia meridională şi nu venea niciodată la Lifru. Acesta era
numele domeniului.
Casa întreagă, se resimţea de lipsa stăpânului.
Nicolai Arsoff era leneş, beţiv, stricat şi se îngrijea foarte puţin de
interiorul palatului. Dânsul era mai mult pe drumuri, prin satele care
depindeau de cheful contelui de Potenieff.
Ţăranii, supuşi ascultării sale, erau cei mai nenorociţi din tot
ţinutul; vai de acela care ar fi murmurat în faţa lui; acela pe a cărui
nevastă sau logodnică şi-ar fi pus intendentul ochii.
Spuneam deci că palatul Lifru nu prea era în stare să primească
nişte vizitatori nobili.
Domnul de Morlux sosise în acelaşi timp cu cei doi germani aduşi
de Nicolai Arsoff.
Ceea ce însemna că vizitiul acestuia din urmă făcuse minuni şi
sania vicontelui fusese ajunsă din urmă.
Domnul de Morlux abia dacă a aruncat în treacăt o privire asupra
lui Rocambole şi a Vandei.
Rocambole poseda aşa de bine arta de a se deghiza, se pricepea aşa
de bine să-şi creeze un cap, un nou rol, cum se zice în teatru, încât
nimic nu putea să-i amintească vicontelui figura maiorului Avatar.
Cât despre Vanda, domnul de Morlux o vedea atunci pentru întâia
oară.
Dar iată care era situaţia fiecăreia dintre aceste persoane după
444
patruzeci şi opt de ore de la sosirea lor la castel.

Rocambole, care se ascundea sub numele de Samuel Beeckman şi
spunea tuturor că e un negustor german care se ducea la iarmarocul
de la Moscova, îşi reluase figura aceea onestă şi naivă care-l sedusese
pe hotelierul de la Studianka.
El declarase că este un vânător pasionat şi Nicolai Arsoff îi dăduse
de călăuză un ţăran inteligent. Îşi petrecea multă vreme la vânat, în
pădurile de primprejur, şi se întorcea în fiecare seară încărcat de
pradă.
Nicolai Arsoff părea că face pretinsei germane o curte foarte aprinsă.
Madeleine începea încetul cu încetul să-şi vină în fire.
Înnebunită un moment de groaza atâtor emoţii, tânăra fată îşi
revenise relativ uşor mulţumită îngrijirilor Vandei.
Aceasta veghea asupra tinerei fete cu grija unei mame; toate
alimentele, toate băuturile care i se dădeau tinerei treceau mai întâi
prin mâna ei.
Aşa era ordinul lui Rocambole.
Cu toate, acestea, după cum se va vedea îndată, această precauţie
păru Vandei cu totul inutilă.
A doua zi după sosirea sa la Lifru, onestul negustor german ieşi din
camera sa cu puşca pe umăr şi intră în camera în care Vanda veghea
la căpătâiul Madeleinei.
În prag se întâlni cu Nicolai Arsoff.
Cum era încă de dimineaţă, intendentul era treaz şi avea mintea
limpede.
— Sclavule, îi zise Rocambole, ia bine seama la ce-ţi ordon.
— Da, stăpâne, bolborosi intendentul.
— Vei intra împreună cu mine în camera tinerei fete.
— Dânsa e mai bine, murmură Nicolai, a avut o noapte liniştită şi
acum nu mai vorbeşte de lupi.
— Foarte bine. Vom intra deci în camera tinerei fete şi vei veghea la
căpătâiul ei tot timpul cât doamna baroană ― cu care am de vorbit, va
lipsi. Vei avea grijă, ca francezul să nu intre la dânsa.
— Da, zise Nicolai, care părea, că nu mai cunoaşte altă vorbă.
Madeleine, văzându-l pe Rocambole intrând, îi surâse şi îi zise:
— Ah! domnule, doamna e aşa de bună cu mine...
— Cum îţi mai este, domnişoară?
— Bine! mult mai bine, răspunse dânsa cu tristeţe.
Rocambole îi făcu un semn Vandei, care ieşi îndată. Ieşiră amândoi
din castel şi plecară prin pădure.
— S-ar putea întâmplă ca zidurile să aibă urechi, zise Rocambole, şi
445
trebuie să fim prudenţi.

Vanda surâse.
— Prietene dragă, zise dânsa, mi se pare că domnul de Morlux nu e
aşa de temut cum îţi închipui tu...
— Ce-ai spus? întrebă Rocambole uimit.
— Vicontele s-a îndrăgostit de Madeleine.
Rocambole făcu un pas îndărăt.
— O!... de-ar fi aşa!... murmură dânsul...
— Ei bine?
— Ora pedepsei ar fi foarte apropiată pentru omul acesta.
— Nu te înţeleg, zise Vanda; întrucât dragostea aceasta ar fi o
pedeapsă?
— Femeie, zise Rocambole, tu ai suferit mult în viaţa ta şi ar trebui,
să simţi, ar trebui să ghiceşti că, dacă dragostea va cuprinde inima
acestui mizerabil, va pustii-o aşa de cumplit, încât nu vom mai avea
nevoie să-l lovim noi.
— Poate că ai dreptate, zise Vanda visătoare.
— Dar ce te face să crezi ceea ce mi-ai spus? reluă Rocambole.
— O convorbire pe care am surprins-o.
— Între cine?
— Între Morlux şi complicele său Herman.
— Când?
— Ieri seară. Nicolai Arsoff era beat. După masă, ne retrăsesem
amândoi, eu urcasem în camera Madeleinei. Tânăra fată dormea. Am
coborât pentru a-i prepara o băutură calmantă. Un zgomot de voci m-a
atras în sufragerie. Focul ardea mereu în cămin, dar sufrageria era
cufundată în semiobscuritate. Herman şi domnul de Morlux stăteau de
vorbă. Păşisem aşa de uşor încât dânşii nu mă auziră; m-am oprit la
oarecare distanţă, fără ca prezenţa mea să le atragă atenţia.
„— Domnule, zicea Herman, trebuie să luăm o hotărâre.”
Domnul de Morlux a cărui faţă era în plină lumină, a ridicat asupra
fostului său camerist o privire temătoare.
„— Ah! zise el, după o scurtă pauză, ai dreptate”.
„— Ţi-am dat un sfat rău, domnule, văd bine acum”, reluă Herman.
„— Ce vrei să spui?”
„— Vreau să spun că dumitale ţi se pare că Madeleine e prea
frumoasă”.
„— O!... e foarte frumoasă!”... zise vicontele în extaz.
„— De aceea ţi-am spus ce ţi-am spus: în loc s-o ucizi, mai bine ia-o
de soţie. În felul acesta îţi vei păstra averea neştirbită”.
„— Da, răspunse vicontele, e foarte adevărat ceea ce-mi spui tu,
446
dar...”
Şi suspinând adânc, căzu într-un fel de reverie pe care Herman nu
îndrăzni s-o tulbure un moment.
Mă ascunsesem în colţul cel mai întunecat al sufrageriei, şi, pe cât
puteam îmi ţineam răsuflarea.
Deodată, vicontele sări în sus şi începu să se plimbe cu paşi mari
prin încăpere.
„— Da, da, zise dânsul cu ironie, ar fi fermecător, în adevăr... o
femeie tânăra şi frumoasă... s-ar vorbi puţin prin Paris... şi toată
lumea m-ar invidia... Dar fericirea aceasta nu va putea să dureze multă
vreme... Oare o femeie de douăzeci de ani poate să iubească un om de
cincizeci de ani, mai ales când omul acesta are părul alb în cap?...
Haida-de!...”
„— Aşadar, eşti gelos?” întrebă Herman.
„— Ca un tigru. Şi pe urmă...”
Se opri nehotărât.
„— Şi pe urmă?” întrebă fostul camerist.
„— Nu e dânsa îndrăgostită de acel tânăr rus, Ivan, al cărui nume îl
pronunţă mereu în visurile şi delirurile ei?”
„— Ei!... dragostea dumitale o va face să-l uite”.
„— Nu, nu, zise domnul de Morlux, ar fi o nebunie... Şi pe urmă,
cine ştie?... într-o zi, sau alta, va putea afla că sora ei Antoinette...”.
Avu un hohot de râs sardonic şi adăugă:
„— Nu, zise dânsul, nu pentru asta am venit în Rusia”.
„— Atunci, domnule, reluă Herman, va trebui să te hotărăşti...
Nicolai Arsoff va face orice vom cere de la dânsul”.
Dar domnul de Morlux recăzuse pe un scaun zdrobit de gândurile
sale.
„— Nu mă mai recunosc, bolborosi dânsul; îmi lipseşte curajul,
parcă aş fi o femeie”.
— Asta e tot ce-ai auzit? întrebă Rocambole.
— Da; am ieşit încetişor şi m-am reîntors lângă Madeleine.
Rocambole deveni gânditor şi murmură:
— Nu, nu aici vreau să-l pedepsesc pe omul acesta, ci la Paris. Aici
trebuie să ne mărginim a o apăra pe Madeleine.
Şi Rocambole se depărta rugând-o pe Vanda să se întoarcă fără
întârziere la căpătâiul tinerei fete.
Capitolul XVII
447
Vanda părăsise prea curând sau cu un moment mai devreme decât

ar fi trebuit colţul întunecos al sufrageriei, din care auzise convorbirea
dintre domnul de Morlux şi Herman.
Urcându-se în camera Madeleinei, ea credea că aflase totul şi nu
bănuia ce avea să se mai întâmple.
— Spune-mi, stăpâne, mai zise Herman, ce părere ai dumneata
despre aceşti doi germani care sunt aice?
— Eu cred, răspunse vicontele, că soţul este un mare dobitoc, iar
soţia o cochetă, care e foarte mândră de curtea ce i-o face Nicolai
Arsoff.
— Nu tot aceasta este şi părerea mea.
— De ce?
— Eu cred că oamenii aceştia n-au venit aici numai aşa, din
întâmplare.
— Cu toate acestea, Nicolai afirmă contrariul. El i-a întâlnit la
Studianka.
— Dar vizitiul care a condus sania lui Nicolai, în care erau şi cei doi
străini, susţine cu totul altceva.
— Mai întâi, că la staţia Peterhoff, germanul, s-a interesat foarte
stăruitor de trecerea noastră, şi a părut foarte emoţionat când i s-a
spus că aveam cu noi o femeie.
— Serios? exclamă domnul de Morlux, încreţind uşor din
sprâncene.
— Se pare, continuă Herman, că intendentul a plecat la Peterhoff
beat, cum e şi în momentul de faţă.
— Ei bine?
— Germanul s-a urcat pe capră, lângă mujik şi i-a spus: „Trebuie cu
orice preţ să ajungem sănia a cărei urmă o vezi”. Vorbea despre sania
noastră. „Foarte bine! Şi după asta?” „Dacă o vei ajunge, vei avea zece
ruble, adăugase dânsul. Dacă nu, îţi voi zbura creierii”. Şi îi apăsase
ţeava pistolului pe frunte.
— Ce interes putea să aibă oare omul acesta să ne ajungă?
murmură domnul de Morlux, gânditor.
— Aşteaptă, reluă Herman, nu e numai atâta. Intendentul dormea
buştean; dânşii l-au deşteptat, punându-i un flacon sub nări. Nicolai a
sărit în picioare, trezit dintr-o dată. Mujikul n-a înţeles bine ce s-a mai
petrecut în urmă. Ştie numai că a văzut din nou pistoalele şi că Nicolai
Arsoff devenise blând şi supus ca un miel.
— Şi cum ai aflat tu toate acestea? întrebă domnul de Morlux.
— Într-un mod foarte simplu, răspunse Herman. Mujikul s-a
îmbătat cu rachiu şi, pentru că a ieşit în calea mea pe când era beat, el
448
însuşi a exclamat, fără să-l întrebe cineva: „Toată băutura aceasta o

plăteşte domnul german”... Într-adevăr, germanul îi dăduse cele zece
ruble făgăduite. I-am pus atunci câteva întrebări şi mi-a răspuns.
Herman a fost întrerupt de un fel de mormăit, care n-avea nimic
omenesc într-însul.
Cu toate acestea, mormăitul acesta ieşea din pieptul unui om, după
cum putură îndată să bage de seamă domnul de Morlux şi fostul său
camerist.
Era Nicolai Arsoff, care trecea de la somnul letargic al beţiei, la
somnul natural.
Nicolai visa.
— Sst! zise domnul de Morlux, să ascultăm.
Intendentul pronunţa nişte cuvinte fără nici un înţeles, şi era foarte
agitat.
Un nume ieşi de pe buzele sale.
— Vanda!
Apoi urmară câteva vorbe de mânie şi de rugă. Nicolai vorbea în
limba rusă şi domnul de Morlux nu înţelegea nici un cuvânt din
această limbă..
— Ce spune? întrebă vicontele aplecându-se spre Herman.
Herman traduse:
„— E adevărat, spuse Nicolai, eşti soţia fostului meu stăpân, şi eu
sunt sclavul tău...”
— Oh!... oh! îl întrerupse domnul de Morlux, oare despre germanul
acesta o fi vorbind?
Beţivul îşi continuă bizarul său monolog:
„— Sclav!... pentru dânsa nu sunt decât un sclav!... Dar baronul
este mort şi a murit ruinat!... Şi eu sunt bogat... Şi pe urmă, am fost
eliberat din robie, nu mai sunt sclav acum... şi dacă dânsa ar voi să mă
iubească”.
Din cămin porneau raze vii şi se reflectau pe faţa beţivului.
Domnul de Morlux putu să-i vadă faţa schimonosită într-un surâs.
Intendentul continuă, visând:
„— Şi dacă l-aş ucide pe omul acesta care o întovărăşeşte?... pe
omul acesta care îmi vorbeşte ca un stăpân... sub a cărui privire mă
simt înfiorat... Cum se numeşte omul acesta? Ah! ah! E un nume
bizar...”
Nicolai tăcu şi recăzu din nou în somnul său letargic.
— Este evident, zise domnul de Morlux, că despre cei doi străini
vorbeşte.
— Iar tot ce zice e purul adevăr, zise Herman.
449
— Cum asta?
— Eu mai ştiu şi alte lucruri în afară, de cele pe care mi le-a spus
vizitiul...
— Şi ce ştii?
— Când suntem şi noi de faţă, Nicolai face tinerei femei o curte
înflăcărată, dar foarte respectuoasă.
— Ei bine?
— Dar când e singur cu dânsa, îi vorbeşte cu o supunere şi cu o
servialitate fără margini.
— Eşti sigur de asta?
— I-am surprins ieri, după masă, şi te asigur că Nicolai avea
atitudinea unui adevărat sclav faţă de dânsa.
— Dar... omul acesta care o întovărăşeşte... şi-şi petrece zilele
alergând prin păduri... cine o fi oare?
— Domnule viconte, zise Herman după o scurtă pauză, abătându-te
după mine la Varşovia mi-ai dovedit că aveai oarecare încredere în
perspicacitatea şi în talentul meu.
— Fără îndoială, zise vicontele.
— Am vrut să justific în totul părerea dumitale şi să-ţi arăt că nu te-
ai înşelat deloc. De aceea m-am mulţumit să observ în tăcere şi să te
pun şi pe dumneata la curent, după ce mai întâi am fost sigur că
observaţiile mele erau întemeiate.
— Ei bine! şi care este rezultatul observaţiei?
— Că străinii din castel, omul cu figura naivă şi femeia care îl
întovărăşeşte, au venit aici cu un scop cu totul opus scopului nostru.
— Chiar aşa?
— Dumneata ai venit aici ca s-o ucizi pe Madeleine...
Domnul de Morlux tresări.
— Dânşii au venit ca s-o apere, sfârşi Herman, şi cine ştie dacă nu
sunt cumva nişte prieteni al domnului Ivan Potenieff, care a fost
despărţit de tânăra fată brusc.
Domnul de Morlux nu răspunse. Îşi aminti însă de încercările
disperate pe care le făcuseră nişte necunoscuţi pentru a o salva pe
Antoinette.
Herman reluă:
— Dumneata crezi că părul din barba germanului e păr natural?
— Desigur.
— Te înşeli, domnule viconte; barba germanului e o barbă falsă.
— Eşti sigur de asta? exclamă domnul de Morlux.
Şi, fără voie, se gândi la omul acela de care Timoléon avea o groază
atât de mare şi pe care crezuse că-l recunoaşte atât în medicul
450
mulatru, cât şi în maiorul rus Avatar.

Beţivul tresări din nou în fotoliul său.
— Ascultă, murmură Herman.
Nicolai Arsoff întredeschise ochii şi murmură:
— La urma urmei, eu nu mai sunt sclavul baronului Sherkoff... şi
dumneavoastră sunteţi aici în puterea mea... Astăzi eu sunt puternic...
Oricine se împotriveşte voinţei mele e biciuit fără milă... Sunt Nicolai
Arsoff, teribilul, cum pe drept cuvânt mi se spune. Dacă mi-ar veni
pofta să-l leg pe omul acesta cot la cot şi să-l trimit în Siberia, aş
putea... Omul acesta pe care dânsa îl iubeşte... omul acesta care-mi
spune sclav... Oh! dacă nu mi-ar fi teamă de dânsul!...
Faţa lui Nicolai Arsoff, exprima într-adevăr o groază aproape de
superstiţie.
Un moment tăcu, cuprins din nou de acel somn letargic de plumb,
dar visul fu iarăşi mai puternic.
— Omul acesta, continuă Nicolai Arsoff, mă face să tremur numai
privindu-mă. Mă numeşte sclav şi eu surâd. Dacă ar avea un bici în
mână şi ar voi să mă lovească aş întinde umărul... Pentru a-l asculta
pe dânsul, îi voi înşela pe cei doi francezi.
— Iată un amănunt preţios, murmură domnul de Morlux.
— Vezi dumneata, zise Herman; nu-i aşa că nu m-am înşelat?
Beţivul continuă:
— Dar cum se numeşte oare omul acesta, căruia baroana îi spune
stăpân?
— Alt amant, îşi zise vicontele.
Şi se apleca spre Nicolai Arsoff pentru a-i auzi mai bine vorbele.
— Şi cu toate acestea e un nume curios, murmură intendentul, un
nume cum n-am mai auzit niciodată... Ah!... ah!...
Se zbuciumă în fotoliu cu violenţă şi zise:
— Ah! acuma îmi amintesc!...
Herman îşi fixă privirea asupra stăpânul său. Domnul de Morlux
era palid şi părul i se zbârlise în cap.
— Da, da, zise Nicolai, îmi amintesc... Aşa e!... se numeşte
Rocambole.
Deodată domnul de Morlux făcu un pas îndărăt, înăbuşindu-şi un
strigăt de mirare, de fapt un strigăt de groază.
— Rocambole!... repetă dânsul, Rocambole!... Omul acesta e un
demon oare?
Şi, ca şi Timoléon cu cincisprezece zile mai înainte, domnul de
Morlux se înfioră.
451
Capitolul XVIII
În Rusia, serviciul poştal suferă adesea mari întârzieri.

În special castelul Lifru n-avea un serviciu regulat de legătură cu
Studianka.
Când se întâmpla să sosească vreo scrisoare pentru Nicolai Arsoff
sau pentru altcineva din castel, şeful poştei trimitea îndată un mujik.
Când plecase din Paris, domnul de Morlux le recomandase
oamenilor săi ca orice corespondenţă să i se trimită post-restant la
Varşovia şi, după sfatul cameristului său Herman, atrăsese atenţia ca
tot ce va sosi pentru dânsul să i se trimită la castelul Lifru, districtul
Studianka, în Rusia.
După amănuntele date de Arsoff şi de Herman, e uşor de ghicit că
vicontele n-a petrecut o noapte tocmai liniştită.
Se gândi că dormea sub acelaşi acoperiş cu Rocambole şi, fără
îndoială, Rocambole nu era omul care să facă o călătorie aşa de lungă
numai de plăcere, fără nici un motiv serios.
Până dimineaţa, domnul de Morlux meditase adânc asupra hotărârii
pe care trebuia s-o ia.
Dar ziua veni cu raze vesele de soare; domnul de Morlux se apropie
de fereastră, aşteptând cu nerăbdare ca germanul să-şi facă apariţia.
După cum ştim, germanul, adică Rocambole, ieşise împreună cu
Vanda.
Domnul de Morlux îl văzu deci plecând, cu puşca pe umăr, şi-şi
spuse:
— Voi mai avea câteva ore înaintea mea pentru a cugeta...
În momentul în care Rocambole şi Vanda se îndepărtau, o sanie
intră cu zgomot de clopoţei în curtea castelului de la Lifru.
Era poşta, adică un mujik care aducea cu sine două scrisori.
Una era reexpediată de poşta din Varşovia, pe adresa domnului
viconte Carol de Morlux. Cealaltă era pentru Nicolai Arsoff.
Domnul de Morlux luă scrisoarea şi începu să examineze cu atenţie
diferitele ştampile ale oficiilor poştale.
Scrisoarea părea că vine din Liverpool şi avea ştampila Parisului,
apoi pe acelea ale oficiilor din Germania.
Domnul de Morlux recunoscu îndată semnătura.
Era de la Timoléon.
„Ah! se gândi el, desigur că dobitocul reclamă cei cincizeci de mii de
franci”.
Şi fără să se grăbească, începu să citească.
452
Scrisoarea începea astfel:
„Domnule viconte,
Se prea poate să nu ne mai vedem niciodată, căci peste o oră mă voi
îmbarca pentru America.
Unul dintre principalii mei agenţi s-a prezentat la fratele dumitale, a
încasat cei cincizeci de mii de franci şi mi i-a expediat.
Suma aceasta, împreună cu micile economii pe care le-am făcut, îmi
vor îngădui să trăiesc în „lumea nouă” la adăpost de persecuţiile lui
Rocambole.
Căci am fost bătuţi, domnule viconte, te rog să nu te îndoieşti.”
Citind aceste ultime cuvinte, domnul de Morlux lăsă să-i scape o

exclamaţie de surpriză.
„Nu sunt tocmai sigur de cele ce-ţi spun, dar sunt foarte convins şi,
când convingerea este atât de adâncă cum este a mea, poate să ţină
locul siguranţei.
Am asistat la înmormântarea Antoinettei, am văzut-o rece şi
nemişcată în sicriul ei şi, cu toate acestea, am convingerea fermă că
dânsa nu este moartă.”
Emoţia pe care o resimţi domnul de Morlux fu aşa de violentă, încât

scrisoarea îi scăpă din mână.
O ridică însă îndată şi continuă să citească.
„Timp de două zile, după drama de la Saint-Lazare, am fast sclavul

lui Rocambole. Era vorba despre viaţa fiicei mele.
Din ordinul lui Rocambole, am reclamat corpul Antoinettei, şi am
cumpărat un loc în cimitir pentru ea.
Abia după înmormântarea Antoinettei, fiica mea mi-a fost înapoiată.
Dar n-am putut să te înştiinţez şi pe dumneata înainte de a pleca din
Franţa, după cum vei vedea îndată.
Tâlharul acela de Rocambole, pentru a scăpa de mine, a provocat o
percheziţie a poliţiei la domiciliul meu din strada Pretres; acolo s-a găsit
portofelul dumitale gol. Ştii despre care portofel îţi vorbesc...
Aşadar, eu sunt acela care l-am furat.
Trebuie, prin urmare, să plec din Franţa pentru a mă pune la adăpost
de orice urmărire.
Dar, mai înainte de a pleca, vreau să mă răzbun pe Rocambole,
înştiinţându-te pe dumneata de cele petrecute.
453
Antoinette a fost înmormântată de vie. Ea a fost dezgropată câteva

ore după aceea. Sunt sigur de asta.
Cât despre nepotul dumitale, Agénor, dânsul e la Paris şi e în relaţii
cu Rocambole.
În ziua în care am înconjurat casa din „Drumul Damelor”, am fost
traşi pe sfoară ca nişte copii. Rocambole şi tovarăşii săi au scăpat printr-
un tunel subteran.
Un ultim cuvânt, domnule viconte.
Rocambole are complice o aventurieră numită Vanda, care a fost
altădată baroana de Sherkoff.
Această femeie, cu totul primejdioasă pentru dumneata, s-a născut la
Vilnius şi a fost multă vreme căutată de poliţia rusă, fiind bănuită că ar
fi întreţinut relaţii cu răzvrătiţii polonezi.
Poate că vei putea să scapi de prezenţa ei, adresându-te ambasadei
ruse.
Toate amănuntele acestea sunt în schimbul celor cincizeci de mii de
franci pe care i-am încasat şi care nu sunt câştigaţi pe drept, de vreme
ce Antoinette nu e moartă.
Am onoarea, domnule viconte, de a mă numi al dumneavoastră în
totul supus,
Timoléon.”
Domnul de Morlux rămase un moment ca trăsnit. Dar vicontele

Carol era un om de o energie neobişnuită şi aproape îndată îşi înălţă
capul.
— Ei bine! murmură dânsul, între noi doi, Rocambole!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scrisoarea primită de Nicolai Arsoff era cu totul diferită.

Era expediată de guvernatorul militar din Studianka, care îi scria
domnului intendent următoarele:
„Nicolai Arsoff,
Până în trei zile trebuie să trimiţi contingentul de oameni furnizaţi
armatei în fiecare an de către proprietari.
Contingentul dumitale este de trei oameni.
Vei avea grijă ca oamenii aceştia să fie trimişi la Studianka sub o
bună escortă.
Te salut,
P...
454
guvernator militar.”
Nicolai Arsoff era treaz bine când a primit această scrisoare.

Îi fusese adusă în camera Madeleinei.
Dar, cum Vanda se întoarse îndată, intendentul coborî în sufragerie.
Domnul de Morlux era acolo; stătea foarte liniştit şi fuma o ţigară.
— Ai o figură cam îngrijorată, dragul meu, îi zise dânsul lui Nicolai.
— Am şi de ce!... răspunse Arsoff cu oarecare ironie.
— Ce s-a întâmplat?
— Guvernământul îmi trimite o adresă prin care îmi cere trei
soldaţi.
— Ah!
— Unul cred că va fi dobitocul acela de Alexei, pe care l-am pedepsit
acum două zile. Voi mai găsi poate un al doilea, pe care să-l putem da
ţarului fără nici o pierdere. Dar nu ştiu de unde să-l iau pe cel de-al
treilea.
— Vrei să-ţi dau un sfat? întrebă dânsul.
— Da, răspunse Nicolai.
— Tot o mai iubeşti pe acea tânăra doamnă nemţoaică?
Nicolai se îngălbeni.
— De ce mă întrebi? zise el foarte emoţionat.
— Pentru că, răspunse cu cea mai mare răceală domnul de Morlux,
ar fi o frumoasă ocazie să scapi de soţul ei.
— Oh! murmură Nicolai, a cărui figură bestială luă dintr-o dată o
expresie îngrozitor de sălbatică.
Privirile celor doi oameni se încrucişară.
Păreau doi demoni gata să încheie un pact infam şi teribil.
Capitolul XIX
După vorbele rostite de domnul de Morlux, urmă o tăcere de câteva

minute.
În cele din urmă, intendentul vorbi:
— Scumpul meu domn, zise el, dumneata vrei să mă ispiteşti?
Beţivul nu era lipsit de un oarecare sentiment de prevedere şi de
pază.
— Eu nu caut să ispitesc decât pe aceia ce pot ceda unei momeli,
răspunse cu răceală domnul de Morlux. Tu, dragul meu, al obiceiul să
visezi cu glas puţin cam prea tare...
455
— Ce vrei să spui? întrebă Nicolai.

— Vreau să spun că, în timpul somnului, inima ta se ridică prea
repede pe buze, şi că destăinuieşti unele lucruri pe care ar fi fost mai
folositor pentru tine să le ţii ascunse.
Nicolai începu să se neliniştească.
— Aşadar, am visat faţă de dumneata? întrebă dânsul.
— Da.
— Şi... ce-am visat?
— Că eşti înamorat de femeia blondă.
Nicolai râse în hohote.
— Dar mi se pare că aceasta nu e un mister, murmură dânsul.
— E... totuşi alt mister, anume că o iubeşti, în acelaşi timp te temi
de dânsa, continuă domnul de Morlux, pentru că e soţia fostului tău
stăpân... pentru că face parte din aristocraţia rusă şi mânia ei ar putea
să-ţi fie stânjenitoare...
— Taci!... taci!... murmură Nicolai cu spaimă.
— Te mai temi de dânsa, pentru că ţi-e groază de omul care o
întovărăşeşte...
— E adevărat, răspunse cu naivitate intendentul; mi-e teamă de
dânsul...
— Un motiv mai mult ca să-l înrolezi în armata ţarului.
Dar seninătatea domnului de Morlux nu-l liniştea deloc pe Nicolai
Arsoff.
— Comisarii trimişi de guvern, zise el, nu se-nşeală niciodată...
— Crezi?
— Şi niciodată nu vor vrea să-l ia pe străinul acesta care, desigur,
îşi va spune numele, drept un ţăran de pe domeniile mele:
— Te înşeli.
— Cum adică?
— E clar că omul acesta are interes să-şi ascundă numele.
— Ah!
— Va prefera deci să fie înrolat ca soldat, decât să i se constate
identitatea.
— Aşa să fie oare? întrebă Nicolai Arsoff cu neîncredere.
— Îţi spun adevărul adevărat...
Domnul de Morlux vedea bine că făcea o afirmaţie cam hazardată,
deoarece era sigur că Rocambole nu pornise la drum fără a avea hârtii
în regulă.
Dar principal era de a-l atrage pe Nicolai în cursă şi de a-l
înfierbânta puţin.
De aceea adăugă:
456
— Ţi se pare lucru de mirare că omul acesta, care călătoreşte în

tovărăşia unei doamne din înalta societate rusă, ar avea a se teme de
ceva?
— Drace! murmură cu naivitate Nicolai Arsoff.
— Uite, zise vicontele, iată o scrisoare care ne-a sosit chiar acum
din Franţa.
În Rusia, nobilul care are oarecare educaţie nu vorbeşte decât limba
franceză. Prin urmare, un intendent trebuia să cunoască cititul şi
scrisul în această limbă.
Şi în privinţa aceasta Nicolai Arsoff nu lăsă nimic de dorit.
Domnul de Morlux îi permise să citească partea din scrisoare care
se referea la Vanda.
Ne aducem aminte că în această scrisoare Timoléon pretindea că
Vanda ar fi fost în relaţii cu revoluţionarii polonezi.
Nicolai Arsoff ştia bine ce se putea face la un moment dat dintr-o
asemenea acuzaţie.
— Dacă e aşa, exclamă dânsul cu o expresie de bucurie sălbatică în
ochi, femeia aceasta va fi a mea.
— Da, dacă vei scăpa de prezenta celuilalt, răspunse domnul de
Morlux.
— De vreme ce dumneata singur mi-ai spus că mai bine s-ar lăsa să
fie tăiat în bucăţi decât să-şi declare numele...
— Fără îndoială, dar...
Atitudinea domnului de Morlux indica o oarecare nehotărâre.
— Ei bine? întrebă intendentul.
— O iubeşti mult pe Vanda? reluă din nou vicontele.
Pe figura stupidă a lui Nicolai apăru expresia unei pofte arzătoare şi
bestiale.
— Oh! murmură dânsul.
— Ei bine, eu sunt îndrăgostit de tânăra fată bolnavă.
— Eşti liber s-o iubeşti, răspunse Nicolai cu un hohot de râs.
— Dacă mă vei servi, te voi servi şi eu, urmă domnul de Morlux.
— Ne-am înţeles, răspunse intendentul.
— Trebuie să ştii, însă, urmă domnul de Morlux, că nu aşa, cu una
cu două, şi fără nici o primejdie, vei putea să pui mâna pe omul acesta.
Nicolai se înfiora uşor, pentru că îşi aduse aminte de groaza
instinctivă pe care i-o inspira privirea lui Rocambole.
— Port întotdeauna pistoalele cu mine, zise el după o pauză.
— El se va apăra ca un leu, adăugă domnul de Morlux. Fără a mai
socoti că, dacă măcar un singur moment ne-ar bănui planurile, toate
eforturile noastre ar fi spulberate în vânt, că nişte castele de nisip.
457
Nicolai rămase gânditor.

— Cunosc eu un mijloc, zise el după o pauză, de a-l paraliza
complet, cel puţin pentru câteva ore.
— Ce mijloc? întrebă domnul de Morlux cu viu interes.
— Ascultă, zise Nicolai, cel mai adesea, când vrem să punem mâna
pe vreun ţăran revoltat şi când prevedem o rezistenţă din partea lui,
însărcinăm pe cineva să se strecoare în casa lui pentru a-l trăda.
— Nu prea înţeleg, zise domnul de Morlux.
— Omul acela, continuă Nicolai, amestecă în alimentele
răzvrătitului o cantitate oarecare de opium.
Domnul de Morlux surâse.
— Mijlocul acesta e bun pentru ţăranii voştri răzvrătiţi, zise el, dar
pentru un om ca Rocambole...
— Opiumul are aceeaşi influenţă asupra tuturor oamenilor; nu e
nimeni care să poată scăpa influenţei sale adormitoare...
— Da, da, zise domnul de Morlux, ştiu bine asta. Greutatea cea
mare e de a-l face să înghită opiumul; omul acesta e de o prudenţă fără
margini.
— Pentru mâncare şi pentru băutură o fi, răspunse Nicolai; dar
pentru fumat...
Domnul de Morlux tresări:
— Ştii şi dumneata că seara, după cină, îşi deschide întotdeauna
sacul de călătorie şi scoate câteva ţigări.
— Da, şi le fumează...
— Câteodată nu le fumează pe toate. Uite!
Într-o cutie, pe masă, se aflau două dintre acele faimoase ţigări de
foi de Havana.
— Aşteaptă-mă, zise Nicolai, vei vedea îndată...
Intendentul ieşi din sufragerie şi se îndreptă spre cabinetul său.
Era o odaie mare, plină cu saci de grâu, cu lăzi de praf de puşcă, cu
instrumente de pescuit şi de grădinărit, toate aruncate într-o dezordine
fără seamăn.
Deschise sertarul unei mese şi, scoţând o bucată mică de opium,
începu s-o frământe între degete, alungind-o. Apoi se întoarse lângă
domnul de Morlux.
Acesta închise uşa cu grijă pentru ca nu cumva Vanda să coboare
pe neaşteptate şi să-i surprindă.
— Uite, zise Nicolai luând una dintre ţigări, dacă aş introduce firul
acesta de opium în capătul ţigării, care va fi la a treia gură de fum,
lucrul s-ar observa. Trebuie să introducem narcoticul în capătul opus,
aşa încât fumul să-l străbată înainte de a ajunge în gură, dar opiumul
458
nu trebuie să ardă. Beţia care se comunică în modul acesta este de

zece ori mai puternică decât aceea care s-ar obţine fumând liniştit o
bucată de opium într-o pipă.
— Ah! murmură domnul de Morlux mirat.
— E întocmai ca absintul, care amestecat cu apă, te îmbată mai
repede...
Domnul de Morlux nu putu să-şi reţină un surâs.
— Iată un beţiv, cugetă el, care e destul de tare la teoria băuturilor.
Nicolai Arsoff alungise aşa de bine bucata de opium, încât nu mai
avea decât grosimea unui simplu fir. Acum o putu introduce cu
uşurinţă printre foile ţigării, fără să-i altereze cu ceva forma şi
curăţenia.
— Dacă va fuma ţigara aceasta, zise intendentul, vom putea, fără
nici o primejdie, să-l trimitem guvernatorului militar de la Studianka.
Capitolul XX
L-am lăsat pe Rocambole vorbind cu Vanda în mijlocul pădurii. L-

am auzit spunându-i:
— Nu, omul acesta nu trebuie să fie pedepsit aici; păstrez pedeapsa
dreaptă a crimelor sale pentru Paris.
Vanda se îndreptă în direcţia castelului, în vreme ce Rocambole se
îndepărtă.
Deodată acesta se opri şi se întoarse.
Vanda înţelese că Rocambole voia să-i mai spună ceva.
Se întoarse. Rocambole se aşeză pe trunchiul unui arbore, îşi
rezemă puşca lângă dânsul şi-i zise tinerei femei:
— Nu-i aşa că de multe ori te-ai mirat de ce, când mi-ar fi aşa de
uşor să scap de domnul de Morlux cu o lovitură de pumnal sau cu un
foc de carabină, întrebuinţez alte mijloace mai încete sau mai puţin
sigure?
— Într-adevăr, mi-am pus această întrebare.
— Şi dacă l-aş ucide pe domnul de Morlux, cine ne-ar mai înapoia
averea Madeleinei şi a Antoinettei?
— Al dreptate, zise Vanda; dar atunci de ce am venit aici?
— Ca s-o salvăm pe Madeleine.
— Şi în ce mod o vom putea salva pe ea fără să-l lovim pe omul
acesta?
— Ascultă-mă. Crezi tu că tânăra fată ar putea să suporte acum
oboselile unei noi călătorii fără nici o primejdie?
459
— Madeleine e foarte slăbită încă, răspunse Vanda, dar are într-însa

atâta energie încât îndrăznesc să cred că va putea să plece fără nici o
primejdie.
— Până acum, reluă Rocambole, dânsa nu ştie cine suntem noi.
— Nu, crede că ne aflăm aici printr-o simplă întâmplare.
— Ei bine!... E timpul să vorbim.
— Dar ne va crede oare?
— Da, dacă-i vom vorbi despre Milon şi dacă-i vom arăta scrisoarea
Antoinettei, sora sa.
— Când?
— Chiar astăzi, căci trebuie s-o înştiinţez că vom pleca la noapte.
— Foarte bine, zise Vanda, dar mai am o întrebare.
— Ce întrebare?
— Ştiu că în fiecare seară dobitocul acela de Nicolai Arsoff se îmbată
ca un porc...
— Ştiu şi eu.
— Îmi închipui însă că domnul de Morlux, nu doarme decât cu un
singur ochi.
— Am luat eu toate măsurile de mai înainte.
— Ah!
— Credeai tu oare, reluă Rocambole, surâzând, că eu cutreieram de
dimineaţă până seara pădurile numai după blană de zebelină?
— Nici prin gând nu-mi trecea una ca asta, răspunse Vanda,
surâzând la rândul ei.
— Îţi mai aduci aminte de ţăranul acela care şi-a primit pedeapsa la
Studianka în ziua sosirii noastre?
— Da. L-ai mai văzut cumva?
— Aveam nevoie de cineva care să-l urască pe Nicolai Arsoff şi să n-
aibă altă dorinţă mai arzătoare decât aceea de a fugi de pe domeniile
contelui Potenieff. Omul aceasta l-am găsit.
— Şi ce rol va juca el în afacerea noastră?
— Cu aurul pe care i l-am dat eu, şi-a cumpărat o sanie şi nişte cai.
La noapte, după ce toată lumea se va fi culcat în castel, va veni cu
sania şi cu nevastă-sa, Catia, până în apropiere şi ne va aştepta.
— Dar cum ieşim din castel? întrebă Vanda; ştii bine că noaptea
sunt dezlegaţi în curte doi câini mari, care nu lasă pe nimeni să intre.
Vor face un zgomot infernal.
— Am prevăzut lucrul acesta; de aceea nici nu vom ieşi prin curte.
— Dar pe unde, atunci?
— Prin fereastra din camera Madeleinei, care dă în partea opusă.
— Stăpâne, murmură Vanda cu admiraţie, tu te gândeşti la toate.
460
— Haide, zise Rocambole, întoarce-te la castel, spune-i Madeleinei

cine eşti şi înştiinţeaz-o că la noapte va trebui să plecăm..
Şi, ridicându-se, îşi puse puşca pe umăr şi plecă, murmurând o
melodie vânătorească.
Dincolo de pădure, în mijlocul unei câmpii, se înălţa unul din satele
care făceau parte din domeniul contelui Potenieff.
Spre acea mizerabilă aglomeraţie de colibe îşi îndreptă Rocambole
paşii.
Casa lui Alexei era la marginea satului.
Ţăranul şi tânăra lui soţie stăteau în prag.
Văzându-l pe Rocambole, faţa lor melancolică exprimă dintr-o dată
cea mai mare bucurie.
Omul acesta bizar exercitase asupra lor acea extraordinară putere
de fascinaţie cu care îl înzestrase natura.
Le dăduse aur, lor, care nu erau decât nişte amărâţi, le vorbise de
libertate, lor, care nu erau decât nişte sclavi!...
În sfârşit, le făgăduise să-i apere de Nicolai Arsoff, de a cărui teribilă
răzbunare cei doi însurăţei se temeau, ca de moarte.
— Ah! îi zise Catia, frumoasa şi îndrăzneaţa ţărancă ce cutezase să
se împotrivească dragostei tiranului, am avut o noapte groaznică,
stăpâne.
— Din ce pricină, copiii mei? întrebă Rocambole, intrând în colibă şi
punându-şi puşca într-un colţ.
— Mie, zise Alexei, nu-mi era deloc teamă; eram hotărât să-l ucid pe
mizerabil, dacă ar fi venit aici.
— Rău ai făcut, Catia, că te-ai îndoit de puterea mea. Ora libertăţii a
sunat.
— Suntem gata de plecare, zise Alexei.
— Ai sania?
— Şi sania, şi caii, Excelenţă. Când plecăm?
— La noapte.
— Şi ne vei lua în Franţa? întrebă Catia cu veselie.
— Da, copila mea.
Catia şi Alexei îngenuncheară în faţa lui Rocambole şi îi sărutară
mâinile.
Apoi „stăpânul” le dădu ultimele instrucţiuni. Amândoi trebuiau să
fie cu sania în spatele castelului, la miezul nopţii.
Contrar tuturor obiceiurilor, caii fură lăsaţi fără clopoţei.
În sfârşit, Rocambole luă cu dânsul o frânghie solidă, cu ajutorul
căreia cei trei fugari, aveau să coboare pe fereastra Madeleinei.
Apoi ieşi din colibă.
461
— Va fi o noapte frumoasă pentru călătoria noastră, zise Alexei,

conducându-l câţiva paşi şi arătându-i cerul.
Câţiva nori albi, groşi ascundeau razele vesele ale soarelui.
— Uite, adăugă tânărul, va fi o noapte întunecoasă, fără lună, fără
stele şi nici frigul nu va fi aşa de mare, ca lupii să iasă în drum.
Rocambole rătăci ca de obicei prin pădure, vânând; se întoarse la
Lifru puţin mai înainte de înnoptat.
Domnul de Morlux, Herman şi Nicolai Arsoff se încălzeau pe lângă
sobă.
Falsul german îşi reluase fizionomia impenetrabilă şi comună, care
îl înşelase aşa de bine pe domnul de Morlux.
Schimbă câteva cuvinte cu cei trei bărbaţi, vorbi despre iarmarocul
care se apropia şi îşi exprimă intenţia de a părăsi castelul peste două
zile, apoi se aşeză la masă ca de obicei, împreună cu intendentul şi cu
Vanda, care părăsise un moment, patul tinerei bolnave.
Vicontele Carol de Morlux se arătă foarte vesel în ziua aceea.
Nicolai Arsoff bău ca de obicei şi Rocambole nu putu să bănuiască
că de astă-dată băutura era amestecată cu o mare cantitate de apă.
În sfârşit, după masă, domnul de Morlux scoase o ţigară din
tabacheră şi o oferi falsului german. Dar acesta o refuză. Şi se apropie
de cutia sa favorită.
— Ei bine? întrebă Rocambole.
În momentul acela Vanda se strecură lângă dânsul.
— Madeleine ştie tot.
— Şi va pleca?
— Fără nici o discuţie şi când vom vrea noi.
— Foarte bine.
— Vom pleca la noapte?
— Da.
— Dar cum vom coborî pe fereastră? E cam înaltă...
— Am o frânghie la mine. Urcă-te mai devreme în camera fetei. Eu
voi rămâne aici cel din urmă; voi aştepta până ce Morlux se va culca şi
intendentul va fi beat.
În acelaşi timp Rocambole luă o ţigară de foi din cutia sa, o aprinse
şi începu să fumeze.
Capitolul XXI
Cu câteva ore mai înainte, Vanda, conform dispoziţiilor lui

Rocambole, se urcase în camera Madeleinei.
462
Tânăra fată era mult mai liniştită; crizele nervoase dispăruseră şi

spaima nebună care o zguduise se potolise puţin câte puţin.
Mai rămăsese doar cu o durere adâncă, o durere mută, care îi apăsa
sufletul rănit.
Madeleine îl iubea pe Ivan şi se vedea despărţită de dânsul pentru
totdeauna.
Până atunci, pentru dânsa, Vanda nu a fost decât o prietenă pe care
i-o dăruise întâmplarea, o străină care, emoţionată de nenorocirile ei, îi
venise în ajutor şi se silea să-i mai îndulcească puţin rana sufletească.
La rândul ei, Vanda păstrase cea mai mare rezervă faţă de tânăra
fată.
De aceea, când, după ce închisese mai întâi uşa cu zăvorul, Vanda
se apropiase de căpătâiul ei şi-i spusese:
— Domnişoară, ştii dumneata că eu am făcut şase sute de leghe de
drum numai pentru ca să te văd pe dumneata?
Tânăra fată exclamă cu cea mai mare uimire:
— Pentru mine, doamnă?
— Da, repetă Vanda; pentru salvarea dumitale.
— Pentru salvarea mea?
— Pentru a te salva dintr-o primejdie mult mai mare, mult mai
teribilă decât toate cele prin care ai trecut până acum.
Madeleine o privea pe Vanda din ce în ce mai uimită.
— Dar cine eşti dumneata, doamnă?
— Sunt o prietenă a surorii dumitale Antoinette, răspunse Vanda.
Madeleine scăpă un strigăt.
— Antoinette!... strigă ea, o cunoşti pe Antoinette?
— Dânsa m-a trimis.
Şi Vanda, desfăcându-şi corsajul, scoase o scrisoare şi i-o întinse
Madeleinei.
Aceasta examină plicul cu lăcomie.
Pe plic se vedea scris:
„Pentru sora mea”
Era, într-adevăr, scrisul Antoinettei.
Cu o nerăbdare febrilă, Madeleine deschise scrisoarea şi citi:
„Buna mea Madeleinei

Scrisoarea aceasta porneşte întru întâmpinarea ta. Unde te va găsi?
Nu ştiu. Dar ascultă bine vorbele mele. Aceia care o vor preda în mâinile
tale, sunt cei mai buni prieteni al mei. Poţi avea o încredere oarbă în ei.
Ascultă. L-am regăsit pe Milon. Ştii?... bătrânul şi bunul nostru Milon.
Am aflat şi numele mamei noastre. Mama noastră ne-a lăsat o mare
463
avere. Averea asta ne-a fost furată; spoliatorii au vrut să mă otrăvească

şi acum vor să te asasineze şi pe tine.
Un om, vicontele de Morlux, a plecat acum câteva ore din Paris. Omul
acesta e asasinul mamei noastre; el e acela care a vrut să mă
otrăvească; el e acela care vrea să te ucidă pe tine...”
Madeleine scăpă scrisoarea din mână.

— Dumnezeule! visez oare?
— Nu, nu visezi deloc, răspunse Vanda. E realitatea ceea ce citeşti;
omul acela care te-a scăpat din gheara morţii a jurat să te piardă.
— Dumnezeule, exclamă tânăra fată cu privirea rătăcită.
— Dar noi am sosit la timp pentru a te salva.
Madeleine o privi din nou.
— Ce poate o femeie ca dumneata contra unui bărbat? întrebă ea.
— Domnişoară, dumneata îl uiţi pe acela care este cu mine.
Vanda pronunţase cuvântul acela cu oarecare mândrie.
Dar, în afară de faptul că Madeleine nu auzise niciodată vorbindu-se
de Rocambole şi nu cunoştea deloc misterioasa putere a acestui om,
falsul german îşi compusese o figură atât de naivă şi de neştiutoare,
încât Madeleine nu-şi putu opri o privire de îndoială.
— Ah! da, zise dânsa, e soţul dumitale?
Vanda începu să râdă.
— Dumneata nu-l cunoşti, zise ea; dumneata nu-l poţi cunoaşte.
— Ah!
— Dar, vei putea să-l vezi la lucru, în curând. Te crezi destul de
puternică pentru a pleca chiar în noaptea aceasta?
— Oh! fără nici un minut de întârziere, dacă vrei, zise dânsa,
gândindu-se la mama sa otrăvită. Dar minutul acela ne va lăsa oare să
plecăm?
— Toate măsurile noastre sunt luate. Dânsul n-a uitat nimic.
Tânăra femeie pronunţă cuvântul dânsul cu un accent din care se
putea lesne vedea toată credinţa pe care o avea în geniul lui
Rocambole.
Şi cum Madeleine nu prea se grăbea să împărtăşească convingerea,
Vanda adăugă:
— Omul acesta, în care dumneata nu crezi încă, omul acesta, care a
venit aici pentru a te salva...
Şi Vanda îi făcu Madeleinei un portret aşa de entuziast despre
persoana lui Rocambole încât tânăra fată crezu cu aceeaşi tărie în el la
rândul ei.
— Aşadar, zise ea, plecăm?
464
— În noaptea asta.

— Şi unde mă veţi duce?
— În Franţa.
Madeleine suspină; se gândea la Ivan.
— Ştiu povestea dumitale, zise Vanda. Eşti îndrăgostită de Ivan
Potenieff!
— Îl iubesc nespus, răspunse tânăra fată, şi sigur amorul acesta mă
va ucide.
— Nu, zise Vanda; nu vei muri, vei trăi şi te vei căsători cu Ivan.
Madeleine se ridică mirată.
— Ce spui dumneata, doamnă? strigă dânsa.
— Te vei căsători cu Ivan, repetă Vanda cu cea mai adâncă
convingere; te vei căsători cu dânsul, pentru că şi tânărul te iubeşte.
— Dar tatăl lui Ivan m-a alungat din casa lui!
— Da, răspunse Vanda; dar dânsul a alungat o fată sărmană, fără
nume, fără familie. Acum dumneata nu vei mai fi săracă şi al un nume
nobil...
— Aşadar, tatăl lui Ivan vrea bani?
— Sora dumitale nu-ţi scrie că mama dumneavoastră v-a lăsat o
avere mare?
— Dar averea aceasta ne-a fost furată!
— Da, a fost furată de către domnul de Morlux, dar dânsul va fi silit
s-o înapoieze.
Şi pe când Vanda vorbea astfel, sora Antoinettei o asculta într-un fel
de extaz şi începu să-i vorbească de Ivan, şi-i povesti oribila comedie
inventată de contele Potenieff, pe care o aflase din gura mujikului Piotr.
Aşadar, Ivan o iubea mereu şi desigur că va găsi în dragostea sa
puterea de a rezista presiunilor familiei. Şi va veni timpul când dânsa,
Madeleine, va putea să-i spună lui Ivan:
„Sunt şi eu bogată acum!”
Aşa trecu ziua întreagă; veni seara şi clopotul de cină sună. Vanda
coborî în sufragerie, unde am văzut-o în tovărăşia lui Rocambole, a
domnului de Morlux şi a intendentului Nicolai Arsoff.
Ne aducem aminte de cuvintele pe care le schimbase cu Rocambole
în momentul în care acesta îşi aprinsese ţigara.
Vanda se înapoie lângă Madeleine.
Prezicerile ţăranului Alexei se îndepliniră în totul.
Noaptea era neagră.
Vanda o rugase pe Madeleine să se îmbrace şi se îmbrăcase ea
însăşi.
Apoi amândouă îşi lipiră ochii de fereastră şi începură să cerceteze
465
cu privirea întunericul.
Orele treceau încetişor.
Peste puţin se auzi sunând miezul nopţii.
Era ora indicată de Rocambole.
Deodată Madeleine apucă cu vioiciune braţul Vandei. Şi cu mâna îi
arătă în depărtare un punct luminos. Era felinarul săniei conduse de
Alexei şi de soţia sa, Catia.
Punctul luminos devora spaţiul şi peste puţin se opri îndărătul unui
boschet.
Rocambole nu sosise încă.
Vanda şi Madeleine aşteptau neliniştite.
Trecu o oră. Castelul devenise tăcut; nu se mai auzea mici un
zgomot, nici o suflare.
Rocambole era mereu în sufragerie.
Vanda întredeschise uşa camerei şi privi afară.
Coridorul era scufundat în cel mai desăvârşit întuneric.
Trase cu urechea, dar, n-auzi nimic.
Atunci, neliniştită, se hotărî să coboare.
Sufrageria era luminată slab.
Cu toate acestea, Vanda putu să-l zărească pe Rocambole trântit
într-un fotoliu, lângă cămin... Ora fugii sosise şi Rocambole dormea!
Vanda avu presimţirea unei teribile catastrofe.
Capitolul XXII
Tânăra femeie se apropie de fotoliu şi-l strigă pe Rocambole încetişor

pe nume.
Dar el nu deschise ochii.
Atunci Vanda îl zgudui cu putere şi, de data aceasta, el se deşteptă.
Dar nu se sculă deloc din fotoliu şi se mulţumi să murmure:
— N-aveţi de gând să mă lăsaţi să dorm în pace?
— Prietene dragă, zise Vanda, tu visezi încă, trezeşte-te bine.
— Du-te naibii! răspunse dânsul.
Cu toate acestea se sculă şi făcu câţiva paşi, clătinându-se.
— Foarte bine, zise el, Galileu avea dreptate: soarele stă pe loc şi
pământul se învârteşte. Îl simt cum se învârteşte sub picioarele mele.
Şi începu să râdă, un râs tâmpit.
— Dumnezeule! murmură Vanda.
Rocambole se lăsă din nou în fotoliu.
Apoi, privind-o pe Vanda cu ochi inerţi, din care părea că dispăruse
466
orice licărire de inteligenţă, zise:

— Cine eşti tu, femeie? Eşti frumoasă, mi se pare. Oh!... foarte
frumoasă... Dar nu te-am mai văzut niciodată până acum.
Vanda scăpă un strigăt.
— Ah! zise ea, nenorocitul nu mă mai recunoaşte.
Rocambole râse din nou.
— Proşti mai sunt oamenii aceştia! spunea dânsul. Dânşii îşi
închipuie că eu aş fi Rocambole... Ha! Ha! Ha!... Dacă vreţi să-l vedeţi
pe Rocambole, duceţi-vă la ocna din Toulon... Acolo îl găsiţi. E ocnaşul
O sută şaptesprezece.
Vanda îl apucă cu energie de braţ.
— Nenorocitule!... exclamă dânsa... taci o dată!. .. Vrei să ne pierzi?
Rocambole râdea mereu.
Ea vru să-l târască afară din sufragerie, dar el o respinse zicându-i:
— Tu ai spus că eu aş fi Rocambole, femeie mizerabilă... Pleacă de
aici!... Pleacă de aici!...
Şi sub puterea acelei nebunii momentane, el trecu deodată de la
veselie la mânie şi vru s-o lovească pe Vanda.
— Dragă prietene, murmură tânăra femeie cu vocea rugătoare, te
rog... vino-ţi în fire...
Dar Rocambole continuă:
— Să vă spun eu povestea mea, domnilor, dacă vreţi s-o ştiţi... Eu
sunt maiorul Avatar... Am trecut în partea francezilor în Crimeea, pe
când regimentul meu rămânea credincios împăratului şi murea cu
vitejie sub zidurile Sevastopolului...
— Dumnezeule! murmură Vanda cu disperare, ce să fac oare cu
nebunul acesta?
Cuvântul nebun îl înfurie şi mai mult.
Se sculă din nou clătinându-se şi se aruncă asupra ei.
Vru s-o strângă de gât.
Dar deodată lăsă braţele în jos şi se retrase râzând.
— Haida-de!... Frumos lucru ar fi să-l vezi pe maiorul Avatar
omorând o femeie!...
Şi recăzu din nou în fotoliu, plângând ca un copil.
— Dumnezeule!... murmură Vanda, şi sania care ne aşteaptă!... Şi
Madeleine care e gata!
Exclamaţiile de mânie ale lui Rocambole făcuseră oarecare zgomot şi
Vanda, consternată, auzi paşi pe scări.
Domnul de Morlux, în costum de noapte, intră cel dintâi cu o
lumânare în mână.
— Ce-i zgomotul acesta? întrebă dânsul cu mirare.
467
Dar Vanda îşi aţinti o clipă ochii în ochii lui şi ghici îndată adevărul.
Îndărătul vicontelui Carol apărură, rând pe rând, mai mulţi servitori
şi fostul camerist Herman.
Văzând atâta lume în faţa sa, Rocambole îşi şterse lacrimile şi se
sculă pentru a treia oară.
Un moment Vanda speră că misterioasa beţie care îl zdrobea avea să
se risipească.
Dar Rocambole se înfurie şi mai rău şi arătându-şi tovarăşii
domnului de Morlux strigă:
— Priveşte! domnule... O vezi pe femeia aceasta?
— Prietene... în numele cerului!... murmură Vanda,
— Dânsa m-a târât spre ruină, continuă Rocambole; v-o spune pe
cuvântul său de onoare maiorul Avatar. Amorul meu nebun pentru
dânsa m-a făcut să trec la duşman... Sunt nedemn de a purta
uniforma şi epoleţii!
Şi nenorocitul, a cărui halucinaţie lua proporţii bizare, începu să
arunce hainele de pe el.
Apoi îşi smulse barba falsă pe care o purta şi care era aşa de
minunat ticluită, încât numai ochiul scrutător al lui Herman putuse să
recunoască falsul.
Domnul de Morlux încreţi din sprâncene şi Vanda se îngălbeni.
Rocambole îşi lepădă hainele una după alta, înjurând şi vociferând.
Spectatorii acestei scene stăteau cu toţii înlemniţi.
Vanda trecea prin nişte suplicii de moarte.
Apoi, după acest acces de furie, urmă o linişte mare, un fel de
nesimţire completă şi nenorocitul se întinse, aşa despuiat cum era, de-
a lungul mesei, zicând:
— Puteţi să mă împuşcaţi!... Sunt gata!... Ştiu bine că merit
moartea.
— E nebun! zise domnul de Morlux.
— Nu, zise Vanda care-şi fixă asupra vicontelui privirea-i teribilă; nu
e nebun, e beat!...
În clipa aceea un nou personaj apăru.
Văzându-l, Vanda făcu un pas înapoi.
Era Nicolai Arsoff.
Contrar obiceiurilor sale şi pentru prima oară de douăzeci de ani
Nicolai Arsoff nu era beat la ora aceea. Avea privirea liniştită şi faţa
senină.
În urma lui intrară o jumătate de duzină de oameni îmbrăcaţi în
uniformă.
Erau soldaţii trimişi de guvernatorul militar din Studianka, pentru a
468
primi contingentul de oameni datorat de contele Potenieff.

El părea că nici n-o vede pe Vanda, care stătea palidă şi tremurândă
şi, întorcându-se spre subofiţerul care comanda cei şase soldaţi, le
zise:
— Iată, acesta este omul despre care v-am vorbit. Şi, cu degetul, îl
arătă pe Rocambole.
Barba cea falsă era aruncată Ia pământ.
Nicolai Arsoff continuă, pe când Vanda, înlemnită, nu putea să
pronunţe nici un cuvânt:
— Omul acesta e un sclav de pe pământurile noastre. Se numeşte
Grigore Nexloff. A fugit de tânăr în Germania şi nu şi-a plătit niciodată
dările către stăpânire.
— N-ascultaţi ce vă spune omul acesta! strigă Vanda în cele din
urmă; minte!...
Nicolai înălţă din umeri şi, adresându-se mereu subofiţerului, îi
zise:
— Nu daţi nici o atenţie acestei femei; dânsa e complicea acestui
mizerabil.
Rocambole părea paralizat; un surâs idiot îi rătăcea pe buze.
— Speră să scape, prefăcându-se nebun, continuă intendentul.
Rocambole făcu un pas înainte şi le zise soldaţilor:
— Înţeleg... aţi venit după mine... pentru a mă împuşca... Merit
moartea... Sunt gata să vă urmez!
Şi pe jumătate gol, veni să se aşeze printre soldaţi.
— Nu vedeţi, strigă Vanda, că nenorocitul acesta e nebun?...
— Cine spune că sunt nebun? strigă Rocambole. Ah!... e femeia
aceea... Dânsa m-a pierdut! N-o ascultaţi, vă rog!
Vanda avu un acces de furie superbă.
Ridică mâna asupra lui Arsoff şi exclamă:
— Sclavule!... dacă nu declari îndată adevărul, te voi zdrobi în
picioare ca pe un câine.
Intendentul se îngălbeni şi se trase înapoi.
Vanda era înspăimântătoare; era atâta furie, atâta fascinaţie în
privirea ei strălucitoare, încât intendentul se simţi din nou dominat.
— În genunchi, sclavule!... în genunchi!... repeta ea. În genunchi, şi
spune adevărul. Ai uitat cine sunt eu?
Accentul de autoritate cu care vorbea tânăra femeie emoţionă pe
toată lumea.
Rocambole singur, în prada puternicei beţii care-l cuprinsese,
continua să râdă, şi nu înţelegea nimic.
Fu un moment de fascinaţie aşa de puternic încât Vanda, ca o
469
leoaică înfuriată, îi ţinea încătuşaţi sub privirea ei înflăcărată, pe toţi

oamenii aceia.
Dar domnul de Morlux fu cel dintâi care-şi redobândi cumpătul.
Adresându-se subofiţerului, îi zise:
— Domnule, dumneata eşti soldat, şi trebuie să-ţi faci datoria. Ştii
dumneata cine e femeia aceasta, care vorbeşte cu glas atât de ridicat?
— Sunt baroneasa Sherkoff! strigă Vanda cu mândrie.
— Da, aşa este, zise domnul de Morlux. Baroneasa Sherkoff,
spioana revoluţiei poloneze, pe care poliţia rusă o caută în toate părţile
cu cea mai mare atenţie.
Vanda scoase un strigăt de indignare şi de spaimă, fixându-şi
asupra lui Rocambole privirea disperată.
Dar Rocambole râdea mereu ca un idiot; şi Vanda, zdrobită, sfârşită
de emoţie şi de durere, căzu pe un fotoliu, frângându-şi mâinile.
Capitolul XXIII
Soldatul rus este sclavul disciplinei.

I se comandă, dânsul ascultă, fără să obiecteze. E rece ca un neamţ
şi niciodată n-are obiceiul să dea îndărăt.
Subofiţerul, căruia domnul de Morlux o denunţase pe Vanda,
răspunse cu cea mai mare linişte:
— Se poate ca dumneata să spui adevărul; dar eu n-am fost trimis
aici pentru asta. Şefii mei mi-au ordonat să vin pentru a lua trei
oameni pentru contingent şi nicidecum pentru a o aresta pe doamna.
Dar domnul de Morlux nu se dădu învins.
— Luaţi seama! zise el; luaţi bine seama, la ce spuneţi.
În accentul său liniştit şi plin de demnitate era atâta ameninţare,
încât subofiţerul fu emoţionat.
Domnul de Morlux, văzând că câştigă teren, continuă:
— Pot să-ţi mai spun că aceluia care o va aresta pe baroneasa de
Sherkoff i se va da un premiu de o mie de franci.
Acesta fu cuvântul magic hotărâtor.
— Atunci, zise subofiţerul, dacă e aşa, doamna ne va urma la
Studianka.
Dar această nouă combinaţie nu era deloc pe placul intendentului
Nicolai Arsoff.
— Nu, nu, zise el; asta nu se poate.
Şi-şi plimbă rând pe rând privirea asupra domnului de Morlux, care
stătea nepăsător, asupra subofiţerului, care nu ştia ce să facă, şi
470
asupra Vandei, care se sculase din nou.

Rocambole era mereu în aceeaşi stare teribilă de imbecilitate...
— Nu, repetă Nicolai Arsoff; dacă doamna e căutată de poliţia rusă
şi dacă se dă pentru prinderea ei un premiu de o mie de franci, premiul
acesta mi se cuvine mie, cel puţin pe jumătate.
— Al dreptate, zise subofiţerul; vom împărţi premiul pe din două.
— Prin urmare, zise Nicolai, până când premiul va fi plătit, doamna
trebuie să rămână aici.
— Ai dreptate, repetă din nou militarul.
— Răspund eu de dânsa, adăugă Nicolai.
Vanda îl privea pe Rocambole şi se gândea că partida era pierdută.
Bietul nebun striga:
— Ei bine!... să plecăm... vreau să se sfârşească o dată... De vreme
ce voi fi împuşcat... să se facă mai repede!...
Râdea şi plângea în acelaşi timp.
Pentru ultima oară Vanda se apropie de dânsul.
Nu mai avea acum nimic de ascuns; nici chiar adevăratul nume al
lui Rocambole. Îl chema pe numele acesta, sperând că astfel îl va putea
face să-şi vină în fire.
Dar el răspunse furios:
— Nu înţelegi, o dată, femeie, că eu nu sunt Rocambole!... Sunt
maiorul Avatar!...
Şi din nou se duse în mijlocul soldaţilor şi exclamă:
— Să mergem!...
Vanda îşi pierduse capul un moment, dar era o femeie plină de
energie şi-şi regăsi îndată prezenţa de spirit.
În loc să se gândească să se lase arestată împreună cu Rocambole ―
căci cam bănuia dânsa că beţia aceea bizară nu putea să nu fie
trecătoare ― tânăra femeie se gândi la Madeleine.
La Madeleine, pe care nu trebuia s-o lase în puterea domnului de
Morlux şi pe care trebuia încă s-o apere ea singură, împotriva atâtor
duşmani.
Avea o încredere atât de mare, atât de nemărginită în forţa şi în
inteligenţa „stăpânului”, încât nu se îndoi nici măcar o singură clipă că
nu va putea să scape din mâinile soldaţilor îndată ce-şi va veni în fire.
Faţa domnului de Morlux exprima o bucurie sălbatică.
Vanda schimbă o privire de foc cu dânsul, apoi nu se mai ocupă
decât de Rocambole.
— Dar, zise subofiţerul în cele din urmă, eu nu văd decât un singur
om, şi-mi trebuie trei. Unde sunt ceilalţi doi?
―Al doilea este închis într-o cameră de sus, răspunse Nicolai Arsoff.
471
Cel de-al treilea va sosi în curând. Am trimis după dânsul în sat.

Dar intendentul nu mai avu timpul să pronunţe numele victimei
sălbăticiei sale.
Doi oameni intrară în sală, târându-l pe un al treilea în mijlocul lor.
Era Alexei, soţul Catherinei.
— N-am avut nevoie să mergem până în sat, zise unul dintre ei. L-
am găsit pe ştrengarul acesta într-o sanie la o mică distanţă de castel.
Era şi timpul, căci se pregătea să fugă împreună cu soţia sa.
Vanda îşi fixă asupra lui Alexei privirea ei rugătoare, arătându-l pe
Rocambole.
Apoi îi zise în limba rusă:
— Veghează asupra stăpânului!...
Alexei îl privea pe Rocambole cu o uimire adâncă, căci acesta părea
nebun de legat.
— Să plecăm!... zise subofiţerul. Numai să iei bine seama, Nicolai
Arsoff, ca nu cumva doamna aceasta să-ţi scape!... Nu numai că-ţi vei
pierde partea ta din mia de franci făgăduită, dar guvernământul militar
va putea să-ţi aducă o acuzaţie gravă.
— Fii liniştit, răspunse intendentul.
— Răspund eu de această femeie, adăugă domnul de Morlux.
Vanda tăcea. Simţea bine că de acum înainte avea nevoie de toată
liniştea, de tot sângele ei rece. Rocambole avea mereu aceeaşi privire.
— Să pornim!... repetă dânsul.
Şi soldaţii îl luară cu dânşii, iar Vanda îl văzu ieşind şi nu scoase
nici un strigăt.
Era singură acum, singură pentru a o apăra pe Madeleine contra
domnului de Morlux, singură pentru a se apăra pe sine însăşi contra
brutalităţilor lui Nicolai Arsoff.
Câteva minute după aceea sania, care fusese cumpărată de Alexei
pe socoteala lui Rocambole, îl transporta pe acesta din urmă, pe cei doi
tovarăşi de nenorocire al săi, la Studianka.
*
* *
Şi Vanda rămase în prezenţa domnului de Morlux, care râdea

zicându-i:
— Mi se pare, frumoasă doamnă, că, de astă dată, eşti complet
bătută, nu-i aşa?
Vanda nu răspunse.
Domnul de Morlux făcu un pas spre ea şi adăugă:
472
— Vrei să facem pace, doamnă?

Ea ridică asupra lui o privire dispreţuitoare.
— Ce pofteşti, domnule? îl întrebă ea.
— Vreau să-ţi ofer libertatea.
— Cu ce condiţie?
— Cu condiţia ca niciodată să nu te mai amesteci în afacerile mele.
Ea îl zdrobi cu privirea ei mândră; apoi ieşi din sufragerie,
trăgându-se îndărăt pas cu pas, ca şi cum ar fi vrut să-şi apere
retragerea.
Ajunsă în coridor, se îndreptă în fugă în camera Madeleinei.
Zărind puşca de vânătoare a lui Rocambole, pe care acesta o lăsase
rezemată de zid, o luă cu dânsa.
Dar domnul de Morlux nu-şi dăduse osteneala s-o urmărească.
Nicolai întovărăşise pe soldaţi până afară şi nu voise să se despartă
de ei decât în momentul când îi văzuse cu proprii săi ochi pe cei trei
prizonieri urcaţi în sanie şi plecaţi.
Vanda intră ca un fulger în camera Madeleinei.
Madeleine auzise tot zgomotul care se produsese în castel deodată,
pe neaşteptate, şi era pe jumătate moartă de spaimă.
Văzând-o pe Vanda intrând, strigă:
— Scapă-mă, doamnă!
— Suntem pierdute amândouă, sărmana mea copilă, răspunse
Vanda.
Şi, arătându-i puşca pe care o ţinea în mână, adăugă:
— Am aici moartea a doi oameni, până să poată ajunge la noi... Dar
după aceea...
Închise uşa cu zăvorul şi îngrămădi în dreptul ei toate mobilele
camerei, pe care putu să le mişte de la locul lor.
Apoi zise:
— Domnul de Morlux vrea să pună mâna pe dumneata, moartă sau
vie!
— Ucide-mă, mai bine! exclamă Madeleine.
— Nu, vreau să te salvez. Intendentul acesta mizerabil a făcut
pentru mine o pasiune sălbatică, odioasă...
— Dumnezeule!
— Şi suntem amândouă în puterea lor... Trebuie să fugim.
— Dar dânsul... omul acela care trebuia să ne salveze?
— Pierdut!... idiot!... nebun!... răspunse Vanda.
Pe când răspundea cu vioiciune la întrebările tinerei fete, Vanda
deschisese fereastra şi legase bine scara de frânghie de zăbrelele de jos.
După aceea zise:
473
— Nu prea ştiu unde vom merge... Poate că plecăm de aici pentru a
fi pradă lupilor, sau pentru a muri de frig şi de foame... Dar e mai bine
aşa, decât să rămânem în ghearele acestor bandiţi!...
Punându-şi puşca pe umăr, o cuprinse pe Madeleine în braţe:
— Nu te teme, zise ea, sunt puternică.
Şi cu hotărâre se urcă pe pervazul ferestrei; cu o mână apucă
frânghia, cu cealaltă înlănţui mijlocul Madeleinei, repetând:
— Să fugim!...
Capitolul XXIV
Noaptea era neagră.

Nu se mai auzeau acum decât gemetele vântului, sub puterea
căruia crengile arborilor se plecau murmurând.
Cu toate acestea, înainte de a coborî, Vanda stătu un moment la
îndoială.
I se părea că zărise jos, în mijlocul zăpezii, o umbră neagră.
Dar cum obiectul acela stătea nemişcat, îl luă drept unul din acei
arbori pitici, care abundă în vegetaţia rusă.
— Să ne lăsăm în paza Domnului! murmură dânsa.
Şi începu să coboare.
Madeleine o ţinea cu braţele de gât şi se lipise de dânsa cât putuse
mai bine.
Vanda cobora încetişor, cu cea mai mare precauţie.
Dar deodată se opri.
— Doamnă... doamnă, murmură Madeleine, ce este?
— Tăcere! răspunse Vanda.
Văzuse punctul acela negru, care de la început îi atrăsese atenţia,
mişcându-se şi luând formă omenească.
Apoi, la o distanţă de numai câţiva paşi, o altă formă, tot aşa de
neagră, care se apropia de cea dintâi.
Vanda înţelese că orice retragere îi era tăiată.
Atunci, cu energia sa de neînvins, rusoaica, în loc să coboare,
începu să urce înapoi spre cameră.
Corpul Madeleinei era greu, mai ales când coborârea se schimbă în
ascensiune; dar Vanda avea muşchi de oţel. Avu puterea să urce până
sus.
Iar în timpul acestei periculoase ascensiuni îi spunea Madeleinei:
— Să nu te umileşti... să nu strigi... am fi căzut pradă în ghearele
lor.
474
Vanda ghicise că domnul de Morlux dibuise proiectul ei de fugă şi

aşezase santinele sub fereastră.
Ajunsă pe pământ sigur, îşi luă capul între mâini şi început să
cugete.
Avea mereu pe umăr puşca lui Rocambole, care era încărcată cu
două gloanţe.
— Doamnă, îi zise Madeleine încetişor, de ce ne-am urcat înapoi?
Nu mai vrei să fugim?
— Priveşte... nu vezi doi oameni acolo jos?
— Ba da, răspunse Madeleine, înfiorându-se.
— Poate că unul dintre aceşti doi oameni e duşmanul nostru de
moarte, domnul de Morlux, reluă Vanda.
Şi apucând puşca, o puse la umăr.
— Ce faci, doamnă? întrebă cu vioiciune Madeleine.
— Încerc să te scap de duşmanul dumitale, răspunse Vanda cu
răceală.
Madeleine simţea că inima i se oprise..
După o clipă un fulger ţâşni, se auzi o detunătură puternică şi, în
acelaşi timp, un strigăt de durere.
Unul dintre cele două puncte negre fusese atins şi se rostogoli pe
zăpadă. Celălalt o luă la fugă.
Un blestem ajunse până la urechile Vandei. Fusese rostit în limba
rusă.
— M-am înşelat, cugetă dânsa; Morlux ar fi strigat în franceză.
Şi punând din nou puşca la ochi, urmări cealaltă umbră.
A doua detunătură se auzi.
Forma cea neagră căzu, se sculă, căzu din nou şi iar se sculă.
— Era prea departe! murmură Vanda.
Apoi, apropiindu-se de Madeleine, îi zise:
— Copila mea, cei doi oameni care ne aşteptau jos sunt o dovadă
sigură că proiectul nostru de fugă era cunoscut. Acum va trebui să ne
apărăm în camera aceasta şi să susţinem cu energie un asediu până la
ziuă. Cine ştie? Poate că până atunci beţia lui ― se referea la
Rocambole ― se va risipi şi va putea să ne vină în ajutor.
În clipa aceea nişte paşi se auziră în coridor, pe când de jos
răzbăteau ţipetele de agonie ale omului rănit.
— Dar cum vom rezista? întrebă Madeleine.
— Vom face şi noi ce vom putea.
Şi se aşeză în faţa uşii.
— Nu mai avem arme, zise Madeleine.
Într-adevăr, Vanda nu mai avea nici un cartuş şi nu mai putea, prin
475
urmare, să-şi încarce din nou arma. Dar, desfăcându-şi corsetul,

scoase un pumnal.
— Iată! zise dânsa. Nu există fiinţă omenească să poată ajunge până
la dumneata, cât timp pumnalul acesta nu va fi zdrobit şi eu voi mai fi
în viaţă!
Cineva bătu în uşă.
— Deschideţi! se auzi o voce de afară.
Vanda recunoscu vocea domnului de Morlux.
Un alt glas vocifera:
— Ah! îmi ucideţi ţăranii!... Bine! bine! vom vedea noi...
Era vocea lui Nicolai Arsoff.
Pentru că uşa rezistă tuturor încercărilor, se aduse un ciocan şi în
curând zăvorul fu smuls de la locul său. Dar Vanda îngrămădise
îndărătul uşii o mulţime de mobile. Ea fu întredeschisă, dar nu era
încă destul loc pentru a putea să încapă corpul unui om.
Camera era cufundată în cel mai complet întuneric.
Coridorul, dimpotrivă, era luminat, căci Nicolai Arsoff avea o lampă
în mână.
În urma domnului de Morlux veneau câţiva camerişti, sclavi al
intendentului.
Nicolai Arsoff se ţinea la distanţă cu prudenţă; prefera să-l lase pe
domnul de Morlux în frunte.
Vanda se aşezase în faţa Madeleinei cu pumnalul în mână, gata să
se repeadă asupra celui dintâi care va apărea.
Pe când domnul de Morlux şi oamenii săi, care se aflau în coridor,
nu puteau vedea ce se petrece înăuntru, Vanda, mulţumită lanternei
intendentului, îl vedea foarte bine pe domnul de Morlux.
Era gata să se repeadă asupra lui.
În sfârşit, o ultimă sforţare a servitorilor fu încununată de succes.
Piramida de mobile îngrămădite se prăbuşi şi uşa se deschise mare,
în lături.
Atunci Vanda se încordă ca o tigroaică şi se repezi ca fulgerul
asupra domnului de Morlux, lovindu-l cu pumnalul.
Dar, în aceeaşi clipă, ea fu apucată pe la spate de două braţe
robuste şi răsturnată la pământ.
Nu era domnul de Morlux. Era Herman, care se urcase pe fereastră
cu ajutorul scării de frânghie, pe care Vanda avusese imprudenţa s-o
lase acolo.
— Asta nu-i femeie! E un demon!... urlă domnul de Morlux, nebun
de furie.
Pumnalul Vandei îl atinsese la braţ şi la umăr şi sângele îi curgea în
476
abundenţă.
Vanda stătea întinsă la pământ, nemişcată, sub genunchiul vânjos
al lui Herman.
Ceea ce se petrecu atunci fu oribil de văzut.
Vanda se zbătea furioasă şi domnul de Morlux o stropea cu sângele
său.
Nicolai Arsoff, cu lanterna în mână, lumină operaţia.
Madeleine încerca să se smulgă din braţele celor doi servitori, care o
luaseră pe sus, şi scotea nişte strigăte teribile.
Vanda, redusă la neputinţă, legată cu mâinile la spate, fusese
aruncată într-un colţ al camerei, ca un lucru neînsufleţit.
Domnul de Morlux îşi fixă privirea asupra lui Nicolai Arsoff.
— Sper, zise el, că după ce voi pleca, mă vei răzbuna?...
Şi luând-o pe Madeleine în braţe, o ridică pe umeri, pe când
intendentul se apropie de Vanda cu o bucurie sălbatică.
Madeleine închise ochii de groază.
În curtea castelului aştepta o sanie.
Domnul de Morlux o aruncă pe Madeleine într-însa, aşa leşinată
cum era, o înveli bine cu o blană şi se urcă alături, pe când Herman
luă loc lângă vizitiu.
Sania ieşi în fugă din curtea castelului.
De acum înainte, Madeleine era în puterea domnului de Morlux.
Vanda, cu picioarele şi cu mâinile legate, trântită la pământ, putu
să audă cum clopoţeii săniei se îndepărtau din ce în ce mai mult, pe
când acea bestie sălbatică, care răspundea la numele de Nicolai Arsoff,
se apropia de dânsa.
În acest timp, Rocambole, lovit de nebunie, era condus de soldaţi
spre Studianka.
Totul era pierdut!...
Capitolul XXV
Să pornim acum pe urmele domnului de Morlux.

Evenimentele petrecute erau prea emoţionante, prea groaznice
pentru forţa Madeleinei.
Biata fată închisese ochii şi leşinase.
Frigul nopţii, în loc s-o trezească, o cufundă şi mai mult în leşinul
ei.
Sania aluneca pe zăpadă cu o repeziciune nebună.... Caii îşi
clătinau cu forţă clopoţeii şi vizitiul, în speranţa unui bacşiş gras, îi
477
mâna mereu cu biciul şi cu vocea.

După o oră de drum, Herman, care, după cum ne amintim, se
aşezase lângă vizitiu, întoarse capul.
Domnul de Morlux trăsese pe genunchii săi capul palid al
Madeleinei, care părea că se află în prada unui somn de moarte.
Felinarul era cu sticlă dublă şi lumina în acelaşi timp şi interiorul
săniei, şi drumul.
Herman îl văzu pe domnul de Morlux admirând-o cu un entuziasm
trist pe femeia aceea; a cărei moarte o jurase cu atâta energie şi pentru
care, cu toate acestea, prinsese o pasiune sălbatică.
Un surâs flutură pe buzele fostului camerist şi, cu glas ironic, îi zise
fostului său stăpân:
— Aşadar, o iubeşti într-adevăr?...
Domnul de Morlux nu răspunse.
— Acum, continuă Herman, dânsa este a dumitale... a dumitale e,
întreagă... Nu te sfii, stăpâne.
Domnul de Morlux îl privi la rândul său pe Herman.
— Eu tot mă mai gândesc, zise el.
— La ce?
— Să mă căsătoresc cu dânsa.
— Rău faci, stăpâne.
— Pentru ce?
— Pentru două motive.
— Ah! zise domnul de Morlux cu vocea înăbuşită, să vedem care
sunt cele două motive ale dumitale.
— Cel dintâi e că Antoinette nu este moartă.
Domnul de Morlux făcu o mişcare bruscă; capul fetei sări de pe
genunchii săi şi căzu din nou în fundul săniei.
— Şi al doilea? întrebă dânsul.
— Al doilea, fata aceasta e îndrăgostită de Ivan Potenieff.
— Ce-mi pasă mie? răcni dânsul cu brutalitate.
— Vrei să-ţi mai dau şi un al treilea motiv?
— Vorbeşte.
— Ei bine!... De vreme ce Madeleine voia să fugă cu afurisita aceea
de femeie blondă, e sigur că ea trebuie să ştie acum cine eşti
dumneata, să ştie, cu alte cuvinte, că eşti asasinul mamei sale, că ai
încercat s-o asasinezi pe sora ei!...
Domnul de Morlux nu putu să-şi înăbuşe un strigăt.
— Aşa că dânsa te urăşte şi te dispreţuieşte, continuă cu răceală
Herman, şi când va deschide ochii şi se va vedea lângă dumneata, va
scoate un strigăt de mânie!...
478
— Oh! ce infern!... murmură domnul de Morlux, cu spume la gură.

— Stăpâne, reluă Herman cu cea mai mare linişte, vrei să-ţi dau un
sfat bun?
— Te ascult
— Suntem acum la o distanţă de abia şaizeci de leghe de frontiera
prusacă.
— Ei bine?
— După două zile de mers, semănând mult aur în calea noastră,
vom fi în Prusia şi autoritatea rusă nu va mai avea nici o putere asupra
noastră.
— Şi după aceea? murmură domnul de Morlux.
— Să ne depărtăm de Studianka şi să ne îndreptăm spre Prusia,
spre Berlin, adică. De acolo nu mai avem decât trei zile până la Paris.
— Nu te înţeleg, zise domnul de Morlux.
— Ascultă-mă bine, murmură Herman şi caută să-ţi aduni
amintirile.
— Adică?...
— De ce ai venit dumneata în Rusia? Pentru a scăpa de prezenţa
fetei, după cum ai vrut să scapi şi de sora ei, nu-i aşa?...
— Da.
— Ei bine!... momentul a venit!...
— Dar cum?... Prin ce mijloc?... întrebă domnul de Morlux cu vocea
tremurătoare.
— Îţi voi spune îndată, continuă Herman. Pentru moment, am
scăpat de omul acela, care pare a fi destul de puternic pentru a te bate
pe toată linia la Paris...
— Oh! zise domnul de Morlux, sper să nu-l mai întâlnesc niciodată
în calea mea.
— Poate...
— Guvernul rus nu-şi eliberează niciodată soldaţii, zise domnul de
Morlux şi nu se interesează deloc de provenienţa lor.
— Fie, zise Herman; să zicem că este aşa. Dar peste câteva ore
Rocambole îşi va reveni în fire şi va începe desigur să protesteze. Iar
militarii îi vor râde în nas.
— Desigur.
— Va putea chiar să apară înaintea instanţelor superioare, invocând
calitatea sa de străin; dar mărturia lui Nicolai Arsoff va fi
îndestulătoare pentru a-l pierde.
— Cu atât mai uşor, adăugă domnul de Morlux, cu cât Rocambole
nu poate avea curajul să ceară intervenţia consulatului francez.
— Foarte bine, zise Herman; dar un om care a evadat din
479
închisoarea de la Toulon va evada din închisoarea rusă tot aşa de uşor

cum ai bea dumneata un pahar cu apă. Aşa că peste puţin timp îl vei
revedea la Paris şi, cu atât mai rău pentru dumneata dacă nu-ţi vei fi
făcut încă treaba.
— Te voi lămuri îndată, răspunse Herman, care începu să cerceteze
orizontul cu privirea.
Era un frig teribil; se părea că pământul însuşi voia să crape în
două de atâta ger.
În depărtare câmpia albă era mărginită de o linie întunecată.
Erau pădurile pe care domnul de Morlux le străbătuse cu patru zile
mai înainte.
— Dar vorbeşte o dată! repetă acesta, adresându-se lui Herman.
— Aşteaptă, răspunse fostul camerist.
Sania îşi urmă drumul cu repeziciune şi conturul liniei negre
devenea tot mai distinct la orizont.
— Peste puţin, reluă Herman, vei vedea stelele aprinzându-se.
— Da, zise domnul de Morlux ridicându-şi ochii spre cer, stelele
lucesc de multă vreme pe firmament.
— Nu despre stelele astea vreau să-ţi vorbesc.
— Dar despre care?
— Despre acele stele mişcătoare, care ne înconjurau acum câteva
zile ca un cerc de foc.
— Despre lupi?
— Da.
— Ei bine, zise domnul de Morlux, care tresări din nou şi se înfioră
din tot corpul.
— Aşteaptă... aşteaptă... murmură Herman.
Deodată caii ciuliră urechile şi se traseră în lături.
— Lupii!... strigă vizitiul.
Şi-şi învârti biciul prin aer.
Caii, înspăimântaţi, porniră înainte nebuneşte.
Un curent de aer aducea până la ei mirosul teribililor duşmani.
— Dar vorbeşte o dată! strigă domnul de Morlux cu nerăbdare.
— Aşteaptă puţin, zise Herman.
Şi îşi îndreptă privirea spre Madeleine.
Biata fată zăcea neînsufleţită în fundul săniei şi domnul de Morlux
nu mai îndrăznea acum să-şi îndrepte privirea spre bietul ei chip
palid.
Deodată stelele, cum le zicea Herman, începură să se aprindă una
câte una în mijlocul nopţii şi urme negre se aruncară tăcute de
480
amândouă părţile săniei.

Erau lupii.
— Stăpâne, zise atunci Herman, când cineva face o greşeală, trebuie
cu orice preţ să ştie s-o repare...
— Ce vrei să spui?... întrebă vicontele înfiorându-se din creştet
până-n tălpi.
— Acum câteva zile ai scăpat-o pe Madeleine din ghearele lupilor...
Acum trebuie să le-o înapoiezi.
— Taci, nenorocitule!... Taci!... murmură domnul de Morlux.
— Peste o oră nu se va mai vedea nici o urmă, continuă Herman şi,
în acelaşi timp, sări în interiorul săniei pentru a o lua pe Madeleine în
braţe.
— Opreşte-te, mizerabile! strigă domnul de Morlux.
— Aşadar, vrei, totuşi, să te căsătoreşti cu ea?... zise Herman cu
ironie... Dar dânsa te urăşte... te dispreţuieşte!...
— Oh!
— Haide, stăpâne, continuă mizerabilul, un moment, o licărire de
raţiune...
Şi, apucând-o pe Madeleine, vru s-o ridice.
— Nu, nu, zise domnul de Morlux cu vocea înăbuşită, ar fi o moarte
prea oribilă... Mai bine s-o ucid întâi!
Şi-şi alipi ţeava unuia dintre pistoalele sale de fruntea Madeleinei.
Capitolul XXVI
Lovitura era gata să plece; glontele avea să-i zdrobească tâmpla şi să

facă un cadavru din acea fată superbă, care avea abia douăzeci de ani.
Numai o minune o mai putea salva pe Madeleine; şi Dumnezeu a
făcut minunea aceea...
Şi domnul de Morlux, înspăimântat, lăsă să-i cadă arma din mână.
Părul i se zbârli în cap şi o tremurătură convulsivă îi cuprinse tot
corpul.
Sunt unii oameni care îşi revin în fire după un leşin mai mult sau
mai puţin lung, cu creierul tulburat, cu mintea greoaie şi care se
îngrozesc să-şi aducă aminte de cele petrecute.
Sunt unii care leagă îndată momentul în care au închis ochii cu
acela în care i-au deschis şi a căror memorie revine lămurită şi
întreagă.
Madeleine era dintre aceştia din urmă.
Ea îl văzu pe domnul de Morlux şi-l recunoscu îndată.
481
Simţi că era în sanie şi înţelese că fusese răpită...

Împreunându-şi mâinile, tânăra fată exclamă:
— Domnule, oare nu vei avea milă de mine?
Vocea aceasta rugătoare îl tulbură încă şi mai mult pe domnul de
Morlux.
Herman sărise la locul său, lângă vizitiu, şi murmură cu mânie:
— Iată că stăpânul meu începe să facă prostii!...
Madeleine continuă cu o admirabilă prezenţă de spirit şi cu o voce
aşa de drăgăstoasă, încât domnul de Morlux îşi pierdu cu totul
cumpătul.
— Ştiu cine eşti, domnule... Eşti fratele mamei noastre... şi vrei
moartea mea şi a surorii mele.
Domnul de Morlux păstra o tăcere de moarte.
— Vrei moartea noastră, continuă Madeleine, pentru că ţi-e teamă
să nu fii obligat să ne înapoiezi averea.
— Taci! o întrerupse domnul de Morlux cu brutalitate.
Dar tânăra fată continuă:
— Ei bine!... Îţi jur că dacă vei avea milă de mine şi de sora mea,
dacă vei renunţa la planurile dumitale infame, noi nu ne vom reclama
niciodată averea, nici nu vom proclama cu glas tare numele mamei
noastre. Vom continua să trăim ca şi până acum, din munca noastră
modestă, în întuneric, dar în cinste.
Domnul de Morlux o întrerupse din nou:
— Vrei să te căsătoreşti cu mine? întrebă dânsul ca un uragan.
Dânsa scoase un ţipăt de oroare şi-l privi înspăimântată.
Dar vicontele, cuprins de acea pasiune fatală care-i clocotea în vine
şi-i înfierbânta capul în ciuda frigului glacial al nopţii, continuă cu un
accent sălbatic:
— Vei fi soţia mea!... o vreau!...
— Niciodată! strigă dânsa, retrăgându-se în celălalt colţ al săniei.
Niciodată!
— În acest fel numai, continuă domnul de Morlux, îţi voi înapoia
averea aceea care...
Dar tânăra fată îl întrerupse.
— Oh! strigă dânsa, dar nu vezi că eşti acoperit încă de sângele
mamei mele!...
Dânsul râse sălbatic şi îşi înăbuşi o exclamaţie de ciudă.
— Ucide-mă mai bine adăugă fata.
— Haide, stăpâne, strigă Herman, un moment de curaj... Nu vezi că
lupilor le este foame?...
Într-adevăr, teribilele animale continuau să alerge de ambele părţi
482
ale săniei.
Domnul de Morlux puse din nou mâna pe pistoale, dar îi lipsi
curajul.
— Nu, zise dânsul furios, am jurat că vei fi a mea.
Şi vru să cuprindă cu braţele mijlocul fetei, dar dânsa îl respinse
indignată.
— Ucide-mă mai bine, asasinule! îi strigă.
— Ei bine, fie! exclamă dânsul.
Şi vru să se repeadă s-o strângă de gât.
Dar Herman se întoarse din nou.
— E prea târziu sau e prea curând acum, zise el; iată staţia de
poştă.
Într-adevăr, o căsuţă albă se zări în mijlocul câmpiei de zăpadă, prin
acoperişul căreia o dungă de fum se înălţa spre cer.
Lupii, care sunt totdeauna prudenţi, rămaseră în urmă, ţinându-se
la o distanţă respectabilă.
Madeleine se împăcate cu gândul sacrificiului vieţii şi acum stătea
tăcută.
Vizitiul, îndată ce zări staţia, începu să şuiere. Stăpânul staţiei era
de altfel înştiinţat dinainte şi, când sania domnului de Morlux sosi, trei
cai odihniţi şi un nou vizitiu aşteptau la poartă.
În Rusia, vizitiii se schimbă la fiecare staţie, ca şi caii.
Herman se aplecă la urechea stăpânului său şi-i şopti:
— Cu toate acestea, trebuie să te hotărăşti într-un fel, domnule. Ce
vrei să faci?
— Vreau ca fata aceasta să fie soţia mea sau amanta mea! răspunse
domnul de Morlux cu voce poruncitoare.
Herman ridică din umeri şi rămase tăcut.
Caii cei noi fură înhămaţi şi un alt vizitiu se urcă pe capră.
Madeleine stătea îngenuncheată în sanie şi părea că-şi
încredinţează sufletul lui Dumnezeu; încetişor, murmură numele mult
iubiţilor săi Antoinette şi Ivan.
Tăcut şi sălbatic, domnul de Morlux ţineau mereu pistoalele în
mână, neştiind el însuşi ce să facă.
Frumuseţea Madeleinei provoca o tulburare atât de adâncă în
sufletul său înrăit de toate crimele, încât mâna îi tremura şi simţea cu
tărie că n-ar fi avut puterea să-şi descarce arma în creierul tinerei fete.
Sania porni din nou la drum.
Herman examina cu atenţie figura noului vizitiu.
Dar era foarte greu să-şi dea seama ce fel de om era acesta; corpul
său dispărea aproape în întregime într-o blană mare şi faţa îi era
483
acoperită până peste ochi de o căciulă de astrahan.

Cu toate acestea, Herman încercă să intre în vorbă cu dânsul.
— N-ai văzut trecând pe aici nişte soldaţi care conduceau trei ţărani
cu picioarele înlănţuite?
Vizitiul nu răspunse.
Herman îi vorbi în franţuzeşte, în nemţeşte, în ruseşte.
Dar vizitiul se mulţumea să şuiere şi să-şi învârtească biciul prin
aer, părând a nu auzi cuvintele lui Herman.
Acesta îşi îndreptă din nou privirea spre fundul saniei.
Domnul de Morlux contempla figura Madeleinei îngenuncheată şi-şi
chinuia fără încetare mânerele pistoalelor.
La o distanţă de o sută de metri de staţia de poştă, lupii
înconjuraseră din nou sania şi caii începură din nou să alerge într-o
goană nebună.
Herman îi zise din nou stăpânului său:
— Să vedem, domnule, trebuie să sfârşim o dată...
— O iubesc! repetă domnul de Morlux cu vocea răguşită.
Lupii, cu ochii lor sângeroşi, făcuseră un cere de foc împrejurul
săniei.
Herman şi domnul de Morlux vorbeau în limba germană.
Madeleine ghicea că era vorba de dânsa, dar nu înţelegea nici un
cuvânt din convorbirea celor doi oameni.
— Stăpâne, murmură Herman, să ne păzim de vizitiu. Să lucrăm
fără mult zgomot, fără focuri de pistol; ia-o în braţe şi arunc-o afară
din sanie... Lupii vor face restul.
— Taci!... nu mă ispiti!... zicea domnul de Morlux.
— Vrei oare să ajungem la Peterhoff sau la Studianka? Acolo va
striga după ajutor şi primul soldat care va trece ne va opri şi atunci...
— Oh!... exclamă domnul de Morlux cu furie, trebuie ca fata asta să
fie a mea!.....
— Stăpâne!... stăpâne!... lupii sunt flămânzi... murmură Herman.
Ochii domnului de Morlux erau injectaţi de sânge.
El se repezi asupra Madeleinei şi o apucă de mijloc...
Madeleine scoase un ţipăt teribil şi se prinse, cu mâinile de sanie.
— Lupii sunt flămânzi! repetă Herman.
Deodată un alt ţipăt se auzi, şi mai teribil decât cel dintâi...
Vizitiul îl apucase pe Herman de gât şi-l aruncase în zăpadă.
Şi domnul de Morlux, lăsând-o pe Madeleine în fundul săniei, putu
să vadă cum lupii se repezeau asupra victimei lor, putu să audă
strigătele de disperare ale lui Herman.
Lupii îşi disputau corpul bucăţică cu bucăţica, urlând sălbatic...
484
Capitolul XXVII
L-am lăsat pe Rocambole în prada acelei beţii bizare provocate de

opium; l-am lăsat prizonier în sania soldaţilor ruşi pe drumul spre
Studianka.
Frigul îi domolea puţin câte puţin surescitarea nervoasă.
Soldaţii cântau; Alexei plângea, căci fusese despărţit de tânăra sa
soţie. Cel de-al treilea dintre prizonieri era beat şi murmura nişte
cuvinte fără înţeles.
La naturile nervoase surescitaţia produsă de haşiş se calmează
aproape instantaneu.
Frigul, după ce mai întâi îl cufundase pe Rocambole într-un soi de
somn adânc, produsese în fiinţa lui un fel de revoluţie.
Adormise beat şi nebun; acum se trezi ca de obicei, cu mintea
limpede şi cu obişnuitul său sânge rece, care niciodată nu-l părăsise.
Un moment rămăsese nehotărât, căutând să-şi adune amintirile.
Se ştia adormit într-un fotoliu în sufrageria castelului Potenieff şi
acum se vedea într-o sanie, în tovărăşia a zece oameni necunoscuţi,
care vorbeau, cântau, râdeau, plângeau.
Cine erau oamenii aceştia? Ce căuta el în mijlocul lor?
Cu toată perspicacitatea sa, Rocambole nu putea să ghicească ce se
întâmplase.
Încotro mergeau? De ce i se legaseră mâinile?... Alt mister.
Rocambole şi cei doi tovarăşi al săi de nenorocire erau aruncaţi în
fundul săniei şi pentru că sania n-avea felinare cu două feţe, era
cufundată în cel mai desăvârşit întuneric, astfel că Rocambole nu
putea să vadă chipurile tovarăşilor săi.
Alexei plângea mereu; dacă ar fi vorbit, desigur că Rocambole i-ar fi
recunoscut îndată vocea.
În cursul furtunoasei sale existenţe, Rocambole se găsise de multe
ori în alte situaţii şi mai grele; şi când un om a petrecut şase ani în
fundul ocnei, e destul de prevăzător pentru a nu comite imprudenţe în
asemenea ocazii.
Primul lucru pe care l-ar face un om obişnuit devenit prizonier în
timpul somnului sau al beţiei, venindu-şi în fire, ar începe să se zbată
şi să strige.
Dar Rocambole nu era un om obişnuit.
Nimic în atitudinea lui nu trăda reîntoarcerea bruscă la viaţa reală.
Numai ochiul său pătrunzător căuta să străbată întunericul şi
485
înalta sa inteligenţă începu să reconstituie faptele petrecute.

Din timp în timp, câte un soldat îşi aprindea pipa la licărirea
tremurătoare a amnarului.
Rocambole putu să se convingă că era în puterea unor soldaţi. Dar
ce făcuse dânsul oare pentru a fi arestat?
Puţin câte puţin, amintirile îi reveneau de-a valma.
În momentul în care raţiunea îl părăsise, el pregătea fuga Vandei şi
a Madeleinei şi nu mai aştepta decât momentul când Nicolai Arsoff şi
domnul de Morlux aveau să se urce în camerele lor.
Ce se mai petrecuse apoi?
Tot ce putea să-şi aducă aminte Rocambole era faptul că fumul
ţigării sale îi provocase somnul. Un moment chiar a fost tentat s-o
arunce.
În acel moment Rocambole ghici ce se petrecuse.
Desigur că ţigara conţinea un narcotic şi, pe când dânsul credea că
domnul de Morlux era învins pe toată linia, fusese el însuşi învins.
Puţin îi păsa ce se mai petrecuse după aceea.
Îi era de ajuns să ştie că Madeleine şi Vanda erau de acum în
puterea domnului de Morlux.
Şi Rocambole simţea că inima îi bătea să-i spargă pieptul şi părul i
se făcuse măciucă în cap...
În timpul acesta, făgăduiala premiului de o mie de ruble îl făcuse pe
subofiţer să devină foarte vesel, mai ales că domnul de Morlux îi
pusese de mai înainte un bilet de douăzeci de ruble în mână.
Putea să fie vreo oră de când sania alerga prin mijlocul zăpezii.
Subofiţerul îi zicea vizitiului:
— Caii tăi sunt buni camarade. Nu-i aşa că ai să vrei să facem un
mic înconjur?
Rocambole auzi vorbele acestea.
— Şi încotro doreşti să mergi? întrebă vizitiul.
— Vreau să facem un mic ocol spre nord-vest.
Mujikul începu să râdă.
— Te înţeleg, zise el, vrei să faci un mic popas la hanul „Sava”?...
— Întocmai.
— Voi avea şi eu partea mea?
— Dacă-i aşa, la drum! exclamă vizitiul.
Şi sania se îndreptă spre nord-vest.
Rocambole ştia destul de bine limba rusă pentru a nu pierde nici un
cuvânt din această conversaţie.
De patru zile se vorbise deseori de faţă cu el de hanul „Sava” şi
486
Rocambole ştia bine că hanul acesta nu era decât la o mică distanţă de

castelul contelui Potenieff.
Şi Rocambole, mereu mut şi nemişcat, cu urechea aţintită, asculta
mai departe conversaţia dintre subofiţer şi soldaţi.
Şi pe când îi asculta, îşi zicea:
„Dacă oamenii aceştia se vor opri şi se vor apuca de băut, voi găsi
eu un mijloc ca să le scap din gheare.”
Alexei plângea mereu.
Printre suspinele sale lăsase de mai multe ori să-i scape numele
Catlei şi, în cele din urmă, Rocambole îl recunoscu. Se aplecă înspre
dânsul şi-l strigă încetişor pe nume. Alexei tresări şi se opri din plâns.
Rocambole îi şopti:
— Sunt eu... stăpânul... şi mi-am recăpătat toată mintea...
— Adevărat? întrebă ţăranul.
— Da, dar spune-mi... ce s-a întâmplat?
— Ai fost nebun, domnule.
— Ah!
— Nebun şi furios; nu recunoşteai pe nimeni...
Şi Alexei îi povesti tot ce ştia, până în cele mai mici amănunte.
La sfârşit, îi repetă lui Rocambole ultimele cuvinte ale Vandei:
— Veghează asupra stăpânului tău!
Rocambole, care avea o mare încredere în Vanda, îşi spuse:
„Dacă voi putea scăpa din gheara oamenilor acestora, poate că
nimic nu e încă pierdut.”
Sania alerga acum spre hanul „Sava” cu repeziciunea unui fulger.
În sfârşit, după o cursă nebună, hanul blestemat se arătă în
depărtare. Era tăcut şi trist şi nici o dungă de fum nu se vedea ieşind
prin acoperişul lui; nici o lumină nu se zărea înăuntru.
— Hei! Vrăjitoareo!... strigă vizitiul oprindu-şi sania în faţa porţii...
După o pauză, pocni din bici cu putere şi strigă din nou.
Subofiţerul sări jos şi bătu cu patul puştii în poartă.
După acest zgomot infernal, o fereastră se deschise şi bătrâna
Ivanovşka strigă:
— Ce poftiţi?
— Vrem să bem.
— Vedeţi-vă de drum; nu mai am nici un dram de bere.
— Dar trebuie să mai ai ceva rachiu!
— N-am deloc.
Nici chiar dacă ţi-am da două ruble?
— Adevărat? Vreţi să plătiţi? întrebă bătrâna hangiţă, care se temea
de soldaţi pentru că ştia că nu prea aveau obiceiul să plătească.
487
— Da, vom plăti înainte.

Atunci Ivanovşka se hotărî să deschidă.
Soldaţii săriră din sanie şi unul dintre ei îi zise subofiţerului:
— Sărmanii noştri prizonieri trebuie să fie morţi de frig; ar fi bine
să-i lăsăm să se încălzească puţin lângă sobă.
— Drace! exclamă subofiţerul, îi văd că stau liniştiţi, mai bine să-i
lăsăm la locul lor.
Rocambole îşi lipi din nou buzele de urechea lui Alexei.
— Cu ce-ţi sunt legate mâinile? întrebă dânsul.
— Cu o frânghie subţire.
— Dacă-i aşa, caută de te culcă cu faţa în jos şi apropie-ţi mâinile
de dinţii mei, zise Rocambole.
Capitolul XXVIII
Soldaţii şi vizitiul intraseră în han şi aţâţară în cămin focul care

aproape se stinsese.
Apoi aprinseră nişte torţe de răşină, care la ţăranii ruşi ţin loc de
lumânări.. Putură să vadă atunci un om culcat pe un pat, lângă cămin.
Era Piotr, care scăpase cu viaţă. Ivanovşka îl îngrijise cu
devotamentul unei mame şi reuşise să-l salveze.
Piotr era bolnav încă, dar probabil că peste câteva zile avea să fie pe
picioare.
După ce soldaţii intrară, bătrâna le spuse:
— Nu voiam să vă deschid, pentru că mă temeam ca nu cumva să
fiţi nişte cazaci din regimentul de la Peterhoff.
— Nu, răspunse subofiţerul, care se numea Gogloff; noi facem parte
din corpul de infanterie, cu garnizoana la Studianka.
— Din ce ţinut veniţi acum?
— Am fost pe domeniile contelui Potenieff pentru a lua trei oameni
datoraţi contingentului pe anul acesta.
La auzul acestor cuvinte, mujikul Piotr, care era în prada unei
somnolenţe, deschise ochii şi se ridică în sus.
— Cine vorbeşte de Potenieff? strigă dânsul. Sunt eu... N-am eu
vocea lui Ivan Potenieff? Ivan şi eu tot una face...
— Lăsaţi-l să vorbească, zise bătrâna; e un sărman tânăr bolnav de
friguri.
— Dar din ce cauză s-a îmbolnăvit? întrebă Gogloff.
— S-a luptat cu un cazac.
— Pentru un pahar de bere, desigur?
488
— Nu, pentru o femeie.

— Şi cazacul a răpit femeia?
— Nu, nici unul, nici altul.
— Madeleine!... urla Piotr, zbuciumându-se sub cuverturile cu care
era învelit, te iubesc şi va trebui să fii a mea!...
Gogloff se întorsese cu faţa înspre cămin şi nu mai auzi ultimele
cuvinte ale bolnavului.
Apoi bătrâna se duse să aducă bere şi rachiu şi strânse cu îngrijire
o hârtie de o rublă pe care i-o aruncase subofiţerul.
Din când în când câte un soldat ieşea pentru a vedea ce mai fac cei
trei prizonieri.
Cel care era beat dormea cu adevărat, ceilalţi doi se prefăceau că
dorm.
După ce soldatul intră înăuntru, Rocambole se punea pe lucru.
Frânghia cu care erau legate mâinile lui Alexei avea o grosime destul
de mare; dar dinţii lui Rocambole erau solizi şi, în cele din urmă, firele
se destrămară unul câte unul, frânghia fu ruptă şi mâinile lui Alexei
rămaseră libere.
Acum soldaţii beau şi cântau, fără să se mai îngrijească câtuşi de
puţin de prizonieri.
De altfel, izolarea completă a hanului „Sava”, frigul glacial al nopţii
şi vecinătatea îngrozitoare a lupilor erau pentru dânşii garanţii
suficiente că prizonierii nici nu se puteau gândi la o evadare...
Cine ar fi îndrăznit să încerce a fugi în asemenea condiţii, chiar
dacă n-ar fi fost legat?
— Repede, ordonă Rocambole; dacă vrei s-o vezi pe Catia, nu mai
avem nici un singur moment de pierdut. Mâinile tale sunt libere,
eliberează-mă acum şi pe mine.
Alexei nu aşteptă să i se repete de două ori acelaşi lucru; îşi puse
toate puterile şi dezlegă frânghia care ţinea încătuşate mâinile lui
Rocambole.
Restul fu o adevărată jucărie pentru acesta din urmă.
Îşi desfăcu cătuşele de la picioare cu cea mai mare uşurinţă şi, după
aceea, le desfăcu şi pe cele ale lui Alexei.
Acesta din urmă înţelese că acum Rocambole nu mai era cu minţile
rătăcite şi avea din nou toată încrederea în el.
Crezu că trebuia să sară amândoi din sanie şi s-o ia la fugă de-a
curmezişul câmpurilor.
Dar Rocambole îi şopti:
— Nu te mişca.
Apoi sări pe capră, luă hăţurile în mână, ridică biciul şi şuieră, ca
489
un adânc cunoscător în materie.

— Ce faci, stăpâne? întrebă Alexei mirat.
— Vezi bine, răspunse Rocambole.
Şi caii porniră în fugă, scuturându-şi cu zgomot clopoţeii.
La auzul zgomotului, soldaţi, deja pe jumătate beţi, alergară în fugă
afară.
Ajunşi la poartă, rămaseră ca împietriţi.
— Nu-mi prea place mie să merg pe jos, zise Rocambole râzând.
Şi, ridicând biciul, lovi din nou caii, care o porniră într-o fugă
nebună.
Cu toate acestea, Rocambole nu râsese din toată inima.
Era chinuit de gânduri teribile.
Se gândea la Vanda, la Vanda poate mai mult decât la Madeleine.
Pentru ce? Nici el însuşi n-ar fi putut să spună.
— Încotro ne ducem? întrebă Alexei.
— La castel!... Unde vrei să ne ducem?
— Aşadar, vrei să cădem din nou în mâinile lui Nicolai Arsoff?
— Nu, de data aceasta dânsul va cădea în puterea noastră.
— Dumnezeu să te audă, stăpâne!
— Ce anume vrei să facem cu cele două femei pe care le-am lăsat
acolo?... Ce vrei să facem cu Catia?...
— Ai dreptate! răspunsul ţăranul.
Ne aducem aminte că Rocambole, în accesul său de nebunie,
lepădase hainele, dar unul dintre soldaţi avu milă de dânsul şi-i
aruncă din nou haina pe umeri, fără să se gândească ce serviciu îi
făcea astfel.
Într-adevăr, în Rusia banii sunători sunt foarte rari şi lumea se
serveşte mai mult de hârtie-monedă.
Portofelul lui Rocambole se afla în acea haină şi acesta era tixit bine
cu bilete de cinci, zece, opt şi douăzeci de ruble.
— Stăpâne, caii sunt obosiţi şi nu vor putea să ne ducă până la
„Lifru”...
Rocambole îşi pipăi portofelul şi răspunse:
— Vom găsi cai odihniţi la postul de la Peterhoff.
Nu mai aveau acum de străbătut până la Peterhoff decât o distanţă
de vreo opt verste. Adică o distanţă pe care o puteau cu uşurinţă
străbate într-o oră.
Alexei cunoştea foarte bine ţinutul şi nu putea să se înşele în
privinţa drumului.
Pe când îşi stimula caii cu vocea şi cu biciul, Rocambole cugeta.
De o lună de când se lupta cu domnul de Morlux, putuse să se
490
convingă că avea într-însul un adversar serios.

Şi Rocambole îşi mai spunea:
„Una din două. Sau domnul de Morlux s-a luat Ia luptă cu Vanda şi,
în cazul acesta încă Madeleine nu se află în puterea duşmanului ei,
pentru că o cunosc eu bine pe tigroaica mea şi ştiu că nici moartă n-ar
fi părăsit-o pe Madeleine... Sau Vanda a fost redusă la neputinţă şi, în
cazul acesta, domnul de Morlux trebuie să fi fugit luând-o cu sine şi pe
Madeleine. În primul caz voi mai avea încă destul timp ca să ajung
acolo la vreme. În cazul al doilea, îl voi întâlni pe domnul de Morlux pe
drum.”
Raţionamentul acesta era foarte logic, după cum se va putea vedea
îndată.
Peste o oră, sania se oprea la staţia de poştă.
Stăpânul postului alergă.
Rocambole sări jos şi-i puse în mână câteva hârtii.
— Cai, strigă dânsul: îmi trebuie cai.
— E cu neputinţă, răspunse şeful postului.
— De ce?
— Pentru că cei pe care îi am sunt reţinuţi.
— De cine?
— De un străin care va trece pe aici.
— Când?
— Trebuie să sosească dintr-un moment în altul.
— De unde vine dânsul?
— De la contele Potenieff.
Rocambole tresări.
— Şi de unde ştii tu astea? întrebă dânsul.
Şeful postului indică cu degetul un om îmbrăcat într-o piele de lup,
care aţipise lângă sobă.
— E curierul lui Nicolai Arsoff, zise el: a venit acum o oră să reţină
caii.
— Ei bine! zise Rocambole, îmi voi trage sania în şura ta... Vei duce
caii în grajd şi le vei da de mâncare şi, după ce se vor fi odihnit, voi
pleca mai departe.
Stăpânul postului nu văzu nimic neobişnuit în executarea acestei
cerinţe.
Sania fu băgată deci în şură, caii fură duşi în grajd şi li se dădu de
mâncare.
— Vreţi să vă încălziţi şi dumneavoastră puţin? întrebă şeful
postului.
— Nu, răspunse Rocambole; eu şi tovarăşul meu rămânem lângă
491
cai.
Cine l-ar fi văzut pe Rocambole cu o oră mai înainte, nerăbdător să
se întoarcă la „Lifru”, ar fi rămas foarte uimit acum de liniştea de care
dădea dovadă.
Stăpânul postului le dădu o lanternă şi le zise:
— De vreme ce vreţi să rămâneţi lângă cai, faceţi o gaură în
grămada de paie; veţi dormi de minune.
Apoi le zise bună seara, intră în casă şi închise uşa.
Imediat intră Rocambole în grajd.
— Acum, zise dânsul, suntem acasă la noi.
— Stăpâne, zise Alexei, ce vrei să faci?
Rocambole îl arătă cu degetul pe vizitiu, care trebuia să plece cu caii
reţinuţi şi care dormea adânc, culcat pe o grămadă de paie.
— Vei vedea îndată, zise dânsul.
Capitolul XXIX
Vizitiul dormea cum dorm toţi oamenii de meseria lui.

Rocambole se apropie de el şi-l zgâlţâi cu putere. Vizitiul se mulţumi
să mormăie, fără să deschidă ochii, şi se întoarse pe cealaltă parte.
Atunci Rocambole se aplecă până la urechea lui şi-i şuieră în
ureche: şuieratul acela bizar, particular tuturor vizitiilor ruşi.
Mujikul sări dintr-o dată în picioare, deschise ochii şi vru să alerge
afară.
Dar Rocambole îl apucă de gât cu atâta putere, încât nenorocitul
scoase limba afară de un cot.
— Dacă rosteşti un singur cuvânt, te ucid! zise Rocambole în limba
rusă.
Şi, trântindu-l jos, îl ţinu nemişcat.
Vizitiul, uimit, deschise ochii, îi holbă mari de tot şi nu putu să se
dumirească ce aveau cei doi oameni cu el de-i voiau răul.
Dar Rocambole adăugă îndată:
— Nu dorim să-ţi facem nici un rău, nici să te furăm; din contra,
dacă mă vei asculta, îţi voi da zece ruble.
Rubla este pentru ţăranul rus un cuvânt magic.
Faţa înspăimântată a mujikului se însenină dintr-o dată.
— Ce trebuie să fac pentru asta? întrebă el.
— Trebuie să mă asculţi.
Vizitiul, pe care Rocambole îl lăsase liber, se ridică şi continuă să-i
privească pe cei doi străini cu nedumerire.
492
Un moment crezu că erau cei doi călători pe care îi aştepta şi le zise:

— Caii noştri sunt gata de drum...
— Nu, zise Rocambole, nu asta vrem noi de la tine.
— Atunci, dar, ce doriţi?
— Trei lucruri. Mai întâi cizmele tale.
Mirarea vizitiului era din ce în ce mai mare.
— După aceea vrem biciul şi haina ta.
— Vrei să conduci dumneata caii mei?
— Da.
— Şi... eu... ce fac?
— Tu te culci din nou şi dormi fără grijă până la ziuă.
— Dar... Excelenţă... bolborosi mujikul, care vedea bine că are de-a
face cu o persoană sus pusă: îmi voi pierde locul...
— Te voi despăgubi eu de orice!
Şi Rocambole scoase portofelul şi-i arătă rublele.
Vizitiul se înclină.
— Va fi cum doriţi, excelenţă, zise el cu supunere.
Şi, de bună voie, îşi scoase cizmele şi i le dădu.
Rocambole le încălţă îndată şi-şi trase căciula pe ochi.
— Uite, zise cu naivitate Alexei, care nu înţelegea încă ce voia să
facă stăpânul, dar nici de întrebat nu îndrăznea să-l întrebe, s-ar zice
că eşti un adevărat mujik!...
Pe când Alexei făcea această constatare, un zgomot de clopoţei se
auzea în depărtare şi un strigăt gutural, care anunţau apropierea
săniei aşteptate.
Rocambole scoase caii din grajd şi-i zise lui Alexei:
— Tu poţi să mă aştepţi aici... Nu ştiu exact când mă voi întoarce,
dar nu voi întârzia mult. Fii liniştit!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iată ce s-a petrecut în urmă.

Acel vizitiu, care-i succedase mujikului, plecat la „Lifru”‘ şi lângă
care Herman se aşezase fără cea mai mică bănuială, nu era altul decât
Rocambole.
Rocambole, care nu încetase nici un moment să vegheze asupra
Madeleinei, îşi conducea sania cu cea mai mare abilitate.
Şi numai în clipa în care domnul de Morlux era gata s-o apuce pe
Madeleine pentru a o arunca afară din sanie, în gheara fiarelor turbate,
Rocambole văzu bine că nu mai putea să aştepte nici o singură clipă şi
că sosise momentul să acţioneze.
493
„Desigur, murmură dânsul, niciodată o pedeapsă nu va fi mai bine

aplicată decât aceasta”.
Şi îl apucase pe Herman de mijloc şi-l aruncase în mijlocul lupilor.
În acelaşi timp şi repede ca fulgerul sări în interiorul săniei,
lăsându-şi caii liberi.
O panteră care ar fi sărit din înălţimea unei stânci asupra prăzii
sale n-ar fi putut să fie mai fulgerătoare.
Domnul de Morlux, înspăimântat, simţi mâinile puternice ale lui
Rocambole rotunjindu-se în jurul gâtului său.
În acelaşi timp, acesta îi zicea Madeleinei:
— Nu te teme! Eşti salvată!...
Un secol trecu pentru domnul de Morlux în acea clipă, un secol de
groază şi de agonie.
Falsul mujik îşi aruncase căciula şi rămăsese cu capul descoperit în
faţa domnului de Morlux.
— Mă recunoşti? întrebă dânsul.
— Rocambole! murmură domnul de Morlux îngrozit.
Rocambole îi smulse pistoalele din mână şi vicontele nici nu se
gândi să se apere.
Madeleine credea că vede cerul deschizându-se în faţa ei.
Îl recunoscuse şi dânsa pe Rocambole, adică pe salvatorul
Antoinettei.
În depărtare se mai auzeau ţipetele disperate ale lui Herman; dar
erau din ce în ce mai încete, mai slabe, mai sfârşite.
— Viconte Carol de Morlux, zise atunci Rocambole cu o voce
sentenţioasă, dumneata al făptuit o mulţime de fărădelegi în lunga
dumitale viaţă: dar de data aceasta nu te voi ierta. Eu te sfătuiesc să te
rogi, căci în curând vei muri.
Vicontele se îngrozi. El îşi împreună mâinile şi murmură:
— Iertare!
Şi ochii săi rugători se îndreptară spre Madeleine.
— Iartă-l, murmură tânăra fată, privindu-l pe Rocambole.
Acesta ţinea în mână pistoalele pe care i le smulsese domnului de
Morlux.
— Iartă-l!... repetă tânăra fată, crezând că Rocambole se pregătea să
tragă.
— Domnişoară, zise atunci Rocambole, crezi că ai dreptul să ierţi pe
asasinul mamei dumitale?
Madeleine îşi înăbuşi un ţipăt şi tăcu.
Domnul de Morlux era livid de groază.
— Vreţi să mă iertaţi? murmură dânsul, vă voi înapoia totul.
494
— Nu, zise Rocambole, doresc ca pedeapsa ta să fie teribilă,

mizerabile!...
Aruncă o privire în urma săniei şi zări acea grămadă de stele
strălucitoare, care se apropia din nou.
Erau lupii care, după ce-l devoraseră pe Herman, se întorceau după
o nouă pradă.
În acelaşi timp, îl apucă pe domnul de Morlux cum îl apucase şi pe
Herman, îl ridică în sus şi-l ţinu un moment suspendat deasupra
capului său.
Madeleine scoase un strigăt şi, de groază, închise ochii.
Rocambole îl aruncase pe domnul de Morlux afară din sanie.
În acelaşi timp îi strigă:
— Vreau să ai posibilitatea să te aperi! Şi-i aruncă pistoalele.
Caii îşi continuau mai departe cursa lor vijelioasă.
Rocambole nu vru să-şi arunce privirea; nu voia să-l vadă şi pe
domnul de Morlux pierind, cum îl văzuse pe Herman.
Sărind din nou pe capră, îşi reluă hăţurile şi biciul.
— La „Lifru”... acum; la „Lifru”!
Şi într-o clipă întoarse sania.
Madeleine, pe jumătate moartă de spaimă, auzi acest nume şi
exclamă la rândul ei:
— Da... La „Lifru”!... Să nu pierdem nici o singură clipă!
— Vanda?... Ce s-a întâmplat cu Vanda? întrebă Rocambole cu
nelinişte.
— Când cei doi mizerabili m-au ridicat şi m-au scos afară, dânsa
era legată şi trântită la pământ...
— Dar Arsoff?
— Să mergem la „Lifru”! repetă Madeleine. Să mergem repede!...
Rocambole înţelese.
Biciul şuieră prin aer cu furie şi caii devorau spaţiul. Puţin după
aceea, cei doi fugari auziră o detunătură în depărtare; apoi încă una...
Era domnul de Morlux care trăgea asupra lupilor.
— Justiţia lui Dumnezeu începe! murmură Rocambole.
Şi continuă să-şi îndemne caii cu biciul.
Capitolul XXX
Ce se făcuse Vanda?
Am lăsat-o pe tânăra şi curajoasa femeie în momentul în care, după
ce fusese legată şi aruncată într-un colţ al camerei ca un pachet, ca un
495
lucru neînsufleţit, domnul de Morlux şi Herman o ridicaseră pe sus pe

Madeleine şi ieşiseră cu dânsa afară.
Acum Vanda era în puterea lui Nicolai Arsoff.
Acesta, ca un animal sălbatic, se repezise asupra victimei sale, cu
ochiul aprins, cu gura spumegând.
Dar privirea sa întâlni privirea Vandei.
Vanda, legată, Vanda, redusă la neputinţă, rămăsese încă puternică
prin forţa privirii.
La jumătatea drumului, Arsoff se opri.
Privirea Vandei îi ardea faţa.
Cu toate acestea, mizerabilul făcu o sforţare şi continuă să înainteze
spre dânsa.
Atunci tânăra femeie vorbi.
— Sclavule! exclamă dânsa, nu vezi că n-ai nici măcar curajul
infamiei tale? Vrei să fii iubit de o femeie nobilă, şi ţi-e atât de teamă ca
cerul să nu se deschidă şi să trimită fulgerul asupra ta pentru a te
trăsni, încât o ţii pe femeia aceea înlănţuită. Şi cu toate acestea, eşti
bărbat şi eu sunt femeie... Laşule!... Oh!... laşule!...
Cuvintele acestea avură efectul pe care Vanda îl aştepta.
Arsoff se opri nehotărât.
— De ce ţi-e teamă? urmă Vanda. Singurul om care ar fi putut să
mă apere nu mai este aici. Tu singur eşti stăpânul castelului şi toată
lumea se pleacă sub voinţa ta de fier. Ţi-e teamă că voi încerca să fug?
Închide uşa!.... Ştii bine că dacă aş striga după ajutor mi-aş osteni
gura în zadar... Toţi oamenii din castel ar râde de spaima mea şi nici
nu s-ar urni din locurile lor.
— Ah! tu îţi baţi joc de mine, zise Arsoff, ai cărui ochi se injectau ca
al unui taur scos în arenă.
— Nu, răspunse Vanda, dar mă gândesc că tu însuţi îţi pui foc
propriei tale case.
Arsoff nu înţelese, dar nu îndrăzni să mai înainteze.
Vanda urmă cu aceeaşi voce batjocoritoare şi metalică, ce producea
un efect aşa de adânc asupra intendentului.
— Desfă-mi legăturile ca să mă pot ridica în picioare. Nu ţi-e ruşine,
sclavule, să încerci să fii iubit de o femeie redusă la starea de neputinţă
în care mă aflu eu?
Pumnalul Vandei stătea încă aruncat în mijlocul camerei.
Intendentul îl ridică.
— La urma urmei, zise el, pot să fac ceea ce-mi ceri tu, căci dacă vei
încerca să fugi, te voi ucide.
Şi tăie frânghia care ţineau înlănţuite picioarele Vandei.
496
Tânăra femeie se sculă în picioare şi pentru că mâinile îi erau încă

legate la spate, se sprijini de zid, ţinându-şi mereu fixată asupra lui
Arsoff privirea de foc, care-i era acum singura armă.
Intendentul o privea cu o bucurie sălbatică, dar era încă o oarecare
teamă în ochii săi.
— Sclavule, murmură tânăra femeie, ai pretenţia că mă iubeşti?
Şi vocea ei, mândră şi dispreţuitoare până atunci, deveni dintr-o
dată mai dulce, mai dezmierdătoare.
— Oh!... de-ai şti cât de mult te iubesc, murmură dânsul, cu vocea
înăbuşită.
— Şi dacă aş consimţi şi eu să te iubesc o oră... m-ai ucide pe
urmă?
Dânsul făcu un pas înapoi şi o privi năucit.
— Da, repetă dânsa, dacă eu, femeie nobilă, soţia fostului tău
stăpân, soţia acelui în faţa căruia tremurai de teamă, şi care de atâtea
ori a ordonat să fii biciuit, dacă eu aş uita pentru moment că nu eşti
decât un sclav nemernic...
— Oh! taci!... se rugă dânsul.
— Din contră, vreau să mă asculţi, continuă tânăra femeie, cu un
accent sălbatic, simţind că începea din nou să-l domine. Vreau să-ţi
spun, în câteva cuvinte, povestea mea...
— Povestea dumitale?...
Cu pumnalul în mână, stătea în picioare, sprijinită de zid, cu capul
sus, cu privirea mândră şi scânteietoare, în atitudinea unui
îmblânzitor care vrea să fascineze o fiară sălbatică.
— Crezi tu, sclavule, reluă dânsa, că dacă eu aş mai fi baroana
Sherkoff, înalta doamnă din aristocraţia rusă, m-ai fi văzut venind aici
în tovărăşia unui străin, de vorbele căruia ascultam ca o sclavă?
— Atunci ce ai devenit? întrebă dânsul.
Vanda surâse cu oarecare ironie.
— Vrei să ştii ce am devenit?... întrebă dânsa; vrei să ştii?
— Da... vreau... bolborosi intendentul pradă unei tulburări bizare.
— Înainte de a-ţi spune, reluă dânsa, doresc să cunosc bine situaţia
ta. Stăpânul tău, contele Potenieff, este sărac, nu-i aşa?
Intendentul râse cu cinism.
— Stăpânul sărac, intendentul bogat! conchise dânsa. Spune, eşti
bogat?
— Poate...
— Dacă vrei să acoperi abisul care există între o femeie liberă şi un
sclav, trebuie să arunci un pod de aur deasupra.
— Un pod de aur? întrebă el.
497
— Da.
Tânăra femeie îşi întovărăşi spusele cu un surâs plin de graţie.
Nicolai îşi plecă privirea şi simţi că genunchii slăbeau.
— Dar dezleagă-mi mâinile o dată! zise dânsa.
Acum nu mai ordona; se ruga, şi în rugămintea ei era o misterioasă
şi drăgăstoasă rugăminte.
El luă pumnalul şi, fiara sălbatică, îmblânzită acum, tăie sforile care
legaseră braţele tinerei femei.
Braţele rămase libere se sprijiniră cu moliciune perfidă de umerii lui
Nicolai Arsoff.
— Vii, prostule! murmură dânsa râzând.
Dar acum nu era vocea aceea imperioasă şi mândră. Era o voce
drăgăstoasă, plină de farmec.
Nu mai era regina ofensată, care-l calcă în picioare pe îndrăzneţul
sclav; era fiica Evei, care înlănţuia la carul ei plin de farmece pe acel
urs al nordului, care ar fi putut s-o zdrobească dintr-o singură
lovitură.
Şi Nicolai Arsoff îngenunche şi îndrăzni să atingă cu buzele mâna
Vandei.
Doar lanterna pe care intendentul o adusese cu el era martora
acestei scene.
Vanda îl lăsă un moment îngenuncheat în faţa sa; apoi, cu un gest,
îl ridică în picioare.
El o privi acum cu admiraţie şi cu respect.
— Aşadar tu eşti bogat? îl întreba dânsa.
— Foarte bogat, răspunse Arsoff cu mândrie.
— Eu mi-am pus în gând să te fac sărac.
Arsoff începu să râdă.
— Va fi cam greu, zise dânsul.
— Atunci, zise ea, învăluindu-l în razele magnetice ale privirii sale,
ucide-mă mai bine.
Şi-i surâdea aşa de încântător, încât intendentul îşi pierdu şi putina
raţiune care-i mai rămăsese.
— Unde este aurul tău? întrebă dânsa.
— E ascuns!... Oh!... e ascuns bine!...
— Vreau să ştiu unde...
Dar avariţia şi lăcomia erau mai puternice la omul acela decât orice
alte sentimente, decât orice alte pasiuni.
— Nu; e imposibil, zise dânsul; îţi voi da tot ce doreşti... dar...
— Dar, zise dânsa, întrerupându-l cu un gest plin de mândrie,
doresc ca tu să fii mereu sclav... şi pentru că ai un castel şi o armată
498
întreagă de lachei, trebuie ca tot ce mişcă pe aici să mă asculte.

Privirea şi surâsul Vandei îl îmbătau pe Nicolai Arsoff mai tare decât
l-ar fi îmbătat rachiul acela blestemat, cu care îi plăcea să se
ameţească în fiecare seară.
Fiara sălbatică era dominată, zdrobită, redusă la neputinţă.
— Vreau o serbare de îndată, ordonă Vanda; vreau să cinez chiar
astă noapte la lumina vie a candelabrelor: vreau să beau din vinul cel
mai bun, sclavule, şi vreau ca toţi oamenii tăi să mi se prosterneze la
picioare. Voi fi regina acestui castel de acum înainte.
Şi din nou îşi sprijini unul din braţele ei de gâtul de taur al lui
Arsoff.
De astă dată intendentul înnebuni de-a binelea.
Vocea sa se auzi răsunând prin coridoare şi ordinele se succedară
ca acelea ale unui general în ajunul unei lupte.
Erau orele două după miezul nopţii. La orele trei, după dorinţa
suverană a Vandei, serbarea nocturnă era improvizată şi dânsa se afla
la masă, între patru ochi cu intendentul, pe când afară o muzică
intona dulci melodii.
Şi servitorii sălbaticului intendent îşi spuneau între ei:
— Acum stăpânul e îndrăgostit; poate că va fi mai puţin crud.
Două ore după aceea, intendentul era beat.
Atunci Vanda trimise servitorii la culcare şi concedie muzicanţii.
— Acum, zise dânsa intendentului, îndată ce fură singuri, vreau să-
mi spui unde e aurul tău?
Dar el se mai apăra încă.
— Oh! nu... asta nu se poate!...
Pe o masă se afla încă pumnalul care se înroşise de sângele
domnului de Morlux. Vanda întinse mâna şi-l apucă.
Intendentul crezu că tânăra femeie vrea să-l ucidă şi se trezi un
moment. Se sculă clătinându-se şi se îndreptă spre Vanda.
Dar aceasta se dădu înapoi, cu pumnalul ridicat, repetând:
— Unde e aurul tău?...
Capitolul XXXI
O amintire lumină creierul lui Nicolai Arsoff pe când înainta spre

Vanda ca s-o dezarmeze.
El îşi aduse aminte că cu trei ore înainte Vanda se aruncase asupra
domnului de Morlux cu agilitatea şi fulgerătoarea repeziciune a unei
tigroaice şi că domnul de Morlux nu scăpase de moarte decât
499
mulţumită unei fericite întâmplări.

Se opri deci în mijlocul camerei şi începu să râdă; râsul acela idiot
de beţiv.
— Mi se pare, bolborosi dânsul, că dumneata îţi baţi joc de mine.
— Nicidecum, răspunse Vanda; vreau numai să ştiu unde e
comoara.
— Pentru a mi-o răpi?
— Poate...
— Nu, nu, repetă dânsul; îţi voi da tot ce doreşti, dar...
— Vreau să ştiu unde e comoara; fără nici un „dar”...
Şi îi surâse din nou, cum îi surâdea întotdeauna când voia să-l
seducă.
Nicolai mai făcu un pas înainte.
Dar pumnalul acela, pe care Vanda îl ţinea mereu în mână, îl făcu
să se oprească din nou.
— Oh! te iubesc, bolborosi dânsul, te iubesc!...
— Dacă-i aşa, zise dânsa surâzându-i mereu, de ce nu vrei să-mi
arăţi unde e ascunsă comoara ta?
— Dar îţi spun că-ţi voi da aur cât vei vrea...
— Nu, vreau să-mi fac eu singură partea...
— Ah! zise dânsul uimit, aşadar nu vei lua totul?
— Nu.
Vocea tinerei femei era limpede şi pe chipul ei era răspândită o
expresie de sinceritate atât de mare, încât beţivul rămase nehotărât.
— Vreau să ştiu unde-ţi ascunzi aurul, pentru a mă putea convinge
dacă eşti om ingenios.
Arsoff începu să râdă.
— E ascuns bine aurul meu, zise el.
— Ah!
— Ar putea să-l caute sute de oameni în toate părţile, adăugă
dânsul cu mândrie, şi tot nu l-ar găsi.
Vorbind astfel, Nicolai Arsoff habar n-avea că, cu patru zile mai
înainte, pe când germanul şi tovarăşa să îl aduceau beat mort de la
Studianka, trăncănise în neştire, vrute şi nevrute.
Rocambole îi spusese atunci Vandei:
— Păcat că nu mai sunt Rocambole de altă dată. Iată un prilej
frumos de a pune mâna pe o avere mare, fără multă muncă.
Deci, Vanda avea motive să insiste în întrebările ei.
Nicolai Arsoff mai stătea încă la îndoială.
— Dar, adăugă Vanda, începând să râdă, dacă ai într-adevăr aşa de
mult aur, cum crezi tu că-l voi putea lua cu mine?
500
— Am cu ce să-mi umplu o sanie întreagă, răspunse dânsul.

— Arată-mi-l şi mie!
Beţivul stătu multă vreme la îndoială, între două sentimente cu
totul opuse, vanitatea şi prudenţa.
Vanitatea îl împingea să-şi arate comoara, pentru a o face pe Vanda
să-i admire ingeniozitatea.
Prudenţa îi comanda să-şi păstreze secretul numai pentru el.
În cele din urmă vanitatea fu mai puternică.
— Ei bine! exclamă dânsul, îţi voi spune.
— Ah!... în sfârşit...
— Dar nu-i aşa că vei vrea să mă iubeşti?
Şi mai făcu un pas spre dânsa.
— Da, după ce-mi vei fi spus unde este aurul tău...
— Dar nu-i aici în castel...
— Da?... Dar atunci unde e?...
— În grădină.
— Îngropat?
— Nu... mai bine decât aşa.
— Ei aş!... zise dânsa sprijinindu-şi mâna stângă de umărul
intendentului, care simţi un fior prin tot corpul la această atingere.
— E sus, în aer... adăugă Arsoff.
— Nu vezi cum ninge şi ce frig e afară?...
— Ce-mi pasă?
— Mă voi înveli bine într-o blană.
În aceeaşi clipă Vanda apăsă pe butonul soneriei şi doi camerişti
intrară îndată.
— Proştilor! le zise Nicolai Arsoff, daţi-mi blănurile cele mai calde şi
aruncaţi-le pe umerii doamnei, care va fi de acum înainte stăpâna şi
regina voastră. Aduceţi blana aceea de vulpe albastră, pentru care
negustorul de la Peterhoff mi-a oferit douăzeci de mii de ruble.
Ordinele lui Nicolai Arsoff fură executate îndată.
Învăluită în bogata blană care-i fusese adusă, Vanda se sprijini
alene de braţul intendentului.
— Mi se pare că înnebunesc, murmură acesta, simţindu-se
transportat într-o lume de vis.
— Să mergem să-ţi vedem comoara, repetă Vanda.
Nicolai, clătinându-se mereu, se aventură prin coridoarele
castelului. Vanda îl susţinea.
Ajunseră astfel până la uşa care dădea în grădină şi a cărei cheie
Arsoff o avea în buzunar.
Era o noapte glacială, cerul era de un senin strălucitor.
501
Frigul îl dezmetici puţin pe Nicolai Arsoff. Din nou stătu la îndoială.

Dar Vanda se lipi şi mai mult de dânsul şi neîncrederea fu uşor
învinsă, prudenţa dispăru cu totul şi nu mai rămase decât vanitatea.
Ţinea să justifice cuvântul ingenios pe care-l pronunţase Vanda.
— Stăpâno, zise dânsul, pe când înaintau mereu, crezi oare
dumneata că un sclav nu poate avea tot atâta spirit ca un om liber?
Nici contele Potenieff, stăpânul meu, nici ţarul însuşi n-ar fi putut avea
ideea pe care am avut-o eu.
— Da?... zise Vanda cu un ton plin de ironie.
Intendentul întinse mâna spre un monument de formă bizară, cu
cupolă aurită, care se găsea la capătul grădinii.
— Ce-i acolo? întrebă dânsa.
— Sunt băile castelului; sunt cabine pentru iarnă şi un bazin de
marmură pentru vară.
— Şi acolo sunt banii tăi?...
— Poate.
Era lună plină; pământul era pretutindeni acoperit de zăpadă; s-ar
fi zis că eră ziuă, atât de mare era lumina.
Cu cât se apropiau de monument, Vanda se prefăcea a fi din ce în
ce mai curioasă.
În sfârşit, ajunseră în punctul pe care Arsoff îl arătase cu mâna.
Acum Vanda putu să vadă lângă monumentul cu cupola aurită un
bazin adânc de vreo cincisprezece picioare.
— Acolo e! zise Arsoff.
Vanda se apropie de bazin, se uită până în fund, dar nu văzu nimic.
Bazinul era cu totul deşert.
— Sclavule, zise dânsa cu o voce dulce, vrei să-ţi râzi de mine?
— Nu, stăpâno, răspunse Arsoff, lasă-mă să-ţi explic.
— Vorbeşte.
— Nu vezi, jos, în mijlocul bazinului, un punct negru?
— Da.
— E un inel de fier. Ridicând inelul acesta, dai de o scândură.
— Bun...
— Şi scândura aceasta acoperă o pivniţă adâncă, de vreo opt
picioare.
— Şi, acolo...
— Acolo am îngrămădit atâta aur şi atâtea bilete de bancă, încât
contele Potenieff şi-ar pierde capul contemplându-le o clipă măcar.
— Dar eu!... zise Vanda, aruncând intendentului o privire plină de
farmec.
Nicolai întinse braţele şi vru s-o îmbrăţişeze; dar tânăra femeie îl
502
respinse cu dulceaţă.
— Nu, zise ea, vreau mai întâi să ştiu totul...
În acelaşi timp îi arăta surâzând lama pumnalului, pentru care
Nicolai avea un respect foarte mare.
— Dar, reluă dânsa, ştii că ascunzătoarea asta mie nu mi se pare
tocmai aşa de ingenioasă!...
— Şi pentru ce, mă rog?
— Mi-ar plăcea mai bine o casetă solidă, într-o pivniţă cu ziduri
groase şi cu o uşă masivă de fier.
— Natura mi-a oferit ceva mai bun! zise Nicolai Arsoff. Priveşte...
Bazinul acesta este adânc.
— Da.
— E făcut din marmură şi pereţii săi nu prezintă nici cea mai mică
asperitate.
— E adevărat.
— Dacă un om, un tâlhar de exemplu, ar coborî într-însul, n-ar
putea să mai iasă decât cu ajutorul unei scări.
— Un lucru pe care şi-l poate procura oricine, cu cea mai mare
uşurinţă, zise Vanda.
— Aşteaptă, reluă intendentul; bazinul acesta nu e gol niciodată...
decât două trei zile, în tot timpul anului; şi te asigur că în aceste trei
zile sunt cu ochii deschişi!...
— Explică-te!...
— Ieri, ţăranii şi-au plătit toate datoriile. Mâine, dacă noaptea va fi
destul de întunecoasă, voi transporta jos tot ce mi-au adus dânşii.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă, vezi cabinetul acesta?
— Da.
— E în comunicaţie cu cabinetul de iarnă. Îl voi deschide...
— Şi bazinul se va umple?
— Da. O oră după aceea, apa va îngheţa şi deasupra comorii mele
vor fi douăzeci de picioare de gheaţă, un zid pe care mi-l făureşte
natura de-a gata, mai puternic decât ar fi putut să-l ridice vreodată
mâna omului.
Vanda surâse şi Nicolai Arsoff crezu că surâsul exprima admiraţie.
— Eşti un om de geniu, exclamă tânăra femeie; dar cred că-ţi vei
aminti de făgăduiala pe care mi-ai făcut-o?
— Fără îndoială, bolborosi dânsul.
— Mi-ai făgăduit aur!...
— Da.
— Şi vreau să mi-l dai mai înainte de a inunda bazinul. Mă înţelegi
503
tu?... Vreau aur!... Vreau să mă îmbăt privind monedele în mâna

mea!...
— Îl vrei pe tot? întrebă el cu oarecare spaimă, însă din ce în ce mai
fermecat.
— Nu, eu mă încred în generozitatea ta. Dar în ce mod vei coborî
înăuntru? Nu văd nici o scară pe aici...
— Oh! aşteaptă puţin, murmură dânsul.
Îndată desfăşură în jurul corpului său o frânghie, pe care aproape
toţi robii ruşi o poartă la dânşii, şi agăţă un capăt al acelei frânghii de
robinetul tubului.
Vanda avu o privire nesăţioasă şi ochii începură a-i străluci ca două
flăcări stranii.
Capitolul XXXII
Atunci intendentul se dezbrăcă de blană, care ar fi putut să-l supere

în mişcări şi, apucând frânghia cu mâna, se lăsă să alunece în fundul
bazinului.
Dar abia se aplecase pentru a pune mâna pe belciugul de fier cu
care trebuia să ridice scândura sub care se găsea comoara, când
deodată un torent de apă căzu pe capul lui.
Se sculă cu vioiciune, aproape orbit de torent.
Vanda deschisese robinetul ţevii de apă caldă şi apa curgea acum de
mărimea unui val.
Arsoff nu înţelese la început; el îşi închipuia că, trăgând frânghia pe
care coborâse în bazin, trăsese şi robinetul care se deschisese.
De aceea îi strigă Vandei, care stătea nemişcată pe marginea
bazinului:
— Închide robinetul, doamnă!...
Dar Vanda nu se mişca deloc şi apa cădea pe capul intendentului,
care se retrăsese la cealaltă extremitate a bazinului.
— Închide! închide! repetă el.
— Dobitocule, răspunse Vanda rânjind. Ha! ha! ha!...
Arsoff se repezi spre frânghia care atârna şi începu să urce.
Vanda nu se împotrivi deloc şi-l lăsă să urce.
Înainta cu îndârjire, cu toate că apa îi cădea cu furie pe cap şi-l
orbea.
Vanda, nemişcată şi liniştită, râdea mereu.
Arsoff se dezmeticise acum de-a binelea şi îşi regăsise toată puterea,
toată energia....
504
Urca cât putea de repede şi ajunsese aproape sus; voi chiar să pună
mâna pe marginea bazinului pentru a se avânta pe pământ, când
deodată recăzu din nou la fund.
Vanda tăiase frânghia cu pumnalul.
Intendentul scoase un strigăt teribil de furie, dar Vanda îi răspunse
printr-un nou hohot de râs.
— Sclavule, îi strigă dânsa, de acum înainte nu vei mai biciui pe
nimeni; nu vei mai putea să-l jefuieşti nici pe stăpânul tău, Potenieff; şi
nici nu vei mai îndrăzni să-i vorbeşti de amor unei femei libere ca
mine!... Dacă ştii vreo rugăciune, îngenunchează şi spune-o; dacă crezi
în Dumnezeu, cere-i iertare, căci vei muri, şi locul în care eşti acum va
deveni mormântul tău!...
— Ajutor!... ajutor!... urla Nicolai Arsoff, sărind în sus ca un
bezmetic sau ca o fiară prinsă în cursă.
— Nu te aude nimeni! răspunse Vanda, şi chiar dacă te-ar auzi, n-ar
îndrăzni să se apropie! n-aş avea decât să le fac un singur semn, ca
să se îndepărteze îndată cu toţii. Nu le-ai spus chiar tu că de acum
înainte eu sunt stăpâna şi regina lor?
Nivelul apei urca necontenit şi bazinul se umplea.
— Ah! femeie mizerabilă! strigă dânsul sfârşit, vrei deci să mă îneci?
Ea îi răspunse printr-un hohot de râs strident, teribil, ca o
condamnare la moarte.
— Nu, zise ea; moartea prin asfixiere ar fi prea dulce pentru tine!...
N-ai fi îndeajuns de pedepsit!...
Şi învăluită în blana sa, ea aştepta cu ochii fixaţi asupra
intendentului, împrejurul căruia apa urca puţin câte puţini..
Primele valuri de apă care curseră erau calde; apoi apa deveni mai
rece şi în cele din urmă îngheţată.
Nicolai Arsoff scotea ţipete îngrozitoare, se ruga, blestema, iar se
ruga.
Bazinul se umplea cu încetul; acum apa îi venea până la piept...
— Femeie! strigă Arsoff, închide robinetul şi toată comoara va fi a ta!
— Sclavule! răspunse ea; dacă trăia baronul Sherkoff şi ai fi cutezat
să ridici ochii asupra mea, te-aş fi omorât sub loviturile biciului.
— Iertare, doamnă, iertare, stăpână!... zise el împreunându-şi
mâinile. Închide robinetul!... în numele cerului, în numele lui
Dumnezeu!
Vocea îi tremura şi dinţii îi clănţăneau cu furie, căci apa era din ce
în ce mai rece şi urca necontenit.
În sfârşit, ajunse până la umerii nenorocitului şi-i înconjură gâtul
ca un cerc de oţel.
505
— Haide să te ascult, îi zise Vanda cu un hohot de râs batjocoritor,

închizând robinetul.
Apa încetă să mai curgă, iar capul nenorocitului rămase afară.
Pentru moment el se crezu scăpat; pentru moment crezu că dânsa
avusese milă de el şi începu să strige:
— Aruncă-mi frânghia mat iute şi cheamă pe cineva să mă ajute!...
Dar Vanda râdea mereu, acelaşi râs strident.
— Ah! strigă intendentul, apa mă îngheaţă! Ajutor!... Scoate-mă de
aici, doamnă!...
— Eşti nebun! răspunse Vanda plimbându-se împrejurul bazinului
pentru a se încălzi.
În sfârşit, Nicolai Arsoff simţi că apa se strânge împrejurul lui şi, din
gâtul lui îngheţat, abia mai ieşeau cuvinte nearticulate.
Apoi aceste sunete nearticulate deveniră din ce în ce mai slabe...
Vanda se plimba mereu împrejurul bazinului, păzindu-şi victima, ca
un dragon în jurul unei caverne în care zace o comoară.
Cu toată blana ei de vulpe, tremura şi ea de frig, căci era una din
acele nopţi teribile de care chiar şi ruşii se înspăimântă. Dar, ura îi
dădea puterea şi curajul de a lupta cu frigul.
Arsoff nu mai striga.
El îşi plimba de jur împrejur privirea-i rătăcită şi Vanda înţelese că
o agonie teribilă începuse pentru dânsul.
Şi, cu ceasul în mână, numărând minutele care se scurgeau, ea îşi
continua umblatul mândră şi neînduplecată ca zeiţa răzbunării!...
*
* *
Pe când Vanda îl chinuia astfel pe Nicolai Arsoff, o sanie alerga ca

fulgerul spre castelul „Lifru”.
Se luminase de ziuă şi vârfurile arborilor străluceau sub bătaia
razelor lucitoare.
Rocambole îşi biciuia caii cu furie şi repeta fără încetare numele
Vandei:
— Vanda!... Vanda!...
Madeleine, zdrobită, învinsă de atâtea emoţii, amorţită de frigul
teribil al nopţii, adormise din nou în fundul săniei.
Alexei, ţăranul rus pe care Rocambole îl luase cu dânsul, când
trecuse din nou prin faţa staţiei de poştă, îngrămădise peste dânsa
toate blănurile şi cuverturile pe care le avea în sanie.
În sfârşit, zidurile fiefului de la „Lifru” începură să se zărească, şi
506
peste puţin timp caii se opriră în curtea castelului.

Rocambole sări de pe capră strigând:
— Vanda?... Unde este Vanda?...
Un mujik, care ştia limba franceză, îi ieşi înainte şi, cu un aer tâmp,
îi răspunse:
— Doamna este stăpâna noastră acum!
Rocambole îi văzu alergând spre dânsul pe toţi oamenii castelului.
Unii râdeau, alţii erau beţi...
Dar toţi păreau învioraţi de o bucurie neînţeleasă. Şi cum
Rocambole continuă să întrebe mereu de Vanda, îl conduseră în
grădină, de unde tânăra femeie nu se mişcase toată noaptea.
Aici Rocambole o văzu pe Vanda asistând la cel din urmă moment al
vieţii sclavului ei, care cutezase să-i vorbească de dragoste.
Acum bazinul era de tot îngheţat, şi din mijlocul unui bulgăre de
gheaţă ieşea capul lui Nicolai Arsoff.
El mai respira încă, dar gheaţa i se strânsese împrejurul gâtului şi-l
sugruma; oamenii castelului o surprinseră pe Vanda împlinindu-şi
răzbunarea, şi, în loc să-l scape pe stăpânul lor, aplaudară, bucuroşi
de supliciul lui.
Vanda nu auzea, nu vedea nimic; ea privea fix capul acela vânăt, pe
care se zugrăvise moartea. Şi numai când acei ochi se închiseră şi acele
buze îngheţară, numai când fu sigură că Nicolai Arsoff murise, ea se
întoarse.
Atunci îl văzu pe Rocambole, grav şi tăcut lângă ea, şi scoase un
ţipăt.
— Unde e Madeleine? întrebă ea.
— E salvată, răspunse Rocambole.
— Ah! ştiam eu bine! murmură tânăra femeie căzând în braţele
stăpânului ei.
— Acum să plecăm spre Franţa! Spre Franţa!... strigă Rocambole.
Capitolul XXXIII
Înainte de al urma pe Rocambole şi pe Vanda care o duceau pe

Madeleine în Franţa, trebuie să ne întoarcem la un personaj din
această poveste pe care l-am pierdut puţin din vedere.
Vrem să vorbim de Ivan Potenieff, pe care l-am lăsat întorcându-se
de la prinţul K..., fiind arestat la bariera Moscovei, din ordinul şefului
poliţiei.
În Rusia nu se mai discută în asemenea împrejurări.
507
De la cel mai umil servitor, până la cel mai mare senior, toţi se
supun.
Ivan, care n-avea de unde bănui că această arestare fusese
provocată de tatăl său, după ce se întrebă în zadar care putea să fie
crima de care era acuzat, se resemnă şi se urcă în sania ce trebuia să-l
conducă la Sankt Petersburg.
Drumul i se păru nesfârşit de lung; câteva zile i se părură un secol
întreg.
Fiecare verstă pe care o străbătea, nu-l îndepărta oare tot mai mult
de scumpa lui Madeleine?
În privinţa sorţii care îl aştepta, Ivan nu era tocmai neliniştit.
Avea mulţi prieteni în corpul cadeţilor şi toată lumea cunoştea
destul de bine principiile paşnice de care se călăuzise întotdeauna.
Ivan îl iubea cu toată sinceritatea pe împărat şi nu era deloc
entuziasmat de ideile retrograde ale vechiului partid aristocrat rus.
Numai că într-o ţară unde poliţia joacă un rol atât de mare, era
lucrul cel mai firesc ca autorităţile din Moscova să fie înspăimântate
văzând un ofiţer din garda imperială la întrunirile prinţului K..., ce
făcea opoziţie pe faţă guvernului Majestăţii Sale.
Ivan înţelegea toate acestea cât se poate de bine şi-şi spunea în
timpul drumului.
„Nu voi avea decât să scriu împăratului, pentru a obţine imediata
eliberare şi o prelungire de concediu. Voi pleca atunci fără întârziere
spre Moscova şi prea onoratul meu tată, care este toată cauza acestei
întâmplări, vrând, nevrând, va trebui să mi-o dea pe scumpa mea
Madeleine.”
Şi, din momentul în care făcu această reflecţie, Ivan se mai linişti şi
începu să privească arestarea sa ca pe un eveniment fără nici o
importanţă.
Ofiţerul de poliţie care îl întovărăşea îi îngăduise să-i scrie câteva
rânduri tatălui său.
„Laşi la o parte orice afacere, scumpul meu tată, îi spunea dânsul în

scrisoare, şi vii la Petersburg.
Dacă împăratul va fi înşelat de vreun fals raport al poliţiei, e bine să
fii lângă mine pentru a mă apăra.”
În sfârşit, în dimineaţa celei de-a cincea zi, ofiţerul prizonier îşi făcu
intrarea în capitala tuturor ruşilor şi fu condus în acea parte care se
numeşte „insula Sankt Petersburg”, la fortăreaţa hexagonală care
serveşte de închisoare militară.
508
Guvernatorul parcurse cu repeziciune raportul adus de ofiţerul de

poliţie care executase arestarea lui Ivan şi îl întovărăşise la Petersburg.
Apoi se adresă lui Ivan:
— Eşti oaspetele meu până la un nou ordin şi-mi place să cred că
situaţia dumitale nu e deloc gravă.
Familia Potenieff, deşi nu mai era bogată, se bucura totuşi de mare
consideraţie.
Ivan fu găzduit într-o încăpere separată şi i se dădu un soldat
pentru a-l servi. Seara, guvernatorul închisorii îl invită la cină.
Această politeţe i se păru lui Ivan de bun augur.
El ceru voie să-i scrie împăratului şi voia îi fu acordată.
A doua zi aşteptă tot timpul punerea sa în libertate, dar nici un
ordin nu fu trimis guvernatorului închisorii.
Mai trecură două zile şi, spre cea mai mare uimire a lui Ivan, nu
văzu pe nimeni venind; el credea că tatăl său alergase îndată spre
Petersburg şi era convins că împăratul n-avea să-i refuze nimic
contelui Potenieff.
Ivan însă se înşela.
Zilele treceau una după alta şi el era tot arestat; i se dădea însă
permisiunea de a scrie şi el redacta un adevărat jurnal pentru scumpa
sa Madeleine.
După zile veniră săptămâni, şi el tot arestat era, fără ca
guvernatorul să-i vorbească măcar de punerea sa în libertate.
Într-o zi însă, când pentru a suta oară Ivan se plângea cu
amărăciune de rigoarea cu care era tratat şi de puţina stimă ce se
arăta tatălui său, contele Potenieff, guvernatorul, un ofiţer bătrân, care
nu era tocmai mulţumit de actuala sa funcţie, înălţă din umeri şi-i zise:
— Crezi dumneata, tinere, că contele Potenieff se ocupă de
dumneata?
— Doamne! răspunse Ivan, s-ar putea să fie altfel?
— S-ar putea...
— Ce vrei să spui, domnule? întrebă Ivan mirat.
— Tânărul meu prieten, zise guvernatorul, vei avea bunăvoinţa să
discuţi câteva minute cu mine?
— Desigur, domnule.
— De ce ai fost arestat?
— Pentru că am fost pe la prinţul K... unde se ocupa lumea de
politică şi vorbea împotriva ţarului.
— Şi pentru ce te-ai dus la prinţul K...?
— Este un prieten al familiei mele. Tatăl meu m-a însărcinat să-i
duc complimente din partea lui.
509
Guvernatorul începu să surâdă.

— Ascultă-mă, reluă dânsul. Crede-mă că, dacă poliţia din Moscova
te-ar fi crezut cât de puţin primejdios, nu te-ar fi trimis la Petersburg şi
te-ar fi trântit chiar în închisoarea din Moscova.
— Serios?
— Şi, după aceea, ai fi fost trimis în lanţuri în Siberia, fără multă
discuţie.
Ivan se înfiora fără voie...
— Vezi bine că n-ai fost trimis în Siberia, continuă guvernatorul, şi
că eşti foarte departe de acolo; te odihneşti în închisoarea aceasta,
unde nimic nu-ţi lipseşte.
— Nimic, afară de permisiunea de a mă plimba puţin pe Bulevardul
Newski, zise Ivan râzând.
— Dacă îmi vei da cuvântul dumitale că te vei întoarce aici serile, îţi
dau voie să ieşi în oraş în toate zilele, răspunse guvernatorul.
— E cu putinţă aşa ceva? exclamă Ivan uimit.
— Da, este; dar sunt absolut imperioase trei condiţii, pentru
aceasta; trei condiţii pe care trebuie să-mi dai cuvântul dumitale de
onoare că le vei îndeplini.
— Şi care sunt aceste condiţii?
— Cea dintâi e că nu vei încerca să pătrunzi în palat şi nici nu vei
cere audienţă, fie la directorul general al poliţiei, fie la oricare alt înalt
funcţionar.
— Promit, răspunse Ivan.
— Cea de-a doua, că nu vei scrie împăratului; căci, trebuie să-ţi
spun adevărul, adăugă ei râzând; am primit ordin să opresc scrisoarea
dumitale şi, prin urmare, împăratul nu a primit-o.
— Dar, domnule... strigă Ivan disperat.
— Şi cea de-a treia, zise guvernatorul cu răceală, este că ori primeşti
aceste condiţii, şi atunci vei avea permisiunea să te plimbi în toate
zilele, ori nu le primeşti şi atunci vei rămâne în camera dumitale...
— Bine, murmură Ivan, nu voi scrie nimic.
— Pe lângă acestea, trebuie să adaug, continuă guvernatorul, că
dacă vei întâlni pe cineva din cunoştinţele dumitale, nu le vei spune că
eşti prizonier.
— Domnule, strigă Ivan cu uimire, toate acestea sunt o enigmă.
— O enigmă al cărui cuvânt trebuie să-l fi înţeles dumneata...
— Ba nu înţeleg nimic...
— Caută şi vei găsi, cuvântul e un nume de femeie, îi zise
guvernatorul.
Apoi plecă, lăsându-l pe Ivan în prada unei vii surprinderi.
510
O oră după aceea, soldatul pe care i-l dăduse ca valet de casă îi

aduse din partea guvernatorului un portofel şi un bilet.
Portofelul conţinea o sută de ruble şi scrisoarea arăta că acei bani
proveneau dintr-un bilet de credit trimis de contele Potenieff.
— Tatăl meu este la Petersburg! strigă Ivan.
Şi, sărind în sus, începu să se îmbrace în cea mai mare grabă.
Era pe la prânz, şi fiindcă soarele strălucea, strada era plină de
echipaje.
Guvernatorul, însă, nu-şi râsese de Ivan, căci, aflându-se la poartă,
îl salută şi-l lăsă să iasă, şi astfel, de îndată ce se găsi afară din arest,
se aruncă într-o trăsură şi zise vizitiului:
— Condu-mă la „Puntea cântăreţului”.
Lângă acea punte era casa „Kallugiun”, unde contele Potenieff avea
obiceiul să tragă când venea la Petersburg.
Dar, ajungând acolo, află că nici nu se auzise vorbindu-se de
contele Potenieff şi atunci el, care nu ghicise nimic din declaraţia
guvernatorului, îşi reaminti de cuvântul enigmă, care era o femeie, şi-şi
zise în sine
„Vasilika! Ea trebuie să fie!”
Aşadar, Ivan nu-l acuza pe tatăl său, ci pe frumoasa contesă
Vasilika, pentru că, îndrăgostindu-se de dânsul, provocase fără
îndoială arestarea sa pentru a-l smulge de lângă Madeleine. Cugetând
astfel, fu cuprins de furie şi strigă vizitiului:
— Condu-mă la Vyburg!
Vyburgul e un cartier situat pe malul drept al Nevei şi acolo locuia
frumoasa contesă Vasilika Wasernoff, adică bogata moştenitoare pe
care bătrânul Potenieff plănuise s-o căsătorească cu fiul său.
Nu trecu mai mult de un sfert de oră şi trăsura se opri în faţa scării
de marmură roşie a palatului Wasernoff.
Ivan, palid de mânie, murmură:
„Să te vedem acum, contesă Vasilika, cine din noi doi este mai
tare!...”
Capitolul XXXIV
Contesa Vasilika Wasernoff, care era văduvă, era foarte frumoasă:

albă ca un crin, cu părul blond ea aurul, de talie înaltă, cu ochi negri
plini de foc şi cu nişte buze dispreţuitoare, care indicau un caracter
foarte energic.
Contesa Vasilika poseda o „imensă avere”; ea era stăpână absolută
511
pe mâna ei şi, dacă cugetase să se căsătorească cu Potenieff, era din

cauză că acesta, în iarna precedentă, mai înainte de a o fi văzut pe
Madeleine, îi făcuse frumoasei văduve o curte stăruitoare. Şi apoi
Potenieffii şi cu Wasernoffii erau rude; primind mâna lui Ivan, contesa
ştia că ridica o casă nobilă, căzută în sărăcie.
Ivan, timp de cinci luni pe care şi le petrecuse departe de
Petersburg, îi scrisese contesei mai multe scrisori.
Cele dintâi fură înfocate, dar cele din urmă erau puţin mai reci.
Vasilika se credea însă iubită şi răspunse contelui că era gata să se
căsătorească cu Ivan.
Ivan intră la contesă ca un nebun, dar intendentul îi ieşi înainte
zicându-i:
— Doamna e cam indispună şi domnul vine cam devreme.
— Vreau să o văd îndată, zise Ivan cu bruscheţe şi trecu înainte.
Contesa era întinsă pe o sofa, învelită cu o piele de tigru.
Flori frumoase erau răspândite în jurul ei.
În timp ce zăpada îmbrăcase terasele palatului său de marmură,
contesa părea că trăieşte în mijlocul florilor şi a vegetaţiei din Orient.
La vederea lui Ivan, ea se ridică leneş, îi întinse mâna şi vru să-l
tragă lângă ea pe sofa.
Dar Ivan era foarte palid şi obrazul lui trăda o iritare violentă.
— Vii de la Moscova? îl întrebă contesa. Când ai sosit?
Această întrebare îi permise lui Ivan, care rămăsese în picioare, să
dea drumul furiei sale.
— Ştii mai bine ca mine, contesă, zise el.
Ea îl privi cu o mirare care ar fi trebuit să-l convingă că nu ştia
nimic.
Dar era atât de orb de furie, încât urmă cu un ton ameninţător:
— Sunt prizonier de zece zile, mulţumită ordinului dumitale.
— Prizonier? întrebă ea cu mare uimire.
— Da, am fost arestat la Moscova acum cincisprezece zile.
— Dar pentru ce?
— Dumneata mă întrebi asta? zise el cu un surâs batjocoritor...
— Vezi bine...
Dânsul începu să bată din picior cu furie.
— Femeile, strigă el, sunt perfide şi false.
La aceste cuvinte, contesa Vasilika se sculă ca o regină ofensată şi-i
arătă uşa:
— Ieşi! îi zise.
Ivan înţelese că mersese prea departe şi gângăvi câteva cuvinte de
scuză, dar contesa repetă gestul şi-i întoarse spatele.
512
Ivan se potoli şi zise:

— Nu voi ieşi până nu mă voi explica cu dumneata, contesă...
Vasilika îi aruncă o privire de gheaţă.
— Ce explicaţii îmi ceri?
— Vreau să ştiu de ce m-ai arestat?
— Eu?
— Da, dumneata; căci a fost ordinul dumitale.
Tânărul era aşa de tulburat, încât contesa bănui, o clipă că Ivan îşi
pierduse minţile.
— Să vedem, zise ea cu oarecare dulceaţă. Vreau să-mi dai o
explicaţie. Zici c-ai fost arestat?
— Da.
— Pentru ce?
— Ah! zise Ivan cu amărăciune; am fost acuzat că am făcut
politică...
— Dar, dragul meu, zise contesa, eu n-am nici o legătură cu
prefectul de poliţie.
— Dar cu tatăl meu, mi se pare că ai oarecare relaţii?
— Fără îndoială... Am relaţii cu tatăl dumitale, pentru că odinioară
a fost vorba de o căsătorie între noi doi.
— Ei bine, verişoară, răspunse tânărul, tocmai pentru că astăzi eu
nu mai doresc această căsătorie... de aceea m-aţi arestat
dumneavoastră...
Contesa Vasilika nu era o femeie care să suporte o asemenea
insultă.
Ea trase cu violenţă de cordonul soneriei.
Un camerist apăru îndată.
— Condu-l pe domnul Potenieff până afară, zise dânsa şi, trăgându-
se pe lângă perete, dispăru pe o uşă secretă, lăsându-l pe Ivan
împietrit.
Furia tânărului ofiţer se potolise. El îşi luă în linişte blana din
mâinile cameristului, o îmbrăcă şi aşezându-se în trăsură, ordonă
vizitiului:
— La catedrală!
Pe drum Ivan se întrebă dacă contesa spusese sau nu adevărul.
Atitudinea ei liniştită, mirarea adâncă, nu erau oare o dovadă de
nevinovăţie?
Intră în temniţă şi ceru o audienţă guvernatorului.
Dar guvernatorul nu era acasă.
Ivan luă tocul şi scrise contesei Vasilika.
513
„Doamnă,
Iartă-mă; ai avut dreptate să spui că sunt nebun. Dar mă voi sili să
mă explic în câteva cuvinte. Am căutat onoarea de a-ţi deveni soţ
dumitale, căci am crezut că aceasta era dorinţa inimii mele; dar numai
raţiunea a fost aceea care m-a îndemnat. Acum sunt cuprins de o
adevărată patimă, şi am crezut că dumneata voiai să te răzbuni.
Iartă-mă.”
Ivan o luă de confidentă pe contesa Vasilika şi-i povesti toată

dragostea lui pentru Madeleine, rugând-o să intervină pentru punerea
lui în libertate.
După o oră de la expedierea acestei scrisori, contesa îi răspunse în
termenii următori:
Scumpul meu văr,

Aş fi rămas şi acum tot la ideea mea că eşti nebun, dacă nişte
scrisori pe care le-am primit chiar acum din Moscova nu mi-ar fi dovedit
că spusele dumitale sunt adevărate.
Aşa încât, scumpul meu văr, m-am convins că povestea cu Madeleine
este pe cât se poate de adevărată; sunt de asemenea convinsă că acea
tânăra fată este aşa frumoasă, cum mi-o descrii. De aceea te rog să te
grăbeşti, pentru că ar fi o adevărată nenorocire să pierzi asemenea
comoară.
Şi pentru a ajunge la acest rezultat, te sfătuiesc să nu te duci la
Moscova.
Madeleine nu mai este acolo.
Iubitul dumitale tată, care ţine aşa de mult să restaureze averea
domeniilor sale pierdute, a crezut de cuviinţă s-o trimită pe tânăra
Madeleine la plimbare, în Franţa.
Prin urmare, te sfătuiesc să te duci s-o cauţi în Franţa. Ştii, bunul
meu văr, că am fost întotdeauna fată drăguţă şi pentru familia mea am
făcut tot ce-am putut.
Pentru că îmi închipui că scumpul nostru conte Potenieff nu se va
grăbi să-ţi deschidă un credit nelimitat, adaug la scrisoarea mea un bon
de douăzeci de mii de ruble şi o scrisoare de credit pentru domnul de
Rothschild, din Paris.
Îţi urez cel mai deplin succes atât dumitale, cât şi domnişoarei
Madeleine.
Verişoara ta care te iubeşte,
Vasilika Wasernoff
514
P.S. ― Ah! uitam că eşti prizonier!... Îi voi scrie unuia din fraţii mei,
care se află în anturajul împăratului.
Cred că vei pus în libertate fără întârziere.”
Ivan, nebun de bucurie, ar fi vrut să alerge pentru a se arunca la

picioarele contesei Vasilika; dar scrisoarea mai avea şi un al doilea
post-scriptum.
„Îţi mai comunic ― spunea mândra contesă ― că părăsesc

Petersburgul de îndată ce-ţi voi scrie aceste rânduri. Voi face o scurtă
călătorie pe domeniile mele.”
„Femeia aceasta e un înger!...” murmură Ivan.

În aceeaşi seară, pe la orele opt, guvernatorul îl chemă la dânsul.
— Domnule, îi zise el, am ordinul să te pun în libertate, dar cu
condiţia să părăseşti Petersburgul chiar în noaptea asta. Prefectul de
poliţie mi-a dat şi un paşaport pentru dumneata. Vei putea să
călătoreşti în voie timp de doi ani.
„Ce bună e Vasilika!”... murmură Ivan.
Câteva momente după aceea ieşea din fortăreaţă.
O troică gata de drum îl aştepta la poartă.
Un om îmbrăcat într-o blană mare ieşi înaintea lui Ivan şi se înclină
până la pământ.
— Domnule, îi zise dânsul în limba franceză, eu sunt cameristul
contesei Vasilika. Am călătorit foarte mult în viaţa mea, vorbesc toate
limbile europene şi contesa a crezut că voi putea să-ţi fiu de oarecare
folos, dacă vei binevoi să mă iei în serviciul dumitale. De asemenea,
contesa Vasilika te mai roagă să primeşti şi troica asta, ca o mică
amintire de la dânsa.
— O primesc din toată inima! exclamă Ivan, şi te primesc şi pe tine
cu dânsa.
Cameristul surâse misterios şi Ivan se sui în troică fără a bănui că
răzbunarea nemiloasei Vasilika era să călătorească împreună cu
dânsul.
Capitolul XXXV
Ivan călătorise zi şi noapte, nemaiavând alt tovarăş de drum decât

pe cameristul contesei Vasilika.
Omul acesta, italian de origine, nu se lăuda în zadar.
515
Vorbea destul de bine aproape toate limbile europene.

Călătorise pretutindeni; el ştia de mai înainte că în cutare ţinut
drumurile erau grele şi caii proşti, că în cutare oraş erau hanuri bune
şi care anume era cel mai bun dintre toate.
Ivan vroia să călătorească repede; Ivan era grăbit. El primise fără
prea multe mofturi portofelul, şi scrisoarea de credit a puternicei
contese Vasilika, şi acum semăna rublele în calea sa, atât era de
doritor să ajungă mai repede.
De altminteri, paşaportul pe care îl avea la dânsul îl cam neliniştea.
Pentru că acest paşaport nu era o armă îndestulătoare şi, dacă contele
Potenieff ar fi aflat de fuga sa, şi ar fi vrut să-l oprească, ar fi putut cu
uşurinţă obţine arestarea sa la frontieră.
Altfel, Ivan era un călător destul de vesel; mânca bine, bea bine şi
fuma cu poftă ţigările pe care le găsise în troică.
Era o atenţie din partea contesei Vasilika.
Cameristul, care se numea Beruto, se pricepea de minune să
povestească o mulţime de anecdote şi de întâmplări interesante, care
mai scurtau lungimea drumului.
Căci în Rusia drumurile sunt aproape mereu aceleaşi. Câmpii vaste,
pline de zăpadă; păduri de pini, din când în când câte un sat sau câte
o casă de poştă izolată. Toate acestea treceau şi apăreau cu o
monotonie chinuitoare.
După opt zile de drum ajunsese în mijlocul acelei provincii unde
tatăl său avea vaste domenii, care din nenorocire erau acum în mare
parte ipotecate.
Ivan Potenieff se hotărî să facă un mic înconjur pe la Lifru, pentru a
schimba câteva cuvinte cu intendentul Nicolai Arsoff.
Dacă ţăranul rus tremură înaintea intendentului, acesta tremură şi
mai mult în faţa stăpânului.
Ivan, după sfaturile lui Beruto, care era un om foarte ingenios, îşi
spuse:
„Ştrengarul acesta de Nicolai Arsoff trebuie să aibă mulţi bani prin
lăzile sale. Mă duc să-l scutur puţin; va fi treabă de o oră.”
Din această cauză sania lui Ivan se oprise la Peterhoff, pentru a lua
cai odihniţi. Avea, deci, să părăsească un moment marele drum al
Varşoviei şi să se îndrepte spre Lifru.
De obicei, casa de poştă e goală. Afară de stăpân şi de familia sa,
afară de călătorul care se opreşte un moment acolo pentru a aştepta
schimbarea cailor, nu mai întâlneşti pe nimeni.
Cu toate acestea, în ziua aceea casa de poştă era plină de lume.
Erau acolo nişte burghezi din Peterhoff, nişte soldaţi din corpul de
516
cazaci şi mai mulţi ţărani. Cu toţii făceau cerc în jurul unui vizitiu,
care perora cu mare vioiciune.
Omul acela vorbea şi ascultătorii păreau vrăjiţi de spusele lui.
Poporul rus, ca toate naţiunile robite, are o doză foarte mare de
scepticism şi de indiferenţă, care îl împiedică să fie curios.
El n-are ardoarea aceea fierbinte a meridionalului, nu se
pasionează, nu se entuziasmează.
Prin urmare, povestea vizitiului trebuia să fie nespus de interesantă.
Ivan se apropiase şi asculta şi dânsul.
Omul acela nu făcea parte din poşta imperială: era un vizitiu
particular, purta livreaua unui mare senior de prin împrejurimi, prinţul
Maropuloff.
Prinţul acesta era unul din cei mai bogaţi proprietari al provinciei.
Proprietăţile vecinilor săi erau nişte nimicuri pe lângă proprietăţile
sale. Omul acesta avea o sută de ţărani; poseda mine de argint la
picioarelor munţilor Urali; la nevoie, ar fi putut să ridice un regiment
întreg pe socoteala sa.
Prinţul Maropuloff era un om foarte tânăr; avea abia treizeci de ani.
Distracţia sa preferată era vânătoarea.
În trecut, în vremea când împăratul Alexandru nu era încă împărat,
îl întovărăşea la vânătoarea de urşi.
Dar în partea Rusiei unde locuiau acum nu erau urşi deloc. Lupi
însă, după cum am văzut, erau foarte numeroşi.
Pentru prinţ era o plăcere nebună să plece la apusul soarelui, când
începea să se anunţe noaptea îngheţată, din castelul său de pe
ţărmurile Berezinei, pentru a se îndrepta spre Nord, în direcţia
Moscovei. Îi plăcea să plece împreună cu câţiva amici veniţi anume de
la Petersburg, într-o sanie trasă de cai sălbatici din Ucraina.
Vizitiul dădea drumul cailor cu toată viteza, scoţând nişte chiote
lungi.
Unul dintre servitorii prinţului, care sta îndărătul săniei, trăgea de
urechi o capră, ce începea să ţipe de durere.
Sania zbura pe zăpadă ca o luntre pe ocean.
La ţipetele caprei, lupii veneau în goană. Atunci prinţul şi tovarăşii
săi îşi descărcau armele. Şi alergau astfel toată noaptea, lăsând în
urma lor un lung şir de cadavre.
Când se lumina de ziuă şi zăpada începea să lucească sub razele vii
ale soarelui, lupii rămaşi în viaţă fugeau să se afunde în adâncul
pădurilor.
Atunci vizitiul întorcea caii şi aduna unul câte unul cadavrele
rămase nemâncate de lupi, ale, căror blănuri mirau îndată în marile
517
săli ale castelului, unde prinţul Maropuloff petrecea o mare parte din
sezonul de iarnă.
Povestea unei astfel de vânători o spunea acum surugiul în casa
poştei de la Peterhoff.
Cu toate acestea, vânătorile prinţului erau atât de cunoscute în
locurile acelea, încât nu mai interesau pe nimeni, dacă n-ar mai fi fost
la mijloc şi o altă întâmplare extraordinară.
Iată ce mai spunea surugiul:
— Alaltăseară, prinţul a ordonat să se înhame caii la sania de
vânătoare. Avea ca oaspeţi patru amici de la Petersburg, ofiţeri de
gardă. La ora cinci, după apusul soarelui, prinţul şi cu amicii lui erau
în sanie. Mai erau în sanie două căprioare, douăsprezece puşti şi doi
mujiki, care aveau însărcinarea ― unul de a le face pe căprioare să
ţipe, celălalt ― de a încărca puştile. Astfel am plecat şi când s-a
înnoptat de tot am intrat într-o pădure de brazi. Atunci lupii începură
să iasă şi prinţul cu tovarăşii săi începură să descarce focuri. Timp de
o oră a fost un adevărat măcel, căci lupii se înmulţeau de parcă ar fi
ieşit din pământ. Ieşirăm din pădure în câmp, cu lupii în urma săniei
noastre. Deodată, în depărtare am văzut o lumină de fulger, după care
a urmat o detunare.
„— Oh! oh! zise prinţul, cine îşi permite să vâneze când vânez eu?...”
Atunci îmi dădu ordin să merg iute ca vântul şi în câteva minute
ajunserăm în punctul de unde se văzuse lumina armei.
Prinţul scoase un ţipăt.
„— Grăbeşte, grăbeşte! îmi strigă el, un om e în pericol...”
Într-adevăr, aşa era; în mijlocul zăpezii, la lumina lunii, am văzut
vreo treizeci de lupi care mâncau cadavrele a doi tovarăşi ai lor şi la
zece paşi distanţă un om în mână cu două pistoale descărcate. Pe când
sania sosea, lupii isprăviseră prada şi doi dintre ei se repeziră asupra
omului. Noi nu eram atunci decât la o sută de metri distanţă. Auzirăm
ţipete, apoi un urlet de durere şi unul dintre lupi căzu şi se rostogoli pe
zăpadă. Fără îndoială, omul îi frânsese spinarea cu ţeava pistolului;
dar celălalt lup îi sărise de gât. Atunci prinţul Maropuloff trase cu
puşca în lupul ce sărise asupra omului; lupul căzu şi omul se ridică.
Apoi urmară douăzeci de detunături; atât sania noastră, cât şi omul
care era între lupi se pierdură într-un nor gros de fum. Omul era încă
în picioare, deşi era sfâşiat şi plin de sânge. Prinţul îi aruncă o
frânghie, de care el se agăţă, şi-l trase în sania care-şi continuă drumul
înainte, fără popas. Dar omul acela înnebunise, adăugă vizitiul.
— Dar cine era acel om? întrebă Ivan, care ascultase povestea
surugiului.
518
— Nu ştiu, răspunse vizitiul; tot ce ştiu e că vorbeşte limba

franceză.
— Eu ştiu cine e, zise şeful postului, apropiindu-se de nobilul
călător.
Capitolul XXXVI
Ivan înălţă capul spre stăpânul staţiei şi-l privi cu oarecare

curiozitate.
— Da, reluă acesta; ştiu cine e omul care a fost scăpat de la moarte.
E un francez, un nobil francez, care călătorea împreună cu un german.
Au trecut pe aici amândoi, acum şase zile, îndreptându-se spre castelul
de la „Lifru”.
— „Lifru”! exclamă Ivan.
— Da, castelul contelui Potenieff. Îl cunoaşteţi pe domnul conte,
excelenţă?
— Eu sunt, zise cu simplitate Ivan; sau mai bine-zis, e tatăl meu.
Şeful staţiei îl trase imediat pe tânăr într-un colţ al încăperii.
Vizitiul îşi continuă povestea, căci nimeni nu auzise vorbele lui Ivan.
— Cum domnule, exclamă şeful postului; dumneata eşti fiul
contelui Potenieff?
— Bineînţeles.
— Şi te duci înspre „Lifru”?
— Desigur.
— Atunci trebuie să ştii noutatea...
— Ce noutate? întrebă Ivan, mirat.
— Evenimentele care s-au petrecut la „Lifru.
— Ce evenimente?
— Intendentul dumitale a murit.
— Neculai Arsoff?
— Da.
— Ah! exclamă Ivan cu indiferenţa unui om liber faţă de viaţa unui
sclav. Şi din ce pricină a murit?
— A fost lăsat să îngheţe în bazin de către femeia blondă.
— Ce toţi cânţi acolo, întrebă Ivan, căruia soiul acesta de moarte nu
i se părea tocmai de înţeles şi despre ce femeie îmi vorbeşti?
— Oh!... nu vorbesc despre frumoasa domnişoară pe care a răpit-o
francezul, ci despre cealaltă...
Ivan era din ce în ce mai uimit.
— Domnule, reluă stăpânul staţiei, îţi voi spune şi eu ce-am aflat şi
519
ce se povesteşte de ieri dimineaţă în întreg ţinutul.

— Să auzim, zise Ivan, căruia nici prin gând nu-i trecea că una
dintre cele două femei blonde despre care i se vorbise putea să fie
scumpa lui Madeleine.
— Încep de la capăt, reluă stăpânul postului. Acum şase zile,
francezul despre care este vorba a trecut pe aici cerându-mi cai. Cu
toate că era foarte frig şi se înnopta, dânsul a vrut să plece mai
departe. Pe drum a fost atacat de lupi şi a tras cu furie asupra lor, cum
face de exemplu prinţul Maropuloff; apoi, la capătul pădurii, a scăpat
de la moarte sigură o fată tânără, frumoasă ca îngerii, care era
franţuzoaică ca şi el, după câte se spune.
— Blondă!... franţuzoaică!... exclamă Ivan.
— Da, domnule.
— Ştii numele ei?
— Mi se pare că francezul îi spunea Madeleine.
Ivan scoase un strigăt teribil.
— Venea de la Moscova, continuă şeful staţie, şi se oprise la hanul
„Sava”. Se pare că omul care o întovărăşea s-a purtat brutal cu tânăra
fată... Frumuseţea ei îl ameţise.
Auzind aceste cuvinte, Ivan deveni palid ca un mort.
— Şi după aceea?... întrebă dânsul cu o voce şuierătoare.
— Atunci tânăra fată a luat-o la fugă ― şi, din fericire pentru dânsa,
în momentul când, sfârşită de oboseală şi de groază, cădea în mijlocul
nopţii şi a fiarelor sălbatice, pe câmpia acoperită de zăpadă, francezul a
sosit şi a scăpat-o. A doua zi de dimineaţă au trecut pe aici toţi trei,
adică francezul, germanul şi tânăra fată; se îndreptau spre castelul de
la „Lifru”
Aceste ultime cuvinte îl făcură pe Ivan să nu mai aibă nici o
bănuială.
Tânăra fată despre care se vorbea era, fără îndoială, scumpa sa
Madeleine, pe care tatăl său o trimisese spre Neculai Arsoff, pentru ca
acesta s-o conducă în Germania.
— Şi pe urmă?... pe urmă?... întrebă dânsul cu o nelinişte din ce în
ce mai mare.
Stăpânul postului continuă:
— La o oră după ce francezul a trecut pe aici şi ne-a povestit modul
miraculos în care a scăpat-o pe tânăra fată, intendentul dumitale,
Neculai Arsoff a trecut-şi el. Se întorcea de la Studianka şi ducea
împreună cu dânsul doi străini, un bărbat şi o femeie. Erau nişte
negustori care se îndreptau spre iarmarocul din Moscova.
— Şi pe urmă? repetă Ivan.
520
— Femeia germanului era blondă şi foarte frumoasă; Neculai Arsoff

o mânca din ochi. Pe onoarea mea, adăugă şeful staţiei; nu prea ştiu ce
s-a petrecut la „Lifru”, în intervalul acestor cinci zile; dar germanul,
femeia blondă şi domnişoara au trecut pe aici ieri dimineaţă,
îndreptându-se spre frontiera prusacă; o oră după plecarea lor, un
ţăran de la „Lifru” a venit să ne povestească că intendentul fusese
înecat de către femeia blondă într-un bazin şi că murise îngheţat.
Oamenii legii au plecat într-acolo şi acum castelul trebuie să fie plin de
lume.
— Dar dânsa, fata cea tânără?... întrebă Ivan, interesându-l foarte
puţin Neculai Arsoff şi sfârşitul său groaznic.
— Ţi-am spus-o, domnule; a trecut pe aici ieri dimineaţă, împreună
cu germanul şi cu soţia sa. Domnişoara nu mai era îngrozită ca mai
înainte, ba chiar surâdea.
— Ah!... oftă Ivan uşurat.
— Pe onoarea mea, domnule, adăugă stăpânul hanului, de vreme ce
te duci spre „Lifru” ― şi ai dreptate să te duci, pentru că totul trebuie
să fie acolo în cea mai mare neorânduială ― ar fi bine să faci un mic
înconjur de două sau trei verste.
— Pentru ce?
— Pentru a te duce până la hanul „Sava”; acolo vei putea să afli mai
multe lucruri, cu atât mai mult cu cât mujikul mai trăieşte...
— Ce mujik? întrebă Ivan.
— Acela care a vrut să-şi bată joc de domnişoara cea frumoasă...
— Mizerabilul!... murmură Ivan cu ochii scânteietori.
În momentul acela italianul Beruto se apropie:
— Caii sunt gata, zise el.
Dar Ivan stătea la îndoială.
Acum ştia cu siguranţă că tânăra fată care trecuse pe acolo era
Madeleine. Madeleine, după care dânsul alerga.
Ce-i păsa lui de moartea lui Neculai Arsoff şi de toate celelalte?
Era afacerea tatălui său, contele Potenieff, nu a sa.
Există însă un sentiment, care-şi are germenii săi viguroşi în inima
oricărui rus, sentimentul răzbunării. Ivan simţi că tremură din tot
corpul la gândul că se găsise un om destul de îndrăzneţ pentru ca să
ridice o privire vinovată asupra Madeleinei.
Cine era oare omul acela pe care şeful staţiei îl definise când
camerist, când mujik?
O altă bănuială străbătu mintea lui Ivan.
Cine ştie?... Poate că tatăl său era complicele tuturor acelor infamii.
Şi fu cuprins de o dorinţă arzătoare de a-l pedepsi cu cruzime pe
521
mizerabilul care îndrăznise să mânjească urechile frumoasei sale

Madeleine.
— Şi spuneai că omul acela e încă la hanul „Sava”, zise dânsul
şefului staţiei.
— Da, domnule.
Ivan nu voia să mai audă nimic; se aruncă în sanie şi ordonă
vizitiului să mâne nebuneşte.
După două ore sania lui Ivan se oprea la poarta hanului „Sava”.
Însufleţit şi plin de zgomot cu o seară mai înainte hanul blestemat
era acum din nou trist.
Cu toate acestea, se mai aflau acolo trei persoane: bătrâna doamnă,
care-şi plângea mereu căţeluşul şi nu ştia cum să-şi continue drumul,
fie spre „Lifru”, fie să se întoarcă la Moscova; Piotr, mujikul, care
scăpase cu viaţă şi stătea acum lângă cămin, încălzindu-se ca un
adevărat convalescent. Şi, în sfârşit, bătrâna vrăjitoare, stăpâna
hanului, care aducea nenorocirea.
Ivan intră ca un uragan.
Văzu lângă cămin un om cu părul lins, cu privirea suferindă, care-l
privea cu oarecare mirare.
Şi chiar dacă omul acesta ar fi fost îmbrăcat în costum ţărănesc
ordinar, Ivan l-ar fi recunoscut îndată.
Nu putea să stea încă la îndoială, pentru că mujikul purta livreaua
contelui Potenieff.
Ivan îi sări de gât.
— Mizerabile! îi strigă, ce-ai făcut cu Madeleine?
Piotr se îngălbeni de moarte.
— Te ucid! reluă Ivan, dar înainte de a te ucide trebuie să ştii cine
sunt. Mă numesc Ivan Potenieff.
Piotr nu-l văzuse niciodată pe omul a cărui voce o avea şi, de
spaimă, scoase un ţipăt şi căzu în genunchi.
Apoi, împreunându-şi mâinile, murmură:
— Nu mă omorî; eu n-am făcut altceva decât să mă supun ordinelor
tatălui dumitale.
La auzul acestor cuvinte, furia lui Ivan se potoli şi, privindu-l pe
omul care de abia se ţinea pe picioare de slăbiciune, îi zise:
— Vorbeşte! Vreau să ştiu totul.
În acel moment Beruto intră în sală şi, auzindu-l pe Piotr mujikul
vorbind, rămase uimit de asemănarea vocii sale cu vocea lui Ivan;
numai Ivan nu observă această asemănare.
522
Capitolul XXXVII
Înainte de a trece mai departe, trebuie să dăm o desluşire asupra

straniei naraţiuni făcute de surugiul principelui Maropuloff la staţia de
poştă de la Peterhoff.
Povestea era întocmai cum o spusese vizitiul, şi omul pe care îl
scăpaseră din gura lupilor era domnul de Morlux.
Rocambole îi aruncase pistoalele, nu pentru ca să-l scape de
moarte, ci pentru a întârzia ora unei morţi îngrozitoare.
El nu dorise ca acest om să cadă în judecata providenţei fără a avea
un mijloc de apărare şi, depărtându-se, îşi spusese:
„Dacă Dumnezeu va găsi prea dulce această pedeapsă pentru el,
atunci îl va scăpa, pentru a putea să primească pedeapsa ce i-am
hotărât-o în Franţa”.
Domnul de Morlux fusese într-adevăr tras cu frânghia în sania
vânătorilor, care-şi urmase apoi fuga ei nebună, căci primejdiile unei
astfel de vânători sunt nenumărate.
Cât timp sania merge, lupii nu cutează să se apropie şi mănâncă
fără milă pe cei care cad ucişi de gloanţele vânătorilor.
Dar mirosul prăzii atrage alte fiare; şi haita în loc să scadă, se
înmulţeşte din ce în ce mai mult. Şi dacă, din nenorocire, s-ar întâmpla
să cadă un cal, ceilalţi cai ar fi apucaţi de gât, şi apoi bestiile ar năvăli
în sanie şi, oricât de numeroşi ar fi vânătorii, n-ar putea să reziste
multă vreme fiarelor.
De aceea viaţa vânătorilor depinde de agerimea cailor şi de dibăcia
vizitiului.
Aşadar, vânătorii îl scăpaseră pe domnul de Morlux; dar nu
avuseseră timpul să se ocupe de el, pentru că trebuiau să descarce
necontenit focuri.
După comportarea domnului de Morlux s-ar fi putut justifica
părerea vizitiului, care spusese că omul acela era nebun.
Hainele sfâşiate şi pline de sânge, obrazul palid, ca al unui cadavru,
iar pe alocuri vânăt, ochii rătăciţi, părui său alb pătat de sânge îi
dădeau un aspect straniu.
Unul dintre amicii prinţului îl privi cu atenţie.
Zdrenţele lui, căci atâta mai rămăsese din hainele sale, nu erau ale
unui ţăran; era lesne de văzut că acest om aparţinea unei clase mai
bune, de aceea amicul prinţului îl întrebă în limba rusă.
— Cine eşti dumneata?
Domnul de Morlux răspunse:
— Un francez.
523
Apoi, zdrobit de oboseală şi de emoţie se lăsă să cadă în fundul

săniei.
Canonada puştilor continua mereu. Dar peste puţin luna dispăru şi
stelele începură să nu mai lucească pe cer. O dungă albicioasă se ivi la
orizont.
Erau zorii zilei.
Făcuseră mult drum într-o noapte întreagă şi acum ţărmurile
Berezinei şi castelul prinţului Maropuloff erau departe.
Îndată ce apărură primele raze de soare, lupii rămăseseră în urmă,
apoi dispăruseră.
În acelaşi timp, sania ajungea la o staţie de poştă. Caii erau zdrobiţi
de oboseală.
Ei fură lăsaţi la staţie, împreună cu vizitiul, care primi ordinul ca a
doua zi dimineaţă să se întoarcă acasă. Apoi, prinţul le zise tovarăşilor
săi:
— Suntem acum la o distanţă de şase verste de castelul prietenului
meu, contele Kuroff, cel mai vesel om din tot ţinutul, şi dacă vreţi,
mergem să dejunăm la el.
— Sigur că vrem!... răspunseră toate vocile.
Dar acela dintre tinerii ruşi care-i adresase cuvântul domnului de
Morlux zise:
— Mi se pare domnilor că ar trebui să ne ocupăm puţin şi de acest
sărman om pe care l-am scăpat de la moarte!...
— Dânsul doarme, spuse prinţul.
Într-adevăr, domnul de Morlux stătea nemişcat, în fundul săniei.
Soarele îi lumina bine figura şi prinţul, privindu-l, nu-şi putu opri o
exclamaţie:
— Ce fizionomie curioasă!... Cine naiba o fi omul acesta?
— E un francez!...
— Şi un om distins, adăugă un altul. Lupii i-au sfâşiat hainele în
bucăţi, dar se vede bine ce erau aceste haine mai înainte.
— Uite! zise un al treilea, mai are încă sacul său de călătorie.
Adevărat, domnul de Morlux avusese norocul să nu-şi piardă
hârtiile şi banii.
Prinţul mai observă în degetul drept al domnului de Morlux un inel
foarte frumos şi zise:
— Omul acesta trebuie să fie un gentilom; asta fără nici o îndoială.
— Dar cum de se afla singur în mijlocul drumului? întrebă un altul.
— Acesta e un mister pe care ni-l va desluşi el când se va deştepta,
dacă nu-şi va fi pierdut cumva minţile.
— Eu cred, zise unul dintre vânători, că a adormit şi a căzut din
524
sanie fără să ştie.

— Da, aşa cred şi eu, zise prinţul.
Domnul de Morlux făcu o uşoară mişcare, dar nu deschise ochii.
Puseră peste el mai multe blănuri, pentru a-l mai încălzi cât de cât.
Apoi nu se mai ocupară de el şi cei cinci tineri începură să vorbească
de Petersburg şi de plăcerile iernii.
Cu toate acestea, domnul de Morlux nu dormea şi nici nu dormise
deloc.
Zăpăceala şi nebunia lui, produse din spaimă şi din groaza ce o
încercase, fuseseră de scurtă durată, căci dânsul era un om cu o
vitalitate fără margini.
Văzuse moartea cu ochii, şi cu toate acestea moartea nu voise să-l
ia cu ea. Îşi recăpătase spiritul, luciditatea şi liniştea obişnuită şi, dacă
închisese ochii şi se prefăcuse că doarme, era numai pentru a reflecta
în linişte şi de a analiza cu o riguroasă atenţie evenimentele
întâmplate.
Dacă buzele sale s-ar fi mişcat, cel dintâi nume ce l-ar fi pronunţat
ar fi fost numele lui Rocambole, căci imaginea grozavului său inamic i
se prezenta aşa după cum îl văzuse pentru cea din urmă oară.
Domnul de Morlux înţelesese acum că Rocambole, liber şi stăpân pe
Madeleine, trebuia să se fi întors la „Lifru”, s-o fi scăpat şi pe Vanda şi
era sigur că, la ora aceea, Rocambole, Madeleine şi Vanda alergau pe
drumul spre Franţa.
Cu toate acestea, domnul de Morlux ştiu să ia îndată o hotărâre,
căci pentru dânsul o situaţie nu era niciodată disperată.
„În mijlocul dezastrului meu, cugeta dânsul, mă mai pot bucura
încă de un mare avantaj. Rocambole mă crede mort... Mă pot întoarce
deci în Franţa şi nu-mi va fi tocmai aşa de greu să încep din nou
lupta.”
Pe când cugeta astfel, prinţul Maropuloff şi tovarăşii săi discutau
între ei.
— Domnilor, spunea prinţul, contele Kuroff este unul dintre cei mai
veseli oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Dânsul a călătorit foarte
mult şi a locuit multă vreme la Paris. El se înconjoară de tot felul de
artişti şi scriitori şi vă asigur că nu-şi pierde nimeni vremea într-o
discuţie cu dânsul.
— Te rog să mă ierţi, dragul meu prinţ, îl întrerupse unul dintre
vânători, e multă vreme de când nu te-ai mai întâlnit cu contele?
— Mai mult de şase luni.
— Ei bine, acum îl vei găsi cu totul schimbat.
— De ce?
525
— Pentru că e îndrăgostit.
— Îndrăgostit de cine?
— De o femeie care nu-l vrea, contesa Vasilika.
— Frumoasa doamnă Wasernoff?
— Chiar dânsa.
— Ah! da, zise prinţul, dânsa trebuie să se căsătorească cu
sărmanul Ivan Potenieff. Nu e vărul ei?
— Da.
— Sărmanul Ivan, cu câtă greutate o va îmblânzi pe această
andaluză a deşertului!...
— Mi se pare că n-are pumnalul destul de solid pentru dânsa!... zise
un altul.
Auzind numele lui Ivan, domnul de Morlux tresărise şi-şi aţintise
urechea.
Ascultă cu cea mai mare atenţie.
Capitolul XXXVIII
Prinţul Maropuloff continuă:

— Şi oare sărmanul Kuroff să fie într-adevăr aşa de trist?
— Vai!... da.
— Dacă-i aşa, cred că trebuie să renunţăm la proiectul nostru de a-l
vizita.
— Pentru ce?
— Pentru că într-o asemenea stare sufletească trebuie să fie foarte
mizantrop.
— Tocmai de aceea cred că ne va primi cu braţele deschise.
Singurătatea trebuie să-l apese îngrozitor.
În clipa aceea domnul de Morlux făcu o mişcare.
— Ah! zise prinţul, iată că omul nostru se trezeşte.
Într-adevăr, domnul de Morlux deschise ochii. Apoi, prefăcându-se
că aruncă o privire de uimire în jurul său, murmură:
— Unde sunt?
— Domnule, răspunse prinţul, eşti într-un loc sigur şi foarte departe
de colţii lupilor.
Domnul de Morlux se ridică cu vioiciune în picioare. El reuşi de
minune să simuleze spaima aducerii aminte şi murmură:
— Ah!... îmi amintesc...
— Ai scăpat ca prin urechile acului, zise prinţul.
Şi se înclină în faţa domnului de Morlux ca şi cum l-ar fi întâlnit
526
într-un salon din Paris sau din Petersburg.

— Domnilor, răspunse vicontele înclinându-se la rândul său,
înainte de a vă mulţumi, căci vă datorez viaţa, vă rog să-mi daţi voie să
vă spun numele meu. Mă numesc vicontele Carol de Morlux, gentilom
francez.
Prinţul şi amicii săi se înclinară şi răspunseră declarându-şi pe
rând numele şi titlurile.
— Suferi mult, domnule viconte? îl întrebă prinţul, privind
muşcăturile de pe braţul şi mâna domnului de Morlux.
— Nu aşa mult, răspunse acesta, căci nu sunt decât nişte zgârieturi
neînsemnate; am avut noroc că hainele şi cravata erau destul de
groase, căci altfel aş fi fost sfâşiat în bucăţele.
— Dar domnule, zise atunci prinţul, oare nu sunt indiscret
întrebându-te cum de te găseai singur în mijlocul câmpiei atât de
târziu?
În timp ce domnul de Morlux se prefăcea că doarme, îşi pregătise
răspunsul:
— Domnilor, zise el, mă întorceam de la Moscova, unde am rezolvat
nişte afaceri şi eram în sanie împreună cu cameristul meu. Din
întâmplare, am adormit şi deodată m-am deşteptat în ţipete. Sania
alerga nebuneşte. Atunci, crezând că sania se îndreaptă spre o
prăpastie, am sărit din ea, fără ca valetul meu, care şedea lângă
surugiu, să mă vadă, şi din nefericire am căzut în mijlocul unei haite
de lupi. Am înţeles că ţipetele valetului şi spaima cailor erau din
pricina acelei haite, dar sania zburase şi nu mai aveam ce face.
Această explicaţie era atât de verosimilă, încât nimeni nu se îndoi de
spusele sale.
Într-o oră de conversaţie, domnul de Morlux, desfăşurându-şi tot
spiritul şi punând în lumină educaţia sa perfectă, îl făcu pe prinţul
Maropuloff să-i zică:
— Scumpul meu viconte, îmi vei permite ca, mai înainte de a lua
drumul Varşoviei pentru a te reîntoarce în Franţa, să te conduc pentru
opt zile la castelul meu?
Domnul de Morlux se înclină.
— Iar până atunci, reluă prinţul, ne vom duce să dejunăm la contele
Kuroff, amicul meu, a cărui locuinţă este colo, între arborii ce se
zăresc.
Prinţul întinse mâna spre nord-vest şi domnul de Morlux putu să
vadă în depărtare o mare construcţie, cu zidurile albe.
După o oră de drum, intrară cu zgomot în curtea acelui castel.
Când sania se opri la scară, stăpânul castelului alergă înaintea
527
noilor sosiţi şi acela dintre oaspeţi care afirmase că domnul conte era
disperat, făcu un gest de mirare.
Contele era foarte vesel.
— Conte, îi zise prinţul Maropuloff, dă-mi voie să-ţi adresez
felicitările mele.
— Felicitări!... Pentru ce?
— Pentru că te văd vindecat.
— Vindecat? întrebă contele cu mirare, de care boală?
— De amorul care te rodea.
— Ah! ştii asta? întrebă contele râzând.
— Se înţelege că ştiu.
— Ei bine! nu sunt încă vindecat, dar sunt pe cale de a fi.
— Ce?! n-o mai iubeşti pe contesa Vasilika?
— Din contră, o ador.
— Atunci, nu înţeleg.
— Înţelesul este că peste două luni mă voi căsători, poate, cu dânsa!
— Şi cu Ivan cum rămânea?
— Mă întrebi de nenorocitul Ivan Potenieff?
— Da, de dânsul.
Domnul de Morlux, căruia i se dăduseră nişte haine demne de
înaltul său rang, stătea la dreapta contelui Kuroff.
Auzind vorbindu-se despre Ivan Potenieff, deveni foarte atent.
Contele urmă:
— Bunii mei prieteni, cine se laudă că ar cunoaşte femeia, e un
mare dobitoc...
— Asta e şi părerea mea, zise prinţul râzând.
— Vara trecută, contesa Vasilika mă adusese la disperare. Dânsa
înălţa din umeri ori de câte ori mă auzea suspinând; îmi râdea în faţă
şi mă făcea să plâng de ciudă ca un copil.
„— Dar dacă mă voi sinucide, am întrebat-o eu într-o zi, dumneata
ce vei face?”
„— Nimic, răspunse dânsa cu o linişte desăvârşită, ce ai vrea să
fac?”
Am plecat din Petersburg, cu sufletul îndoliat şi am venit să mă
înmormântez aici. De multe ori mă ademenea gândul sinuciderii. Acum
două zile am primit o scrisoare.
— O scrisoare de la contesă?
— Da, de la dânsa; a fost ca nişte raze călduroase de soare, după o
furtună teribilă.
Vorbind astfel, contele Kuroff, care se înăbuşea de prea multă
fericire şi simţea nevoia s-o mai reverse în afară, îşi desfăcu haina şi
528
scoase de la piept scrisoarea pe care, timp de două zile, o acoperise cu

sărutări nebune.
— Vreau să vă citesc această scrisoare, zise el.
Toată lumea deveni atentă, mai ales domnul de Morlux.
Scrisoarea contesei Vasilika era astfel concepută:
„Scumpul meu conte,

Mi se pare că dumneata ţi-ai făcut o părere proastă despre mine; cu
atât mai rău pentru dumneata, dacă este într-adevăr, aşa. Dacă mai
speri încă, cu atât mai bine pentru dumneata şi cu atât mai bine şi
pentru mine, căci te iubesc, scumpul meu conte; şi îţi voi acorda mâna
mea la primăvară... Bineînţeles, aceasta numai în cazul când nu te vei fi
sinucis de disperare.
Dă-mi voie să-ţi spun, prietene, că niciodată n-am fost îndrăgostită de
Ivan Potenieff; făcusem însă unui muribund jurământul solemn de a
deveni soţia lui Ivan. În mărturisirea aceasta, vei găsi, cred, explicarea
rezervei nude.
Astăzi sunt desfăcută de jurământul acela.
Ivan Potenieff este nebun.
Nebunia sărmanului tânăr constă în aceea că vorbeşte mereu despre
o tânără fată franţuzoaică numită Madeleine, cu care vrea numaidecât
să se căsătorească.
Dragul meu, adevărul este că acea fată n-a existat niciodată decât
numai în imaginaţia sa bolnavă. Ivan pleacă spre Paris, unde va urmări
o fiinţă impalpabilă şi invizibilă. Cameristul meu îl însoţeşte şi va veghea
asupra lui.
Am făgăduit lucrul acesta bătrânului Potenieff, care este foarte
disperat.
Ivan nu este un nebun în adevăratul înţeles, al cuvântului, e mai mult
o monomanie. În afară de acea Madeleine, care n-a existat niciodată, în
afară de credinţa pe care o are că l-am ţinut prizonier în cetăţuia de la
Petersburg, pentru a-l sili să se căsătorească cu mine, bietul tânăr e cât
se poate de liniştit şi raţionează lucrurile cât se poate de bine.
Dacă mă mai iubeşti ca altădată, dragul meu conte, vino iarna
aceasta să petreci o lună la Paris; am plecat într-acolo pe mare.
Mă vei găsi instalată în strada Pépinière, la contele şi contesa Artoff.
A dumitale,
Vasilika Wasernoff.”
— Ei bine, domnilor, zise contele sfârşind, ce credeţi dumneavoastră

despre toate acestea?
529
— Eu cred, zise prinţul Maropuloff, că dacă Ivan Potenieff n-ar fi

înnebunit, tu n-ai fi primit niciodată scrisoarea aceasta, dragul meu
amic.
— Cam aşa s-ar fi întâmplat, răspunse contele cu un surâs
melancolic.
— Şi pleci spre Franţa?
— Da, plec chiar poimâine.
— Dar din ce cauză o fi înnebunit sărmanul Ivan?
— Habar n-am.
— Mie mi se pare că cunosc cauza acestei nebunii, zise unul dintre
prietenii prinţului.
— Da?
— Ivan avea obiceiul să bea prea mult absint...
— Într-adevăr?
— Şi, afară de asta, era îndrăgostit nebuneşte de contesă; şi ştiţi cu
toţii ce caracter sălbatic are Vasilika Wasernoff.
— Aşa vei păţi şi tu, dragă conte, zise prinţul.
— Oh, eu! răspunse contele Kuroff, iubesc prea mult rolul de sclav
faţă de femei. E mult mai uşor să li se supună cineva decât să le
comande.
Pe când convorbirea urma, domnul de Morlux îşi zicea:
„Câteodată şi nenorocirea e bună la ceva. Dacă Rocambole nu m-ar
fi aruncat în mijlocul lupilor, n-aş avea de unde să ştiu că Ivan
Potenieff aleargă după Madeleine şi că frumoasa contesă Vasilika are
interes ca tânărul ofiţer rus să treacă drept nebun. Iată un ajutor, un
complice, pe care mi-l trimite chiar infernul!...”
Şi speranţa renăscu în inima domnului de Morlux.
Capitolul XXXIX
L-am lăsat pe Ivan la hanul „Sava”; l-am lăsat strigând mujikului

Piotr:
— Să-mi spui îndată tot ce s-a petrecut, sau te ucid.
Piotr era furios şi laş; fusese de-ajuns să se uite în ochii lui Ivan
pentru a vedea bine că acesta nu glumea.
Într-adevăr, Ivan era palid ca un mort şi tot trupul său era zguduit
de acea grozavă tremurătură nervoasă pe care oamenii nordului au
botezat-o furia albă.
— Vreau să ştiu totul, repetă Ivan, fixând asupra mujikului o privire
scânteietoare, ca lama unei săbii în soare.
530
Apoi scoase un pistol de la cingătoare şi-l puse pe masă.

— Stăpâne! repetă mujikul tremurând, tatăl dumitale e vinovat; el a
făcut totul.
— Tatăl meu?...
— Da.
— Explică-te, ordonă Ivan.
Cu toate că cuvintele lui erau imperioase, vocea însă i se îndulci
oarecum şi mujikul speră un moment că va scăpa cu viaţă dacă va
mărturisi totul.
Beruto intrase în sala hanului şi asista, mut şi liniştit, la acea
stranie scenă.
Mujikul începu prin a spune, cum, cu cincisprezece zile înainte,
contele Potenieff se îndrepta spre Moscova în grabă, şi cum fusese
surprins de tonul vocii sale.
Cu toate că e foarte greu ca cineva să se judece singur în astfel de
împrejurări, Ivan observă că mujikul avea o voce identică cu vocea lui.
Apoi mujikul povesti cum sosise la Moscova şi cum primise ordinul
de a juca rolul de mut; în sfârşit, spuse toată comedia infamă pe care
de bunăvoie o jucase.
Ivan, palid, cu ochiul scânteind şi cu braţele încrucişate asemenea
unui judecător suprem asculta şi era gata să dea sentinţa de moarte.
— Tatăl dumneavoastră, urmă mujikul voia să n-o mai vezi
niciodată pe domnişoara Madeleine şi chiar dacă ai mai fi văzut-o
vreodată, voia să fie atât de decăzută, încât să nu-ţi mai fie cu putinţă
s-o faci femeia dumitale.
— Şi apoi? zise cu răceală Ivan.
— Apoi, pentru că am găsit-o frumoasă...
— Mizerabile! urlă Ivan.
— Nu mi-a ordonat excelenţa voastră să vorbesc? zise cu umilinţă
mujikul.
— E adevărat, continuă.
— Tatăl dumitale, continuă mujikul, îmi spusese în momentul
plecării: „Această tânără fată are douăzeci de mii de franci în sacul de
călătorie... e o zestre drăguţă.”
— Şi după aceea?... După aceea? repetă Ivan.
— Drace! reluă mujikul, nu sunt mai altfel decât ceilalţi oameni, şi
când am ajuns aici...
— Ei bine?...
— Surugiul care ne conducea s-a lăsat corupt şi s-a întors... femeia
care ţine hanul mi-a făgăduit, să facă tot ce voi vrea...
Ivan îl întrerupse cu bruscheţe:
531
— Dar bătrâna aceasta? strigă dânsul.

Şi cu degetul o arătă pe bătrâna doamnă, care continua să plângă
moartea iubitului căţeluş.
— Dânsa, zise mujikul cu dispreţ, nu se ocupa decât de căţeluşul ei.
— Ah!
— Am făcut atunci ce-am vrut, am încercat cel puţin s-o fac, urmă
Piotr, care reuşi un moment să întoarcă furia lui Ivan asupra bătrânei
guvernante.
— Madeleine s-a zbătut, nu-i aşa? întrebă Ivan.
— Oh! da...
— Şi a strigat?
— Desigur; s-a apărat cu bărbăţie!... Vedeţi bine în ce stare sunt...
Şi Piotr îşi arătă rănile pe care i le făcuse Madeleine cu sabia
cazacului.
— Şi femeia aceasta?
— Femeia aceasta dormea dusă.
Furia lui Ivan izbucni teribilă ca un uragan.
— Sunt adevărate toate acestea? strigă dânsul; e adevărat ce spune
omul acesta?...
Bătrâna răspunse printr-un geamăt şi aruncă asupra lui Ivan o
privire rătăcită.
— Femeie! strigă tânărul, eşti mai vinovată decât mizerabilul acesta!
şi e drept să fii cea dintâi pedepsită...
Apoi, uitându-se la ceasornic, văzu că erau orele patru după prânz
şi nu mai era decât o oră până să se înnopteze.
Sania aştepta la uşa hanului, cu surugiul pe capră.
Ivan o luă pe bătrână şi, ridicând-o ca pe o pană, o duse şi o aruncă
în sanie.
— Beruto, ordonă tânărul, ascultă bine ordinele mele şi, dacă vrei
să rămâi în serviciul meu, execută-le. Madeleine a fost încredinţată
acestei femei şi ea a părăsit-o; trebuie să fie pedepsită. Vei pleca cu ea
spre Moscova şi, când vei fi în pădure, vei lăsa-o acolo. Va muri de
foame şi de frig, dacă va scăpa din gheara lupilor.
Bătrâna scotea ţipete disperate; dar Beruto era ascultător şi sania
plecă.
Apoi fiul contelui Potenieff intră în han şi se aşeză lângă cămin.
Piotr se credea scăpat, căci i se părea că Ivan nu se mai gândeşte la
el.
Tânărul ofiţer îşi aprinse ţigara pe care o fuma liniştit. Trecu astfel o
oră; soarele scăpătase şi Ivan fuma necontenit, iar Piotr mujikul nu se
mişca din loc.
532
Deodată se auzi în depărtare zgomotul clopoţeilor de la sanie;

Beruto se întorcea.
Ivan ieşi pe prag şi se asigură că Beruto executase ordinul său:
bătrâna nu mai era în sanie.
Apoi, intrând iar în han, îşi aruncă privirea asupra mujikului şi
acea privire fu atât de grozavă încât mizerabilul înţelese că îi sunase şi
lui ceasul.
— Fă-ţi rugăciunile, îi zise Ivan.
— Dar... stăpâne...
— Închină-te, repetă Ivan.
Şi luând pistoalele de pe masă le încărcă.
Piotr căzu în genunchi.
— Iertare, stăpâne!... iertare! bolborosi dânsul.
— Nu!... nu există iertare pentru tine!... răspunse Ivan.
Şi scoţându-şi din nou, ceasornicul, adăugă:
— Îţi dau zece minute ca să te închini.
Mujikul îşi împreunase mâinile şi-l privea pe Ivan cu o spaimă
nebună; tânărul îşi examina pistoalele cu atenţie şi cu cea mai mare
nepăsare.
Dar în clipa aceea, un nou zgomot de clopoţei se auzi în apropiere.
Piotr avu una din acele speranţe supreme pe care o au condamnaţii
conduşi spre eşafod. Era zgomotul unei sănii. Al unei sănii care se
apropia cu repeziciune şi care avea să se oprească poate la poarta
hanului „Sava”.
Ivan încruntă din sprincene şi ieşi din nou în prag, dar fără să lase
pistoalele din mână.
— Roagă-te! îi zise mujikului; nu mai ai decât şapte minute.
Mujikul părea că se închină, dar cu gândul întins asculta zgomotul
clopoţeilor care devenea din ce în ce mai distinct.
Era într-adevăr o sanie plină de lume, care sosea cu cea mai mare
grabă.
Era sania prinţului Maropuloff.
Prinţul îl recunoscu îndată pe Ivan.
— Potenieff! exclamă dânsul.
Şi sări din sanie.
— Ah! dumneata eşti, zise Ivan. Te rog să nu te opreşti aici.
— Cât eşti de palid! zise prinţul; şi de ce fruntea asta sinistră?... de
ce armele acestea în mâna dumitale?
Şi intră în han, urmat de doi dintre prietenii săi, care săriseră şi ei
din sanie.
Ivan îl arătă pe mujik cu degetul.
533
— Îl vedeţi pe omul acesta? întrebă el.

— Da.
— Ei bine!... omul acesta va muri!...
— De ce?
— Pentru a ispăşi o crimă mare.
— Ce crimă? întrebă prinţul.
— A avut îndrăzneala să ridice ochii asupra unei fete pe care o
iubesc şi care se numeşte Madeleine.
La auzul acestui nume, prinţul Maropuloff şi prietenii săi schimbară
un surâs de neîncredere şi de milă. Surâsul acesta însemna:
„Contele Kuroff a spus adevărul: sărmanul Ivan e într-adevăr
nebun”.
Capitolul XI
Prinţul Maropuloff, către contele Kuroff, la Paris

„Dragul meu prieten,
Pentru că sunt sigur că ai plecat la Paris pe drumul cel mai scurt,
deoarece acum trei zile, când m-am despărţit de dumneata te-am lăsat
gata de drum, nu-mi dau osteneala să-ţi adresez scrisoarea aceasta în
altă parte.
Ea va ajunge la Paris în urma ta, căci trebuie să recunoşti şi tu, nici
calul deşertului cântat de poetul arab, nici fulgerul, nici vântul, nu sunt
aşa de uşori în fuga lor, ca omul care aleargă după femeia iubită.
Şi ştii pentru ce îţi scriu?
N-am de gând să-ţi mulţumesc pentru frumoasa la ospitalitate. Vreau
să-ţi vorbesc despre rivalul tău, despre acel sărman Ivan; parcă văd
gestul tău de spaimă, căci n-ai de unde să-ţi închipui că l-am văzut pe
Ivan Potenieff.
Cu toate acestea, ascultă.
Am plecat de la tine, acum trei zile, la ora unsprezece de dimineaţă,
după ce ne-am odihnit mai întâi de ostenelile noastre cinegetice.
Cinci ore după aceasta eram la vreo patru leghe, depărtare de
Peterhoff.
Mergeam cu acea repeziciune pe care tu o cunoşti şi care este singura
mea metodă de a călători în frumoasa şi recea noastră Rusie, când
deodată, am zărit o sanie înaintea noastră.
După un sfert de oră am ajuns-o.
Sania nu era goală; dar alături de surugiu era un om pe care
Kolukine, amicul nostru, l-a recunoscut îndată.
534
— Iată! striga dânsul, e feciorul de casă al contesei Vasilika. Este

Beruto!
Auzind pronunţându-i-se numele, Beruto se întoarse şi recunoscu pe
Kolukin, pe care îl salută respectuos.
— Unde te duci? de unde vii?...
— Domnilor, ne răspunse el în momentul când sania mea şi a sa
erau în aceeaşi linie, sunt un om nenorocit.
— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă Kolukin; te-a concediat contesa?
— Nu, dar m-a încredinţat unui alt stăpân, care mă aduce la
disperare.
— Cum asta?
— Sunt acum în serviciul unui nebun.
La aceste din urmă cuvinte ne-am adus aminte de o parte din
scrisoarea contesei, în care îţi făcea cunoscut că a însărcinat pe feciorul
ei de casă să-l însoţească pe acel nenorocit Ivan.
— Da, domnilor, reluă Beruto, am de a face cu un nebun, după cum
veţi vedea dumneavoastră înşivă.
Atunci ne povesti punct cu punct, tot ce-ţi scrisese contesa ţie.
— Ivan Potenieff e amorezat de o femeie care nu există, care n-a
existat niciodată şi pe care a botezat-o el însuşi cu numele de Madeleine.
De opt zile de când am plecat din Petersburg, Ivan cere noutăţi despre
dânsa. Pe fiecare femeie întâlnită în cale, o ia drept Madeleine. În fine,
Madeleine e în mintea lui tot timpul şi pretutindeni. Până acum, răul nu
era atât de mare; dar iată ce s-a mai întâmplat. Sunt două ore de când
ne-am oprit la trei verste de aici, într-o cârciumă izolată, care se numeşte
hanul Sava. Noul meu stăpân era înfrigurat şi însetat. A intrat în han.
Acolo, lângă sobă, se aflau o bătrână femeie şi un mujik. Domnul
Potenieff îi privi şi le strigă:
„— Iată aceia care au trădat pe Madeleine!”
Bătrâna şi mujikul ne priveau, cu spaimă. Mânia lui Ivan creştea
mereu. El o luă pe bătrână la subţioară şi o trânti în sanie, ordonându-
mi să mă duc s-o las în mijlocul pădurii, spre a servi de cină lupilor.
— Şi tu te-ai supus? l-am întrebat noi.
— Cam aşa, răspunse Beruto râzând; adică am condus-o pe bătrână
până la un sat care se află în stânga pădurii, şi i-am dat zece ruble ca
despăgubire. Dar asta nu e totul, domnilor, adăugă el.
— Dar ce mai este?
— Mă tem că, pe când eu mă prefac că execut ordinele, sale, el să nu
se fi răzbunat împotriva nenorocitului mujik.
Atunci, dragul meu prieten, m-am consultat cu tovarăşii mei.
Când e vorba de viaţa unui om nevinovat, fie chiar a unui mujik,
535
merită să-ţi dai osteneala a cugeta puţin.

Am hotărât ca Beruto să-şi vadă de drum şi să ajungă cu câteva
momente înainte la hanul Sava. Dacă mujikul avea să mai fie în viaţă,
avea să caute să-l liniştească, prin diferite mijloace, până când vom sosi
şi noi.
Şi aşa a şi făcut. Beruto a plecat la drum şi noi l-am urmat la o mică
distanţă. Era şi timpul.
Când am ajuns, l-am găsit pe Ivan cu ochii injectaţi, cu pârul în
dezordine, cu pistoalele în mână.
În faţa lui, sărmanul mujik acuzat că ar fi ultragiat-o pe Madeleine,
stătea îngenuncheat, rugându-se.
Ivan voia să-l ucidă.
Am sărit cu toţii şi l-am dezarmat pe sărmanul nebun.
Dânsul s-a înfuriat şi ne-a declarat că avea dreptul să pedepsească
un om care-i aparţinea.
Din fericire, Kolukin, care e un băiat de spirit, a avut o idee foarte
ingenioasă, după cum vei vedea îndată.
Ivan ne povesti în ce mod tatăl său voia să împiedice căsătoria sa cu
Madeleine şi cum o însărcinase pe bătrâna doamnă şi pe mujik să-i
scutească printr-un mijloc, oarecare de prezenţa tinerei fete.
Toate acestea aveau o aşa de mare aparenţă de adevăr, încât dacă
Beruto nu ne-ar fi privit surâzând eu coada ochiului, l-am fi crezut pe
cuvânt.
Iată ce convorbire s-a încins atunci, între Kolukin şi Ivan:
— Aşadar, dragul meu, tatăl tău nu vrea să te căsătoreşti cu
Madeleine?
— Nu, nu vrea.
— El a dat ordin acestui om să facă ceea ce a făcut?
— Da, el.
— Toate acestea sunt cât se poate de clare.
— Dacă crezi că sunt adevărate, trebuie să recunoşti că acest om e
vinovat.
— Oh! nici nu mai e vorbă!...
— Şi merită moartea?...
— Merită de două ori moartea, nu numai o dată.
Auzind aceasta, Ivan vru să-şi ia pistoalele, dar domnul Kolukin îi
opri braţul zicându-i:
Ascultă-mă bine, domnule Potenieff.
— Vorbeşte.
— Dacă îl vei omorî pe omul acesta, vei pierde un martor preţios.
— Cum?
536
— Îţi spun îndată. Tu vrei s-o găseşti pe Madeleine, nu-i aşa?

— Da.
— Vrei să le căsătoreşti cu dânsa?
— Pentru aceasta o să-ţi trebuiască consimţământul tatălui tău.
— Sau acela al imperatorului, strigă Ivan invocând vechiul obicei rus
care în unele cazuri, permite ca autoritatea ţarului s-o înlocuiască pe
aceea a părintelui de familie.
— Iată dar un motiv mai mult ca să nu-l omori pe omul acesta.
— Pentru ce?
— Pentru că dacă vei găsi-o pe Madeleine, te vei întoarce cu dânsa
la Petersburg ca s-o prezinţi ţarului şi atunci îi vei povesti nelegiuita
purtare a tatălui tău şi vei avea nevoie de declaraţiile mujikului.
Aceste motive produseră asupra nebunului nostru o astfel de
schimbare încât fără să mai stea pe gânduri, zise:
— Ai dreptate, aşa este.
Aşadar, amice, în modul acesta Kolukin a scăpat viaţa sărmanului
mujik şi apoi, după aceasta l-am dus pe Ivan acasă la mine.
Am putut să-l ţin numai două zile, dar a treia zi a voit numaidecât să
plece.
I-am mai dat şi eu un tovarăş de drum, care, împreună cu Beruto, va
veghea asupra lui.
Tovarăşul acesta, după cum, desigur, ai putut să ghiceşti, e
gentilomul nostru francez, bătrânul acela, încă verde, care răspunde la
numele de Morlux.
Ivan a devenit dintr-o dată prieten bun cu dânsul; ba chiar are în
gentilomul francez o încredere oarbă.
Ivan l-a iertat şi pe mujik de acea crimă imaginară şi l-a luat în
serviciul său.
Aşadar, astă-dimineaţă, domnul de Morlux, Beruto şi mujikul au
plecat spre Varşovia, escortându-l pe sărmanul nostru Ivan, care nu e
nebun decât atunci când îţi vorbeşte despre Madeleine.
Domnul de Morlux cunoaşte în Paris un medic psihiatru care face
nişte cure minunate; el speră că în puţină vreme Ivan va fi vindecat.
Am crezut, dragul meu conte, că toate aceste amănunte te vor
interesa într-o măsură oarecare şi de aceea ţi-am scris.
O prietenească strângere de mână de la
Prinţul Maropuloff.”
Tânărul prinţ rus scrisese rândurile acestea cu toată convingerea.

După cum se vede, domnul de Morlux triumfă încă o dată.
537
Capitolul XLI
După cum îi scrisese prinţul Maropuloff amicului său, contele

Kuroff, domnul de Morlux, călătorea în tovărăşia lui Ivan.
Tânărul ofiţer îi vorbea mereu gentilomului francez despre
Madeleine şi despre dragostea înfocată pe care o simţea pentru tânăra
fată.
Sania alerga peste câmpii fără încetare.
Trecuseră Berezina şi frontiera Rusiei. După încă trei zile de drum
erau la Varşovia.
Domnul de Morlux, care nu putea să-l restituie pe Herman soţiei şi
copiilor săi, n-avea poftă să se ducă să le spună că bietul Herman
fusese aruncat pradă lupilor de către un oarecare domn Rocambole,
despre care dânşii habar n-aveau. De aceea ar fi trecut bucuros
înainte, fără să se mai oprească deloc în Varşovia.
Dar o speranţă îl ducea într-acolo; credea că va găsi la poştă scrisori
din Franţa.
Aşa se înţelesese la plecare: ca orice scrisori să i se trimită la
Varşovia şi apoi, de acolo la castelul „Lifru”, unde îşi dăduse adresa
numai pentru câteva zile.
Într-adevăr domnul de Morlux găsi două scrisori la oficiul poştal.
Una era de la fratele său, cealaltă îl făcu să tremure, căci recunoscu
slova lui Timoléon.
Timoléon îi spusese că se îmbarcă pentru America şi, cu toate
acestea scrisoarea era timbrată de la Paris.
Domnul de Morlux îşi stăpâni curiozitatea şi deschise mai întâi
scrisoarea fratelui său, care era concepută astfel:
„Scumpul meu Carol,

Îţi scriu la Varşovia şi, cu toate acestea parcă-mi spune cineva că eşti
la Paris. Nu ştiu dacă mă înşel, ştiu numai că spaima m-a cuprins din
nou.
Carol, prietenul meu, fratele meu, cu cât trec zilele, cu atât
remuşcarea se măreşte în inima mea; dacă mai este încă timp, să ne
oprim.”
— Ce-o fi având şi acest imbecil? murmură vicontele, întrerupând

lectura. Cu cât trec anii, cu atâta Philippe devine mai fricos...
Apoi reluă lectura.
538
„Carol, tu nu eşti tată ca să poţi înţelege durerile unui părinte.

Carol, fratele meu, eu sufăr mii de chinuri, căci ştiu că fiul meu este la
Paris şi fuge de mine.
E opera justiţiei aceasta! a justiţiei, zic, fiindcă el o iubea pe
Antoinette Miller, fiica nefericitei noastre surori, şi noi i-am distrus
fericirea.
Tu ai omorât-o pe Antoinette!
Cel puţin aşa mi-ai spus... şi cu toate acestea, o îndoială mă înăbuşă,
mă înspăimântă.
Antoinette a murit? sau oamenii care ţi-au vândut liniştea pe care eu
nu o împărtăşesc, te-au înşelat?
Ascultă:
De când ai plecat a trecut aproape o lună: de când a murit Antoinette
este mai mult de o lună. Deci, după plecarea ta am aşteptat zi şi noapte
să-l văd pe Agénor intrând ca o vijelie şi arătându-şi disperarea.
Aşteptarea mea însă a fost zadarnică!
După aceasta mi-am reamintit că tu îmi spusesei că el era la Angers
rănit de o lovitură de spadă şi că trebuia să rămână acolo câteva zile.
Am mai aşteptat, dar în zadar.
Lucrurile s-au petrecut astfel. Agénor s-a reîntors în Paris chiar în
ziua plecării dumitale.
Aceasta nu e o simplă bănuială, după cum ai putea crede dumneata,
ci e un lucru sigur.
Eu nu m-am vindecat încă pe deplin, dar cu toate acestea am ieşit în
oraş, cu trăsura.
În toate zilele, după amiază, fac câte o preumblare la Champs-
Élysées, pentru a mă mai încălzi puţin la soare. Acum opt zile trăsura
mea s-a încurcat într-o învălmăşeală la un colţ de stradă şi a trebuit să
se oprească.
Am stat pe loc vreo zece minute.
Deodată privirea mea a întâlnit o altă privire care pornea din fundul
unei trăsuri.
Un curent electric mi-a zguduit corpul. Era Agénor.
L-am strigat, am ţipat, dar trăsurile s-au încrucişat din nou şi mi-a
fost cu neputinţă să-l găsesc.
M-am reîntors acasă şi am aşteptat să-l văd sosind.
Dar Agénor n-a venit nici în ziua aceea, nici în zilele următoare...
Şi cu toate acestea era în Paris!...
Iar la ultima noastră întrevedere se arătase plin de dragoste pentru
mine... Mă ştie bolnav în pat... Şi nu vine să mă vadă.
539
Nu l-am zărit decât un singur moment si, cu toate acestea mi s-a

părut că avea figura consternată a unui om care-şi pierduse pentru
totdeauna femeia iubită.
Ce mister teribil e acesta?
În zadar mi-am zbuciumat creierul; n-am putut să aflu nimic, decât
doar că Agénor e în Paris de o lună întreagă.
Cameristul său din strada Suresnes îl vede în toate zilele.
Vine şi-i ia scrisorile; apoi pleacă şi nimeni nu ştie unde se duce.
De ce nu vine deloc să mă vadă?
Tăcerea aceasta îmi tulbură sufletul.
Frate, dacă scrisoarea aceasta ajunge în mâinile tale, dacă nu-ţi vei fi
îndeplinit încă proiectele, opreşte-te... Să ne căim. Poate că mai avem
încă timp!...
Mi se pare că mâna lui Dumnezeu apasă deasupra capetelor noastre
şi că ni se pregăteşte o pedeapsă teribilă.
Nopţile mele sunt pline de fantome. Mi se pare că o văd pe sora
noastră, mi se pare că aud cuvintele domnişorului Vincenţiu, că văd
fruntea sa încruntată.
Ascultă-mă frate; poate că mai putem îndrepta încă o parte din răul
pe care l-am făcut!
Dacă te-ai căsători cu acea fată a cărei pierdere ai jurat-o?...”
La aceste ultime cuvinte din scrisoarea domnului Philippe de

Morlux, Carol tresări şi se îngălbeni.
După aceea mototoli scrisoarea cu furie.
„M-am gândit eu la lucrul acesta înaintea ta. Din nenorocire, acel
prinţ Ivan...”
După o pauză, domnul de Morlux îşi mai zise:
„Fratele meu Philippe e un mare dobitoc şi văd bine că nu mă mai
pot încrede într-însul. Iată ce a făcut dragostea de tată dintr-un om
care mai înainte nu se dădea în lături din faţa nici unei crime.”
Şi ridicând din umeri, vicontele deschise şi cealaltă scrisoare:
TIMOLÉON
către domnul viconte Carol de Morlux
Poste-Restante
Varşovia, Polonia
„Domnule,
În timp ce dumneata te îndreptai spre Polonia, adică spre Rusia, în
timp ce dumneata te duceai în întâmpinarea domnişoarei Madeleine
540
Miller, servitorul dumitale, urma să se îmbarce pentru America.

Luasem micile mele economii şi cei cincizeci de mii de franci pe care îi
aveam de la dumneata. Am luat-o cu mine pe fiica mea, singura, unica,
adevărata mea comoară.
Dacă n-aş fi avut o fiică, hoţul acela de Rocambole nu şi-ar fi bătut joc
de noi, aşa cum şi-a bătut.
Din fericire lăsasem în Paris nişte agenţi care aveau misiunea de a-l
supraveghea de aproape.
Dacă ţi-aş spune că lucram astfel numai din interes pentru dumneata
nu m-ai crede.
De aceea îţi voi mai spune că mai eram călăuzit şi de un instinct de
răzbunare.
În dimineaţa zilei în care era să mă îmbarc pentru America, am primit
din Paris telegrama următoare:
«Rocambole a părăsit Parisul şi Franţa; el aleargă pe urmele domnului
de Morlux.»
A fost ceva mai tare decât mine.
În loc să mă îmbarc, mi-am dus fata la loc sigur şi am trecut din nou
strâmtoarea spre Paris.
Rocambole nu e un duşman de dispreţuit.
E foarte cu putinţă ca scrisoarea să nu ajungă niciodată în mâinile
dumitale...
Dar e cu putinţă iarăşi să scapi nevătămat din mâinile lui.
În cazul acesta, ascultă-mă bine:
Nepotul dumitale Agénor de Morlux şi domnişoara Antoinette Miller
trăiau foarte fericiţi şi aşteptau numai reîntoarcerea lui Rocambole şi a
domnişoarei Madeleine pentru a se căsători.
Dar eu am intervenit şi am aruncat oarecare amărăciune în mijlocul
acestei cupe de miere. Antoinette a căzut încă o dată în mâinile
noastre... Nu vreau să-ţi spun mai multe; vreau să-ţi las bucuria
neprevăzutului.
Oricum ar fi, dacă te întorci în Paris, vino până în strada Londrei nr.
2, unde vei putea să afli mai multe lucruri.
Vei întreba de domnul Guépin, om de afaceri.
Sunt, cu respect, domnule viconte,
Al dumitale devotat,
Timoléon.”
După ce citi scrisoarea, domnul de Morlux rămase un moment că

trăsnit.
„Mi se pare că visez”, zise dânsul în cele din urmă.
541
Apoi, fără să stea mult pe gânduri, se hotărî:

„Nu, nu, zise el, aşa trebuie să fie... Timoléon nu e omul care să se
reîntoarcă la Paris aşa, de florile mărului. Antoinette trebuie să fie din
nou în puterea sa. La Paris deci!... La Paris, fără întârziere!...”
O oră după aceea domnul de Morlux părăsise Varşovia.
Ivan continua să-l întovărăşească.
Capitolul XLII
Pentru a înţelege ce se va petrece mai departe, va fi necesar să aflăm

în ce condiţii au părăsit Vanda şi Rocambole Parisul.
Domnul de Morlux plecase; de fratele acestuia, Philippe, Rocambole
n-avea nici cea mai mică teamă, căci îl ştia chinuit de remuşcări.
Timoléon, ameninţat cu arestarea, era silit să părăsească Parisul şi
Franţa.
Aşadar, Antoinette nu mai avea de ce să se teamă.
Cu toate acestea Rocambole n-a părăsit Parisul fără a lua mai întâi
oarecare măsuri de prevedere.
Când tânăra fată îşi revenise complet în fire, Rocambole trimisese pe
Milon după o trăsură.
Vanda, frumoasa Marton, Agénor, Rocambole şi Milon, luară loc în
trăsura destul de încăpătoare pentru toţi.
Plecară.
Încotro se duceau?... Milon era acela care-l călăuzea pe vizitiu.
Trecură bariera „Étoile”, străbătură Auteuil şi strada Saint-Cloud.
Antoinette şi Agénor stăteau mână în mână şi nu erau deloc
preocupaţi de drumul pe care îl urma trăsura.
Ce le mai păsa acum de restul lumii, de vreme ce erau din nou
împreună?
În sfârşit, trăsura se opri.
Agénor putu să vadă o casă izolată, în mijlocul unei grădini mari,
într-o stradă aproape cu totul pustie.
Primele dungi ale aurorei începeau să înălbească orizontul şi
Rocambole, consultându-şi ceasul, zise surâzând:
— S-ar zice că ne întoarcem de la vreo serată.
— Aici e locuinţa noastră? întrebă Agénor.
— Da.
Tânărul o luă pe Antoinette în braţe şi străbătu grădina, precedat de
Rocambole.
Rocambole avea cheile la dânsul.
Cu toate acestea, o dâră de fum ieşea prin acoperământ şi Agénor
542
cunoscu îndată că era o casă locuită.

Într-adevăr o uşă se deschise şi într-o rază de lumină, Antoinette o
zări pe mama Philippe, care alergă ţipând în întâmpinare.
Antoinette alunecă din braţele lui şi avu puterea să se ţină pe
picioare pentru a merge mai departe.
În capătul sălii era un mic salonaş, iar în salonaş se afla doamna
Raynaud.
— Mamă! strigă Antoinette, aruncându-se de gâtul bătrânei
institutoare.
Buna doamnă o strânse pe Antoinette la pieptul său şi izbucni în
sughiţuri de plâns.
— Ah! murmură dânsa, credeam că n-am să te mai văd. O!... dacă
ai şti cât de mult am suferit!...
— Doamnă, reluă Rocambole, care se oprise respectuos în prag, ieri
erai prizonieră şi departe de fiica dumitale adoptivă, astăzi eşti liberă şi
sper că nimeni nu va mai veni să vă despartă.
Cum ajunsese doamna Raynaud acolo?
În câteva cuvinte buna femeie îi explică Antoinettei cum se
petrecuseră lucrurile. Fusese timp de opt zile prizonieră, în paza unui
grădinar al domnului de Morlux.
La toate întrebările sale, omul acela răspundea printr-o tăcere
absolută.
Unde era?... La cine?... De ce fusese despărţită de scumpa sa
Antoinette? Nu putuse să afle nimic.
Dar în noaptea aceea, pe la orele nouă, pe când se tânguia în prada
celei mai mari nelinişti asupra soartei Antoinettei, fereastra de la
camera sa fusese deschisă cu violenţă.
Doi oameni intrară înăuntru şi, luând-o în braţe îi şoptiră:
— Nu striga; am venit să te salvăm.
Pe jumătate moartă de spaimă, doamna Raynaud fusese ridicată pe
sus şi dusă într-o trăsură; fusese condusă în casa aceasta unde o
aştepta mama Philippe, a cărei prezenţă o linişti îndată.
Pe când Antoinette o îmbrăţişa pe doamna Raynaud cu cea mai
mare dragoste şi entuziasm, Rocambole vorbea într-un colţ cu Agénor
de Morlux.
— Domnule, îi spunea dânsul, ştii care a fost învoiala noastră?
— Da, domnule, răspunse Agénor plecându-şi capul.
— Nu ţi-am înapoiat-o pe Antoinette decât cu credinţa că mă vei
asculta fără murmur.
— Sunt gata să te ascult, răspunse Agénor cu simplitate.
— Ascultă-mă bine, continuă Rocambole; dumneata ştii că
543
Antoinette are o soră?

Agénor făcu un semn afirmativ.
— Madeleine, continuă Rocambole, trece prin aceleaşi primejdii prin
care a trecut şi Antoinette.
Agénor tresări.
— Trebuie să mai ştii, continuă stăpânul cu ironie, că unchiul
dumitale nu se mulţumeşte numai cu moartea Antoinettei. Acuma a
venit rândul Madeleinei.
— Dar eu o voi apăra cu preţul vieţii mele! exclamă tânărul.
— Nu dumneata o vei apăra, ci eu.
— Pentru ce?
— Dumneata trebuie să mă asculţi fără să discuţi, continuă
Rocambole.
— Ai dreptate.
— Ţi-am dat cuvântul meu că voi respecta numele familiei dumitale;
ţi-am făgăduit că-l voi ierta pe tatăl dumitale şi că le voi determina şi
pe tinerele fete să-l ierte. În schimb, dumneata îl laşi pe domnul
viconte Carol de Morlux pe mâna mea.
Agénor dădu din cap fără să răspundă.
— Ştii dumneata unde este acuma domnul Carol de Morlux?
continuă Rocambole.
— Nu.
— A pornit pe drumul cel mare al Rusiei.
— Este adevărat ce spui, domnule?
— El a părăsit Parisul, cu convingerea că Antoinette e moartă, şi
merge în întâmpinarea Madeleinei... înţelegi pentru ce?
Rocambole surâse sinistru.
Apoi punându-şi mâna pe braţul lui Agénor, urmă:
— Dumneata o iubeşti pe Antoinette şi dânsa te iubeşte. Dar, cât
timp unchiul dumitale va trăi sau nu va fi pus în imposibilitatea
absolută de a vă face rău, fericirea voastră va fi ca un castel de cărţi,
care se răstoarnă sub suflarea unui copil.
Agénor îl privi pe Rocambole şi spusele sale îl străbătură până în
adâncul inimii.
— Unchiul dumitale, reluă Rocambole a plecat; dar dânsul are
agenţi devotaţi şi mizerabili, care vă vor urmări şi vor căuta să
pătrundă misterele existenţei dumitale. Vai de noi, dacă Antoinette nu
va fi pentru toată lumea, moartă. Eu v-am adus aici pe amândoi,
pentru că unchiul dumitale se va servi de casa de la Auteuil pentru a-i
întinde o cursă doamnei Raynaud, Auteuil este cel din urmă loc din
lume unde el se va gândi să vă caute.
544
Cu toate acestea, cât timp voi lipsi eu, nu trebuie...

— Cum, îl întrerupse Agénor, şi dumneata pleci?
— Da, mă duc în Rusia. Înţelegi pentru ce?
— Ca s-o aperi pe Madeleine, murmură Agénor.
— Cât timp voi lipsi eu, urmă Rocambole, Antoinette nu trebuie să
iasă deloc din casă.
— Îţi făgăduiesc că nu va ieşi.
— Iar dumneata nu trebuie să-l vezi pe tatăl dumitale.
— Nu, nu-l voi vedea, zise Agénor, pe care numele tatălui său îl
înspăimânta. Dar Madeleine?... adăugă el tremurând.
— Sper s-o scap, răspunse Rocambole cu o profundă convingere în
glas.
Două ore mai târziu, Rocambole şi Vanda se suiau în tren pe urmele
domnului de Morlux; plecau la o distanţă de douăzeci şi patru de ore.
Milon îi întovărăşi până la gară şi Rocambole îi zise:
— Ţine minte ordinele mele.
— Nu le voi uita, răspunse Milon.
— Veghează ziua şi noaptea ca un câine credincios, ca un dragon.
— Voi veghea.
Şi Rocambole plecă cu asigurarea acestei făgăduieli.
Acum ştim ce s-a petrecut în Rusia; ştim cum Rocambole şi Vanda
au scăpat-o pe Madeleine; ştim că veneau cu dânsa spre Paris.
La Colonia, unde trenul se oprea câteva momente, Rocambole îi
expedie o depeşă lui Milon în care-i spunea:
„Vom sosi mâine la ora patru de dimineaţă.
Să te găsesc la gara de Nord.”
Aşadar, Rocambole când se dădu jos din vagon îl căută pe Milon în

toate părţile şi negăsindu-l deloc, o presimţire sinistră îl cuprinse.
De ce nu venise Milon la gară?...
Capitolul XLIII
Rocambole şi Vanda se întorceau la Paris împreună cu Madeleine şi

se aşteptau să-l găsească pe Milon în gară. Dar Milon nu era nicăieri.
Vanda observă îndată neliniştea lui Rocambole, deşi acesta căuta să
şi-o ascundă.
Cu toate acestea se putea prea bine ca Milon să fi întârziat;
Rocambole lungi cât putu formalităţile de scoatere a bagajului sperând
că în acest timp Milon avea să sosească.
545
Dar Milon nu mai sosea şi erau trei sferturi de oră de când se

învârteau prin gară.
Rocambole voind să n-o înspăimânte pe Madeleine îi zise încetişor
Vandei:
— S-o fi întâmplat vreo nenorocire?!
Vanda tresări.
— Milon e ori mort, ori e prizonier, altfel nu se poate.
Madeleine se gândea la scumpa ei Antoinette, pe care ardea de
nerăbdare s-o strângă mai repede în braţe, şi nu ghici deloc ce cuvinte
sinistre schimbau tovarăşii ei de drum.
— Ascultă-mă, zise Rocambole, nu trebuie să facem prostia de a o
conduce pe această tânără fată la Auteuil.
— Dar... unde s-o ducem?
— La Vila Said, acasă la noi, adică la maiorul Avatar. E un loc
destul de sigur; poliţia nu va putea veni să ne caute acolo.
— Dar, zise Vanda, i-am făgăduit că o vom conduce îndată la
Antoinette.
— Eu n-am prevăzut lipsa lui Milon. De altfel, într-un ceas mă pot
reîntoarse de la Auteuil.
Şi Rocambole după ce mai stătu o clipă pe gânduri, se întoarse
înspre Madeleine şi-i zise:
— Domnişoară, trebuie să-ţi mărturisesc că, în timp ce doamna şi
eu am părăsit Parisul pentru a porni în căutarea dumitale am lăsat-o
pe sora dumitale bolnavă; iar acum mă tem că nefiind prevenită
vederea dumitale îi va pricinui poate o emoţie prea violentă.
— Ei bine? întrebă Madeleine, cu nelinişte.
— Ei bine, iată ce vreau să-ţi propun: te conduc acasă la mine şi te
las acolo cu doamna iar eu voi alerga la Auteuil, şi voi preveni pe
domnişoara Antoinette de sosirea dumitale.
— Oh! toate acestea vor dura mult, nu-i aşa? murmură Madeleine.
— Mai puţin decât crezi, răspunse Rocambole. Şi dacă va fi nevoie, o
voi aduce pe dânsa la dumneata.
Rocambole, părăsind Polonia şi intrând în Prusia, unde călătorise
cu trenul, devenise iarăşi maiorul Avatar, şi astfel în calitatea sa de
nobil rus distins, le urcă pe cele două femei în omnibus şi luă şi el loc
lângă dânsele; după trei sferturi de oră, omnibusul se îndrepta spre
vila Said.
Vila Said, după cum ne reamintim, era micul palat mobilat, pe care
maiorul Avatar şi aceea care trecea drept soţia sa îl închiriase, când se
stabiliseră la Paris.
În lipsa lor, ei lăsaseră o femeie de casă şi un servitor pentru
546
îngrijirea palatului şi servitorul acela era Noël, supranumit Cocorico.

Când omnibusul intră în curte, Noël alergă să deschidă şi
Rocambole, văzându-l palid, îl întrebă:
— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Milon, răspunse Noël.
Rocambole se aştepta, fără îndoială la un asemenea răspuns.
El îl trase pe Noël cu violenţă într-un colţ şi-l întrebă:
— Ce ştii tu?... Vorbeşte!...
— Nu ştiu nimic... Sunt opt zile de când Milon n-a mai călcat deloc
pe aici.
Trebuie să facem precizarea, că Rocambole îl instalase la casa de la
Auteuil, pentru a o păzi pe Antoinette, pe credinciosul Milon şi că nu-i
încredinţase secretul acesta decât lui.
Nici Noël, nici Jean Măcelarul, nici Omul cu căţeluşul, nu ştiau
unde era ascunsă Antoinette.
Milon avea ordin să vină în toate zilele la vila Said, pentru a vedea
dacă nu i-au sosit ceva scrisori.
Pentru Noël, pentru Milon şi pentru toţi ceilalţi, voinţa lui
Rocambole era ordin indiscutabil.
Stăpânul nu voise ca un altul decât Milon să cunoască locul de
retragere al Antoinettei Miller.
Atâta era de ajuns.
Milon n-ar fi destăinuit secretul acesta odată cu capul.
Noël şi-ar fi smuls limba, mai curând, decât să facă o destăinuire de
genul acesta.
În timpul călătoriei sale, Rocambole îi scrisese de trei ori lui Milon.
Întâia oară îi scrisese din Berlin, a doua oară din Viena, a treia oară
din Varşovia.
Toate aceste scrisori erau prin urmare, anterioare întâlnirii sale cu
Madeleine.
De atunci evenimentele se precipitaseră şi nu mai avusese timp să
scrie.
Milon, când venise pentru ultima oară, îi spusese lut Noël:
— Sunt foarte neliniştit şi mi-i teamă ca Madeleine să nu fi păţit
ceva rău. Voi mai veni şi mâine; poate că va sosi vreo scrisoare.
Dar a doua zi nu mai venise deloc şi Noël îl aştepta în zadar de opt
zile.
Cu toate acestea se dusese pretutindeni, pe unde ştia că are obicei
Milon să se ducă. Dar el nu fusese zărit nicăieri. Pentru că odinioară
Noël făcuse parte din Clubul Valeţilor de Cupă şi, pentru că era un om
foarte inteligent, ar fi fost în stare să răstoarne întreg Parisul ca să-l
547
găsească pe Milon.
Dar Rocambole nu-l autorizase să facă asemenea cercetări şi deci
Noël renunţă să-l mai caute.
Stăpânul ascultase cu cea mai mare atenţie amănuntele acestea;
prin urmare Milon nici nu primise telegrama pe care i-o expediase din
Polonia.
Pe când Noël vorbea astfel, se desfăcuseră geamantanele şi Vanda o
condusese pe Madeleine în odaia ei.
Rocambole îi spunea lui Noël:
— Poate că Milon este bolnav.
— Poate că e mort, răspunse Noël.
— De ce această presupunere sinistră?
— Dumneata ştii bine că Milon avea un gât de taur şi sângele
aprins...
— Eu mă tem de o nenorocire şi mai mare, murmură Rocambole
încruntând sprâncenele.
Rocambole însă nu se explică.
Erau şase ore de dimineaţă şi soarele începuse să apară.
El urcă la Madeleine şi-i zise:
— Mă duc la sora dumitale.
— Ca s-o aduci? strigă copila cu bucurie.
— Dacă nu va fi prea suferindă, o voi aduce.
Apoi coborând repede la omnibusul ce se afla încă la poartă, puse
douăzeci de franci în mâna vizitiului şi-i zise:
— Condu-mă la Auteuil; dar să mâni iute, sunt grăbit.
Omnibusul trecu prin faţa grilajului de la Bois de Boulogne şi,
traversând calea Imperatrice intră pe drumul din jurul fortificaţiilor şi
apoi, după zece minute, se opri în faţa pavilionului unde Rocambole a
lăsase pe Antoinette şi pe Agénor.
Rocambole coborî din omnibus şi sună; grădinarul, care nu era altul
decât tata Philippe, alergă.
Văzându-l, Rocambole răsuflă uşurat, apoi strigă:
— Milon? unde e Milon?
La acest zgomot o fereastră de la etajul întâi al pavilionului se
deschise şi capul lui Agénor se arătă, încât Rocambole îşi zise în sine:
„M-am înşelat; totul merge bine.”
Apoi repetă întrebarea:
— Unde este Milon?
— Dar, domnule, răspunse tata Philippe emoţionat, dumneata
trebuie să ştii mai bine ca noi...
Rocambole se îngălbeni.
548
— A plecat acum opt zile pentru, a se întâlni cu dumneata.

— Să se întâlnească cu mine?
— Da... a plecat împreună cu domnişoara Antoinette.
Rocambole făcu un pas îndărăt.
În momentul acela Agénor veni în fugă.
— Ah! exclamă dânsul nu-i aşa că mi-o aduci înapoi?
— Pe cine? exclamă Rocambole.
— Pe Antoinette?
— Eşti nebun!...
Şi Rocambole deveni livid.
Apoi apucă cu violenţă braţele tânărului şi-l strigă:
— Dar vorbeşte, vorbeşte o dată!... Ce s-a întâmplat?
Agénor îl privea încremenit, şi nu înţelegea.
— Vorbeşte! repetă Rocambole cu vocea înăbuşită. Unde este Milon?
— A plecat.
— Şi Antoinette?
— Antoinette a plecat împreună cu dânsul.
— Dar când?... Şi unde?...
— A plecat la Colonia, zise tata Philippe; a plecat în urma telegramei
dumitale.
Agénor scoase din buzunar o telegramă, care cuprindea următoarele
cuvinte:
„Colonia
Milon va pleca împreună cu Antoinette astă seară cu trenul de zece
ore.
Suntem nevoiţi să ne oprim la Colonia din pricina Madeleinei care
este bolnavă.
Cauza noastră e câştigată.
Maiorul Avatar.”
Telegrama avea o vechime de opt zile.

Rocambole scoase un strigăt, ca şi cum focul ceresc s-ar fi abătut
asupra sa şi exclamă:
— Telegrama asta n-a fost scrisă de mine...
Capitolul XLIV
Urmă un moment de linişte adâncă, un moment de încremenire, un

moment de nebunie a celor trei oameni.
549
Însuşi Rocambole, Rocambole care dăduse totdeauna dovada unui

aşa de perfect sânge rece, însuşi dânsul părea zdrobit.
Cât despre Agénor părea că nici nu-şi dădea bine seama de cele ce
se petrec.
Dar Rocambole îşi făcu aproape îndată următoarele raţionamente:
Mai întâi era evident că Antoinette căzuse pentru a doua oară în
mâinile duşmanilor ei.
Dar oare cine erau aceşti duşmani?
Era tatăl lui Agénor sau era domnul viconte de Morlux?
Sau poate că era Timoléon?
Domnul Carol de Morlux era mort; lucrul acesta era aproape o
certitudine pentru Rocambole.
Baronul Philippe de Morlux era un spirit aproape cu totul lipsit de
iniţiativă şi nu lucrase niciodată decât sub influenţa diabolică a fratelui
său Carol. Aşa încât dânsul nu era în stare să provoace dispariţia
Antoinettei.
Rămânea Timoléon.
Dar Timoléon n-ar fi putut să se reîntoarcă în Franţa, fără a se
expune pericolului de a fi arestat.
Şi apoi, oare să îndrăznească el să se măsoare din nou cu
Rocambole?
Acesta din urmă, punându-şi toate întrebările de mai sus, examina
cu cea mai mare atenţie telegrama.
Ştampilele erau autentice; telegrama fusese într-adevăr expediată
din Colonia.
Agénor şi tata Philippe îl priveau pe Rocambole, care stătea mut şi
întunecat; îl priveau, cum îl priveşte acuzatul pe judecătorul care va
pronunţa sentinţa.
Dar Rocambole tăcea.
În sfârşit, Agénor avu o explozie de durere.
— Ah! strigă dânsul, Antoinette e moartă!
— Nu ştiu, răspunse Rocambole.
Şi după ce un fior adânc zgudui corpul lui Rocambole şi genunchii i
se îndoiră, el îşi recăpăta dintr-o dată tot curajul.
— Lupta reîncepe, zise el, şi trebuie să învingem!... Trebuie să-l
regăsim pe Milon!...
Agénor avea o încredere nemărginită într-însul.
— Oh! îi vei regăsi, strigă tânărul; sunt sigur!...
Rocambole fusese trăsnit, dar nu căzuse la pământ. Îşi recăpătase
din nou toată energia, toată liniştea, toată inteligenţa sa sublimă.
— Domnule, îi zise lui Agénor, vreau să-mi povesteşti până în cele
550
mai mici amănunte evenimentele petrecute.

Agénor, la rândul său, îşi regăsi puţină linişte.
— Acum opt zile, începu dânsul, eram la masă; erau orele şapte
seara. Auzirăm clopotul sunând şi tata Philippe alergă să deschidă;
mare nu ne-a fost mirarea când am văzut că vine cu o telegramă.
Telegrama era pentru domnul Bordoni, cum i se zice lui Milon acum. El
a citit-o şi, după aceea i-a dat-o Antoinettei. Antoinette se sculă
emoţionată şi spuse:
„— Să plecăm!”
Voiam să plec şi eu cu dânsa, să n-o las singură nici o clipă, dar
Milon mi-a răspuns:
„— Dumneata ai făgăduit că vei asculta ordinele stăpânului. Dacă
stăpânul ar fi voit să ne întovărăşeşti şi dumneata, ar fi spus-o
anume.”
Eu am stăruit mult în rugămintea mea, dar Milon n-a vrut să
cedeze. Antoinette, foarte tristă din pricină că o ştia pe sora sa bolnavă,
mi-a făgăduit că-mi va scrie din Colonia.
— Şi nu ţi-a scris?
— Ba da, răspunse Agénor.
Şi-i întinse scrisoarea lui Rocambole. Adresa, scrisoarea, toate
păreau ieşite de sub condeiul Antoinettei.
Agénor fusese înşelat.
Dar Rocambole nu putea să se înşele.
— Mii de tunete!... exclamă dânsul, ştiu acuma de unde porneşte
lovitura.
— Aşadar, scrisoarea aceasta nu e de la Antoinette? exclamă
domnul Agénor de Morlux.
— Nu...
— Şi cu toate acestea...
Şi Agénor reciti pentru a zecea oară scrisoarea, care era astfel
concepută:
„Scumpul meu,
Am sosit la Colonia, azi-dimineaţă, Milon împreună cu mine...
Câteva momente după aceea, eram în braţele scumpei mele
Madeleine.
Sărmana copilă a suferit atât de mult, încât sănătatea ei e serios
zdruncinată.
Stăpânul a trebuit să facă un mic popas la Colonia, pentru a o lăsa
să se mai odihnească puţin.
Cu toate acestea prezenţa mea i-a făcut mult mai bine şi sper că
551
peste trei sau patru zile vom putea pleca spre Paris.”
Urma după aceea o jumătate de pagină de cuvinte drăgăstoase la

adresa lui Agénor.
Rocambole luă scrisoarea şi o examină cu atenţie, pe toate părţile.
— Domnule, zise dânsul în cele din urmă. Îţi repet că scrisoarea
aceasta nu e de la domnişoara Antoinette Miller; e opera unui abil
falsificator, şi eu îl cunosc pe falsificatorul acela.
Un nume ieşi din gura lui Agénor şi i se stinse pe buze.
— Unchiul meu...
— Nu, zise Rocambole, nu este dânsul.
— Dar atunci, cine e?
— Un mizerabil pe care l-am iertat, şi care acum se răzbună:
Timoléon... Dar nimic nu e pierdut încă... Nu e pierdută nici chiar
Antoinette...
Şi apucând braţul tânărului, îi zise:
— Ascultă-mă bine.
— Vorbeşte.
— Te vei urca chiar acum în trăsură.
— Bine.
— Şi vei alerga la tatăl dumitale.
— După aceea? întrebă Agénor, îngălbenindu-se.
— Îi vei spune pur şi simplu, aceste cuvinte: „Tată, să ştii că dacă
până mâine seară n-o vor regăsi pe Antoinette, îmi voi zbura creierii”.
— Plec îndată, zise Agénor.
— Mai stai, reluă Rocambole şi ascultă-mă. După părerea mea,
Antoinette n-a fost violentată...
— Ah! murmură Agénor, înfiorându-se din tot corpul, ce te face să
crezi acest lucru?
— Dânsa trebuie să fie prizonieră undeva, îţi voi spune îndată de ce
am această presimţire.
— Te ascult, murmură Agénor, plin de nelinişte.
— Timoléon, pe care-l credeam plecat din Paris pentru totdeauna, a
profitat de lipsa mea şi s-a reîntors. V-a întins o cursă grosolană, şi
dumitale şi lui Milon, şi amândoi aţi căzut într-însa, fără cea mai mică
bănuială. Atât Milon cât şi Antoinette sunt, acum în puterea sa.
— Dar, întrerupse Agénor, cine îţi spune că Milon n-a fost arestat?
— De către cine?
— De către poliţie, ca ocnaş, evadat.
— Pentru asta, răspunse Rocambole, ar fi trebuit ca Timoléon să-l
denunţe şi ştii că Timoléon era certat cu justiţia. Îţi voi spune eu ce s-a
552
întâmplat. Dar mai întâi să-mi mai dai o explicaţie.

— Ce anume vrei să ştii? întrebă Agénor.
— Dumneata n-ai întovărăşit-o pe Antoinette la gară?
— Nu, răspunse Agénor. Milon n-a vrut.
— Bine. Acuma ştiu cu certitudine că Milon şi Antoinette sunt
prizonierii lui Timoléon şi al bandei sale.
— Dar unde?
— Într-un colţ oarecare al Parisului. Dar te rog să fii liniştit; eu
cunosc Parisul cum îmi cunosc propria casă. Oraşul acesta n-are
secrete pentru mine.
— Dar ce interes ar avea omul acela să-i ţină prizonieri?
— El aşteaptă reîntoarcerea unchiului dumitale.
— Ah!
— Şi atunci i-o va vinde pe Antoinette, moartă sau vie, după
dorinţă; corpul bietei fete va fi cântărit în aur.
— Înţeleg acuma, zise Agénor, înfiorându-se.
— Din fericire, zise Rocambole, putem să fim liniştiţi, unchiul
dumitale, nu s-a reîntors încă. E posibil ca Timoléon să fi vorbit ceva
cu tatăl dumitale în această privinţă şi atunci...
— Atunci, exclamă Agénor, va trebui ca tatăl meu să mi-o înapoieze.
— Du-te! zise Rocambole.
Strânse cu putere mâna tânărului şi se urcă din nou în trăsura
care-l adusese.
— Vila Said! strigă dânsul birjarului.
În timpul drumului Rocambole cugeta:
„Rău ai făcut că te-ai întors în Paris, jupân Timoléon; rău ai făcut că
te-ai amestecat din nou în afacerile mele. De astă dată nu va mai fi
iertare pentru tine.”
Peste douăzeci de minute ajungea la vila Said
Rocambole era aşa de preocupat, încât nu văzu că cu puţin timp
mai înainte o altă trăsură intrase în curtea vilei.
Dar în momentul în care coborî şi vru să sune, trei oameni îi ieşiră
înainte.
Rocambole îi văzu şi simţi că păleşte.
Fostul ocnaş nu putea să se înşele; el recunoscu îndată în cei trei
oameni un ofiţer de poliţie şi doi agenţi.
Ofiţerul de poliţie se apropie.
— Domnul maior Avatar? întrebă dânsul.
— Eu sunt, răspunse Rocambole puţin emoţionat.
— Domnule, răspunse ofiţerul de poliţie, am un mandat de arestare
împotriva dumitale.
553
Rocambole surâse şi răspunse cu cea mai mare linişte.

— Ştiu ce trebuie să fie. Mandatul a fost emis în urma cererii
ambasadorului rus. Sunt acuzat că mă amestec puţin cam prea mult
în politică... Şi cum am sosit din Varşovia chiar azi-dimineaţă...
— Te înşeli, domnule, răspunse ofiţerul de poliţie.
— În cazul acesta, ce acuzare ar putea să mi se aducă? întrebă
Rocambole, mereu cu aceeaşi linişte.
— Eşti acuzat, domnul meu, că ai fi acel ocnaş evadat sub numărul
o sută şaptesprezece, răspunse ofiţerul de poliţie, eşti acuzat că te
numeşti, nu maiorul Avatar, ci Rocambole.
Capitolul XLV
Rocambole nici nu clipi..

— Domnule, zise dânsul ofiţerului de poliţie, ştiu că nu se discută
cu purtătorul unui mandat de arestare. Aş putea să-ţi dovedesc clar ca
lumina zilei că nu sunt acela pe care-l cauţi dumneata, pentru că
oricum ai fi silit să mă conduci la judecătorul de instrucţie. Prin
urmare nu-mi voi pierde un timp folositor cu lucruri nefolositoare.
Un singur lucru vreau să-ţi cer, şi cred că nu-mi vei respinge cererea.
— Vom vedea, răspunse ofiţerul de poliţie, puţin cam mirat de
liniştea desăvârşită a lui Rocambole.
— Fii liniştit, răspunse acesta, îţi voi cere un lucru foarte simplu.
Vreau numai să mă laşi să-mi îmbrăţişez soţia, aici în prag, fără să mai
intru în casă.
Şi înainte ca vreunul din cei doi agenţi să-i fi putut opri, Rocambole
apăsă butonul soneriei.
O fereastră din catul de sus se deschise şi Vanda apăru.
Dintr-o aruncătură de ochi ea ghici totul.
— Vino să mă îmbrăţişezi, îi strigă Rocambole.
Şi, în acelaşi timp, adăugă în limba rusă.
— Suntem pierduţi. Eu mă voi duce în închisoare; Antoinette a
dispărut. Tu singură poţi să ne salvezi. Adu-mi o pilulă bună.
În Franţa, un agent de poliţie care ar cunoaşte limba rusă ar fi
considerat ca o adevărată minune.
Agenţii nu înţeleseră nici un cuvânt din această frază. Pe de altă
parte, maiorul Avatar era aşa de liniştit, în atitudinea sa era o
demnitate atât de perfectă, încât ofiţerul de poliţie rămase un moment
nehotărât.
Vanda alergă şi se aruncă în braţele lui Rocambole.
554
— Copila mea, îi zise Rocambole, o stea rea ne urmăreşte. Iată-mă

acuzat acuma că aş fi un ocnaş evadat.
— Trebuie să ne aşteptăm la orice, zise Vanda surâzând.
Şi îl îmbrăţişă din nou.
— Domnule, îi zise ofiţerul de poliţie, să ne grăbim.
Vanda strânse mâna maiorului, şi se îndepărtă, după ce mai întâi
schimbase cu dânsul o ultimă privire, plină de înţeles.
Agenţii se urcară împreună cu Rocambole în trăsură. Dânsul nu
opuse nici o rezistenţă.
La ora aceea, vila Said era aproape goală. Nu era decât un vizitiu
afară şi portarul.
Trecând prin faţa acestuia din urmă, Rocambole zise cu glas tare:
— Împăratul Rusiei e foarte bun, făcându-mi această onoare.
Portarul auzi vorbele acestea şi-şi zise că maiorul era arestat pentru
o afacere politică.
Tocmai aceasta urmărise şi Rocambole.
Dar ofiţerul de poliţie crezu că e de datoria sa să protesteze.
După ce ieşiră din curtea vilei zise:
— Dumneata greşeşti cu desăvârşire, domnul meu.
— Nicidecum, domnule, răspunse Rocambole.
— Te asigur, reluă ofiţerul de politie, că dumneata eşti luat drept un
ocnaş evadat.
— Da, mi-ai spus lucrul acesta. Şi îmi amintesc chiar că ocnaşul
acela are un nume cam curios. Cum îi spuneai?
— Rocambole.
— Numele este frumos, zise dânsul cu indiferenţă; dar trebuie să
ştii că poliţia franceză nu poate sprijini cererea poliţiei ruseşti decât în
temeiul unor oarecare motive.
— Domnule, răspunse ofiţerul de poliţie cu indignare, te rog să
încetezi cu asemenea insulte. Poliţia franceză nu se amestecă în
afacerile ţarului.
— Atunci de ce sunt arestat?
— Lucrul acesta ţi-l va explica judecătorul de instrucţie, în faţa
căruia te voi conduce.
— Vei vedea că nu m-am înşelat, continuă Rocambole, cu aceeaşi
linişte uimitoare.
Şi din momentul acela rămase tăcut şi începu să mediteze adânc.
Spiritul său devora spaţiul cu aviditate. El întorcea situaţia pe toate
feţele.
A fi arestat nu însemna nimic.
Un om care evadase din ocna Toulonului nu putea să se îngrozească
555
de închisoare.
Dar Rocambole nu se gândea atâta la dânsul, cât la Milon.
Se gândea la Milon şi la acele sărmane fete, care aveau să rămână
din nou fără protector.
Vanda era o femeie inteligentă, îndrăzneaţă, plină de energie;
Rocambole o ştia.
Dar Vanda singură ar fi putut oare să susţină o luptă atât de
teribilă?
Noël o asculta şi fostul lucrător liber al ocnei din Toulon era de o
inteligenţă superioară şi poseda o destul de mare abilitate; dar numai
Noël şi cu dânsa erau oare îndestulători?
Da, dacă domnul de Morlux murise în Rusia şi nu mai aveau să se
lupte decât cu Timoléon?
Nu, dacă domnul de Morlux, printr-o minune, scăpase cu viaţă, şi
avea să se reîntoarcă în Franţa...
Şi Rocambole îşi mai spuse:
„Din închisoare e lesne să evadezi, dar din depozitul acesta e cam
greu... Astăzi e sâmbătă, şi poate că nu mi se va lua interogatoriul
chiar acum, dimineaţă. Atunci va trebui să aştept până luni... Şi în
timpul acesta, dânşii au nevoie de mine.”
Şi sub aparenţa sa liniştită, Rocambole trecea prin nişte chinuri
groaznice.
În momentul în care străbăteau bolta întunecoasă a bătrânului
palat a sfântului Ludovic, privirea lui Rocambole întâlni o privire de
foc.
Rocambole tresări; era Timoléon.
Atunci fostul ocnaş înţelese îndată ce trebuia să se fi petrecut.
Timoléon îi scrisese şefului siguranţei în termenii următori:
„Dacă vreţi să mă puneţi în libertate, vi-l voi da în mână pe
Rocambole.”
„Ştrengarul acesta e mai şiret decât credeam eu la început” îşi zise
Rocambole.
Şi-l învălui pe Timoléon în una din acele priviri teribile, care ascund
promisiunea unei răzbunări grozave.
Ajuns la grefa depozitului, Rocambole îşi făcu declaraţia.
— Mă numesc maiorul Avatar şi n-am nimic comun cu omul despre
care e vorba în mandatul de arestare; sper că mi se va lua
interogatoriul fără întârziere.
— Nu cred, răspunse grefierul.
— Ei aş!...
— Şi iată pentru ce, continuă funcţionarul. Ştiu bine că nu ţi va lua
556
deloc interogatoriul astăzi.

— Ah!
— Va trebui să fii confruntat cu un om, care te-a cunoscut în ocna
din Toulon.
Rocambole surâse cu dispreţ.
— Şi pe urmă? zise el.
— Un om despre care se spune că ar fi fost tovarăşul dumitale de
cătuşe.
De astă dată Rocambole avu nevoie de toată energia sa pentru a-şi
păstra sângele rece, cumpătul.
„Tovarăşul acesta de cătuşe nu era cumva Milon?”
— Dar, pentru ce nu sunt confruntat chiar acum, îndată?
— E cu neputinţă.
— Pentru ce?
— Pentru, că omul acela a fost arestat în gara de la Valenciennes, în
momentul în care se pregătea să treacă frontiera şi abia acum e condus
încoace.
— Şi n-a sosit încă?
— Nu.
— Şi când va sosi? întrebă Rocambole cu linişte.
— Peste două sau trei zile.
— Bine, răspunse dânsul.
Şi se lăsă să fie condus spre celulele prizonierilor secreţi.
Când rămase singur, toată liniştea, tot sângele rece îi dispăru şi
luându-şi capul în mâini, murmură cu disperare:
„Milon este un imbecil... s-a lăsat să fie arestat; totul e pierdut!...”
Capitolul XLVI
Rocambole ghicise când cugetase că Timoléon trebuia să-şi fi

căpătat libertatea oferindu-se să-l predea pe dânsul.
Iată ce se petrecuse:
Timoléon era un bandit fără lege, fără credinţă.
Asemănător câinelui care muşcă mâna care îl dezmiardă, dânsul
nu-i păstra nici o recunoştinţă lui Rocambole pentru gestul de a-i fi
înapoiat copila.
Ura sa pentru fostul şef al Valeţilor de Cupă se mărise încă şi mai
mult; el nu-i putea ierta neliniştea teribilă pe care o resimţise timp de
câteva zile.
Frica teribilă care-l zguduise la început se schimbase acum în furie.
557
Fusese tras pe sfoară şi învins de Rocambole, ca un copilaş fără

experienţă.
Oamenii, care după ce au fost tâlhari, devin agenţi de poliţie, au
într-înşii un fel de mândrie asemănătoare cu aceea a unui mare
general.
Ei nu iartă niciodată o înfrângere.
Timoléon, în momentul când se pregătise să părăsească Europa,
simţea un foarte mare regret că trebuie să plece nerăzbunat.
Pe când îşi făcea ultimele preparative la Liverpool, un om al său,
care fusese însărcinat să ridice de la domnul de Morlux cei cincizeci de
mii de franci, îi aducea ştirea că vicontele Carol plecase în Germania şi
că Rocambole pleca după dânsul.
Vestea aceasta provocă o revoluţie completă în ideile şi în hotărârile
lui Timoléon.
Cât timp stătuse la Liverpool, făcuse cunoştinţă cu o familie
irlandeză săracă, dar cinstită, care căuta mereu un mijloc de a câştiga
bani.
Timoléon o lăsă pe fiica sa oamenilor acestora, plătindu-le de mai
înainte o sumă destul de mare.
Apoi se urcă în tren şi reveni la Dauvres.
De acolo începu o corespondenţă telegrafică cu şeful siguranţei din
Paris.
Rezultatul acestei corespondenţe a fost că Timoléon a primit
autorizaţia de a se reîntoarce în Paris, fără să fie arestat, cu condiţia ca
cel mai târziu până într-o lună să-l predea pe Rocambole.
Aşadar, fostul agent de poliţie coborâse liniştit în gara din Paris şi se
îndreptase spre strada Londrei, unde intră la domnul şi domnişoara
Guépin.
Cine erau aceşti oameni?
Domnul Guépin era un om de vreo şaizeci de ani; şi, în definitiv,
atâta ai fi putut spune cu siguranţă despre dânsul, pentru că oricât de
bun fizionomist ai fi fost, foarte greu ţi-ar fi venit să-l clasifici, să-l aşezi
într-o anumită clasă socială.
Domnul Guépin purta titlul de colonel.
Domnişoara Guépin era o brunetă frumoasă, corpolentă, cu ochii
râzători.
Din ce trăiau dânşii?
Era un adevărat mister, cu toate că colonelul pretindea că are o
pensie de două mii de franci.
Nimeni nu-l întâlnise vreodată la casierie, încasându-şi ratele.
Domnişoara Guépin dădea lecţii de pian. Foarte mulţi domni veneau
558
la locuinţa din strada Londrei, şi spuneau unii că acolo aveau loc nişte
jocuri de baccarat monstruoase.
Deci, la domnii aceia se dusese Timoléon.
Pe drum, se metamorfozase puţin; îşi făcuse favoriţii şi părul roşu
şi-şi luase mutra unui adevărat englez.
Domnişoara Guépin nu-l recunoscu decât cu mare greutate.
— Mă veţi găzdui câteva zile la dumneavoastră? le zise Timoléon; e
vorba despre o afacere frumoasă.
Timoléon se puse la lucru, chiar din seara aceea.
Îşi făurise un plan întreg.
Pentru a regăsi urma lui Rocambole, trebuia s-o găsească mai întâi
pe aceea a lui Agénor şi a Antoinettei.
Căci, cu toate că n-avea proba materială a celor întâmplate,
Timoléon era sigur că Antoinette fusese salvată.
El îi scrisese în sensul acesta domnului Carol de Morlux.
A doua zi se prezentă în strada Suresnes, la domiciliul domnului
Agénor, după ce se travestise, bineînţeles, ca să fie cu totul de
nerecunoscut.
Timoléon se deghizase în împărţitor de bani; în modul acesta era
sigur că n-avea să i se ascundă adevărul.
Portarul, care avea ordine severe să le răspundă tuturor că domnul
de Morlux lipsea din Paris, nu putea să refuze pe un om care aducea
bani, şi de aceea îl rugă să treacă a doua zi dimineaţă, între orele opt şi
nouă.
Timoléon îl văzu a doua zi dimineaţă pe Agénor sosind în trăsură
închisă.
Apoi, când tânărul se urcă din nou în trăsură, uşor ca o pisică,
Timoléon se agăţă îndărăt cum ar fi făcut un ştrengar de şapte sau opt
ani.
Peste o oră ştia cu siguranţă că Antoinette nu murise şi că trăia
într-o casă de la Auteuil, sub protecţia şi supravegherea lui Milon.
Atunci dânsul imagină telegrama pe care o cunoaştem.
Unul dintre agenţii săi plecă spre Colonia, pentru ca telegrama să fie
originală.
Timoléon însuşi, travestit în vizitiu, îi conduse pe Milon şi pe
Antoinette la gară.
Antoinette îşi făcuse în grabă o toaletă de drum, destul de reuşită.
Milon era îmbrăcat în haine de burghez; avea o mutră de intendent.
El îi spunea Antoinettei, domnişoară, şi se arăta foarte respectuos
cu dânsa.
Timoléon intră în incinta gării, şi, pe când hamalii descărcau
559
bagajele, dânsul schimbă o privire repede cu un bărbat şi o femeie,

care coborau chiar atunci dintr-o trăsură de piaţă.
Erau colonelul Guépin şi fiica sa.
Colonelul avea o ţigară în gură; dar ţigara se stinsese.
El merse drept spre Milon, care avea ţigara aprinsă, şi-i ceru foc.
— Plecaţi spre Colonia? îl întrebă dânsul.
— Cu domnişoara?
— Da, răspunse Milon, căruia figura militărească a colonelului îi
impunea oarecum respect.
Se duseră împreună spre casa de bilete.
Ba chiar, la propunerea, colonelului luară împreună un
compartiment separat.
Câteva momente după aceea, trenul pleca, ducând în acelaşi cupeu
pe Milon şi pe colonel, pe domnişoara Guépin, care răspundea la
numele, în acelaşi, timp şi antic şi romantic, de Cornelia, şi pe
Antoinette, biata copilă ale cărei gânduri erau îndreptate şi spre
Agénor, care rămânea în urmă, şi spre Madeleine pe care urma s-o
revadă.
*
* *
În acest timp, Timoléon alerga la prefectura de poliţie.

— Ah! iată-te! îi zise şeful siguranţei. Ei bine?
— Nu l-am prins încă pe Rocambole; dar îţi pot preda pe unul dintre
complicii săi.
— Pe care?
— Pe acela care a fost tovarăşul lui de cătuşe la Toulon.
— Milon?
— Chiar el.
— Şi unde este acum?
— În trenul expres care a plecat spre Colonia.
După indicaţiile amănunţite ale lui Timoléon, fu expediată şefului de
gară din Valenciennes următoarea telegramă:
„Arestaţi un om, (urmau semnalmentele exacte), care călătoreşte într-

un cupeu separat, în tovărăşia unei tinere fete, a unui bătrân colonel, şi
a unei alte femei tinere. Omul acesta are paşaportul pe numele de
Baldoni. E un ocnaş evadat, numit Milon. Arestaţi-l şi aşteptaţi noi
ordine.”
560
Capitolul XLVII
Ca cea mai mare parte a oamenilor care au îndurat multe

neajunsuri în viaţa lor, Antoinette era foarte puţin comunicativă.
Cu toate acestea, în tren lucrurile se schimbă, şi chiar cele mai
rezervate naturi devin îndată sociabile.
Aşa se întâmplă şi cu Antoinette.
Domnişoara Guépin era o tovarăşă de drum cât se poate de drăguţă;
ea ştia să povestească o mulţime de lucruri plăcute şi interesante.
Milon conversă la rândul său cu colonelul, şi nu fără oarecare
mândrie, căci în gara din Paris, auzise un fecior de casă adresându-se
bătrânului cu titlul de „domnul colonel”.
Milon era oarecum uimit; chiar şi Antoinette fu oarecum
impresionată de decoraţia pe care domnul acela o purta pe piept.
La miezul nopţii, ajunseră la Valenciennes.
Trenul se oprea acolo zece minute.
— Mâine dimineaţă vom fi la Colonia, zise colonelul.
Antoinette îşi simţea inima bătându-i cu violenţă; se gândea la
Madeleine.
În clipa aceea uşa se deschise şi un funcţionar se prezentă:
— Este printre dumneavoastră, zise el, un domn cu numele de
Baldoni?
— Eu sunt, răspunse cu naivitate Milon.
— Aveţi bunăvoinţa să coborâţi?
— Pentru ce? întrebă Milon uimit.
— Şeful gării vrea să vă vorbească.
Milon coborî fără cea mai mică bănuială şi zise:
— Poate din cauza bagajelor.
Dar Antoinette avu un fel de presimţire.
— Merg şi eu cu tine, îi zise ea.
Şi, la rândul ei, coborî din vagon.
Colonelul şi fiica schimbară o privire, apoi bătrânul îi zise
Antoinettei:
— Te întovărăşim şi noi, domnişoară.
Milon avea o încredere aşa de mare în Rocambole, încât i se părea
cu neputinţă să mai fie vreodată arestat şi n-avu nici cea mai mică
bănuială.
O clipă îşi închipui chiar că avea să i se comunice vreo telegramă de
la Rocambole, să nu-şi mai continue drumul.
561
În biroul şefului de gară văzu doi jandarmi şi un om îmbrăcat în

negru, încins cu o eşarfă tricoloră.
Abia atunci fu cuprins de teamă şi se întoarse spre Antoinette.
Dar ea îl urma cu surâsul pe buze, şi surâsul tinerei fete era pentru
dânsul o rază protectoare.
Funcţionarul care îl conducea îl invită să intre în birou.
În acelaşi timp unul dintre jandarmi făcu un pas spre uşă, ca şi
cum ar fi vrut să închidă calea lui Milon, în cazul când acesta ar fi
intenţionat să fugă.
Comisarul de poliţie se sculă şi-l privi pe Milon drept în faţă.
De astă dată, fostul ocnaş se îngălbeni.
— Numele dumitale? întrebă poliţistul.
— Joseph Baldoni, răspunse Milon cu nehotărâre.
— Profesiunea?
— Camerist, în serviciul domnişoarei, răspunse dânsul cu umilinţă.
Antoinette, foarte palidă, intrase, la rândul ei, în biroul şefului de
gară.
Domnul şi domnişoara Guépin o urmaseră.
Jandarmii îi lăsară pe toţi trei să treacă, după care închiseră uşa.
Antoinette era prea neliniştită pentru a mai băga de seamă acest
lucru.
Ea nu-l vedea, nu-l privea decât pe Milon, care devenise foarte palid
şi asculta întrebările comisarului.
Acesta din urmă continuă:
— Eşti sigur că te numeşti Joseph Baldoni?
— Fără îndoială, bolborosi Milon.
— Nu cumva eşti din întâmplare un oarecare Francisc Milon?
Milon tresări şi ghici îndată pentru ce i se punea această întrebare.
— N-am purtat niciodată un asemenea nume, bolborosi dânsul.
— Ar fi de dorit să fie cum spui dumneata, răspunse comisarul.
Antoinette, albă ca o statuie, avu o rază de speranţă. Dar speranţa îi
fu distrusă când poliţistul adăugă:
— Ar fi de dorit, domnule, ca autoritatea să se fi înşelat şi ca
dumneata să n-ai nimic comun cu numitul Francisc Milon, condamnat
la zece ani de închisoare şi evadat de opt luni din ocna Toulonului.
— Nu sunt eu acela, bolborosi Milon.
— Lucrul acesta va trebui să-l dovedeşti la Paris.
Antoinette se înfioră.
— Până atunci eşti arestat, continuă comisarul.
Antoinette scoase un strigăt şi se clătină.
Domnişoara Guépin se grăbi s-o susţină.
562
— Copila mea!... fiica mea!... stăpâna mea adorată!... murmură

Milon, văzând-o gata să leşine.
Atunci comisarul de poliţie se adresă Antoinettei:
— În ce te priveşte pe dumneata, domnişoară, zise el, n-am nici un
ordin; eşti liberă să-ţi urmezi călătoria.
Apoi făcu un semn jandarmilor, care puseră mâna pe Milon, ce
părea un stejar dezrădăcinat de trăsnet. Urmă un moment sfâşietor
între Antoinette şi dânsul. Tânăra fată se aruncă de gâtul lui.
Multă vreme îl ţinu îmbrăţişat, adresându-i cele mai dulci, cele mai
drăgăstoase cuvinte.
Milon plângea cu lacrimi calde.
Dar nici el, nici Antoinette nu mai protestau acum.
Ea nu ştia să mintă şi, dacă i-ar fi spus cineva: „Jură că omul
acesta nu este Milon”, dânsa ar fi plecat capul şi ar fi rămas tăcută.
În timpul acestei scene sfâşietoare se auzi şuieratul ascuţit al
locomotivei.
Trenul pleca, lăsându-i în urmă pe toţi patru. Domnul şi
domnişoara Guépin arătau tinerei fete cea mai mare simpatie.
— Drace! exclamă colonelul cu un, ton serios, adresându-se
comisarului; eşti sigur, domnule că nu te-ai înşelat?
— Eu nu fac decât să execut ordinele ce mi-au fost transmise prin
telegraf, răspunse poliţistul.
Domnul Guépin se întoarse către Antoinette.
— Domnişoară, îi zise el, eu nu sunt obligat să-mi urmez călătoria;
aşadar, nici eu, nici fiica mea nu te vom lăsa singură. Eu sunt
colonelul Guépin şi am o mare influenţă; să ne întoarcem la Paris şi-ţi
promit că în câteva ore acest om va fi liber.
Antoinette se încrezu în cuvintele lui, fără să bănuiască trădarea.
— Oh! dumneata eşti însăşi providenţa, îi zise ea plângând şi
rezemându-se de braţul domnişoarei Guépin.
— Va trece chiar acum trenul de Colonia pentru Paris, zise
colonelul, aşa încât la ora patru de dimineaţă vom fi acolo şi te asigur
că mai înainte de prânz voi obţine punerea în libertate a sărmanului
dumitale camerist.
Pe când pretinsul colonel vorbea astfel se auzi în depărtare
fluieratul trenului de Colonia.
— Mă duc să iau bilete, zise el.
Antoinette cugeta acum la sora sa, pe care o credea bolnavă la
Colonia, la Milon, care era în închisoare şi la Agénor, care nu ştia
durerea ei. Iar dacă Agénor n-ar fi fost la Paris, poate că, cu toate
promisiunile colonelului, ar fi stat la îndoială.
563
Aşadar, dânsa se urcă în trenul care pleca spre Paris, în tovărăşia

acelei tinere şi acelui fals colonel care erau adevăraţii provocatori al
arestării nefericitului Milon.
Capitolul LXVIII
— Ah! domnişoară cât eşti de bună cu mine! murmură Antoinette

strângând cu recunoştinţă mâna domnişoarei Guépin.
Biata fată avea ochii plini de lacrimi, dar inima îi era plină de
speranţă.
Colonelul vorbea cu cea mai mare siguranţă despre înaltele lui
influenţe şi cunoştinţe.
Ministerele se deschideau înaintea lui şi miniştrii îl numeau
„scumpe amice”, după cum spunea dânsul..
Cum ar fi putut Antoinette să se îndoiască de puterea unor oameni
atât de cunoscuţi şi de influenţi?
Tânăra fată îi povesti chiar viaţa lui Milon; ea spuse că într-adevăr
Milon era un condamnat care se ascundea, dar un condamnat inocent,
închis pentru o crimă pe care n-o săvârşise.
De asemenea, dânsa mai vorbi despre copilăria ei, ca şi despre
afecţiunea pe care o păstra bătrânului servitor.
După care, excelentul colonel, care nu se mai îndoia de nimic, zise:
— Cu atât mai bine dacă este aşa, cu atât mai uşor vom obţine
libertatea lui. Atâta doar că, până se va judeca procesul, lucru care nu
poate să întârzie, vă anunţ domnişoară că s-ar putea să-i fie interzis să
părăsească Parisul...
Cum să nu fi câştigat încrederea absolută a naivei Antoinette?
Colonelul făcuse chiar ceva mai mult.
La gara Creil s-a însărcinat să trimită o telegramă la Colonia.
Telegrama conţinea câteva cuvinte ale Antoinettei către sora ei.
„Întârziere de douăzeci şi patru de ore.
Sunt bine.
Voi sosi mâine”.
Depeşa era adresată maiorului Avatar la Colonia, hotel Dresda.
Acum e lesne de înţeles cât de mare era recunoştinţa Antoinettei,
când trenul intră în gara Paris.
Înainte de oprirea trenului, colonelul îi mai zise:
— Noi locuim foarte aproape de aici; ne permiţi să te conducem la
noi?
Antoinette se gândi un moment să refuze, să se ducă la Auteuil; dar
564
colonelul insistă şi dânsa primi.

După ce urcară în trăsură, acesta îi zise vizitiului:
— Strada Bellefond, numărul 21.
Zece minute după aceea trăsura de piaţă se opri înaintea casei cu
numărul 21.
Strada Bellefond este o stradă solitară, situată între altele două, mai
frecventate, adică strada Rochechouart şi Faubourg-Poissonnière.
În spatele caselor din acea stradă, de o aparenţă foarte modestă, se
întind grădini vaste, cu arbori aproape giganţi.
Intrarea în casa cu numărul 21 se făcea printr-o portiţă mică ce se
deschidea într-o curticică pavată. Mai în fundul unei grădini, pe
jumătate ascuns de frunzele arborilor, se vedea un pavilion.
Colonelul sună, portiţa se deschise şi portarul nu-i făcu nici o
întrebare.
Domnişoara Guépin o luă pe Antoinette de mână şi-i zise:
— Noi locuim în pavilionul din fundul grădinii.
Apoi introduse o cheie în broască, pe când colonelul rămase afară
pentru a plăti vizitiului.
Antoinette se văzu în pragul unui vestibul, din care ieşea un miros
de mucegai.
Pavilionul părea că nu mai fusese locuit.
Cu toate acestea, la zgomotul pe care-l făcu uşa, răspunse un alt
zgomot.
Un zgomot de paşi la etajul superior.
— Este menajera mea, care se scoală, zise domnişoara Guépin.
Într-adevăr, Antoinette auzi o voce care întrebă:
— Cine-i acolo?
— Eu, răspunse frumoasa brunetă.
Paşii se opriră.
Domnişoara Guépin împinse o uşă din fundul vestibulului şi-i zise
Antoinettei.
— Iată, domnişoară, intră, aici este camera răposatei mele mame.
Voi avea grijă să se facă focul.
În acelaşi timp, luă o lumânare pentru a aprinde un candelabru
aflat pe o masă din vestibul.
Antoinette intră după dânsa, fără teamă.
Pătrunzând în camera care nu era tocmai elegantă, Antoinette
încercă un fel de moliciune inexplicabilă.
Dar domnişoara Guépin se grăbi să-i zică:
— De la moartea mamei mele n-am mai intrat aici decât foarte rar.
În cămin focul ardea, domnişoara Guépin îl mai aţâţă, după care îi
565
zise Antoinettei:
— Acum trebuie să te odihneşti câteva momente, căci tatăl meu va
face totul pentru domnul Milon. Acum este ora cinci, adăugă ea; sper
că pe la opt vom avea o veste bună şi, fiindcă trebuie să fii zdrobită de
oboseală, încearcă să dormi o oră sau două.
Apoi, mai înainte ca Antoinette să aibă timp să răspundă, ea se
retrase, şi tânăra fată, rămasă singură, vru să deschidă fereastra
pentru a lua puţin aer.
Dar mare îi fu surprinderea când văzu că fereastra nu se deschidea,
fiind o fereastră zidită; înspăimântată, Antoinette alergă la uşă s-o
deschidă, dar şi uşa era încuiată.
— Domnişoară! Domnişoară! strigă dânsa neliniştită.
Dar domnişoara Guépin nu răspunse.
Antoinette începu să se plimbe prin cameră şi, constatând că pereţii
erau capitonaţi cu lână, ca şi tavanul, o cuprinse frica atât de tare,
încât începu să ţipe:
— Ajutor! ajutor!
La ţipătul ei nimeni nu răspunse, dar o cheie se întoarse în broască.
Crezând că e domnişoara Guépin, se ruşină de frica ei; dar văzând
că în locul domnişoarei Guépin se iveşte o altă persoană, gâtul i se
strânse de spaimă.
Persoana care se ivi era o persoană necunoscută; în mână ţinea un
felinar de aramă şi, privind-o pe Antoinette, bolborosi:
— Fiindcă tu eşti o sfântă, voi putea şi eu să fac o minune în viaţa
mea.
Disperată, Antoinette recunoscu în acea femeie pe Madeleine
Chivotte, adică pe cea care o persecutase, pe aceea care la Saint-Lazare
încercase s-o otrăvească.
Femeia râdea şi îi zicea:
— Cerboaica mea, poţi să ţipi cât vrei; pereţii aici sunt ca cei din
turnul „de Nesle”, dacă nu cumva mai groşi.
Apoi începu să declame:
„Zidurile acestea, sting suspinele”...
„Ele absorb şi agonia”, zise o altă voce la spatele îngrozitoarei
Cenuşărese.
Antoinette căzu în genunchi, murmurând:
— Dumnezeule! Dumnezeule, ai milă de mine!...
Vocea care terminase fraza Madeleine Chivotte era o voce de bărbat
şi acel bărbat era Polyt! Polyt, netrebnicul şi degradatul, care cutezase
să-i vorbească de amor Antoinettei, acela care o făcuse să treacă drept
amanta lui.
566
Apoi, Chivotte reluă:

— Micuţa mea, dacă şi acum ne vei mai scăpa, atunci cu adevărat
că ai noroc; n-o să mai am ce spune.
Falsul colonel şi fiica sa dispăruseră.
Capitolul XLIX
S-o lăsăm pe Antoinette în fundul grădinii din strada Bellefond, în

pavilionul în care era păzită de acele două fiinţe netrebnice, şi să
revenim la Vanda.
Vanda era, într-adevăr, femeia de care Rocambole avea nevoie.
Energică, răbdătoare, inteligentă, un suflet de înger şi o inimă de
oţel.
Când ieşise la fereastră şi-l văzuse pe Rocambole cu comisarul de
poliţie şi cu doi agenţi, înţelese totul.
Coborând, îi zise Madeleinei:
— Aşteaptă-mă; mă întorc îndată.
În camera vecină, care era cabinetul lui Rocambole, se găsea o cutie
ce conţinea o jumătate duzină de pilule negre, mari cât o gămălie de ac
şi tari ca diamantul.
Care era puterea acelor pilule?
Vanda nu ştia tocmai bine, dar Rocambole îi spusese într-o zi.
— Dacă vreodată voi fi arestat, să te sileşti prin orice mijloc să-mi
dai una din aceste pilule. Restul mă priveşte pe mine.
— Este otravă? îl întrebă dânsa.
— Da şi nu. Dar se poate lua fără pericol; e nevoie de şase ore ca să
se dizolve.
Cunoscând acestea Vanda luase una dintre pilule, o puse în gura ei
şi, când îl sărută pe Rocambole, o dădu din gura ei, în gura lui.
Tânăra femeie, după ce-i văzuse pe agenţi luându-l pe Rocambole,
intră în casă zicându-şi:
„Rocambole e arestat, Antoinette dispărută împreună cu Milon şi eu
sunt singură pentru a-i scăpa pe toţi”.
Mai înainte de a intra în camera în care se afla Madeleine, Vanda îşi
formase un plan de acţiune.
— Copila mea îi zise dânsa tinerei fete, închizând uşa şi aşezându-
se lângă ea, ascultă-mă...
— Cât eşti de palidă! murmură Madeleine mişcată.
Vanda continuă:
567
— Dumneata ai scăpat de brutalitatea lui Piotr mujikul, ai scăpat de

sfâşierea lupilor, ai scăpat de infamul plan al domnului de Morlux...
— Ei bine? întrebă Madeleine neliniştită.
— Toate acestea au fost nimicuri.
Madeleine se ridică. Devenise la fel de palidă ca Vanda, dar se ţinu
dreaptă, iar ochii ei aruncau scântei.
— Aşa vreau să te văd. Eşti într-adevăr o femeie tare, zise Vanda.
— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Madeleine stăpânindu-şi emoţia.
— O adevărată lovitură de trăsnet, răspunse cu răceală Vanda.
— Unde este Antoinette?
— Nu ştiu.
— Dar Milon?
— Nu ştiu nimic nici despre el.
— Dar el? întrebă Madeleine cu un ton din care se vedea toată
încrederea tinerei fete în acel om straniu numit Rocambole.
— Este arestat, răspunse Vanda.
Madeleine scoase un ţipăt.
Dar Vanda îi luă mâna:
— Eu sunt aici, zise ea, şi te voi apăra.
— Unde este sora mea? repetă Madeleine.
— O voi scăpa! răspunse Vanda.
În acel moment intră Noël.
Fostul Valet de Cupă era din cale afară de tulburat.
— L-au arestat pe stăpânul, zise el.
— Şi ţie ţi-e frică? întrebă ea zdrobindu-l cu privirea ei.
— Ah! stăpână, poţi să crezi una ca asta?
— Eu comand acum, zise ea.
— Mă voi supune, răspunse Noël înclinându-se.
— O vei conduce pe domnişoara la mama ta.
— În strada Şerpilor?
— Da.
— Dar de ce să nu rămân lângă dumneata? întrebă Madeleine.
— Să-ţi spun pentru ce, copila mea. În momentul în care am
câştigat bătălia, în acelaşi moment am şi pierdut-o.
— Ah!
— Domnul de Morlux, acela din Rusia, care voia moartea dumitale,
a murit; dar nu e el singurul care a jurat pierderea dumneavoastră. El
a lăsat la Paris oameni de-ai lui, care au profitat de lipsa noastră.
— Ce spui dumneata, doamnă?
— Antoinette şi Milon au dispărut. Rocambole e arestat, înţelegi
acum?
568
— Dumnezeule!...
— Cât despre stăpân, nu mă tem deloc, reluă Vanda, căci zidurile
temniţei vor cădea sub suflarea lui, cum se pierde spuma de săpun la
suflarea unui copil, dar mă tem de viaţa lui Milon şi a Antoinettei...
— Oh! O vei scăpa, nu-i aşa?...
— O voi regăsi, vrei să zici. Dar pentru aceasta, trebuie să te laşi
condusă...
— Sunt gata să mă supun, răspunse Madeleine cu hotărâre.
— Ascultă-mă bine, urmă Vanda. Dacă au venit să-l aresteze pe
stăpân la poarta acestei case, înseamnă că duşmanii noştri cunosc
locul nostru de retragere, şi dumneata nu mai eşti în siguranţă aici.
Urmează-l pe Noël, ai încredere în el şi în mine, cum ai avut şi în
stăpân.
— Dar, domnişoară, doamnă?
— Eu, răspunse Vanda cu un surâs plin de mândrie, îţi voi dovedi
că sunt demnă de încrederea stăpânului.
Apoi adresându-se lui Noël:
— Răspunzi de Madeleine cu viaţa ta.
— Da, stăpână.
— Trebuie să te mai văd până diseară; unde te găsesc?
— În strada Şerpilor, dacă doriţi...
— Nu acolo, căci aş putea fi urmărită.
— Dar atunci unde? Vanda păru că reflectează.
— La opt ore, seara, zise ea, să fii în spatele teatrului Ventadour,
strada Monsigny.
— Voi fi, răspunse Noël.
La ordinul Vandei, Madeleine îşi aruncă o manta pe umeri, îşi lăsă
bagajele la vila Said şi luă braţul tinerei rusoaice.
Noël le urmă şi câteşitrei ieşiră din micul palat. Arestarea lui
Rocambole nu prea făcuse zgomot. Portarul vilei, care avea o mare
consideraţie pentru Vanda, o salută cu respect
— Du-te şi caută-mi o trăsură, îi zise ea. Plec la ambasada rusă.
— Oh! zise portarul cu un surâs inteligent, cred că nu e nimic grav.
Nu e nimeni dus la ghilotină pentru politică.
Vanda se sui în trăsură cu Noël şi cu Madeleine.
Dar lângă Arcul de Triumf, ea îi părăsi.
Pe când Noël o conducea pe Madeleine prin Paris, Vanda se sui în
omnibusul care traversa Champs-Élysées şi se îndreptă spre Auteuil,
prin strada Saint-Cloud.
Rocambole nu putuse să dea nici o lămurire Vandei; ea ştia doar că
Antoinette dispăruse. De aceea Vanda alergă la Auteuil.
569
Când ajunse acolo, poarta era deschisă, şi tata Philippe alergă.

— Ah, doamnă! zise el. Ştii nenorocirea?...
— Ştiu totul.
— Ah!
— Unde e domnul Agénor de Morlux?
— A plecat.
— Când?
— Acum o oră. S-a suit într-o trăsură şi s-a dus spre oraş.
Vanda intră în pavilion unde o găsi pe mama Philippe plângând şi
pe frumoasa Marton frângându-şi mâinile:
Vanda o luă de umeri şi o întrebă:
— De ce eşti disperată?
— Ah! zise Marton, dumneata vii prea târziu.
— Nu, zise Vanda. Nu mai ai încredere în mine?
Cuvintele acestea fură ca un balsam pentru frumoasa Marton.
— Ştiu bine, că dumneata poţi multe, zise ea.
— Da, răspunse Vanda, dacă vei vrea să mă ajuţi.
Marton se sculă cu privirea înflăcărată.
— Vorbeşte, ordonă, sunt gata, răspunse ea.
— Trebuie ca noi două s-o salvăm pe Antoinette. Haide, vino...
Şi Vanda plecă cu Marton.
Capitolul L
Să ne deplasăm acum în strada Pépinière, la palatul de Morlux,

două zile după evenimentele relatate.
Era ora şapte dimineaţa, când o trăsură intră în curte, urmată de
un furgon al căilor ferate care purta bagajele şi doi servitori în livrea; în
trăsură erau doi oameni în costum de călătorie.
Cei doi servitori erau: unul Piotr mujikul, celălalt Beruto, feciorul de
casă al contesei Vasilika.
Cei doi călători care coborâră din trăsură erau vicontele de Morlux
şi tovarăşul său, Ivan Potenieff.
În timpul călătoriei, gentilomul francez şi ofiţerul rus deveniseră
intimi.
Ivan avea o încredere fără margini în domnul de Morlux, care-i
promisese că o va găsi pe Madeleine.
— Scumpul meu Ivan, îi zise vicontele luându-i mâna vino cu mine;
această casă e a dumitale.
Şi-l conduse pe Ivan la etajul de sus al palatului, unde îl instală
570
într-un minunat apartament.

Beruto, care era plin de grijă faţă de noul său stăpân, le zicea
servitorilor pe când descărca bagajul:
— Sărmanul meu stăpân e foarte bolnav... e nebun... e amorezat de
o femeie care nu există!...
Piotr mujikul nu mai juca acum rolul de mut, dar îşi compusese
pentru această împrejurare, un accent gutural, astfel ca vocea lui să
nu mai semene deloc cu vocea lui Ivan.
Pe când Ivan se instala în apartamentul său, domnul de Morlux, se
închise în camera lui şi sfărâmă cu mâna tremurândă peceţile a mai
multor scrisori; una era a lui Timoléon. Şi suna astfel:
„Domnule viconte,
Am trecut ieri pe la portarul dumitale şi dânsul mi-a spus că a primit
de la dumneata o depeşă trimisă de la Berlin. Aşadar, cum vei sosi, nu
pierde timpul şi vino la domnişoara Guépin, care te aşteaptă în strada
Londrei.
Servitorul dumitale,
Timoléon
P.S. O am pe Antoinette şi pentru un preţ bun ţi-o voi ceda.”
„Ar trebui s-o am şi pe Madeleine”, murmură domnul de Morlux cu

vocea tremurândă şi deschise o altă scrisoare.
Aceasta era concepută astfel:
„Domnule viconte,
Răspund la Paris, unde cred că vei sosi mâine de dimineaţă, scrisorii
dumitale din Berlin.
Dumneata mă întrebi dacă nebunia se vindecă.
Ei bine, îţi răspund că nebunia da, dar monomania nu.
Dacă tânărul ofiţer rus de care îmi vorbeşti, îşi va fi pierdut cu
desăvârşire mintea, cu o cură al cărei inventator sunt eu, vom reuşi să-l
vindecăm.
Dar dacă e numai o monomanie, şi dacă monomania lui constă în a
vorbi fără încetare de o femeie care nu există decât în imaginaţia lui, nu
pot să răspund de nimic.
Cu toate acestea, nu afirm nimic, înainte de a-l vedea.
Mâine de dimineaţă, la ora opt, voi fi la dumneata şi, dacă va fi
necesar îl voi conduce pe acest tânăr, sub un pretext oarecare, în casa
mea de sănătate, unde îi voi da toată îngrijirea de care sunt capabil.
O. Lambert
571
Medic-alienist
La Passy, strada Mare, 39.”
După ce citi scrisoarea, domnul de Morlux se uită la ceasornic.

— Este aproape ora opt, murmură dânsul; aş fi vrut să mă duc mai
înainte la domnişoara Guépin; cu toate acestea îl voi aştepta acum pe
doctor...
Se auzi clopotul de la poarta de intrare şi domnul de Morlux, de la
fereastra care dădea în curte, putu să-l vadă pe medicul psihiatru care
sosise.
Doctorul era un om între două vârste, cu nişte ochi mici, sub
ochelarii albaştri, purta cravată albă şi haina neagră, ca toţi oamenii de
profesiunea lui.
Domnul de Morlux îi ieşi în întâmpinare.
— Scumpul meu doctor, îi zise el strângându-i mâna, nu văd decât
un singur mijloc pentru a-l putea studia pe pacientul dumitale...
— Şi care e acest mijloc? întrebă doctorul Lambert.
— Vei dejuna cu noi şi-l vei auzi vorbind.
— Prea bine, răspunse doctorul.
— Trebuie să-ţi spun, adăugă domnul de Morlux, că familia
Potenieff e foarte bogată, şi va face orice sacrificii pentru a obţine
însănătoşirea lui Ivan.
— Voi face tot ce va fi omeneşte cu putinţă, răspunse doctorul, atras
de făgăduiala unui onorariu regesc.
*
* *
Două ore mai târziu, domnul de Morlux, Ivan, oaspetele său, şi

doctorul pe care îl prezentă tânărului rus drept notarul casei, erau la
sfârşitul dejunului.
Ivan începu să vorbească de Madeleine pe care o iubea; spunea că
vrea să cumpere un palat în care să locuiască Madeleine.
În acest punct al discuţiei, doctorul îşi luă în serios rolul de notar
improvizat.
— Eu posed o încântătoare vilă la Passy, zise el, şi vreau s-o vând,
dacă dumneata vei vrea să o cumperi?...
Începu apoi să laude într-atât casa, încât Ivan, entuziasmat strigă:
— Dacă e după cum spui, o voi cumpăra.
— Să mergem s-o vedem, răspunse doctorul.
Domnul de Morlux ordonase de mai înainte ca trăsura să fie
572
pregătită în curte.
— Du-te, îi zise el lui Ivan, şi vino îndărăt pentru prânz.
Ivan şi falsul notar se suiră în trăsură, iar Beruto, credinciosul
servitor, se sui pe capră lângă vizitiu şi plecară în mare viteză.
Era tocmai ora plimbării prin pădure; trăsurile şi cavalerii se
încrucişau la fiecare pas.
Ivan privea cu mirare, ameţit de atâta splendoare.
Ce era „perspectiva Nevski”, pe lângă toate acestea? Şi Petersburgul,
oraşul cu cupolele aurite, era un nimic pe lângă Paris.
Deodată, Ivan scoase un ţipăt de bucurie nebună.
— Madeleine! zise el, ridicându-se în picioare, cu braţele întinse; iat-
o pe Madeleine!...
Într-adevăr trecea ca fulgerul un landou albastru, înhămat cu doi
„troteuri irlandezi” în care era o femeie, cu surâsul încântător, cu părul
blond, îmbrăcată într-o rochie albastră; ea răspundea saluturilor în
stânga şi-n dreapta acelora care i le adresau.
Ivan zăpăcit repeta:
— Madeleine!...
Era într-adevăr Madeleine.
Credinciosul servitor Beruto încruntă din sprâncene şi un moment
crezu că frumoasa operă de răzbunare a contesei Vasilika va fi dintr-o
dată dărâmată.
Capitolul LI
După toate aparenţele, credinciosul camerist al contesei Vasilika

avea toată dreptatea să se înspăimânte.
Beruto n-o văzuse niciodată pe Madeleine; dar dânsul ştia tot aşa de
bine ca şi domnul de Morlux că Madeleine exista în realitate.
Deodată Ivan strigase:
— Madeleine!... Iat-o pe Madeleine!
Dar neliniştea nu dură decât preţ de un singur moment, timp în
care se desfăşură o întreagă dramă.
Iată ce se petrecuse:
Landoul în care era tânăra femeie blondă era condus în demi-
daumont de un jocheu cu vesta vărgată negru cu alb.
Jocheul, văzându-l pe rus întinzând braţele şi părând că vrea să
vorbească stăpânei sale, opri repede caii. Ivan sărise şi se repezise spre
tânăra femeie.
— Ce faci! strigă doctorul, ieşindu-şi din nepăsarea de fals notar.
573
Ivan alerga strigând:

— Madeleine!... Madeleine!
Uimită, femeia blondă se trase îndărăt.
Ivan se urcase cu îndrăzneală în trăsura tinerei femei. Un scandal
enorm se produse în mijlocul celor trei sute de trăsuri care se
încrucişau din toate părţile.
Doctorul îl urmase pe Ivan de aproape şi, apucându-l de braţ, îi
strigă:
— Eşti nebun?!...
Tânăra femeie, înspăimântată se retrăsese cât putuse de mult în
fundul trăsurii.
— Cum? exclamă Ivan, nu mă mai recunoşti, scumpa mea
Madeleine?
Femeia blondă răspunse:
— Dar omul acesta e nebun de legat!
Auzind sunetul acelei voci, Ivan îngălbeni şi se lăsă condus de
doctor.
Femeia aceea nu era Madeleine!... Dar cât de bine îi semăna!
Îi semăna ca o soră geamănă; îi semăna cum seamănă două picături
de apă între ele. Era bizar!... Era surprinzător!...
Acea uimitoare legendă, din care tradiţia teatrului şi romanul
făcuseră atâtea minuni, era deci un adevăr?
Ivan rămase ţintuit locului, palid, cu privirea rătăcită, în mijlocul
trăsurilor care ameninţau să-l zdrobească.
Tânăra femeie îl recunoscu pe medic şi-l salută surâzându-i.
Un medic psihiatru aşa de celebru ca Lambert putea să fie
necunoscut cuiva?
Vreo şase tineri se opuseră, unii călare, alţii în trăsură şi toţi
surâseră celebrului medic cum îi surâsese şi tânăra femeie.
Ultimul, trecând pe lângă trăsura doctorului exclamă:
— Ştii că ai haz, dragul meu domn?... Nu se plimbă nimeni cu
clienţii de-a lungul Champs-Élysées într-o zi de plimbare ca aceasta...
Urmă un hohot de râs general.
Ivan nu înţelese nimic.
Doi tineri, trecând aproape de tot, murmurară:
— Ce obicei are şi doctorul acesta să-şi plimbe mereu nebunii prin
lume, în loc să-i ţină închişi!
Ivan ar fi putut foarte bine să-i audă; dar, absorbit cum era într-o
adâncă reverie, nu auzi nimic.
— Bizară asemănare! exclamă dânsul, în cele din urmă.
Vizitiul, la un semn al doctorului, dăduse bice cailor şi trăsura îşi
574
continuă drumul spre Champs-Élysées.

Beruto îşi revenea puţin câte puţin din emoţia zguduitoare pe care o
încercase la început.
Doctorul se aplecă înspre dânsul şi-l întrebă:
— Îi vin des accese din acestea?
Beruto, drept răspuns, clipi din ochi; se înţelese că vroia să zică: „El
le ia pe toate femeile drept iubita sa Madeleine”.
— A! bine! murmură doctorul, acuma înţeleg...
Apoi, luând braţul lui Ivan şi strângându-l puţin, îi zise:
— Cum asta? Domnişoara Madeleine pe care o cauţi seamănă cu
Clorinda?
— Clorinda? murmură uimit, care Clorinda?
— Femeia pe care ai luat-o drept Madeleine.
— Ah!... Clorinda e numele ei?... Şi ce e dânsa?...
— O demimondenă pariziană.
— Ah! exclamă el.
Apoi, plecând capul, adăugă:
— Exceptând vocea, este Madeleine întreagă.
— Dacă este aşa, reluă doctorul, poţi să-i faci o vizită când vrei...
— Adevărat? murmură Ivan cu un aer distrat.
Apoi rămase iarăşi tăcut.
Cu cât trăsurile se apropiau de bariera Étoile, cu atât ele se
împuţinau şi fiindcă erau orânduite în şapte rânduri, trei care se
duceau şi patru care se întorceau, trăsura în care erau Ivan şi doctorul
mergea la pas, cum mergeau şi celelalte.
Deodată însă, un rând care venea în faţa lui Ivan începu a merge la
trap şi Ivan scoase un ţipăt:
— Madeleine! Aceasta este Madeleine! Nu mai încape nici o îndoială.
Pe când landoul domnului de Morlux trecea, trăsura în care se afla
Ivan se încrucişase cu ea şi acesta o zărise pe Madeleine.
De data aceasta Ivan nu se mai înşelase, căci înăuntru era cu
adevărat Madeleine.
Iată cum se întâmplase:
Madeleine sosise dimineaţa la Paris şi Vanda o încredinţase lui Noël
ca s-o ascundă în strada Serpente şi aşa se făcu că dânsa îl întâlni pe
Ivan.
Când Ivan o văzu pe Madeleine, îl zări şi dânsa pe tânăr, dar emoţia
îi fu atât de mare, încât nu putu să strige; şi fiindcă trăsura mergea
mai repede decât landoul, nici Beruto, nici doctorul nu văzură nimic;
dar Ivan, care văzuse, repeta necontenit:
— Este ea, este ea! şi vru să coboare din nou.
575
Dar doctorul, care avea mâini de fier, îl reţinu.

— Inutil, îi zise el; acum nu poţi s-o ajungi, căci suntem siliţi să
ţinem rândul.
— Dar vreau s-o găsesc! zise Ivan ieşindu-şi din fire.
— Acuma, nu; mai târziu, da.
— Cum? pentru ce?
Doctorul schimbă o privire cu Beruto şi psihiatrul care se mai
îndoise poate o clipă, acum nu se mai îndoia că Ivan o văzuse de două
ori pe Madeleine; pentru dânsul, Ivan nu era numai nebun, ci nebun
de legat.
— Dar, zicea tânărul, cum s-o găsesc mai târziu?
— Nimic mai simplu.
— Cum?
— Am luat numărul trăsurii. Şi doctorul adăugă la întâmplare: are
numărul două mii nouă sute şaptesprezece.
— Ei bine, şi ce-i cu asta?
— Înseamnă mult, căci, după ce vom vizita casa, vom merge la
administraţia trăsurilor.
— Oh! minunat, strigă Ivan cu bucurie.
În acel moment vizitiul domnului de Morlux se strecură prin şirul de
trăsuri şi intră în strada Chaillot; după douăzeci de minute se opriră la
poarta cea mică a casei de sănătate.
Doctorul nu dorea ca, Ivan să vadă firma casei sale de sănătate,
aflată la poarta cea mare.
Ivan, absorbit, îl urmă pe doctor care, după ce traversă grădina,
deschise o uşă şi, introducându-l pe Ivan, îl rugă să aştepte un
moment.
— Peste două minute sunt al dumitale, îi zise el.
— Bine, răspunse Ivan.
Beruto rămăsese afară, iar doctorul se duse să cheme doi infirmieri:
— Să-l luaţi pe ştrengarul pe care l-am adus şi să-i faceţi un duş, le
zise el; apoi se depărtă.
Infirmierii intrară şi Ivan, neînţelegând nimic după costumul lor îi
întrebă:
— Ce vreţi?
— Vino să faci un duş, domnule, răspunseră dânşii uitându-se unul
la altul râzând.
Ivan scoase un ţipăt; îşi dădu seama acuma că se află într-o casă de
nebuni...
Infirmierii se aruncară asupra lui, îl prinseră de mâini şi îl târâră cu
dânşii..
576
Beruto ascuns în galerie râdea sardonic.
Capitolul LII
Domnul de Morlux se grăbise ca doctorul Lambert să plece cât mai

iute, ducându-l cu dânsul pe Ivan.
Abia ieşise landoul din curte şi domnul de Morlux îşi luă pălăria,
traversă grădina palatului şi ieşi prin mica poartă care dădea în
bulevardul Haussmann.
Acolo se aruncă într-o trăsură de piaţă şi zise vizitiului:
— În strada Londrei; dar mână iute!
Domnul de Morlux se grăbea să-l vadă pe Timoléon, sau cel puţin să
afle noutăţi de la el.
„Vei cere s-o vezi pe domnişoara Guépin”, aşa îi scrisese Timoléon.
Vicontele era aşteptat; portarul îi răspunse că domnişoara era acasă
şi veni ea însăşi să-i deschidă. Domnul de Morlux se văzu atunci în
prezenţa unei femei frumoase, cu aerul sfidător; pricepu îndată că avea
de a face cu nişte oameni hotărâţi.
— Domnişoară, îi zise el, mă numesc vicontele Carol de Morlux.
Ea se înclină şi răspunse:
— Ştiu pentru ce vii, şi, deschizând uşa unui mic salon bine
mobilat, îl pofti pe viconte să intre.
Aşezându-se pe canapea, domnul de Morlux aşteptă ca domnişoara
Guépin să vorbească.
Dar frumoasa femeie, consultându-şi pendula, zise doar atât:
— Domnule, în cinci minute Timoléon va fi aici.
— Cum aţi zis, domnişoară?
— Înţelegi, domnule, reluă ea, că dacă pasărea e în colivie, colivia
nu se află aici.
După aceste cuvinte, avu un surâs neruşinat, apoi începu să
intoneze o arie veselă, mergând încoace şi încolo prin cameră, ca şi
cum domnul de Morlux nu s-ar fi aflat acolo.
Cinci minute după aceea, se auzi un sunet de clopot şi apoi vocea
lui Timoléon; intrând, acesta o apucă de bărbie pe domnişoară Guépin
şi-i zise:
— Mititico, nu cumva ai vreo lecţie de pian pentru ora aceasta?...
— Am înţeles, răspunse ea, şi, luându-şi şalul şi pălăria, plecă.
Domnul de Morlux rămase singur cu Timoléon.
— Antoinette e în mâna mea, îi zise Timoléon vicontelui, şi de astă
dată nu-mi mai scapă.
577
— Rocambole e tare, murmură domnul de Morlux.

— Ah! acum crezi ce-ţi spuneam eu?
— Da, cred! zise vicontele, care cugeta înfiorându-se la evenimentele
din Rusia.
— Te-ai întâlnit cu el în Rusia?
— Da, zise domnul de Morlux.
— Hei, dumneata te-ai dus acolo s-o pierzi pe Madeleine şi
Madeleine a fost salvată.
— Oh! o voi regăsi eu!... zise domnul de Morlux plin de furie.
— Şi eu zic tot aşa.
— Totuşi, cred că Rocambole trebuie să vegheze asupra ei ca un
dragon.
Timoléon începu să râdă.
— Ascultă domnule viconte, zise el, ghiceşte unde am fost mai întâi
când m-am întors în Paris.
— Nu ştiu, răspunse domnul de Morlux...
— M-am dat pe mâna poliţiei, şi eu, care am fost acuzat pentru un
furt de galere, sunt liber acum.
— Ai reuşit să-ţi dovedeşti nevinovăţia?
— Nu; nici n-am încercat să mă disculp; am cerut libertatea mea în
schimbul predării lui Rocambole.
— Oh! nimeni nu poate să-l predea pe Rocambole, răspunse domnul
de Morlux.
— Aşa crezi dumneata?
— Rocambole nu poate fi prins, zise domnul de Morlux convins.
— Te înşeli, domnule viconte, Rocambole e de o oră în mâna poliţiei.
Domnul de Morlux se ridică parcă împins de un arc şi-l privi pe
Timoléon de parcă ar fi vrut să-i zică: ,,Nu râzi de mine?”
— Îţi spun, domnule viconte, adevărul adevărat. Rocambole e
arestat.
— Va scăpa din închisoare?
— Nu, zise Timoléon, căci sunt luate toate precauţiile.
— Va fi trimis la galeră, şi va fugi de acolo.
— Te înşeli, domnule viconte, căci la galeră se va descoperi
complicitatea pe care a avut-o cu ucigaşul păzitorului care omorâse
câinele.
— Ei bine?
— Ei bine, Rocambole va fi ghilotinat.
Un fior străbătu corpul domnului de Morlux.
— Ascultă, reluă Timoléon, acum, fiindcă ştim că Rocambole nu mai
e de temut, să vorbim...
578
— Bine, zise domnul de Morlux, care abia îşi revenise din emoţia pe
care o simţise la vestea arestării lui Rocambole.
— El a adus-o pe Madeleine cu dânsul, reluă Timoléon
— Unde e! strigă vicontele în sufletul căruia se aprindea din nou ca
un vulcan amorul pătimaş ce-i inspirase tânăra fată.
— O vom avea în mână când vom dori!...
— Atunci doresc s-o am numaidecât!...
— Oh! nu încă, zise Timoléon, trebuie să mai discutăm...
— Ce să discutăm?
— Vreau să zic, trebuie să ne înţelegem.
— Pricep, vrei să fixez un nou preţ pentru serviciul dumitale?
— Natural.
— Vorbeşte, te ascult.
— Vezi, reluă Timoléon, numai când cineva a văzut Anglia bagă de
seamă că viaţa franceză e foarte proastă. Aici, douăzeci mii livre e o
avere, dar acolo e o mizerie, şi mie îmi place să trăiesc acolo.
Domnul de Morlux îşi încruntă sprâncenele.
— Care-ţi sunt pretenţiile? întrebă el.
— Vreau să-ţi vând aceste trei persoane, care de câtva timp au
tulburat puţin somnul dumitale.
— Ah!
— Mai întâi pe Rocambole. La cât îl preţuieşti dumneata?
— Nu ştiu.
— Apoi pe Antoinette şi pe Madeleine. De Rocambole nu mai avem
de ce să ne ocupăm acum; cu celelalte două vom face ce vrem noi.
Timoléon avu un surâs enigmatic.
— Vorbeşte! zise domnul de Morlux.
— Ce crezi dumneata despre un frumos milion? zise cu răceală
Timoléon.
Domnul de Morlux sări în sus.
— Domnule, zise Timoléon ridicându-se şi el, mă aşteptam să te văd
uimit; dar trebuie să ştii că nu voi face nici un rabat la pretenţiile
acestea...
— Eşti nebun?
— Asta e; dacă-ţi place.
— Eşti nebun, repetă domnul de Morlux bătând din picior.
— Eu nu zic contrariul. Dar voi găsi pe un altul care-mi va da
milionul pe care îl caut.
— Cine?
— Domnul Agénor de Morlux, nepotul dumitale, căruia i-o voi da pe
Antoinette.
579
Vicontele aruncă o privire stranie lui Timoléon şi între cei doi

bandiţi urmă un elocvent moment de tăcere.
Soarta celor două orfane era jucată în momentul acela între cei doi
oameni.
Capitolul LIII
Ce se întâmplase cu Antoinette?
După cât ne aducem aminte, tânăra fată fusese condusă în
pavilionul izolat din fundul unei grădini din strada Bellefond şi închisă
de domnişoara Guépin, sclava docilă voinţelor lui Timoléon.
De asemenea, ne mai aducem aminte că, văzând-o pe oribila
Chivotte şi pe îngrozitorul Polyt năvălind în odaie, Antoinette se crezuse
pierdută.
Femeia pe care o avea înaintea ei încercase s-o otrăvească la Saint-
Lazare şi omul acela îndrăznise să-i vorbească într-un limbaj ordinar.
Aşadar, la vederea lor Antoinette căzu în genunchi murmurând:
— Dumnezeule! Dumnezeule! ai milă de mine!...
Cele două infame creaturi răspunseră printr-un râs ironic.
— He! he! micuţa mea, zise Chivotte, avem să ne aranjăm socotelile
de la Saint-Lazare.
— De astă dată nu vei mai refuza să-l iubeşti pe Polyt al tău, urlă
mizerabilul cu accentul unei bucurii sălbatice.
— Tu vei face ce vei voi cu domnişoara, zise Chivotte, dar trebuie să
mă laşi întâi să-i dau o lecţie.
Şi înaintă spre tânăra fată cu pumnii strânşi.
— Ah! zise ea încă o dată, tu eşti o sfântă, tu faci minuni, ieşi din
închisoare într-un coşciug şi apoi reînvii!... Acum să te văd!...
Zicând acestea, ridică mâinile asupra Antoinettei.
Antoinette nu încercă în nici un fel să pareze lovitura.
Aştepta ca acea monstruoasă femeie să-şi potolească setea
răzbunării.
Dar când cei doi pumni al Madeleinei Chivotte erau să cadă cu furie
asupra capului tinerei fete, Polyt o luă pe Chivotte în braţe şi o aruncă
în celălalt colţ al camerei.
— Să n-o atingi pe domnişoara, zise el, că îţi sfărâm creierii. Eu o
iubesc şi vreau s-o fac soţia mea.
Femeia se rostogoli la pământ, apoi se ridică şi năvăli din nou
asupra Antoinettei.
Dar Polyt sosi încă o dată la timp pentru a o apăra.
580
Atunci se încinse o luptă sălbatică între cele două josnice fiinţe.

În acest timp Antoinette se ruga fierbinte pentru victoria Madeleinei
Chivotte.
Ea prefera să fie călcată de picioarele Madeleinei Chivotte, decât să
cadă în puterea lui Polyt.
Lupta era crâncenă.
— Combatanţii scoteau nişte ţipete îngrozitoare şi întrebuinţau tot
vocabularul ruşinos de care se serveau în temniţă.
Dar uşa fiind închisă, fereastra zidită şi zidurile tapetate, era
imposibil ca urletele lor să fie auzite de afară. Cu toate acestea uşa se
deschise cu zgomot.
Un om apăru în prag şi, la vederea lui, acele bestii sălbatice se
despărţiră îndată şi se retraseră fiecare îndărăt.
Antoinette nu-l văzuse niciodată pe Timoléon şi-l luă drept un
eliberator al ei.
Alergând în calea lui cu mâinile întinse, îi zise rugătoare:
— Scapă-mă, domnule!... în numele cerului!
Timoléon, în loc de răspuns le aruncă celor doi mizerabili o privire
severă şi le zise:
— Canaliilor, să-mi spuneţi acum, îndată, ce s-a întâmplat!
Chivotte răspunse cea dintâi.
— Nu trebuie să ne-o iei în nume de rău, stăpâne; dar când am
văzut-o pe porumbiţa aceasta, care mi-a făcut atâta rău la Saint-
Lazare, mi-am pierdut capul şi am vrut să-i dau o mică lecţie.
Timoléon se întoarse spre Polyt.
— Şi tu? zise el.
— Eu, zise Polyt, n-am vrut să o las.
— Ah!
— Drace!... Fără voie, m-am îndrăgostit de domnişoara!...
— Ascultaţi-mă bine, le zise Timoléon; vă interzic să vă mai atingeţi
pe viitor de fata aceasta. Sunteţi aici numai pentru ca s-o păziţi, numai
pentru a avea grijă să nu evadeze.
Antoinette înţelese deci că Timoléon, în loc să fie eliberator, era un
călău.
Cu un gest imperios, banditul le arătă celor doi mizerabili uşa.
— Ieşiţi! le ordonă el, şi, dacă-mi călcaţi ordinele, vă voi trimite din
nou în închisoare, de unde ştiţi bine că n-aţi ieşit decât în urma
rugăminţii mele şi numai pentru că aveam nevoie de serviciile voastre.
Cei doi tâlhari ieşiră cu capetele plecate.
Timoléon închise uşa şi se apropie de Antoinette.
— Domnişoară, îi zise el, nu mă recunoşti?
581
— Te văd acum pentru întâia oară, zise ea tremurătoare; dar oricine
ai fi, domnule, în numele cerului! explică-mi ce se petrece, luminează
misterul adânc care mă înconjoară.
— E un lucru cât se poate de simplu, răspunse Timoléon. Ştii prea
multe lucruri acuma, pentru ca să nu mai fie nevoie să ţi se ascundă
adevărul. Eu sunt acela care am provocat arestarea lui Milon.
— Ah! exclamă tânăra fată, aruncând asupra acelui om o privire
plină de spaimă.
— Colonelul este sclavul meu, fiica sa este o aventurieră, şi toate
câte s-au petrecut au fost de mai înainte ticluite.
— Dar ce rău ţi-am făcut eu, domnule? exclamă Antoinette cu
indignare.
Timoléon se înfiora sub puterea privirii scânteietoare pe care tânăra
fată o fixase asupra lui.
— Mie, zise el, nu mi-ai făcut nimic; dar oamenii pe care îi încurci,
îmi vor plăti bine timpul dumitale de captivitate.
Şi ieşi, lăsând-o pe Antoinette îngrozită.
După cuvintele lui Timoléon, nu mai putea să se îndoiască: căzuse
din nou în puterea acelora care o închiseseră la Saint-Lazare.
Mai multe ore trecură.
Timoléon, plecând, închise uşa în urma sa.
Liniştea se aşternu.
Antoinette îngenunche şi începu să se roage.
Iar rugăciunea îţi dă totdeauna speranţă. Dumnezeu trimite o rază
de alinare şi de nădejde acelora care invocă puterea sa.
Şi Antoinette începu să spere.
Ea spera că Agénor şi Rocambole, care desigur o căutau, o vor salva
din nou.
Camera în care se găsea n-avea nici cea mai mică deschidere; era
luminată de lampa pe care domnişoara Guépin o pusese pe cămin
câteva ore mai înainte.
Dar, încetul cu încetul, lumina se făcea tot mai mică şi Antoinette
aştepta cu groază momentul când avea să rămână în cel mai desăvârşit
întuneric.
În clipa aceea, uşa se deschise din nou.
Intrară Polyt şi Chivotte; dar mizerabilii aceştia nu mai aveau
acuma mutra lor arogantă, ci veneau cu ochii plecaţi.
Ei purtau o măsuţă pe care se afla modesta cină.
— Iată cina dumitale, zise Chivotte.
Şi amândoi ieşiră fără să mai adauge vreun cuvânt.
582
*
* *
Şapte zile trecură astfel.

Şapte zile lungi, nesfârşite, în timpul cărora Antoinette trecu prin
clipe de spaimă, disperare şi speranţă.
Timoléon nu mai venise niciodată.
Polyt şi Chivotte îi aduceau de mâncare cu rândul.
Nici unul, nici altul nu-i mai adresau cuvinte şi Antoinettei îi era
teamă chiar să ridice ochii asupra lor.
Chivotte îi arunca din când în când pe furiş câte o privire plină de
ură.
Polyt îi arunca câte o privire lacomă, plină de o poftă sălbatică.
Dar asta era tot.
Antoinette plângea din când în când şi se ruga mereu.
Se gândea la Agénor, la Madeleine, la Milon, la toţi aceia pe care-i
iubea şi pe care, poate, n-avea să-i mai revadă niciodată.
Câteodată îşi frângea mâinile de disperare şi striga:
— Dumnezeule!... Dumnezeule!... aşadar nu mai este nici o salvare
pentru mine?...
Într-o noapte ― aşa i se părea, că era noapte ― avu iluzia unui
zgomot îndepărtat, bizar...
I se părea că îndărătul acelor ziduri enorme, o mână necunoscută
săpa încet, încet o intrare...
Inima începu să-i bată cu violenţă şi din nou fu plină de speranţă...
Capitolul LIV
În seara zilei când pentru întâia oară Antoinette auzise zgomotul

acela bizar şi plin de speranţă pentru dânsa, o scenă ciudată se
petrecea în pavilion.
Pavilionul, rămas mereu izolat, fusese martorul mai multor scene
bizare, în timpul celor din urmă douăzeci de ani.
Mai demult, pavilionul fusese un fel de hotel.
Apoi, din hotel fusese transformat în casă particulară, şi un pictor
se stabilise acolo.
După pictor venise o familie poloneză, refugiată în Franţa în urma
evenimentelor politice din 1832.
Familia se compunea din soţ, soţie şi o tânără de vreo douăzeci de
ani, care era de o nespusă frumuseţe.
583
Dar această tânără fată, în ciuda frumuseţii ei, suferea de o boală

incurabilă şi înspăimântătoare.
Boala aceea, necunoscută ştiinţei, consta în faptul că sărmana
copilă era cuprinsă de convulsii teribile, în timpul cărora scotea nişte
urlete ca o adevărată fiară sălbatică.
Pentru a se putea înăbuşi strigătele acestea, se construise o cameră
căptuşită cu postav şi lipsită de ferestre.
Timoléon avea cunoştinţă de multă vreme de existenţa acestui
pavilion.
De aceea îl închiriase îndată pentru Antoinette, cumpărând
complicitatea portarilor, care erau nişte oameni de rea credinţă.
În epoca aceea, strada Bellefond şi grădinile sale păreau oarecum
suspecte, ca într-un oraş maur, sau într-un oraş meridional.
Fusese tăiată strada Lafayette şi începutul străzii Montholon.
O mare parte din strada Bellefond dispăruse şi, de aceea, casele
rămase păreau suspendate în aer.
Pavilionul apărea de jos ca un turn, sau ca zidurile unei fortăreţe,
pe când de cealaltă parte era la nivelul grădinii.
Această descriere topografică, puţin cam prea lungă, este absolut
necesară pentru a putea înţelege evenimentele ce vor urma.
Spuneam deci că în ziua aceea, pe la orele 11 şi jumătate, Timoléon,
care-şi păstrase mereu costumul său de englez, intrase în pavilion.
După cum le spusese Timoléon în prima zi de captivitate a
Antoinettei, cei doi mizerabili nu fuseseră puşi în libertate decât
provizoriu şi la cererea stăpânului lor.
Şeful siguranţei făcuse sacrificiul acesta în vederea prinderii lui
Rocambole.
Poliţia este obligată uneori să fie tolerantă cu oameni de soiul lui
Timoléon şi aceasta în propriul ei interes.
Adevărul era că Timoléon avea nevoie de Polyt şi Chivotte, nu pentru
a-l prinde pe Rocambole, ci pentru a o păstra pe Antoinette.
Când intră în pavilion, cei doi mizerabili stăteau trişti ca nişte câini
care stau la pază în lanţ şi nu se pot arunca asupra trecătorilor pentru
a-şi potoli furia.
— Ehei!... mieluşeii mei, le zise Timoléon intrând, situaţia începe să
vă displacă, nu-i aşa?
— Desigur; dumneata nu te ţii de făgăduiala pe care ne-ai făcut-o...
— Răbdare... răbdare...
— Va fi astă-seară? întrebă Chivotte cu o bucurie plină de cruzime;
căci, vezi dumneata, dacă n-aş urî-o aşa de mult pe mititica aceasta, aş
fi rămas în închisoare. M-am certat cu Joseph şi Parisul mă apasă.
584
— Va fi astă-seară? întrebă Polyt cu ochii scânteietori de lăcomie.

— Nu, nu astă-seară, dar mâine cu siguranţă.
Amândoi săriră în sus la auzul acestor ultime cuvinte.
— Ascultaţi-mă, copiii mei, reluă Timoléon cu un ton părintesc.
Situaţia pe care o să vi-o explic acum, e simplă ca bună ziua.
Antoinette valorează un milion.
— Un milion! exclamă Polyt.
— Un milion! repetă Chivotte cu neîncredere.
— Da, copiii mei!...
— Ştiam eu bine că valorează mulţi bani fetiţa asta, dar...
— Burghezul care trebuie să ne dea milionul a sosit chiar azi-
dimineaţă.
— L-ai văzut?
— Da. Nu-i vorba, cam face mofturi şi mi-a cerut timp până mâine
să se gândească. Dar va veni la noi, sunt sigur, şi atunci... atunci veţi
putea face cu mititica tot ce poftiţi.
Polyt nu zise nimic, dar un fior îi străbătu corpul.
Chivotte exclamă:
— Am s-o ucid cu câteva lovituri de papuc.
Timoléon nici nu clipi.
Polyt se ridică şi zise:
— Bună seara, stăpâne.
— Încotro te duci?
— Să iau puţin aer. Îmi arde capul şi sângele îmi clocoteşte. Aş
comite o crimă chiar acum dacă mi-ar ieşi cineva în cale.
Şi omul cu instincte sălbatice plecă.
Când ajunse în stradă, se opri un moment; i se părea că toate se
învârtesc în jurul său.
Apoi începu să alerge ca un nebun; în zece minute ajunse în
bulevard.
Dar nu se opri acolo, ci alergă înainte până în strada Marie Stuart.
Pe această stradă locuise Polyt înainte de a fi închis. Nici el n-ar fi
putut să spună ce anume îl ducea în momentele acelea în strada Marie
Stuart. La poarta casei se afla o bodegă.
Polyt intră şi începu să bea.
După ce se îmbătă bine, începu să urce clătinându-se cele şase
etaje până la locuinţa sa.
Era atât de ameţit, încât nu observă că două femei îl pândiseră din
umbră, fără să-l piardă din vedere un singur moment.
Pe când ieşea din prăvălie şi se pregătea să urce treptele, una dintre
cele două femei îi spuse celeilalte:
585
— Polyt era în închisoare şi, după faptele sale, trebuie să fi fost

condamnat cel puţin la trei ani. Dacă ar fi evadat, n-ar fi îndrăznit să
vie aşa, în plină lumină, în cartierul său, unde toată lumea îl cunoaşte.
— E adevărat.
— Aşadar, eu cred că a fost pus în libertate... Şi nimeni altul decât
Timoléon n-ar fi putut să facă o asemenea cerere.
— Asta, fără îndoială.
— Şi iarăşi, nimeni altul decât Timoléon nu putea să aibă interes s-
o răpească pe Antoinette.
— Mai e vorbă?...
— Dacă-i aşa, Polyt trebuie să ştie unde se află tânăra fată.
— Îmi pare bine că eşti o fată inteligentă, zise cealaltă femeie.
— Şi dacă Polyt ştie, vom afla şi noi, continuă cea dintâi.
— Ei bine!... să urcăm...
Şi cele două femei priviră la rândul lor pe aleea întunecată şi
îngustă.
Beţivul nu ajunsese încă în camera sa, urcând treptele el murmura
printre dinţi:
— Mi-e dragă Antoinette şi nu mă pot mulţumi numai cu
făgăduielile stăpânului... o vreau... şi trebuie să fie a mea.
— Infamul! murmură una dintre cele două femei.
Şi urcară amândouă fără zgomot.
Polyt ajunse la uşa camerei sale, dar uşa era încuiată şi Polyt n-
avea nici o cheie la dânsul.
Oricât de beat era, mizerabilul îşi aduse aminte că avea un cuţit în
buzunar; îl scoase şi încercă să strice broasca. Dar mecanismul rezistă.
Mai mult, la un moment dat, cuţitul se rupse în două.
Polyt, furios, îl aruncă departe, apoi făcu trei paşi îndărăt şi, cu o
lovitură puternică de umăr dădu uşa în lături.
Acum putu să intre casă, dar cele două femei ajunseseră şi ele sus
şi intrară o dată cu dânsul.
Polyt făcu un pas îndărăt recunoscând-o pe frumoasa Marton.
Cât despre cealaltă femeie, o vedea atunci pentru întâia oară, dar
înţelese repede că nu era o „tovarăşă”, pentru că frumoasa Marton îi
spusese:
— Doamnă, o femeie ca dumneata nu trebuie să-şi murdărească
mâna cu un mizerabil ca acesta. Să mă laşi pe mine singură la lucru.
— Da, răspunse Vanda ― căci ea era ― te las şi nu-ţi voi veni în
ajutor decât dacă nu vei fi destul de puternică.
Şi Vanda se aşeză în prag pentru a-i tăia orice retragere lui Polyt.
După cum stăteau lucrurile, Polyt făcuse rău că-şi aruncase cuţitul.
586
Capitolul LV
Văzând figurile ameninţătoare ale celor două femei, Polyt se mai

dezmetici puţin.
— Ce vrei de la mine, tu?... întrebă el, întorcându-se spre frumoasa
Marton.
— Vreau să-ţi vorbesc, răspunse dânsa.
Vanda stătea mereu în prag, tăcută.
Casa în care locuia Polyt n-avea portar, lucru care se întâlneşte
destul de rar în Paris.
Pătrundea cine voia în imobil şi ziua şi noaptea.
Vecinii nu se prea ocupau unii de alţii.
Ai fi putut să asasinezi acolo pe cineva în plină zi, fără ca ţipetele
victimei să-i deranjeze pe vecini.
Marton ştia bine toate aceste lucruri.
Ea îl privi din nou pe Polyt, şi-i zise:
— Doamna şi cu mine vrem să-ţi spunem câteva cuvinte.
— Eu n-o cunosc pe doamna.
— Nu-i nimic; vom face cunoştinţă.
— Ah! Ah!... zise dânsul surâzând.
Marton urmă:
— Aşadar, ţi-ai frânt cuţitul în două.
— Din pricina acestei nenorocite de uşi pe care n-o puteam
deschide.
Şi Polyt, care la început se cam înfiorase, îşi recapătă curajul
văzând că Marton îi vorbea cu atâta linişte.
— Toate acestea ţi le spun în interesul tău.
— Ah!... vezi bine!... mormăi Polyt râzând.
— Da, reluă Marton făcând un pas spre el, pentru că un cuţit poate
servi întotdeauna la ceva.
— Câteodată numai, murmură dânsul cu un râs stupid.
— Şi absintul îţi moaie aşa de mult puterile, încât nici nu te mai
poţi ţine pe picioare.
— Crezi asta?...
— Sunt sigură.
Şi cum frumoasa Marton mai făcuse un pas spre dânsul,
mizerabilul se trase îndărăt.
Dar mansarda era îngustă, şi, în curând, Polyt ajunse lângă zid, şi
nu mai avu unde să se retragă.
— Ce vrei de la mine? repetă el cu o voce brutală.
587
— Vreau să vorbim...
— Despre ce?
— Vreau să ştiu cum se face de nu mai eşti la închisoare.
— Am evadat, răspunse Polyt.
— Minţi.
Polyt o privi uimit.
— De unde ştii tu asta? murmură dânsul.
— Timoléon a intervenit pentru tine.
Polyt nu negă.
— Iar aceasta e o dovadă că Timoléon e cunoscut de poliţie...
Frumoasa Marton îi puse o mână pe umăr.
— Cum îi mai merge domnişoarei Antoinette? întreb dânsa deodată.
Polyt tresări şi se îngălbeni; apoi ochii i se injectară de sânge şi
murmură:
— Ce-ţi pasă ţie?
— Vreau să ştiu.
— Îi merge bine şi... o iubesc, murmură Polyt cu un accent sălbatic.
Dar n-avu timpul să-şi sfârşească vorba. Repede şi fulgerător,
frumoasa Marton se aruncase asupra lui şi-l trântise la pământ. Fu o
treabă de zece secunde.
Marton îi apăsă pieptul cu genunchiul şi-l ţinu cu braţele răstignite
pe podea.
— Da, repetă dânsa, rău ai făcut că ţi-ai frânt cuţitul şi mai rău că
te-ai îmbătat; căci... vezi bine, o femeie a fost destul de puternică ca să
te biruie.
Polyt încercă să se zbată, să scape; dar pieptul îi era strâns sub
genunchiul frumoasei Marton ca într-un cleşte de fier.
Mizerabilul începu să strige.
— Poţi să strigi cât pofteşti, zise frumoasa Marton; nimeni nu se va
urni din loc pentru un lucru aşa de mic.
— Dar ce vrei de la mine, canalie? urlă Polyt.
— Vreau să vorbim puţin, repetă frumoasa Marton.
În acelaşi timp, îi aruncă o privire elocventă Vandei; tânăra femeie,
care stătea mereu nemişcată şi liniştită în prag, înţelese.
Ea îşi desfăcu şalul cu care era înfăşurată şi scoase de la piept
pumnalul pe care, de o bucată de vreme, îl purta mereu la dânsa. Apoi
făcu un pas şi pumnalul trecu din mâna sa în mâna frumoasei Marton.
Polyt văzu strălucirea lamei şi, din palid cum era, deveni livid.
— Acum, îi zise frumoasa Marton liniştită, tu mă cunoşti destul de
bine pentru ca să ştii că mă ţin întotdeauna de făgăduială. Dacă nu-mi
spui unde este domnişoara Antoinette...
588
Polyt mugea de furie.

— O iubesc!... repetă dânsul.
— Fie, dar spune-mi unde e ascunsă?
— Nu... nu... nu se poate... nu vreau.
Dar vârful pumnalului îi atinse gâtlejul, Polyt scoase un strigăt.
— Să nu pierdem multă vreme! reluă frumoasa Marton. Vorbeşte
repede sau îţi împlânt pumnalul în gâtlej.
Spaima morţii fu mai puternică la Polyt decât orice sentiment de
prudenţă.
— Îndurare!... murmură dânsul.
— Vrei să vorbeşti?
— Da.
Imediat pumnalul se îndepărtă de gâtlejul său.
— Unde e Antoinette? întrebă Marton.
— În mâinile lui Timoléon.
— Ştiu asta; dar unde e?
— În strada Bellefond.
— Ce număr?
— Douăzeci şi unu, răspunse Polyt.
Marton şi Vanda respirară uşurate; cu toate acestea, Vanda nu-şi
reluă pumnalul şi genunchiul frumoasei Marton zdrobea mereu pieptul
lui Polyt.
— Atâta nu este destul, zise Marton.
Polyt urmărea lama pumnalului cu o privire plină de spaimă.
— Timoléon o păzeşte? întrebă frumoasa Marton.
— Da, împreună cu Chivotte.
— Chivotte? întrebă Marton cu un accent plin de ură. Ah!...
bănuiam eu!...
— Lasă-mă acuma, murmură Polyt, înăbuşit de greutatea corpului
frumoasei Marton.
— Oh!... nu încă, răspunse dânsa; ne vei spune mai întâi tot ce s-a
petrecut.
— Nu ştiu nimic, răspunse el cu naivitate; Timoléon ne-a adus, pe
mine şi pe Chivotte, şi ne-a încredinţat-o pe mititica aceea.
— Şi Chivotte a maltratat-o?
— Oh!... nu... Eram şi eu pe acolo, în momentul acela.
Vanda interveni.
Ea îşi aruncă şalul şi desfăcu o eşarfă de mătase pe care o avea
înfăşurată în jurul mijlocului. Eşarfa avea o lungime de mai mulţi
metri.
— Trebuie să ne asigurăm de omul acesta, zise dânsa.
589
Şi, pe când Marton îl ţinea mereu nemişcat sub genunchiul ei de

fier, Vanda îi legă mâinile şi picioarele cu eşarfa.
Apoi îi astupă gura cu batista.
Polyt stătu liniştit; el o cunoştea bine pe Marton şi ştia că femeia
asta era în stare să-l ucidă dacă s-ar fi împotrivit.
— Acuma, zise Vanda, tu rămâi aici, lângă el.
— Eu, doamnă? zise Marton.
— Da; până într-o oră voi fi înapoi. Mă duc să văd dacă nu cumva
omul acesta ne-a înşelat.
Şi Vanda plecă, lăsând-o pe Marton cu pumnalul în mână, lângă
Polyt.
*
* *
Douăzeci de minute după aceea, o femeie cu aparenţa unei grizete,

urca încetişor strada Bellefond, purtând la braţ un paner plin de
albituri şi întorcându-şi capul în toate părţile, ca şi cum ar fi căutat
ceva...
Când ajunse în dreptul numărului 21, văzu un om ieşind.
Omul acesta n-o băgă în seamă, dar dânsa îl recunoscu îndată.
Era Timoléon.
Timoléon mergea repede şi era îmbrăcat în costumul său de englez.
Falsa spălătoreasă se opri sub bolta unei case vecine şi aşteptă ca
Timoléon să dispară în colţul străzii Rochechouart.
Apoi se întoarse spre casa cu numărul 21, pe poarta căreia erau mai
multe placarde cu bilete de închiriat. Printre bilete era unul pe care
scria:
„De închiriat un birou”.
Falsa spălătoreasă intră la portar şi, fără multă vorbă îl întrebă:
— Cu ce preţ închiriezi biroul?
— Optzeci de franci, fetiţo...
— E prea scump!... Bună seara!...
Tânăra grizetă avusese timp să vadă curtea, grădina şi, în fundul ei,
pavilionul.
Depărtându-se îşi spunea:
„Acolo trebuie să fie...”
Vanda era pe urmele Antoinettei, căci tânăra rusoaică lucra repede.
590
Capitolul LVI
Ieşind din loja portarului, falsa spălătoreasă, adică Vanda, trântise

uşa cu putere în urma ei.
— Ştii că eşti cam îndrăzneaţă!... murmură portarul.
Vanda se întoarse.
— Ia spune-mi, domnule conte, zise dânsa râzând, în biroul
dumitale se poate face foc?
— Da, are o sobă frumoasă.
— Dacă-i aşa, să-l vedem...
Şi-şi puse panerul într-un colţ.
— Nu mă pot urni de aici, zise portarul. Nevasta mea a plecat în
oraş şi sunt singur... Dar dacă vrei, te poţi urca singură... E tocmai
sus, la capătul coridorului.
— Şi aş putea să mă mut chiar îndată?
— Dacă ai cu ce-l mobila...
Vanda se avântă pe trepte.
Era un coridor cu o înfăţişare foarte urâtă; lumina însă era
puternică, pentru că era lumină din stradă.
Vanda începu să studieze topografia casei.
Desigur nu în corpul principal al clădirii putuse Timoléon s-o
ascundă pe Antoinette.
Casa era locuită numai de meşteşugari.
Era croitorul Bunnot, vopsitoarea Octavia; puţin mai sus era
Germain Leroix, fabricant de umbrele.
La al patrulea etaj, Vanda se încrucişă cu un tânăr, care se opri în
loc şi murmură:
„Frumoasă blondă, pe onoarea mea!...”
Ea se întoarse şi-i răspunse:
— Aşa ţi se pare dumitale, vecine?
— A, zise tânărul, dumneata locuieşti în casa aceasta?
— Voi locui, poate, dacă o să-mi convină.
Apoi fredonând un cuplet dintr-un vodevil, continuă să urce.
Tânărul, care era zugrav de case, încurajat de aceste vorbe, renunţă
să mai coboare şi se urcă după dânsa.
Vanda întoarse capul şi-l văzu.
— Ce eşti dumneata? îl întrebă ea.
— Sunt zugrav, frumoasa mea domnişoară.
— Zugrav de firme, zise ea râzând.
— Nu, sunt zugrav de faţade.
Ajunşi la uşa cabinetului, Vanda întoarse cheia şi intră.
591
— Şi dumneata? întrebă zugravul, ce eşti?

— Sunt spălătoreasă.
— Ah! atunci foarte bine, îţi voi da şi rufele mele şi iată, ca arvună...
Şi vorbind astfel o luă pe Vanda de mijloc şi o sărută pe gât.
Vanda se desprinse râzând şi zise:
— Ia să văd dacă această casă are vedere frumoasă.
Zicând acestea, intră în birou.
— Nu e tocmai mare, zise zugravul.
— Dar are vedere frumoasă, zise Vanda.
Şi se uită cu atenţie pe fereastră.
— Găseşti? exclamă zugravul rezemându-se de ea şi privind la
rândul său afară.
Vanda nu se arătă deloc sălbatică. Ea voia să întărească legătura cu
noua ei cunoştinţă. Mansarda dădea în grădină.
De la fereastră se zărea jumătate din Paris; noua stradă Lafayette se
vedea în întregime.
Vanda aruncă o privire scrutătoare de jur împrejur şi putu să
constate că pavilionul era oarecum suspendat.
Zugravul cuprinse cu mâinile mijlocul tinerei femei.
— Mie, zise ea deodată, mi se pare frumoasă casa aceea de acolo...
— Care? întrebă zugravul.
— Aceea de acolo... la capătul grădinii... e un adevărat cuib de
îndrăgostiţi.
— Ce spui!
— Închiriază-mi pavilionul acela şi... şi te iau de bărbat. Mă prind
că acolo sunt doi îndrăgostiţi frumoşi şi mititei, ca nişte Amoraşi.
Zugravul începu să râdă.
— Te înşeli, zise el; acolo locuieşte un domn englez.
— Singur?
— Nu ştiu. Mai e o femeie urâtă, care are aerul unei bone. Are
obrajii zbârciţi ca smochina.
— Ce spui!
— Şi mai vin pe aici un soi de vagabonzi, care umblă pe două
cărări... sunt amici de-ai portarului...
— Adevărat? zise Vanda, care păru că nici nu ia în seamă o a treia
sărutare a zugravului.
— Portarul, portăreasa, englezul sunt nişte oameni misterioşi
adăugă tânărul... portarul a fost doi ani la Poissy pentru furt...
— Scuză-mă, zise Vanda. Mie mi-e totuna; vederea-mi place. Voi
închiria biroul.
— Adevărat?
592
— Fără îndoială...
— Ce fericire! zise zugravul, vom fi vecini...
— Unde locuieşti dumneata?
— În catul de jos, la stânga; dacă vrei putem sta împreună.
Şi tânărului zugrav îi fu sete de o a patra sărutare.
Dar de astă dată Vanda îl opri.
— Destul pentru astăzi, zise ea râzând.
Şi porni uşoară pe scară, lăsându-l pe tânăr puţin cam încurcat.
Intră în loja portarului, îşi luă panerul şi porni strigând:
— E prea mic. Bună seara, vecine.
Abia ajunsese zugravul jos şi Vanda era departe, în stradă.
În loc să continue drumul spre strada Rochechouart, tânăra femeie
coborî spre foburgul Poissonnière.
Vanda ştia acum tot ce dorise să ştie, mulţumită amabilităţii
tânărului zugrav de faţade.
Englezul locuise în pavilion.
Şi englezul acela nu era altul decât Timoléon.
În femeia cea bătrână Vanda o recunoscu îndată pe Chivotte iar în
omul care era mereu beat, îl recunoscu pe Polyt.
În sfârşit, de vreme ce portarul era un om certat cu justiţia, era
foarte natural să se presupună că şi el era complicele lui Timoléon.
E adevărat că zugravul nu-i spusese nici un cuvânt Vandei în
privinţa aceasta, dar lucrul era lesne de dedus. Desigur că tânăra fată
fusese adusă acolo în timpul nopţii şi de aceea nu putuse nimeni s-o
vadă.
Era evident prin urmare că trebuia să se ferească de portar şi să
lucreze prin partea casei din fundul grădinii.
Vanda se duse deci să se plimbe prin strada Lafayette şi înaintă
până sub zidurile grădinii.
Examinând locul cu atenţie, observă în curte un soi de grilaj, chiar
deasupra pavilionului.
Grilajul părea să fie al unei pivniţe.
După ce examină totul de aproape, Vanda se urcă într-o trăsură de
piaţă şi se întoarse în strada Marie Stuart.
Marton era tot acolo, păzindu-l pe Polyt.
De altfel, lucrul acesta nu era deloc greu, pentru că Polyt învins de
beţie dormea dus.
— Nu mai e nevoie să-l deşteptăm, zise Vanda.
— Pentru ce?
— Până diseară nu vom putea face nimic.
— Aşadar, omul acesta ne-a minţit?
593
— Nu, fii liniştită.

— Dumnezeule! murmură Marton cu groază; dar dacă o vor
ucide?... O cunosc bine pe Chivotte şi ştiu că e în stare de orice.
— Şi eu sunt de aceeaşi părere, zise Vanda; dar nu-i vom lăsa timp
să lucreze.
Şi după ce o lăsă pe Marton să vegheze mai departe asupra lui
Polyt, recomandându-i că mai bine să-l ucidă decât să-l lase să iasă,
Vanda plecă.
Se ducea să se întâlnească cu Noël.
Cocorico o aştepta.
— Am nevoie de tine, zise Vanda şi, mai înainte de a intra, se opri o
clipă pentru a vedea dacă nu cumva fusese urmărită.
Din fericire strada Şerpilor era tot atât de pustie în mijlocul zilei, ca
şi la miezul nopţii.
Capitolul LVII
După cum ştim, Noël o condusese pe Madeleine în strada Şerpilor.

Mama lui Cocorico o instalase într-o cameră destul de curată, pe
care de obicei o închiria mobilată unor studenţi săraci.
Vanda urcă treptele.
Tânăra fată îi sări de gât strigând:
— Ah!... doamnă!... buna mea doamnă!... Ivan e în Paris!... L-am
văzut cu ochii mei... Sunt sigură!...
Şi-i povesti întâlnirea de pe Champs-Élysées, spunându-i cum
emoţia o împiedicase să deschidă gura.
Şi toate acestea i le spunea râzând şi plângând în acelaşi timp, cu o
bucurie copilărească.
Dar Vanda o privi cu oarecare severitate şi o întrerupse cu un
cuvânt:
— Trebuie să te gândeşti la sora dumitale, zise ea.
Madeleine păli:
— Oh! iartă-mă, doamnă, murmură ea, am fost nebună şi rea.
Pentru un moment mi-am pierdut capul...
— Nu, copila mea, răspunse Vanda, te-ai supus vocii inimii tale. Zici
că Ivan e la Paris?... asta înseamnă că a venit să te caute, şi când două
persoane se caută, se găsesc foarte repede. Dar, mai întâi, trebuie s-o
găsim pe Antoinette.
— Ah! sărmana mea soră, exclamă Madeleine cu nelinişte.
— Sunt pe urmele ei.
594
— Adevărat? zise ea cu un strigăt de bucurie.

— Nu pot să-ţi spun mai mult, dar ai încredere...
— Oh! mă încred în dumneata ca în „el”, murmură Madeleine.
— „El”, zise Vanda va şti ce are de făcut; vei vedea...
Apoi luă mâna tinerei fete şi adăugă:
— Dar, te vei supune cu totul voinţei mele?
— Oh! doamnă, te mai îndoieşti?
— Nu vei ieşi de aici?
— Îţi făgăduiesc.
— Gândeşte-te, scumpa mea copilă, zise Vanda, că te afli în acelaşi
pericol ca şi sora dumitale şi că în lipsa mea, cea mai mică imprudenţă
te poate pierde.
— Îţi jur că nu voi ieşi nicăieri, zise Madeleine; dar îl vom găsi şi pe
Ivan, nu-i aşa?
— Îndată după salvarea Antoinettei.
Şi Vanda o părăsi pe Madeleine şi coborî jos unde o aştepta Noël.
— Am nevoie da tine, îi spuse dânsa.
— Când?
— Astă-seară, la unsprezece şi jumătate.
— În ce loc?
— În colţul foburgului Montmartre, cu strada Lafayette.
— Voi fi acolo, răspunse Noël, care acum se supunea Vandei cum i
se supusese lui Rocambole.
— Te vei îmbrăca în costum de zidar.
— Prea bine.
— Şi vei purta pe cap o găleată, în care vei pune un ciocan, o sapă,
o mistrie şi o pilă.
Noël făcu un semn afirmativ.
— Apoi, adăugă Vanda, vei veni înarmat cu un pumnal; aceasta
numai pentru siguranţă.
Noël începu să surâdă şi răspunse:
— Am totdeauna un pumnal la mine.
Vanda se depărtă.
Noël nu părăsi strada Şerpilor până seara.
Cu puţin înainte de ora unsprezece, el plecă cu haina pătată de var,
cu picioarele goale în nişte pantofi şi cu o şapcă veche în cap.
În sezonul construcţiilor şi al dărâmăturilor, dintre toate costumele,
cel al zidarului e, desigur, acela care atrage cel mai puţin atenţia.
El străbătu Palais-Royal, trecu prin fata prăvăliilor luminate, îşi
frecă haina ordinară de câteva costume negre, răspunse cu răceală
trecătorilor care se necăjeau şi, după câteva minute, se afla la locul
595
întâlnirii.
Vanda îl aştepta.
Ea era îmbrăcată în unul din acele costume bărbăteşti care, la
Toulon îl uimiseră aşa de mult pe naivul Milon.
Purta o bluză şi o şapcă ca a lui Noël şi îşi ţinea mâinile în
buzunare, pentru ca nu cumva albeaţa şi delicateţea lor s-o trădeze.
Îl luă de braţ pe Noël şi se depărtară amândoi. Ai fi zis că sunt
zidarul şi ajutorul său.
În construcţii, când e grabă, se lucrează şi în timpul nopţii.
Arhitecţii găsesc că timpul e prea scump.
În strada Lafayette, toate casele se aflau în construcţie şi, de aceea,
la unsprezece noaptea era acolo o mişcare tot aşa de mare ca în
mijlocul zilei.
Numai că toată lumina era proiectată pe partea dreaptă, partea
stângă rămânând cufundată în cel mai complet întuneric.
Lângă zidurile unei case mari, la acoperişul căreia se lucra cu cea
mai mare grabă, fusese aprins un foc mare.
Trecătorii se opreau şi, la lumina acestui foc contemplau uimiţi o
maşină cu vapori, care urca sus nişte pietre în greutate de mai multe
mii de kilograme.
Casa aceasta asupra căreia era concentrată atenţia generală, era
tocmai cea situată în faţa vastului teren „de vânzare”, care se întindea
sub grădinile suspendate din strada Bellefond.
Terenul „de vânzare” era în umbră şi, prin urmare, în cel mai
desăvârşit întuneric.
Noël şi Vanda trecură prin mijlocul lucrătorilor ca şi cum ar fi făcut
şi dânşii parte dintr-o echipă de noapte.
Se îndreptară apoi spre partea stângă a străzii şi se înfundară
amândoi în cuprinsul terenului „de vânzare” care era despărţit printr-
un gard de scânduri.
Nimeni nu-i băgă în seamă; în momentul acela toate privirile erau
îndreptate spre maşina cu vapori, care urca uriaşele pietre sus.
— Iată o noapte care pare a fi făcută anume pentru noi, zise Vanda.
Noël nu ştia unde îl conducea tânăra femeie, dar ar fi urmat-o fără
să murmure până la capătul lumii.
Vanda se îndreptă spre zid şi se opri în dreptul pavilionului, adică în
dreptul ferestruicii de la pivniţa pe care o observase.
La ordinul Vandei, Noël se sprijini bine de zid cu picioarele şi cu
mâinile, după ce mai întâi pusese căldarea jos.
Vanda luă pila şi ciocanul; apoi, uşoară ca o pisică, sări pe umerii
lui Noël, se îndoi ca un acrobat şi putu să ajungă cu mâinile grilajul de
596
la fereastra pivniţei.
Grilajul era făcut din trei bare de fier.
Mai înainte de a-l ataca, Vanda căută a pătrunde cu privirea
înăuntrul pivniţei.
Dar întunericul era prea mare.
Ea luă ciocanul şi trecându-l printre barele grilajului, îl lăsă să cadă
înăuntru, ascultând. Ciocanul căzu pe pământ moale.
Barele grilajului erau groase, dar pila era bună şi Vanda putea să
facă lucrarea fără zgomot; într-o jumătate de oră, fierul din mijloc era
tăiat.
Se făcu astfel un loc destul de larg între cele două bare, în aşa fel
încât ar fi putut să treacă cu uşurinţă un om de talia lui Noël; dar
Vanda cugetă că dânsa era mai subţire şi era mai bine să intre ea. Se
prinse deci de celelalte bare şi părăsi umerii lui Noël, zicându-i:
— Aşteaptă-mă aici.
Lungindu-se ca o reptilă, Vanda trecu printre cele două bare.
Căzu de la înălţime destul de mare, dar căzu drept în picioare; dădu
de un pământ moale.
După ce se dezmetici din zdruncinătura săriturii, se căută în
buzunar şi scoase chibrituri şi o lumânare, pe care o aprinse; ciocanul
era jos.
Îl ridică şi se uită în jurul ei, pentru a examina locul unde se găsea.
Capitolul LVIII
Vanda constată că se află într-o pivniţă largă de opt picioare şi,

examinând-o cu atenţie, văzu într-un colţ o uşă care părea să fie de
stejar şi care era închisă cu o broască mare.
Începu să cugete cam cât timp i-ar trebui să taie cu pila zăvorul de
la broască.
Pe de altă parte, dacă ar fi vrut să-l cheme pe Noël, ar fi trebuit să
mai pitească şi cealaltă bară, operaţie care ar fi durat încă o jumătate
de oră.
Un moment stătu la îndoială; dar două dificultăţi materiale, dintre
care una i se păru de neînvins, o opriră.
Se găsea acum la o foarte mare adâncime şi nu vedea prin ce mijloc
s-ar fi putut urca din nou sus.
A doua dificultate era tot aşa de mare.
Cum ar fi putut Noël să ajungă la fereastra pivniţei?
După ce se gândi la toate acestea, Vanda hotărî să atace poarta de
597
stejar.
Avea la dânsa pila şi ciocanul.
În cele din urmă se hotărî pentru pilă; ciocanul ar fi produs prea
mult zgomot.
Vanda se puse pe lucru cu curaj.
Lumânarea pe care o avea la dânsa era destul de mare pentru a
dura vreo două ore.
La un moment dat, crezu că era bine să stingă lumânarea şi să
lucreze pe întuneric. Se putea prea bine întâmpla ca poarta aceea să
nu fie singura pe care trebuia s-o străbată mai înainte de a ajunge la
Antoinette.
După două ore de muncă îndârjită, uşa pivniţei fu deschisă şi
Vanda se văzu în pragul unor trepte umede şi strâmte.
Îşi puse ciocanul şi pila în buzunar, îşi scoase revolverul, aprinse
din nou lumânarea şi urcă treptele cu hotărâre.
Când ajunse sus, Vanda se opri şi-şi ţinu răsuflarea. Se auzeau paşi
deasupra capului său.
Pentru a doua oară stinse lumânarea şi, cufundată în cel mai adânc
întuneric, trase cu urechea.
Paşii pe care-i auzise Vanda erau ai lui Timoléon.
Timoléon se reîntorsese.
Erau orele două după miezul nopţii.
Chivotte îl aşteptase cu răbdare, fără să se culce.
Când îl văzu pe stăpân intrând, îl învălui într-o privire scrutătoare.
Timoléon părea radios.
— Stăpâne, îi zise ea, mi se pare că eşti mulţumit.
— Desigur, răspunse Timoléon.
— Ţi s-au dat banii?
— Desigur.
Ochii Madeleinei Chivotte străluciră de o bucurie sălbatică.
— Aşadar, zise ea, mititica este a mea.
— A ta şi a lui Polyt.
— Ah! nu, numai a mea!
— Pentru ce?
— Polyt o iubeşte.
— Ei bine?
— N-o să vrea să mă lase s-o sugrum.
— Ai dreptate, murmură Timoléon.
— Da, Polyt va strica totul...
Timoléon îşi lovi cu satisfacţie buzunarul pantalonului.
— Iată preţul vieţii Antoinettei, zise el.
598
Chivotte se repezi spre uşă.

— Bagă de seamă, îi zise Timoléon oprind-o.
— De ce?
— Dacă faci zgomot, se va auzi de afară cu toată grosimea pereţilor.
— O voi sugruma; aşa merge mai repede. Apoi, când va fi moartă, o
voi călca în picioare pentru a mă răzbuna.
— Şi după aceea ce vei face?
— Drace!... asta te priveşte pe dumneata, nu pe mine.
— Din fericire, este o pivniţă pe aici, murmură Timoléon.
Apoi adăugă:
— Haide! du-te... puişorule... şi fără zgomot.
Chivotte se repezi pe scară cu papucii în mână şi ajunse la uşa
camerei în care Antoinette era prizonieră de opt zile.
Antoinette fusese trezită la miezul nopţii de un zgomot bizar.
Era oare un şoarece care rodea tavanul? sau era vreun tovarăş de
captivitate care-şi căuta libertatea? sau poate era un eliberator al ei?
Punându-şi succesiv aceste trei întrebări, simţi violente bătăi de
inimă.
După două ore zgomotul încetă şi Antoinette îşi pierduse orice
speranţă, căci ea când auzise zgomotul îşi spusese:
„Poate că Rocambole s-a întors la Paris şi vine să mă scape”.
Dar când zgomotul încetă, tânăra copilă recăzu în disperarea ei.
Deodată însă se auzi un nou zgomot; dar acesta era al unei uşi care se
deschise; intră Chivotte.
Ea puse lumânarea pe sobă, închise uşa şi se îndreptă spre pat.
Antoinette se sperie de expresia sălbatică răspândită pe obrazul
groaznicei femei, şi ridicându-se, pe jumătate dezbrăcată cum era,
începu să ţipe şi se retrase într-un colţ.
— Ah! mititica mea, zise Chivotte rânjind, de astă-dată vom rezolva
afacerea noastră, şi atât stăpânul cât şi Polyt nu te vor mai apăra...
Vreau viaţa ta!
Apoi se apropie şi o prinse pe Antoinette de gât.
— Aşa vrea stăpânul, zise ea.
Şi zicând acestea începu să strângă gâtul alb al copilei între mâinile
ei butucănoase.
Antoinette scoase un nou ţipăt.
— Poţi să strigi, zise Chivotte, căci nu vei mai striga mult de
acuma...
Antoinette începu să se zbată disperată strigând mereu ajutor...
Dar degetele mizerabilei îi intrau în carne, ca unghiile unui dobitoc
sălbatic.
599
Deodată, pe când Antoinette nu mai putea să se zbată, nici să mai

strige, un zgomot mare se produse şi peretele de scânduri se desfăcu.
Era Vanda care, cu o viguroasă lovitură de umeri, dărâmase
scândurile şi apărea acuma ca un înger eliberator.
În acelaşi timp, o lumină se produse, urmată de o detunătură.
Chivotte căzu lovită de un glonţ în piept; căzu scăldată în sânge şi
blestema.
Capitolul LIX
Ce făcea Rocambole, în timp ce Vanda depunea atâta trudă pentru a

o scăpa pe Antoinette?
Rocambole era închis în celulă.
Chiar în ziua arestării sale fusese transferat la închisoarea Mazas.
Celula de la Mazas era o veritabilă celulă de penitenciar, poate chiar
mai aspră. Arestatul care avea fericirea de a fi condus acolo, îşi pierdea
toate forţele morale şi toată energia fizică, încât rămânea cu totul
învins.
Rocambole însă, care suferise atât, se hotărâse să suporte toate
încercările, fără ca nimic în lume să-l poată face să-şi divulge secretul.
Cu toate acestea, cel care fără de veste ar fi intrat în celulă, ar fi fost
izbit de paloarea lui Rocambole.
În noaptea de duminică spre luni, de la douăsprezece până la şase
de dimineaţă, fusese o vijelie teribilă şi o ploaie care inundase întreg
Parisul.
Fulgerele nu mai conteneau, iar tunetele erau atât de violente, încât
ajunseseră până la urechea arestatului; faptul acesta îl zdruncinase
aşa de mult, încât Rocambole, care înfrunta cu curaj spaima temniţei
şi a eşafodului, nu închise toată noaptea ochii, îngenunchea şi se ruga
plângând.
Pentru ce plângea şi pentru ce se ruga, nimeni n-ar fi putut să ştie,
căci rugăciunea o făcuse numai în cugetul său; doar la sfârşitul
rugăciunii murmură:
— Dumnezeule! Dumnezeule! eu nu m-am sustras de la pedeapsa
impusă de oameni, decât numai pentru că întrevăzusem putinţa de a
repara o parte din crimele mele prin fapte de bine. Te rog dar,
Dumnezeule, acordă-mi graţia de a-mi duce proiectul până la capăt,
adică de a le scăpa pe cele două orfane şi de a o vedea pentru ultima
oară pe femeia pe care am iubit-o ca pe o soră; îţi făgăduiesc că, după
aceasta, mă voi întoarce la temniţă şi voi aştepta acolo justiţia
600
supremă. Dar, până atunci permite-mi să tăgăduiesc încă o dată

ruşinoasa mea identitate, şi să mint pentru ultima oară justiţia
omenească.
După ce Rocambole îşi termină rugăciunea, îşi şterse ochii şi
deschise o carte. Era o istorie a lui Ludovic al XIV-lea. Cum intrase
acest volum la Mazas? Într-un mod foarte simplu.
Mazas a fost adesea populat de jurnalişti şi de oameni de litere şi
fiindcă s-a întâmplat ca pentru delicte de presă pedeapsa să fie regimul
celular, una dintre acele persoane, domnul X..., condamnat la patru
luni închisoare, a fost arestat în momentul în care lucra la o
importantă operă istorică.
El ceru şi obţinu permisiunea de a lua din diferite biblioteci cărţile
de care avea nevoie pentru opera sa.
Domnul X..., la eliberarea sa a trimis toate acele cărţi directorului.
Directorul nu le restituise încă bibliotecarului Arsenalului şi iată
cum se face că volumul din istoria lui Ludovic al XIV-lea îi fusese
împrumutat şi lui Rocambole.
De asemenea, i se mai dăduse voie lui Rocambole să scrie scrisori.
Şi Rocambole îşi petrecuse toată ziua de duminică scriind scrisori în
limba rusă şi citind istoria lui Ludovic al XIV-lea.
Scrisorile sale erau adresate unor persoane din Petersburg şi din
Moscova, şi n-aveau alt scop decât acela să se creadă că maiorul
Avatar avea foarte multe cunoştinţe în Rusia.
Pe când răsfoia istoria lui Ludovic al XIV-lea scrise în josul filei
câteva cuvinte foarte mărunt, aşa încât nu oricine ar fi putut să le
citească.
Apoi, cu puţin miez de pâine, lipise foile între ele. Ce scrisese
Rocambole? O singură persoană ar fi putut să citească. Persoana
aceasta era Vanda.
Dar în ce mod cartea aceea ar fi putut să ajungă în mâinile tinerei
femei?
Iată o chestiune pe care în zadar şi-ar fi pus-o oricine altul, afară de
Rocambole.
Dar Rocambole îşi spusese:
„De când sunt arestat, Vanda trebuie să fi postat desigur vreo
santinelă pe la palatul de justiţie; fie pe Noël, fie pe frumoasa Marton.”
Când cobori din trăsura închisorii, până la cabinetul judecătorului
de instrucţie, este o bucată bună de drum de făcut pe jos.
Apoi trebuie străbătute culoarele palatului de justiţie, prin mijlocul
mulţimii.
Şi Rocambole era sigur că în mijlocul acelei mulţimi va întâlni pe
601
cineva; restul era uşor.

Duminică seara, după ce i se adusese cina, maiorul Avatar
înapoiase cartea zicând:
— Dacă domnul director ar fi aşa de bun să-mi procure al doilea
volum...
Temnicerul luă volumul, dar puţin după aceea se întoarse:
— Domnul director, zise el, vă roagă să aşteptaţi până mâine; al
doilea volum este în bibliotecă şi trebuie să se ducă cineva să-l ceară.
Rocambole făcu un semn de încuviinţare. Asta voia şi el. Cu toate
acestea petrecu o noapte foarte rea, cu gândurile cele mai negre şi
plângând mereu.
Rocambole avea în adâncul sufletului său o rană care nu se mai
putea vindeca, o plagă sângerândă pe care nici chiar aerul libertăţii n-o
putea cicatriza.
Luni, pe la ora opt dimineaţa, temnicerul veni să-l anunţe că va fi
transportat la instrucţie.
Rocambole se îmbrăcă cu cea mai mare îngrijire.
La cererea sa un om fusese trimis la vila Said şi i se aduseseră
haine; în acelaşi timp, toate hârtiile lui Rocambole fuseseră
sechestrate.
Rocambole se sui în trăsura închisorii, alături de un guard
municipal.
Guardul nu era deloc obişnuit să vadă prizonieri cu înfăţişarea lui
Rocambole.
De aceea se purtă foarte respectuos cu el; de altfel Rocambole
pretindea mereu să i se zică maiorul Avatar şi-şi păstra atitudinea sa
gravă şi corectă de militar.
Drumul de la Mazas până la palatul de justiţie este destul de lung.
Prizonierii au voie să vorbească cu paznicii lor. Rocambole începu
să-i vorbească despre Crimeea. Guardul luase parte la asediul
Sevastopolului. Rocambole îi dădu cele mai complete şi cele mai exacte
amănunte asupra faimoasei citadele ruseşti. Guardul rămase uimit.
Maiorul adăugă:
— Guvernul rus mă persecută, pentru că am idei prea liberale.
Guardul crezu că era nimerit să pronunţe câteva cuvinte de
simpatie la adresa nenorocitei Polonii.
Din întâmplare, guardul mai avea şi obiceiul să tragă tabac, şi-şi
deschidea tabachera aproape în fiecare moment.
Îi ceru şi Rocambole o priză.
Guardul îi oferi tabachera cu cea mai mare grabă.
Când ajunseră în curtea de la Sainte-Chapelle, guardul municipal
602
ar fi jurat că-l văzuse pe Rocambole sub zidurile Sevastopolului.

— N-o să ai de aşteptat mult timp astăzi, zise dânsul ajutându-l pe
Rocambole să coboare.
— Cum? se aşteaptă uneori mult? întrebă acesta din urmă cu cea
mai mare naivitate.
— Sunt zile... Alaltăieri, de exemplu, am stat în anticamera judelui
de instrucţie mai mult de două ore.
— Eşti de serviciu în toate zilele dumneata?
— Nu, domnul meu, răspunse guardul, sunt numai la două zile o
dată.
— Aşadar, dacă voi reveni poimâine o să te găsesc tot pe dumneata?
— Da, domnul meu.
Pe când traversau curtea de la Sainte-Chapelle şi se îndreptau spre
scara parchetului, un bărbat blond, slab, îmbrăcat într-o bluză
albastră şi purtând o caschetă cu cozoroc de piele, cobora şi el scara.
Rocambole tresări recunoscând-o pe Vanda.
Vanda se împiedică şi se rostogoli trei sau patru trepte, în aşa fel
încât să se poată lovi de Rocambole.
— Nesimţitule, murmură falsul maior.
— Uită-te unde calci, dobitocule, zise guardul.
Rocambole adăugă în ruseşte:
— Istoria lui Ludovic al XIV, primul volum, biblioteca Arsenalului.
Apoi îşi urmă drumul şi adăugă râzând:
— Limba maternă îţi vine întotdeauna pe buze când eşti furios.
Vanda dispăruse.
Capitolul LX
Guardul avusese dreptate.

Condica instrucţiei nu era încărcată în ziua aceea, sau mai bine zis,
nu mai era nimeni la ordinea zilei, decât Rocambole.
Dacă Timoléon spusese adevărul, dacă maiorul nu era altul decât
acel îndrăzneţ bandit numit Rocambole, evadat de la Toulon, cu un
sânge rece şi cu o abilitate extraordinară, apoi desigur că un asemenea
acuzat merita o atenţie mai deosebită.
Aşadar, Rocambole fu introdus îndată în cabinetul judecătorului de
instrucţie.
Judecătorul era un om încă tânăr, cu privirea limpede, cu fruntea
inteligentă.
El îl privi cu oarecare curiozitate şi apoi, destul de politicos, îi zise:
603
— Îţi voi lua interogatoriul, domnule.

Rocambole se înclină.
Zărise pe biroul judecătorului de instrucţie un pachet de hârtii.
Hârtiile erau ale sale.
Cele mai multe erau scrisori venite din Rusia pe adresa maiorului
Avatar.
Mai erau acolo şi statele de serviciu ale ofiţerului rus, precum şi un
brevet al maiorului, semnat de ţar.
— Domnule, îi zise judecătorul de instrucţie, după hârtiile pe care
le-am confiscat din casa dumitale, după documentele pe care le-am
putut aduna, după mărturia unui om sus pus, marchizul de B..., care
te-a prezentat în lumea pariziană, rezultă că dumneata eşti adevăratul
maior Avatar.
Rocambole nici nu clipi.
El cunoştea bine judecătorii de instrucţie şi ştia că oamenii aceştia
au totdeauna obiceiul să întindă curse acelora pe care îi supun
interogatoriului.
— Domnule jude, răspunse dânsul, nimic nu e mai lesne de probat
ca adevărul şi dacă dumneavoastră aţi fi deplin convins de identitatea
mea, aţi fi dat o ordonanţă de eliberare, fără întârziere.
— Într-adevăr, zise judele, deşi toate păreau că-mi demonstrează că
sunteţi maiorul Avatar, se ridică o acuzare gravă în contra dumitale.
— Ce acuzare?
— Sunteţi acuzat de a nu fi altul decât numitul Joseph Fipart, zis şi
Rocambole.
— Şi asta e tot?
Judele consultă un dosar.
— Dacă acesta ar fi adevărul atunci dumneata ai fost condamnat la
muncă silnică pe viaţă de către tribunalele spaniole şi deţinut în
închisoarea de la Cádiz, de unde ai dispărut.
— Şi după aceea? întrebă Rocambole cu linişte.
— Întors în Franţa, ai fi fost condamnat la douăzeci de ani de
muncă silnică.
— De care curte? întrebă falsul maior.
— De curtea cu juri „Bouches-du-Rhone”.
— Domnule, zise Rocambole, mă hotărâsem la început să nu
răspund, dar am reflectat mai mult şi mă voi explica.
— Vă ascult, zise judecătorul.
— Dacă aş fi fost într-adevăr condamnat, după cum pare să credeţi,
apoi nimic nu e mai lesne decât o confruntare cu persoanele care
trebuie să mă fi cunoscut...
604
Judecătorul nu răspunse, dar sună; un uşier intră şi dânsul îi făcu

un semn.
Rocambole îşi plecă privirea.
O uşă se deschise în fundul cabinetului.
Rocambole nu-şi ridică faţa.
Un om intrase; un om cu cătuşe la mâini.
Era Milon.
Judecătorul se întoarse spre acesta din urmă.
Evident, dacă declaraţiile lui Timoléon erau adevărate, Rocambole ar
fi trebuit să fie emoţionat văzându-l Milon.
De asemenea şi Milon ar fi trebuit să fie tulburat.
Dar Milon nici nu clipi.
El îl privi pe maiorul Avatar cu o curiozitate naivă.
— Domnule maior Avatar! îi zise judele.
Rocambole înălţă capul şi-l privi pe Milon.
El avu aceeaşi privire indiferentă.
— Îl cunoşti pe acest om? întrebă judele.
— Nu, răspunse Rocambole.
Judele se adresă lui Milon.
— Dar dumneata? zise el.
Milon, Milon onestul, omul simplu şi cam prostuţ, fu sublim în acel
moment.
— Iartă-mă, domnule, zise el, dar nu prea am memorie... Aş greşi
dacă aş spune că nu-l cunosc pe domnu’...
— Ah! zise judecătorul, care-şi îndreptă privirea cercetătoare asupra
lui Rocambole, unde l-ai văzut?
— În temniţa de la Toulon.
Maiorul Avatar n-avu nici cea mai mică tresărire.
— Era pe la sfârşitul războiului Crimeei, continuă Milon. Se făcuse
pace. Într-o zi, ofiţerii ruşi veniră să viziteze Mourillonul; eram şi eu
acolo şi-mi aduc aminte foarte bine că l-am văzut şi pe domnul.
Rocambole răspunse liniştit:
— Aceasta e cu putinţă. Am vizitat temniţa în acea epocă.
— Poţi să pleci, îi zise judele lui Milon.
Şi sună din nou.
Uşierul veni să-l ia pe Milon.
Acesta ieşi fără să-l privească pe Rocambole.
Judele nu putu să surprindă nici un semn de înţelegere între cei doi
oameni.
— Domnule, îi zise dânsul lui Rocambole, îţi mărturisesc că,
convingerea mea e adânc zdruncinată.
605
Rocambole surâse.
— Îmi pare rău şi mie domnule, zise el.
Aceste cuvinte îl uimiră mult pe magistrat.
— Domnule, reluă Rocambole, nu moare cineva în temniţă; martor
este omul cu care m-aţi confruntat. Dacă justiţia franceză ar putea fi
convinsă că maiorul Avatar nu este decât un mizerabil condamnat, cu
numele de Rocambole, ea ar aduce un mare serviciu maiorului Avatar.
— Nu înţeleg, zise judele.
Rocambole urmă:
— Pentru ca un om de calitatea mea să fie arestat ca un condamnat
evadat trebuie ca inamicii săi să fie foarte puternici.
— Domnule, zise cu severitate magistratul, justiţia nu este inamicul
nimănui.
— Binevoiţi să mă iertaţi, reluă Rocambole; m-am exprimat greşit.
Am să traduc mai limpede cugetarea mea. Sunt o victimă a poliţiei
absolutiste a Rusiei, Rusia nu vrea să mă trimită în temniţă sub
numele de Rocambole; ea vrea să mă recheme la ambasada moscovită.
— Cu ce scop? întrebă judele.
— Pentru ca ambasada să-mi pună condiţiile ei.
— Cum adică?
— Ea mă va lua sub protecţia sa, îmi va garanta identitatea, şi în
schimb îmi va da o misiune la Petersburg.
— Şi după asta? întrebă judele.
— La Petersburg, voi fi arestat şi trimis în Siberia.
Rocambole spuse toate acestea cu o linişte perfectă.
Judele de instrucţie încruntă din sprâncene. Niciodată nu avusese o
afacere mai delicată.
— Domnule, îi zise el, eu socoteam să-l demasc pe Rocambole prin
vechiul său tovarăş de lanţ; proba a fost aproape decisivă în favoarea
maiorului Avatar. Cu toate acestea, mai înainte de a da o ordonanţă că
nu e caz de urmărire, trebuie să iau şi interogatoriul soţiei dumitale.
Intraţi aici.
El chemă pe uşier, şi acesta îl conduse pe Rocambole într-o mică
încăpere fără altă ieşire decât aceea dinspre cabinetul judecătorului de
instrucţie.
Rocambole îşi zise:
„Poate că-mi întinde o cursă. Vanda nu este arestată, pentru că am
întâlnit-o adineauri. Şi se lăsă închis fără nici o opunere.
Judele sună din nou şi ordonă:
Să fie adus omul care a fost arestat în noaptea asta, la Villette.
Omul care fu introdus aproape îndată, mergea ca un om beat şi era
606
palid ca un condamnat dus spre eşafod.

Era Jean măcelarul, pe care un agent de-al lui Timoléon îl îmbătase
în seara trecută în cârciuma de la Villette şi apoi îl arestase; şi fiindcă
vinul îi tulburase creierii, el nu-şi tăgădui identitatea.
— Dumneata te numeşti Jean? îl întrebă judele.
— Da, domnule.
— În temniţă îndeplineai funcţia de călău?
Jean căzu în genunchi şi murmură:
— În numele bunului Dumnezeu... domnule, ai milă... condamnă-
mă la moarte, dacă voieşti... dar nu mă sili să-mi reiau vechea mea
funcţie...
— Peste putinţă! răspunse judele. Dumneata te vei întoarce în
temniţă şi-ţi vei relua funcţia pe care ai avut-o şi înainte.
Jean avu un acces de disperare; rămânând mereu în genunchi îşi
frângea mâinile. Uşierul, la un semn al judelui, deschise uşa micii
camere în care stătea Rocambole ca într-o celulă şi-l invită să iasă.
Jean zărindu-l pe Rocambole, scoase un ţipăt.
— Stăpâne! stăpâne! strigă el.
Apoi, târându-se spre dânsul, cu o voce întreruptă de suspine,
adăugă:
— Nu este aşa, stăpâne, că dumneata poţi totul? Nu-i aşa că mă vei
scăpa încă o dată?
— Imbecilule! răspunse Rocambole m-ai trădat!... Apoi, întorcându-
se către judecător, zise surâzând:
— Domnule, acuma nu mai tăgăduiesc; sunt într-adevăr
Rocambole!
Capitolul LXI
Cuvintele din urmă ale lui Rocambole aduseră pe buzele judelui un

surâs de satisfacţie.
Jean măcelarul, când auzi că trădase pe omul căruia îi datora
libertatea, căzu în genunchi şi începu să se vaite disperat.
Dar judele nefiind dispus să audă vaiete, dădu ordin să-l scoată
afară; apoi, rămânând singur cu Rocambole îi zise:
— Vrei să semnezi mărturisirea pe care ai făcut-o?
Rocambole surâse:
— Domnule, răspunse dânsul, vezi bine, nu-i aşa, că mărturisirea
acestui om nu m-ar fi putut face să-mi pierd capul până într-atâta,
dacă n-aş avea alte motive puternice de a nu-mi mai ascunde
607
identitatea.
— Şi care sunt acele motive? întrebă judecătorul cu răceală.
— Domnule, reluă Rocambole, eu fac parte dintr-o asociaţie foarte
vastă. Toţi aceia care o compun mă ascultă ca pe un stăpân absolut.
Aş fi putut să mă joc cu poliţia dacă aş fi vrut.
— Nu te înţeleg, zise judecătorul cu severitate.
Rocambole continuă surâzând mereu:
— La prima vedere, ce sunt eu în ochii dumitale? Un criminal de cea
mai rea specie, un ocnaş evadat, pe care-l vei trimite din nou la
închisoare.
— Şi după aceea? zise judecătorul.
— Privind lucrurile mai de aproape, urmă Rocambole, eu sunt cu
totul altceva...
— Te ascult.
— Sunt un om care se căieşte de faptele sale, care ar fi vrut bucuros
să moară în închisoare şi care n-a ieşit, de acolo, decât pentru a-şi
ispăşi crimele.
— Bizară ispăşire! exclamă judecătorul.
Rocambole ridică înspre dânsul privirea sa fascinantă.
— Ce vrei, domnule! zise el, am crezut că dumneata vei avea
bunăvoinţa să mă asculţi până la capăt.
— Vorbeşte, zise judecătorul.
— Altă dată, reluă Rocambole, lucrurile nu se petreceau ca acuma.
Criminalii cei mai vestiţi erau luaţi în serviciul poliţiei...
— Ai dreptate, întrerupse judecătorul de instrucţie cu dispreţ;
lucrurile acestea se făceau altă dată; acum nu se mai fac; poliţia e
compusă numai din oameni cinstiţi.
— Aşteaptă, domnule, aşteaptă... urmă Rocambole. Dacă aş veni să-
ţi spun: domnule îţi ofer serviciile mele, îţi cer postul de şef al
siguranţei, desigur că dumneata mi-ai râde în nas... Şi poate că ai avea
dreptate, pentru că în zilele noastre şeful siguranţei e un om respectat
de toată lumea. Dar nu lucrul acesta vreau să ţi-l cer.
— Atunci, ce vrei? întrebă judecătorul de instrucţie care, privindu-l
se întreba dacă într-adevăr omul acela aşa de elegant şi de liniştit era
Rocambole.
— Iată ce vreau, răspunse el; sunt în Paris două tinere fete
persecutate; mama lor a fost asasinată; averea lor a fost răpită. Eu
vreau să le înapoiez averea şi să le răzbun. După aceea mă voi
reîntoarce la ocnă.
Judecătorul surâse.
— Domnule, răspunse dânsul, dacă ai să-mi faci vreo reclamaţie,
608
eşti liber s-o faci. Justiţia e destul de puternică pentru a pedepsi pe

vinovaţi şi a acorda protecţia sa acelora care au nevoie de dânsa.
— Justiţia nu poate nimic în împrejurarea de faţă continuă
Rocambole simplu.
— Pentru ce?
— Pentru că una dintre cele două tinere fete e îndrăgostită de
nepotul asasinului. Făcând dreptate completă, s-ar ruina toată
speranţa bietei copile.
— Domnule, răspunse judecătorul, în Franţa nimeni n-are dreptul
să se substituie acţiunii suverane a justiţiei.
Şi zicând acestea sună.
Guardul municipal intră.
— Luaţi-l pe omul acesta, zise judecătorul.
— Un singur cuvânt încă, domnule, zise Rocambole.
— Să auzim.
— Dacă ţi-aş cere opt zile de libertate, dându-ţi cuvântul că apoi mă
voi reîntoarce în închisoare, te-ai învoi să mi le acorzi?
— Nu.
— Atunci, nici eu nu voi semna declaraţiile pe care le-am făcut.
— Cum crezi, răspunse judecătorul.
Rocambole se depărtă.
„Acuma, îşi zise el, îndreptându-se împreună cu guardul spre
trăsura închisorii mi-am liniştit conştiinţa. Cei de afară au nevoie de
mine şi nu pot putrezi la Mazas, cu atât mai puţin la ocnă... Voi
evada!... Şi cu atât mai rău pentru dânşii!...”
— Ei bine, zise guardul, s-a sfârşit?
— Nu încă, răspunse Rocambole.
— Nu vor să te pună în libertate?
— Miercuri îmi vor da drumul cu siguranţă.
— Ah! zise guardul, vom face din nou drumul împreună.
— Vei fi iarăşi de serviciu?
— Da.
— Atunci, cu atât mai bine.
Şi Rocambole se arătă nepăsător; ca şi cum şi-ar fi vorbit sie însuşi,
zise:
— Rusia nu vrea să-mi ierte ideile mele liberale.
Guardul făcu un semn afirmativ din cap şi îşi scoase tabachera.
— Dă-mi o priză de tabac! îi zise Rocambole.
Guardul întinse tabachera şi zise:
— Astăzi n-am aşteptat mult; dar miercuri va fi altceva.
— Pentru ce?
609
— Miercuri e zi de instrucţie şi condica e foarte încărcată.

— Vom aştepta dacă va fi nevoie, zise Rocambole.
În timpul acesta, trăsura celulară ajunse la Mazas şi Rocambole fu
din nou închis în celula sa. Puţin după aceea sosi temnicerul. Aducea
volumul al 2-lea din istoria lui Ludovic al XIV-lea.
— Pe onoarea mea, domnule, zise dânsul, dumneata i-ai plăcut mult
directorului.
— Cum asta?
— El însuşi m-a trimis cu cartea dumitale la bibliotecă şi mi-a
ordonat să cer volumul următor.
— Ei bine?
— Când am cerut volumul, mi s-a răspuns: „Acum e ocupat; ţi-l dau
mâine” Şi mi-au arătat un tânăr blond care citea.
Rocambole tresări.
Temnicerul continuă:
— Am venit şi i-am spus directorului răspunsul. Dar dânsul mi-a
zis: „Trebuie să te întorci şi să aştepţi până ce cartea va fi disponibilă,
căci vreau să arăt maiorului Avatar că-l stimez”.
— Şi dumneata te-ai întors? întrebă Rocambole.
— Negreşit, micul blond isprăvise de citit.
— Vei mulţumi directorului din partea mea, îi zise Rocambole
surâzând.
Luă apoi volumul şi, după ce plecă temnicerul, îl deschise cu cea
mai mare grabă.
Volumul avea două pagini lipite; Rocambole suflă între ele şi le
dezlipi.
Pe marginea uneia din foi erau scrise cu creionul câteva cuvinte
într-o limbă necunoscută de toţi în afară de Vanda şi de Rocambole.
Era răspunsul la scrisoarea lui.
Iată ce-i scrisese Rocambole Vandei:
„Cu orice preţ trebuie s-o regăseşti pe Antoinette.

Du-te la Arsenal şi cere volumul întâi din Meditaţiunile lui Lamartine,
ca să mă poţi ţine la curent; voi cere şi eu acel volum.”
Vanda îi răspunse ― fiindcă tânărul blond pe care temnicerul îl

văzuse citind, nu era altul decât Vanda.
„Dumnezeu este cu noi, îţi răspund pe cel de-al doilea volum, fiindcă
cred că vor veni să-l ceară pentru dumneata. „Meditaţiile” inutile,
Antoinette e scăpată. Chivotte moartă. Timoléon a fugit. Agénor a plecat
610
la tatăl său, şi nu s-a mai reîntors.”
După ce citi, Rocambole îşi zise uşurat:

„Acum am timp să-mi pregătesc fuga”.
Apoi spre seară ceru să-i scrie judelui de instrucţie, şi iată ce-i
scrise:
„Domnule,
Renunţă de a mă mai substitui acţiunii justiţiei şi consimt să mă
reîntorc la galeră; dar cred că nu veţi refuza să ascultaţi nişte destăinuiri
importante pe care vreau să vi le fac.
Rocambole.”
Scriind această scrisoare, Rocambole se gândea că până peste două

zile nu va fi chemat la parchet. Tot pentru atunci fixase şi el ziua
evadării.
Capitolul LXII
Rocambole calculase foarte bine, căci a doua zi îl lăsară tot timpul

în celula sa, fără a primi vreo veste de la judele de instrucţie.
În timpul nopţii, inexplicabila întristare care-l cuprinsese pe
Rocambole de la intrarea lui în temniţă se mări şi mai mult şi-l ţinu
treaz toată noaptea. La ce se gândea el?
La fuga lui? Nu. Căci Rocambole îşi făcuse planul de mai înainte.
El avea o altă grijă, sau mai bine zis o altă durere.
De aceea se întoarse şi se suci pe patul său, fără să poată dormi;
pronunţa din când în când, foarte încet, un nume.
Când se făcu ziuă, Rocambole avea friguri şi un râs dispreţuitor şi
sarcastic îi flutura pe buze. Acest om revenit la fapte bune, acest
bandit convertit, avu chiar un râs sălbatic şi vorbind singur îşi zise:
„Nu ştiu dacă nu eram mai fericit când eram criminal. După justiţia
oamenilor va începe oare justiţia lui Dumnezeu?.”
Menţionăm din nou că Rocambole era în prada unei torturi
misterioase şi nu se ocupa de fuga lui nicidecum.
La ora opt veniră să-l caute.
Ceea ce prevăzuse se întâmplase: judele de instrucţie voind să-i
audă destăinuirile, se grăbise să-l cheme.
Trăsura închisorii era în curte şi guardul cu tabachera i se adresa
numai cu „domnule” şi îi arăta cel mai mare respect.
Pentru toţi amploiaţii de la Mazas, Rocambole era maiorul Avatar,
611
căci instrucţia îşi păstra cu aviditate secretele.

De aceea guardul s-ar fi aruncat în foc pentru el; l-ar fi lăsat să facă
orice, exceptând bineînţeles evadarea.
Rocambole ştia că soldatul nu poate fi corupt şi de aceea nici nu se
gândi la aşa ceva.
În timpul drumului îi vorbi despre Sevastopol şi despre faimosul
general Totlleben şi guardul îl asculta cu nespusă plăcere.
În sfârşit, ajunseră în curtea palatului.
Un om se plimba încoace şi încolo prin curte, privind în toate părţile
cu un aer mirat şi curios, în momentul în care Rocambole cobora din
trăsura celulară.
Acel om purta o frumoasă barbă blondă, nişte favorite mari şi avea
ochii albaştri. Gulerul cel înalt, cravata cea lungă prinsă cu un ac de
diamant, haina albastră, jiletca albă, pantalonul cenuşiu deschis şi
lornieta prinsă cu o panglică după gât dovedeau îndestul că era unul
din acei englezi ce se plimbă de la un capăt al pământului la celălalt. El
părea extaziat de ornamentele de la Saint-Chapelle, şi retrăgându-se
din când în când îndărăt pentru a vedea mai bine, dădu peste gardian.
Acesta din urmă îl luase pe Rocambole de braţ şi se îndrepta cu
dânsul spre scara parchetului.
— Oh! exclamă englezul, iartă-mă...
Apoi, privindu-l pe Rocambole, făcu o mişcare de uimire.
— Maiorul Avatar! strigă dânsul.
— Chiar el, Milord.
— Dumneata aici!... oh! scumpul meu amic!...
Şi, fără să se sinchisească de guard, se aruncă în braţele lui
Rocambole.
Acesta din urmă îl recunoscu pe credinciosul său Noël, care-i zise
pe când se prefăcea că-l îmbrăţişează.
— Am mai venit şi ieri.
— Du-te de-mi caută o trăsură şi aşteaptă-mă în curtea prefecturii
poliţiei, îi zise Rocambole în grabă.
Toate acestea se petrecură atât de iute, atât de neaşteptat încât
guardul nu mai avu timp să intervină.
— La revedere Milord, zise Rocambole.
În acelaşi timp, îl privi pe guard cu un aer rugător.
Privirea aceia voia să zică:
„În numele cerului, fă ca acest om, care e un personaj însemnat şi
la stima căruia ţin foarte mult, să nu bage de seamă că sunt prizonier.”
Guardul înţelese.
— La revedere, zise din nou Rocambole.
612
Şi-l salută pe englez, care părea că nu-l văzuse coborându-se din

trăsura închisorii.
*
* *
Există o oră pentru deţinuţi, când justiţia omenească pare că se

depărtează un moment de la straşnica ei supraveghere.
Aceasta este ora când deţinutul e condus la instrucţie. Între zidurile
temniţei şi cabinetul judecătorului este de făcut o mică călătorie prin
coridorul întunecos al palatului de justiţie, sub unica supraveghere a
unui guard municipal. Cu toate acestea o încercare de fugă este foarte
rară, căci un deţinut care nu cunoaşte labirintul ce se numeşte Palatul
de justiţie din Paris, ar încerca în zadar fugă; după cincizeci de paşi ar
fi prins. Cabinetul judelui de instrucţie nu mai are nimic în el care să-ţi
reamintească vechile obiceiuri judiciare şi tristele decoruri de altă dată.
E o cameră mobilată cu un gust sever, semănând cu toate
cabinetele din lume.
Judele stă la o masă iar grefierul la una mai mică, alături.
Mai înainte de a intra în cabinet, deţinutul îşi aşteaptă rândul într-o
antecameră, sub paza unui guard, uneori se îngrămădesc acolo câte
zece persoane care vor fi cercetate.
Când intră Rocambole văzu acolo doi oameni în costume de
lucrători şi o femeie, care erau păziţi de doi guarzi.
— Vom aştepta o oră, îi zise cel care îl conducea, scoţându-şi
tabachera din buzunar.
Rocambole întinse mâna şi guardul se grăbi să-i ofere o priză de
tabac.
O aspiră cu încetul şi începu să cugete.
La un moment dat, ieşi un om din cabinetul de instrucţie şi le zise
femeii şi celor doi bărbaţi, care desigur erau inculpaţi în aceiaşi
afacere.
— E rândul dumneavoastră.
Guardul care îi adusese pe cei trei oameni la instrucţie, îi pofti să
intre în cabinet, închise uşa şi veni să stea lângă acela care-l păzea pe
Rocambole.
Acesta din urmă încruntă sprâncenele, dar obrazul i se lumină când
unul dintre guarzi zise celuilalt:
— Vom avea o instrucţie de cel puţin o oră. Dă-mi o priză,
camarade.
Guardul întinse tabachera, apoi i-o oferi şi lui Rocambole, dar
613
Rocambole refuză. El se gândea profund.

Trecu o jumătate de oră şi guardul lui Rocambole zise:
— Oh! ce somn îmi este!...
— Ai fost de gardă astă-noapte? îl întrebă celălalt camarad al său.
— Da.
— Atunci te cred... iar dacă vrei să închizi puţin ochii voi veghea eu;
dar mai dă-mi o priză...
Guardul nu mai întârzie şi rezemându-se de perete, închise ochii şi
adormi îndată.
Rocambole continua a se arăta preocupat; cu toate acestea din când
în când privea cu nişte ochi mari la gardianul rămas treaz, care se
lupta şi dânsul cu somnul.
Rocambole simţi în sfârşit că lanţul care-i ţinea mâna stângă
slăbeşte; guardul adormise.
Mai aşteptă câteva momente; după aceea trase încet lanţul şi mâna
rămase liberă.
Se sculă fără zgomot, îşi încheie haina milităreşte, scoase din
buzunar o rozetă militară, pe care şi-o puse la butonieră şi se îndreptă
spre uşă, cu pasul măsurat.
Amândoi guarzii dormeau duşi.
Deschise uşa şi ieşi; în coridor era o mulţime de lume. Guarzi,
deţinuţi, avocaţi şi judecători veneau şi se duceau. Rocambole se
adresă unui guard:
— Te rog, îi zise dânsul, spune-mi unde se află cea dintâi cameră a
Curţii?
— Pe coridorul acesta tot înainte, răspunse guardul, care îl luă pe
Rocambole drept ofiţer.
— Mulţumesc, zise Rocambole depărtându-se fără grabă.
Unii îl luară drept un martor, alţii drept un avocat, iar alţii un
simplu curios.
El cunoştea foarte bine Palatul de Justiţie şi, trecând din noua
clădire în cea veche, după zece minute ieşi în curtea prefecturii şi
poliţiei, unde aştepta o birjă.
În acea birjă era falsul englez, adică Noël.
— Dar cum ai scăpat? îl întrebă acesta din urmă, uimit.
— Am adormit guarzii care mă păzeau.
— Cu ce?
— Cu un hap negru, sub formă de praf, pe care l-am lăsat să cadă
în tabachera unuia dintre ei. Îţi voi istorisi aceasta mai târziu; acuma
să mergem să mâncăm, căci mor de foame.
Falsul englez îi strigă birjarului:
614
— La „Maire!”, bulevardul Saint-Denis, colţ cu bulevardul

Strassburg.
Capitolul LXIII
Există în Paris un restaurant al actorilor, al oamenilor de litere şi în

general al tuturor artiştilor.
Acest restaurant se numeşte „Maire”, succesorul lui „Chalais”.
Poliţia nu-l vizitează niciodată, căci ea nu se interesează decât de
restaurantele de modă şi de cafenelele elegante, unde pungaşii stau
alături de oamenii responsabili; pentru poliţie artiştii sunt cei mai
oneşti oameni şi ca dovadă nici un om de această profesie nu s-a văzut
în temniţă.
A fost necesar să spunem toate acestea pentru a explica pentru ce
Noël, numit Cocorico, îi strigase vizitiului: „La „Maire” bulevardul
Saint-Denis!”
Restaurantul deşi avea destulă clientelă, nu refuza totuşi şi clientela
întâmplătoare; Rocambole şi Noël se duseră într-un separeu din fundul
stabilimentului şi se aşezară lângă o fereastră, ce dădea în bulevardul
Strassburg.
Noël i se adresă lui Rocambole:
— Stăpâne, vreau să ştiu...
— Ce vrei să ştii?
— Cum ai ieşit din Palatul Justiţiei.
— Foarte simplu, răspunse Rocambole.
— Foarte simplu?
— Da, foarte simplu, căci i-am adormit pe cei doi guarzi care mă
păzeau.
— Cum asta?
— Ţi-am spus că am pus în tabachera unuia dintre ei puţin praf
dintr-un narcotic foarte puternic. Ei bine, acel praf i-a adormit pe
amândoi şi atunci eu am părăsit ante-camera judelui de instrucţiei ca
şi cum aş fi fost liber, şi iată-mă aici. Acum spune-mi şi tu unde am
ajuns cu afacerile noastre.
— Antoinette a fost găsită.
— Bine!...
— Dar pe Agénor nu l-am mai văzut de trei zile.
— Ah! exclamă Rocambole.
Apoi, coborându-şi vocea, zise:
— Dar Madeleine?
615
Noël nu avea un spirit prea pătrunzător; totuşi i se păru că-l vede pe

Rocambole pălind pe când pronunţa acest nume.
După o pauză reluă:
— Domnul Ivan Potenieff este aici, în schimb.
Rocambole încruntă sprâncenele.
— El a venit la Paris, urmă Noël, pentru a o regăsi pe Madeleine, dar
nu prea a avut noroc.
— Pentru ce? Ce s-a întâmplat?
— Să vezi: închipuieşte-ţi, stăpâne, că în ziua arestării dumitale,
doamna mi-a încredinţat-o pe domnişoara pentru a o conduce la mama
mea; în acest timp dânsa a alergat la Auteuil după noutăţi. Pe când
mergeam noi spre Champs-Élysées, deodată am văzut-o pe domnişoara
îngălbenindu-se. O întreb: „Ce este, domnişoară? Ea îmi răspunse că în
trăsura care trecuse pe lângă noi îl văzuse pe domnul Ivan Potenieff.”
Eu însă, pentru moment, am crezut că domnişoara se înşelase. Dar...
după cât se pare, a fost într-adevăr domnul Ivan Potenieff.
— De unde ştii tu asta?
— Ştiu pentru că după ce doamna a scăpat-o pe domnişoara
Antoinette, s-a ocupat şi de domnul Ivan.
— Ah! şi ce a făcut?
— Ea ştie aproape totul.
— Să auzim.
— Trebuie să spun mai întâi că domnul Ivan era destinat să se
căsătorească cu verişoara sa, doamna contesă Vasilika Wasernoff.
— Ştiu asta.
— Dar, desigur, nu ştii că contesa i-a dat domnului Ivan un fecior în
casă, care să-l întovărăşească tot timpul.
— Nu, dar ce e cu dânsul?
— Este, că acest fecior şi cu domnul de Morlux...
— Cum, domnul de Morlux?...
— Da, el în persoană, fiindcă n-a murit...
— Eşti sigur? întrebă Rocambole furios.
— Foarte sigur; în ziua arestării dumitale, el s-a întors la Paris şi l-
am văzut chiar eu...
— Nenorocire! nenorocire! murmură Rocambole, trebuie să reîncep.
Apoi murmură foarte încet, ca şi cum şi-ar fi vorbit sie însuşi:
— Şi cu toate acestea sunt obosit... aş vrea să mă întorc la temniţă.
Acolo este repausul... şi uitarea...
Noël nu auzi aceste cuvinte şi urmă:
— Ţi-am spus că feciorul de casă al contesei Vasilika şi domnul de
Morlux l-au adus pe domnul Ivan Potenieff la Paris.
616
— Şi mai departe?

— Pe urmă aceştia doi au făcut ca Ivan să treacă drept nebun şi l-
au şi dus la doctorul psihiatru Lambert, unde a început să i se facă
duşuri.
— Dar contesa Vasilika?
— Contesa este şi dânsa la Paris.
— Ştii unde stă, în ce stradă?
— Ştiu; ea a tras într-o casă pe care dumneata o cunoşti bine...
— La cine anume? întrebă Rocambole cu nerăbdare şi nelinişte.
— La contesa Artoff, strada Pépinière.
— Baccarat! exclamă Rocambole.
— Da, stăpâne, zise Noël, care nu putu să-şi stăpânească un fior
pronunţând numele neîmpăcatei inamice a lui Rocambole.
Acesta căzu într-un fel de meditaţie adâncă şi păstră o lungă tăcere,
uitând chiar să mănânce. În cele din urmă se ridică.
— Du-te de caută o trăsură, zise el.
Noël plăti şi ieşi.
„Baccarat! Baccarat! murmură Rocambole cu un accent straniu, să
te găsesc din nou în drumul meu?”
Un cupeu sosi la uşă.
Rocambole se urcă şi lăsă storurile.
— Unde mergem, stăpâne? întrebă Noël.
— Mergem la mansarda pe care mi-ai închiriat-o şi de la a cărei
fereastră se poate vedea jucându-se copilul în grădina hotelului
d’Asmolles; copilul îngerului acela, pe care atâta timp am numit-o sora
mea.
— Stăpâne, zise Noël, dumneata eşti trist de moarte.
— Poate...
— Ţi-e frică că vei fi prins?
— Nu, răspunse Rocambole.
Apoi, cu vocea mai energică, întrebă:
— Ai la tine o „cutiuţă”?
— Da, stăpâne, răspunse Noël, după care scoase din buzunar o
cutie mică de tinichea, cutie indispensabilă oricărui condamnat care
visează evadarea. Înăuntrul ei erau o pereche de mustăţi blonde, o
perucă de aceeaşi culoare, un brici şi o pereche de foarfeci.
Rocambole luă briciul şi-şi sacrifică mustăţile brune; Noël îi reteză
părul; peruca şi mustăţile blonde înlocuiră părul şi mustăţile negre.
— Acum, zise stăpânul, să schimbăm costumele.
Noël se dezbrăcă într-o clipă, şi, tot aşa de iute, Rocambole se
îmbrăcă cu pantalonul gri şi cu haina albastră cu nasturi de metal.
617
— Acum ai aerul unui adevărat englez, strigă Noël.

În timpul acestei metamorfoze, birja înaintase şi acum intra în
strada Suresnes; în curând se opri la poarta unei case mari, cu mulţi
chiriaşi, al cărei fund da în grădina unui palat din strada Ville
l’Evêque. Palatul acesta era proprietatea domnului viconte Fabien
d’Asmolles, soţul domnişoarei Blanche de Chamery.
Rocambole coborî din trăsură şi îi zise lui Noël.
— Du-te! Lasă-mă singur!...
— Stăpâne, întrebă Noël, când te voi revedea?
— Nu ştiu.
— Dar doamna...
— Îi vei spune că sunt liber.
— Şi dumneata... nu vei veni s-o vezi?
— Nu ştiu, repetă Rocambole.
Apoi intră în casă, murmurând încetişor numele acela, care trezea
un ecou sinistru în amintirile sale.
„Baccarat! Baccarat!...”
Partea a 4-a - Subterana
Capitolul I
Era aproape miezul nopţii, şi în salonul contesei Artoff, în jurul unei

mese cu ceai, conversaţia era încă aprinsă.
Contesa Artoff nu era alta decât acea frumoasă şi nefericită
Baccarat, pe care iubirea o adusese la pocăinţă, şi care, multă vreme,
sub numele de doamna Charmet, fusese providenţa săracilor.
Într-o zi, lui Dumnezeu i se făcu milă de acea inimă zdrobită prea de
timpuriu, şi aruncă o ultimă rază de speranţă în sufletul ei îndurerat.
Contele Artoff, tânăr, frumos, inteligent, milionar, se îndrăgostise de
Louise Charmet, purificată prin căinţă, şi-i oferise mâna sa.
Trecuseră unsprezece ani de atunci.
Dar, fericirea era acel privilegiu de a reface din nou tinereţea
oamenilor care şi-au petrecut primii ani ai vieţii în mijlocul unei furtuni
prea mari.
Baccarat avea patruzeci de ani; dar abia dacă i-ai fi dat douăzeci şi
opt, atât era de frumoasă.
În zadar deschidea dânsa uşile salonului său celor mai frumoase
femei din Paris.
Tot ea rămânea mereu regina frumuseţii în mijlocul tuturor. Nu
găseai una măcar care s-o întreacă sau care s-o ajungă.
618
Dar, în acea seară, o femeie blondă care şedea lângă dânsa aşezată
pe o sofa, rivaliza în frumuseţe cu doamna contesă Artoff.
Această femeie era blonda Vasilika Wasernoff, nemiloasa inamică a
tânărului ei văr, Ivan Potenieff.
În seara aceea, adunarea era numeroasă. Era acolo şi contele
Kuroff, căruia Vasilika îi făgăduise mâna ei.
Mai erau trei sau patru prieteni ai doamnei Baccarat; între alţii:
vicontele Fabien d’Asmolles, soţul Blanchei de Chamery, fostul cumnat
al lui Rocambole.
La început s-a vorbit de sărmanul Ivan Potenieff, despre care
Vasilika spunea:
— Bietul tânăr!... E nebun!...
— Eşti sigură, doamnă? o întrebă contesa Artoff.
— Te asigur; e nebun de legat. Madeleine aceea, despre care
vorbeşte dânsul neîncetat, n-a existat niciodată.
Baccarat o privea pe contesă cu oarecare neîncredere.
— Nu cumva te înşeli, doamnă? întrebă dânsa din nou.
Apoi se grăbi să adauge:
— Domnul de Morlux al dumitale, acela care a devenit prietenul
nedespărţit a lui Ivan, nu mai trece deloc pe la mine!...
— Da! zise Vasilika, aruncând o privire plină de ură asupra
frumoasei Baccarat.
Ea presimţea că această contesă Artoff o înţelesese.
Dar deodată nu a mai fost vorba de sărmanul Ivan Potenieff, căruia
doctorul Lambert îi aplica cu cea mai bună credinţă duşuri peste
duşuri.
Un nou personaj intrase şi pronunţase un nume care răsunase ca
un trăsnet în memoria celor mai mulţi din cei prezenţi acolo.
Acel personaj era un tânăr de douăzeci şi şapte de ani, de profesie
avocat; se numea Paul Michelin.
Era un bărbat frumos; avea un venit anual de treizeci de mii de
franci şi pleda mai mult gratuit.
Aşadar, domnul Paul Michelin intrase în acea seară la contesa
Artoff, zicând:
— Nu ştiţi încă?
— Ce să ştim? îl întrebă cu toţii văzându-l puţin cam zăpăcit.
— Rocambole a fost arestat.
La auzul acestui nume, Baccarat şi cu Fabien d’Asmolles se priviră
cu durere.
— Cine e acest Rocambole? întrebă contesa Vasilika.
— Doamnă, răspunse domnul Paul Michelin, Rocambole e o fiinţă
619
misterioasă, despre care s-a vorbit mult, acum zece ani sau
cincisprezece ani.
El a fost şeful unei faimoase bande de răufăcători, supranumită
„Clubul Valeţilor de Cupă”.
— Frumos nume! zise contesa.
— Într-o zi, Rocambole, care petrecuse foarte liniştit zece ani la
galera din Toulon, a simţit nevoia să evadeze.
— Ia spune-ne această poveste, care pare să fie foarte interesantă,
zise contesa Vasilika.
— Cu plăcere, doamnă, răspunse Paul Michelin.
Domnul Paul Michelin spuse în cel mai frumos stil povestea lui
Rocambole, adică legenda cunoscută la Curtea cu Juri.
Dar nu spuse nici el şi nici tribunalul nu ştiuse, adică faptul că
şeful „Valeţilor de Cupă” se numise odată marchizul de Chamery.
Baccarat şi Fabien d’Asmolles, care la început erau cam neliniştiţi,
se calmaseră îndată, ascultând povestea avocatului.
— Adevărat, întrebă frumoasa rusoaică, acest om a fugit de la
galeră?
— Da, şi încă într-un mod minunat.
Şi avocatul povesti şi fuga aşa cum o citise în „Gazeta Tribunalului”,
cu şapte sau opt luni în urmă.
Apoi adăugă:
— În acea epocă se vorbeau multe lucruri.
— Ce lucruri? întrebă contesa Artoff cu o indiferenţă prefăcută.
— Se spunea că Rocambole nu fugise singur de la Toulon.
— Ah!
— Avea trei tovarăşi şi au fugit pe mare cu o barcă furată. În acea
noapte marea a fost atât de agitată încât a doua zi s-a spus că cei
patru condamnaţi fugiţi s-au înecat; dar după şase luni...
— Aţi avut noutăţi de la Rocambole? întrebă contesa Vasilika.
— Da, doamnă.
— Şi cum?
— Acum şase săptămâni s-a comis un furt la o persoană cunoscută
de toţi.
— La cine?
— La vicontele Carol de Morlux.
— Da, îl cunosc, zise blonda Vasilika; el l-a adus din Rusia pe
nenorocitul meu de văr. Ei bine, i s-a furat o sută de mii de franci, nu-i
aşa?
— Da, doamnă.
Un surâs flutură pe buzele frumoasei Baccarat, care până atunci
620
stătuse mută şi indiferentă.

— Şi a fost acuzat Rocambole? întrebă dânsa.
— Desigur.
— Aşadar, dânsul nu s-a înecat?
— Se vede că nu.
— Dar cum s-a petrecut furtul?
Domnul Paul Michelin le spuse tot ce citise în „Gazeta
Tribunalului”, nu uită nici sertarul spart, nici urmele de paşi prin
grădină, nici scara rezemată de zidul grădinii.
Dar Baccarat îl întrerupse.
— Ia spune, amice, întrebă ea, cum poţi dumneata să spui cu sânge
rece astfel de lucruri de necrezut?
— Poftim? zise avocatul pe un ton nemulţumit.
— E un furt ordinar acela pe care-l povesteşti dumneata, amice.
— Ei bine?
— Dumneata îl atribui lui Rocambole?...
— Aşa s-a zis atunci...
— Sărmanul meu amic, continuă dânsa, Rocambole a fost un om
mai dibaci; el nu se deranja pentru o biată sumă de o sută de mii de
franci.
— L-ai cunoscut, doamnă? întrebă Paul Michelin.
— Se poate, răspunse Baccarat cu un aer misterios, şi aş putea să-
ţi spun multe lucruri, adăugă ea... dar te rog continuă, te ascultăm cu
plăcere.
Capitolul II
Paul Michelin continuă:

— În fine, greşit sau nu, furtul de o sută de mii de franci a fost
atribuit lui Rocambole; poliţia s-a pus în mişcare, a răscolit Parisul
întreg, dar nu l-a putut găsi.
— Dar, zise contesa Vasilika, nu ne-ai spus dumneata că a fost
arestat?
— Dă-mi voie, doamnă contesă, surpriza cea mare e la sfârşit...
— A!... a!...
— După şase săptămâni, adică acum trei zile, urmă Michelin, a fost
arestat un oarecare aventurier care s-a introdus în lume, sub numele
de maiorul Avatar.
Marchizul de B... l-a prezentat la Clubul Asperges şi răspundea de
dânsul ca de el însuşi.
621
Cu toate acestea, poliţia a pus mâna pe el.

— Ei bine, şi ce s-a întâmplat după aceasta? întreabă Baccarat cu o
vagă nelinişte.
— Maiorul Avatar fiind arestat, a declarat la anchetă că el este
Rocambole.
— Adevărat?
— Adevărat. Dar din nenorocire, urmă povestitorul, bucuria poliţiei
n-a fost de lungă durată.
— De ce?
— Pentru că Rocambole a fugit.
— Iarăşi? strigă unul dintre ascultători.
— Cum? întrebară ceilalţi.
Baccarat şi Fabien d’Asmolles tăceau; dar se vedea că erau foarte
îngrijoraţi.
— A fugit astăzi de dimineaţă când l-au adus la anchetă.
— E o evadare foarte grea, zise un domn.
— Nu numai grea, dar aproape imposibilă, răspunse Michelin.
— Dacă este imposibilă, cum a putut dânsul să fugă?...
— Cu toate acestea a fugit.
— Ce mijloace a întrebuinţat?
— Nu se ştie; se ştie numai că a intrat cu un guard în antecamera
instrucţiei şi că acolo a găsit încă un guard. După aceasta judele a
sunat de mai multe ori şi văzând că nimeni nu apare, a deschis uşa
cabinetului său şi s-a uitat în antecamera.
— Unde nu mai era nimeni? îl întrerupse cu vioiciune contesa
Vasilika.
— Mă iartă, doamnă.
— Rocambole era acolo?
— Nu, el nu era; dar erau cei doi guarzi care sforăiau precum orga
catedralei.
— Îi adormise el?
— Da, îi adormise şi într-un mod foarte frumos încă, deoarece
nimeni n-a putut să-i deştepte. Un doctor a constatat că erau sub
influenţa unui narcotic foarte violent.
— Iată o evadare frumoasă! exclamă contesa Vasilika.
Baccarat nu răspunse nimic, dar schimbă o privire neliniştită cu
vicontele Fabien d’Asmolles.
Pendula sună miezul nopţii, adică ora la care lumea se retrăgea de
obicei şi toţi se ridicară.
— Scumpul meu Paul, zise contesa, altă dată nu ne vei mai vorbi
despre Rocambole...
622
Contesa Vasilika, căreia contesa Artoff îi acordase ospitalitate, se

retrase cea dintâi şi după dânsa fiecare ieşi la rândul său.
Dar când Fabien d’Asmolles îşi luă pălăria, Baccarat îi zise:
— Dumneata, dragul meu, mai rămâi un moment, căci am primit
noutăţi de la contele Artoff care este încă în Rusia.
— Când vine?
— Săptămâna viitoare.
În afară de domnul d’Asmolles, toată lumea pleacă.
— Ei bine, îi zise Baccarat privindu-l fix, ce crezi din tot ce ai auzit
vorbindu-se astă seară?
— Eu cred că toate pot fi adevărate.
— Dumneata crezi că e Rocambole?
— Cred, pentru că evadarea poartă marca fabricii sale.
— Dumnezeule! zise Baccarat, eram în Rusia vara trecută când
jurnalele vorbeau despre evadarea a patru ocnaşi de la Toulon. N-am
ştiut nimic din toate acestea; dar dacă Rocambole nu mai este în
închisoare, să luăm seama...
— La ce să luăm seama? întrebă domnul d’Asmolles.
— Dragul meu, zise Baccarat, dumneata ştii bine că soţia dumitale
îl iubeşte pe banditul acesta ca pe fratele ei.
— Vai!... zise Fabien, dacă ar fi aflat vreodată adevărul, ar fi murit
de supărare...
— Şi cine îţi spune că nu va putea să-l afle acum adevărul acesta?
— În ce mod?
— Dacă Rocambole va cădea în mâinile justiţiei... Astăzi se ştie
totul... se află totul... jurnalele sunt răspândite cu sutele de mii.
Dacă Rocambole va fi judecat la Paris, cine îţi spune că numele
dumneavoastră nu va fi pronunţat?
— Mă faci să mă înfior, draga mea, zise cu tristeţe domnul
d’Asmolles.
— Cu toate acestea, zise Baccarat, s-a vorbit atât de mult altădată
despre falsul Rocambole, încât nu m-aş mira deloc dacă numele acesta
ar fi rămas în mintea poliţiştilor ca o fantomă.
— Desigur; Rocambole e ca o legendă prin închisori, zise Fabien. Se
vorbeşte despre dânsul ca despre o fiinţă supranaturală.
— Cine ştie, zise Baccarat, dacă nu cumva vreun pungaş ordinar se
distrează dându-si numele de Rocambole?
— Aşa sper şi eu, zise Fabien, dar...
— Dar ce? prietene.
— Am nişte presentimente bizare.
— Ei!...
623
— Acum îmi amintesc un lucru bizar care mi s-a întâmplat mai de

mult.
— Când?
— Poate să fie vreo lună de atunci.
— Să vedem. Te ascult şi-ţi mărturisesc că şi eu sunt tot aşa de
agitată ca şi dumneata.
Fabien reluă:
— Dumneata, ştii că de când soţia mea a pierdut-o pe mama ei,
locuim în palatul nostru din strada Ville l’Evêque?
— Da, ştiu.
— Palatul acesta are o grădină mare.
— O cunosc, răspunse Baccarat, e tot atât de mare ca şi a mea.
— Copilul se joacă toată ziua în grădiniţă şi câteodată se duce şi
maică-sa lângă el. Lângă grădină e o casă a cărei intrare e prin strada
Suresnes şi care e închiriată. Într-o zi când am intrat în grădină am
văzut la fereastra acelei case o figură palidă, a cărei atenţie părea
concentrată asupra copilului meu care alerga după un cerc. Când mă
văzu, acea figură se trase înapoi şi dispăru. Dar am avut destul timp s-
o fixez... şi... mi se pare că era „el”.
— Şi este o lună de atunci? întrebă Baccarat neliniştită.
— Da.
— Şi după aceasta?
— După aceasta am spionat... m-am ascuns... dar n-am mai revăzut
acea figură palidă şi am crezut că mă înşelasem.
— Prietene, zise contesa, e târziu şi soţia dumitale e cam suferindă;
du-te, dar mai vino să mă vezi.
— Mâine. Trebuie să ştim la ce să ne aşteptăm. Vreau să am nişte
informaţii mai bune decât acelea pe care mi le-a dat Paul Michelin.
Domnul d’Asmolles plecă şi contesa Artoff rămase singură în
budoarul ei, uitând cu totul să-şi cheme camerista pentru a o
dezbrăca.
Ea rămase acolo mai mult de o oră adâncită cu totul în amintirile
trecutului.
Parcă cineva îi spunea că toate acestea erau adevărate şi că
Rocambole va apărea în mijlocul existenţei sale, atât de fericită şi
liniştită.
Deodată, un zgomot bizar o făcu să tresară. I se păru că aude nişte
paşi prin grădină.
Ea se apropie de fereastră şi o deschise, dar nu văzu nimic.
Atunci închise fereastra şi veni să se aşeze lângă sobă. Dar din nou
zgomotul se repetă, şi când ea se sculă neliniştită, văzu o umbră la
624
fereastră.
În acelaşi timp, un geam fu tăiat cu un diamant, o mână ridică
transperantul, fereastra se deschise şi Baccarat scoase un ţipăt
înăbuşit; un om sărise pe fereastră.
Acest om avea un pumnal în mână; Baccarat îl recunoscu îndată...
Era Rocambole.
Capitolul III
Baccarat era o femeie foarte energică, şi după cum ştim, Rocambole

tremurase odinioară în faţa ei.
Dar trecuseră zece ani de când viaţa ei furtunoasă se liniştire, zece
ani de când era cu totul fericită.
Şi acum era din nou în faţa omului care voise s-o omoare, şi care
învins de dânsa fusese aruncat la galere, era în faţa omului care
desigur pusese la cale un plan de răzbunare.
Cea dintâi mişcare a ei a fost să alerge la clopoţel pentru a chema
servitorii.
Dar Rocambole dintr-o săritură a fost lângă dânsa şi, luându-i
braţul, îi zise:
— Tăcere; nu doresc să-ţi fac nici un rău; nu suna!
Baccarat se opri zăpăcită şi frica ce o cuprinsese se risipi îndată,
căci vocea lui Rocambole nu mai era aceeaşi.
Nu mai avea acel accent de ironie muşcătoare care-i arăta
instinctele sălbatice; avea ceva foarte trist în vocea lui.
Obrazul lui pierduse acea expresie de cutezanţă care-l caracteriza;
între omul aruncat la galere şi acela pe care-l avea acum în faţa ei era o
foarte mare diferenţă. Şi, cu toate acestea, era acelaşi om.
— Doamnă, îi zise el, îţi jur că nu doresc să-ţi fac nici un rău.
— Dar ce vrei atunci? îl întrebă dânsa.
— Am intrat la dumneata peste zid cu ajutorul unei scări, am spart
un geam şi acum e ora unu după miezul nopţii.
— Ce înseamnă aceste cuvinte? întrebă Baccarat, din ce în ce mai
mirată de accentul şi atitudinea lui Rocambole.
— Un lucru foarte simplu, răspunse el. Doresc să mă întorc la
galere după ce mai întâi îţi voi spune ceva important. Locul meu acolo
este: la ocnă.
— Atunci de ce-ai ieşit? îl întrebă ea.
Rocambole surâse melancolic.
— Priveşte-mă, îi zise el. Nu mă găseşti schimbat?
625
— Ai îmbătrânit...
— Asta e tot ce vezi dumneata la mine?
— Vocea dumitale nu mai este aceeaşi.
— E înecată de plâns, zise el cu tristeţe.
— Te-ai pocăit oare? întrebă Baccarat.
El îşi plecă capul şi tăcu.
— Dar de ce te-ai întors? reluă ea.
— Pentru a înfăptui o operă ce este peste puterea mea; o simt...
— Vorbeşte, te rog, îi zise Baccarat, aşezându-se pe un scaun şi
privindu-l pe omul cu pumnalul în mână fără să manifeste vreo teamă.
Dar Rocambole puse pumnalul pe sobă şi întorcându-se lângă
Baccarat rămase respectuos în picioare în faţa ei.
— Crezi în pocăinţă? o întrebă dânsul.
— Poate, răspunse frumoasa femeie.
— Doamnă, reluă el, este un sfert de oră de când a ieşit de aici un
om pe care l-am cunoscut; acest om era Fabien.
— Da, el era, răspunse Baccarat.
— Dar ea?... întrebă Rocambole.
Pronunţând acest, cuvânt, vocea lui tremura atât de tare şi devenise
atât de palid, încât Baccarat, îi luă mâna zicându-i:
— Acum înţeleg durerea dumitale...
O lacrimă alunecă pe obrazul lui Rocambole.
— Aşadar, ea n-a ştiut nimic? întrebă dânsul.
— Nimic, răspunse Baccarat.
— Ştii care e ziua în care a intrat pocăinţa în inima mea? E aceea în
care am văzut-o vizitând galera; a trecut pe lângă mine şi nu m-a
recunoscut...
— Ah! urmă el cu vocea stinsă, începusem să cred că era cu
adevărat sora mea! Dar n-am venit aici pentru a-ţi vorbi de ea...
— Şezi, îi zise Baccarat, cu cea mai mare simplitate.
— Nu voi şedea în faţa dumitale, răspunse el; nu merit favoarea
aceasta... Timp de zece ani, continuă el, eu n-am cugetat niciodată să
sfărâm lanţul meu de robie; singura mea dorinţă era să mor pe patul
meu de infamie, căci în fiecare oră mă gândeam la aceea pe care o
numisem sora mea şi care trebuia acum să mă urască şi să-i fie groază
de mine. Dar într-o zi am aflat că Blanche nu aflase nimic din drama
petrecută la Cádiz, graţie dumitale şi domnişoarei Sallandrera, şi
atunci mi-am zis: voi fugi, mă voi întoarce la Paris, mă voi ascunde în
vreo casă vecină cu a ei, şi de acolo o voi vedea intrând şi ieşind, în
toate zilele... Din acel minut începu o luptă grozavă în mine. Şi era ceva
care îmi spunea că aş putea să-mi răscumpăr crimele înfăptuite.
626
— Şi, în sfârşit, ai fugit? întrebă Baccarat.

— Aşteaptă, doamnă, reluă Rocambole.
— Vorbeşte.
— Aveam un tovarăş de lanţ care fusese servitor, şi era pe nedrept
condamnat la galeră, fiind victima unei intrigi grozave. Acest om
plângea adesea vorbindu-mi de copiii lui. La început am crezut că era
căsătorit; dar într-o zi dânsul mi-a explicat mai bine totul. Erau copiii
stăpânei sale care murise otrăvită; despre aceştia vorbea mereu. Două
sărmane orfane persecutate şi sărace... fără voie. Mi-am zis că eu, care
am făcut atâta rău, trebuie să fac acum şi bine. Atunci am fugit.
— Fuga dumitale a fost întocmai după cum s-a vorbit? întrebă
contesa.
— Da, doamnă.
— Continuă, te ascult.
Atunci Rocambole povesti cât se poate de scurt, dar cu cea mai
mare claritate, aventurile sale, de şase luni încoace. Îi povesti cum
Milon şi dânsul o răpiseră pe Antoinette şi cum o scoseseră din Saint-
Lazare; îi povesti întâmplările Madeleinei în Rusia şi amănuntele
curioase ale arestării sale la întoarcere.
El nu omise decât numele persoanelor care însufleţeau această
vastă intrigă.
— Dar, zise deodată Baccarat, povestea dumitale se aseamănă
foarte bine cu o întâmplare pe care mi-a povestit-o ieri seară contele
Kuroff.
— Ah! exclamă Rocambole, cu surâsul său melancolic.
— Mi-a vorbit şi dânsul tot despre o tânără fată înconjurată de lupi,
care îşi datora salvarea numai unei adevărate minuni.
— Acea fată se numeşte Madeleine, zise Rocambole.
— Madeleine! exclamă Baccarat.
— Da, acesta e numele uneia dintre cele două sărmane orfane.
— Era institutoare în Rusia?
— Da.
— La contele Potenieff?
— Întocmai.
— Şi fiul contelui, Ivan Potenieff, era îndrăgostit de dânsa?
— O iubea ca un nebun.
Un fulger izbucni în ochii frumoasei Baccarat.
— Ah! zise dânsa, contesa Vasilika doreşte să se joace cu mine...
Rocambole rămase puţin cam uimit de vorbele frumoasei femei.
Dânsa continuă:
— Acum să-mi spui numele persecutorului: numele aceluia care a
627
jurat dezonoare şi moarte celor două orfane.

— Omul acela se numeşte Carol de Morlux.
— Ghicisem eu, zise dânsa.
Rocambole îndrăzni să-i apuce mâna.
— Doamnă, zise el, opera mea nu e sfârşită încă şi n-am curajul s-o
duc mai departe.
— Ce spui dumneata?
— M-am gândit la dumneata, care eşti bogată şi puternică şi care
mi-ai dovedit altădată, cu atâta elocvenţă, câte puteai face. Am venit să
îngenunchez în faţa dumitale şi să-ţi cer protecţia pentru cele două
orfane.
— Dar... dumneata?
— Eu mă voi întoarce la ocnă.
— Pentru ce?
Dânsul îşi plecă capul. Urmă o clipă de tăcere.
— Acesta e secretul meu, murmură Rocambole, cu vocea stinsă.
Dar la rândul ei, Baccarat luă mâna ocnaşului.
— Dacă am stat aşa de mult liniştită şi te-am ascultat, zise ea,
înseamnă că de multă vreme te-am iertat şi că nu trebuie să ai nici un
secret faţă de mine.
El începu să tremure din tot corpul, cum tremură frunzele
îngălbenite, sub bătaia vântului de toamnă.
— Vorbeşte, repetă Baccarat.
Dânsul făcu o forţare supremă şi, printre sughiţuri, murmură:
— Sunt îndrăgostit de Madeleine!
Capitolul IV
Un moment de tăcere apăsătoare domni între Baccarat şi

Rocambole.
Omul acela, care de atâtea ori îşi mânjise mâinile în sângele
binefăcătorilor săi, stătea acum în faţa ei înfricoşat şi pierdut, ca un
copilaş neştiutor, pe care mama sa îl părăsise în mijlocul drumului.
Picături mari de sudoare îi inundau fruntea şi gura sa strânsă,
crispată, îţi arăta violenţa furtunii care se dezlănţuie în sufletul lui.
În sfârşit, făcu din nou o sforţare şi izbucni într-un hohot de râs
sfâşietor, înfrigurat, sardonic, ca acela al unui condamnat căruia i se
citea pe neaşteptate sentinţa de condamnare la moarte.
După aceea ridică capul:
— Mă înţelegi, doamnă, nu-i aşa?... Eu, tâlharul, ucigaşul, asasinul,
628
eu trădătorul şi sperjurul, eu mizerabilul ai cărui umeri au fost adesea

biciuiţi de paznicii ocnei, am şi eu un suflet... Am şi o inimă care bate,
o inimă în care Dumnezeu a aruncat o rază cerească de lumină. În ziua
în care inima aceasta pe care o credeam moartă a tresărit, am vrut s-o
străpung cu pumnalul pe care îl ţineam odinioară în mână. Dar aveam
o misiune sfântă de îndeplinit. Dacă muream eu, cauza celor două
sărmane orfane era pierdută pentru totdeauna. Atunci am luptat, m-
am zbuciumat şi încetul cu încetul a început să mă cuprindă teama că
voi fi învins. Căci acum nu mai sunt sigur de mine; nu mai răspund de
actele mele... Ar putea să vină un moment teribil, un moment fatal,
când să ridic o privire împătimită, o privire murdară asupra acelei
sărmane copile, frumoasă şi nevinovată ca un înger...
El se opri un moment, apoi reluă cu voce înceată:
— M-am gândit atunci la dumneata, doamnă, la femeia care odată l-
a dominat pe Rocambole şi care poate îl va sfărâma şi pe domnul Carol
de Morlux.
— Aceasta ţi-o promit, zise Baccarat.
Rocambole scoase un strigăt de bucurie.
— Ah! ştiam eu bine, murmură dânsul îngenunchind înaintea ei.
Apoi îşi deschise redingota şi scoase din buzunar un portofel pe care
îl întinse frumoasei femei.
— Vei găsi aici, îi zise el, toate notiţele şi indicaţiile necesare.
Baccarat luă portofelul.
— Dar, zise ea, îmi mai trebuiesc nişte informaţii, chiar din gura
dumitale.
— Întreabă-mă, doamnă, şi voi răspunde.
— Domnul de Morlux are un frate?...
— Da, pe tatăl lui Agénor.
— Acesta trebuie cruţat?
— Vă puteţi bine închipui, reluă Rocambole, că numai această
consideraţie a dictat conduita mea. Aş fi putut chiar astăzi de
dimineaţă să declar judecătorului de instrucţie: „Domnul de Morlux
este un asasin; iată dovada culpabilităţii sale”. Dar aceasta ar fi
însemnat dezonoarea lui Agénor şi ar fi făcut imposibilă căsătoria lui
cu Antoinette.
— Este adevărat, zise Baccarat.
— Aşadar, trebuie ca domnul de Morlux să fie lovit, dar fără zgomot
şi fără martori, de o mână care să poată înlocui însăşi Providenţa sau
Justiţia. Iată pentru ce am venit la dumneata.
Baccarat făcu un semn de aprobare.
Apoi dânsa adăugă:
629
— Domnul de Morlux nu va fi numai el singur lovit.

— Cine va mai împărtăşi pedeapsa lui?...
— O femeie care trăieşte sub protecţia mea şi care m-a înşelat într-
un mod nedemn.
— Contesa Vasilika?
— Da.
Rocambole păru că reflectează.
— Din voinţa ei a fost închis Ivan Potenieff ca nebun? întrebă
dânsul după o pauză.
— Da, prin înţelegere cu domnul de Morlux.
— O să-l scapi, nu-i aşa?
— Da, răspunse Baccarat.
— Acum doamnă, reluă Rocambole, vrei să-ţi strigi oamenii
dumitale pentru a mă aresta?
El zise aceasta foarte serios, şi atât de liniştit, încât Baccarat nu se
mai putu îndoi de sinceritatea sa.
— Nu, zise ea, nu doresc sa te mai întorci în temniţă.
Şi cum el, uimit, făcu un pas îndărăt, dânsa adăugă:
— Ascultă, dumneata mai bine ca oricare ştii ce am fost odinioară şi
ce sunt acum.
— Ce vrei să zici cu asta? o întrebă dânsul tremurând.
— Vreau să zic, răspunse ea, cu vocea solemnă, că nici temniţa, nici
torturile pe care le-ai suferit până acum nu au fost adevărata pedeapsă
a trecutului dumitale. Ispăşirea adevărată, aceea la care eşti
condamnat şi pentru care vei merita poate într-o zi iertarea tuturor
acelora care ţi-au fost victime...
Ea se opri un moment şi-l privi pe Rocambole drept în ochi.
Rocambole era palid şi tremurând îşi aplecase ochii, întocmai ca un
condamnat în ultima oră a supliciului său.
— Pedeapsa adevărată e această dragoste pe care o simţi dumneata,
creatură pătată, pentru o fiinţă de o puritate absolută.
El gemu înăbuşit şi murmură:
— Avea-voi oare puterea să sufăr?
— Da, vei suferi durerile şi mâhnirile, şi le vei primi ca o pedeapsă
supremă.
— Ah! zise el, cu toate acestea am suferit aşa de mult doamnă!...
Şi-şi împreună mâinile rugător.
Baccarat răspunse:
— Vei suferi de aici înainte şi mai mult. Durerea este ca focul: arde
şi purifică.
El îşi ridică capul şi ochii săi trişti şi plini de lacrimi avură deodată
630
o strălucire sublimă.
— Ai dreptate, zise el, voi suferi şi voi continua să servesc cauza
binelui.
Baccarat îi întinse mâna şi-i zise:
— Te iau complice, adică aliatul meu.
El îi luă mâna, dar nu cuteză să o ducă la buze.
Apoi adăugă:
— Dar ştii dumneata, doamnă, că eu pot fi prins într-o zi sau în
alta?
Baccarat surâse.
— Vino cu mine, îi zise ea.
Ea luă una din lumânările de pe sobă, adăugând:
— Şi nu face zgomot.
Atunci ea deschise o uşă mică care dădea într-o sală îngustă.
— Te pun în siguranţă, dar numai provizoriu, zise ea, conducându-l
de mână.
La capătul sălii deschise o altă uşă şi Rocambole se văzu într-o
cameră mică, curată.
— Să stai aici, îi zise contesa, şi să nu faci zgomot. Mâine, pe la
douăsprezece, voi veni să te văd şi poate că-ţi voi spune multe
amănunte.
*
* *
Oboseala fizică învinge adesea suferinţele morale.

Era mult timp de când Rocambole nu mai dormise, şi când se văzu
în acea cameră, se aruncă îmbrăcat în pat şi fu cuprins de un somn
greu.
Ziua nu-l deşteptă. Soarele pătrunzând printre perdele veni să ardă
obrazul său cel palid şi ochii săi nu se deschiseră.
În fine, zgomotul unei chei răsucite în broască îl scoase din letargie.
Baccarat intră. Ea era într-o toaletă de dimineaţă şi se putea ghici
că fusese în oraş.
— Ascultă-mă bine, îi zise ea.
El se sculă în picioare înaintea ei şi ascultă.
— Poţi să ieşi, ai toată libertatea să-ţi reiei numele de maiorul
Avatar şi chiar să te duci la clubul unde ai fost prezentat.
— Ce spui dumneata, doamnă! exclamă el cu o spaimă adâncă.
— Adevărul.
— Dar... poliţia?...
631
— Un mare personaj pe care l-am antrenat în joc a obţinut astăzi de

dimineaţă, răspunzând de dumneata cu trupul şi sufletul, libertatea
dumitale pentru un timp limitat. Apoi, adăugă Baccarat, poţi fi şi
graţiat peste câteva zile.
El căzu în genunchi şi murmură:
— Mi se pare că visez...
— Nu e numai atât, zise ea. Ascultă încă... Am petrecut restul nopţii
citind notiţele aflate în portofelul dumitale.
— Ah!
— Mulţumită lor, sunt la curent cu tot. Ştiu că Milon e inocent.
— Şi cu toate acestea, murmură Rocambole, el trebuie să se
întoarcă la temniţă, căci acum, când ai încheiat o pace provizorie cu
poliţia, nu mai pot face nimic pentru dânsul.
— Te înşeli, zise Baccarat.
Atunci ea deschise uşa şi un om apăru în prag.
Rocambole scoase un ţipăt.
Acest om era Milon.
— La lucru dar, acum! le zise Baccarat amândurora
Capitolul V
În seara acelei zile erau din nou câteva persoane adunate la contesa
Artoff, printre care se găsea şi domnul Paul Michelin.
— Ei bine, îi zise contesa Artoff văzându-l intrând, ne mai aduci
noutăţi de la Rocambole?
— Poliţia îl caută, răspunse tânărul avocat.
— Să sperăm că-l va găsi, zise contesa Artoff surâzând.
— Dar cine e, acest Rocambole? strigă contesa Vasilika. Nu cumva e
un Fra-Diavole modern?
— Poate, doamnă.
— Contesă, zise frumoasa Vasilika, adresându-se doamnei Artoff,
dumneata se pare că ştii multe despre el.
— L-ai cunoscut pe Rocambole în particular?
— Da, doamnă contesă.
— Aşadar, dacă l-ai vedea, l-ai recunoaşte?
Domnul d’Asmolles era nepăsător.
Baccarat îi făcuse un semn misterios, care fără îndoială însemna:
„Să nu te temi de nimic!...”
632
Apoi, adresându-se contesei Vasilika, zise:

— Draga mea contesă, dacă doreşti să ştii cine era Rocambole, îţi
voi spune eu.
— Vorbeşte, vorbeşte, se auziră voci din toate părţile salonului.
— Acum cincisprezece ani, reluă Baccarat, Parisul s-a trezit într-o
bună dimineaţă în prada unei spaime ameţitoare. O bandă numeroasă
de răufăcători săvârşise cele mai mari, cele mai îndrăzneţe, cele mai
extraordinare crime.
— Şi şeful lor era Rocambole?
— Aşteptaţi puţin. Aceşti răufăcători erau cunoscuţi sub numele de
„Clubul Valeţilor de Cupă”. Oamenii aceştia prădau şi asasinau bărbaţi
şi ştiau să se facă iubiţi de către femei.
— Erau nişte răufăcători galanţi atunci, murmură contesa Vasilika.
— Şeful acestor bandiţi nu era Rocambole cum credeţi
dumneavoastră, ci un oarecare sir Williams. În urma unei drame, pe
care nu e nevoie să v-o povestesc, „Clubul Valeţilor de Cupă” a fost
dizolvat şi sir Williams a dispărut. Unii spun că ar fi fost asasinat cu o
lovitură de pumnal; alţii povestesc că după ce i s-au scos ochii, a fost
transportat pe un vas în mijlocul unei populaţii sălbatice, a unei
populaţii de antropofagi din Australia.
— Dar Rocambole?
— Rocambole era elevul acelui om, era locotenentul său, era mâna
lui dreaptă. El a scăpat prin fugă de pedeapsa care-l aştepta şi a luat
cu sine un portofel care aparţinuse altădată lui sir Williams. Portofelul
acesta conţinea nişte documente de o mare importanţă, scrise într-o
limbă hieroglifică, pe care numai Rocambole o cunoştea. Sir Williams
nu se ocupase toată viaţa sa decât de „afaceri mari”. A fura o sută de
mii de franci era pentru dânsul un lucru fără nici o importanţă; el nu
visa decât milioane. Prin vastele legături pe care le avea în lume, sir
Williams aflase că un oarecare marchiz de C..., să-mi daţi voie să nu
întrebuinţez decât iniţialele, avea un fiu în Suedia, pe care îl trimisese
acolo de la vârsta de opt ani. Fiul acesta nu mai venise pe acasă, dar la
întoarcerea sa în Franţa avea să găsească o mamă, o soră şi o avere de
mai multe milioane.
— Drace! exclamă Paul Michelin.
— Într-o frumoasă zi, cinci ani după dispariţia lui Rocambole,
marchiza de C..., şi fiica sa văzură sosind un frumos ofiţer din marina
engleză, care li se aruncă de gât şi le dovedi clar ca lumina zilei că
dânsul era fiul şi fratele lor.
— Şi omul acesta era Rocambole?
— Desigur. Dar aşteptaţi...
633
Şi Baccarat îl privi pe domnul d’Asmolles, care nici nu clipea.

Apoi continuă:
— Timp de mai mulţi ani, Parisul întreg l-a luat pe aventurierul
acesta, drept marchizul de C... Era frumos, cavaler, elegant, spiritual,
bun jucător... Marchiza de C... a murit numindu-l fiul său. Domnişoara
de C... îl dorea şi, lucru bizar, şi dânsul o iubea pe tânăra fată ca şi
cum i-ar fi fost cu adevărat soră.
— Restul îl ghicesc, zise contesa Vasilika.
— Nu cred, răspunse contesa Artoff.
— Adevăratul marchiz s-a întors.
— Nu, nu s-a întors aşa curând. Rocambole credea chiar că-l
omorâse.
— Da?
— Dar Rocambole, continuă Baccarat, nu se mulţumea cu
milioanele marchizului de C... el aspira la averea şi la mâna unei
frumoase moştenitoare. Lucrul acesta l-a pierdut.
— Cum asta?
— Pentru a-şi atinge scopul, a îngrămădit crime peste crime, şi-a
ucis rivalii şi a redeşteptat din nou ura unei femei care aproape îl
iertase.
— Cine era femeia aceea?
— Era o sărmană demimondenă, a cărei viaţă o zdrobise dânsul
altădată, zdrobindu-i un amor pătimaş... Femeia aceea se pocăise şi
devenise cinstită; ea îşi răscumpăra petele trecutului făcând bine şi
luând sub protecţia sa pe cei slabi şi nenorociţi. Nenorocul falsului
marchiz de C... a vrut ca femeia aceasta să-l întâlnească din nou în
calea ei. Ea l-a recunoscut îndată pe Rocambole. Atunci o luptă, fără
milă a început între ei, o luptă lungă, înverşunată, teribilă. Femeia a
scăpat de multe ori de la moarte numai mulţumită unor adevărate
minuni; apoi, l-a regăsit pe adevăratul marchiz de C... şi Rocambole a
fost învins. Întunecoasa şi extraordinara sa epopee s-a sfârşit la ocnă.
— Dar cine era femeia aceea? întreabă contesa Vasilika.
— Vrei s-o ştii?
— Da.
— Se numea Baccarat.
— Bizar nume.
— Astăzi poartă un alt nume.
— Ah!
— Astăzi femeia se numeşte contesa Artoff... Femeia aceasta sunt
eu.
Vorbele acestea căzură asupra întregii adunări ca o lovitură de
634
trăsnet.
Contesa Vasilika rămase tăcută.
Ea o privea pe Baccarat uimită şi simţea cum creşte în sufletul ei
ura aceea instinctivă pe care o resimţise de la început pentru Baccarat.
— Dar atunci, doamnă, dumneata mai bine decât oricine l-ai putea
recunoaşte pe Rocambole?
— Desigur, eu şi o altă persoană care e prezentă aici şi pe care o rog
să rămână nepăsătoare. O persoană care l-a cunoscut şi care a trăit în
intimitatea sa timp de mai mulţi ani, crezându-l marchizul de C...
— Şi zici că persoana aceea este aici?...
— Da.
— Pe cuvântul meu de onoare, zise tânărul avocat, chestiunea
devine mai complicată decât într-un roman.
Baccarat răspunse surâzând:
— Viaţa lui Rocambole a fost un adevărat roman!
— Şi cine ştie, zise domnul d’Asmolles, care până atunci tăcuse,
dacă romanul acesta s-a sfârşit!...
— Evident că nu s-a sfârşit, zise Paul Michelin, de vreme ce
Rocambole a evadat din închisoare şi şi-a luat numele de maiorul
Avatar.
Pe când pronunţa cuvintele acestea, un servitor intră, aducând o
carte de vizită.
Baccarat o luă, o citi şi exclamă cu cea mai mare uimire:
— Domnul d’Asmolles avea dreptate, romanul continuă!
— Ce spui? strigă contesa Vasilika.
Baccarat continuă:
— Maiorul Avatar îmi trimite cartea sa de vizită, şi, cu toate că ora e
puţin cam înaintată, insistă să fie primit.
Numele maiorului Avatar avu asupra întregii adunări efectul unei
adevărate electrocutări.
— Rocambole! murmurară toţi.
— Dacă e dânsul, zise contesa, îl voi recunoaşte îndată; şi mai este
aici o altă persoană care, după cum v-am spus, îl va recunoaşte îndată.
Paul Michelin exclamă:
— Şi dumneata vrei să-l primeşti?
Baccarat se întoarse spre fecior, care stătea nemişcat, aşteptând
ordine.
— Introdu-l pe domnul maior Avatar, zise ea.
Atunci toate privirile se îndreptară spre uşă, cu o curiozitate
amestecată cu spaimă...
635
Capitolul VI
Maiorul Avatar intră.

Oamenii celebri, oamenii care au în general o reputaţie de felul
aceleia pe care o avea Rocambole, răspund foarte rar, ca stare fizică,
aşteptărilor lumii.
Aşa se întâmplă şi cu Rocambole.
În cele patru sau cinci minute câte trecură de la ieşirea servitorului
până la intrarea personajului pe care era însărcinat să-l introducă în
salonul contesei Artoff, fiecare şi-l închipui pe Rocambole după modul
său particular de a vedea.
Domnul Paul Michelin îşi spuse gândul cu glas tare.
— Trebuie să fie ― credea dânsul ― un om spătos, cu fruntea
îngustă, cu buzele cărnoase, cu ochii plini de foc.
— Eu, zise contesa Vasilika, mi-l închipui de talie înaltă, cu barbă
mare neagră, cu mustăţile în furculiţă.
O altă doamnă murmură:
— Eu îmi închipui că trebuie să aibă părul arămiu.
— Numai de n-ar fi înarmat! murmură contesa Vasilika.
— Din fericire, răspunse Paul Michelin, suntem în număr destul de
mare.
Maiorul apăru.
Urmă un moment de uimire generală; toţi stăteau ca înlemniţi.
Omul care intrase nu semăna cu nici unul dintre tipurile imaginate
de oaspeţii contesei Artoff.
Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt, elegant, foarte drăguţ,
cu fruntea inteligentă, cu părul castaniu.
Privirea sa avea un farmec misterios; un surâs melancolic îi flutură
pe buze şi lăsă să i se vadă dinţii albi ca laptele.
Era în haine negre, cu cravată albă....
Ţinuta sa ireproşabilă n-avea nimic excentric; el se înclină cu
demnitatea şi bunul simţ al unui om din lumea bună.
Un moment se opri în prag şi cercetă cu privirea care dintre femeile
prezente era contesa Artoff.
Baccarat se ridică pe jumătate.
Frumoasa femeie părea că împărtăşeşte curiozitatea generală, ca şi
cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară pe maiorul Avatar.
Domnul d’Asmolles nu făcu nici cea mai mică mişcare.
Atunci maiorul merse drept spre Baccarat.
636
— Doamnă contesă, zise el, un motiv imperios m-a făcut să insist

pentru a fi primit la o oră aşa de înaintată, şi te rog să ai bunăvoinţa de
a mă scuza.
Baccarat se înclină şi păru că aşteaptă ca maiorul să se explice.
Domnul Paul Michelin se aplecă la urechea contesei Vasilika.
— Doamna contesă Artoff, zise el, este tot aşa de mirată ca şi noi;
desigur că omul acesta nu este Rocambole.
— Poate, murmură frumoasa rusoaică.
Maiorul, căruia contesa Artoff îi indicase un scaun, se aşeză şi-i
întinse o scrisoare.
— Doamnă, zise el, eu am părăsit Petersburgul acum şase luni. Am
fost multă vreme prizonierul caucazienilor şi am primit multe răni în
încăierări. Am cerut şi om obţinut de la ţar un concediu mai lung pe
care am venit să-l petrec în Paris. Plecând din Rusia am luat cu mine
mai multe scrisori de recomandare, dintre care aceasta, semnată de
prinţul Kalschime, este pentru dumneavoastră.
— Prinţul e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, zise Baccarat.
Şi luând scrisoarea, o deschise şi o citi.
Maiorul reluă:
— Dacă n-ar fi fost vorba să vă aduc această scrisoare, aş fi venit
mâine...
Baccarat stătea nemişcată, aşteptând mereu.
Tăcerea era aşa de mare, încât, s-ar fi auzit chiar şi zborul unei
muşte.
Maiorul continuă:
— Închipuieşte-ţi, doamnă contesă, că în ultima vreme am fost
victima unei asemănări bizare.
Oaspeţii contesei se priviră.
Cât despre Vasilika, ea îşi ţinea mereu privirea aţintită asupra
contesei Artoff.
— Am fost arestat, continuă maiorul, şi aruncat în închisoare,
pentru motivul că aş fi un oarecare bandit, evadat din ocna de la
Toulon.
— Rocambole? murmură domnul Paul Michelin.
— Da, domnule, zise cu răceală maiorul. Se pare că omul acela
seamănă foarte bine cu mine.
— Domnule, răspunse Baccarat, eu l-am cunoscut destul de bine pe
omul despre care vorbeşti dumneata şi în zadar caut pe faţa dumitale
trăsături asemănătoare.
La aceste vorbe ale contesei Artoff, o uşurare generală se produse în
637
salon; toată lumea respiră mai cu libertate.

Aşadar maiorul Avatar nu era Rocambole!
Contesa urmă:
— Nu de mult, domnul Paul Michelin ne punea la curent cu
povestea dumitale; el ne spunea că la palatul justiţiei domneşte
convingerea generală că dumneata şi vestitul bandit sunteţi una şi
aceeaşi persoană şi vă asigur că a trebuit să vă văd pentru a mă
convinge de contrariu.
Rocambole se înclină.
Domnul Paul Michelin exclamă:
— Aşadar, doamnă contesă, domnul nu este Rocambole?
— Desigur că nu, după câte ştiu eu, răspunse Baccarat surâzând.
Maiorul se întoarse spre tânărul avocat.
— Oare am eu într-adevăr figura unui bandit, domnul meu? întrebă
dânsul.
— Nicidecum... cu toate acestea...
— Cu toate acestea?... zise maiorul surâzând.
— Dumneata ai evadat ieri dimineaţă?
— Da şi nu, răspunse Rocambole.
— Bizar răspuns, domnule.
— Mă explic îndată. Am evadat într-adevăr ieri dimineaţă, dar în
aceeaşi seară m-am întors la Mazas.
Printre persoanele care o înconjurau pe contesa Artoff se produse o
nouă mişcare de uimire; şi domnul Paul Michelin zise maiorului:
— Atunci, dumneata ai evadat din nou?
— Da şi nu.
— Mereu acelaşi răspuns.
— Daţi-mi voie, mă explic îndată. Am fost denunţat poliţiei ruse
drept complice al răzvrătiţilor din Polonia. De acolo a pornit lovitura;
ura unor oarecare persoane din Petersburg a provocat arestarea mea.
Acei care au insinuat cum că aş fi ocnaşul Rocambole ştiau bine că un
om care a servit douăzeci de ani în armata rusă îşi va putea stabili cu
uşurinţă identitatea. Oamenii aceia voiau numai să mă ţină departe de
domiciliul meu câteva zile, pentru a putea pune mâna pe hârtiile mele.
— Aşadar hârtiile dumitale sunt compromiţătoare? întrebă contesa
Vasilika.
— Doamnă, răspunse maiorul, ţarul Rusiei n-are alt supus mai
credincios decât mine; dar am un prieten, un frate de arme, foarte grav
compromis în ultima răscoală. Dispariţia hârtiilor mele ar fi însemnat
moartea acelui prieten. Acum înţelegeţi pentru ce, neavând putinţa să-
mi dovedesc aşa de repede identitatea, am profitat de o întâmplare
638
favorabilă, şi am evadat. Guardul care mă păzea adormise; am deschis

uşa fără zgomot şi am ieşit.
— Dar guardul luase un narcotic? întrebă Paul Michelin.
Maiorul înălţă din umeri.
— Aceasta e legenda, zise el.
Apoi continuă:
— După ce mi-am pus hârtiile în siguranţă, m-am întors la Mazas.
Azi dimineaţă, doi ofiţeri ruşi au venit să mă revendice şi au răspuns
de mine. Am fost pus deci în libertate, dar numai atâta nu era
suficient.
— Ah! zise Baccarat. Dar ce vă mai trebuia?...
— Mărturisirea dumitale, doamnă. Se pare că la prefectură nimeni
nu-şi mai aminteşte figura lui Rocambole. Am fost confruntat cu mai
mulţi dintre agenţii cei mai bătrâni. Unii au spus că mă cunosc: alţii
nici nu-şi mai amintesc de mine. Şeful siguranţei s-ar fi exprimat ieri:
„E o singură persoană în Paris care ar putea să se pronunţe cu
siguranţă în această afacere; e doamna contesă Artoff.” Atunci,
doamnă, sfârşi maiorul, mi-am amintit că aveam o scrisoare de
recomandare pentru dumneavoastră şi am venit să vă vizitez. Am vrut
să faceţi înaintea tuturor persoanelor prezente mărturia că nu sunt eu
Rocambole.
— Fac mărturia aceasta, domnule, răspunse contesa Artoff.
Maiorul se sculă; voia să se retragă, dar Baccarat îl mai reţinu.
— Vei binevoi să stai pentru a servi o ceaşcă cu ceai, nu-i aşa?...
Vom mai vorbi despre prietenii noştri de la Petersburg.
Maiorul se aşeză din nou şi din momentul acela nimeni nu-i mai
puse la îndoială identitatea.
Baccarat ar fi primit ea oare la masa ei un ocnaş?
Singură contesa Vasilika se retrase mai devreme în camera ei,
pretextând o indispoziţie.
Înainte de a se culca ea scrise următorul bileţel domnului viconte
Carol de Morlux:
„Suntem traşi pe sfoară.

Baccarat a devenit aliata lui Rocambole.
Să fim atenţi!”
Capitolul VII
Contesa Vasilika, despre care până acum ştim puţine lucruri, era
639
una dintre acele femei tipice ale nordului, despre care pe drept s-a
spus că nu sunt civilizate decât în aparenţă.
Era frumoasă, fermecătoare, cu grai ademenitor; părea dotată cu
toată delicateţea pe care Dumnezeu a insuflat-o creaturii numită
„femeie”, pentru a o deosebi de toate celelalte fiinţe. În realitate însă
avea o fire neîmblânzită, sălbatică şi o nelimitată patimă a răzbunării.
De când părăsise salonul doamnei Artoff pentru a urca în cameră şi tot
timpul cât îi scrisese domnului de Morlux, un uragan teribil clocotea în
pieptul ei.
Acela care ar fi văzut-o cu părul despletit, plutind în valuri largi pe
umerii pe jumătate goi, plimbându-se cu paşi inegali şi repezi prin
cameră, întocmai ca o panteră în cuşca sa, ar fi început să creadă
legendele bizare care circulau prin Rusia în privinţa contesei Vasilika
Wasernoff.
Pe domeniile sale, contesa Vasilika ucisese în lovituri de bici un
intendent care îndrăznise să ridice asupra ei o privire plină de patimă.
Un tânăr ofiţer, care se lăuda într-o zi într-unul din saloanele
Petersburgului că obţinuse o întâlnire de la contesă, fusese înjunghiat
în plină stradă cu un pumnal.
Se vorbea chiar şi de primul soţ al contesei, a cărui moarte fusese
înconjurată întotdeauna de un mister adânc.
Ei bine!... dacă ar fi văzut-o cineva pe contesă în acele momente, cu
siguranţă ar fi început să creadă toate legendele care circulau pe
socoteala ei.
„Ah! doamnă contesă Artoff, îşi spunea dânsa, femeie de nimic pe
care un senior rus înnebunit de patimă te-a ridicat până la dânsul, vrei
să te lupţi cu mine?... Tu să te lupţi cu mine?... Tu te-ai unit cu aceia
care vor să mi-l răpească pe Ivan?... Între noi amândouă atunci... şi
vom vedea!...”
Ea se plimbă multă vreme de-a lungul camerei, meditând profund la
răzbunare.
În sfârşit, îşi chemă camerista, o cercheză care nu vorbea decât
dialectul său matern şi limba rusă, şi care răspundea la numele de
Gula.
Gula aştepta într-o încăpere vecină.
La chemarea stăpânei sale, ea alergă îndată.
Era o fetiţă de vreo douăzeci de ani, înaltă, blondă, îmbrăcată într-
un pitoresc costum cerchez.
Pe faţă purta un văl destul de gros, care nu lăsa să i se vadă decât
ochii.
Contesa Vasilika n-o chemase pe Gula ca s-o ajute la dezbrăcat. Ea
640
nu se gândea decât la modul cel mai rapid prin care putea să trimită
scrisoarea domnului viconte de Morlux.
Dar exista o dificultate concretă şi foarte serioasă.
Gula nu ştia nici un cuvânt franţuzesc şi deci nu putea să citească
adresa de pe plic. La ora aceea înaintată nimeni n-ar fi putut s-o
călăuzească prin hăţişul de străzi ale Parisului.
În cine putea să se încreadă în tot palatul?
Toţi oamenii erau devotaţi stăpânei lor şi Baccarat nu trebuia cu
nici un preţ să afle că dânsa îi scrisese vicontelui de Morlux.
Desigur, îşi mai spunea dânsa, Baccarat şi Rocambole se vor gândi
să-l scoată pe Ivan din casa de sănătate.
Aşadar lovitura trebuia de la început parată.
Contesa luă îndată o hotărâre.
Ea se adresă cerchezei Gula, care după obiceiul sclavelor,
îngenunchease pentru a primi ordinele, stăpânei sale, şi îi zise:
— Dezbracă-te de hainele dumitale.
Gula ascultă fără să pară câtuşi de puţin mirată.
Atunci contesa se îmbrăcă cu hainele cercheze ale cameristei sale.
După aceea îşi învălui bine faţa cu vălul cel negru al cerchezei şi se
aplecă pe fereastră pentru a privi afară. Vasilika putu să se convingă
că oaspeţii contesei Artoff plecaseră cu toţii şi că însăşi stăpâna se
culcase, deoarece nu mai vedea nici o lumină aprinsă în toată clădirea.
Atunci dădu ordin cameristei să rămână în camera sa; apoi deschise
încetişor uşa şi se strecură pe coridor. Coborî fără lumânare în vârful
picioarelor, deschizând şi închizând uşa cu precauţie şi oprindu-se la
cel mai mic zgomot.
În curând ieşi din palat, traversă curtea şi bătu la fereastra
portarului, care o luă pe contesă drept Gula.
Contesa pronunţă câteva cuvinte în limba rusă.
Portarul nu înţelese, dar gândi că femeia aceea voia să iasă şi trase
cordonul.
Contesa ieşi şi lăsă uşa întredeschisă ca astfel, la întoarcere, să nu
mai fie nevoită să sune. Vicontele Carol de Morlux locuia pe aceeaşi
stradă, în colţul bulevardului Malesherbes.
Strada era pustie.
Contesa, după ce se uită în toate părţile ca să vadă dacă nu cumva
e urmărită, porni repede la drum.
Cu puţin înainte de a ajunge la palatul de Morlux, se întâlni faţă în
faţă cu un culegător de cârpe, care fiind intrigat de costumul ei,
îndreptă lumina felinarului asupră-i.
Dar contesa trecu repede, şi culegătorul de cârpe nu putu să-i vadă
641
faţa.
Contesa, ajungând la poartă, sună şi portarul alergă să vadă cine
era.
— Vreau să-l văd pe domnul de Morlux, zise ea.
— Nu se poate, răspunse portarul, examinând costumul cu aceeaşi
curiozitate ca şi culegătorul de cârpe.
— De ce?
— Domnul viconte nu s-a întors încă de la club.
— Du-te de-l caută, zise ea pe un ton imperativ.
Portarul stătea la îndoială.
— Ascultă, îi zise cu răceală contesa, dacă ţii la locul pe care-l
ocupi, te rog să execuţi ordinul ce ţi-l dau, căci, pot să-ţi afirm că, dacă
mă vei refuza, domnul de Morlux te va goni fără întârziere.
Portarul nu se mai îndoi şi luând o lumânare o conduse pe contesă
într-un mic salon de la parter unde mai pâlpâia încă o rămăşiţă de foc.
Apoi punând lumânarea pe masă ieşi.
Contesa aşteptă cu răbdare şi, după o jumătate de oră, domnul de
Morlux intră.
El crezu mai întâi că era femeia de casă a contelui, dar ea îşi ridică
îndată voalul.
— Dumneata, doamnă! exclamă vicontele înmărmurit.
— Da, eu. Închide uşa şi să vorbim.
— Dumneata pari agitată, doamnă contesă.
— Da, căci l-am văzut pe Rocambole.
La auzul acestui nume, vicontele tresări şi se îngălbeni.
— L-ai văzut?
— Da.
— Când?
— Astă seară.
— Cum, a fugit iarăşi?
— De ieri de dimineaţă nu mai este la închisoare.
— Şi unde l-ai văzut?
— În salonul contesei Artoff.
Domnul de Morlux, pe care Timoléon îl pusese la curent cu povestea
lui Rocambole şi a lui Baccarat, făcu un pas înapoi şi o privi pe contesă
cu o spaimă mărită.
— Domnule, zise Vasilika, trebuie să ne grăbim; Rocambole şi
Baccarat au încheiat un pact.
— Eşti sigură, doamnă? întrebă el, încruntând sprintenele.
— Nu ştiu ce scop infam şi întunecos urmăreşti dumneata, conte,
dar ce-mi pasă! Vin să-ţi propun o adevărată alianţă.
642
El o privi cu atenţie.
— Dacă dumneata vei dori să mă serveşti în planurile mele de
răzbunare, te voi servi şi eu în planurile dumitale; serviciu contra
serviciu.
— Doamnă!...
— N-avem nici un minut de pierdut, răspunse dânsa. Dacă situaţia
n-ar fi fost disperată, n-aş fi venit acum aici; aş fi putut foarte bine să
aştept până mâine.
— Te voi sprijini, zise vicontele.
— Ei bine! reluă dânsa, trebuie să-l răpim chiar mâine pe Ivan din
casa de sănătate a doctorului Lambert.
— Nu e nevoie, răspunse domnul de Morlux.
— Crezi?
— Fără îndoială. Doctorul e convins de nebunia lui.
— Da, dar când i-o vor aduce pe Madeleine, pe care o au acum în
mâna lor...
Figura îngălbenită a domnului de Morlux se împurpură dintr-o dată
când auzi numele Madeleinei.
— Dumneata o iubeşti pe fata aceea!... exclamă Vasilika cu o
bucurie sălbatică.
Şi cum dânsul rămase tăcut, contesa urmă:
— Te voi sluji orbeşte, domnule de Morlux. Sunt beată de furie, de
sete de răzbunare.
Capitolul VIII
Ce se întâmplase cu Ivan?
Bietul tânăr era închis în sanatoriul doctorului Lambert.
În zadar protesta dânsul, în zadar declarase că nu era deloc nebun;
în zadar strigase că Madeleine nu era o plăsmuire a imaginaţiei sale
bolnave, ci o fiinţă vie, o fiinţă reală; nimeni nu voia să-l asculte.
Doctorul surâdea cu neîncredere şi, la cele mai înflăcărate proteste
ale sale, răspundea printr-un ordin să i se administreze un nou duş.
Se ştia câtă influenţă are asupra nebunilor tratamentul acesta
barbar al duşurilor.
Iar cei care nu sunt nebuni, cuprinşi de spaimă, renunţă la orice
luptă, preferând să lase să se creadă că sunt cu adevărat nebuni..
Ivan Potenieff avea o musculatură puternică.
La început se apărase, luptase, doborâse la pământ pe infirmieri.
Dar întotdeauna fusese învins de numărul mare al gardienilor şi
643
îmbrăcat în cămaşă de forţă.

Atunci, redus la neputinţă, primea faimosul duş.
Ivan sfârşise prin a nu mai vorbi deloc despre Madeleine.
În prada unei disperări ascunse, el concepuse planul unei evadări.
Dar cum?... În ce mod să evadeze?... Pe unde?...
Sanatoriul avea în jurul lui o grădină vastă, care era închisă de jur
împrejur de ziduri înalte, întocmai ca acelea de la Clichy sau de la
Mazas.
Pe lângă aceasta, din pricina unei recente evadări a unui prizonier,
casa de sănătate a doctorului Lambert era păzită zi şi noapte cu cea
mai mare stricteţe.
O evadare devenea aproape cu totul imposibilă.
Dar dragostea, dorul de libertate sunt aşa de puternice în inima
omului, încât niciodată un prizonier nu poate renunţa la speranţa de
evadare.
Cu îndrăzneala caracteristică oamenilor nordului, Ivan concepu un
plan şi se hotărî să-l pună îndată în aplicare.
Planul acesta era formidabil prin simplitatea sa.
Infirmierul care se culca în camera sa va fi trântit la pământ şi legat
bine; aceeaşi soartă o va avea şi santinela care se plimba prin grădină.
Ivan trebuia să se îmbrace în hainele acestuia din urmă şi la ora
patru dimineaţa, când sosea schimbul, va ieşi nestingherit din casa de
sănătate.
Exact la aceeaşi oră la care contesa Vasilika ieşea pe furiş din,
palatul Artoff şi se întâlnea cu vicontele Carol de Morlux, Ivan se
pregătea să-şi pună planul în aplicare.
Infirmierul, care se culca în camera sa, era un om cu o constituţie
fizică destul de slabă.
Dar cum Ivan părea că se împacă bine cu dânsul, nu fusese
schimbat.
Pe la miezul nopţii, Ivan, care de pe la orele nouă se prefăcea că
doarme, auzi un sforăit sonor lângă dânsul.
Infirmierul, obosit de veghe, sfârşise prin a adormi şi dânsul...
Ivan se sculă fără zgomot şi, în vârful picioarelor, apropiindu-se de
masă, aprinse o lumânare.
Infirmierul nu se deşteptă.
Atunci Ivan aruncă o privire rapidă în jurul său. Într-un colţ al
camerei era o masă încărcată încă cu resturile cinei lui Ivan. Pe
această masă era şi un cuţit.
Ivan îl apucă, apoi apropiindu-se de patul pe care dormea
infirmierul, îl bătu cu mâna pe umăr.
644
Infirmierul deschise ochii şi-l văzu pe Ivan aplecat deasupra lui, cu

cuţitul în mână.
— Dacă strigi sau dacă faci vreo mişcare, îi zise cu repeziciune
dânsul, te ucid fără milă.
Infirmierul, înspăimântat, nici nu se gândi să deschidă gura.
Atunci Ivan îi astupă gura cu batista şi-i legă mâinile şi picioarele.
Infirmierul era mai bucuros să-şi piardă slujba decât să-şi expună
viaţa. El ştia din experienţă că nebunii nu prea au obiceiul să
glumească.
Ivan se îmbrăcă cu hainele infirmierului şi îşi atârnă de brâu un
teanc de chei, cu ajutorul cărora să poată pătrunde în grădină.
O singură primejdie mai rămânea, dar o primejdie mare: ar fi putut
să întâlnească în calea sa vreun gardian care să-l recunoască.
Cu toate acestea Ivan Potenieff deschise încetişor uşa şi ieşi.
*
* *
Tânărul ofiţer rus avea noroc.

Santinela din grădină era un recrut; era adică un ţăran naiv care
abia de câteva luni îmbrăcase uniforma de soldat.
Soldatul acesta se rezemase de un arbore şi adormise...
Ivan ieşi din casă fără să facă cel mai mic zgomot şi fără să
întâlnească pe nimeni.
Noaptea era rece; era o lună plină care răspândea asupra
pământului o lumină aşa de vie, încât te-ai fi crezut în mijlocul zilei.
Şi Ivan se apropie de santinelă.
Bietul soldat dormea somnul liniştit al celor cinstiţi.
Atunci Ivan avu o idee: „Cine ştie dacă vreuna din cheile pe care le
am la mine nu se va potrivi la uşa de ieşire din zid?”
Şi trecu înainte. Dar santinela se deşteptă şi strigă:
— Cine-i?
Ivan se întoarse repede înapoi şi veni repede spre soldat.
— Sunt om al casei, răspunse dânsul. Aşadar, acum nu mai
recunoşti uniforma?
— Iartă-mă, zise santinela.
— Mă duc după nişte doctorii, zise falsul infirmier.
Şi se îndreptă din nou spre ieşire; prima cheie pe care o introduse în
broască se potrivi şi uşa se deschise.
Inima lui Ivan bătea să-i spargă pieptul.
Dar abia făcuse câţiva paşi în stradă, când o fereastră de la etajul
645
de sus se deschise şi o voce strigă:

— Arestaţi-l!... arestaţi-l!... E un nebun!...
Era vocea tânărului infirmier, care izbutise să-şi dezlege mâinile.
Ivan începu să alerge.
Dar un gardian, care stătea de pază în afara zidului, îi ieşi în cale şi-
l apucă de gât.
Ivan încercă să scape, dar acum avea de-a face cu un adevărat
gigant.
În zadar îşi dădu toată silinţa, toată forţa disperării; omul îl apucase
bine şi-l ţinea încă şi mai bine.
Capitolul IX
Toată clădirea fu pusă în mişcare.

Gardienii alergară din toate părţile.
Ivan fu trântit la pământ şi legat măr.
Doctorul Lambert alergă şi el îndată.
— Ah! ah! zise dânsul, cu perfecta indiferenţă a omului de ştiinţă,
iată un bolnav care a cam fost lăsat în părăsire astăzi...
I s-au făcut numai cinci duşuri în loc de opt, şi de aceea e acum în
prada unui acces de furie.
Ivan îl întrerupse cu bruscheţe:
— Eşti un dobitoc! îi zise el... Te pricepi în materie de nebunie cum
mă pricep şi eu!
— Un duş!... un duş!... exclamă doctorul.
Ivan fu luat pe sus şi transportat în camera de duşuri.
Când îl aduseră în camera sa, era pe jumătate leşinat. Toată energia
îi era zdrobită.
Nici chiar numele Madeleinei nu-i mai venea acum pe buze.
Ivan adormise dorindu-şi moartea.
Dar moartea nu vine niciodată când o chemăm noi.
Ivan dormi neîntrerupt timp de opt ore un somn de plumb şi apoi se
deşteptă.
Soarele năvăli în camera sa în raze vii, puternice.
Acum i se dăduse ca infirmier un tânăr zdravăn, spătos, care, la
nevoie, l-ar fi strivit cu o singură lovitură de pumn.
Acesta crezuse că nu era nevoie să-l mai facă pe Ivan să sufere.
În timpul somnului tăiase frânghiile care îndurerau braţele
presupusului nebun.
La ce bun să mai fie legat un om de care nu se temea nicidecum?
646
Ivan se deşteptă şi-i aruncă o privire îndobitocită.

— Cum îţi mai este, domnule? îl întrebă infirmierul cu dulceaţă.
— Mă înăbuş, am nevoie de aer, răspunse dânsul.
Infirmierul deschise fereastra.
Ivan se sculă din pat şi se apropie. Dar deodată tresări şi se dădu
înapoi, tremurând din tot corpul.
Infirmierul se apropie, neliniştit.
Ivan privea cu aviditate doi bărbaţi şi o femeie care se plimbau prin
grădină conversând. Unul din cei doi bărbaţi era doctorul Lambert.
Celălalt, era vicontele Carol de Morlux.
Pe femeie Ivan o recunoscuse imediat. Era verişoara sa, frumoasa
contesă Vasilika.
Şi emoţia îi fu aşa de mare, încât rămase nemişcat, fără glas, cu
mâinile întinse spre cei doi oameni care ar fi putut să-l salveze dacă ar
fi vrut.
*
* *
Într-adevăr, contesa Vasilika şi domnul de Morlux se prezentaseră

de dimineaţă la sanatoriu.
Doctorul, primind cartea de vizită a domnului de Morlux, se grăbise
să le deschidă.
— Scumpul meu doctor, îi zise vicontele, îţi prezint pe doamna
contesă Vasilika Wasernoff.
Doctorul se înclinase respectuos.
— Verişoara sărmanului nostru Ivan Potenieff.
— Ah!... exclamă doctorul, domnul Ivan Potenieff e mai nebun ca
oricând!...
— Da?...
— Astă noapte a încercat să evadeze. Mulţumită unui concurs de
împrejurări fericite, a putut să fie prins la timp. Trebuie să vă
mărturisesc, doamnă, că dorinţa de evadare la un nebun este aproape
totdeauna semnul cel mal sigur al unei stări de nebunie disperată, ca
să nu zic incurabilă.
— Domnule, răspunse contesa, domnul de Morlux ţi-a spus; eu
sunt verişoara domnului Potenieff şi vin din partea familiei sale. Vreau
să-l iau din sanatoriul dumitale.
Doctorul făcu un pas înapoi.
Când unui medic psihiatru vii şi-i spui aşa, pe neaşteptate, că ridici
un bolnav de sub paza sa, oricât de puţin amor propriu ar avea, dânsul
647
se emoţionează întotdeauna.
Şi domnul de Morlux adăugă:
— Doamna pleacă astă seară spre Petersburg. Contele Potenieff,
tatăl nenorocitului ei văr, a însărcinat-o să-l conducă în Rusia.
La urma urmei, domnul de Morlux fusese acela care i-l încredinţase
pe Ivan, aşa încât doctorul n-ar fi putut să pună vreo piedică serioasă.
De aceea se înclină în tăcere.
— Îl putem vedea chiar acum, îndată? Întrebă contesa.
— Vă voi conduce în camera sa, doamnă.
Dar, întorcându-se, contesa ridică capul, şi-l zări pe Ivan la o
fereastră.
Pretinsul nebun scoase un strigăt.
— Vasilika!
— Vin în ajutorul dumitale, vere, răspunse contesa.
Doctorul făcu un semn.
Infirmierul îl lăsă liber pe Ivan să iasă din camera sa.
După câteva momente, el era în braţele contesei Vasilika Wasernoff,
care-i zicea:
— Dragul meu văr, te caut prin întreg Parisul de opt zile.
— Ah! draga mea, răspunse Ivan, aruncând o privire plină de ură
asupra domnului de Morlux şi a doctorului, aceşti doi mizerabili m-au
luat drept nebun!...
— Aşa au crezut dânşii, vere...
— Am eu cu adevărat mutra unui nebun? continuă Ivan cu
însufleţire.
— Dar nicidecum.
— Atunci doctorul e un măgar!...
Şi fixă asupra doctorului Lambert o privire scânteietoare, de mânie.
— Linişteşte-te, dragul meu văr, îi zise contesa Vasilika.
— Să mă liniştesc?...
— Da.
— Oh!... aceşti doi oameni trebuie să fie pedepsiţi pentru acţiunea
infamă pe care au comis-o.
— Îţi voi explica eu ce s-a întâmplat, reluă Vasilika, şi atunci
desigur că-i vei ierta pe amândoi.
— Una ca asta n-aş crede-o.
— Ascultă-mă, continuă dânsa cu oarecare autoritate.
— Vorbeşte.
— Unde te-ai întâlnit dumneata cu domnul de Morlux?
— Într-un han, pe unul din drumurile Rusiei.
— Bine!... Şi era tocmai în momentul când dumneata voiai să ucizi
648
un mujik?
— E adevărat... Mujikul acela o insultase pe Madeleine.
— Acest nume a provocat toată nenorocirea.
— Cum asta?
— Domnul de Morlux nu era atunci în tovărăşia tânărului prinţ
Maropuloff?
— Da.
— Care te-a condus la castelul său?
— Întocmai.
— Ei bine!... Ştii că prinţul e cam glumeţ.
— Cum asta?
— El l-a încredinţat pe domnul de Morlux că Madeleine a dumitale
n-a existat niciodată şi că dumneata erai nebun.
— Mizerabilul!...
— Domnul de Morlux te-a adus aici, încredinţat că într-adevăr
Madeleine nu existase niciodată.
— Şi că în toate femeile pe care le întâlneai, zise la rândul său
doctorul, o recunoşteai pe Madeleine.
Ivan, emoţionat cum era, nu surprinse privirea de înţelegere între
contesă şi medic.
— Dar, reluă tânărul rus, după o scurtă pauză, înţeleg să se înşele
domnul de Morlux, dar celălalt, un doctor!....
— Domnule, răspunse doctorul cu umilinţă, te rog să mă ierţi.
Ştiinţa n-a putut să constate niciodată nebunia într-un mod cu totul
sigur. Suntem de multe ori siliţi să ne mulţumim numai cu
presupuneri.
Contesa adăugă:
— Strânge prieteneşte mâna doctorului, dragul meu văr, şi să
plecăm. Trăsura ne aşteaptă afară.
— Ah! exclamă Ivan, respirând zgomotos.
— Vino şi iartă-l şi pe domnul de Morlux.
Ivan strânse rând pe rând mâna doctorului Lambert şi a vicontelui.
Apoi urcă în camera sa, îşi luă pardesiul şi pălăria şi, ca un tânăr
care scapă dintre zidurile unui internat după un an întreg de
captivitate, alergă vesel pe scări şi veni să ofere braţul contesei
Vasilika.
Se urcară toţi trei în trăsură. Vasilika şi Ivan alături, vicontele
vizavi.
Vizitiul dădu bice cailor, trăsura porni şi Ivan se crezu scăpat.
Doctorul Lambert rămas singur, murmura cu melancolie:
„Nu prea am noroc cu ruşii... Iată un prizonier de o sută de ludovici
649
pe lună, care-mi scapă din mâini!...”

Apoi, foarte trist, îşi începu vizita de dimineaţă.
Abia dacă trecuse o oră; un servitor aduse doctorului cărţile de
vizită a două persoane: una purta numele contesei Artoff, cealaltă a
maiorului Avatar.
— Bravo! murmură doctorul cu veselie, mi se pare că Rusia
prosperă.
Capitolul X
Contesa Artoff în ziua aceea se sculă mai de dimineaţă şi

deschizând fereastra se miră foarte mult văzând-o pe contesa Vasilika
îmbrăcată şi plimbându-se prin grădină.
La zgomotul produs, Vasilika se întoarse şi o salută pe Baccarat cu
cel mai dulce surâs. Apoi se apropie de fereastră, pentru a putea vorbi.
— Ce mai face indispoziţia dumitale de ieri? o întrebă Baccarat.
— S-a risipit cu desăvârşire, scumpa mea doamnă. Ştii că migrena
trece tot aşa de repede precum vine...
— Adevărat, aşa este!
— De aceea m-am sculat mai de dimineaţă; doresc să fac o mică
plimbare călare.
— Ah! faci foarte bine! răspunse Baccarat; apoi, coborând în
grădină, întinse mâna contesei Vasilika şi începură să se plimbe la braţ
prin grădină.
Cine le-ar fi văzut pe cele două femei plimbându-se la braţ şi
vorbind de o mie de nimicuri, ar fi fost departe de a se gândi că ele
erau cele mai neîmpăcate inamice.
— Ei bine! zise Vasilika, ce ai mai făcut aseară cu maiorul Avatar?
— A băut o ceaşcă de ceai şi apoi s-a retras.
— Aşadar, dumneata crezi că el nu este Rocambole?
— Dar, scumpa mea, răspunse Baccarat cu un surâs atât de sincer,
încât convingerea contesei Vasilika fu zdruncinată puţin, cum vrei
dumneata să nu-l recunosc eu pe omul care mi-a fost cel mai aprig
duşman?...
— Dar sunt zece ani de atunci...
— Să mai treacă alţi zece ani, şi dacă îl voi întâlni pe Rocambole, tot
îl voi recunoaşte.
— Adevărat! exclamă contesa gânditoare.
— Adevărat, răspunse Baccarat.
Apoi, după o mică pauză, adăugă:
650
— Acest sărman ofiţer rus trebuie să fie victima vreunui complot

infernal al poliţiei din Moscova. Însă eu l-am luat sub protecţia mea...
— Ce o să poţi face dumneata pentru dânsul?
— Dar, scumpa mea, dumneata ştii că bărbatul meu, contele Artoff,
are mare influenţă la ambasadă...
— Da, ştiu...
— Apoi, pe lângă aceasta, eu sunt franţuzoaică, şi salonul meu este
foarte frecventat; mulţi din lumea noastră ştiu că l-am cunoscut pe
Rocambole cum te cunosc şi pe dumneata, de exemplu...
— Ei bine, şi ce e cu asta?
— Este foarte mult... când îl voi invita eu la cină, în casa mea,
nimeni în Paris nu-l va mai confunda pe maiorul Avatar cu banditul
Rocambole.
— Cu atât mai bine pentru dânsul, murmură contesa Vasilika, care
nu putu să-şi stăpânească un gest de necaz.
Tot vorbind astfel, ieşiră din grădină şi intrară sub bolta palatului;
acolo un servitor robust din suita Vasilikăi ţinea cu amândouă mâinile
doi cai ― un ponei robust pentru dânsul şi un minunat cal de rasă
pentru stăpâna sa.
— La revedere, contesă, zise Vasilika întinzând mâna frumoasei
Baccarat; apoi sări pe şa şi cu repeziciunea unui fulger plecă.
Baccarat o privi până ce poarta se închise după dânsa, apoi
întorcându-se în budoarul său, se aşeză la masă şi începu să citească
un voluminos dosar pe care i-l dăduse Rocambole în ajun; tocmai când
era mai absorbită de lectură, uşa budoarului se întredeschise şi
feciorul ei de casă îi zise:
— Doamna contesă poate să-l primească pe maiorul Avatar?
Puţin după aceasta Rocambole intră, şi oprindu-se în faţa ei,
murmură:
— Doamnă, ştii dumneata ce s-a petrecut astă noapte?
Baccarat îl privi cu mirare.
— Doamna contesă Vasilika a ieşit la orele două noaptea din palat.
— A ieşit din palat?
— Da, şi era îmbrăcată în hainele cameristei sale.
— În ce scop?
— Să vezi. Unul din oamenii mei, numit Noël, deghizat culegător de
cârpe şi însărcinat să vegheze în jurul palatului domnului de Morlux, a
întâlnit-o.
— Unde se ducea?
— La domnul de Morlux; a rămas acolo mai mult de o oră.
651
„Straniu lucru, murmură Baccarat”.

Apoi, sună, şi un fecior apăru îndată.
— Să vină portarul, ordonă contesa.
Când portarul intră, ea îl chestionă şi el răspunse că într-adevăr pe
la miezul nopţii i s-a cerut să deschidă şi el scoţând capul pe fereastră
a recunoscut-o pe cercheza contesei Vasilika.
Baccarat îl concedie, apoi privindu-l pe Rocambole îl întrebă:
— Asta e tot?
— Nu, răspunse el.
— Ce mai este încă?
— Contesa a ieşit acum o oră în oraş?
— Da, călare, urmată de un servitor.
— Ea s-a dus pe Champs-Élysées; la capătul străzii Chaillot,
aştepta o trăsură.
— Fără îndoială, era trăsura domnului de Morlux.
— Tocmai domnul de Morlux era într-însa; contesa a coborât, a
lăsat calul ei unui mujik şi s-a urcat în trăsură; apoi domnul de
Morlux a strigat vizitiului: „La Auteuil”.
— Ei bine? întrebă Baccarat neliniştită.
— Ştii unde se duceau ei?
— Fără îndoială, se duceau să-l vadă pe Ivan Potenieff.
— Nu să-l vadă, ci să-l răpească.
Atunci Baccarat zgudui clopoţelul şi când servitorul intră, îi ordonă:
— Trăsura mea! fără întârziere!...
*
* *
Ne reamintim că doctorul Lambert, după vizita de dimineaţă, se

grăbi să se ducă în salonul cel mic pentru a-i primi pe distinşii oaspeţi
ce i se anunţau.
Dar când văzu aerul măreţ şi rece al frumoasei Baccarat, se întristă
puţin. Cu toate acestea rămase în aceeaşi atitudine curtenitoare.
— Domnule, îi zise Rocambole, dumneata ai ca pacient un tânăr
numit Ivan Potenieff, a cărui nebunie constă în aceea că vede în toate
colţurile o femeie cu numele de Madeleine?
— Aşa este, răspunse doctorul. Acum trei zile când l-am adus aici,
pe drum zărind-o pe Clorinde, a sărit din trăsură şi, urcându-se lângă
ea, a exclamat:
— Madeleine! Madeleine a mea!...
— Ştiu asta, zise Rocambole, dar n-o cunosc pe femeia despre care
652
îmi vorbeşti...
— Cu toate acestea, e foarte cunoscută în Paris...
— Nu zic ba, răspunse Baccarat, dar eu sosesc acum dintr-o lungă
călătorie şi la plecarea mea femeia aceasta nu era celebră.
Doctorul se înclină şi Rocambole reluă:
— Unde locuieşte această domnişoară Clorinde, ştii dumneata?...
— Eu nu ştiu, dar tot Parisul poate să-ţi spună...
— Dar, zise cu vioiciune Baccarat, eu am venit aici pentru Ivan
Potenieff.
— Ce poftiţi de la dânsul?
— Vrem să-l vedem.
— Este cu neputinţă, doamnă.
— Pentru ce?
— Pentru că Ivan nu mai este aici.
— De când? întrebă contesa îngălbenindu-se.
— De astăzi de dimineaţă. Vara sa... mi-a spus numele, dar eu l-am
uitat...
— Ei bine, ce a făcut vara sa?
— L-a luat cu dânsa.
Baccarat şi Rocambole schimbară o privire din care se înţelegea că
era de prisos să-i spună doctorului că fusese complicele naiv al unui
ticălos.
Salutară şi plecară întovărăşiţi de doctor până la trăsură.
Rocambole încruntă din sprâncene; el, care de obicei era foarte
nepăsător ori de câte ori nu-i reuşea una din combinaţiile sale...
— Ce este de făcut? murmură Baccarat. Unde l-a condus ea oare?
— Desigur că nu la dumneata.
Şi Rocambole, cu vocea mişcată, adăugă:
— Nu mă tem nici de domnul Morlux, nici de Timoléon, nici de
ceilalţi.
— Cum, te temi de cineva?
— Da, mă tem de femeia aceasta, zise el, făcând aluzie la contesa
Vasilika Wasernoff.
— Ei bine! eu nu mă tem de dânsa, răspunse Baccarat, cu ochii
scânteind de mânie... La lucru, dragul meu!...
— La lucru! reluă Rocambole.
Capitolul XI
Ce se mai întâmplase cu Ivan?
653
Am fost martori când contesa Vasilika şi domnul de Morlux îl

luaseră în trăsura lor.
Era un timp foarte frumos, un superb început de primăvară.
Priveliştea era încântătoare...
Pe partea stângă erau înălţimile Trocaderului, ai cărui bătrâni
arbori erau acoperiţi de brumă, în dreapta, Sena cu podurile ei măreţe.
Ivan rămase extaziat.
Vedea acum pentru prima oară Parisul cel grandios şi istoric de care
i se vorbise în copilăria sa şi în recea sa Rusie, în căminul părintesc.
Dar priveliştea fu scurtă.
Trăsura trecu podul regal şi se înfundă în foburgul Saint-Germain;
acea panoramă minunată dispăru.
Atunci, fără voie, un nume îi veni pe buze:
— Madeleine!...
Contesa Vasilika începu să râdă.
— O iubeşti mult? zise ea.
— Oh! exclamă Ivan, sunt mort după dânsa.
— Nu vei muri, răspunse Vasilika surâzând mereu, căci Madeleine
este la Paris, şi o vei întâlni...
— Ştii unde este ea?
— O vom regăsi...
— Scumpă verişoara! murmură Ivan, sărutând mâna contesei. Dar
unde mă conduci?
— La mine, zise ea.
— Ai o locuinţă în Paris?
— Da, de opt zile. Nu ţi-am scris, când am părăsit Petersburgul, că
plec într-o călătorie lungă?
— Este adevărat.
— Ei bine, plecam pentru a te regăsi în mijlocul Parisului.
— Adevărat?
— Pentru a te proteja... şi pentru a te ajuta s-o regăseşti pe
Madeleine. Dar, din nenorocire, am sosit puţin cam târziu!...
— Ah!
— Am fost bolnavă pe drum şi m-am oprit. Cum am sosit, am aflat
că erai victima unei grozave glume a principelui Maropuloff.
Ivan nu putu să-şi stăpânească o privire încruntată la adresa
domnului de Morlux.
Domnul de Morlux nu pronunţase până atunci nici un cuvânt.
Contesa reluă.
— Am un frumos palat în acest cartier. Ţi-l voi da ţie şi Madeleinei
după nuntă; doresc să vă văd fericiţi.
654
Naivul Ivan o crezu pe Vasilika pe cuvânt şi îi sărută din nou

mâinile, cu recunoştinţă.
Trăsura, după ce traversă piaţa Bourbon şi strada Universităţii,
intră într-o mică stradă, vecină cu piaţa Saint-Suplice.
Se opri în strada Cassette.
Aceasta avea aspectul unei mănăstiri în mijlocul Parisului.
Fiecare casă semăna cu o celulă.
Oamenii poartă pe acolo redingote lungi întocmai ca seminariştii.
Femeile au în îmbrăcămintea lor ceva cu totul caracteristic...
Câţiva librari catolici, câţiva neguţători, de obiecte sfinte, constituia
tot comerţul acelei mănăstiri prefăcută în stradă.
Niciodată n-auzi pe acolo un hohot de râs sau o melodie veselă.
La capătul străzii locuieşte un tâmplar care cântă la orgă.
La celălalt capăt un mărmurar, făuritor de monumente funerare.
Aşadar, intrând în strada Cassette, îndată surâsul îţi dispare şi
inima ţi se strânge.
Această impresie o avu şi Ivan.
Poarta cea mare se deschise şi trăsura trecu pe sub o boltă
răsunătoare...
Când trăsura intră în curte şi porţile cele umede se închiseră în
urma ei, Ivan încercă o frică grozavă. Dar Vasilika îl luă de mână şi-i
zise:
― Vino cu mine!...
Domnul de Morlux rămase în trăsură. Palatul părea pustiu;
ferestrele dinspre curte erau închise.
Nu era portar, s-ar fi zis că fantoma unui călugăr deschisese poarta.
Vasilika, după ce îl făcu pe Ivan, să pătrundă într-un umed şi
întunecos vestibul, la extremitatea căruia se vedea balustrada de fier a
unei scări lungi, Vasilika, ziceam, îl chemă pe Beruto.
Beruto alergă, se înclină cu umilinţă în faţa lui Ivan, dar tânărul îi
zise cu mânie:
— Nenorocitule! tu eşti acela care ai cauzat toată neliniştea mea!...
— Iartă-mă, scumpul meu văr, răspunse Vasilika, Beruto este mai
puţin culpabil decât crezi...
— Mizerabilul! strigă Ivan, el putea să certifice că eu nu sunt nebun!
— Da, dar Beruto este un om cu suflet murdar, zise Vasilika, şi
prinţul Maropuloff a plătit foarte scump tăcerea lui.
Ivan arătă pumnul servitorului italian:
— Am să te ucid cu lovituri de baston! strigă dânsul.
— Nu, răspunse Vasilika; avem nevoie de el.
Beruto, foarte liniştit, deschise o uşă în faţa contesei.
655
Atunci Ivan respiră uşurat. Era în pragul unui mare salon, ale cărui
ferestre deschise dădeau într-o grădină cu arbori mari, verzi, stufoşi...”
Vasilika îl pofti pe Ivan să şadă lângă fereastra deschisă.
Şi Ivan începu să respire cu poftă aerul curat.
— Prietene, îi zise contesa, îţi făgăduiesc că până mâine o voi regăsi
pe Madeleine.
— Mâine... oh! îmi pare un secol până atunci, murmură Ivan!...
— Un secol pe care trebuie să-l scurtăm pe cât ne va fi cu putinţă!...
— În ce mod? întrebă tânărul, cu naivitatea unui copil.
— Mai întâi, dragul meu, vom cina.
Şi făcu un semn servitorului.
Beruto dispăru şi un moment după aceea se întoarse împingând
înaintea lui o masă încărcată cu bucate.
Ivan era flămând.
E multă vreme de când îndrăgostiţii ― chiar şi îndrăgostiţii de prin
romane ― şi-au regăsit pofta de mâncare!
Ivan se aşeză la masă.
Vasilika începu să-i vorbească de Madeleine şi-i turna mereu de
băut.
Ivan descria cu vorbe înflăcărate frumuseţea tinerei fete, graţia ei
perfectă, bunătatea ei divină.
Şi în timpul acesta golea pahar după pahar, ca un adevărat rus.
Ivan simţea cum capul i se îngreunează puţin câte puţin.
— Pari zdrobit de oboseală, îi zise contesa când îl văzu că începe să
se lupte cu somnul.
— Sunt obosit din pricina luptei pe care ara susţinut-o astă noapte
cu infirmierii şi din pricina duşurilor reci.
— Sărmanul meu prieten! zise Vasilika.
Şi-i turnă din nou de băut.
Cât despre dânsa, cină cu cea mai mare sobrietate, mâncă friptură
şi bău ceai.
— Sunt ameţit, murmură Ivan, care închidea din când în când ochii,
şi-i redeschidea cu greutate.
După aceasta puse şervetul pe masă şi adăugă:
— Eu cred că dacă aş fuma o ţigară, mi-ar face mai bine.
— Beruto, ţigări... ordonă Vasilika.
Ivan luă una şi o aprinse.
Beruto adusese „havane” pe o tavă de argint.
Dar, abia trase câteva fumuri şi ochii i se închiseră de-a binelea.
Se lungi în fotoliu şi ţigara îi căzu din gură.
— Doarme, murmură Vasilika.
656
Atunci ea se sculă şi-l chemă pe Beruto.

În ochii tinerei rusoaice strălucea un foc misterios.
— Iată prizonierul tău! îi zise ea. Răspunzi de el cu capul tău.
— Da, stăpână, murmură italianul.
Contesa se apropie de zid, apăsă un resort invizibil, şi deodată
partea scândurii pe care erau masa şi fotoliul lui Ivan se puseră în
mişcare şi nenorocitul Ivan Potenieff, adormit, fu coborât într-o
adâncime necunoscută.
Capitolul XII
Când Baccarat se întoarse acasă rămase foarte mirată aflând că

frumoasa rusoaică venise însoţită de un tânăr cu aparenţă nobilă.
Vasilika îl conduse pe acest om în apartamentul său şi se închise cu
dânsul.
Baccarat era însoţită de maiorul Avatar...
Amândoi se priviră uimiţi, neînţelegând ce se petrece.
— Bizar lucru!... murmură Baccarat. Femeia aceasta are un curaj
extraordinar. Ce vrea dânsa, oare, să facă cu Ivan?
— Nu ştiu, răspunse Rocambole, şi cu toate acestea trebuie să
aflăm lucrul acesta cu orice preţ!...
Tânărul nobil cu care venise Vasilika nu putea să fie altul decât
Ivan; despre asta nu se putea îndoi.
— Doamna contesă o roagă pe doamna să aibă nemărginita
bunătate de a urca un moment până în apartamentul ei.
Baccarat făcu un semn afirmativ şi cameristul ieşi.
Atunci contesa Artoff se întoarse spre Rocambole.
— Dumneata l-ai văzut vreodată pe Ivan Potenieff? întrebă dânsa.
— Niciodată.
— Nici eu, zise Baccarat, şi cu toate acestea am petrecut mai multe
ierni la Petersburg.
Atunci contesa Artoff deschise o uşă din fundul budoarului care
dădea într-un culoar ascuns.
— Ascultă-mă bine, îi zise ea; toată lumea crede în maiorul Avatar,
în afară de Vasilika; ea nu s-a lăsat amăgită nici un singur moment;
pentru dânsa dumneata ai rămas mereu Rocambole. De aceea nu
trebuie ca dânsa să te mai vadă aici. Cu toate acestea doresc ca să
asişti şi dumneata la convorbirea pe care o voi avea cu contesa Vasilika
Wasernoff...
— Atunci cum să facem?
657
— Vezi scările acestea?

— Da.
— Vei urca până la capătul lor. Acolo vei da într-un coridor, la
extremitatea căruia e o uşă. Uşa aceasta dă într-un cabinet de toaletă
din apartamentul contelui Artoff.
Apartamentul acesta este ocupat acum de contesă.
Uşa de comunicare între acest apartament şi cabinetul de toaletă e
mascată de o tapiserie.
Urcă-te fără zgomot, intră în cabinetul de toaletă şi lipeşte-ţi
urechea de uşă.
Nu vei putea să vezi nimic, dar vei auzi totul.
Rocambole se supuse şi dispăru pe scara cea mică, pe când
Baccarat urca pe cea mare la contesa Vasilika.
Ea o găsi pe frumoasa rusoaică lângă cămin, aşezată vizavi de un
tânăr bine îmbrăcat şi care părea că radia de fericire.
— Scumpă contesă, îi zise Vasilika întinzându-i mâna, îmi permiţi
să ţi-l prezint pe vărul meu, domnul Ivan Potenieff.
Baccarat se înclină în faţa tânărului rus, care îi făcu o reverenţă
cam prea stângace.
El era îmbrăcat ca un gentleman perfect, însă avea ceva atât de
nemlădios şi nepotrivit în înfăţişarea sa, încât instinctele aristocratice
ale contesei Artoff fură izbite.
— Frumoasa mea, reluă contesa Vasilika, eu am făcut pace cu vărul
meu şi l-am scos din casa de nebuni, unde ajunsese în urma unei
glume proaste a prinţului Maropuloff şi a unui prieten al său, contele
Kuroff, acela care mă urmăreşte cu dragostea sa.
— Adevărat? întrebă Baccarat cu nepăsare.
— Eu cred că Madeleine există în realitate, reluă Vasilika.
— Serios?
— Aşa cred, şi prin urmare... vărul meu nu este nebun!...
— E un raţionament foarte logic.
— Îţi cer ospitalitatea pentru Ivan, până când o vom găsi pe
Madeleine.
Falsul Ivan Potenieff salută din nou.
— Contesă, urmă Vasilika, eu sunt o femeie care lesne mă
resemnez.
— Cum asta?
— Da, căci eu îl iubeam pe vărul meu... eram chiar logodită... şi
acum renunţ la dânsul!...
— Scumpă Vasilika, murmură falsul Ivan. Ah! dacă ai şti...
— Da, ştiu... o iubeşti pe Madeleine, îi răspunse Vasilika surâzând;
658
mi-ai repetat-o de două mii de ori până acum...

Apoi, după aceasta, Vasilika suspină şi murmură:
— Mă voi căsători cu contele Kuroff.
În timpul acesta, Baccarat îşi zicea în sine:
„Acest om este mai mult urât decât frumos şi are un aer comun...
dacă este cu adevărat Ivan Potenieff, cum a putut el să-i inspire o
dragoste atât de puternică?”
Apoi, privind-o pe Vasilika drept în faţă, răspunse cu un surâs:
— Domnul Ivan Potenieff este aici ca la dânsul acasă, frumoasa
mea, cum eşti şi dumneata. Apropo... ştii că bărbatul meu soseşte
mâine?
— Contele Artoff?
— Da, poate va sosi chiar astă seară...
— Ah! foarte bine, zise Vasilika, care nu putu să-şi stăpânească o
tresărire de nelinişte. Această tresărire nu scăpă neobservată de
Baccarat, care înţelese pe dată că Vasilika se neliniştise deoarece
contele Artoff îl cunoştea pe Ivan Potenieff. Apoi, după ce mai schimbă
câteva cuvinte cu falsul Ivan şi cu Vasilika, se retrase zicându-le:
— Vă las, dragă contesă, în intimitatea dumneavoastră familiară;
dar coborâţi la cină, nu-i aşa?...
— Şi domnul Potenieff?
Falsul Ivan salută din nou şi tot cu aceeaşi stângăcie. Atunci,
Baccarat coborî la parterul palatului, în apartamentul ei, şi apoi urcă
pe scara pe care urcase Rocambole, şi se duse la dânsul.
Baccarat mergea în vârful picioarelor pentru a nu fi observată, şi
Rocambole auzind fâşâitul rochiei ei întoarse capul şi ducându-şi
degetul la buze, îi zise foarte încet:
— Ascultă!
În camera de alături, Vasilika vorbea ruseşte cu pretinsul ei văr, şi
Baccarat ştia ruseşte ca şi Rocambole.
— Doamnă, îi zise Rocambole la ureche, ai citit scrisoarea
Madeleinei către sora ei, din dosarul pe care ţi l-am dat?
— Scrisoarea în care Madeleine zicea că îl auzise pe Ivan al ei
declarând că nu o mai iubea şi că se hotărâse să se căsătorească cu
verişoara sa?
— Da, aceea este; şi ştii că acel om nu era Ivan, ci un om care avea
vocea lui, un servitor plătit de tatăl lui Ivan pentru a juca această
ticăloasă comedie?
— Da, ştiu; omul care a insultat-o în cârciuma „Sava”.
— Ei bine; omul acela se pregăteşte să joace încă o dată rolul lui
659
Ivan.
— Nu-l va juca multă vreme, răspunse Baccarat, cu un surâs care-l
înfioră pe Rocambole.
În timpul cinei, falsul Ivan Potenieff jucă foarte bine rolul de
gentilom rus, aşa că Vasilika era liniştită şi contesa Artoff părea că nu
înţelege înşelătoria lui; ci, luându-l drept adevăratul Ivan, după ce se
servise cafeaua, îi zise:
— Domnule Potenieff, verişoara dumitale este o frumoasă leneşă; îi
place mai mult să stea lungită şi să fumeze. Mie îmi place mai mult să
mă plimb. Dă-mi braţul şi să facem o plimbare prin grădină.
— Du-te, contesă, îi zise Vasilika aprinzându-şi o ţigară.
Contesa Artoff îşi aruncă un burnuz de caşmir pe umeri şi-i luă
braţul falsului Ivan.
Noaptea era plăcută şi luna strălucea pe cer.
Contesa îşi duse cavalerul pe sub marii arbori ai grădinii, apoi îl târî
pe o alee stufoasă şi întunecoasă, la capătul căreia era un pavilion.
Pavilionul acesta servea pe timpul verii drept cabinet de lucru.
— Doreşti să-mi vezi cărţile? întrebă contesa.
— Cu plăcere, răspunse el.
În pavilion se vedea lumină.
— Cine este acolo? întrebă falsul Ivan.
— Fără îndoială camerista mea! răspunse contesa, Artoff; şi
deschizând uşa intră urmată de cavalerul ei.
Falsul Ivan făcu trei paşi înainte; apoi deodată se opri; în faţa sa
erau doi lachei înarmaţi fiecare cu câte un knut.
Capitolul XIII
Cei doi oameni pe care falsul Ivan îi văzu în faţa sa erau nişte
oameni înalţi, cu înfăţişarea unor adevăraţi luptători antici.
Contesa închise uşa şi privindu-l pe pretinsul văr al Vasilikăi, îi zise:
— Sclavule, tu eşti rus, şi trebuie să cunoşti pedeapsa ce se cuvine
acelora care fură numele altora.
— Doamnă... gângăvi falsul Ivan... nu te înţeleg...
— Cum te numeşti?
— Ivan Potenieff.
— Minţi.
— Doamnă...
— Tu eşti un mujik şi te numeşti Piotr.
Piotr mujikul, fiindcă într-adevăr era el, se îngălbeni şi începu să
660
tremure.
— Sclavule, reluă Baccarat, vei fi pedepsit.
Apoi făcu un semn, şi cei doi oameni se aruncară asupra lui şi-l
trântiră jos.
— Ajutor! ajutor! urlă Piotr.
— Dacă acest om va ţipa prea tare, să-l ucideţi, zise contesa.
— Doamnă... doamnă! strigă el, căzând în genunchi, ai milă...
Baccarat nu răspunse.
— Îţi voi spune totul...
— Ce să-mi spui?... întrebă ea.
— Îţi voi spune pentru ce am declarat că mă numesc Ivan Potenieff.
Baccarat rămase tăcută şi cei doi lachei îl dezbrăcară de haine.
— Contesa Vasilika a vrut! strigă Piotr.
— Da?... întrebă Baccarat cu indiferenţă.
— Da, doamnă, da, urmă mujikul; de opt zile de când sunt la Paris,
ea m-a închis şi mi-a dat lecţii pentru ca să devin un perfect gentilom
şi toate acestea le-a făcut numai pentru ca să pot juca rolul domnului
Ivan.
— Pentru ce?
— Pentru că am o voce asemănătoare cu vocea domnului Ivan.
Lacheii aşteptau ca Baccarat să le facă un semn.
Dar Baccarat nu se grăbi deloc.
— Ştii tu unde este Ivan? îl întrebă dânsa.
— Ivan?
— Da, domnul Ivan Potenieff?...
— Nu ştiu, răspunse mujikul.
— Bagă de seamă! dacă ştii, ai face bine să-mi spui!...
— Nu ştiu, nu ştiu, repetă mizerabilul. Contesa Vasilika nu-mi
spune secretele ei.
— Cu atât mai rău pentru tine, răspunse Baccarat, căci, numai o
astfel de mărturisire putea să te scape de pedeapsa ce ţi-am pregătit-o.
Apoi deschise uşa şi ordonă lacheilor:
— Să-i daţi cincizeci de lovituri de knut!
După aceasta se îndepărtă liniştită şi se întâlni cu un om care o
aştepta lângă pavilion; era Rocambole.
— Ei bine, îi zise ea văzându-l, ce-ai mai aflat?
— Nimic încă.
— N-ai aflat nimic?
— Am aflat numai că trăsura domnului de Morlux a fost văzută
ieşind din strada Cassette.
— Este destul de mult.
661
— Şi aceasta o ştiu de la pretinsul culegător de cârpe din noaptea

trecută, care a urmărit trăsura, până la răspântia Croix-Rouge. Din
nefericire însă, era şi el în trăsură şi, fiindcă erau multe trăsuri, cum
sunt de obicei în cartierul acela, n-a putut să urmărească caleaşca
domnului de Morlux.
— Cine era în caleaşcă?
— Domnul de Morlux şi contesa Vasilika care şedeau unul în faţa
celuilalt
— Dar Ivan?
— Ivan era lângă contesă.
— Ah!
— Aceasta s-a întâmplat la dus; dar când s-au întors, Ivan nu mai
era în trăsură. Noël aşteptase şi a putut să zărească din nou caleaşca...
— Mâine trebuie să răscolim strada Cassette.
Rocambole tresări, fiindcă auzise nişte ţipete în pavilion.
— Ce se aude? întrebă el.
— Knutul îşi face datoria, răspunse ea.
— Nu mai ai nimic să-mi ordoni?
— Nimic pentru astă seară... Ah!... dar pe dama aceea ai văzut-o?
— Mă aşteaptă la ora şase, răspunse Rocambole.
Apoi plecă şi se îndreptă spre o portiţă, care dădea într-o stradă
lăturalnică, a cărei cheie i-o dăduse Baccarat.
Aceasta din urmă se întoarse în sufragerie, unde o găsi pe frumoasa
rusoaică şezând tot în fotoliul ei, fumând mereu. Vasilika semăna cu o
orientală care n-are nici o preocupare în minte şi nici o tulburare în
inimă.
— Aerul serii este prea rece pentru mine, zise contesa Artoff,
aruncându-şi burnuzul pe un scaun.
— Unde este Ivan? întrebă Vasilika.
— Fumează în grădină.
Acest răspuns o satisfăcu pe frumoasa rusoaică care îşi răsuci încă
o ţigară.
— Contesă, îi zise Baccarat aşezându-se lângă dânsa, îl iubeşti într-
adevăr pe vărul dumitale?...
— Mor după dânsul.
— Mori şi renunţi?
— Trebuie... de vreme ce dânsul nu mă iubeşte, răspunse Vasilika...
Apoi, suspinând, adăugă:
— Sărmanul Ivan, o iubeşte la nebunie pe acea institutoare.
— Adevărat, omul acesta poate inspira asemenea pasiuni? întrebă
Baccarat surâzând.
662
— Ce? nu-l găseşti frumos poate?

— Nu prea! răspunse Baccarat.
— Deşi nu este frumos, e brav... zise Vasilika încruntându-şi
sprâncenele.
Apoi, fiindcă ferestrele sufrageriei dădeau în grădină, şi una dintre
ele era întredeschisă, Vasilika, care rămase tăcută, tresări şi întrebă:
— Ce zgomot se aude?
— Auzi ceva? întrebă liniştită Baccarat.
— Da, mi se pare că ţipă cineva.
— Unde?
— În grădină... Da, urlă... cineva ţipă... cere ajutor...
— Se poate, frumoasa mea...
— Cum, zise Vasilika emoţionată, aceasta nu te nelinişteşte?
— Nu, fiindcă ştiu ce este.
— Ce este? întrebă Vasilika, sculându-se repede.
— Doi oameni de-ai mei aplică o pedeapsă unui om care nu m-a
respectat suficient.
— Care om?
— Un om, urmă Baccarat, care a cutezat să-şi râdă de mine.
— De dumneata?
— Da, şi-a râs de mine, luându-şi un nume de nobil rus, în timp ce
el este doar un sclav.
Vasilika se dădu îndărăt şi scoase un ţipăt.
— Acest om, adăugă cu răceală contesa Artoff, se numeşte Piotr
mujikul, care dându-se drept vărul dumitale, scumpa mea frumoasă, a
cutezat să stea la masa mea!...
Vasilika scoase un nou ţipăt şi făcu o săritură.
Tigrul care îşi pândeşte prada, jaguarul gata să se arunce asupra
victimei, reptila veninoasă care-şi fascinează jertfa, n-au avut niciodată
o privire mai teribilă decât aceea în care Vasilika o învălui pe contesa
Artoff.
— Ah! doamnă Artoff, strigă dânsa, mi te pui în cale şi te amesteci
în afacerile mele!... ei bine!... să vedem care din noi amândouă!...
Vasilika avea un pumnal la cingătoare şi ea, femeia elegantă,
redeveni dintr-o dată sălbatică, şi se aruncă asupra contesei, pentru a-
i înfige pumnalul în piept.
Capitolul XIV
Vasilika era o adevărată femeie a Nordului; ea era urmaşa directă a
663
acelor cazaci sălbatici care, veniţi de pe ţărmurile Donului, au luat în

stăpânire, în evul mediu, malurile Nevei şi s-au substituit puţin câte
puţin vechilor moscoviţi.
Ca, toţi ruşii, ea avea acel surâs amabil, acel ton mângâietor şi
curtenitor, care dovedea acea educaţie aleasă a familiilor cu tradiţie.
Dar dacă zgâriai acea suprafaţă poleită, regăseai îndată acel
caracter aspru şi sălbatic.
Pasiunea o transformase cu totul pe Vasilika, întocmai ca un
uragan care desfigurează şi pustieşte în câteva clipe o câmpie fertilă.
Femeia cu maniere distinse, cu graiul dulce, înalta doamnă care era
încântarea şi mândria saloanelor Petersburgului, dispăruse cu totul.
Contesa Artoff nu mai avea în faţa ei decât o femeie cu ochii
sălbatici, cu vocea răguşită şi urlând ca o fiară sălbatică prinsă în
cursă.
Dacă lovitura de pumnal ar fi ajuns-o, Baccarat ar fi fost moartă.
Dar contesa Artoff avusese timp să se dea într-o parte şi abia dacă
fu puţin atinsă la umeri.
Vasilika se repezise cu prea multă furie şi ajunsese tocmai în
celălalt capăt al camerei.
Baccarat avusese timpul să se retragă după o masă.
Şi cu nepăsare o aşteptă să se repeadă din nou.
— Ah!... te amesteci în afacerile mele!... strigă Vasilika. Ah!... Vrei să
ştii ce am făcut cu Ivan!... Uite ce am făcut!...
— Şi din nou se aruncă asupra ei, cu pumnalul întins.
Dar Baccarat era foarte liniştită.
Ea îşi amintea de scenele teribile ale tinereţii sale şi pumnalul
rusoaicei n-o înspăimântă nicidecum.
Pe când Vasilika se repezi pentru a doua oară asupra ei, ea se
aplecă, o apucă, de mijloc şi o strânse cu atâta putere între braţele ei
robuste, încât rusoaica, pe jumătate înăbuşită, nu mai avu timp să
lovească şi scăpă pumnalul din mână.
Urmă o luptă scurtă.
Rusoaica fu trântită la pământ, şi contesa Artoff, victorioasă, îi puse
genunchiul pe piept.
— Tu nu ştii, frumoasa mea, îi zise dânsa, că eu m-am numit
odinioară Baccarat?
În acelaşi timp, ridică pumnalul de jos şi adăugă:
— Acum, eu îţi voi dicta condiţiile mele.
Şi Vasilika, nebună de furie, dar în imposibilitatea de a face vreo
mişcare, văzu strălucind deasupra capului ei lama pumnalului
ucigător.
664
— Doamnă, îi zise cu răceală Baccarat, îţi jur că te voi ucide, dacă

nu mă vei asculta.
Vasilika bolborosi câteva cuvinte neînţelese, ca şi cum ar fi vrut să
spună: sunt învinsă şi mă voi supune legilor războiului.
Atunci Baccarat se ridică.
Avea pumnalul în mână şi nu mai avea de ce să se teamă de vreme
ce era mult mai puternică fizic decât Vasilika.
Rusoaica se ridică la rândul ei.
Palidă, mută, zdrobită moraliceşte şi fiziceşte, avea cu toate acestea
în ochi o licărire de furie sălbatică.
Cele două femei se măsurară o clipă; amândouă îşi apăsau pieptul
cu mâinile, pentru a-şi linişti bătăile prea violente ale inimii.
— Doamnă, zise contesa Artoff în cele din urmă, e într-adevăr o
minune că în lupta nedemnă pentru două femei ca noi masa aceasta
nu s-a răsturnat. Zgomotul ar fi atras pe toţi oamenii mei şi ar fi fost
un adevărat scandal.
Vasilika o privi cu o furie grozavă şi nu răspunse.
— Doamnă, urmă contesa Artoff, nimeni n-a văzut şi nimeni nu va
şti ce s-a petrecut între noi. Eu sunt gata chiar să uit, dacă vom putea
să ne înţelegem.
Vasilika se aşezase; ea îşi luase figura cea liniştită; femeia cea
sălbatică dispăruse din nou, lăsând loc înaltei doamne cu maniere şi
obiceiuri aristocratice.
Chipul îşi regăsise expresia lui dispreţuitoare şi rece.
— Să ne înţelegem? întrebă dânsa ironică.
— Dar asupra cărui lucru, doamnă?
Urletele de durere ale mujikului Piotr ajungeau în continuare la
urechile contesei Vasilika.
— Asupra cărui lucru, mai întrebi? zise Baccarat.
— Desigur.
— Pentru moment, zise contesa Artoff, scuză-mă, dar al meu e
dreptul de a pune întrebări.
— Să vedem! te ascult...
Baccarat se aşeză la rându-i şi începu să se joace cu pumnalul
rusoaicei ca şi cum s-ar fi jucat cu ciucurii unui evantai.
Oricine le-ar fi văzut aşa aşezate, una lângă alta, n-ar fi bănuit
niciodată că până adineauri aceste două femei avuseseră o luptă atât
de sălbatică.
— Doamnă, reluă Baccarat, ai venit la Paris sub imperiul
sentimentului, cred, teribil al răzbunării.
665
— Este adevărat.
— L-ai iubit pe Ivan Potenieff...
— Poate...
— Astăzi îl urăşti de moarte.
— E cu putinţă.
— Şi l-ai făcut să dispară!...
— Ce-ţi pasă dumitale?
— Doamnă, reluă Baccarat, eşti în puterea mea, şi trebuie să-ţi
spun că îmi respect toate jurămintele. Îţi repet că te voi ucide dacă nu
îmi vei spune unde este Ivan Potenieff.
Un surâs sarcastic flutură pe buzele Vasilikăi.
— Scumpă contesă, răspunse ea, pentru că îmi pui întrebări, îmi
dai şi mie acelaşi drept?
— Vorbeşte, doamnă.
— Eu îl urăsc pe Ivan pentru că l-am iubit şi mă răzbun pe el
deoarece mi-a rănit mândria.
— Bine.
— Dar dumneata, doamnă, care te interesezi de el, l-ai văzut
vreodată?
— Nu.
— Îl cunoşti după nume, numai de opt zile, nu-i aşa?
— Aşa este.
— Prin urmare am dreptul, mi se pare, reluă Vasilika, înainte de a
răspunde la întrebarea dumitale, să-ţi adresez şi eu una.
— Ghicesc, zis Baccarat. Doreşti să ştii pentru ce mă interesează
Ivan...
— Neapărat.
— Pentru că el o iubeşte pe Madeleine şi e iubit la rândul său.
— Aşadar dumneata o cunoşti pe Madeleine?
— N-am văzut-o niciodată.
Vasilika nu făcu un gest, nu-i scăpă nici o exclamaţie de mirare, dar
privind-o fix pe contesa Artoff îi zise:
— Mi-ai jura dumneata, doamnă contesă Artoff, pe viaţa contelui,
soţul dumitale, că maiorul Avatar nu este Rocambole?
— Eu nu sunt obligată să răspund întrebărilor dumitale, zise
Baccarat cu demnitate.
Vasilika surâse triumfătoare.
— Vezi bine, zise ea, că dacă dumneata cunoşti secretele mele, în
schimb şi eu le cunosc pe ale dumitale. Fostul dumitale duşman a
venit şi a îngenuncheat la picioarele dumitale; şi dumneata i-ai
făgăduit tot sprijinul. Rocambole este protectorul lui Ivan şi al
666
Madeleinei.
— Protectoarea acestor doi tineri sunt şi eu. De aceea, doamnă,
continuă dânsa, am avut onoarea să te întreb ce s-a întâmplat cu Ivan?
— Şi dacă nu vreau să-ţi spun?
— Te voi ucide, răspunse Baccarat cât se poate de liniştită.
— Se poate...
Şi Vasilika surâse cu ironie.
— Îţi repet, reluă Baccarat, eu am obiceiul de a-mi ţine întotdeauna
jurămintele.
— Te cred, răspunse Vasilika; dar s-ar putea întâmpla ca eu, cu un
singur cuvânt, să te pun în imposibilitatea de a-ţi executa planul.
— Crezi asta?
— Ascultă-mă bine; eu am visat pentru Ivan o răzbunare mai
teribilă decât moartea, şi prin urmare atâta timp cât voi trăi eu, viaţa
sa nu va fi în pericol. Am pus lângă dânsul un supraveghetor, care este
sclavul meu. Omul acesta are ordinul să-l ucidă pe Ivan cu o lovitură
de pumnal dacă vor trece treizeci şi şase de ore fără să mă fi văzut.
Baccarat făcu un gest dureros de descurajare.
— Dar ucide-mă acum!... De ce nu mă ucizi?... zise Vasilika
triumfătoare.
Şi sculându-se adăugă:
— Cred, doamnă, că după cele ce s-au petrecut între noi, nu mai
pot rămâne în casa dumitale. Voi pleca mâine dimineaţă. Şi de vreme
ce vrei război, război să fie!...
— Ne vom lupta fiecare cu armele noastre, răspunse Baccarat.
— Cu arme egale, zise Vasilika cu ironie, căci, ca şi mine, dumneata
care îl ai de complice pe Rocambole, nu vei putea să apelezi la ajutorul
poliţiei franceze.
Pe când pronunţa aceste cuvinte, uşa sufrageriei se deschise şi un
om plin de sânge, cu ochii roşii, cu părul în dezordine, intră şi veni să
se arunce la picioarele Vasilikăi, murmurând:
— Răzbună-mă, stăpână!... răzbună-mă!...
— Ridică-te, îi zise Vasilika, şi dacă vreodată vei avea îndrăzneala să
te plângi pentru cele ce ţi s-au întâmplat vei muri sub loviturile
biciului.
În acelaşi timp întinse mâna contesei Artoff.
— La revedere, doamnă contesă, îi zise ea.
Şi se retrase.
— Ţine-te bine, îi răspunse contesa Artoff, în momentul în care
trecea pragul.
— Fii liniştită, răspunse Vasilika întorcându-se.
667
Şi cele două femei schimbară o privire asemănătoare cu scânteierea

a două săbii, încrucişate sub bătaia arzătoare a soarelui de vară.
Capitolul XV
După ce cinase la „Café-Anglais” în tovărăşia unor tineri zgomotoşi,

Clorinde se întorcea acasă.
Cine era Clorinde?
Unul dintre acel strălucitori şi efemeri fluturaşi, pe care Parisul îi
vede apărând dintr-o dată, pe neaşteptate, într-o seară, la rampa unui
teatru.
Una dintre acele femei de teatru, care n-au alt talent decât
strălucitoarea lor frumuseţe.
O rază mai vie de lumină, un pumn mai mult de aur, şi scena e
părăsită fără regrete, cum fără entuziasm fusese îmbrăţişată; vântul
mizeriei le ia cu sine, îndată ce se arată prima zbârcitură sau primul fir
de păr alb.
Clorinde era acea femeie pe care doctorul Lambert o întâlnise în
Champs-Élysées şi pe care Ivan o luase drept Madeleine.
Oricât de neverosimil ar părea lucrul acesta, Clorinde semăna foarte
bine cu Madeleine.
Avea acelaşi obraz de un oval curat şi plin de farmec, acelaşi păr
blond bogat, aceeaşi talie, acelaşi surâs.
Da, acea fiică a infernului, care în lumea pariziană era cunoscută
sub numele de „Madona”, avea surâsul ce subjugă inimile.
Dumnezeu voise ca un înger să semene cu un demon; o singură
deosebire era între cele două femei.
Vocea Clorindei se alterase puţin din pricina lungilor nopţi de orgii
şi de nesomn.
Aşadar, Clorinde se întorcea acasă. O prietenă o întovărăşea.
Amândouă se sculară de la masă, cu puţin înainte de a bate orele
zece, se urcară în trăsura Clorindei, şi se îndreptară spre strada
Ponthieu.
Acolo locuia Clorinde, într-un drăguţ palat, înconjurat de o curte cu
o grădină.
Celebritatea Clorindei era de o dată recentă. Ea se arătase pentru
întâia oară la cursele de primăvară, anul trecut şi făcuse senzaţie prin
buna ţinută a trăsurilor sale, prin superioritatea cailor săi, prin
excentricitatea toaletei sale, care era în acelaşi timp plină de
drăgălăşenie şi de originalitate.
668
Brunetele îşi fac drumul mai cu greutate, mai cu încetineală;

blondele, însă, urcă, se înalţă dintr-o dată, fără tranziţie. Nu există nici
o poartă care să nu se deschidă larg înaintea lor.
Clorinde era blondă.
Acel mozaic omenesc, care el însuşi s-a poreclit cu numele de
„Parisul elegant” şi care e compus de-a valma din oameni îmbrăcaţi cu
gust şi fără gust, din rentieri milionari şi din feciori de pairi care se
ruinează, se înhămase în întregime la carul frumoasei Clorinde.
Dar erau trei luni de când Clorinde refuza orice omagii.
Toţi prietenii fuseseră concediaţi şi chiar însuşi ducele de... nu
fusese mai norocos.
Cu toate acestea, Clorinde obişnuia să iasă des în oraş; făcea adică
o plimbare la „Bois” pe la orele două seara era la spectacole, duminica
la curse.
Însă îndată ce se făceau orele zece, Clorinde dispărea.
Unde se ducea? Acasă.
Pentru a primi pe cine? Mister!
Într-o bună dimineaţă, amorul coborâse din undele eternului, în
inima pătată a Clorindei.
Cel puţin aşa cum s-ar fi putut crede în seara aceea, aşa ar fi reieşit
din convorbirea curtezanei cu prietena sa, o brunetă frumoasă cu ochii
albaştri, numită Fanny.
— Drăguţa mea, îi zicea Fanny, unde te vor duce toate acestea?
— Nu ştiu.
— Eşti îndrăgostită de tânărul acela?
— Ca o nebună!... E tânăr, e frumos, e distins şi plin de spirit. Şi
ştii ce talentat este?
— Cam cât îi aduce pictura sa?
— Aproape nimic... Vreo zece sau douăzeci de mii de franci pe an...
— Şi dânsul se poartă violent cu tine?
— Dar nicidecum... Am avut o mică scenă şi atâta tot... Mititelul era
gelos... în seara aceea l-am adorat şi am îngenuncheat în faţa lui...
— Nebună ce eşti!
— Ah!... dacă ai şti tu cât de bine e să iubeşti!...
— Fie, dar trebuie să trăim...
Clorinde suspină.
— Câţi cai ai tu? întrebă Fanny.
— Opt, îi voi vinde pe toţi.
— Bine!... Şi palatul?
— Palatul e sechestrat... îmi voi căuta un apartament drăguţ... Ce-
mi pasă mie?... Vom trăi amândoi împreună; dânsul va picta, eu mă
669
voi ocupa cu muzică.

— Şi vei ieşi în oraş pe jos?
— Oh!... n-ai idee cât de mult îmi place mie să merg pe jos...
— Şi nimeni nu te va mai saluta, nimeni nu se va mai opri pentru a-
ţi da bună ziua...
— Ce-mi pasă?
— Dar şi dânsul te va părăsi...
Cuvintele acestea fură ca o lovitură de pumnal pentru Clorinde.
— Ah! nu spune asta, draga mea!... în numele cerului, taci...
Dar Fanny continuă fără milă:
— Bărbaţii sunt toţi la fel, drăguţa mea. Ei iubesc femeile numai
pentru luxul şi celebritatea lor. Dacă am deveni cinstite şi sărace,
dânşii s-ar gândi numai la trecutul nostru şi şi-ar zice: „Decât aşa trai,
mai bine mă căsătoresc cu verişoara mea, care are o zestre de jumătate
de milion, care are o familie cinstită şi care e plină de... virtuţi.”
— Oh! draga mea!... murmură Clorinde; oare să fie cum spui tu?...
— Ce vârstă ai tu?
— Douăzeci de ani.
— Eu am treizeci şi doi, zise Fanny. Vezi bine că am mai multă
experienţă. Cum se numeşte drăguţul tău?...
— Carol.
— Ei bine!... Ascultă ce vreau să-ţi spun.
— Vorbeşte.
— În ziua în care nu vei mai avea cai şi palatul tău va fi vândut, în
ziua în care nu vei mai avea smaralde şi safire, Carol îţi va anunţa
căsătoria sa cu vreo burgheză roşcovană şi naivă.
— Taci!... taci!... murmură Clorinde.
— Dar nicidecum... Sunt prietena ta.
— Ah! dacă ai şti...
— Ce să ştiu?
— Aceleaşi lucruri le-am spus şi eu de azi dimineaţă.
— Şi ai avut dreptate.
— Şi de aceea am consimţit să primesc astă seară la orele zece un
rus despre care se spune că e fabulos de bogat...
— Noroc să dea Dumnezeu!...
— Şi după aceea am fost cuprinsă de remuşcări şi am vrut să-mi
schimb hotărârea.
— Ei bine!... Acum cred că-l vei primi pe rus.
— Dar Carol e în stare să mă ucidă...
— Ei aş!...
— Tu nu-l cunoşti, draga mea...
670
— Mai bine să mori ucisă de mâna lui Carol, decât să mori în

mizerie.
— Drace!... murmură Clorinde, mă tentezi!...
În timpul acesta ajunseră acasă.
— Voi rămâne cu tine, zise Fanny; nu vreau să faci vreo prostie.
Şi trecură amândouă în seră, unde tânăra femeie îşi petrecea serile
de obicei. Clorinde era foarte palidă de emoţie.
Fanny zise cameristei?
— La ce oră vine domnul Carol?
— La ora unsprezece.
— Foarte bine.
Şi adăugă râzând:
— Mai ai două ore de trăit.
Puţin după aceea un fecior aduse o carte de vizită.
Fanny o luă şi o citi:
MAIORUL AVATAR
Clorinde făcu un ultim gest de rezistenţă, dar Fanny răspunse în

locul ei:
— Conduceţi-l pe domnul maior Avatar în salon. Iată un nume care
miroase de departe a ruble.
Capitolul XVI
Maiorul Avatar apăru.

Niciodată Rocambole n-avusese o figură mai atrăgătoare decât în
seara aceea.
El n-avea decât treizeci şi şase de ani şi dacă ziua faţa sa arăta
puţin cam obosită, noaptea la lumina candelabrelor, îşi relua toată
strălucirea tinereţii.
Abia dacă i-ai fi dat treizeci de ani.
Era îmbrăcat cu o simplitate aristocratică: avea în acelaşi timp
farmecul omului din lumea mare, şi acel nu ştiu ce distins, particular
orientalilor din familii mari.
Fanny, văzându-l, îşi zise îndată:
„Dacă Clorinde nu-l va lăsa pe omul acesta să-i cadă la picioare, va
fi o adevărată dobitoacă.”
Rocambole se înclină în faţa celor două femei, şi zise Clorindei:
— Scuzaţi-mă, doamnă, că vin aşa de târziu.
Clorinde se înclină cu oarecare stângăcie. Sufletul îi era plin de o
671
vagă nelinişte.
Maiorul luă loc şi continuă:
— Poate pentru că sunt în ajunul unei lungi călătorii...
— Ah! domnule, zise Fanny, amestecându-se în vorbă, o asemenea
plecare ar fi o adevărată trădare...
— Numai dumneata singură poţi s-o întârzii, zise Rocambole cu
galanterie. Gheaţa păru ruptă.
— Adio, drăguţa mea, zise Fanny, întinzând mâna Clorindei.
— Pleci? zise aceasta cu oarecare nelinişte.
— Da, răspunse Fanny. Domnule maior, sluga dumitale.
Şi făcu o frumoasă reverenţă lui Rocambole, care la rândul său se
sculă pentru a o saluta.
Clorinde nici nu mai avu timp s-o reţină; Fanny ieşise pe uşă ca o
gazelă.
Atunci Rocambole îşi schimbă dintr-o dată înfăţişarea. El îşi pierdu
atitudinea aceea, întotdeauna puţin cam prostească a bărbatului care
suspină după o femeie.
Îşi înălţă fruntea, un fluid magnetic dominator ţâşni din ochii săi, şi
Clorinde emoţionată şi neliniştită simţi că avea în faţa ei un stăpân.
— Doamnă, îi zise Rocambole, nu vom avea de vorbit multă vreme;
dar aş vrea ca nimeni să nu ne deranjeze. Vei fi aşa de bună să dai un
ordin?...
— N-aştept pe nimeni la ora aceasta, răspunse dânsa cu vocea
tremurătoare.
— Acum vreau să te uimesc puţin, urmă maiorul Avatar.
— Domnule...
— Eu cunosc situaţia dumitale punct cu punct. Eşti datoare o sută
de mii de franci. Diamantele dumitale sunt amanetate, mobilierul
sechestrat. Palatul dumitale ipotecat... Peste câteva săptămâni totul va
fi vândut.
— Ah! domnule...
— Iartă-mă, reluă dânsul, pe un ton mai dulce, s-ar părea că aş fi
un om de finanţe, care îţi enumeră mizeriile pentru a te specula mai
bine... Dar, departe de mine asemenea gânduri...
Dânsa îl privi mirată.
— În afară de asta, continuă Rocambole, dumneata eşti îndrăgostită
de un bărbat cu talent, egoist şi vanitos, ca mulţi artişti, care te va
părăsi în ziua în care luxul dumitale nu va mai exista.
În spaţiul unei singure ore i se făcuse de două ori aceeaşi teribilă
profeţie bietei Clorinde.
— Ei bine! reluă Rocambole, eu îţi aduc mijlocul de a-ţi plăti
672
datoriile, de a-ţi păstra caii şi diamantele, de a-ţi răscumpăra palatul...

Maiorul Avatar îşi coborî vocea; un surâs îi flutură pe buze.
— Şi, sfârşi dânsul, de a păstra în acelaşi timp şi dragostea
domnului Carol B...
Clorinde îşi înăbuşi un strigăt. Apoi îşi fixă privirea uimită asupra
acelui om. Un moment fu îngrozită de figura severă a lui Rocambole.
Dar maiorul Avatar o asigură cu un cuvânt:
— Eu nu te iubesc, doamnă, zise el, şi nu am nici cea mai mică
dorinţă să-ţi sărut măcar vârful unghiilor dumitale roz.
Clorinde se ridică uimită.
— Atunci, dar, domnule, ce doreşti de la mine?
El se apropie şi mai mult de dânsa şi adăugă:
— Doresc ca timp de o lună dumneata să devii instrumentul meu
docil; doresc să mă servesc de frumuseţea dumitale şi de asemănarea
bizară pe care o ai cu o altă femeie, pentru a atinge o ţintă misterioasă
pe care o urmăresc de multă vreme.
Şi cum dânsa înţelegea din ce în ce mai puţin:
— Îţi ofer o avere întreagă, continuă Rocambole. Te las să te
gândeşti până mâine dimineaţă... Vei putea să-ţi continui dragostea
dumitale cu domnul Carol B... Adio, doamnă...
Şi, întinzându-i mâna, adăugă:
— Mâine, la orele nouă dimineaţa, voi fi din nou aici. Dacă nu vei
dori să primeşti orbeşte propunerile mele, va fi inutil să mă mai
primeşti...
Şi Rocambole plecă.
*
* *
Din strada Ponthieu până în strada Ville l’Evêque sunt numai câţiva
paşi.
Rocambole ieşi pe jos de la Clorinde, şi se îndreptă spre strada
Beauvau; el se opri în faţa unei case înalte, împărţită într-o mulţime de
apartamente mici, lucru destul de rar într-un cartier bogat şi
aristocratic. Poarta se deschise.
— Dumneata eşti, domnule Gaston? îi zise o femeie bătrână,
ieşindu-i în cale.
— Da, doamnă, Duraud, răspunse dânsul.
Şi întinzându-i o cheie, bătrâna adăugă:
— Cât de cuminte eşti! Iată două zile de când te culci tot acasă...
— E adevărat!...
673
— Mai mult decât atât, te întorci mai devreme de ora unsprezece.

— Mă odihnesc, zise dânsul, surâzând.
Şi urcă treptele. Ajuns la etajul cinci, o luă de-a lungul coridorului
şi deschizând o uşă, pătrunse într-o cameră mică, aşa de modest
mobilată, încât chiar şi cel mai modest student nu s-ar fi simţit bine
acolo.
Maiorul Avatar se dezbrăcă, stinse lumina şi deschizând fereastra,
îşi expuse fruntea vântului răcoritor al nopţii.
Fereastra dădea într-o grădină vastă, plantată cu arbori mari,
stufoşi.
Printre arborii aceştia strălucea o lumină.
Rocambole luă de pe masă un ochean şi-şi fixă cu aviditate privirea
asupra acelei lumini.
Atunci fruntea sa plină de grijă se descreţi, se însenină; un surâs îi
flutură pe buze, ochii i se umeziră de lacrimi.
Multă vreme rămase absorbit într-o contemplare mută. Şi aşa de
absorbit era în această contemplare, încât nici nu auzi că uşa se
deschisese în spatele său. O femeie intrase.
Ea înainta în vârful picioarelor şi-i atinse încetişor umărul cu mâna.
Rocambole tresări şi se întoarse.
— Vanda! exclamă dânsul.
— Da, răspunse rusoaica, eu sunt, iartă-mă că te-am tulburat,
stăpâne.
Rocambole suspină adânc.
— Uite, zise el, priveşte... cât e de frumoasă!... Şi ce faţă de înger
are...
Şi îi trecu ocheanul.
Iată, ce putu să vadă Vanda:
Lumina întrevăzută printre arbori pleca de la o fereastră mare,
deschisă. Fereastra aceasta era aceea a budoarului unei femei.
În colţul căminului, îmbrăcată într-un capot lung, alb, cu părul
despletit aruncat pe spate, într-o atitudine calmă şi senină, o femeie
stătea visătoare...
Această femeie era Blanche de Chamery, vicontesă d’Asmolles, aceea
pe care Rocambole o iubise ca pe o soră, şi a cărei dragoste îl făcuse să
se căiască de crimele sale.
— Tu plângi, stăpâne, zise Vanda, care tresări, simţind o lacrimă
arzătoare pe mâna sa.
— Da, zise Rocambole. Lacrimile îmi fac aşa de bine.
Şi închizând cu bruscheţe fereastra, murmură:
— Şi acum, condamnatule, reintră în infernul tău!... Să stăm de
674
vorbă, Vanda... Pentru ce ai venit?
Capitolul XVII
Rocambole se apropie de masă şi aprinse din nou lumânarea.

Apoi îşi fixă privirea sa rece asupra Vandei.
— Pentru ce ai venit? întrebă dânsul din nou.
— Dar, răspunse Vanda, am venit că nu ştiu ce să mai fac?
Antoinette şi sora sa sunt în strada Şerpilor, iar doamna Raynaud şi cu
mama Philippe au rămas la Passy.
Apoi, în afară de asta, Agénor de Morlux a dispărut şi Antoinette e
disperată. Madeleine mă roagă să-l găsesc pe Ivan... Aştept, ordinele
tale, stăpâne.
— Răspunde-mi mai întâi. Ce s-a întâmplat cu Timoléon?...
— Când am tras în Chivotte, Timoléon a alergat; eu aveam pistolul
în mână şi l-am îndreptat asupra lui. El m-a recunoscut şi mi-a zis:
„— Nu trage! te cunosc, eşti femeia lui Rocambole, şi nu mă voi
amesteca în afacerile dumneavoastră pe viitor.”
Era atât de speriat, încât am înţeles că puteam să-i acord un sfert
de oră de încredere, era tocmai cât îmi trebuia pentru a ieşi din acea
casă cu Antoinette. De aceea i-am ordonat:
„— Tu vei merge înaintea mea, vei deschide uşile şi mă vei conduce
până la o trăsură; şi dacă voi surprinde un singur semn de trădare, te
voi ucide fără milă!.”
Timoléon tremura din tot corpul şi am înţeles atunci că putem ieşi
fără frică. Antoinette îşi venise în fire şi întorcând capul, pentru a o
mai vedea pe Chivotte care vărsa valuri de sânge şi se frământa în
ultimele convulsii ale agoniei, se sprijini de braţul meu. Timoléon
mergea înaintea noastră. Dacă Timoléon l-ar fi chemat pe portar care-i
era devotat, i-aş fi omorât fără să stau la îndoială. Dar el traversă
grădina fără să zică vreun cuvânt măcar, şi se mulţumi să bată la
fereastra portarului. Portăreasa alergă îndată să ne deschidă. Erau
orele trei după miezul nopţii. Strada Bellefond era pustie. Timoléon
mergea înaintea mea la o distanţă de douăzeci de paşi. De altfel o dată
ajunşi sub cerul liber, nu îmi mai era teamă de dânsul. O trăsură de
stradă se întorcea spre Montmartre prin foburgul Poissonnière.
Timoléon făcu un semn birjarului care se opri îndată. Apoi, se întoarse
spre mine, şi-mi zise:
„— Eu nu mă pot măsura cu dumneata; n-am forţa dumneavoastră.
Să nu vă mai temeţi de mine; plec.”
675
Eu îl priveam cu neîncredere, dar dânsul adăugă:

„— Nu vreau să dau mâine explicaţii în privinţa morţii Madeleinei
Chivotte. Voi fugi!”
„— Unde te duci? îl întrebai eu.”
„— La Gara de Nord, pentru a lua trenul care pleacă la orele patru
înspre Calais. Domnul de Morlux mi-a dat un acont din suma cu care
ne învoisem. Mă mulţumesc şi cu atât. Bună seara.”
Şi începu să alerge ca un nebun. Eu m-am urcat în trăsură
împreună cu Antoinette şi o oră după aceea eram în strada Şerpilor.
Acum, trebuie să mai rămânem acolo?
— Nu, zise Rocambole.
— Dar unde să ne ducem?
— Te vei întoarce în strada Şerpilor şi vei aştepta acolo până când
contesa Artoff va trimite după cele două fete. Ea le va lua în casa ei, şi
acolo vor fi în cea mai deplină siguranţă. Acum să vedem unde poate să
fie Agénor?
— Îţi aminteşti, zise Vanda, cu o oră înainte de arestarea ta, l-ai
trimis la tatăl său?
— Da.
— Ei bine!... din momentul acela tânărul n-a mai fost zărit
nicăieri!...
— Lucrul acesta mă uimeşte.
— De ce?... Tatăl său l-o fi închis undeva?
— Nu, zise Rocambole, baronul Philippe de Morlux îşi iubeşte
copilul. Şi, în afară de asta, îl ştiu chinuit de remuşcări şi n-ar fi
îndrăznit.
— Şi în ziua aceea, observă Vanda, vicontele Carol nu sosise încă.
— Ai dreptate.
— Şi numai dacă nu cumva Timoléon...
Numele acesta fu ca un fulger de lumină pentru Rocambole.
— Aşa trebuie să fie, zise dânsul. Timoléon l-a răpit în timpul
drumului dintre Passy şi strada Universităţii. Dar dânsul cum de nu ţi-
a spus nimic în privinţa aceasta?
— Nu s-a mai gândit. Îşi pierduse cu totul capul, atât îi era de mare
groaza.
— Toate acestea nu mă neliniştesc aşa mult. Nu mă mai tem de
Timoléon, cu atât mai puţin de domnul de Morlux.
— De cine te temi atunci?
— De o femeie.
Şi Rocambole, fără voie, se înfioră.
Apoi adăugă:
676
— Dar oricum!... voi merge până la capăt... Domnul de Morlux va fi

pedepsit.
— Dar... femeia aceea? zise Vanda.
— E o rusoaică ca şi tine.
— Ah!
— E femeia care trebuia să se căsătorească cu Ivan.
— O vom învinge cu uşurinţă, stăpâne, zise rusoaica cât se poate de
liniştită.
— Şi acum, adăugă Rocambole, du-te. Vreau să rămân singur.
Dar Vanda nu se mişcă.
— Stăpâne, zise ea, nu mai ai să-mi spui nimic?
— Nimic, răspunse el cu bruscheţe.
— Şi cu toate acestea eu am ghicit secretul tău...
— Taci!... îi zise Rocambole.
— Nu, nu voi tăcea pentru că ţi-am ghicit secretul; tu iubeşti,
stăpâne!...
— Ai de gând să taci o dată?... întrebă dânsul furios.
— O iubeşti pe Madeleine! sfârşi dânsa.
— Nenorocito!... exclamă Rocambole; vrei să mă faci să-mi pierd
capul? Vrei să mă reped la tine şi să te sugrum?...
— Voi tăcea, zise dânsa cu supunere... Oh!... nenorocire!.. Cât de
mult trebuie să suferi!...
— Aceasta e pedeapsa mea! murmură Rocambole.
Ea îngenunche în faţa lui şi cu un soi de entuziasm plin de friguri, îi
zise:
— Dar toate chinurile au un sfârşit... Dumnezeu te va ierta într-o
zi!...
— Du-te! repetă Rocambole.
De astă dată Vanda se supuse.
Atunci Rocambole închise uşa şi se aruncă în pat aşa îmbrăcat cum
era.
Era peste măsură de obosit şi fiziceşte şi moraliceşte.
Adormi adânc şi nu se mai deşteptă până a doua zi dimineaţă.
Atunci se apropie încetişor de fereastră şi o deschise.
Îşi răcori fruntea palidă în aerul rece al dimineţii şi-şi îndreptă
privirea-i avidă spre grădina ce se întindea în faţa lui.
Fereastra de la budoarul Blanchei de Chamery era închisă; fără
îndoială că tânăra femeie nu se deşteptase încă.
Dar aproape în aceeaşi clipă o uşă a palatului se deschise şi un
copil năvăli zgomotos în grădină, împingând un cerc înaintea lui.
Era un băieţel de vreo şase ani, cu obrazul purpuriu, cu părul
677
blond.
Şi Rocambole, ascuns după perdea, începu să contemple copilul,
care alerga vesel prin grădină, preocupat numai de cercul său.
Puţin câte puţin, faţa sa palidă şi chinuită se însenină, un surâs de
fericire îi flutura pe buze.
„De ce vorbeam adineauri de pedeapsă? murmură dânsul. N-am
primit oare o rază dulce de soare, o rază caldă, plină de iertare?”
Şi mult timp rămase absorbit în contemplarea copilului, aşa cum,
cu câteva ore mai înainte, o contemplase şi pe mamă.
Dar, deodată, un ceas, în vecinătate, bătu orele nouă.
— Ehei! zise Rocambole tresărind, trebuie să mă gândesc la
Clorinde şi să mă duc să aflu dacă acceptă sau nu propunerile mele.
Şi începu să-şi facă toaleta, cu cea mai mare atenţie.
Când termină, coborî în stradă.
Un om îl aştepta în stradă. Era Milon.
Colosul se apropie de dânsul.
— Stăpâne, îi zise dânsul, trăsura a plecat.
— Trăsura contesei Artoff?
— Da... S-a dus după cele două copiliţe şi eu te aştept cu
nerăbdare...
Rocambole tresări.
— Vino cu mine, stăpâne, reluă Milon.
— De ce naiba doreşti să merg şi eu cu tine?
— Pentru ca să le vedem trecând...
— Ai nevoie de mine pentru asta, sărmane nebun?
— Dumneata ai uitat că eu n-am văzut-o încă pe Madeleine?
— Ei bine?
— Simt că mă clatin de emoţie.
— N-am timp să te întovărăşesc, răspunse cu bruscheţe Rocambole.
Şi se îndepărtă.
Milon îl urmări cu ochii până departe şi murmură:
„S-ar zice că stăpânul a devenit nebun...”
Capitolul XVIII
Domnul de Morlux şi contesa Vasilika vorbeau între patru ochi.

— Domnule, spunea frumoasa rusoaică, înainte de a merge mai
departe, trebuie să ştim bine încotro ne îndreptăm şi dumneata şi eu...
Domnul de Morlux se înclină.
— Care e scopul nostru principal?... Dumneata nu vrei cu nici un
678
preţ să restitui averea baronesei Miller fetelor sale, nu este aşa?

— Desigur, răspunse domnul de Morlux cu cinism.
Contesa surâse.
— Înţeleg bine, zise ea. Şi pentru a ajunge la acest rezultat, ai crezut
că orice mijloc era bun... Mai întâi ai închis-o pe una dintre ele la
Saint-Lazare, şi după ce omul acela, numit Rocambole, care este într-
adevăr o putere, a scos-o de acolo, dumneata ai vrut s-o asasinezi...
Domnul de Morlux rămase nepăsător.
— Şi după asta? zise dânsul.
— În acelaşi timp, reluă Vasilika, dumneata alergai în Rusia pentru
a ieşi în întâmpinarea lui Madeleine.
Vicontele se îngălbeni şi suspină.
— De două ori ai avut-o în mâinile dumitale. Ai fi putut s-o arunci
de vie în ghearele lupilor care se ţineau lanţ după sania dumitale; ai fi
putut s-o ucizi în timpul somnului cu un glonte de pistol în tâmplă. N-
ai făcut nimic din toate acestea. Pentru ce?... Pentru că Madeleine ţi-a
inspirat o patimă nebună, dumitale, om bătrân!
Domnul de Morlux suspină din nou şi mai adânc şi mai dureros.
— Te-ai întors în Franţa, continuă Vasilika. Antoinette ţi-a scăpat
din nou, şi acum au doi protectori în loc de unul. Contesa Artoff le-a
luat pe cele două tinere fete în casa sa; acolo sunt în siguranţă mai
mare decât în cea mai teribilă fortăreaţă.
— Vai! suspină vicontele.
— Aşadar, unde am ajuns! suntem tot atât de avansaţi ca în ziua
când ai început lupta. În zadar îl ţii pe nepotul dumitale închis de opt
zile. Rocambole îl va elibera, aşa cum a eliberat-o şi pe Antoinette. Şi
nepotul dumitale, cu riscul de a-şi compromite numele, îţi va cere
socoteală pentru moartea baronesei Miller.
Domnul de Morlux o privea pe Vasilika cu spaimă.
Dânsa continuă:
— Dumneata te-ai adresat unui intrigant de cea mai ordinară speţă,
care lucra numai pentru bani. Omul acesta a fost învins; omul acesta
te-a trădat!...
— E adevărat!... suspină Carol de Morlux.
— Dacă eu aş fi ieşit în calea dumitale mai înainte, continuă
contesa Vasilika, ai fi ieşit învingător pe toată linia.
— Ce ai fi făcut dumneata, doamnă? întrebă vicontele.
— Un lucru foarte simplu.
— Să vedem?
— L-aş fi luat pe nepotul meu Agénor de-o parte şi i-aş fi spus: „Tu
o iubeşti pe domnişoara Antoinette Miller... Foarte bine... Alege: sau
679
mă vei găsi fără încetare în calea ta şi te vei expune să-ţi dezonorezi

numele, sau va trebui să renunţi la averea ei... Eşti destul de bogat şi
pentru doi... cu condiţia aceasta, nu mă opun căsătoriei tale...”
— Şi dumneata crezi?...
— Eu ştiu că tineretul este generos şi dezinteresat.
— Şi după aceea?... întrebă domnul de Morlux...
— Când un om de vârsta dumitale se îndrăgosteşte, continuă
rusoaica, patima e prea violentă pentru ca să mai poată fi curabilă.
Amorul se vindecă lesne la treizeci de ani, la şaizeci însă, nu se mai
poate vindeca.
— Vai!... gemu domnul de Morlux.
— Dumneata ai vrut s-o ucizi pe Madeleine. Dar braţul ţi-a slăbit
precum ţi-a slăbit şi inima...
— E adevărat.
— Dumneata, care de atâta vreme nu trăieşti decât pentru a păstra
neatins fructul crimelor pe care le-ai făptuit, dumneata nu mai ai decât
un gând, decât un scop, decât un vis... Madeleine.
— E adevărat... e adevărat!... murmură Carol de Morlux cu vocea
înăbuşită.
Vasilika reluă:
— Liniştit din partea lui Agénor pe de o parte, dacă te-ai fi căsătorit
cu Madeleine...
Vicontele se îngălbeni.
— Taci, doamnă!... exclamă dânsul... în numele cerului, taci!...
— De ce?
— Ştii bine că Madeleine e îndrăgostită de Ivan Potenieff.
— Dacă n-aş şti-o, aş fi eu astăzi aici?... răspunse Vasilika cu un
surâs dispreţuitor.
— Ai dreptate.
— Madeleine îl iubeşte pe Ivan... Şi dacă am venit la dumneata,
omul cu mâinile acoperite de sânge, eu femeia răzbunătoare, crudă,
sălbatică ― dacă o doreşti ― dar curată, neatinsă de pata nici unei
crime, am venit pentru că mi-am făcut jurământul solemn s-o despart
pe Madeleine de Ivan, cu orice preţ.
— Dar ceea ce spui dumneata nu se va putea întâmpla!... Madeleine
nu mă va iubi niciodată!...
— Ce nevoie ai să te iubească?... Va fi destul să se căsătorească cu
dumneata.
— Niciodată nu se va învoi!... zise domnul de Morlux cu o furie
înăbuşită.
— Cine ştie?
680
— Vei putea dumneata să ajungi la un asemenea rezultat? întrebă

dânsul, aruncând o privire rătăcită contesei Vasilika.
— Ascultă-mă, continuă dânsa. Dumneata eşti un criminal, eu sunt
o femeie curată. N-am nici o singură pată de sânge pe mâinile mele şi
dacă vreodată vor fi pătate, vor fi numai cu sângele lui Ivan.
— Ei bine?... întrebă dânsul, fără să se supere de tonul de adânc
dispreţ al contesei Vasilika.
— Eu nu doresc să fiu complicea dumitale, zise teribila femeie, dar
dacă mă vei servi, îţi voi da sfaturi bune...
— Ah!
— Agénor se va căsători cu Antoinette şi va renunţa la averea fetei.
Madeleine va consimţi şi ea într-o zi să devină soţia dumitale, dacă un
om şi o femeie nu-ţi vor mai sta în cale. Femeia aceea este contesa
Artoff şi bărbatul Rocambole.
Numele acestea produse fiori în corpul domnului de Morlux.
— Cu contesa mă însărcinez eu, urmă Vasilika. Lupta va fi lungă,
înverşunată, savantă şi teribilă, dar în cele din urmă voi ieşi
învingătoare, pentru că voi întrebuinţa un mijloc suprem...
— Care este acest mijloc?
— Voi face să fie rechemată în Rusia. Ea este soţia unui supus al
ţarului, şi când ţarul ordonă, toată lumea trebuie să asculte.
— Aşadar, dumneata eşti puternică la Petersburg.
— Poate...
— Dar... Rocambole?
— Aceasta este treaba dumitale.
— Am luptat şi-am fost învins!...
— Pentru că n-ai ştiut să găseşti punctul slab al cuirasei.
— Ah!
— Cunoşti dumneata secretele acelui om?
— Nu.
— Rocambole e chinuit de dragoste. E o dragoste de părinte? E altfel
de dragoste? Nu ştiu bine.
— Dar pentru cine?
— Pentru o femeie pe care o numise altădată sora sa; altădată, pe
când se încarnase în pielea marchizului de Chamery.
— Ei bine?
— Acolo trebuie să-l loveşti... Dânsul se interesează de Antoinette şi
de Madeleine... fără îndoială; dar interesul pe care-l poartă acestor
două fete nu e decât rezultatul căinţei sale. E o misiune pe care şi-a
impus-o şi atâta tot. Dar dacă vicontesa d’Asmolles ar fi în pericol...
o!... atunci vei vedea...
681
— Dar ce pericol?...
— Vreo nenorocire mare...
— Ce-ar putea să i se întâmple?
— Asta e treaba dumitale, nu a mea, răspunse Vasilika mereu
mândră şi dispreţuitoare.
— Dar...
— Nu vei fi acum la cea dintâi crimă a dumitale, nu-i aşa?
Şi izbucni într-un hohot diabolic.
Domnul de Morlux fu cuprins din nou de tremurul acela teribil,
care-l cuprindea ori de câte ori pronunţa cineva numele lui Rocambole.
— Doamna d’Asmolles e căsătorită, urmă Vasilika; dânsa are şi un
copil...
— Ei bine?
— Caută!... Contele ar putea să aibă vreun duel... copilul ar putea
să dispară...
— Doamnă...
— Caută!... aceasta este treaba dumitale, nu a mea, zise Vasilika.
Vicontele simţi cum i se zbârleşte părul în creştetul capului.
— Ah! zise dânsul, dumneata, ai un geniu infernal, doamnă!
— Îl iubeam pe Ivan ca o nebună şi acum îl urăsc cu o furie egală!...
Numai patimile violente pot dezvolta imaginaţia. La revedere, domnule
viconte.
Şi făcu un pas spre uşă.
— Când ne vom mai vedea, doamnă?... zise domnul Morlux,
conducând-o.
— Mâine.
— La aceeaşi oră?
— Poate.
Şi ieşi.
Domnul de Morlux se lăsă să cadă pe un scaun, şi luându-şi capul
în mâini, îşi repetă vorbele sinistre ale contesei Vasilika:
„Pentru a-l paraliza pe Rocambole, trebui ca Blanche de Chamery să
fie lovită de vreo nenorocire mare. Soţul ei ucis într-un duel. Copilul ei
să dispară...”
Vicontele Carol de Morlux trebuia să ia o hotărâre.
Capitolul XIX
Contesa Vasilika plecase de mai bine de o oră şi domnul de Morlux

stătea mereu absorbit în reveria în care îl lăsaseră cuvintele rusoaicei.
682
Sunetul clopoţelului îl făcu să tremure.

Era abia ora şase dimineaţa, şi domnul de Morlux nu primea
niciodată vizite înainte de amiază.
Vizita contesei era o excepţie.
Un fecior intră.
— Domnule viconte, îi zise dânsul, o tânără fată, care pare foarte
emoţionată, cere să vă vorbească numaidecât.
Domnul de Morlux se sculă înspăimântat:
— Unde este dânsa?
— În salonaşul de jos.
— Ţi-a spus numele ei?
— Mi-a spus că pot să-l anunţ pe domnul viconte că a sosit de
puţină vreme din Rusia.
Domnul de Morlux începu să tremure ca un copil.
— Vin îndată, zise el; du-te de o anunţă.
Cameristul ieşi şi domnul de Morlux trecu în camera sa de toaletă.
Apoi se îndreptă spre micul salonaş.
Când puse mâna pe clanţă pentru a deschide uşa, se opri
tremurând. Inima îi bătea cu violenţă.
O clipă stătu la îndoială.
Cine era oare femeia care îl aştepta în camera aceea ?
Cine era oare femeia care se întorcea din Rusia?
Domnul de Morlux făcu o sforţare violentă pentru a se calma şi
deschise uşa.
În prag rămase înlemnit, cu gura căscată, ca un prost.
O fată tânără, cu ochii încă plini de lacrimi, şi care părea în prada
unei teribile surescitări nervoase, era înaintea lui.
— Madeleine! exclamă domnul de Morlux.
— Da, Madeleine, răspunse dânsa încetişor ca şi cum i-ar fi fost
teamă să deschidă mai bine gura.
Era, fără îndoială, aceeaşi persoană pe care domnul de Morlux o
scăpase din gura lupilor; aceeaşi pe care o răpise leşinată din castelul
intendentului Neculai Arsoff.
Aceeaşi, în sfârşit, pe care voise s-o ucidă în mijlocul unei câmpii în
acea noapte în care demonul, numit Rocambole, îi ieşise în cale.
Ea întinse mâinile spre dânsul, rugătoare, sfârşită...
— Iartă-mă, murmură ea, scapă-mă...
Aceste cuvinte îl uimiră încă şi mai mult pe domnul de Morlux.
Cum?... Femeia aceea, care îl ştia ucigaşul mamei sale, şi cel mai crud
duşman al său, putea să vină la dânsul ca la un salvator!
Ea se duse să închidă uşa, care era pe jumătate deschisă, apoi se
683
întoarse spre viconte şi-i zise:

— Ascultă-mă.
Şi cum dânsa îi întinsese amândouă mâinile, el i le luă, o atrase
spre o canapea şi o făcu să stea jos. Apoi îi făcu curaj şi zise:
— Să vedem... linişteşte-te... vorbeşte!
— Domnule viconte, îi zise Madeleine, dumneata m-ai scăpat de
moarte, nu-i aşa?
— E adevărat.
— Dumneata m-ai luat sub protecţia dumitale, m-ai apărat, şi mi-ai
făgăduit că-l voi regăsi pe Ivan?
— Da, aşa este.
— Într-o noapte, dumneata m-ai răpit din castelul acela, în care
eram împreună şi eu te-am luat pe dumneata, salvatorul meu, drept
un ucigaş şi un mizerabil.
— E foarte adevărat şi asta.
— M-ai aruncat într-o sanie şi eu am leşinat. Ce s-a mai petrecut
după aceea? N-am ştiut niciodată. Doar atâta ştiu că atunci când mi-
am revenit, când am deschis ochii din nou, dumneata nu erai lângă
mine.
— Oh!
— Alături de mine, în locul dumitale, l-am văzut pe acel pretins
negustor german şi pe soţia sa. Oamenii aceia pe care îi cunoşteam de
două zile, îmi umpluseră capul cu o mulţime de lucruri; îmi povestiseră
nişte întâmplări teribile.
— Da? întrebă domnul de Morlux cu vocea înăbuşită.
— Dacă i-aş crede pe dânşii, dumneata ai fi otrăvit-o pe mama mea,
dumneata ai fi hoţul unei averi mari, averea mea şi a surorii mele...
— Şi pe urmă? întrebă vicontele în prada celei mai teribile nelinişti?
— Dumneata ai vrut să mă asasinezi şi pe mine, aşa după cum ai
încercat s-o asasinezi şi pe sora mea...
Madeleine izbucni în lacrimi.
— Sărmana mea surioară, murmură dânsa, oamenii aceia au
înşelat-o, au fascinat-o aşa de bine, încât a ajuns să-i creadă.
— Da? zise domnul de Morlux, ridicând capul.
— Cum i-am crezut şi eu la început, cum îi crede pe cuvânt şi un
bătrân servitor al mamei mele, numit Milon.
— Şi acum, de ce nu-i mai crezi şi dumneata?
— Pentru că am aflat cine erau oamenii aceia.
— Ah!
— Femeia este o fată pierdută, o aventurieră care purta altădată
numele de Nichette.
684
— Şi bărbatul?
— Bărbatul este un ocnaş evadat de la Toulon, un ucigaş, un tâlhar,
un asasin, un mizerabil numit Rocambole.
Domnul de Morlux era din ce în ce mai uimit; dar în acelaşi timp
începuse să-şi domine emoţia şi-şi regăsise toată prezenţa sa de spirit.
Madeleine reluă:
— Ştii dumneata unde ne-au dus dânşii, pe sora mea şi pe mine?
— Nu.
— La o fostă curtezană numită odinioară Baccarat, pe care un
nebun a făcut-o contesă. Astăzi se numeşte contele Artoff.
— Dar e vecina mea! zise domnul de Morlux.
— Da, şi când am ştiut pe ce mâini am încăput, m-am gândit îndată
la dumneata, am deschis bine ochii, m-am luminat, şi am venit aici,
pentru ca să te rog să mă salvezi!
Era atâta sinceritate şi în acelaşi timp atâta spaimă în vocea tinerei
fete, încât, domnul de Morlux nu stătu la îndoială nici un moment.
Fata aceea pe care o avea în faţa lui era Madeleine.
Madeleine îmbrăcată încă tot cu aceeaşi blană de călătorie, pe care
o avea în hanul „Sava”.
Domnul de Morlux nu văzu, nu înţelese decât un singur lucru: că
Madeleine fusese cuprinsă de neîncredere, din pricina faptului că
Baccarat şi Vanda fuseseră femei uşoare altădată, iar Rocambole era
un ocnaş evadat.
Şi cum biata fată părea că i se lasă în voie, dându-i toată
încrederea, domnul de Morlux răspunse:
— Bine ai făcut că ai venit la mine.
— Oh! exclamă dânsa, mă vei apăra?
— Te voi lua sub protecţia mea, şi voi fi pentru dumneata un
adevărat tată.
Dânsa îl privi cu oarecare neîncredere; era în acelaşi timp o privire
copilărească, o privire plină de farmec.
— Şi când mă gândesc, murmură dânsa, că un moment am putut
să cred...
Vicontele surâse.
— Copila mea, zise dânsul, îţi voi explica totul în câteva cuvinte.
— Oh! vorbeşte...
— Dumneata eşti nepoata mea.
Dânsa scoase un strigăt.
— Aşadar e adevărat!
— Numai că, n-am otrăvit-o eu pe mama dumitale. Mama dumitale
n-a murit otrăvită; ea a murit subit, în urma unei nevralgii violente.
685
Indusă în eroare de către Milon, un mizerabil care a petrecut zece ani

în închisoare, mama dumitale îşi pierduse încrederea în noi, şi de
aceea v-a ascuns pe amândouă... Sunt cincisprezece ani de când vă
căutăm în toate părţile.
— Dumnezeule! exclamă dânsa. Dar... averea aceea.
— Averea există şi sunt gata să v-o dau în primire.
— Mie?
— Dumitale şi surorii dumitale.
— Aşadar, nu eşti dumneata acela care ai provocat arestarea bietei
Antoinette?
— Acesta este un complot infam al lui Milon, şi al complicelui său
Rocambole.
— Ah! exclamă tânăra fată, bănuiam eu că aşa trebuie să fie. Numai
sărmana mea surioară nu vrea să deschidă ochii.
— O voi determina eu să-i deschidă.
— Când?
— În ziua când se va căsători cu Agénor, în ziua când dumneata te
vei căsători cu Ivan Potenieff.
Madeleine îşi aruncă braţele în jurul gâtului domnului de Morlux
care se simţi tremurând de bucurie şi de voluptate.
— Ah! cât eşti de bun, unchiule! zise ea.
În acelaşi timp domnul de Morlux îşi zicea încetişor, în sine:
„Haida de!... iată că întâmplarea îmi vine în ajutor. Lupul a pus din
nou mâna pe miel, şi de data asta nu-i va mai da drumul!”
Capitolul XX
Ce se întâmplase cu domnul Agénor de Morlux?

De patru zile de când Rocambole era liber, el îl căută în zadar în
toate părţile.
După cum ne reamintim, Rocambole părăsindu-l pa Agénor, îi
zisese:
— Du-te la tatăl dumitale, şi declară-i că dacă Antoinette nu va fi
regăsită, te vei împuşca.
Antoinette fusese regăsită, dar Agénor nu era nicăieri, Agénor
dispăruse.
Rocambole îşi mobilizase toţi oamenii săi în căutarea lui şi nici unul
nu-i aducea vreo veste bună.
De mult timp, pentru toţi amicii săi de la clubul Asperges, şi chiar
pentru domnul de Mauleon, existenţa lui Agénor era un mister. Dar de
686
opt zile, misterul lua proporţia unei enigme; Agénor nu mai fusese
văzut deloc.
Aşa încât trebuie să vă spunem ce i se întâmplase.
Când Vanda îi răspunse lui Rocambole că Timoléon trebuie să se fi
ocupat de Agénor, ghicise adevărul.
Într-adevăr pe când poliţia îl prinsese pe maiorul Avatar, Timoléon
supraveghea mica casă de la Passy.
Agénor se urcase într-o birjă ce cobora spre Trocadéro; tocmai când
ajungea la podul Alma o altă trăsură se încrucişa cu a sa.
Din trăsura aceea au izbucnit, nişte ţipete ascuţite; în acelaşi timp,
birjarul dădea semne de nelinişte şi un om cu părul alb scoase capul
pe uşa cupeului şi chemă în ajutor.
Agénor se oprise. El sări din trăsură şi alergă spre bătrân.
Acesta îi zise:
— Domnule, în numele cerului, oricine ai fi, ajută-mă.
Agénor putu atunci să vadă în trăsură, o femeie tânără, care se
zbătea în prada unor spasme nervoase.
— E fiica mea, zicea bătrânul.
Tânăra femeie îşi frângea mâinile, scrâşnind din dinţi; s-ar fi zis că
era o epileptică cuprinsă de un atac.
Oricât de grăbit era să ajungă la tatăl său, oricât da neliniştit, oricât
de chinuit era, Agénor nu putea să-i lase pe cei doi oameni într-o
asemenea situaţie.
— Domnule, îi zise bătrânul, eu mă numesc colonelul Guépin.
Această nenorocită este fiica mea. Sunt trei ani de când a fost atinsă de
această boală teribilă. Ieşeam din casă, căci stăm aproape de aici,
strada Chaillot. Accesul a cuprins-o pe neaşteptate, şi când este în
starea aceasta, vorbeşte mereu numai de sinucidere.
Într-adevăr, domnişoara Guépin, vechea noastră cunoştinţă ― căci
dânsa era ― striga:
— Vreau să mă omor!... Lăsaţi-mă să mor!...
— Domnule, zise Agénor, nu pot să vă părăsesc într-o asemenea
situaţie. Vă voi ajuta s-o conduceţi pe fiica dumneavoastră acasă.
Şi fără cea mai mică bănuială, se urcă în trăsura bătrânului,
strigând birjarului său să-l aştepte.
Abia se urcase dânsul în trăsură, şi domnişoara Guépin păru că se
mai linişteşte puţin.
Frumoasa brunetă nu mai vorbea acum de sinucidere, ba chiar, nici
nu mai făcea spume la gură.
Puţin câte puţin, ochiul ei îşi pierdu expresia rătăcită şi teribilă.
— Domnule, îi zise atunci colonelul Guépin, cum voi putea să-ţi arăt
687
toată recunoştinţa mea?

Agénor nu răspunse.
El voia cât mai repede să ajungă în strada Chaillot, la domiciliul
colonelului.
Agénor se gândea la Antoinette şi o furtună clocotea în inima sa.
Trăsura se opri. Agénor coborî cel dintâi; erau în faţa unei case cu
aspect modest.
— Aici este, zise colonelul.
Dar pe când Agénor saluta şi se pregătea să se îndepărteze,
domnişoara Guépin îşi dădu ochii peste cap şi începu să ţipe din nou.
— Ah! Dumnezeule! exclamă colonelul disperat, accesul o cuprinde
iarăşi, şi eu sunt singur...
Agénor nu mai putea să plece.
O luă pe domnişoara Guépin în braţe, pe când colonelul plătea
birjarului şi-i dădea drumul.
Colonelul deschise poarta şi trecu înainte; Agénor cu domnişoara
Guépin în braţe îl urmărea de aproape.
Dacă Agénor ar fi fost mai stăpân pe mintea lui, dacă ar fi fost mai
puţin preocupat, înfăţişarea acelei case l-ar fi uimit.
Casa părea că nu fusese locuită multă vreme. Colonelul deschise o a
doua uşă şi intrară într-un coridor.
Acum, domnişoara Guépin, care era o fată destul de viguroasă, se
smuci din braţele lui Agénor şi începu să alerge strigând:
— Sufăr prea mult; mă duc să mă arunc în puţ.
— Ah! Dumnezeule! exclamă colonelul.
Dar Agénor pornise în fugă după domnişoara Guépin.
În capătul coridorului, nu era un puţ, după cum s-ar fi putut crede,
ci o cameră dominată de întuneric, în care domnişoara Guépin intră
alergând.
Agénor merse după dânsa, şi se trezi deodată în mijlocul celui mai
profund întuneric.
Dar, cu toate acestea, avusese timpul s-o cuprindă pe domnişoara
Guépin de mijloc.
Şi, în momentul în care dânsul credea că o scapă dintr-o primejdie
de moarte, tânără şi viguroasa fată a colonelului se întoarse spre
dânsul, îl apucă de gât şi-l strânse cu putere.
Colonelul venea pe la spate.
Totul se petrecu într-o clipă.
Agénor, surprins, cufundat în întuneric, fu trântit la pământ şi legat
ţeapăn.
— Şi acum, mai du-te de-o regăseşte pe Antoinette, strigă
688
domnişoara Guépin râzând.
*
* *
Peste opt zile, în aceeaşi casă din strada Chaillot, în care îl

condusese pe Agénor, domnul colonel Guépin zicea fiicei sale:
— Sunt patru zile de când nu l-am mai văzut pe Timoléon.
— Adică, din seara aceea, în care domnul de Morlux i-a numărat
banii.
— Nu cumva ne-a tras pe sfoară? zise colonelul.
— Nu, zise domnişoara Guépin, dar poate că planul lui n-a reuşit.
— Cum asta?
— Poate că celălalt a evadat.
Celălalt era Rocambole.
— Pe onoarea mea! zise colonelul, sunt trei zile de când aşteptăm
cele treizeci de mii de franci făgăduiţi. Dacă nici astă seară nu vor
sosi...
— Ei bine?
— Voi da drumul păsării...
— Lui Agénor?
— Desigur.
— Tăcere! zise domnişoara Guépin, sună cineva.
Într-adevăr, se auzise soneria.
— Dânsul trebuie să fie, fără îndoială.
Şi domnişoara alergă să deschidă.
Dar nu era Timoléon, ci un factor poştal.
Lucru uimitor, pentru că nici colonelul, nici fiica sa n-aveau de
unde să primească scrisori la acel domiciliu improvizat.
Factorul aducea o scrisoare cu ştampila Londrei.
Domnişoara Guépin exclamă:
— E scrisul lui Timoléon!
— A plecat!... murmură colonelul.
Tatăl şi fiica se priveau uimiţi.
— Nu îndrăznesc să deschid scrisoarea aceasta, zise domnişoara
Guépin.
— Drace! răspunse colonelul, cu o ironie amară, scrisoarea are nişte
proporţii destul de mici, pentru ca să putem fi siguri că nu conţine
deloc valori.
— Şi-a râs de noi, zise frumoasa brunetă.
— Ca de nişte copii! adăugă colonelul.
689
Domnişoara Guépin rupse plicul cu bruscheţe şi citi:
„Dragii mei,
puteţi face cu domnul Agénor ce veţi pofti; e treaba voastră.
Eu m-am retras şi nu mă mai amestec în afacere.
Timoléon”
Scrisoarea căzu din mâinile domnişoarei Guépin.

— Ei bine, zise colonelul, dânsul are dreptate. Agénor va plăti totul.
Domnişoara Guépin se înfioră.
Capitolul XXI
Urmă un moment de tăcere între colonelul Guépin şi fiica sa.

— Să vedem tată, zise aceasta din urmă, ce socoţi dumneata să
faci?
— Un lucru foarte simplu.
— Să vedem...
— Îi vom vinde lui Agénor libertatea cu o sută de mii de franci.
— Dar el n-are atâţia bani la dânsul.
— Ce are a face?... Va plăti în cele din urmă.
— Eşti prea naiv, tată.
— De ce?
— Agénor, îndată ce va ieşi de aici, în loc să se ducă la bancă, se va
duce la comisarul de poliţie.
— Dacă aş şti una ca asta, l-aş ucide.
— Un omor fără nici un folos, tată.
— Atunci, ce să facem?
— Îţi voi spune eu...
— Ah! vorbeşte, zise colonelul, privindu-şi fiica cu nesaţ.
— Eu nu ştiu bine ce s-a petrecut, dar mi se pare că ghicesc. Altfel
Timoléon n-ar fi plecat la Londra.
— Ei bine!... ce s-a întâmplat?
— Rocambole trebuie să-l fi indus în eroare pe judecătorul de
instrucţie! i-o fi dovedit clar ca lumina zilei că se numeşte Avatar şi
este maior.
— Bine!... Şi pe urmă?
— După aceea probabil că a regăsit-o pe Antoinette, a eliberat-o...
— Foarte bine.
— Şi Timoléon, cuprins de spaimă, a fugit.
690
— Toate acestea n-au nici o legătură cu Agénor.

— Te rog să mă ierţi. Sunt opt zile de când îl ţinem pe nenorocitul
acesta închis în pivniţa casei noastre. Mai întâi a vrut să moară de
foame; pe urmă s-a învoit să mănânce.
— Ce-ţi spune dânsul când îi duci mâncarea?
— Nimic, răspunse domnişoara Guépin. Se pare că tânărul acesta
nici nu mai poate pronunţa alt cuvânt decât numele Antoinettei.
— Undei vrei să ajungi tu?
— Vreau să-ţi spun că trebuie să aflăm unde este Antoinette.
— Şi pe urmă?
— După ce o vom găsi, mă însărcinez eu de restul.
— Dar cum s-o găsim?
— Voi face o mică plimbare prin Paris. Peste o oră voi fi înapoi.
Şi domnişoara Guépin se pregătea să iasă, când se auzi pentru a
doua oară clopoţelul.
Colonelul se apropie de fereastră şi-l recunoscu îndată pe vizitator.
Era Polyt.
Polyt, acela care, după cum am văzut, căzuse în puterea Vandei şi a
frumoasei Marton. Polyt era foarte supărat.
— Ce s-a întâmplat? întrebă colonelul.
— Ce este, nu e bine, răspunse Polyt. Rocambole e liber şi trebuie să
spălăm putina.
— Da... dar mititica...
— Au luat-o cu dânşii. Am fost prizonierul lor timp de două zile,
prizonierul a două femei, care şi-au bătut joc de mine ca de un copil!
strigă Polyt cu mânie.
Colonelul şi fiica sa se consultară din priviri.
— Ai rămas la fel de îndrăzneţ ca şi înainte? întrebă domnişoara
Guépin.
— Nu mai ştiu, zău... Cele două femei m-au demoralizat cu totul...
— Dar, în sfârşit, ne putem încrede în tine pentru o lovitură de
cuţit?... E vorba de un câştig de o mie de franci.
— Se face, răspunse Polyt.
— Atunci, reluă frumoasa brună, lăsaţi-mă o clipă.
Şi aprinse o lumânare.
— Unde te duci? întrebă colonelul.
— Să negociez un împrumut de o sută de mii de franci, răspunse
dânsa râzând.
*
* *
691
De şapte zile, domnul Agénor de Morlux trecuse prin toate fazele

disperării, prin toate torturile morale prin care poate trece un om
îndrăgostit, un om care iubeşte şi nu ştie dacă femeia iubită este
moartă sau vie.
Surprins în mijlocul întunericului, trântit la pământ, legat, Agénor
se credea jucăria unui vis urât.
Dar simţul realităţii îi reveni îndată când o auzi pe domnişoara
Guépin strigându-i cu vocea ironică:
— Acuma caut-o pe Antoinette!
Atunci, Agénor înţelese totul.
Oamenii care provocaseră dispariţia tinerei fete, îl ţineau şi pe
dânsul în puterea lor.
„Ce voiau de la el?... Ce voiau de la Antoinette?...”
Aceasta era dubla problemă, care tot nerezolvată rămase după şapte
zile de reflecţie şi după şapte nopţi de insomnie.
Duşmanii Antoinettei erau acum şi duşmanii săi; şi acum Agénor îi
cunoştea pe aceşti duşmani... Erau agenţii secreţi ai unchiului său,
agenţii acelui mizerabil Carol de Morlux, care era frate cu tatăl său.
Omul care o omorâse pe baroneasa Miller avea să se dea îndărăt în
faţa unei noi crime?
Desigur că nu.
La început se zbătuse, urlase ca o fiară sălbatică prinsă în cursă;
apoi, încercase să-şi rupă legăturile.
Încercare zadarnică! Apoi căzuse într-un fel de lâncezeală morală şi
fizică.
Puţin câte puţin, Agénor simţea cum inteligenţa îi slăbeşte, şi dacă
acea stare de lucruri mai continua încă multă vreme, fără îndoială că
va înnebuni.
Când poarta închisorii sale improvizate se deschise şi domnişoara
Guépin apăru, el nici nu se osteni măcar să se întoarcă. O dispreţuia
atât de mult pe fata aceea încât îi era scârbă s-o şi privească.
Dar dânsa îşi puse lumânarea jos, şi apropiindu-se de el, îi zise:
— Domnule, am venit să-ţi redau libertatea.
Cuvintele acestea avură un efect magic.
Un fulger străluci în ochii lui Agénor; bietul tânăr se ridică cu
greutate, privind-o cu o aviditate plină de friguri.
Dânsa rămase în faţa lui foarte liniştită şi continuă:
— Nu numai că îţi aduc libertatea, domnule, dar îţi voi spune încă,
unde vei putea s-o găseşti pe logodnica dumitale Antoinette Miller,
sănătoasă şi neatinsă.
692
Agénor scoase un strigăt de bucurie.

Domnişoara Guépin urmă:
— Îmi vei mai da voie, domnule, să-ţi explic captivitatea dumitale de
o săptămână, să te lămuresc în privinţa conduitei tatălui meu şi a mea,
faţă de dumneata.
Şi cum Agénor o privea cu neîncredere, ea adăugă:
— Noi nu suntem agenţii nimănui, domnule de Morlux.
Agénor părea şi mai uimit încă, în urma acestor complicaţii.
Frumoasa brună continuă cu cinism:
— Tatăl meu împreună cu mine, am fondat o industrie, care pe
drept cuvânt ar putea fi numită şantajul amorului. Avem numeroşi
agenţi în toate părţile şi facem afaceri destul de frumoase. Domnişoara
Antoinette îţi fusese răpită; noi am găsit de cuviinţă să te punem la
închisoare cugetând că în ziua când vom afla ce s-a întâmplat cu
logodnica dumitale, vei fi fericit să poţi număra, neînsemnata sumă de
o sută de mii de franci.
Pe când dânsa vorbea astfel, Agénor îşi regăsise toată prezenţa de
spirit.
— Sunteţi nişte mizerabili! zise el.
Dânsa surâse.
— Nu voi răspunde la insultele acestea, domnul meu... N-avem aşa
de multă vreme de pierdut.
— Şi dacă vă dau suta de mii de franci pe care o vreţi?
— Îţi vom dezlega mâinile şi picioarele.
— Şi mă veţi lăsa să plec?
— Şi îmi veţi spune unde e Antoinette?
— Mai e vorbă?
— Dar nu vă gândiţi că nu pot avea o sumă aşa de mare la mine?
— Ba ne-am gândit noi...
— Va trebui să mă duc întâi pe acasă.
— Totul este prevăzut de mai înainte, răspunse domnişoara Guépin.
El o privi din nou cu neîncredere.
— Noi, urmă domnişoara Guépin, avem încredere în cuvântul
dumitale, dar... ce-i în mână, nu-i minciună... Când vom primi banii,
îţi vom spune unde este Antoinette.
— Fie, zise tânărul.
— Tatăl meu are un prieten, care are braţul puţin cam prea solid...
Acesta se va urca în trăsură împreună cu mine şi cu dumneata şi ne
vom îndrepta spre domiciliul dumitale din strada Suresnes. Trebuie să
ai acolo ceva valori...
693
— Am câteva cupoane de bancă într-un sertar.

— Şi ne vei da banii ceruţi, nu-i aşa? Ah!... dar trebuie să te
înştiinţez de un lucru.
— Ce lucru?
— Că prietenul tatălui meu îţi va împlânta cuţitul în piept, dacă vei
încerca să faci un singur gest măcar, în timpul drumului.
— Dezlegaţi-mă, zise Agénor.
Domnişoara Guépin se apropie de Agénor şi se pregătea să-i taie
legăturile, când deodată, se auzi o detunătură puternică.
Dânsa alergă palidă şi tremurătoare, spre uşa pivniţei. Pe când
trecea pragul, răsună o a doua detunătură.
Capitolul XXII
Pentru a putea înţelege rostul celor două detunături pe care le

auzise domnişoara Guépin, e necesar să ne întoarcem puţin, până la
momentul eliberării Antoinettei.
Ne aducem aminte că Vanda o lăsase pe Marton lângă Polyt,
adormit de băutură.
Când a doua zi dimineaţa, după ce o instalase în siguranţă pe
Antoinette, Vanda se întoarse în strada Măria-Stuart, Polyt mai dormea
încă.
Frumoasa Marton nu-şi părăsise nici o clipă postul.
Cele două femei se consultară.
Vanda zicea:
— Timoléon a plecat. De Polyt nu mai avem să ne temem, pentru că
Polyt nu era decât un subaltern al lui Timoléon.
Dar frumoasa Marton răspunse:
— În locul dumitale, doamnă, eu nu l-aş pierde nici o clipă din
vedere pe omul acesta.
— Cu toate acestea, noi nu putem rămâne aici.
— Nu, dar dacă aş avea cu mine câinele...
— Ce câine? întrebă Vanda mirată.
— Ah! ai dreptate, zise Marton, nu ţi-am vorbit niciodată despre
câinele acela...
— Ce e cu dânsul?
— Tatăl meu era pantofar, răspunse Marton cu umilinţă. Dânsul
avea şase copii şi un câine. Câinele acesta trebuie să fie foarte bătrân
acum, dar n-are pereche în lume, în privinţa inteligenţei,
— Ei bine?
694
— Câinele acesta a fost dintotdeauna foarte dotat pentru spionaj...

— Cum aşa?
— Într-o zi cineva a furat o pereche de pantofi din prăvălia tatălui
meu. Câinele căută toată ziua; în timpul nopţii dispăru şi noi îl
crezurăm pierdut; dar a doua zi dimineaţă câinele se întoarse cu
pantofii în gură. De atunci instinctele de detectiv ale câinelui se
dezvoltară mereu şi în multe ocazii a dat dovezi de o abilitate cu
adevărat supranaturală. Nimeni nu se pricepea să urmărească mai
bine decât dânsul. El îţi descoperea urma unui om chiar dacă trecea o
zi întreagă de la comiterea furtului, sau de la dispariţia cuiva.
— Şi câinele acesta mai trăieşte?
— Da doamnă, trăieşte. Şi mie îmi vine să mă duc să-l caut!
— Bine!
— Şi să i-l dau pe Polyt în pază!
— Nu te înţeleg bine...
— Oh! vei vedea... Polyt nu va mai putea să facă un singur pas, fără
să ştim şi noi unde a fost.
Vanda aprobă planul frumoasei Marton.
Ea rămase lângă beţiv şi frumoasa Marton coborî în grabă, se urcă
într-o trăsură şi se îndrepta spre forburgul Saint-Antoine.
Peste o oră se întorcea împreună cu câinele.
La un semn al frumoasei Marton, câinele începu să-l miroase pe
Polyt cu cea mai mare atenţie.
Apoi Marton zise:
— Acum să plecăm!
Coborâră amândouă scările, şi câinele le urmă.
Ajunşi în stradă, Marton se întoarse spre dânsul, şi-i ordonă:
— Rămâi acolo.
Apoi servindu-se de o frază, care fără îndoială era cunoscută
câinelui, adăugă:
— Ţi-l recomand pe domnul.
Din ziua aceea, câinele nu se mai dezlipi din cartier şi nu-l pierdu
nici o singură clipă din vedere pe Polyt.
Acesta din urmă fu beat timp de patruzeci şi opt de ore; apoi când
se trezi, se gândi la Antoinette şi se duse în strada Bellefond.
Portarul îi zise că Timoléon nu era acolo.
Atunci dânsul se întoarse şi se îmbătă din nou.
Marton trecu pe acolo şi fluieră căţeluşul, care trăia, de două zile
din mila trecătorilor.
— Unde este domnul acela? întrebă dânsa.
Câinele o conduse la negustorul de vinuri din colţ.
695
Marton îl zări pe Polyt care bea singurel într-un colţ al sălii...

— Foarte bine, zise ea, supraveghează-l tot timpul.
Şi plecă.
După ce Rocambole îl căutase în zadar, pe Agénor, după ce se
convinse că tânărul nu mai apăruse deloc în strada Universităţii,
Vanda îşi aduse aminte de căţeluş.
Marton îi zise:
— Polyt trebuie să ştie ce s-a întâmplat cu domnul Agénor.
Într-adevăr Polyt se întorsese a doua oară în strada Bellefond.
Acolo, portarii, neliniştiţi de îndelungata lipsă a lui Timoléon,
stricaseră uşa şi dăduseră peste cadavrul Madeleinei Chivotte.
Atunci Polyt, înspăimântat, o luase la fugă.
Apoi, se gândise că era bine să-l înştiinţeze pe pretinsul colonel şi pe
fiica acestuia.
Restul e uşor de ghicit: doi oameni sosiră în strada Chaillot,
călăuziţi de câine.
Era tocmai momentul în care domnişoara Guépin îi propunea lui
Agénor să-i redea libertatea, în schimbul unei biete sute de mii de
franci.
Cei doi oameni sunară; colonelul veni să le deschidă.
Unul dintre ei, îi zise:
— Domnule, mă numesc Rocambole, şi trebuie să mi-l redaţi fără
întârziere pe domnul Agénor de Morlux.
Colonelul se retrase în fugă, apucă, două pistoale şi le descărcă
asupra celor doi oameni.
Dar colonelul nu era un bun ţintaş şi gloanţele trecură fără să-i
atingă.
Milon se repezi la colonel şi-l trânti la pământ.
Cât despre Polyt, numele lui Rocambole a fost suficient pentru a-l
îngrozi.
Domnişoara Guépin, urcase înspăimântată, fu apucată de
Rocambole care o strânse în braţele sale nervoase, zicându-i:
— Va trebui frumoasa mea, să faci şi mătăluţă cunoştinţă cu Saint-
Lazare.
Câteva momente după aceea Agénor era eliberat.
Capitolul XXIII
Domnul Carol de Morlux nu mai auzise vorbindu-se de Vasilika vreo

trei zile.
696
De altfel, în timpul acestor trei zile, domnul de Morlux nici n-

avusese timp să respire.
Acea patimă nebună îl cuprinsese din nou.
De trei zile Madeleine era în casa lui.
Madeleine tremurătoare, emoţionată, întrebând la fiecare pas de
Ivan de Potenieff şi înfiorându-se când auzea numele lui Rocambole.
Domnul de Morlux dădea oamenilor săi tristul spectacol al unui
bătrân înamorat.
El părea că o tratează pe Madeleine ca pe nepoata sa, dar privirile îi
dezminţeau vorbele, şi violenţa patimii sale se vedea de la distanţă.
Madeleine părea că nu bagă de seamă lucrul acesta.
Ea vorbea mereu despre Ivan şi bunul ei unchi îi făgăduia că în
curând îl va regăsi.
Vicontele o găzduise în cel mai frumos apartament al palatului.
De trei zile croitoresele şi modistele se perindau prin sălile palatului.
Dar Madeleine nu voia să iasă deloc din casă.
— Nu mă voi arăta decât la braţul lui Ivan, zicea tânăra fată.
Domnul de Morlux era adeseori în prada unor gânduri vinovate; dar
tânăra fată se închidea aşa de bine în apartamentul ei, încât n-ar fi
putut să pătrundă la dânsa, fără scandal.
Şi apoi, omul acela voia să fie iubit... Şi pentru aceasta trebuia ca
Ivan să fie pierdut pentru totdeauna în ochii Madeleinei, dar mai
trebuia ca şi dânsul să aibă o purtare corectă faţă de tânără fată.
După trei zile de lupte continue, vicontele de Morlux se gândi la
aliata sa, blonda Vasilika.
Îi scrise câteva cuvinte.
O oră după aceea, Vasilika sosea.
— Ei bine! îi zise dânsa, cu un surâs rece, te-ai hotărât, ai ales?
— Nu m-am gândit la nimic, zise domnul de Morlux.
— Cum asta?
— Nu m-am gândit decât la Madeleine.
— Ai revăzut-o?
— Dânsa este aici.
— Aici? întrebă Vasilika uimită.
Domnul de Morlux îi povesti atunci ce se întâmplase. Dar Vasilika îl
asculta cu neîncredere şi-i zise:
— Eşti sigur, domnule, că n-ai înnebunit?
— Să înnebunesc!...
— Sau că nu vizezi?
— Vezi bine că sunt treaz.
— Atunci, poate că ai fost înşelat...
697
— Cum?... întrebă domnul de Morlux, făcând un pas îndărăt.

— Femeia care e în casa dumitale, e într-adevăr Madeleine?
— Dar... fără îndoială...
— N-ai auzit dumneata vorbindu-se despre o oarecare femeie,
numită Clorinde, care seamănă foarte bine cu Madeleine?
Domnul de Morlux se îngălbeni...
— Oh! e imposibil, zise el... două femei nu pot niciodată să semene
aşa de bine!...
— Dar, zise contesa, un lucru mă uimeşte...
— Ce lucru?
— Madeleine e la dumneata de trei zile, nu-i aşa?
— Da.
— Şi ţi-a spus că a fugit de la contesa Artoff?
— Da.
— Şi în timpul acestor trei zile, nici Baccarat nici Rocambole nu ţi-
au mai dat nici o ştire despre ilustra lor persoană?
— Nu.
— Tare aş vrea s-o văd şi eu...
— Pe Madeleine...
— Da.
Vicontele sună, un fecior apăru.
— Eşti bun s-o rogi pe domnişoara să coboare?
Feciorul ieşi; dar în aceeaşi clipă se auzi soneria.
Domnul de Morlux se apropie de fereastră şi-şi înăbuşi un strigăt.
— Ce este? întrebă Vasilika.
Un tânăr străbătuse curtea şi ajunsese la peron.
— Nepotul meu!... exclamă vicontele cuprins de groază.
Şi trase de sonerie cu violenţă.
Feciorul se întoarse în fugă.
— Roag-o pe domnişoara, ordonă dânsul, să nu mai coboare. Voi
urca eu până la dânsa.
În acelaşi timp zise contesei Vasilika:
— Intră acolo. Vei putea auzi totul, dar nu trebuie ca nepotul meu
să te vadă aici.
Şi-i arătă uşa fumoarului vecin cu cabinetul său de lucru.
Un moment după aceea, Agénor intră ca o bombă.
Era palid şi pe faţa sa se putea lesne citi că era răscolit de o emoţie
violentă.
Domnul de Morlux făcu câţiva paşi îndărăt.
Agénor închise uşa, se aşeză pe un scaun şi zise unchiului său:
— Să stăm de vorbă, unchiule.
698
Domnul de Morlux încercă să-şi domine emoţia şi să-şi regăsească

acel superb sânge rece, care nu-l părăsea niciodată.
— Dar pe cine te-ai supărat aşa de rău? întrebă dânsul.
— Pe dumneata, unchiule.
— O, bănuiam eu... dar de unde vii?
— Am petrecut opt zile, cu mâinile şi cu picioarele legate, într-o
pivniţă.
— Tu?
— Eu, dumneata o ştii prea bine, deoarece complicii dumitale m-au
condus acolo... infamul Timoléon şi ceilalţi mizerabili de speţa lui!...
Domnul de Morlux rămase nepăsător.
— Mi se pare că eşti nebun, zise el; eu n-am auzit niciodată numele
acesta.
— Unchiule, răspunse cu răceală Agénor, să nu ne pierdem un timp
preţios cu fleacuri de acestea... Ştiu totul...
— Ce ştii?
— Cunosc crimele dumitale, răspunse dânsul cu simplitate.
Dumneata ai închis-o pe Antoinette la Saint-Lazare.
— Ei bine! răspunse domnul de Morlux, voiam să te opresc să faci o
căsătorie proastă.
— Nu e asta, unchiule; voiai s-o împiedici pe fiica victimei
dumitale...
De astă dată domnul de Morlux se îngălbeni uşor.
— Voiai s-o împiedici, continuă Agénor, să-şi revendice averea pe
care ai furat-o de la biata ei mamă, de la sărmana baroneasă Miller,
care a murit aşa de tânără, otrăvită de mâna dumitale.
— Taci, nenorocitule!
— Ah!... Aşadar mărturiseşti?
— Taci!...
— Unchiule, reluă Agénor, îţi dau să alegi între trei lucruri; sau îţi
vei zbura creierii chiar acum, în faţa mea, şi atunci voi restitui eu
averea în locul dumitale, pentru că-ţi sunt singurul moştenitor; sau vei
înapoia toată averea, furată, de bunăvoie, semnând contractul meu de
căsătorie cu Antoinette; sau mă voi duce chiar astă-seară să dau
parchetului probe despre crimele dumitale şi atunci vei urca pe eşafod.
Agénor vorbea cu o linişte teribilă.
Domnul de Morlux, înspăimântat, repetă:
— Taci!... taci!
— Şi nu e numai atât, continuă Agénor, sora Antoinettei, cealaltă
fiică a victimei dumitale este aici, în această casă?
Domnul de Morlux îşi înăbuşi un strigăt, pe când îndărătul
699
draperiei, Vasilika tresărea.

— Biata fată a fugit ca o nebună din casa în care i se dăduse azil,
urmă Agénor, şi a venit să se pună sub protecţia dumitale... Sub
protecţia unui asasin, nenorocita!... sub protecţia unui otrăvitor!
— Taci!
— Trebuie să mi-o înapoiezi pe Madeleine.
Domnul de Morlux avu un elan de patimă furioasă.
— Niciodată! strigă dânsul.
— De ce?
— O iubesc! răspunse bătrânul.
— Eşti nebun, unchiule.
— O iubesc şi vreau să mă căsătoresc cu ea.
— Ce ironie!... dumneata, otrăvitorul mamei sale!
Domnul de Morlux căzu în genunchi.
— Dar dacă m-aş căi? murmură dânsul.
Agénor înălţă din umeri.
— Dacă, mi-aş petrece restul vieţii, răscumpărând sângele mamei,
prin dragostea cu care aş înconjura-o pe fată?
Vorbele acestea avură oarecare efect, căci Agénor întoarse capul.
— Aşadar nu este iertare pentru mine, murmură bătrânul cu
lacrimi în voce.
Atunci Agénor îl privi drept în faţă:
— Eşti dumneata sincer, cu adevărat? murmură dânsul.
Domnul de Morlux scoase un strigăt de bucurie, credea că
Madeleine era a lui, şi că totul era salvat.
Capitolul XXIV
Domnul de Morlux, un moment încovoiat sub privirea severă a

acelui tânăr fără pată care era nepotul său, se crezu reabilitat.
Sau mai bine-zis natura sa perversă îi veni în ajutor, căci îşi zise
îndată:
„Să nu fim prea îngrijoraţi!... Cu tânărul acesta, lupta e uşoară, şi-l
voi învinge cu bine!...”
Agénor continuă:
— Unchiule, eu nu ştiu dacă Madeleine va putea să te iubească
vreodată. Tot ce ştiu, e că dânsa iubeşte pe Ivan Potenieff. Un alt om pe
care dumneata l-ai făcut, să dispară.
— Eu? întrebă domnul de Morlux.
Şi în vocea sa era un accent aşa de sincer, încât convingerea lui
700
Agénor fu zguduită.
— De astă dată, zise domnul de Morlux, mi se pare că ţi-ai pierdut
capul. Toate sunt adevărate; dar lucrul acesta nu este adevărat.
— Eşti sigur de ce spui, unchiule?
— Eu sunt sigur de un lucru.
— De ce lucru?
— Că domnul Ivan Potenieff o iubeşte suficient pe Madeleine pentru
a o face amanta sa.
— Cum?... Nu voia să se căsătorească cu dânsa?
— Nu, răspunse vicontele, Ivan este ambiţios şi familia sa e ruinată.
Ivan trebuie să se căsătorească cu verişoara sa.
— Da, răspunse domnul de Morlux, pe un ton plin de naivitate.
Dacă vrei să-l regăseşti pe Ivan, va trebui să te adresezi dânsei.
Agénor se sculă.
— Unchiule, zise dânsul, îţi las douăzeci şi patru de ore de gândire,
şi nu-mi schimb deloc condiţiile. Mâine mă voi întoarce la aceeaşi oră.
Şi făcu un pas spre uşă.
Domnul de Morlux îl reţinu cu un gest.
Lăcomia se redeştepta în fundul sufletului său.
— Crezi tu, zise el, că averea celor două fete era aşa de
considerabilă?
— Trei sau patru milioane, pe care trebuie să le restitui, unchiule,
răspunse Agénor cu severitate.
Şi plecă.
Îndată ce rămaseră singuri, Vasilika ridică draperia şi apăru.
— Ei bine? întrebă vicontele; ce crezi dumneata?
— Ce?
— E chiar Madeleine, fata care e aici?
— Da, nu mă mai îndoiesc. Dar...
— Dar, ce? întrebă domnul de Morlux neliniştit, căci rusoaica
dăduse acestui cuvânt „dar”, o nuanţă pronunţată de mister.
— Va trebui să fii cu băgare de seamă.
— De cine să mă păzesc?
— De Rocambole şi de contesa Artoff.
— Dacă nepotul meu este cu mine, nu mă mai tem de aceşti doi
oameni, zise vicontele.
— Da, dar Agénor nu o va putea sili pe Madeleine să se căsătorească
cu dumneata.
Domnul de Morlux suspină.
— Şi atâta vreme cât Madeleine va fi înamorată de Ivan...
701
Domnul de Morlux o întrerupse cu bruscheţe

— S-ar putea oare găsi mijlocul ca dânsa să nu-l mai iubească?
— Poate...
Vicontele o privi cu lăcomie.
Contesa continuă cu un surâs ironic.
— Am crezut un moment, judecând după atitudinea dumitale
cuceritoare, că nu vei mai avea nevoie de mine...
— Ah! doamnă...
— Aşa sunt făcuţi bărbaţii, reluă dânsa cu dispreţ... Dar te iert.
Alianţa noastră rămâne în picioare?
— Ei bine! zise Vasilika, ascultă-mă.
Şi se trânti alene într-un fotoliu.
— Vorbeşte, zise vicontele.
— Să presupunem, zise contesa, că Ivan o va vedea pe Madeleine în
braţele dumitale.
— Bine!
— Şi că Madeleine va avea aparenţa că te iubeşte.
— Dar... aceasta nu e cu putinţă!
— Totul e cu putinţă. S-o presupunem un moment.
— Bine! După aceea?
— Ivan va deveni gelos.
— Foarte bine.
— Ivan îi va scrie Madeleinei o scrisoare iritată.
— Şi pe urmă?
— În acelaşi timp va pleca din Franţa, sau se va preface că pleacă,
ceea ce e totuna.
Madeleine va crede atunci că Ivan este pierdut pentru dânsa, şi va
avea nevoie de un protector. Şi atunci, va consimţi să-şi transforme
dragostea ei de fiică, într-o dragoste mai aprinsă, dragostea de soţie.
— Nu ştiu de ce, răspunse vicontele, dar mi se pare că toate acestea
nu se vor întâmpla niciodată.
— Asta din pricină că eşti înamorat, răspunse dânsa râzând, şi
înamoraţii sunt ca nişte copii; dorinţa îi va face să devină sceptici.
— Dar ce plănuieşti dumneata să faci? întrebă domnul de Morlux cu
nerăbdare.
— Vei vedea.
Vocea bătrânului, de obicei hotărâtă şi sonoră, devenise
tremurătoare.
— În ce mod îl voi putea face pe Ivan să creadă că Madeleine mă
iubeşte?
702
— E un lucru foarte simplu.

— Cum? întrebă dânsul, mereu neîncrezător.
— Să presupunem că dumneata te-ai plimba într-o seară prin
pădurea palatului... Să presupunem că ar fi o seară şi, apoi o noapte
cu lună.
— Cu Madeleine?
— Desigur. Eşti unchiul ei, şi va putea să-ţi dea braţul.
— După aceea?
— La un moment dat, îi vei zice: „Madeleine îţi anunţ o vizită.”
Dânsa va tresări şi te va privi întrebător. Dumneata vei adăuga:
„Domnul Ivan Potenieff va veni chiar astă seară şi-ţi va cere mâna.”
Madeleine va ţipa de bucurie şi-ţi va sări de gât.
— Ei bine? întrebă domnul de Morlux, care nu înţelegea încă.
— Acum, presupune că de la o distanţă destul de mare, Ivan va
vedea totul, fără să poată înţelege ceva...
— Oh! exclamă domnul de Morlux.
— Aceasta este combinaţia mea. Când vei voi s-o încerci; mă vei
anunţa. Adio, viconte.
— Pleci?
— Da, mă duc să iau ştiri de la Ivan, răspunse dânsa cu acel surâs
crud, care-i întovărăşea cuvintele ori de câte ori era vorba de omul care
îndrăznise s-o dispreţuiască.
Doamna contesă Vasilika Wasernoff nu intra la vicontele de Morlux
pe poarta principală, ci pe mica portiţă din bulevardul Haussmann.
Acolo o aştepta trăsură.
O femeie care are afaceri misterioase, cum avea contesa, nu ţine
deloc să se facă remarcată.
Dânsa nu mai ieşise la plimbare cu trăsura, de vreo opt zile.
Se îndreptă spre strada Cassette, şi ordonă birjarului s-o aştepte în
piaţa Saint-Suplice.
Beruto, credinciosul servitor italian, fu acela care veni să deschidă
poarta vechiului palat, în care Ivan fusese înmormântat de viu.
— Ai ceva să-mi spui? întrebă dânsa.
În acelaşi timp intră în sala aceea în care Ivan cinase şi adormise.
— Nu, doamnă.
— Cum mai e dânsul?
— Mereu furios... zice că te va ucide.
— Ah!... Vom vedea...
Beruto o privi pe contesă uimit.
— Vei îndrăzni să cobori la dânsul? întrebă servitorul înspăimântat.
— Da.
703
— Dar e furios ca o fiară sălbatică.

— Nu face nimic.
— Şi are o putere de gigant, omul acesta!...
— O ştiu.
— Te va trânti la pământ doamnă, şi te va înăbuşi.
— Ţie ţi-a făcut dânsul vreun rău până acum?
— Nu, dar eu niciodată nu mă apropii de dânsul.
— Ei bine!... vom vedea, repetă Vasilika, Poate că voi fi prudentă...
Ia o lumânare!
Beruto se supuse; aprinse o lumânare şi trecu înainte.
Traversară vestibulul, la capătul căruia se vedeau primele trepte ale
unei scări subterane.
Beruto începu să coboare. Contesa îl urmă.
Când fură pe la mijlocul treptelor, Beruto se opri.
— Ascultă, doamnă, zise dânsul.
Vasilika trase cu urechea.
Nişte urlete asemănătoare cu acelea ale unei fiare sălbatice veneau
de jos.
— Îl auzi? zise italianul cu spaimă.
— Da, răspunse contesa.
Şi coborî înainte, surâzând mereu.
Urletele deveneau din ce în ce mai distincte.
Capitolul XXV
E de ajuns ca un om să fie acuzat de nebunie, pentru ca raţiunea sa

să fie adânc zguduită.
Ivan, din ziua în care devenise prizonierul doctorului Lambert, de
când fusese închis în casa de nebuni, era în prada celei mai teribile
surescitări.
Verişoara sa, contesa Vasilika, venise să-l caute; ea îi apăruse un
moment ca o eliberatoare; dar în realitate nu venise decât pentru a-l
arunca într-o noapte şi mai adâncă.
Într-adevăr, după cum ne amintim, Ivan adormise pe când cina
între patru ochi cu Vasilika.
Atunci scândurile se puseră în mişcare, şi pe nesimţite Ivan fu
cufundat la o mare adâncime, într-un abis întunecos...
Ce era abisul acesta?
Aceasta o vom vedea asistând la deşteptarea lui Ivan.
Când eroul nostru deschise ochii, se văzu într-un fel de pivniţă
704
lungă, boltită, şi care părea să n-aibă nici o ieşire.

O lanternă era atârnată de zid şi proiecta în jurul ei o lumină tristă
şi palidă.
Ivan crezu o clipă că era jucăria unui vis urât. Dar, aproape îndată
putu să se convingă că era în deplinătatea tuturor simţurilor sale.
Unde se afla? Transformarea era aşa de bruscă, încât nu putea să-şi
dea seama dintr-o dată.
Cu toate acestea, puţin câte puţin, îşi aduse aminte.
Îşi aduse aminte de nebuni, de încercarea sa de evadare, apoi de
Vasilika şi de domnul Morlux care veniseră să-l caute.
Îşi mai aduse foarte bine aminte, că pe când dejuna în tovărăşia
verişoarei sale, fusese cuprins de un somn adânc...
De aici încolo, calea îi era deschisă pentru un vast câmp de
presupuneri.
După ce îşi chinui în zadar creierul, începu să facă înconjurul
pivniţei şi dădu peste un fel de uşă.
Era o uşă dublă de fier, cu gratii solide şi cu o ferestruică la mijloc.
Ivan îşi apropie faţa de acea ferestruică şi căută să privească
afară....
Dar ochii săi nu întâlneau decât cel mai adânc întuneric.
Continuându-şi drumul în jurul pereţilor, ca un animal sălbatic
prins în cursă, Ivan se dădu îndărăt şi scoase un strigăt de groază.
Într-un colţ al pivniţei, înlănţuit de zid, era spânzurat un schelet, pe
care mai atârnau încă câteva urme de îmbrăcăminte.
Scheletul acela, omul acela, fusese desigur înlănţuit de zid şi lăsat
să moară de foame.
Ivan, oricât era dânsul de brav, fu cuprins de o spaimă nebună.
Dar în zadar striga dânsul cu disperare; nici un ecou, nici o voce
nu-i răspundea.
„Oh! murmură dânsul ― după ce strigase mult timp, după ce îşi
însângerase mâinile, zguduind gratiile uşii ― poate că oamenii aceia au
dreptate, sunt nebun!...”
Şi numele Madeleinei îi reveni din nou pe buze.
Apoi, se gândi la o altă fiinţă, la o altă femeie... se gândi la verişoara
sa, contesa Vasilika.
Şi atunci, deodată se făcu lumină în mintea sa.
Pentru ce părăsise Vasilika Rusia?
Pentru ce venise să-l caute la doctorul Lambert?
De ce i-l dăduse drept camerist pe acel mizerabil Beruto, care se
făcuse, complicele duşmanilor săi?
Şi Ivan înţelese totul.
705
Înţelese că tot ce i se întâmplase era opera Vasilikăi. Se răzbuna

pentru dispreţul pe care-l manifestase Ivan, îndrăznind să iubească o
altă femeie. Rusoaica se răzbuna!
Şi atunci se înfurie din nou şi începu să zguduie uşa cu şi mai
multă sălbăticie. Deodată Ivan se opri.
Un zgomot se auzise afară.
Un zgomot de paşi care coborau nişte trepte; apoi o rază de lumină
străbătu până la dânsul prin ferestruică. Atunci Ivan rămase tăcut şi-şi
ţinu răsuflarea.
Văzu un om care cobora treptele; omul acesta avea o lampă într-o
mână şi un paner în cealaltă.
Ivan îl recunoscu îndată.
Era italianul Beruto. Şi Ivan nu mai putea să se îndoiască acum;
bănuielile sale deveneau lucruri sigure.
Tot ceea ce i se întâmplase, era numai şi numai opera Vasilikăi..
Şi Beruto era mâna dreaptă a contesei.
Ivan îşi făcu atunci o socoteală rapidă.
Panerul pe care îl aducea Beruto conţinea desigur alimente.
I se aducea de mâncare.
Şi Ivan se aşeză îndărătul uşii, hotărât ca în momentul când Beruto
va intra, să se arunce asupra lui şi să-i strângă de gât.
Beruto se apropie, Ivan, care-şi ţinea răsuflarea, îi auzi murmurând:
— Iată-l liniştit acum... Nu-l va fi lovit cumva vreun atac de
apoplexie?
Ivan rămase nemişcat.
— Hei! domnule Ivan! strigă Beruto.
Aceeaşi tăcere.
Beruto scoase din buzunar o cheie şi deschise uşa.
Inima tânărului rus bătea cu violenţă.
Dacă Beruto ar fi intrat in pivniţă, s-ar fi sfârşit cu dânsul; Ivan
avea o forţă ieşită din comun şi l-ar fi făcut bucăţi.
Dar Beruto era prudent.
El nu deschise uşa.
Cheia care se învârtise în broască era de la ferestruică. Aşadar
ferestruica se deschise şi Beruto trecu panerul înăuntru.
Apoi închise ferestruica.
Ivan scoase un strigăt de furie.
— A! zise Beruto cu ironie, aşadar Senioria voastră se prefăcea mort
în păpuşoi?
Ivan se repezea ca o fiară rănită.
— Bună ziua, stăpâne, reluă Beruto.
706
— Mizerabile! urlă Ivan.

— Dacă îmi vorbeşti astfel, zise Beruto, mă retrag.
Un sentiment de arzătoare curiozitate îl stăpâni şi-i potoli un
moment mânia.
— Beruto! strigă dânsul.
— Ce doreşte excelenţa voastră? întrebă italianul cu cel mai
respectuos ton din lume.
— Doresc să ştiu unde mă găsesc.
— Nimic nu e mai uşor de aflat. Excelenţa voastră se află într-o
pivniţă a palatului în care a dejunat ieri dimineaţă.
— Cum!... Ieri dimineaţă?
— Da. Narcoticul pe care l-aţi băut v-a făcut să dormiţi treizeci şi
şase de ore, fără întrerupere.
— Şi de ce am fost coborât aici?
— Aşa a ordonat contesa Vasilika.
Ivan îşi frângea mâinile de furie.
— Dar ce vrea femeia aceea de la mine?
— Doreşte să rămâneţi în această pivniţă.
— Mult timp?
— Până la moarte, răspunse Beruto, cu cea mai mare răceală şi se
îndepărtă.
*
* *
Patru zile trecură astfel.

Patru zile de furie, de disperare, de descurajare.
La început Ivan nu voia să mănânce. Se temea ca nu cumva
alimentele ce i se aduceau să fie otrăvite.
În cele din urmă, foamea triumfă.
Mâncă şi nu muri.
Dar un gând nebun îi venea în fiecare clipă mărindu-i şi mai mult
groaza şi durerea.
De vreme ce Vasilika îl urmărea astfel pe dânsul, cine ştie dacă nu
eră urmărită şi Madeleine?
Şi din momentul acela, Ivan se prefăcu într-o adevărată fiară
sălbatică.
Urla, se zbătea, până când zdrobit de oboseală, cădea la pământ şi
adormea dus.
Patru ore de somn îi erau îndestulătoare.
În sfârşit, în a patra zi a captivităţii sale, lumina aceea care anunţa
707
sosirea lui Beruto se ivi din nou.

Ivan îşi lipi faţa de ferestruică şi rămase liniştit. Nu veni numai
Beruto singur; o femeie era îndărătul lui.
Era contesa Vasilika.
Văzând-o, Ivan simţi un uragan de mânie strângându-i gâtlejul, şi
urcându-i-se de la inimă spre cap.
„Ah!... dacă ar intra înăuntru!”... îşi zise el.
Capitolul XXVI
— Doamnă, repetă Beruto, eu te sfătuiesc să nu intri.

— Ei!... zise contesa cu nepăsare, vom vedea noi... Şi se apropie de
ferestruică.
— Hei!... Scumpul meu văr! strigă dânsa.
— Ce doreşti, doamnă?... răspunse Ivan; ai venit să-ţi contempli
opera?
— Nu, am venit să te văd şi să stau de vorbă cu dumneata.
Vocea rusoaicei era foarte liniştită; ba chiar s-ar fi putut citi într-
însa şi un uşor accent de ironie.
În acelaşi timp îi zise lui Beruto:
— Deschide uşa, nu vom putea vorbi ca lumea prin ferestruica
aceasta.
Ivan fu apucat de un acces teribil de furie.
— Ia seama!... strigă dânsul. Dacă suprimaţi poarta aceasta care
există între mine şi dumneata şi...
— Ei bine? striga dânsa.
— Ei bine!... Mă voi arunca asupra dumitale şi...
— Şi, răspunse dânsa cu răceală, vei întâlni cele şase gloanţe ale
revolverului meu.
În acelaşi timp îşi scoase de la cingătoare un revolver frumos
încrustat în argint şi ivoriu, şi întorcându-se spre Beruto, îi strigă:
— Dar deschide odată!...
Italianul se supuse.
— Dă-te puţin mai înapoi, dragul meu văr, zise Vasilika.
Şi întinse mâna cu revolverul.
Ivan nu se temea de moarte; dar, să moară astfel, fără nici o
explicaţie, numai pentru simplul fapt că voise să se arunce asupra
acelei femei care îl ţinea în puterea sa, i se părea curată prostie.
De aceea se dădu îndărăt până lângă zidul opus, şi se lovi de
scheletul care era atârnat de zid.
708
— De ce te tragi înspre scheletul acela? îl întrebă Vasilika cu ironie.

Şi rămase nemişcată, în prag.
O distanţă de opt sau zece picioare o despărţea de Ivan; şi distanţa
aceasta putea să fie lesne acoperită de cele şase focuri de revolver.
Ivan era ţinut la respect.
— Doamnă, zise dânsul, ai venit să-mi dai o explicaţie?
— Poate... răspunse dânsa.
— Atunci, vorbeşte... De ce m-ai închis aici?
— Ha! ha! ha! răspunse Vasilika; dar mi se pare că e clar, amice!...
Dumneata m-ai umilit şi m-ai rănit în inimă! Mă răzbun!
Ivan tresări.
— Aşadar m-ai iubit? întrebă dânsul.
— Tot aşa de mult cât te urăsc acum.
— Şi te răzbuni?
— Priveşte scheletul acela, zise ea.
— Voi avea şi eu aceeaşi soartă, nu-i aşa? întrebă Ivan cu ironie.
— Nu... domnul acesta a murit de foame, pe câtă vreme dumitale ţi
s-a adus acum de mâncare regulat...
— Eşti prea bună, murmură Ivan.
— Şi apoi, reluă Vasilika, linişteşte-te; captivitatea dumitale nu va fi
eternă.
— Ah!... într-adevăr?
— Numai că, reluă Vasilika, dacă vei fi liber în acest moment, poate
că vei încerca să-mi faci vreun rău...
Ivan o învălui într-o privire ironică.
— Ştii că mă căsătoresc? reluă Vasilika.
— Ei aş!... Şi cu cine?
— Cu contele Kuroff.
Ivan râse dispreţuitor şi se sprijini de zid într-o atitudine insolentă.
— Nu cumva îţi închipui, exclamă dânsul, că eu mă voi opune? Ah!
draga mea contesă, poţi să fii cu totul liniştită şi să mă laşi să plec,
chiar acum, îndată...
Şi începu să râdă în hohote...
Dar Vasilika îi stinse toată veselia cu un cuvânt.
— Oh! ştiu eu bine, zise dânsa, că nu vei încerca să-mi împiedici
căsătoria... Oh! nu; desigur, îţi vei da silinţa să împiedici o altă
căsătorie...
— Ce căsătorie? întrebă dânsul tresărind.
— Căsătoria Madeleinei.
Ivan scoase un strigăt teribil şi făcu un pas înspre contesă.
— Păzeşte-te de revolver! strigă dânsa.
709
Ivan se opri.
— Madeleine!... strigă dânsul, Madeleine se căsătoreşte?
— Minţi!
— Nu mint... şi dumneata eşti un om lipsit de educaţie de vreme ce-
mi vorbeşti astfel, răspunse dânsa cu mândrie. Madeleine se va
căsători peste opt zile, şi pentru a-ţi anunţa această căsătorie am venit
acum aici.
Ivan devenise foarte palid; nu mai era acum nici furios, nici ironic.
El îşi îndreptă privirea rătăcită spre contesă şi părea că se întreabă
dacă femeia aceea spune adevărul.
Vasilika reluă:
— Dragul meu văr, Madeleine nu se căsătoreşte din toată inima...
Aceste cuvinte îl făcură să scoată un strigăt de bucurie.
— Oh! strigă, dânsul, desigur că i-aţi întins şi ei vreo cursă
infamă!... Madeleine mă iubeşte...
— În tot cazul, desigur că te iubea puţin...
Ivan întrebă cu vocea înăbuşită:
— Ai îndrăzni dumneata să susţii că dânsa nu mă mai iubeşte
acum?
— Cel puţin, ştiu bine, că ea caută să te uite.
— Pentru ce?... Ce crimă am săvârşit eu?
— Crima dumitale este foarte simplă, răspunse Vasilika. Dumneata
eşti rus, şi în ochii francezilor toţi ruşii şi toate rusoaicele trebuie să fie
numaidecât fabulos de bogaţi.
— Ei bine?
— O sărmană institutoare ca Madeleine, legănată de speranţa de a
se căsători cu dumneata, visând o situaţie frumoasă şi o viaţă
aristocratică, putea să nu te iubească?
— Şi după asta?... după asta?... întrebă Ivan cu nelinişte.
— Ajungând la Paris, Madeleine a aflat adevărul; a aflat adică că
familia dumitale era pe trei sferturi ruinată... Şi atunci a rămas pe
gânduri.
— Oh! strigă Ivan indignat, Madeleine este incapabilă să facă
asemenea socoteli!...
— Crezi?
— Sunt sigur.
— Ei bine!... Şi cu toate acestea, eu îţi anunţ căsătoria sa.
— Cu cine?
— Cu vicontele Carol de Morlux.
— Mizerabilul! strigă Ivan, care înţelese totul, sau cel puţin, crezu
710
că înţelege.
Vasilika surâse ironic.
— Dragul meu văr, zise ea, doreşti s-o revezi pe Madeleine pentru
ultima oară înainte ca dânsa să devină vicontesa de Morlux?
Ivan scoase un strigăt de bucurie.
— Ah! dacă aş putea s-o revăd, zise dânsul, aş şti eu ce să fac
pentru a împiedica o asemenea căsătorie!
— Aceasta va fi treaba dumitale, nu a mea.
Şi Vasilika râdea mereu.
— Contesă, zise Ivan, dumneata eşti fiica Nordului, şi-ţi place să
guşti răzbunarea încetul cu încetul, cum ai soarbe un pahar cu vin
vechi.
— Poate.
— Dar dacă ai fi mai generoasă...
— Ei bine?
— M-ai ucide fără întârziere, răspunse Ivan.
— Nu, zise Vasilika, doresc s-o revezi pe Madeleine.
— Spui adevărul?
— Dar unde e dânsa?
— În palatul domnului de Morlux.
— La dânsul!...
— Şi zici că mă vei lăsa să ies de aici?
— Pe cuvântul meu de onoare.
— Când?
— Ah! zise contesa, trebuie să ieşi de aici, tot în acelaşi mod în care
ai intrat.
— Nu te înţeleg.
— Nu ştii că ai fost coborât în această subterană adormit?
— Ei bine?
— Vei ieşi tot aşa, cufundat într-un somn letargic.
În acelaşi timp făcu un semn lui Beruto, care stătea neclintit,
martor mut al acelei scene bizare.
Beruto se îndepărtă.
— Contesă, zise Ivan, nu vrei oare să mă otrăveşti?
— În numele familiei mele, care este şi a dumitale, îţi jur că nu, zise
contesa.
Beruto se întoarse.
Aducea o tavă pe care era un pahar de cristal umplut cu un lichid
galben ca chihlimbarul.
711
— Oferă paharul acesta domnului Potenieff, Beruto, zise contesa.

Ivan stătea încă la îndoială.
— Dragul meu văr, zise Vasilika, iată ce-ţi spun eu, altfel nu o vei
mai revedea niciodată pe Madeleine.
Ivan întinse o mână tremurătoare, apucă paharul şi-l goli dintr-o
sorbitură.
Dar n-avu timp să-l înapoieze lui Beruto.
Paharul îi căzu din mâini şi se zdrobi de pământ.
În acelaşi timp Ivan căzu, fulgerat.
*
* *
— Acum, zise cu cea mai mare linişte contesa, e vorba să găsim un

zidar.
Şi ieşi din pivniţa în care Ivan zăcea rece şi neînsufleţit.
Capitolul XXVII
După ce-l găsise pe Agénor, Rocambole porni în căutarea lui Ivan.

Urmele lui Ivan fură găsite de la casa de nebuni până la Crucea
Roşie.
Ne aducem aminte că în punctul acela Noël, zis Cocorico, pierduse
din vedere trăsura domnului de Morlux.
Apoi, o oră după aceea, o regăsise în strada Colombier. Numai că,
Ivan nu mai era acolo.
Aşadar, tânărul fusese lăsat într-o casă din împrejurimile pieţei
Saint-Suplice.
Pe acolo trebuiau făcute cele mai amănunţite cercetări.
Rocambole avu o inspiraţie.
Câinele frumoasei Marton îl urmărise cu mult succes pe Polyt şi îi
ajutase foarte mult la descoperirea locului de retragere al domnului şi
domnişoarei Guépin; acelaşi câine putea fi cu succes întrebuinţat şi
pentru regăsirea lui Ivan.
Contesa Wasernoff se instalase în apropiere de Champs-Élysées, pe
strada Marbeuf, într-un mic şi drăguţ palat.
Dar Vasilika ieşea foarte rar în oraş.
De trei zile, oamenii postaţi de Rocambole în împrejurimile palatului
ei, n-o văzuseră ieşind decât pentru a face câte o scurtă plimbare; se
întorcea îndată acasă.
712
Vasilika era foarte prudentă şi se păzea bine. Evident că se temea ca

nu cumva să fie urmărită.
Cu toate acestea, a treia zi, primise o scrisoare de la domnul de
Morlux şi se hotărâse să iasă în oraş.
Privea cu atenţie în toate părţile, pentru a se asigura bine că nu era
urmărită..
Strada era pustie; nu se zărea nici o trăsură, nici un pieton.
Timpul era urât; o ploaie fină, măruntă, încingea atmosfera.
Nici pe dreapta, nici pe stânga nu staţiona nici o trăsură.
Vasilika nu văzu nimic suspect.
Se îndreptă pe jos spre bariera Étoile şi nici nu băgă de seamă doi
lucrători, modeşti zidari, care cinau într-o cârciumă, cu câte o bucată
de brânză şi pâine.
Vasilika urcă până la staţia trăsurilor de piaţă.
Acolo, se urcă într-o trăsură şi se îndreptă spre bulevardul
Haussmann, unde se afla mica intrare secretă a palatului domnului de
Morlux.
O oră după aceea cei doi lucrători zidari ordonară câinelui:
— Porneşte după doamna aceea!
Câinele începu să miroase pământul şi peste puţin timp găsi urma
contesei.
Cei doi zidari îl urmau de la o mică distanţă.
Într-un loc, câinele se opri şi stătu la îndoială.
Din fericire, în punctul acela, se puteau vedea bine urmele roţilor
unei trăsuri şi copitele cailor.
Unul dintre cei doi zidari zise:
— Trăsura aceasta aşteaptă aici de multă vreme.
Şi ordonă câinelui:
— Trebuie să urmăreşti trăsura aceasta.
Câinele, ascultător, se îndreptă spre bulevardul Haussmann şi se
opri în faţa palatului domnului de Morlux. Acolo se opri din nou, şi
începu să latre încetişor. Se vedea bine că persoana coborâse din
trăsură şi intrase în grădină.
— Bine! zise unul dintre zidari, care nu era altul decât Rocambole,
contesa e la domnul de Morlux. Numai de nu s-ar întâlni cu Agénor!
Apoi îi zise lui Noël ― căci celălalt zidar era Noël:
— Te vei duce să bei o ceaşcă de cafea în strada Pépinière. Peste o
oră vei fi din nou aici.
— Şi dumneata stăpâne?
— Mă îndepărtez şi eu; nu vreau să mă expun şi să mă întâlnesc
nas în nas cu contesa Vasilika. Cu toată deghizarea mea, dânsa tot m-
713
ar recunoaşte.
Şi Rocambole se îndepărtă.
Noël luă câinele cu dânsul şi se îndreptă spre cafeneaua în care se
întâlneau toţi servitorii din cartier. Era aceeaşi cafenea în care se
întâlnise Timoléon cu August.
Peste o oră, credincios ordinului ce-l primise, falsul zidar se
întoarse, urmat de căţeluş, la poarta palatului domnului de Morlux.
Câinele se învârti de câteva ori în sus şi în jos, apoi porni înainte.
Vasilika plecase.
Noël se luă după câine.
Coborâră bulevardul Haussmann şi intrară în bulevardul
Malesherbes.
Aici, Noël observă nişte urme identice cu acelea pe care le observase
la bariera Étoile.
Desigur că trăsura staţionase din nou, aşteptând-o pe Vasilika.
Câinele ridică asupra lui Noël privirea sa inteligentă.
Noël îşi zise:
„Eu cred că trebuie să urmărim această trăsură”.
Câinele plecă înainte în fugă.
Noël venea în urmă, iuţind pasul cât putea.
Trecură prin strada Regală, traversară piaţa Concordiei şi podul cu
acelaşi nume.
Apoi, prin străzile Universităţii şi Bonaparte se îndreptară spre
Crucea Roşie.
„De astă dată, îşi zise Noël, cred că suntem pe urmele domnului
Ivan Potenieff.”
Într-adevăr, câinele intră în strada Colombier.
Dar acolo, stătu din nou la îndoială, şi începu să miroase solul cu
atenţie.
Vasilika coborâse din trăsură.
— Haide, zise Noël, încurajându-şi căţelul, unde este doamna?
După ce se învârti de câteva ori în loc, câinele intră în strada
Cassette. Noël îl urmă.
După zece secunde, se opreau în faţa acelui vechi palat, în ale cărui
pivniţe zăcea prizonierul, bietul Ivan Potenieff.
— Dânsa e aici, nu-i aşa? întrebă Noël.
Câinele mormăi în semn de afirmare.
— Haide, zise Noël, întinzând mâna, acum trebuie să te duci să-l
cauţi pe „stăpânul”.
Căţeluşul înţelese şi plecă în galop. Noël rămase în strada Cassette,
plimbându-se în toate părţile şi nepierzând nici o clipă din vedere casa
714
în care trebuia să fie Vasilika Wasernoff.

Avea un ciocan pe umăr şi părea să fie un lucrător care se întorcea
la şantierul său.
Pe când trecea pentru a zecea oară pe acolo, poarta se deschise şi
un om ieşi.
Omul acela zărindu-l făcu un gest de surprindere şi de mulţumire în
acelaşi timp. Omul acela era Beruto.
Noël îşi iuţi paşii în direcţia grădinii Luxemburg, dar Beruto îl strigă:
— Hei!... camarade!...
Noël se întoarse şi-l privi cu o mutră tâmpă.
Beruto purta livreaua unui servitor de casă mare.
— Cu mine vorbeşti? întrebă Noël.
— Da, camarade.
— Şi ce vrei de la mine?
— Vreau să-ţi dau de lucru, dacă n-ai.
— Dar nicidecum, zise Noël; tocmai, mă îndreptam spre şantier.
— Ei bine! astăzi vei lipsi de la şantier. Astăzi e luni...
— Eu n-am obiceiul de a petrece lunea...
— Cu toate acestea, dacă te voi plăti bine?
— Cum? întrebă Noël, holbând ochii mari.
— Vrei să câştigi douăzeci de franci?
— Drace! zise zidarul, dumneata îţi baţi joc de mine.
— Nicidecum, iată banii.
Şi Beruto puse douăzeci de franci în mâna lui Noël, adăugând:
— Şi dacă vom fi mulţumiţi de lucrul tău, vei mai avea încă atâta.
— Dar ce trebuie să fac?
— Vei vedea.
Îl împinse în curte şi închise poarta. Atunci Noël se văzu singur cu
Beruto. Acesta clipi şiret din ochi.
— Dragul meu, zise el, ghiceşte că lucrul pe care-l ai de făcut e un
lucru deosebit, de vreme ce ţi se plăteşte aşa de bine... Avem nevoie de
tine pentru altceva.
În acelaşi timp scoase o batistă din buzunar.
— Ce faci? întrebă cu oarecare spaimă falsul zidar.
— Vezi bine, doresc să-ţi leg ochii.
— Dar...
— Dacă nu-ţi place, dă-mi banii şi du-te!...
— Fă ce vrei, răspunse Noël. Şi se lăsă să i se lege ochii.
După aceea Beruto îl luă de mână şi-i zise:
— Urmează-mă!...
715
Capitolul XXVIII
Pentru ce avea Vasilika nevoie de un zidar?

Aceasta o vom înţelege îndată din cele câteva cuvinte pe care le
schimbă dânsa cu italianul Beruto.
— Doamnă, întrebă cameristul, doreşti să zideşti uşa acestei
pivniţe?
— Nu, răspunse contesa.
— Iertaţi-mă, aşa îmi închipuiam eu.
— Din contră, reluă Vasilika, doresc să deschid o fereastră în zid.
Beruto o privi mirat, şi părea că se întreabă dacă nu cumva stăpâna
sa îşi pierduse minţile.
Vasilika continuă:
— Vezi bolta aceasta?
— Da, doamnă.
— Cu câteva lovituri de ciocan, un zidar va desface două pietre.
— Dar, doamnă, suntem la o adâncime de mai bine de treizeci de
picioare, răspunse Beruto.
— Ei bine?
— Unde ar putea să dea fereastra pe care doreşti s-o deschizi?
Vasilika nu răspunse.
Cu un gest autoritar îi porunci:
— Du-te de-mi caută un zidar.
Beruto luă lampa pe care o lăsase într-un colţ al pivniţei.
— Nu, zise Vasilika, las-o aici.
— Doamna nu urcă?
— Nu, voi aştepta zidarul. Dă-i cât va cere; numai că, nu e nevoie,
să cunoască drumul exact spre această pivniţă.
— Îi voi lega ochii.
— Da, asta voiam să-ţi spun şi eu... Du-te!
Beruto urcă pe dibuite scara subteranei.
Italianul n-avea obiceiul să discute ordinele stăpânei sale; şi ce
ordine bizare îi dădea dânsa uneori!
Cu toate acestea, de astă dată, era atât de intrigat, încât Vasilika
putu să-l audă murmurând, pe când urca, treptele:
— Mi se pare că doamna are un grăunte de nebunie!
Frumoasa rusoaică surâse.
Apoi, începu să-l contemple pe Ivan, care stătea într-un colţ al
pivniţei, rigid ca un mort.
„Ah! murmură dânsa, după o lungă tăcere, ce patimă voluptuoasă e
716
răzbunarea!... Şi cât de mult îţi dezvoltă imaginaţia.”

Trecu un sfert de oră.
Beruto se întoarse împreună cu Noël.
Vasilika îi făcu un semn lui Beruto.
Acesta se apropie, şi ridicând corpul lui Ivan îl duseră în colţul cel
mai întunecos al pivniţei, lângă schelet. Vasilika îşi desfăcu mantaua
pe care o avea pe umeri şi-l acoperi.
În acelaşi timp, italianul se aşeză în faţa scheletului.
Atunci Vasilika desfăcu ea însăşi batista care lega ochii zidarului.
Acesta avea o mutră zăpăcită şi fricoasă.
Vasilika, privindu-l nu-şi mai putu opri un surâs.
— Amicul meu, îi zise ea, fii liniştit.
Vocea ei îşi regăsise nuanţa aceea încântătoare şi plină de armonie.
Noël răspunse:
— Ce doreşti să fac, doamnă?...
— Un lucru foarte simplu: urcă-te pe banca aceasta şi ia-ţi ciocanul.
În acelaşi timp îi arătă banca lipită de zid, adăugând:
— Să-mi faci o deschidere aici.
— Dar asta nu se va putea, răspunse Noël.
— Ba da.
Şi Vasilika se urcă pe bancă, lângă dânsul.
— Vezi, zise ea, zidul nu e continuu, cum s-ar putea crede; sunt
pietre mari, lipite unele de altele cu muruială.
Noël ridică ciocanul şi lovi. Zidul sună a gol.
Atunci lovi mai puternic şi câteva bucăţi de perete se dezlipiră.
Cu toate acestea, pentru a dezlipi pietrele şi a forma o deschidere, a
trebuit să lucreze mai bine de o oră.
Beruto, care urmărea lucrarea, cu cea mai mare atenţie, văzu ceva
negru înaintea sa. Pivniţa în care se aflau comunica cu o altă pivniţă şi
atâta tot.
Cealaltă pivniţă era de asemenea cufundată în cel mai adânc
întuneric.
Noël se întoarse spre contesă şi păru că aşteaptă un nou ordin.
Dar Vasilika îi zise:
— Foarte bine, dragul meu; acum nu mai avem nevoie de tine.
Şi cum pe faţa zidarului se citea o foarte mare uimire:
— Ce ai făgăduit omului acesta? întrebă contesa întorcându-se spre
Beruto.
— Doi ludovici.
— Iată cinci ludovici, zise contesa punând banii în mâna lui Noël.
Acesta păru aşa de uimit, aşa de vesel, încât frumoasa rusoaică nu-
717
şi putut opri un surâs.

— Acum, zise ea, poţi să te duci...
Noël se lăsă să i se pună din nou banda pe ochi şi Beruto îi luă
mâna zicându-i:
— Vino cu mine, camarade.
*
* *
Rocambole, despărţindu-se de Noël, nu se îndepărtase.

El se înţelesese cu Noël că, dacă o să aibă nevoie de dânsul, să
trimită căţeluşul să-l caute.
Într-adevăr, o oră după aceea, Rocambole văzu căţeluşul sosind.
Atunci înţelese că trebuia să-l urmeze; ţinându-se mereu după
dânsul, străbătu stradă după stradă până în strada Cassette.
Dar Noël nu era nicăieri.
Falsul zidar era încă ocupat în misterioasa pivniţă a contesei
Vasilika.
Rocambole privi casa în faţa căreia se oprise căţeluşul şi o amintire
îi străfulgera mintea.
„Ehei!... zise dânsul, mi se pare că eu cam ştiu casa aceasta!....”
Înaintă până la capătul străzii şi stătu la pândă acolo.
Un sfert de oră după aceea, Noël apăru.
Beruto îi dezlegase ochii şi-l lăsase liber fără să se mai ostenească
să-l conducă până mai departe, în stradă. Rocambole fluieră. Noël se
îndreptă spre dânsul.
— Ei bine? întrebă stăpânul.
— Am văzut nişte lucruri pe care nu le înţeleg, de loc, zise Noël.
— Să le aud şi eu.
— Un om a ieşit din casa aceea şi m-a strigat, spunându-mi că are
nevoie de un zidar.
Şi Noël povesti că, pe când coborau treptele, se izbise de zid de bună
voie, fapt care îi îngăduise să vadă puţină lumină.
O recunoscuse foarte bine pe Vasilika şi mai zărise şi corpul care
stătea întins la pământ fără suflare şi peste care rusoaica îşi aruncase
mantaua.
În fine, nici scheletul în faţa căruia se aşezase Beruto nu-i scăpase
din vedere.
— Şi, îi zise Rocambole, tu nu ştii pentru ce era necesară acea
deschidere în zid?
— Nu.
718
— Nici ce este îndărătul ei?

— Nu ştiu nici asta.
— Aşadar n-ai recunoscut casa în care ai intrat?
— Nu, răspunse din nou Noël.
Rocambole păru că îşi aduce aminte.
— La urma urmei, zise el, mi se pare că pe atunci tu nu făceai parte
încă din „Clubul Valeţilor de Cupă”.
— Când era asta?
— Când baronul sir Williams şi eu am făcut o descindere în această
casă.
Şi Rocambole luând braţul lui Noël adăugă:
— Vino! zise el, să intrăm în cârciuma aceea din colţul străzii
Colombier. De acolo vom putea foarte bine să îi supraveghem pe toţi
oamenii care vor intra sau vor ieşi din această casă, şi în acelaşi timp
îţi voi spune o poveste bizară.
Noël îl urmă.
Capitolul XXIX
Rocambole şi Noël erau îmbrăcaţi în costume de zidari şi nimeni nu-

i băgă în seamă când intrară în cârciumă.
Rocambole ceru un litru de vin şi se duse să se aşeze în colţul cel
mai întunecos al sălii.
— Aşadar, zise dânsul, îmi spuneai că este un schelet rezemat de
zid?
— Da, răspunse Noël.
— Şi un om care pare că dormea, culcat la pământ?
— Da, stăpâne.
— Eşti sigur că omul acela era mort?
— Aşa cred...
— Şi eu mai cred că omul acela trebuie să fie tânărul rus pe care-l
căutăm noi.
— Aşa cred şi eu.
— Vasilika nu putea să-l ucidă. Aceste femei ale nordului sunt mai
rafinate în răzbunarea lor.
— Atunci, stăpâne, spune-mi povestea despre care îmi vorbeai
adineauri.
Şi începură să vorbească în dialectul provensal pe care-l învăţaseră
amândoi, în timpul lungii lor şederi la Toulon.
— Casa în care ai intrat tu, zise Rocambole, a fost multă vreme
719
nelocuită. Un fel de reputaţie misterioasă domnea în jurul ei, şi văd

bine că această reputaţie nu s-a schimbat nici până astăzi.
— A cui era casa?
— A unei doamne bătrâne, care locuia în provincie şi care nu se mai
întorsese în Paris, de când cu revoluţia de la 1839.
— Dar nu era închiriată?
— Vreo zece ani a stat goală. Bătrâna doamnă a murit desigur şi
moştenitorii ei trebuie să fi tranşat într-un fel: sau au închiriat-o sau
au vândut-o. Bătrâna doamnă fusese odinioară tânără, frumoasă şi
fusese căsătorită. Avea un soţ de o gelozie insuportabilă. Lucrurile
acestea se petreceau pe la începutul imperiului, prin anul 1805. Soţul
era ofiţer. În epoca aceea, după cum ştii şi tu, un militar nu prea avea
multă vreme de petrecut lângă nevasta sa. Ofiţerul nostru era deci în
Germania, făcând parte nu ştiu din care armată victorioasă, când
cineva îşi făcu pomană şi-i adresă o scrisoare anonimă, în care îl
înştiinţa de teribila sa nenorocire casnică. Colonelul, căci militarul era
colonel, se întoarse la Paris ca un fulger. În loc să tragă de-a dreptul
acasă, se învârti prin împrejurimi şi-şi pândi nevasta. Frumoasa avea
un amant, care se strecura în fiecare zi la dânsa. Dar într-o seară,
doamna baroană îşi aşteptă în zadar amantul. A doua zi, aceeaşi
aşteptare zadarnică. Şi tot aşa mai multe zile de-a rândul. Amantul
misterios dispăruse. Anii trecură; imperiul făcu loc restauraţiei.
Colonelul, ajuns general, obţinu un comandament la Paris. Niciodată
nu aduse nici cea mai mică învinuire nevestei sale; niciodată nu-i
scăpă vreo imputare, vreun cuvânt care s-o facă să bănuiască că
dânsul îi cunoştea greşeala. Baroana, lovită în inimă, se stingea văzând
cu ochii şi îşi dorea moartea cu ardoare. În zadar căutase să afle ce se
întâmplase cu bărbatul pe care-l iubise. Mai trăia dânsul? era mort?
Mister. În 1830, generalul a fost ucis în luptele de la Paris. Atunci
baroana, devenită văduvă, părăsi casa din strada Cassette şi se retrase
într-un castel pe care îl avea în Turenne. Acum trebuie să fi murit, fără
îndoială.
— Fără să ştie nimic? întrebă Noël.
— Probabil.
— Dar ce se petrecuse?
— Un lucru înspăimântător de simplu. Colonelul avea un servitor
care îi era devotat.” Amantul fusese prins pe când se strecura la
amanta sa, fusese trântit la pământ şi legat cobză. Apoi îl coborâră în
pivniţa din care ai ieşit tu adineauri şi-l înlănţuiră de zid.
— Aşadar scheletul pe care l-am văzut eu e scheletul acelui om?
— Da.
720
— A fost lăsat să moară acolo?

— Fără îndoială; dar nu e numai atât.
— Ah!
— Vei vedea îndată. Într-o zi, patronul meu, sir Williams, a cărei
atenţie fusese atrasă de aspectul solitar al acestei case, îmi zise:
„— Vezi casa aceasta? Nu locuieşte într-însa decât un servitor
bătrân, care nu iese niciodată în oraş. Bănuiesc că trebuie să se
găsească averi mari într-însa. Dacă vrei, vom încerca o mică lovitură.”
„— De ce nu?” am răspuns eu.
Într-o noapte deci am pătruns înăuntru cu ajutorul unor chei false
şi l-am găsit pe bătrân într-o cameră de jos. Înaintam încetişor şi
bătrânul nu ne-a auzit. Sir Williams îşi apropie ochiul de gura broaştei
şi privi înăuntrul camerei care era luminată. Bătrânul nu se culcase
încă; el stătea îngenuncheat în faţa unui crucifix şi se ruga cu voce
tare.
„— Domnule colonel, zicea dânsul, se spune că morţii se întorc
câteodată; dacă e adevărat, întoarce-te şi dumneata şi dezleagă-mă de
jurământul pe care ţi l-am făcut... pentru ca osemintele acelui
nenorocit să poată fi îngropate.”
Cuvintele acestea ne intrigară foarte mult. Cu o lovitură puternică
de umeri, sir Williams azvârli uşa în lături. Bătrânul scoase un strigăt
ascuţit dar sir Williams se repezi la dânsul cu pumnalul în mână şi-i
zise:
„— Dacă mai strigi, te ucid.”
Atunci bătrânul, temându-se de moarte, ne-a spus povestea aceasta
bizară. Ne-a condus în pivniţă şi ne-a arătat scheletul, care era încă
atârnat de zid. Apoi lovind cu pumnul în zid ne zise:
„— Aici e o altă pivniţă. Stăpânul meu a făcut o deschizătură aici şi
în această deschizătură a aranjat un joc de oglinzi. Era un aranjament
combinat într-un mod savant şi din fundul pivniţei întunecoase
condamnatul, fericitul amant de odinioară, putea să vadă tot ce se
petrecea în curtea casei şi în grădină. După ce a murit, căci a trăit mai
mult de zece ani, am zidit din nou deschizătura.
— Dar, îl întrerupse Noël, eu nu înţeleg, stăpâne.
— Ascultă-mă bine, reluă Rocambole.
— Te ascult.
— Pivniţa cea de-a doua, aceea pe care ai descoperit-o tu făcând
deschiderea în zid, avea o răsuflătoare care dădea în grădină. Acolo se
aşezase o oglindă în care se reflecta într-un plan înclinat toată grădina.
Mai jos se aşezase o altă oglindă, în dreptul răsuflătoarei şi în ce-a de-a
doua pivniţă. Din punctul în care se afla înlănţuit, nenorocitul putea să
721
privească în oglindă, tot ce se petrecea în grădină; putea astfel s-o vadă

în fiecare, zi pe iubita sa plimbându-se prin grădină, tăcută şi tristă.
Timp de zece ani a trăit astfel gustând picătură cu picătură acea
teribilă răzbunare. I se aducea de mâncare în fiecare noapte,
micşorându-i-se porţia din zi în zi tot mai mult, astfel încât i-au trebuit
zece ani pentru ca să moară de foame. Bătrânul servitor fusese acela
care-i adusese mâncarea în toate nopţile.
— Răzbunarea aceasta e înspăimântătoare, zise Noël.
— Da, răspunse Rocambole, şi Vasilika a aflat de undeva secretul
acesta. Ce vrea dânsa să facă?... Cum se va servi de descoperirea pe
care din întâmplare a făcut-o. E un lucru pe care nu-l ştiu, dar pe care
trebuie cu orice preţ să-l aflăm.
— Dar cu bătrânul servitor ce s-a întâmplat? întrebă Noël.
— Sir Williams l-a trimis să se întâlnească cu stăpânul său; îi
făgăduise însă mai întâi că va înmormânta scheletul. Dar noi aveam
atunci altceva mai bun de făcut. Am răscolit casa în toate părţile, dar
n-am găsit mare lucru.
Pe când Rocambole îşi sfârşea povestea, poarta bătrânei case din
strada Cassette se deschise, şi Vasilika ieşi.
— Bine! zise Rocambole, vom afla acum ce plănuieşte dânsa să
facă...
Vasilika ieşi pe jos şi se îndreptă spre strada Saint-Suplice.
Noël începu să o urmărească şi Rocambole rămase singur în
cârciumă, aşteptându-l.
Noël o văzu pe contesă urcându-se într-o trăsură, şi o auzi dând
birjarului adresa „Champs-Élysées” şi-şi zise:
— Contesa se întoarce acasă.
Apoi veni să-i spună lui Rocambole ce văzuse.
— Ei bine, îi zise acesta, dacă doreşti, vom merge să facem o mică
vizită în această casă misterioasă.
Capitolul XXX
Noël şi Rocambole calculaseră timpul şi chiar dacă contesa avea să

se întoarcă îndată, tot mai aveau o oră de lucru înaintea lor.
O oră, era mai mult decât le trebuia.
Aşadar, se duseră să sune la poarta bătrânei case. Sunară de două
ori, dar nimeni nu le răspunse. Atunci mai sunară şi a treia oară.
Beruto deschise o ferestruică din poartă, şi arătându-şi capul său
smead, întrebă:
722
— Ce vreţi?
Apoi, recunoscându-l pe zidar:
— Ah! tu eşti băiete? Ce vrei?
Rocambole se dăduse puţin îndărăt.
— Domnule, răspunse Noël, te rog să mă ierţi că te-am supărat. Dar
s-a întâmplat o mare nenorocire.
— Ce spui?
— Doamna dumitale mi-a dat un bilet de bancă, nu-i aşa?
— Da, băiete.
— Ei bine, închipuieşte-ţi că l-am pierdut!
— Unde asta?
— Mi se pare că pe trepte sau în curte.
— Întoarce-te peste o oră; îl voi căuta şi dacă-l voi găsi ţi-l voi
înapoia.
Şi Beruto închise ferestruica.
Dar aranjamentul acesta nu-i convenea deloc lui Noël.
El se întoarse spre Rocambole şi-l privi întrebător.
Rocambole încruntă din sprâncene, şi părea că evocă o amintire
îndepărtată.
Porniră amândoi încetişor.
— Acesta este omul care ţi-a legat ochii? întrebă Rocambole.
— Da, stăpâne.
— Prin urmare acesta este servitorul Vasilikăi?
— Un om scund, cu umerii largi, cu părul şi barba neagră?
— Întocmai aşa.
— L-am recunoscut după voce.
— Aşadar, dumneata îl cunoşti?
Şi apucând braţul lui Noël îi zise:
— Să mergem!
— Cum? Nu mai doreşti să pătrunzi în această casă?
— Vezi bine că nu vrea să ne deschidă.
— Dacă aş mai suna o dată?
— Nu, ţi-a spus să te întorci peste o oră.
— Şi mă voi întoarce?
— Da, împreună cu mine.
Pe când Rocambole, şi Noël se îndepărtau, Beruto stătea îndărătul
ghişeului.
Italianul era foarte palid; neaşteptata întoarcere a zidarului îl
emoţionase foarte mult.
723
Beruto era foarte sigur că-l văzuse pe Noël strângând biletul de

bancă într-un colţişor al batistei cu cea mai mare grijă.
Atunci de ce se întorsese?
Beruto era foarte îndrăzneţ cu cei slabi, dar devenea laş îndată ce
ghicea că are de-a face cu vreun duşman.
Şi Beruto auzise vorbindu-se de un om care, după câte se spunea,
era teribil...
Omul acesta era Rocambole.
Şi Beruto se înspăimântă.
El se refugie în odaia de la parterul micului palat şi se baricadă
acolo.
Dar graba îi fusese aşa de mare şi închisese ferestruica cu atâta
precipitare încât zăvoraşul nu intră bine la locul său.
Beruto îşi zise:
„Doamna are o cheie la dânsa. Nu mai aştept pe nimeni altcineva.
Dacă zidarul, pe care am început să-l bănuiesc, se va întoarce, va
putea să sune mult şi bine.”
Şi, într-adevăr zidarul, adică Noël, se întoarse; Rocambole era cu
dânsul.
Zărise vizorul întredeschis.
Strada Cassette era pustie ca aleea unui cimitir.
Şi dacă Rocambole nu-şi dădu osteneala să forţeze porţile în
mijlocul zilei, aceasta o făcuse numai din delicateţe.
Nimeni n-ar putea să vină să le întrerupă manevra.
Rocambole deschise bine ferestruica. Apoi întinse braţul şi învârti
bara de fier care ţinea poarta închisă.
Poarta se deschise fără zgomot.
— Iată o intrare mult mai comodă, decât cum mă aşteptam, zise
Rocambole.
Şi amândoi intrară înăuntru.
Strada Cassette se bucura mereu de aceeaşi linişte completă.
Odată intraţi înăuntru, închiseră bine poarta şi ferestruica.
Beruto, care se baricadase în odaia de la parter, acolo unde cinase
cu Vasilika în prima sa zi de captivitate, nu auzise nimic.
Uşa vestibulului era deschisă.
— E de necrezut ce bine îmi amintesc! zise Rocambole. Aşteaptă!
Şi trecu înainte singur. Beruto auzi abia acum zgomot de paşi. El
crezu că era Vasilika care se întorcea, şi-i alergă în cale.
Dar se găsi faţă în faţă cu Noël. Noël era înarmat cu un ciocan.
Beruto scoase un strigăt teribil.
— Ajutor! săriţi!
724
Dar Rocambole îl apucă de gât şi strigă:

— Taci!
În acelaşi timp îl târî până în partea vestibulului care era mai
luminată şi-i zise:
— Priveşte-mă bine, îi zise el, mă recunoşti?
Beruto scoase un nou strigăt.
— O sută şaptesprezece! zise el.
— Drace! da, eu sunt, zise Rocambole dându-i drumul. Nici nu se
putea să nu-l recunoşti pe fostul tău tovarăş de lanţ de la Toulon.
Şi întorcându-se spre Noël:
— Aşadar, tu nu-l recunoşti?
— Nu, răspunse Noël. Ba chiar sunt sigur că nu l-am mai văzut
niciodată.
— Ai dreptate, zise Rocambole: tu n-ai venit la Toulon decât după ce
ştrengarul acesta plecase. Dar a fost şase luni tovarăşul meu de lanţ.
Beruto tremura de frică.
— Dragul meu, îi zise „stăpânul”, eu sunt Rocambole.
— Dumneata!
— Şi te rog să alegi: sau vei deveni sclavul meu, sau te voi ucide
chiar în clipa aceasta, fără nici un pic de milă, ca pe un câine turbat.
În acelaşi timp flutură pe dinaintea ochilor lui Beruto lama
strălucitoare a unui pumnal.
— Te voi asculta, murmură fostul ocnaş.
În clipa, aceea se auzi soneria.
— Dumnezeule! exclamă italianul, e doamna?
— Da.
— Trebuie să ne ascunzi, zise cu vioiciune Rocambole.
Lui Beruto îi veni o idee.
— Veniţi cu mine, le zise el.
Şi îi conduse pe cei doi falşi zidari în sala de jos, şi-i aşeză unul
lângă altul, pe acea porţiune a podelei care era mobilă.
Apoi se apropie în fugă de zid şi apăsă pe un resort.
Scândurile fură puse în mişcare; Rocambole şi Noël dispăruseră
dintr-o dată.
Capitolul XXXI
Patruzeci şi opt de ore trecuseră.

Domnul de Morlux avusese în timpul acesta dese întâlniri cu
725
contesa; uneori la dânsa, alteori la dânsul.

Bătrânul părea transformat.
De două zile domnul de Morlux era foarte liniştit.
Agénor se împăcase cu dânsul şi nu se mai împotrivea acum la
căsătoria lui cu Madeleine.
Madeleine îi spunea mereu „unchiule”, dar cu toate acestea vorbea
din ce în ce mai puţin despre Ivan.
Domnul de Morlux trăgea concluzia că pe tânără fată începuse să o
obosească singurătatea în care o lăsase Ivan; şi puţin câte puţin
începuse să-l uite.
Vasilika îi spusese:
— Îţi jur că te vei căsători cu Madeleine.
Domnul de Morlux avea o încredere oarbă în vorbele contesei.
Aşadar, vicontele era încredinţat că toate vor merge de minune, şi
nu era dânsul omul care să aibă remuşcări în privinţa trecutului.
Cu toate acestea, contesa Vasilika veni să-l neliniştească într-o zi.
— Totul este gata, acolo, îi spuse dânsa.
— Ah! exclamă vicontele cu bucurie.
— Bătrâna casă a devenit un adevărat cuib de înamoraţi. Dacă am
putea s-o conducem pe Madeleine acolo...
— Oh!... dânsa mă va urma, sunt sigur.
— Totul va merge bine, zise Vasilika. Cu toate acestea...
Şi încruntă uşor din sprâncene.
— Ce este? întrebă domnul de Morlux.
— Mă tem de Rocambole.
— Mereu?
— Şi de contesa Artoff. Antoinette e şi acum la dânşii.
— Ei! exclamă domnul de Morlux, Agénor răspunde de toate.
— Bine, zise Vasilika; dar crede-mă că ar fi bine să te gândeşti la
lucrurile pe care ţi le spun eu.
— Ce să fac? întrebă domnul de Morlux, care îşi pierdea îndată
capul, de când era îndrăgostit.
— Pentru a paraliza mişcările lui Rocambole, care, de câteva zile se
prefăcea mort.
— Ce trebuie să facem?
— Trebuie să-l lovim în unica sa afecţiune.
— Da, mi-ai mai spus lucrul acesta şi altădată... dar îţi voi
mărturisi, eu cred că nu ne e de nici un folos să mai...
— Dragul meu, răspunse contesa cu cea mai mare răceală, ar trebui
să te gândeşti, că unele vase naufragiază chiar după ce au ajuns în
726
port...
— Ai dreptate, răspunse vicontele. Să vedem acum, pe care dintre
cei doi trebuie să-l lovim: pe tată sau pe copil?
— Mie mi-ar place mai mult să fie răpit copilul, răspunse Vasilika;
în timp ce Rocambole l-ar căuta, eu mi-aş putea îndeplini în libertate
răzbunarea.
— Ah!...
— Şi dumneata, te vei căsători, tot în cea mai mare linişte, cu mult
iubita dumitale Madeleine, adăugă contesa cu un surâs dispreţuitor şi
crud.
Domnul de Morlux făcu semn că se învoieşte.
— Te voi asculta, zise dânsul.
— Oh! zise Vasilika, cu acelaşi surâs dispreţuitor, văd bine că nu ne
înţelegem, dragul meu viconte.
— Cum?
— Eu îţi dau un sfat, nu un ordin; răzbunarea mea e asigurată.
Vicontele îşi muşcă buzele.
Vasilika reluă:
— Ce vreau eu?... Vreau să-l torturez moraliceşte pe idiotul care a
dispreţuit dragostea mea şi la urmă să-l ucid... Va fi un nou fel de
moarte... O moarte înspăimântătoare. Şi în curând, va suna ora
răzbunării mele.
— Pe când eu...
— Dumneata, răspunse Vasilika, eşti pe drum, dar eşti puţin cam
departe de ţinta la care vrei să ajungi...
— Şi voi putea să fiu oprit în drum?
— Da, de către Rocambole.
Domnul de Morlux, ori de câte ori auzea numele acesta, era cuprins
de fiori.
— Ascultă-mă, reluă rusoaica; acum două zile l-am auzit pe nepotul
dumitale Agénor, spunându-ţi că Madeleine fugise din casa contesei
Artoff şi se refugiase la dumneata.
— Ei bine?
— Ei bine!... Mie parcă tot nu-mi vine încă să cred... Povestea acelei
femei care seamănă aşa de bine cu Madeleine îmi torturează mereu
creierul... Eu n-o cunosc nici pe una, nici pe cealaltă; dar cu toate
acestea mi se pare că de la prima vedere aş putea-o recunoaşte pe cea
adevărată.
— De astă dată, zise domnul de Morlux surâzând, îmi vei da voie să-
ţi risipesc bănuielile.
Şi trase cordonul soneriei.
727
— Roag-o pe domnişoara să coboare, ordonă dânsul feciorului care

se prezentă.
Două minute după aceea, Madeleine intră.
Era îmbrăcată cu cea mai mare simplitate şi modestie.
Contesa rămase uimită.
— Copila mea, îi zise domnul de Morlux cu tonul său prietenesc, am
vrut să ţi-o prezint pe doamna contesă Wasernoff, care cunoaşte foarte
bine familia Potenieff.
Madeleine scoase un strigăt de bucurie; şi era atâta sinceritate în
strigătul acesta, încât Vasilika cu toate bănuielile ei, fu impresionată.
— Îţi voi spune chiar mai mult decât atât, domnişoară, zise contesa.
Madeleine o privi.
— Eu sunt acea contesă Vasilika, ce era destinată să se
căsătorească cu Ivan.
— Ah! murmură Madeleine.
Şi o privi pe Vasilika cu o spaimă aşa de naturală, încât şi domnul
de Morlux îi împărtăşi un moment groaza.
Fără îndoială, Vasilika, de vreme ce-l iubea încă pe Ivan, trebuia s-o
urască pe Madeleine.
— Fii pe pace, zise contesa, mereu nepăsătoare, am renunţat la
Ivan.
— Doamnă, zise atunci Madeleine, de vreme ce eşti aşa de
generoasă, mergi cu generozitatea până la capăt.
Şi vocea tinerei fete deveni rugătoare.
Un surâs flutură pe buzele rusoaicei.
Madeleine îşi împreună mâinile.
— Aşadar îl iubiţi cu adevărat?
— Oh! din tot sufletul....
Vasilika surâdea mereu.
— Ei bine! zise ea, îţi voi face o promisiune.
— Ah! vorbeşte.
— Doreşti să vii mâine să mă vezi în palatul meu din strada
Cassette?
— Cu unchiul meu?
— Fără îndoială. Atunci îţi voi da ştiri de la Ivan.
Madeleine scoase un nou strigăt de bucurie.
Contesa îi întinse mâna.
— Voi avea o verişoara drăguţă, zise ea zâmbind.
Şi ridicându-se, făcu un semn domnului de Morlux.
Acesta îi oferi braţul.
Cele două femei se salutară şi contesa luă drumul spre grădină, căci
728
circula mereu prin mica intrare din bulevardul Haussmann.

— Ei bine? zise domnul de Morlux când fură singuri; acum te mai
îndoieşti?
— Da, răspunse dânsa.
Vicontele făcu un pas îndărăt.
— Ascultă-mă, zise Vasilika, dacă femeia aceasta, nu este
Madeleine, atunci asemănarea este atât de perfectă, şi dânsa îşi joacă
aşa de bine rolul, încât nici nu mai ştiu ce să cred.
— Dar dumneata n-ai văzut-o cum se înroşea şi cum tremura? N-ai
văzut-o cum se emoţiona când îi vorbeai de Ivan?
— Da, dar...
— Dar ce?
— Inima mea n-a tresărit, răspunse Vasilika; n-am simţit acel
irezistibil elan de ură pe care ţi-l provoacă vederea unei rivale.
— Oh!
— De altfel, adăugă contesa, nu mai avem de aşteptat decât până
mâine.
— Şi mâine?
— Mâine îţi voi spune cu siguranţă dacă femeia aceasta este sau nu
adevărata Madeleine.
— De unde o vei afla?
— E secretul meu. Adio.
Şi Vasilika plecă, lăsându-l pe domnul de Morlux cufundat în
gânduri.
Intrând în cabinetul său de lucru, vicontele îşi spunea:
„Dar e cu adevărat Madeleine... Şi cu toate acestea... mi se pare că
acolo... în Rusia., avea altă voce... Mister!”
Capitolul XXXII
Ruşii sunt familiarizaţi cu fel de fel de otrăvuri şi narcotice.

Aceasta, din pricină că cea mai mare parte dintre familiile
aristocrate au sclavi georgieni sau cerchezi.
Şi popoarele acestea sunt iniţiate cu viaţa şi cu obiceiurile orientale.
Doica Vasilikăi fusese georgiană.
Femeia aceasta care a fost multă vreme sclavă în Rusia ştia să
prepare cele mai subtile şi mai fulgerătoare otrăvuri şi narcotice.
Ştia de asemenea să prepare antidoturile lor.
Vasilika învăţase de la ea toate secretele.
Paharul pe care Ivan îl luase din mâinile italianului Beruto şi-l
729
deşertase dintr-o sorbitură, conţinea un lichid, ale cărui efecte

fulgerătoare le-am văzut.
Ivan căzuse ca trăsnit.
Cu toate acestea, nu era mort.
Ivan căzuse numai într-o catalepsie asemănătoare cu aceea care îi
îngăduise Antoinettei să iasă din Saint-Lazare.
Vasilika poseda şi dânsa narcoticul lui Rocambole.
Rocambole îl întrebuinţase în pilule.
Rusoaica îl întrebuinţa în stare lichidă.
Timp de trei zile consecutive Ivan rămase ca mort.
În timpul acestor trei zile, multe lucruri se petreceau în pivniţa în
care zăcea.
În fine, efectele catalepsiei se risipiră puţin câte puţin. Simţurile se
redeşteptară; mai întâi auzul, apoi mirosul şi în sfârşit vederea.
Ivan deschise ochii.
Lanterna suspendată de bolta pivniţei ardea mereu, proiectând
lumina sa sinistră în jurul ei.
Scheletul era mereu acolo, în picioare, rezemat de zid, cu lanţul în
jurul gâtului.
Dar Ivan, care nu putea încă să-şi mişte membrele amorţite, zări
ceva nou.
Deasupra capului său, era o deschidere neagră.
Cine săpase oare deschiderea aceea?
Poarta pivniţei era tot închisă; într-însa era însă o ferestruică
deschisă şi poate că prin deschiderea aceea avea să-şi poată recăpăta
libertatea.
Şi gândindu-se la libertate, Ivan îşi reaminti de cele petrecute.
El îşi aminti că Vasilika îi făgăduise să-l pună în libertate.
Şi Ivan, deşteptându-se, se vedea tot în acea pivniţă întunecoasă.
Aşadar Vasilika minţise!
Tânărul fu din nou cuprins de un acces de furie; dar trebui să mai
treacă încă două ore, pentru ca să-şi poată recăpăta uşurinţa
mişcărilor.
Atunci, se apropie de deschiderea aceea, a cărei destinaţie şi
mărime nu le cunoştea.
Dar, tocmai când se pregătea să se urce pe bancă, poarta pivniţei se
deschise şi Vasilika intră.
Era singură şi avea o lumânare în mână.
Ivan nu mai zări acel revolver cu care-l ţinuse la respect data
trecută.
Mai mult decât atât, Vasilika era surâzătoare şi liniştită.
730
— Bună ziua, vere, zise dânsa.

El o privi cu mânie.
— Aşa te ţii dumneata de făgăduială? întrebă dânsul.
— Eu n-am obiceiul să-mi calc cuvântul, dragul meu...
— Aşadar, voi ieşi de aici?
— Nu.
Şi închise cu grijă uşa pivniţei.
— Atunci, zise Ivan furios, ce înseamnă băutura aceea pe care m-ai
făcut s-o înghit? Ce înseamnă deschiderea aceasta?
— Băutura, zise Vasilika, era necesară.
— Pentru ce?
— Pentru ca în timpul somnului dumitale, să se poată săpa această
deschidere.
— Şi deschiderea?
— Deschiderea aceasta îţi va îngădui s-o vezi pe Madeleine. Priveşte!
Şi ca şi cum o fiinţă nevăzută ar fi auzit cuvintele Vasilikăi,
deschiderea neagră deveni dintr-o dată luminoasă.
Ivan, uimit, văzu o oglindă în faţa sa, şi în oglinda aceasta,
reflectată întreaga grădină.
În grădina care era inundată de raze luminoase, Ivan văzu un
bărbat şi o femeie plimbându-se.
Pe bărbat îl recunoscu îndată după bătăile precipitate ale inimii
sale.
Era domnul de Morlux.
Femeia era Madeleine.
Şi Ivan, nebun de furie, fără voce, fără suflare, continua să-i
privească.
Madeleine surâdea; părea fericită.
Domnul de Morlux o ţinea de mână şi amândoi păreau în toiul unei
convorbiri fermecătoare. Apoi, veni un moment în care, fără îndoială,
domnul de Morlux îi dăduse o veste bună Madeleinei.
Căci Madeleine sări de gâtul domnului de Morlux şi-l îmbrăţişă.
Ivan scoase un ţipăt sălbatic.
Dar, în aceeaşi clipă, deschiderea luminoasă se întunecă. Oglinda,
grădina, dispăruseră.
— Ei bine, zise Vasilika, cu un surâs triumfător, ţi-am spus sau nu
adevărul, dragul meu văr?
— Vreau s-o ucid, zise Ivan.
— Nu, răspunse Vasilika; nu se răzbună cineva pe oamenii care nu-
i mai iubesc. Dragoste cu sila nu se poate...
— Dar, dumneata nu te răzbuni?
731
Vasilika începu să râdă.

— Te înşeli, zise ea; am vrut doar să-ţi dau o lecţie.
— Cum?
— Am vrut să-ţi dovedesc că, atunci când un om de rangul dumitale
face prostia să se îndrăgostească de o tânără institutoare ca Madeleine,
i se pot întâmpla aventuri mai puţin plăcute, ca aceea care ţi se
întâmpla dumitale acum... Dă-mi mâna, dragul meu Ivan, şi iartă-mă,
după cum te iert şi eu.
— Dar... verişoară...
— Eşti liber, Ivan, zise dânsa; dar cu o singură condiţie...
— Care?
— Să nu mai încerci niciodată s-o revezi pe fata aceasta trădătoare
care va deveni în curând contesa de Morlux.
— Dar cel puţin îmi vei da voie să-i scriu.
— La ce bun?
— Pentru a-i spune cât de mult o dispreţuiesc!
— Cum vei dori, răspunse Vasilika cu cea mai mare indiferenţă.
Apoi, îi luă mâna si-i zise:
— Vino!
Deschise uşa pivniţei, o închise bine în urma lor, şi urcară treptele
până în vestibul.
Ivan era în prada unei surescitări şi a unei disperări aşa de mari
încât se lăsă condus fără nici o împotrivire, cu docilitatea unui copil.
Vasilika îl conduse în sala aceea în care cu câteva zile mai înainte
dejunaseră amândoi.
Masa era la locul ei.
Dar această masă era acum plină cu cele necesare pentru scris.
— Scrie, îi zise Vasilika.
Ivan se aşeză, luă un toc, şi cu mâna tremurând scrise:
„Madeleine,
Te urăsc şi te dispreţuiesc!... Nu mai încerca să mă revezi vreodată.
Plec din Paris chiar în momentul acesta.
Ivan”
Apoi, îi întinse scrisoarea lui Vasilika.

Dânsa o luă, mereu surâzătoare.
În acelaşi timp se apropie de zid şi apăsă un resort.
Scândurile se mişcară şi de astă dată Ivan, treaz, cu ochii deschişi,
fu aruncat, din nou în abisul acela misterios, din care doar cu câteva
minute în urmă ieşise.
732
— De astă dată, murmură Vasilika, superbă de mânie şi albă de

furie, nu vei mai ieşi din acest abis. Te-am îngropat de viu în mormânt.
Capitolul XXXIII
De astă dată, înţelese că era definitiv pierdut, îşi dăduse îndată

seama că era din nou în pivniţa misterioasă.
Deasupra ardea aceeaşi lanternă; aceeaşi deschidere neagră îi
atrase privirea.
Ce însemnau toate acestea?
Ivan n-avu nevoie să-şi tortureze multă vreme mintea. Alergă spre
uşa pivniţei. Uşa era închisă.
Dar în această uşă era o ferestruică şi ferestruica era deschisă.
O iluzie de moment îl înfiora.
De vreme ce nu-şi făcuse nici un rău în cădere, poate că Vasilika
nu-i dorea moartea. Era poate vreo nouă înşelătorie.
Sau poate captivitatea sa trebuia să mai dureze încă?
Bietul tânăr începu să strige.
— Contesă!... Verişoară!.. Vasilika!
Ca şi cum ar fi răspuns acestei chemări, Vasilika coborî treptele, şi
se apropie de uşă.
Contesa nu era singură de astă dată.
Beruto o întovărăşea.
— Dragul meu văr, îi zise ea apropiindu-se, înainte de a-mi lua
pentru totdeauna rămas bun de la dumneata, doresc să-ţi spun o
poveste.
Ea râdea cu cruzime şi-l învăluia într-o privire sălbatică.
De astă dată, Ivan înţelese bine şi nu se mai îndoi. Vasilika îl
condamnase la moarte.
Dar la ce moarte? Asta o să-i spună acum, fără îndoială; şi oricât de
curajos era, Ivan îşi simţi părul zbârlindu-i-se în creştetul capului.
— Dragul meu văr, reluă dânsa, vezi scheletul acela de acolo, nu-i
aşa?
— Ce-mi pasă? răspunse dânsul cu dispreţ. Eu nu mă tem de
moarte. De altfel, nu mi-e inima zdrobită mulţumită dumitale?
— Mulţumită mie, spui adevărul, răspunse dânsa.
— Ah! Aşadar recunoşti?
— Eu am silit-o pe Madeleine să se căsătorească cu vicontele Carol
de Morlux.
— Mizerabilă!
733
— Mai ai puţină răbdare, bunul meu văr, reluă Vasilika cu vocea

şuierătoare.
— Ce doreşti?
— Doresc să-ţi spun povestea scheletului.
— N-am nevoie s-o ştiu!
— Ba te interesează...
Ivan se îndepărtase; acum se apropie din nou.
Vasilika continuă:
— Acum patruzeci de ani, casa aceasta era locuită de o femeie care-
şi înşela bărbatul.
— Da? întrebă Ivan, nebun de furie.
— Bărbatul a pus într-o zi mâna pe amant. E scheletul pe care-l vezi
aici. Dânsul este acela care a inventat ingeniosul aparat cu oglinzi pe
care l-ai văzut.
În acelaşi timp, Vasilika bătu de trei ori din palme.
Deschiderea neagră se lumină dintr-o dată şi oglinzile începură să
funcţioneze.
Şi Ivan a cărui frunte era inundată de sudoare putu s-o vadă pe
Madeleine aşezată pe o bancă alături de domnul de Morlux, care-i ţinea
mâna între mâinile sale şi o învăluia într-o privire plină de patimă.
— Amantul, urmă Vasilika, putea s-o vadă pe femeia adorată în
toate zilele; putea s-o vadă cum se plimba tăcută şi tristă, prin grădină,
plângându-l.
— Oroare! murmură Ivan.
— Dragul meu văr, reluă Vasilika cu aceeaşi ironie plină de
sarcasm, o femeie ca mine nu se răzbună niciodată pe jumătate. Acum,
casa aceasta a trecut în alte inimi; a devenit adică proprietatea
domnului viconte de Morlux. Aici va locui Madeleine. O vei vedea în
toate zilele, bineînţeles cât timp vei trăi.
Şi cu un hohot diabolic de râs, adăugă:
— Dar, poţi să fii liniştit... Eu voi fi mai puţin crudă decât soţul
înşelat... Te voi lăsa să mori de foame... Adio.
Şi Vasilika se retrase.
Pe când urca scările, Ivan o auzi spunându-i lui Beruto:
— Orice sumă ţi-ar oferi omul acesta pentru o bucată de pâine, să
nu-i dai... Bagă de seamă, e vorba de viaţa ta! De altfel voi veni eu
însămi, în toate zilele, să mă conving dacă-mi execuţi ordinele.
— Doamna contesă poate să aibă toată încrederea în mine,
răspunse Beruto.
Şi amândoi se îndepărtară.
Atunci Ivan căzu în prada unor friguri delirante.
734
Madeleine era pierdută pentru dânsul.

Prin urmare putea să moară.
Un acces teribil de furie îl cuprinse un moment, apoi, zdrobit de
atâtea emoţii, căzu la pământ.
Ivan nu mai avea nici o speranţă; el ştia bine că contesa Vasilika e o
femeie fără milă.
Era prizonier.
Şi până la moarte avea să rămână prizonier, şi până la moarte va
trebui s-o privească pe Madeleine în braţele altuia, fără să se poată
apropia de dânsa.
Madeleine nu-l mai iubea... Madeleine îl trădase...
Şi el îi scrisese că o dispreţuieşte şi o urăşte...
Şi cu toate acestea, o mai iubea încă!...
Trecu o oră.
Ivan îşi luă capul între mâini şi un moment avu ideea să şi-l
zdrobească de zidurile pivniţei.
Dar, în clipa aceea, lanterna care-i lumina închisoarea se stinse.
Ivan fu cuprins de groază şi rămase nemişcat, tremurător.
Dar, deodată, un zgomot se auzi deasupra capului prizonierului.
El ridică ochii în sus.
Bolta se deschisese chiar în locul unde era atârnată lanterna.
În acelaşi timp, un fulger de lumină prăvăli înăuntru.
Doi oameni coborâseră în pivniţă, tot prin acelaşi mijloc prin care
fusese şi dânsul coborât.
Unul dintre ei avea o lampă în mână. Cei doi oameni se apropiară de
dânsul. Ivan îi privea cu atenţie, dar nu-l recunoscu pe nici unul.
— Am venit să te salvăm, zise acela care ţinea lampa în mână.
— Cine sunteţi dumneavoastră? exclamă Ivan.
— Un om pe care nu-l cunoşti, şi despre care poate nici n-ai auzit
vorbindu-se vreodată... Mă numesc Rocambole.
Capitolul XXXIV
Într-adevăr, Ivan n-auzise niciodată pronunţându-se numele acesta.

Rocambole adăugă:
— Sunt prietenul femeii pe care o iubeşti dumneata.
— Madeleine! exclamă Ivan.
— Da.
Ivan clătină din cap.
— Eu n-o mai iubesc pe Madeleine, zise el; sau cel puţin...
735
— Cel puţin dânsa nu te mai iubeşte?

Ivan îşi cuprinse fruntea în mâini cu un gest de disperare.
— Aţi venit să mă salvaţi? zise el... la ce bun? Viaţa fără Madeleine
îmi este mai nesuferită decât moartea.
Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole.
— Domnule, zise el, încearcă să te linişteşti, şi ascultă-mă, te rog,
cu atenţie.
— Ce ai putea dumneata să-mi spui pentru ca să mă consolezi?
întrebă tânărul rus cu tristeţe.
— Domnul de Morlux te-a făcut să treci drept nebun, nu-i aşa?
— Da.
— El te-a încredinţat unui pretins notar, care în realitate era medic
alienist.
— Da.
— Şi notarul te-a transportat la sanatoriul său, care e dincolo de
Champs-Élysées?
— Ei bine!... în timpul drumului nu v-aţi întâlnit cu o femeie care
semăna aşa de bine cu Madeleine, încât dimineaţa te-ai înşelat şi ai
crezut că, într-adevăr, dânsa este?
Ivan scoase un ţipăt teribil. Vălul de pe ochi se destramă.
— Oh! murmură dânsul, apărându-şi pieptul cu mâinile.
— E femeia pe care ai văzut-o în grădină, urmă Rocambole.
— Dumnezeule! ce spui dumneata, domnule?
— Drept orice răspuns, Rocambole se apropie de deschiderea neagră
din zid şi strigă:
— Hei!... Beruto! Oglinzile.
În aceeaşi clipă oglinzile apărură. Madeleine era tot în grădină.
— Examineaz-o bine... cu atenţie... în linişte!... Nu găseşti nici o
diferenţă între femeia aceasta şi adevărata Madeleine?
— Singura diferenţă e vocea, zise Ivan tremurând din tot corpul; şi
eu n-am auzit vocea acestei femei.
— O vei auzi acum... îndată.
— Ah!
— Pentru moment, continuă Rocambole, trebuie să ieşim de aici şi
cât mai repede...
— Şi unde vreţi să mă conduceţi?
— Lângă adevărata Madeleine.
De astă dată Ivan îşi împreună mâinile şi două lacrimi mari îi udară
genele.
— Oh! zise el, aşadar dumneata eşti bunul Dumnezeu?
736
— Vai! nu, răspunse Rocambole, dar îi servesc bine pe aceia pe care

îi iubesc.
— Cum mă poţi iubi pe mine? întrebă cu naivitate Ivan. Nu te-am
văzut niciodată până astăzi.
— Nici eu pe dumneata.
— Atunci, o cunoşti pe Madeleine?
— O cunosc doar de opt zile. Dar sunt prietenul omului despre care
fără îndoială trebuie să-ţi fi vorbit dânsa.
— Milon! exclamă Ivan.
— Eu sunt, zise omul care coborâse în pivniţă împreună cu
Rocambole.
Ivan îşi îndreptă privirea spre bătrânul colos.
Acesta îi apucă cu vioiciune mâinile.
— O vei face fericită, nu-i aşa? întrebă dânsul cu vocea emoţionată.
— O iubesc aşa de mult, răspunse cu naivitate Ivan.
— Haide, bătrânule, zise Rocambole, schimbaţi hainele.
— Ce faceţi? întrebă Ivan.
— Omul acesta îşi va schimba hainele cu dumneata.
— Pentru ce?
— Pentru că va trebui să rămână în mod provizoriu în locul
dumitale.
— În locul meu?
— Fără îndoială. O vom lăsa pe Vasilika să-şi săvârşească în linişte
răzbunarea.
— Dar eu nu pot primi un asemenea sacrificiu! strigă Ivan.
— Oh! fii liniştit, zise el; Milon îşi ştie rolul de minune. Şi nu va
răbda de foame, pentru că i se va aduce mâncare pe ascuns.
— Cine-i va aduce?
— Beruto.
— Mizerabilul acela?
— Da, omul care a fost credinciosul servitor al contesei Vasilika,
până în ziua când s-a găsit în faţa mea.
Şi Rocambole adăugă cu oarecare mândrie:
— Pe mine nu mă trădează nimeni căci ştiu cu toţii bine că eu nu
glumesc.
— Cu toate acestea, zise Milon, ieri când aţi fost coborâţi aici, Noël
s-a înspăimântat.
— Dar eu nu m-am înspăimântat nicidecum, zise Rocambole. Haide!
să ne grăbim.
Ivan îşi schimbă hainele cu Milon şi acesta se trânti într-un colţ al
pivniţei.
737
— Vezi să-ţi joci bine rolul, zise Rocambole.

— Da, stăpâne.
— Dar, zise Ivan, s-ar putea întâmpla ca Vasilika să intre în pivniţă.
— Atunci, cu atât mai rău pentru dânsa.
Ivan îl privi pe Rocambole cu oarecare mirare.
— Ascultă-mă, îi zise acesta, am făcut jurământul să nu vărs sânge
decât într-o situaţie extremă. Cu atât mai rău pentru contesă, dacă îşi
va da seama de înlocuire. Cu atât mai rău pentru dânsa dacă va
recunoaşte greşeala.
— Ce vrei să spui, domnule?
— Beruto are ordin să-i împlânte pumnalul în piept.
Ivan se înfioră.
— Numai dacă nu cumva o voi strânge eu de gât, zise Milon.
— Şi acum să plecăm! zise Rocambole.
Rocambole bătu de trei ori din palme. Scândurile fură coborâte din
nou.
Ivan şi Rocambole se urcară.
— Te vom ridica de aici peste şase zile, strigă Rocambole lui Milon.
— În ziua căsătoriei?
— Da.
Ivan tresări de speranţă.
*
* *
Două secunde după aceea, Rocambole şi Ivan se găseau într-o

cameră de la parterul palatului, din care se vedea bine în grădină.
Ferestrele erau deschise, dar transperantele erau lăsate.
— Nu faceţi zgomot, zise Rocambole.
Şi luându-l de braţ îl conduse lângă fereastră. Din grădină se auzea
vocea domnului de Morlux, care stătea mereu lângă aceea pe care o lua
drept Madeleine.
— Oh! zise dânsul, nu e vocea Madeleinei.
— Nu, zise Rocambole, e vocea Clorindei... demimondena Parisului.
Vino.
Şi aruncând o manta pe umerii tânărului rus, ieşiră în curte, apoi în
stradă şi se îndepărtară repede.
În colţul străzii Vangiraud, o trăsură aştepta.
— Vezi să nu te emoţionezi prea mult, zise Rocambole.
Şi deschise uşă trăsurii.
Două braţe înlănţuiră gâtul lui Ivan, o guriţă fierbinte îi apăsă
738
fruntea, şi o voce plină de farmec murmură:

— Ah! te revăd, în fine!...
Ivan o regăsise pe adevărata Madeleine şi Rocambole, urcându-se
lângă birjar, îi strigă:
— Strada Pépinière, la doamna contesă Artoff!
Capitolul XXXV
Aşadar, domnul de Morlux o condusese pe falsa Madeleine în casa

din strada Cassette.
Sub ce pretext? Casa aceea, spunea vicontele, avea să fie zestrea ei,
în ziua când avea să se căsătorească cu Ivan Potenieff.
Cum ştia de mai înainte ce urma să se întâmple, Clorinde îşi juca de
minune rolul.
Ea îl îmbrăţişase pe viconte cu entuziasm, numindu-l „unchiule” şi
se arătă foarte nerăbdătoare s-o revadă pe contesa Wasernoff.
Ne aducem aminte că dânsa îi făgăduise să-i aducă ştiri de la Ivan.
Dar, o mare parte din timp trecu şi contesa nu mai sosea.
Spre seară, domnul de Morlux, care tot mai aştepta în strada
Cassette, primi un bileţel.
Contesa îi scria:
„Dragul meu viconte,

Astăzi nu mă vei mai vedea. N-am nici o veste bună pentru
Madeleine. Cu toate acestea, sper încă să-l readuc pe Ivan la sentimente
mai bune.
Amica dumitale Vasilika”
Domnul de Morlux era foarte vesel.

Vasilika se ţinea de făgăduială.
Falsa Madeleine exclamă cu vioiciune:
— Ce scrisoare e aceasta, unchiule?
— O scrisoare fără nici o importanţă, răspunse domnul de Morlux,
prefăcându-se încurcat.
— Eşti aşa de palid...
Şi cu un gest drăgălaş smulse scrisoarea din mâinile domnului de
Morlux, care nu-i opuse decât o foarte slabă rezistenţă.
O citi şi la rândul ei se îngălbeni.
— Ah! zise dânsa, cu vocea înăbuşită, parcă aveam o presimţire.
— Eu nu înţeleg nimic din această scrisoare, zise domnul de
739
Morlux.
— Eu înţeleg totul!
Falsa Madeleine se ridică în picioare.
— Unchiule, zise dânsa, să ne întoarcem. Să părăsim această casă
blestemată.
— Dar, copila mea...
— Să plecăm de aici!...
Ea îşi regăsise accentul acela imperios de curtezană şi domnul de
Morlux fu dominat.
Beruto se duse să caute trăsura vicontelui, care aştepta în piaţa
Saint-Suplice.
Falsa Madeleine se urcă şi până în strada Pépinière nu mai
pronunţă nici un singur cuvânt. Acolo numai, după ce urcă în camera
sa, îi zise domnului de Morlux:
— Dumneata nu înţelegi nimic, unchiule, şi eu înţeleg totul.
— Explică-te...
— Contesa îl mai iubeşte încă pe Ivan. Şi dânsa m-ar fi calomniat...
Vei vedea...
— Oh!... asta-i!...
Şi falsa Madeleine începu să plângă cu lacrimi fierbinţi, şi-l rugă pe
domnul viconte s-o lase singură. Vicontele nu insistă.
Orbit complet de patima sa, domnul de Morlux credea că toate
trebuiau să-i meargă din plin şi nu se înfurie de nimic.
Coborî în cabinetul său de lucru şi frecându-şi mâinile murmură:
„Contesa e o femeie foarte abilă!...”
Cameristul intră cu o scrisoare.
— Domnule, zise el, în lipsa dumitale a venit un om şi a adus
această scrisoare. Omul acela mi-a pus douăzeci de franci în mână şi
mi-a recomandat să dau scrisoarea domnişoarei când va fi singură. Eu
am crezut că nu trebuia s-o fac.
Domnul de Morlux apucă scrisoarea şi o desfăcu.
Nu era nici o semnătură.
„Dacă vrei să-l revezi pe Ivan, spunea anonimul, fugi cât mai repede
din casa în care eşti prizonieră.”
„Ah!.... ah!... murmură vicontele; acestea sunt de-ale lui
Rocambole... Vasilika are dreptate: trebuie să-l paralizăm.”
*
* *
740
Madeleine, sau mai bine zis, aceea care cu atâta dibăcie juca rolul
tinerei fete, nu mai voi să iasă deloc din camera sa în seara aceea.
A doua zi dimineaţă, vicontele primi un bilet de la Vasilika.
Contesa îl anunţa că scrisoarea lui Ivan fusese pusă la poştă: îi mai
spunea că avea să-l viziteze în aceeaşi seară.
Falsa Madeleine stătea mereu închisă în camera sa. Domnul de
Morlux aştepta scrisoarea cu nerăbdare. În sfârşit, pe la ora zece
factorul sosi. Domnul de Morlux era în curtea palatului, el ridică capul
şi o zări pe Madeleine la fereastră.
— Pentru domnişoara Madeleine Miller, zise factorul.
Domnul de Morlux o auzi pe frumoasa Madeleine scoţând un strigăt
de bucurie.
Câteva clipe după aceea dânsa era în curte şi apucă scrisoarea cu
lăcomie.
— E de la Ivan! exclamă tânără fată; îi cunosc scrisul!...
— Cât de mult îl iubeşte!.. murmură domnul de Morlux
îngălbenindu-se.
Ea desfăcu repede scrisoarea; o parcurse cu ochii, şi cu vocea
înăbuşită murmură:
„Oh!... mă înăbuş!... mor!...”
Scrisoarea îi căzu din mâini, pe când domnul de Morlux o cuprindea
în braţele sale şi o susţinea.
Clorinde era o comediană foarte abilă.
Ea ştia să interpreteze de minune cele mai violente depresiuni
sufleteşti.
Apoi, căzu paralizată pe bancă şi vorbi de sinucidere.
Domnul de Morlux crezu că starea falsei Madeleine era destul de
alarmantă pentru ca să nu se facă ridicol, trimiţând după un medic.
Pe Clorinde o aşezară în pat.
Delira şi în fiecare moment pronunţa numele lui Ivan. Apoi, vorbea
de Vasilika.
Şi din când în când, lua mâna domnului de Morlux şi privindu-l cu
fixitate, îi spunea:
— Unchiule!... Numai femeia aceea mi-a făcut tot răul.
Pe când repeta pentru a suta oară această acuzare, contesa apăru la
căpătâiul ei.
Falsa Madeleine o privi cu ură:
— Copila mea, îi zise contesa, dumneata mă acuzi pe nedrept. Ivan
este definitiv pierdut şi pentru mine şi pentru dumneata.
Clorinde o privi cu atenţie.
— Pricina este, continuă contesa, că un oarecare ocnaş, pe nume
741
Rocambole, s-a erijat în protectorul dumitale.

— Ah! zise ea, acum înţeleg totul.
Şi întinse mâna Vasilikăi zicându-i:
— Iartă-mă!...
Vasilika încruntă uşor din sprâncene.
Clorinde adăugă:
— Voi fi tare... Spune-mi adevărul!... Unde e Ivan?
— A plecat, răspunse Vasilika.
— Unde?
— La Petersburg.
Din clipa aceea, Madeleine rămase tăcută şi printr-un gest îşi
manifestă dorinţa de a rămâne singură.
Domnul de Morlux şi Vasilika ieşiră.
Domnul de Morlux tremura din tot corpul.
— Ştii dumneata, zise dânsul, cu vocea plină de emoţie, ştii
dumneata că mie mi-e teamă?
— De cine?
— Mi-e teamă ca nu cumva durerea s-o ucidă!...
Vasilika îl învălui într-o privire plină de ironie şi de milă.
— Dragul meu prieten, zise dânsa, dumneata eşti, nu înamorat, ci
cristalizat!...
Domnul de Morlux încercă să surâdă.
— Aşadar te vei căsători cu dânsa!... continuă contesa
— Oh! dacă va vrea! zise el cu un accent plin de durere.
— Fii liniştit, va vrea, îi zise Vasilika cu ironie. Adio... la revedere, pe
mâine...
Ea îl părăsi pe viconte şi se îndreptă spre trăsura în care o aştepta
Beruto.
— Ştii tu, îi zise ea râzând, că sărmanul de Morlux e naiv ca un
copil. Şi femeia aceea nu e adevărata Madeleine, ci e cea falsă!...
— Ce spui, doamnă?
— Este Clorinde. Ah! Rocambole joacă un frumos rol!... Dar ascultă-
mă.
Beruto o privi cu atenţie.
— Vom scurta agonia lui Ivan... Să nu îi mai dai nimic de mâncare;
căci mă tem ca nu cumva să-l găsească.
— Atunci, zise cu răceală Beruto, va fi o afacere de trei zile.
— Şi după cinci zile, vom părăsi Parisul, zise Vasilika. Cu atât mai
rău pentru Morlux!
Contesa nu observă un surâs pe buzele lui Beruto, căci atunci poate
ar fi înţeles...
742
Capitolul XXXVI
Trecuseră două zile.

Într-o dimineaţă, domnul Carol de Morlux ieşi de acasă pe jos şi se
îndreptă spre foburgul Saint-Germain.
Vicontele părea că are o sută de ani, atât de mult îmbătrânise în trei
zile.
Omul cutezător, şiret, ucigaşul otrăvitorul, omul combinaţiilor
machiavelice şi întreprinderilor cutezătoare, se transformase într-un
bătrân prost, cu râsul idiot.
Şi aceasta din pricina că de două zile el suferea îngrozitor.
Falsa Madeleine se jucase cu amorul acestui bătrân ca o adevărată
comediană.
În dimineaţa acelei zile, falsa Madeleine, care stătuse două zile în
pat, se sculase şi intrase cu bruscheţe în camera domnului viconte.
Domnul de Morlux scosese un ţipăt de bucurie, căci falsa Madeleine
era tristă, dar liniştită.
— Unchiule, îi zise ea, vreau să am o înţelegere cu dumneata.
— Ascultă, unchiule, urmă falsa Madeleine, tot ce mi-au spus acei
oameni e adevărat. Dumneata ai otrăvit-o pe mama mea, şi ne-ai furat
averea.
Pe când domnul de Morlux se trăgea îndărăt cu părul zbârlit şi
tremurând, nu de gravitatea acuzaţiei, ci pentru că văzuse iubirea sa
compromisă, falsa Madeleine adăugă:
— Eu te iert, unchiule, în numele mamei mele, în numele surorii
mele şi al meu. Dar trebuie să ne înapoiezi averea.
Aceste din urmă cuvinte au fost ca o scânteie ce trezi revolta în
spiritul domnului de Morlux şi dragostea pentru bani îi reveni un
moment.
Dar falsa Madeleine urmă:
— Unchiule, inima mea e zdrobită şi simt că voi muri în curând.
Părăsirea şi dispreţul lui Ivan m-au omorât. Dar aş dori ca înainte să
mor, să asigur fericirea surorii mele şi a fiinţei pe care o iubeşte, adică
a nepotului dumitale Agénor.
— Dar... copila mea... gângăvi domnul de Morlux pierdut.
— Îţi repet, unchiule, sunt lovită în adâncul inimii şi nu voi trăi mai
mult de trei luni. De aceea m-am hotărât să fac un ultim sacrificiu.
Sunt oameni care cunosc grozavul secret al familiei noastre. Dumneata
743
ştii de cine vorbesc.

El o privea uimit, fără să înţeleagă ceva.
Domnul de Morlux scoase un ţipăt şi căzu în genunchi.
Falsa Madeleine adăugă:
— Unchiule, când voi fi soţia dumitale, nimeni nu va putea să te
mai acuze că eşti ucigaşul mamei mele.
— Oh! tu eşti un înger, gângăvi domnul de Morlux.
— Dar unchiule, trebuie să meriţi această iertare, pentru ca eu şi
sora mea să ţi-o putem acorda.
— Oh! vorbeşte, zise el, vorbeşte! Ce ceri de la mine?
— O restituire completă.
— Ţie?
— Atât mie cât şi surorii mele. Du-te să-l vezi pe fratele dumitale şi
întocmeşte cu el contractele noastre de căsătorie; al Antoinettei şi al
meu.
— Îţi dau tot ce am, zise vicontele.
Şi adăugă cu o voce înăbuşită, în tonul căreia se vedea bine
remuşcarea.
— Tot ce am furat!
— Nu, eu voi muri şi n-am nevoie de bani...
— Să mori! strigă el luând-o în braţe, să mori la douăzeci de ani!...
eşti nebună!
— Şi dacă voi trăi, doresc să fiu săracă şi mai doresc să fii şi
dumneata sărac ca mine.
— Dar cui vrei să înapoiezi averea?
— Surorii mele. Numai cu acest preţ mă voi căsători cu dumneata...
Bătrânul amorezat se supuse şi se îndreptă spre strada
Universităţii, unde locuia baronul Philippe de Morlux, care de o lună
devenise o adevărată ciudăţenie pentru servitorii săi.
El nu mai ieşea deloc din casă şi nu voia să mai vadă pe nimeni.
— Ah! domnule viconte, îi zise un fecior, întâmpinându-l, vino iute!
— Ce este? întrebă domnul de Morlux! ce s-a întâmplat?
— Nici nu-l vei mai recunoaşte pe domnul baron, atât de mult s-a
schimbat!...
— Este tot bolnav?
— Cred că a devenit nebun, murmură servitorul. Nu mai doarme,
nu mai mănâncă... Are nişte vise grozave... şi nu doreşte să mai
primească pe nimeni, în afară de domnul Agénor... dar domnul Agénor
n-a mai venit pe aici de o lună...
Domnul Carol de Morlux, urmat de valet, se opri uimit în pragul
camerei unde se găsea fratele său Philippe. Baronul albise în întregime.
744
Văzându-l pe fratele său îi zise întristat:

— Ah! Dumneata eşti, Carol?...
— Da, eu sunt, răspunse vicontele întinzându-i mâna.
— Te-ai pocăit? întrebă baronul.
Carol tresări.
— Prietene, reluă baronul, mâna lui Dumnezeu apasă deasupra
noastră.
— Ce vrei să zici, frate?
— Fiul meu fuge de mine şi mă dispreţuieşte.
Carol se aşeză lângă fratele său şi-i zise:
— Dumnezeu era să te pedepsească, şi îngerii au oprit braţul său...
Şi pe când baronul îl privea cu mirare, el adăugă:
— Şi eu m-am pocăit...
— Ah! adevărat?
— Şi vin să-ţi cer sprijinul dumitale.
— Pentru ce?
— Pentru a repara şi a şterge crimele noastre.
— Spui dumneata adevărul?
— Trebuie să restituim acelor două copile averea furată.
— Ah! aşadar consimţi? strigă baronul plin de bucurie.
— Una dintre ele, urmă vicontele, e iubită de fiul tău şi va deveni
soţia lui.
— Fiul meu! murmură baronul cu vocea înăbuşită.
— Da. Şi cealaltă...
Aici, vocea lui Carol de Morlux începu să tremure.
— Cealaltă?... sfârşeşte!... exclamă baronul.
— Cealaltă consimte...
— Ce consimte? întrebă Philippe.
— Consimte să se căsătorească cu mine...
— Oh! zise baronul, privindu-l pe fratele său cu un aer zăpăcit.
Domnul de Morlux îşi plecă capul.
— Ah! zise el, dacă ai şti ce dragoste nebună mi-a inspirat... dacă ai
şti...
— Dar, nenorocitule...
— Trimite după notarul nostru, îl întrerupse Carol. Mai înainte de
toate trebuie restituită averea.
— Dumnezeule! murmură baronul Philippe de Morlux; mi se pare că
visez...
— Nu, răspunse o voce din pragul uşii; nu, nu visezi, tată...
Domnul de Morlux scoase un ţipăt.
— Fiul meu?
745
— Da, fiul dumitale care-ţi aduce iertarea celor două orfane,

răspunse Agénor.
Şi tânărul îl cuprinse pe tatăl său în braţe.
Capitolul XXXVII
Tigrul când e sătul, îşi linge labele şi se retrage în vizuina sa; acolo,
rămâne în pace.
Astfel făcuse şi Vasilika, tigroaica cu unghiile roz...
Ivan era în puterea sa şi Ivan trebuia să moară...
Vasilika se bucura de triumful său, întocmai ca tiranii orientali,
care, întinşi alene pe covoare, ordonă să li se aducă în toate dimineţile
capetele tăiate ale inamicilor lor; şi fără a-şi întrerupe fericirea
repausului, le contemplă.
Vasilika, întocmai ca dânşii, nu ieşise de trei zile, fiindcă nu-i păsa
de Paris, iar de domnul de Morlux încă şi mai puţin! Întinsă pe o piele
de urs în budoarul ei luxos, cu o narghilea în gură, cu ochii pe
jumătate închişi, gusta cu satisfacţie răzbunarea.
În acelaşi timp îşi spunea:
— Imbecilul de Morlux!... Rocambole l-a prins în gheară. Dar ce-mi
pasă mie!
Beruto venea în toate zilele de două ori, şi îi aducea buletinul
suferinţei lui Ivan.
Italianul avea imaginaţia destul de dezvoltată.
El ştia să descrie cu toată arta, torturile morale şi fizice ale
arestatului...
Vasilika îl asculta cu nesaţ.
Într-o seară îi zise:
— Câte ore sunt de când nu i-am mai dat mâncare?
— Şaptezeci şi două de ore, doamnă.
— Aşadar trebuie să fie mort...
— Nu, doamnă, nu este încă mort; dar este în agonie.
— Trebuie să fie un spectacol frumos, Beruto, nu-i aşa?
— Doamnă... îngăimă Beruto.
— Ştii că doresc să văd şi eu acest spectacol? strigă ea.
Apoi, ca o tigroaică, se ridică şi cu ochiul înflăcărat zise:
— Haide, haide, nu doresc să pierd o asemenea privelişte
minunată!...
Beruto începu să tremure. Dar, ştiind că tot ce voia dânsa trebuia
să se facă, nu cuteză să se împotrivească.
746
Atunci, contesa sună.

Servitoarea alergă şi Vasilika, după ce ordonă să i se arunce o blană
pe umeri şi să i se aducă trăsura, se întoarse spre Beruto şi-i zise:
— Vino cu mine!
Beruto tremura din tot corpul şi era foarte palid.
Dar Vasilika nu observă nimic; şi când, după douăzeci de minute
intră în galeria casei în care săpase groapa lui Ivan, îi zise:
— Aprinde o lumânare, deschide scara pivniţei şi condu-mă!...
Beruto se supuse.
Abia atunci observă dânsa că Beruto tremura.
Cu toate acestea nu bănuia nimic. Când îl văzu că se clatină mereu,
se întrebă în sine:
„Oare nu cumva omul acesta m-a trădat?”
Apoi fiindcă ea, ca şi Rocambole şi ca toţi aceia care voiesc să-şi facă
singuri dreptate, era întotdeauna înarmată, îşi mângâie pumnalul şi-şi
zise:
„Vom vedea ce va fi.”
Neauzind nici un zgomot venind din pivniţă, crezu că Ivan era deja
mort.
Dar cu cât se apropia şi lumina lumânării pătrundea în pivniţă,
nişte gemete, sau mai bine zis nişte mugete se auziră.
Vasilika însă avea un auz minunat şi înţelese îndată că acele
mugete şi gemete nu erau de agonie; îşi mângâie necontenit mânerul
pumnalului.
Însă când ajunseră la uşa de jos, mugetele încetară; atunci Beruto
întorcându-se spre contesă îi zise:
— Eu cred că şi-a dat sufletul.
— Aşa crezi? murmură Vasilika.
— Negreşit!... de vreme ce nu se mai aude nimic.
— Deschide uşa.
— Dar, doamnă...
— Deschide, îţi zic!...
Tonul Vasilikăi nu mai admitea nici o replică şi Beruto deschise
uşa.
Atunci contesa, cu mâna stingă, fiindcă pe cea dreaptă o avea
ascunsă sub blană, luă lumânarea şi se uită în pivniţă; falsul Ivan,
adică Milon, era culcat de-a lungul zidului, cu capul între mâini, într-o
nemişcare de moarte.
În timpul acesta Beruto tremura şi mai tare, şi-şi zicea:
„Trebuia să-l ascult pe „stăpânul”, să sar de gâtul acestei femei şi s-
o sugrum.”
747
În aceeaşi clipă, Vasilika se întoarse şi strigă:

— Trădată!
Apoi, pe când sfeşnicul îi cădea din mână, şi se stingea, înfipse până
la mâner pumnalul în gâtul lui Beruto.
Capitolul XXXVIII
Beruto, căzu scoţând un ţipăt:

— Ajutor, Milon!
Milon era deja în picioare.
Şi cu tot întunericul se precipită în partea unde se auzise vocea.
După cum e lesne de înţeles, timp de trei zile Beruto şi prizonierul
său s-au înţeles perfect, şi Milon se bucura de o mulţime de privilegii.
Seara, când Beruto era sigur că Vasilika nu mai putea să vină, se
ducea să-l scoată pe Milon şi-l culca într-un pat bun.
Beruto nu mai închidea acum uşa pivniţei de două ori, ci numai o
dată, şi asta numai de formă.
Aşadar Milon se aruncă asupra Vasilikăi, ai cărei ochi scânteiau
prin întuneric.
Milon era atât de viguros, pe cât era de voluminos şi, apucând-o pe
Vasilika de gât, o strânse aşa de tare, încât mândra rusoaică scoase un
ţipăt de durere.
Dar ea se desfăcu din braţele lui cu mare uşurinţă, şi-l lovi cu
pumnalul pe care-l avea în mână, aşa la întâmplare.
Milon răspunse printr-un ţipăt, şi Vasilika fugi; dar Milon o urmări,
aşa rănit cum era.
Ea urcă scara pivniţei alergând şi Milon o urmă îndeaproape.
Când atinse cea din urmă treaptă, colosul o apucă de mijloc.
— Ah! mizerabila! strigă dânsul.
Dar ea se întoarse, îl lovi din nou cu pumnalul, şi-i alunecă din
mână ca o şopârlă. Pe coridor era lumină.
Acolo ea se rezemă de perete şi strângând pumnalul în mână, îşi
zise în sine:
„Dacă nu-l voi lovi drept în inimă ca sa cadă dintr-a dată, sunt
pierdută; omul acesta mă va sugruma.”
Milon, orbit de furie, şi în prada unei vii dureri, se aruncă din nou
asupra ei, strigându-i:
— Stăpânul mi-a ordonat să te omor.
Vasilika se aruncă asupra lui cu pumnalul în mână cu uşurinţa
unei pantere.
748
Milon scoase un ţipăt, dar braţele sale de fier se strânseră ca un

cerc împrejurul mijlocului subţire şi nervos al frumoasei rusoaice.
Pumnalul îndreptat înspre inimă alunecă între coaste sfâşiind
numai carnea şi Vasilika scăpă din mână arma ucigătoare.
În acelaşi timp, gigantul o rostogoli la pământ. Apoi, apăsându-i
pieptul cu genunchiul, întinse mâna şi luă pumnalul de jos.
Vasilika îl văzu lucind deasupra capului ei.
— Vei muri, îi zise Milon.
Dacă Vasilika şi-ar fi pierdut capul în acel moment, ea ar fi fost
moartă, fără îndoială.
— Omoară-mă, zise ea, dar nu vei afla nimic.
Braţul colosului căzu, fără să lovească, şi Vasilika îi zise:
— Beruto e mort şi nu mai e nimeni în casa aceasta. Eu sunt dar în
puterea ta; căci singurul mijloc de scăpare pe care-l aveam era numai
pumnalul care acum este în mâna ta.
— Mica mea damă, zise Milon, dacă vrei să te închini nu mă opun,
dar îţi jur că după aceasta te voi omorî. Stăpânul a ordonat aşa.
— Acela pe care-l numeşti tu stăpân, este Rocambole, nu-i aşa?
— Da.
— Ei bine, poţi să mă omori, căci moartea mea va fi răzbunată.
Inocentul Milon, auzind aceste cuvinte, simţi o atât de vie emoţie,
încât genunchiul său încetă să mai apese pieptul Vasilikăi, şi se sculă
zăpăcit.
Vasilika se sculă şi ea.
Dar Milon avea pumnalul în mână şi prin urmare era tot stăpân pe
viaţă Vasilikăi.
— Tu eşti acela care te numeşti Milon?
— Da.
— Îi eşti devotat lui Rocambole?
— Până la moarte.
— Ei bine! omoară-mă şi Rocambole va muri tot de o lovitură de
pumnal.
— Oh! zise Milon, vrei să mă înşeli, dar eu nu te cred.
— Puţin îmi pasă! Loveşte, zise ea oferindu-şi pieptul cu atâta
hotărâre, încât Milon stătu la îndoială. Ascultă-mă bine, urmă ea, apoi
n-ai decât să faci ce vrei.
Sângele lui Milon curgea şiroaie din cele trei răni pe care le
căpătase, dar puterile nu-l părăsiră încă.
— Vorbeşte, îi zise el.
— Eu nu-l urăsc pe Rocambole, zise Vasilika, dar îl urăsc pe Ivan.
— Noi l-am scăpat, răspunse Milon.
749
— Ştiu, dar scăpându-l pe Ivan, l-aţi pierdut pe Rocambole.

— Nu, zise Milon, care judeca corect, nu, căci îl voi scăpa eu,
acum...
Vasilika, care avea nişte inspiraţii diabolice, combină şi execută în
câteva secunde un plan întreg de bătaie.
— Vei vedea, zise ea, vei vedea că te înşeli cu desăvârşire.
Sângele rece al acestei femei, frumuseţea şi vocea sa, pe care ştia s-
o facă armonioasă şi mângâietoare, toate acestea îl tulburară pe Milon
şi îi potoliră mânia.
Vasilika urmă:
— Îţi vând viaţa lui Rocambole în schimbul vieţii mele care îţi
aparţine în acest moment.
Milon din ce în ce mai încurcat strigă:
— Cum! viaţa stăpânului e în pericol?
— Dacă mor eu, va muri şi el!
— Oh!
— Ascultă, reluă ea; mă temeam de trădare, şi am venit aici pentru
a mă convinge; am lăsat lângă Rocambole pe cineva care mă iubeşte şi
dacă acel cineva nu mă va vedea până într-o oră, Rocambole va fi ucis.
Milon se înspăimântă.
— Cine ştie, zise el, dacă dumneata nu minţi!
— Vrei să-ţi dau o dovadă?
— Da.
— Caută o frânghie cu care să mă legi, astupă-mi gura, apoi du-mă
acolo unde Rocambole e în pericol.
Milon căzu în cursă.
— N-am nevoie să te leg zise el. Vino cu mine. Vei merge înaintea
mea şi dacă vei face vreo mişcare ca să fugi, îţi voi împlânta pumnalul
între umeri.
— Bine, zise Vasilika.
Apoi ea intră în sala de jos, unde erau faimoasele scânduri
mişcătoare şi, uitându-se într-o oglindă, îşi mai aşeză puţin părul şi
îmbrăcămintea, care se deranjaseră în timpul luptei.
Apoi, privindu-l pe Milon, îi zise:
— Ai aerul unui măcelar.
Şi cu mâna îi arătă o manta mare care aparţinuse lui Beruto şi care
era aruncată pe un scaun.
Milon luă acea manta şi se înveli într-însa pentru a-şi acoperi rănile
sângerânde. Apoi, cu un pas şovăitor se îndreptă spre uşă.
Vasilika îl urmă:
Pe drum Milon îşi zise:
750
„Îmi pare rău că sunt rănit de moarte; tot sângele îmi curge. Dar
sunt destul de tare, şi voi avea timp să ajung...”
Deschise uşa şi zise Vasilikăi:
— Dă-mi braţul; nu vreau să-mi scapi.
Vasilika se supuse, şi simţind că Milon se clătina, grăbi pasul.
Pe când ei treceau pragul porţii, ― lucru foarte rar ― trecu o birjă
prin strada Cassette.
Milon făcu semn birjarului, care se opri şi amândoi se suiră în
trăsură.
— La „Champs-Élysées”! zise Vasilika.
Birja plecă, şi Milon se simţi ameţind; sângele îi curgea cu
repeziciune, în şiroaie mari.
Vasilika văzu cum se îngălbeneşte; totuşi cu mâna sa puternică,
strângea mereu pumnalul.
Capitolul XXXIX
— Unde mă conduci? întrebă Milon.

— La „Champs-Élysées”.
— Dar stăpânul e acolo?
— De acolo, vom merge în foburgul Saint-Honoré.
Vasilika zicea toate acestea pentru a câştiga timp.
Milon crezu că ea cunoaşte una din cele două retrageri misterioase
pe care le avea Rocambole; una în colţul foburgului Saint-Honoré şi al
străzii Pépinière şi cealaltă în strada Suresnes, şi se înşela.
— Haide, zise el.
Vasilika nu-l părăsi din ochi.
Cu cât trăsura aluneca pe pavaj cu atât sângele lui curgea mai
abundent căci zdruncinatul mărea hemoragia.
Vasilika îşi luă aerul cel mai mângâietor.
— Eşti devotat lui Rocambole? îl întrebă ea.
— Fără îndoială, răspunse Milon.
— Dar pentru ce?
— Pentru că e amicul meu, Dumnezeul meu, părintele meu,
răspunse Milon cu entuziasm.
— Şi dumneata îi urăşti pe toţi aceia pe care-i urăşte el?
— Oh! da.
— Dar pe aceia care-l urăsc pe el?
— Îi voi extermina pe toţi.
Ea avu un surâs încântător.
751
— Eu nu-l urăsc, zise ea, şi chiar am o mare admiraţie pentru el.
— Dumneata? zise Milon.
— Da.
— Atunci, pentru ce ?...
— A! ştiu ce vrei să-mi zici, murmură rusoaica. Dacă nu-l urăsc pe
Rocambole, pentru ce m-am aliat cu inamicii lui?...
— De ce-l apără dânsul pe Ivan, pe care-l urăsc eu?
— Dar de ce-l urăşti dumneata pe Ivan?
— Pentru că... zise Vasilika cu lacrimi în voce, pentru că Ivan a fost
logodnicul meu şi m-a trădat... Ah! şi dacă ai şti cât de mult l-am
iubit!...
Bunul Milon suspină, şi nu ştiu ce să răspundă la acest argument.
Vasilika continuă:
— Ştiu bine, că Rocambole şi dumneata o apăraţi pe femeia pe care
o iubeşte dânsul.
— Oh! dacă ai şti cât e de frumoasă!...
Vasilika se prefăcu că varsă o lacrimă. Tigroaica deveni pisică, şi
pisica devenea femeie...
Lui Milon i se făcu milă.
— M-am luptat, zise ea suspinând profund, sunt învinsă; acum îl
iert pe Ivan.
— Îl ierţi?
— Da, răspunse ea, plângând.
Bunul Milon nu se mai gândea la el, la sângele care-i curgea mereu
şi la membrele lui care se înţepeneau cu încetul, o vedea numai pe
Vasilika plângând şi ea era foarte frumoasă în această atitudine.
Ea urmă:
— Astă-seară voi părăsi Parisul; mă întorc în Rusia, căci dacă l-am
iertat pe Ivan, nu doresc să fiu spectatoarea fericirii lui.
Milon îşi apucă fruntea cu mâna.
— Ce ai? îl întrebă cu vioiciune Vasilika.
— Capul mi se învârteşte, ochii mi se închid... şi mi se pare că
mor... murmură Milon.
În sfârşit, colosul închise ochii şi leşină în braţele Vasilikăi..
Atunci surâsul apăru pe buzele tigroaicei.
— Am prevăzut evenimentul, îşi zise ea, şi iată-mă acum liberă.
Apoi strigă birjarului:
— Opreşte!...
Atunci ea sări din trăsură, care în momentul acela era pe cheiul de
la Orsay, puţin mai înainte de palatul Bourbon.
752
Acest loc este pustiu dimineaţa şi seara mai cu seamă, când timpul
e urât. Şi în acea zi, cerul era întunecos şi vântul rece.
Vasilika, care înainte să coboare din trăsură lăsase storurile, zise
vizitiului:
— Amice, iată douăzeci de franci; să-l conduci pe acest om, care e
servitorul meu, la palat. Eu mă numesc contesa Artoff şi locuiesc în
strada Pépinière.
Vizitiul nu se uită în trăsură pentru ca să poată vedea că Milon era
leşinat.
— Ah! un moment, zise Vasilika deschizând uşa trăsurii şi luând
pumnalul din mâna lui Milon.
Apoi se prefăcu că sună la poarta ambasadei Spaniei.
Un birjar căruia i se dă douăzeci de franci crede tot ce i se spune şi
face tot ce i se ordonă.
Aşadar, birjarul îşi biciui caii şi-şi continuă drumul fără cea mai
mică bănuială.
Vasilika îl privi îndepărtându-se şi nu plecă până ce nu văzu că
trăsura ajunsese în piaţa Concordiei.
— Dacă dobitocul acesta de Milon nu moare pe drum, murmură ea,
frumoasele mâini ale contesei Artoff îl vor îngriji!
Apoi un fulger trecu prin ochii ei, şi murmură:
„Acum, între noi doi, Rocambole! Vreau viaţa ta!... Tu ai moştenit
toată ura pe care o aveam pentru Ivan...”
*
* *
La scurt timp după aceea, rarii cavaleri care coborau sau urcau pe
Champs-Élysées, văzând-o pe acea tânără femeie, frumoasă şi
elegantă, nici prin gând nu le-ar fi trecut că în urmă cu douăzeci de
minute, dânsa dăduse trei lovituri teribile de pumnal unui gigant ca
Milon.
Vasilika era foarte liniştită.
Tigroaica îşi ascunsese ghearele.
Pe când voia să traverseze aleea, a fost silită să se oprească un
moment, pentru a lăsa să treacă un frumos faeton, la care erau
înhămaţi doi cai irlandezi de pur sânge.
Ea îşi ridică privirea şi tresări.
Un bărbat, tânăr încă, îmbrăcat cu o rară eleganţă, conducea
faetonul. Lângă dânsul avea un copilaş drăguţ de patru sau cinci ani.
Vasilika îl recunoscu.
753
Era domnul Fabien d’Asmolles, soţul Blanchei de Chamery, acea

femeie care atâta vreme îl considerase pe Rocambole fratele ei adevărat.
Copilul era acelaşi pe care Vasilika îl indicase geniului infernal al
vicontelui de Morlux.
— Aici va fi răzbunarea mea! se gândi dânsa.
Îşi iuţi pasul şi se întoarse acasă, în micul său palat din strada
Montaigue.
Acum, nu mai avea la îndemână decât un singur om în care ar fi
putut să se încreadă.
Omul acesta era Piotr.
Piotr, falsul Ivan, pe care contesa Artoff îl biciuise, şi căruia mai pe
urmă Vasilika îi spusese:
— Răbdare!... vei fi răzbunat!...
Cum ajunse acasă, Vasilika îl chemă:
— Vrei să te răzbuni? îl întrebă dânsa.
— Oh!... da!...
— Atunci, ascultă-mă.
— Ce va trebui să fac?
— Încalecă un cal şi porneşte înspre Bois de Boulogne; vei întâlni
un faeton înhămat cu doi cai negri. Într-însul e un bărbat şi un copil.
— Bine, stăpâno. Şi după aceea?
— După aceea vei urmări faetonul şi-l vei observa îndeaproape... La
urmă vei veni să-mi spui tot, ce ai văzut.
Piotr ieşi pentru a executa ordinul primit.
Capitolul XL
Trei persoane erau reunite în budoarul contesei Artoff: Ivan,

Rocambole şi Baccarat.
I-au povestit tânărului rus, toate câte i s-au întâmplat în timpul
ultimei luni, i s-a explicat legătura dintre logodnicul Antoinettei,
viitoarea sa cumnată, şi persecutorul adevăratei Madeleine.
Conversaţia aceasta avea loc aproape la aceeaşi oră la care,
Vasilika, nebună de furie, împlântase pumnalul în gâtul lui Beruto.
Ivan întrebă:
— Dar, în sfârşit, ce pedeapsă îi rezervaţi dumneavoastră domnului
de Morlux?
Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole.
— Pedeapsa sa va începe, zise el, în ziua în care o va vedea pe
adevărata Madeleine întorcându-se de la biserică, la braţul dumitale.
754
— Şi ce pedeapsă va fi aceasta?

— Va muri de ciudă.
Şi cum Ivan clătina din cap cu neîncredere, Baccarat luă cuvântul:
— Dragostea pe care o resimte bătrânul acela pentru Madeleine, e
aşa de sălbatică şi l-a cuprins cu atâta furie, încât a înăbuşit într-însul
orice alt sentiment. Otrăvitorul, ucigaşul care a comis atâtea crime,
numai pentru a-şi mări averea, a cedat, a renunţat la toată această
avere, la un singur semn al Madeleinei. Nu şi-a mai păstrat decât un
venit de douăzeci de mii de franci anual. Şi dacă am fi dorit-o, ar fi dat
totul şi ar fi rămas fără nici o avere.
— Dar în ce mod a făcut dânsul donaţia aceasta?
— Prin act autentic, înaintea notarului. El dă nepotului său două
milioane şi domnişoarei Madeleine un milion şi cinci sute de mii.
— Dar când va afla adevărul...
— Oh! zise Rocambole surâzând, atunci nu va mai putea anula
actul. Vei vedea...
Pe când Rocambole pronunţa aceste cuvinte, uşa se deschise şi un
fecior îl anunţă pe domnul Agénor de Morlux.
Agénor era puţin cam palid, dar fericirea scânteia în ochii săi.
— S-a făcut, zise el.
— Ce s-a făcut?
Agénor scoase din buzunar un voluminos portofel şi îi vărsă
conţinutul pe masă.
— Ah! zise el, priviţi!... Amorul îl stăpâneşte cum se cade pe
bătrânul meu; a restituit totul. Iată un cupon de douăzeci de mii de
franci venit anual, apoi o donaţie pe numele Madeleinei Miller şi
titlurile de proprietate ale moşiilor din Boemia şi din Ungaria, adică a
acelor moşii pe care le furase de la mama celor două sărmane orfane.
Ivan privea uimit toate acestea şi parcă nu i-ar fi venit să creadă.
Baccarat îl întrebă pe Agénor:
— Acum totul este gata pentru căsătoria dumitale, nu-i aşa?
— Da. Unchiul meu mi-a făcut făgăduiala solemnă că se va căsători
după opt zile de la căsătoria mea. La început dânsul nu voia, dar tatăl
meu a insistat mult şi a cedat.
Şi Agénor surâse cu oarecare melancolie; dar din surâsul acesta se
putea vedea bine fericirea imensă care-i umplea sufletul.
— Dumnezeule! zise el, mi se pare că visez! Aşadar, în sfârşit,
Antoinette va fi a mea!...
Baccarat îi zise lui Ivan:
— Am fost la ambasada rusă şi am obţinut pentru dumneavoastră
dispensa publicaţiilor. Te vei căsători înainte ca cineva să poată prinde
755
de veste ceva.
— Şi când? întrebă Ivan înfiorându-se.
— Mâine, la ambasadă, în mica biserică rusă din foburgul Saint-
Honoré.
— Şi vom pleca îndată?
Apoi, contesa surâzând:
— Dar unde vei pleca?
— Nu ştiu... Unde va dori Madeleine..
— De ce n-ai rămâne în Paris.
Rocambole îşi încreţi sprâncenele.
— Nu, zise el, eu nu l-aş sfătui...
— De ce?
— Vasilika... murmură Rocambole, care nu pronunţa niciodată
numele acesta fără un oarecare accent de spaimă.
Ivan surâse dispreţuitor.
— Acum nu mă mai tem de dânsa! zise el.
— Nu, zise Baccarat; şi apoi sunt şi eu aici lângă dumneavoastră...
Şi, cine ştie?...
Contesa deveni gânditoare; după un moment de tăcere, dânsa
continuă:
— De altfel, cine ne spune că femeia aceasta nu este în momentele
acestea în agonie?
Ivan tresări şi-şi fixă privirea scânteietoare asupra contesei Artoff.
— Un om a luat locul dumitale în pivniţă, urmă Baccarat. Dacă
Vasilika va îndrăzni să coboare, omul acesta are ordin s-o strângă de
gât.
Ivan se înfioră.
— Ce vreţi? zise Baccarat cu cea mai mare linişte; trebuie o justiţie
misterioasă şi teribilă pentru aceia care atât de multă vreme şi cu o
atât de mare nepăsare, şi-au bătut joc de justiţie.
Dar, pe când pronunţa cuvintele acestea, un servitor intră
înspăimântat, zicând:
— Doamnă... doamnă... o nenorocire mare...
— Ce este? întrebă contesa, sărind în sus cu vioiciune.
— O trăsură s-a oprit în curte, şi în trăsura aceasta e un om cu
părul alb, leşinat şi plin peste tot de sânge...
Birjarul e dezolat, şi-şi frânge mâinile de spaimă; ai spune că omul
acesta a fost asasinat în timpul drumului de o femeie şi se teme să nu
fie luat drept complice.
Baccarat alergă afară.
756
Cei trei bărbaţi o urmară.

Rocambole ajunse cei dintâi lângă trăsură, şi-l recunoscu îndată pe
Milon. Milon părea mort.
Rocambole îl lua în braţe şi se îndreptă, cu dânsul spre casă.
În acelaşi timp se întoarse spre Baccarat şi murmură:
— Nu e aşa, doamnă, că nu mai este nevoie să căutăm numele
asasinului? Fără îndoială, Vasilika este mai puternică decât noi...
*
* *
Cu toate acestea, nici una dintre rănile lui Milon nu era mortală.
Birjarul mânase repede şi hemoragia n-avusese vreme să se
dezvolte. Rocambole era pe trei sferturi chirurg.
El îl aşeză pe Milon în pat, îl dezbrăcă de haine, îi examină rănile şi
putu să constate îndată că starea lui nu era disperată.
În timpul acesta, Baccarat dădu un pumn de aur birjarului şi-l
concedie, recomandându-i cea mai adâncă tăcere.
Graţie îngrijirilor pricepute a lui Rocambole, Milon începu să-şi
revină.
Peste puţin timp deschise ochii.
— Unde sunt? murmură dânsul.
— În mijlocul copiilor tăi, răspunse o voce drăgăstoasă.
Sărmanul bătrân văzu atunci la căpătâiul său, aplecate deasupra
sa, capetele drăgălaşe ale Antoinettei şi Madeleinei.
Apoi, mai încolo erau logodnicii fetelor, contesa Artoff şi în sfârşit,
Rocambole.
— Stăpâne! exclamă dânsul; acum pot să mor, de vreme ce
dumneata eşti salvat!...
— Salvat! exclamă Rocambole uimit.
— Da, de la o moarte aproape sigură, răspunse Milon.
— Tu delirezi, sărmanul meu bătrân.
— Dar, nicidecum... stăpâne!... Vasilika mi-a spus-o.
— Ce ţi-a spus?
— Că dacă aş fi ucis-o, te ucideam şi pe dumneata, cu aceeaşi
lovitură de pumnal.
— Şi cum ţi-a explicat dânsa asta? întrebă Rocambole, care fără de
voie, fu cuprins de un uşor fior.
— Mi-a spus că dumneata erai în puterea oamenilor ei.
— Eu?...
— Şi că, dacă dânsa nu se întorcea până într-o oră...
757
— Eu voi fi asasinat, nu-i aşa?

— Da, stăpâne.
— Dar, în sfârşit, spune-ne, reluă Rocambole, ce ţi s-a întâmplat?
— Oh!... un lucru foarte simplu... Dânsa a observat îndată că nu
eram eu adevăratul prizonier.
— Şi atunci s-a repezit asupra ta, ca o tigroaică?...
— Nu; mai întâi a împlântat pumnalul în gâtul italianului. Apoi a
venit şi rândul meu. Dar eu am apucat-o cu putere de mijloc, am
trântit-o la pământ şi am pus mâna pe pumnal.
— Şi nu ai omorât-o pe loc?
— Eram gata s-o fac, când...
— Când dânsa ţi-a spus că eu eram în pericol de moarte?
— Da, zise Milon; aşadar nu era adevărat?
— Un singur lucru e adevărat, zise Rocambole; e adevărat că tu vei
rămâne mereu imbecil.
Milon gemu de durere.
— Stăpâne, zise el, iartă-mă...
Rocambole înălţă din umeri şi se întoarse spre Baccarat..
— Poate că va trebui s-o luăm de la capăt, zise el.
Contesa Artoff era palidă şi gânditoare şi nu răspunse nimic.
Dar, în ochii lui Rocambole, un fulger licări.
— Ei bine! zise el, între noi doi, doamnă contesă Wasernoff!...
Şi se repezi afară.
Capitolul XLI
Era noapte.
Piotr mujikul dădea astfel socoteală stăpânei sale de misiunea ce i
se încredinţase:
— Doamnă, am coborât până la lac. Acolo staţiona un faeton şi l-am
recunoscut îndată pe domnul şi pe copilaşul, pe care mi l-ai descris
dumneata.
— După aceea? întrebă Vasilika.
— Faetonul a făcut înconjurul lacului, apoi, s-a întors prin aleea
Longchamp şi s-a oprit un moment la Armenonville.
Acolo tatăl şi fiul au coborât.
Tatăl a băut un pahar cu vin de Madera, copilul a mâncat o
prăjitură, şi amândoi s-au urcat din nou în trăsură, şi au pornit pe
Calea Împărătesei.
Apoi, faetonul a luat-o la dreapta, prin strada Presbourg şi s-a oprit
758
în strada Neuilly, în faţa casei Lelorieux, renumitul caretaş.

Acolo, am coborât şi eu şi am rugat un comisionar să-mi ţină calul.
Apoi, cum eram îmbrăcat în livrea, am intrat în magazinele
caretaşului, ţinându-mă la distanţă, cu cascheta în mână.
„— Domnule viconte, zicea negustorul, caleaşca doamnei vicontese e
aproape terminată: dar mi-e cu neputinţă să v-o arăt, pentru că e în
atelierul meu de la Courcelles.”
„— Dar când o vei aduce?” întrebă domnul.
„— Mâine.”
„— În acest caz, voi veni mâine împreună cu soţia mea.”
Şi când domnul viconte făcu un pas pentru a se retrage, domnul
Lelorieux mă văzu.
„— Ce doreşti băiete?” mă întrebă el.
„— Sunt rus, răspunsei eu, şi am meseria de vizitiu. Sunt sigur că
în numeroasa dumitale clientelă îmi vei găsi cu uşurinţă un loc.”
„— Vino mâine, îmi răspunse Lelorieux;” dar când vrui să plec,
domnul m-a chemat şi mi-a zis:
„— Dumneata eşti bun vizitiu?”
„— Am condus o troică la Petersburg, odinioară.”
„— Ştii să dresezi caii?”
Eu, am surâs plin de încredere.
„— Să vii mâine la palatul meu, îmi zise el. Sunt vicontele Fabien
d’Asmolles, şi locuiesc în strada Ville l’Evêque. Poate o să te iau în
serviciul meu.”
„— Dacă intri la domnul viconte, băiete, îmi zise domnul Lelorieux,
nu vei avea a te plânge că n-ai venit la mine. Dar te previn, că doamna
vicontesă doreşte să aibă vizitii foarte buni!...”
„— Eu n-am avut decât două meserii în viaţa mea.”
„— Două meserii? întrebă domnul viconte este cam mult!...”
„— Pentru un rus, nu e mult, căci aproape toţi oamenii de condiţia
mea au patru sau cinci meserii.”
„— Atunci dumneata ai fost vizitiu, şi mai ce?”
„— Şi caretaş. În această meserie am fost foarte dibaci, de aceea am
şi rămas mult timp calfă la Ivanoff.”
La auzul numelui de Ivanoff, domnul Lelorieux făcu un gest de
uimire.
— Dumneavoastră ştiţi doamnă că Ivanoff este marele caretaş din
Moscova.
— Da, zise Vasilika
Domnul Lelorieux îl privi pe domnul d’Asmolles şi-i zise:
„— Iată două întâmplări foarte stranii. Principesa Molochine mi-a
759
trimis primăvara trecută sania sa. Poate că ai văzut astă-iarnă această

sanie, care a provocat admiraţia tuturor patinatorilor. Această sanie
care e o adevărată capodoperă, mi-a fost dată mie pentru reparaţii. A
fost trimisă mai înainte la zece confraţi de-ai mei, şi toţi au renunţat, şi
aş fi renunţat şi eu, dacă nu îmi venea ideea de a aduce un lucrător
special din Rusia, căci am încercat să imit fierăria şi n-am reuşit.”
Atunci, am luat cuvântul:
„— Sania principesei Molochine, o cunosc. Este construită de
Ivanoff.”
„— Ei bine, dragul meu, vino s-o vezi, îmi zise domnul Lelorieux.”
Atunci am urcat în marele magazin de la etajul de sus, de unde se
coboară trăsurile cu maşina. Sania fusese răsturnată şi lovită de un
zid, şi i se stricase fierăria. Atunci m-am însărcinat eu cu afacerea.
Aşadar doamnă, sfârşi Piotr mujikul surâzând, voi intra în acelaşi timp
la domnul Lelorieux ca fierar, şi la vicontele d’Asmolles ca vizitiu.
— Foarte bine, zise Vasilika.
— Ce ordonă doamna contesă?
— Mâine, doamna d’Asmolles va merge să vadă caleaşca cea nouă?
— Da.
— Ei bine, să intri în serviciu la caretaş, chiar de mâine dimineaţă,
şi instrucţiunile mele ţi le voi da mâine, înainte de plecare.
Piotr se înclină şi vru să se retragă, dar Vasilika îl opri.
— Tu eşti un om destul de inteligent, îi zise ea, şi nu poate cineva să
aibă secrete faţă de tine.
Piotr ascultă.
— O urăşti pe contesa Artoff?
— Da, o urăsc cu furie.
— Nu trebuie să o urăşti numai pe ea, ci şi pe maiorul Avatar, căci
el a provocat supliciul tău.
— Trebuie să-l omor?
— Nu încă. Deocamdată va trebui să furi copilul pe care l-ai văzut
astăzi.
— Ah! bine! copilul domnului d’Asmolles?
— Întocmai. Dacă acest copil va dispărea, vom face din contesa
Artoff şi din maiorul Avatar tot ce vom dori.
— Înţeleg, zise mujikul retrăgându-se.
Vasilika se culcă pe pielea de urs care învelea perna divanului
turcesc, apoi trase spre sine ţeava unei narghilele şi o apropie de buze.
După un lung timp de cugetare, ea tresări şi sări în sus, căci i se
păru că aude un zgomot la spatele său.
Era zgomotul unei uşi care se deschidea şi se închidea.
760
Când se întoarse se trezi, faţă în faţă cu un om care era înarmat cu

un pumnal.
Acest om era Rocambole.
Pe unde venise el? cum îl lăsaseră să intre? Mister.
Rocambole îşi duse un deget la buze.
— Doamnă, zise el, dumneata, mă cunoşti destul de bine pentru a
şti că nu mă dau îndărăt de la nimic. Am venit pentru că voiam să-ţi
vorbesc şi dacă mă vei asculta îţi jur că mă voi retrage fără ca să ţi se
întâmple nici un rău. Dar dacă vei striga în ajutor, sau dacă vei suna,
oamenii dumitale vor sosi prea târziu: te voi ucide!...
Imprudenta Vasilika, când intrase în casă, îşi lăsase faimosul său
pumnal, încă roşu de sângele lui Milon pe cămin, şi Rocambole făcând
un pas îl luă cu cea mai mare linişte şi-l puse în buzunar.
Vasilika îi aruncă o privire de viperă, şi se pregăti să susţină lupta,
cu toate că dânsa părea să fie cea mai slabă.
— Ce doreşti? întrebă ea.
— Două lucruri, răspunse Rocambole.
Apoi, se aşeză cu familiaritate lângă ea.
Dar contesa încercă să se ridice.
— Ah! zise el luându-i mâinile, nu trebuie să fugi, căci ura
întotdeauna apropie două fiinţe.
— Ura? întrebă ea, dar pe cine urăşti dumneata?
— Nu pe dumneata, doamnă, răspunse Rocambole.
— Dar atunci, pe cine urăşti?
El avu un râs straniu, râsul acela pe care îl moştenise de la
infernalul sir Williams, primul său stăpân.
— Mă mai întrebi? zise el.
— Fără îndoială...
— Să vedem doamnă, zise el râzând mereu, cum ai putut dumneata
să crezi un singur moment măcar că pacea lui Rocambole cu Baccarat
putea să fie sinceră?
Vasilika scoase un ţipăt şi-l privi cu spaimă.
Capitolul XLII
Rocambole era îmbrăcat cu cea mai mare eleganţă şi interpreta de

minune tipul unui brigand de operă comică, care de obicei, e
întotdeauna iubit de femei.
— Doamnă, zise dânsul Vasilikăi, vei avea bunăvoinţa să mă asculţi
un moment?
761
Vocea sa îşi regăsise acea mlădiere drăgălaşă, plină de farmec, care

în mare parte hotăra acea putere bizară de subjugare pe care o poseda
Rocambole.
— Vorbeşte, îi zise Vasilika.
Şi, ca şi cum ar fi fost în faţa unui adevărat gentilom, îi indică un
scaun.
Rocambole refuză surâzând, şi rămase în picioare, lângă dânsa.
— Într-o seară doamnă, în casa contesei Artoff, ţi s-a povestit viaţa
mea; aşa încât cred că nu mai ai nimic de aflat...
— Absolut nimic, răspunse Vasilika.
— Împrejurările te-au aruncat în calea mea, şi am devenit astfel
duşmani. Dar sunt în măsură să mă justific cu un singur cuvânt. În
închisoare, unde am suferit multă vreme, mi-am găsit un prieten.
Vasilika îl întrerupse cu un gest.
— Ştiu restul, zise ea. Prietenul acela se numeşte Milon... şi el o
iubeşte pe Madeleine ca pe propria sa fiică. Dumneata îl iubeşti pe
Milon şi ai vrut să-i asiguri fericirea Madeleinei.
— Cel puţin mi-am dat toată silinţa.
Apoi, Rocambole, adăugă:
— Astăzi am venit să-ţi propun pacea.
— Mie?
Şi Vasilika surâse ironic.
— Dumitale, doamnă.
— Cu ce condiţii?
El păru că stă un moment la îndoială, apoi, făcând o sforţare, zise:
— Crezi dumneata că zece ani petrecuţi în închisoare se pot uita
vreodată? Ei bine.... Numai contesa Artoff, adică Baccarat, a fost toată
cauza!
— Şi dumneata o urăşti?...
— Din tot sufletul!
— Şi te-ai gândit că trebuie s-o urăsc şi eu, nu-i aşa?
— Poate...
Vasilika îl privea cu atenţie; s-ar fi zis că voia să pătrundă cu
privirea până în adâncul sufletului său.
— Ei bine, fie!... zise ea după o scurtă pauză. Dacă doreşti alianţa
mea, să mi-l dai pe Ivan.
Rocambole clătină din cap cu tristeţe.
— E cu neputinţă, zise el.
— De ce?
Ea îl privi cu şi mai multă fixitate, adăugând:
— Oare dragostea dumitale pentru Milon e mai puternică decât ura
762
pentru contesa Artoff?

— Nu
— Aşadar, ţi-e teamă că vei zdrobi inima bunei noastre Madeleine?
Rocambole nici nu clipi.
— Nu, zise el, fără să pară câtuşi de puţin emoţionat.
— Atunci, reluă Vasilika, explică-te.
Şi dânsa surâdea mereu.
De astă dată, Rocambole se aşeză.
Şi nu se aşeză în fotoliul pe care i-l indicase Vasilika cu degetul, ci
pe marginea patului, pe care Vasilika stătea culcată pe jumătate.
Frumoasa rusoaică nu se arătă câtuşi de puţin supărată.
Ea nu protestă nici măcar printr-un gest, printr-o cât de mică
mişcare.
Rămase surâzătoare şi calmă, asemenea unei pantere ce se
încălzeşte la soare, alături de prada ei.
— Mă întrebi pentru ce nu vreau să ţi-l dau pe Ivan? zise el.
— Da, de vreme ce fericirea sau nenorocirea Madeleinei îţi este
indiferentă!
— Bănuiesc că dumneata îl iubeşti încă...
— Ei!.... şi ce-ţi pasă dumitale?
— Ştii dumneata, doamnă, că răul e atras de rău, că o natură rea ca
a dumitale atrage o natură ca a mea? Da, continuă Rocambole, nu
poate nimeni să lupte cu o femeie ca dumneata fără să fie nepedepsit.
El îndrăzni să-i apuce mâna şi dânsa nu şi-o retrase.
— Dumneata, continuă Rocambole, eşti o doamnă destul de nobilă,
pentru ca să poţi înţelege totul. Urându-te, încetul cu încetul am
început să te iubesc... Astăzi de dimineaţă îi ordonasem lui Milon să te
ucidă, şi când dânsul s-a întors pe jumătate mort şi mi-a spus că
dumneata trăiai, am simţit o bucurie ascunsă.
Vasilika nu răspunse.
— Te iubesc, continuă Rocambole, te iubesc în virtutea unei legi
fatale care conduce universul întreg. Te iubesc pentru că ai o inimă de
demon şi un corp de înger; pentru ei eşti perversă, pentru că eşti
frumoasă... pentru că suntem făcuţi să ne înţelegem...
Şi Rocambole începu să-i vorbească în graiul vertiginos al patimei.
El îngenunche la picioarele contesei şi-i sărută mâinile cu ardoare.
Dânsa surâdea mereu şi se lăsă să fie acoperită de sărutări.
Omul acela care jucase atâtea roluri diferite în viaţa sa, nu fusese
niciodată comedian mai abil decât acum.
Avea nişte strigăte, nişte vorbe, nişte surâsuri, care ar fi înnebunit
şi o sfântă.
763
Fu, rând pe rând, splendid în îndrăzneală şi în graţie.

Şi Vasilika îl asculta mereu, şi-i zicea:
— Dar ştii că eşti într-adevăr frumos?
— Te iubesc... răspunse dânsul.
Apoi, sculându-se deodată şi luând-o în braţe îi zise:
— Ştii tu, draga mea, că am pregătit totul pentru fugă?... Plecăm
chiar astă seară... chiar acum, îndată... Te răpesc, regina mea!... O
trăsură ne aşteaptă în stradă...
— De ce să plecăm?... zise dânsa, pe un ton de uşoară imputare,
oare nu ne putem iubi şi aici?
— Aici!... oh!... nu... ne vom întoarce...
— Ceea ce doreşti tu, doresc şi eu, zise ea.
Rocambole scoase un strigăt de bucurie.
— Ia o manta de drum, un şal pe umeri, şi să plecăm!...
Dar un hohot de râs îi răspunse, şi dânsul făcu un pas îndărăt...
Vasilika se smulse din braţele lui.
— Stăpâne, îi zise ea, vorbeşti de dragoste, cum nimeni altul n-ar
putea să vorbească mai bine... Dar eu nu te cred.
— Şi de ce să nu mă crezi? zise el.
— Pentru că nu pe mine mă iubeşti, frumosul meu seducător.
Şi vocea ei deveni cinică, şuierătoare.
— Oh! exclamă Rocambole.
— Femeia pe care o iubeşti... îţi voi spune eu adevăratul ei nume,
nu sunt eu, urmă Vasilika.
Dânsul crezu că e vorba de Vanda.
— Pe aceea, zise el, n-o mai iubesc acum.
— Nu de Vanda vreau să-ţi vorbesc, răspunse rusoaica.
Rocambole tresări.
— Dar de cine atunci?
— De Madeleine, răspunse dânsa; şi dragostea aceasta va fi
pedeapsa ta, va fi jumătatea răzbunării mele.
O paliditate de moarte se răspândi pe faţa lui Rocambole.
Vasilika adăugă:
— Numai că, aveai nevoie să mă mai înşeli încă, n-ai venit să-mi
vorbeşti de dragoste mie... pentru că te temi de mine, pentru că mă
urăşti!
Rocambole răspunse cu răceală:
— Nu te ştiam de o asemenea forţă; dar în momentul de faţă, însuşi
această forţă devine slăbiciunea dumitale.
— Crezi?
— Da, pentru că, voi fi silit să te ucid.
764
Se repezi spre dânsa şi Vasilika văzu lucind lama pumnalului.

— Iertare! murmură contesa.
De astă dată, vocea îi trăda groaza. Ea citise condamnarea ei
definitivă la moarte în ochii lui Rocambole.
— Să te iert?... zise dânsul... Poţi avea dumneata această
speranţă?... Eu nu sunt Milon!...
Vasilika căzu în genunchi, şi împreunându-şi mâinile, murmură:
— Renunţ la orice răzbunare!... Voi pleca, astă seară... acum,
îndată... dar cruţă-mi viaţa!
— Nu, zise Rocambole.
Dânsa se târa în genunchi, rugându-se mereu.
— Nu vreau să mori fără să te fi căit, zise el. Îţi dau cinci minute să
te închini. Dar să nu scoţi nici un ţipăt, căci atunci te voi ucide îndată.
Deodată, un gând îi fulgeră mintea.
— Sângele mă înspăimântă, zise el; voieşti să trăieşti?
— Să trăiesc? exclamă dânsa; să trăiesc!... Ce trebuie să fac?
— Trebuie să fii moartă timp de cinci zile.
Şi cum dânsa îl privea rătăcită, Rocambole continuă:
— Peste cinci zile, Ivan şi Madeleine vor fi căsătoriţi, fericiţi, şi vor
părăsi Parisul. Atunci nu se vor mai teme de dumneata. Trebuie deci,
ca în timpul acestor cinci zile, să fii cu totul suprimată de pe lume.
— Nu te înţeleg, bolborosi dânsa.
Rocambole avea un inel în degetul arătător al mâinii drepte.
Îl scoase binişor, şi învârtind piatra cu atenţie, o scoase afară.
— De vreme ce ştii povestea mea, zise el, trebuie să ştii în ce mod au
scăpat-o pe Antoinette de la Saint-Lazare?
— Da, ştiu.
— Ei bine! înghite această piatră pe dată... sau dacă nu vrei, voi face
din sânul dumitale teaca acestui pumnal.
— Doamne! murmură Vasilika, voi face tot ce vei ordona.
Şi înghiţi hapul negru pe care i-l întinse Rocambole, şi deodată căzu
jos, ca trăsnită.
Atunci Rocambole respiră uşurat şi murmură:
— Acum, nu-mi va mai tulbura liniştea.
Apoi, deschise fereastra budoarului, sări în grădină şi dispăru.
Capitolul XLIII
Cafeneaua Marignan este un local elegant situat în colţul străzii

Marbeouf şi puţin mai sus de rond.
765
Clientela se înnoieşte din oră în oră.

Dimineaţa, între orele şapte şi nouă, în timpul verii şi iarna, între
zece şi douăsprezece, tinerimea elegantă a Parisului, care merge călare
sau în trăsură spre parc, serveşte acolo, fără a coborî de pe cal, sau din
trăsură, câte un pahar cu vin de Madera.
Seara, parizienii întârziaţi pe Champs-Élysées găsesc acolo bere
proaspătă şi îngheţată minunată, iar în jurul meselor de domino,
găseşti o societate onorabilă, compusă din comercianţi şi din câţiva
artişti.
Unul din acei artişti, nelipsit din acea cafenea, era un tânăr pictor a
cărui romantică poveste o vom spune în câteva cuvinte.
Acest pictor avea un talent deosebit şi, pe lângă aceasta, era un bun
şi foarte frumos cavaler.
De câtva timp, el era omul cel mai fericit din lume. Iubea toate
femeile, neînrobindu-se însă nici uneia, lucra mult şi visa glorie mare.
Într-o zi însă, frumosul nestatornic se prinse într-o reţea aurită, ale
cărei fire se silea, în van, să le rupă.
El devenise amantul Clorindei, şi Clorinde îl iubea la nebunie,
părăsind totul pentru dânsul.
Un timp, pictorul nu se mai arătă la cafeneaua Marignan unde, prin
ştiinţa şi tactica cu care juca biliard, uimea pe toată lumea.
Dimineaţa numai, câteodată, se oprea acolo câte cinci minute,
pentru a bea un pahar cu vin de Madera.
Se apropie, cum zic, numai în treacăt, ― fericirea îi strălucea în
ochi, ― şi cunoscuţii ziceau:
„Pentru acest om, Clorinde l-a părăsit pe lordul Galwy.”
Într-o seară însă, pictorul reveni, şi era palid, posomorât şi cu
lacrimi în ochi.
Prietenii se strânseră pe lângă dânsul şi-l întrebară, dar el nu
răspunse decât atât:
— Vreau să mă omor!...
— Pentru ce? îl întrebară cu toţii.
Dar el nu voi să vorbească mai mult.
Dar, fiindcă la douăzeci şi opt de ani nu se sinucide cineva aşa de
uşor, pictorul nostru renunţă la această idee; dar dădea semnele unei
grave boli: nebunia.
Ce se întâmplase oare de căzuse într-o astfel de mâhnire?
Îl părăsise Clorinde? Asta nu era de crezut... fiindcă Clorinde nu
mai apărea în lumea galantă.
În toate dimineţile pictorul nostru sosea la acea cafenea; aşa că, cei
ce vroiau să-l vadă, erau siguri că-l găsesc acolo.
766
Însă din nefericire, eroul nostru nu mai vorbea cu nimeni.

Cu toate acestea, într-o dimineaţă, pe la ora nouă, un docar cu
două roţi se opri în faţa cafenelei Marignan şi un om cam de treizeci şi
şase de ani, îmbrăcat cu simplitate, coborî dând hăţurile unui grom şi
intră în cafenea.
Pictorul îşi înălţă capul şi-l privi pe noul venit cu indiferenţă, apoi
îşi reluă lectura.
Dar gentilomul se apropie de dânsul, şi salutându-l îi zise:
— Scuză-mă, domnule, aş dori să am o discuţie scurtă cu
dumneata.
— N-am onoarea să te cunosc, răspunse pictorul.
— Mă numesc maiorul Avatar, şi vin din partea Clorindei.
La numele de Clorinde pictorul îşi înăbuşi un ţipăt.
— Domnule, reluă maiorul, dumneata ai crezut-o pe Clorinde
trădătoare?
— Este o mizerabilă! răspunse pictorul.
— Te înşeli... Clorinde te iubeşte...
— Domnule!...
— Ştii unde este ea?
— Vai! merg în toate dimineţile şi în toate serile şi bat la poarta ei, şi
mi se răspunde că este în călătorie. Unde?... Nu se ştie.
— Oamenii aceea te înşeală.
— Unde este atunci, Clorinde?...
— În Paris.
— Oh! exclamă pictorul strângând din pumni.
— Vrei s-o vezi astăzi?
— Domnule... domnule... nu râde de mine, eram cât pe-aci să mor...
— Eu nu râd, răspunse maiorul; şi nu numai că o vei vedea astăzi,
dar chiar îţi va fi redată pentru totdeauna.
Pictorul se sculă, dar se clătina ca un om beat; maiorul îl luă de
braţ şi-i zise:
— Vino cu mine.
— Dar unde mă conduci? îl întrebă pictorul, palid de emoţie.
— Vino, vino, îi zise maiorul.
Apoi, urcându-l lângă dânsul în docar, zburară de-a lungul
bulevardului Champs-Élysées.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Docarul nu se îndepărtase bine, când doi cavaleri, dintre care unul

se ducea spre pădurice iar celălalt venea, se întâlniră în faţa cafenelei
767
Marignar şi schimbară o strângere de mână.

Cel dintâi, era un om încă tânăr, însă zbârciturile obrazului şi
pleşuvia prematură anunţau o viaţă de plăceri fără măsură, o viaţă
zgomotoasă.
Celălalt era un om copt, cu figura serioasă şi cu fruntea gânditoare.
— Bună ziua doctore, zise cel dintâi.
— Bună ziua, scumpul meu baron, răspunse cel mai în vârstă. De
unde vii?
— De acasă, şi mă duc să galopez puţin în pădurice.
— Eu mă duc la un bolnav.
— Sărmanul om! zise baronul surâzând.
— Nu este bărbat, e o femeie....
— Atunci, sărmana femeie!
— Şiretule, zise doctorul. Dacă ai şti ce bizar e cazul pe care-l tratez
m-ai acoperi de întrebări.
— Aşa?
— Da, îngrijesc o rusoaică, contesa Wasernoff: o femeie foarte
frumoasă, căzută în catalepsie. Ea este ca pietrificată. Corpul îi este
înţepenit şi ţine ochii închişi.
— Dar, doctore, atunci este moartă. Poate că ai omorât-o
dumneata... zise baronul în glumă.
— Nicidecum, căci, deşi are ochii închişi şi nu poate să facă nici o
mişcare, inima îi bate, chiar vorbeşte; adevărat, e un grai foarte slab,
dar dacă te apropii de gură, auzi bine.
— Cuvinte nelegate, fără îndoială!...
— Nu, cuvinte foarte normale.
— Şi, de când este ea în starea asta?
— De patru zile.
— Şi speri să-i dai mişcarea vieţii?
— Da... dar poate, foarte târziu.
— Dar cum a căzut ea în starea asta?
— Iată ce nu pot să spun. Am chemat la consultaţie pe doi dintre
confraţii mei cei mai iluştri, şi ei sunt în încurcătură ca şi mine.
— Dar, de vreme ce spui că vorbeşte...
— Ea nu ştie nimic; pretinde că a adormit aşa... deodată.
— Bizar lucru! murmură baronul.
Apoi, schimbând o strângere cordială de mână, se despărţiră.
Capitolul XLIV
768
Era ziua căsătoriei lui Agénor cu Antoinette, căsătorie la care

trebuia să asiste şi domnul Carol de Morlux, cu viitoarea sa consoartă,
Madeleine.
— Madeleine!...
Vicontele Carol de Morlux devenise în câteva zile un bătrân prostit,
care nu mai avea decât un scop şi o idee fixă, şi această idee era de a
se căsători cu Madeleine.
Adică cu Clorinde, pe care o lua drept Madeleine.
Adevărata Madeleine, frumoasa şi casta soră a Antoinettei, n-ar fi
putut juca acest rol straniu.
Adevărata Madeleine, aceea pe care o iubea Ivan, ar fi avut groază
de acest bătrân şi l-ar fi respins cu indignare.
Clorinde, curtezana rafinată, îşi făcuse un joc din amorul ce
izbucnise sub acel păr alb, ca un crater al unui vulcan care se
deschide deodată sub zăpadă.
Ea îşi făcuse un joc crud în a-l vedea la picioarele ei încercând a o
face să-l uite pe Ivan, pe care ea nici nu-l cunoştea măcar.
Puţin câte puţin ea se prefăcuse că-l uită pe tânărul rus; îşi lăsase
mâinile ei între zbârcitele mâini ale bătrânului... şi chiar îi sărise
câteodată de gât, zicându-i:
— Ah! cât eşti de bun, unchiule... şi simt că voi sfârşi prin a te
iubi!...
Ar fi trebuit să-i vezi alergând prin Paris, amândoi în trăsură
închisă, pentru a cumpăra cadourile de nuntă, cadouri care ar fi fost
invidiate chiar de o principesă!...
El semnase tot ce voise ea şi se lepădase de toată succesiunea
furată în profitul lui Agénor, al Antoinettei şi Madeleinei Miller, fără ca
să-şi rezerve ceva pentru dânsul.
Apoi, Clorinde îi spusese că vroia să se căsătorească după ce se va
săvârşi căsătoria lui Agénor cu Antoinette şi el consimţise.
Erau cele dintâi căsătorii.
— Bunul meu unchi, zise falsa Madeleine intrând în camera
vicontelui, eşti gata?
Carol de Morlux era îmbrăcat în haine negre din cap până în
picioare, iar falsa Madeleine îşi făcuse o toaletă frumoasă, dar simplă.
— Da, copila mea, răspunse el.
— Ei bine, să plecăm, căci ştii că e distanţă din strada Pépinière
până la biserica Saint-Thomas-d’Aquin, unde se celebrează cununia.
Atunci, amândoi se suiră în trăsura deschisă şi traversară Parisul
ca un fulger.
Venise primăvara şi Champs-Élysées era înverzit; castanii de la
769
Tuileries erau înfloriţi şi soarele strălucea pe cer.

Domnul de Morlux, în timpul acestei rapide curse, suspina ca un
tânăr.
— Ce ai, unchiule? întrebă falsa Madeleine.
— Aş voi să fiu cu opt zile mai bătrân.
Ea îi surâse cu şiretenie şi îi strânse mâna. Acum intrară în
biserică.
Agénor dorise să facă cununia fără zgomot şi fără pompă, de aceea
asistau numai vreo douăzeci de persoane cel mult.
Agénor de Morlux îl zări pe tatăl său îngenuncheat şi plângând.
El avu ca martori pe marchizul de B... şi pe amicul său, domnul de
Marigny.
Iar Antoinette avea ca martori alte două persoane, pe care domnul
de Morlux nu le cunoştea.
Carol şi Clorinde intrară în biserică, dar... lucru straniu! nimeni nu
le dădu nici o atenţie.
Ceremonia fu scurtă: îndată ce fu terminată, Agénor îi luă braţul
Antoinettei şi ieşiră din biserică; afară găsiră o trăsură gata de plecare.
Unde plecau dânşii?
Acesta era secretul fericirii lor.
Agénor se aruncă în braţele tatălui său, care se îneca de plâns. Dar
făcu un pas îndărăt când domnul Carol de Morlux se apropie de
dânsul.
— Adio, unchiule, îi zise el cu răceală.
Vicontele nu băgă de seamă că Antoinette şi cu Madeleine nu
schimbară decât o salutare rece, căci îl împietrise răceala lui Agénor.
— Vino unchiule, îi zise Clorinde, târându-l spre caleaşca lui, care
aştepta în strada Bac.
Vicontele se sui în trăsură şi o privea necontenit pe falsa Madeleine
cu o admiraţie prostească.
— Să mergem, zise el.
— La biserica rusă, răspunse ea.
— Cum? dar pentru ce acolo? întrebă dânsul mirat.
— Mergem să asistăm la o altă căsătorie.
— La care?
— Vei vedea... vino...
— Ivan Potenieff, zise Clorinde.
Domnul de Morlux se prostise de-a binelea, căci poate altfel ar fi
ghicit tot adevărul.
— În trapul cel mare! zise Clorinde feciorului care închidea portiţa
trăsurii.
770
Caleaşca, după câteva minute de mers, ajunse la acea frumoasă

clădire de arhitectură orientală, la acel templu cu cupola aurită care se
numeşte biserica rusă.
Acolo erau o mulţime de echipaje splendide.
Biserica era plină.
— Vino, unchiule, vino! îi zise Clorinde.
Vicontele recunoscuse între celelalte trăsuri ale înaltei societăţi
ruse, pe cea a contesei Artoff.
El intră în biserică, dar deodată tresări şi se înfioră din cap până în
picioare.
Clorinde îl ţinea mereu de mână.
— Vino! unchiule, vino! repetă ea.
Mijlocul bisericii era încă gol, preotul era încă la altar, şi mirii nu
erau încă îngenuncheaţi pe perna de catifea unde trebuiau să-şi
schimbe inelele.
Dar, ceea ce-l făcuse pe domnul de Morlux să tresară, erau cele trei
persoane care se găseau la uşa bisericii: doi bărbaţi şi o femeie.
Unul dintre aceşti bărbaţi era Milon, bătrânul servitor pe care-l
trimisese la galeră; celălalt era maiorul Avatar, adică Rocambole. Cât
despre femeie, domnul de Morlux, cu părul zbârlit, o recunoscu şi pe
ea.
Era Vanda, tovarăşa lui Rocambole, aceea care i-o smulsese pentru
prima oară pe Madeleine din mână. A cui cununie se celebra în acea
biserică pentru ca cele trei persoane să asiste?
Deodată, uşa din spate se deschise şi mirii intrară în biserică.
Domnul de Morlux scoase un ţipăt de răsună bolta capelei; un mare
murmur porni în mulţime.
Ivan Potenieff şi cu adevărata Madeleine îngenuncheaseră în faţa
preotului.
Şi domnul de Morlux întorcându-se, o văzu pe Clorinde râzând cum
râde o fată pierdută care aruncă masca... şi cu vocea ei batjocoritoare,
tânăra femeie îi zise:
— Nu-ţi place fata aceasta, unchiule?
Domnul de Morlux se clătină, căzu şi închise ochii.
— Este lovit de moarte, murmură Rocambole la urechea Vandei.
Atunci îl scoaseră pe domnul de Morlux leşinat, afară din biserică,
şi Clorinde îl urmă.
În acel moment un om se apropie de ea; era pictorul.
— Acum o să vii? o întrebă el.
Ea îl privi pe Rocambole care ieşise din biserică şi Rocambole zise
tânărului:
771
— Domnule, îţi mai cer încă patruzeci şi opt de ore.

Pictorul, fără îndoială ştia totul, căci se înclină cu un aer hotărât.
Şi Clorinde îl conduse pe domnul de Morlux, leşinat, la palatul său.
*
* *
Când, după o oră tinerii soţi ieşiră din biserică, Vanda, care ţinea
mâna lui Rocambole, îl simţi tremurând ca prins de friguri.
— Stăpâne, zise ea, nu suferă omul pe care l-ai lovit, adică domnul
de Morlux, atâta cât suferi tu.
— Taci! îi zise Rocambole cu vocea zdrobită.
Apoi, cuteză să ridice o ultimă privire asupra Madeleinei care pleca
la braţul scumpului ei Ivan, iar o lacrimă îi umezi ochii şi murmură:
— Dumnezeul meu; justiţia ta e mare şi pedeapsa ta fără margini...
— Vino, stăpâne, vino amice, vino soţul meu. Oh! Dumnezeule!
strigă Vanda cu entuziasm. Vino şi voi fi sclava ta, te voi servi în
genunchi... vino!
Şi amândoi se pierdură prin mulţime.
Dar Milon, cu obrazul inundat de lacrimi, alergă după ei.
— Stăpâne, îi zise el, copiii mei sunt fericiţi; acum nu mai au
trebuinţă de mine, eu doresc să rămân lângă dumneata.
Pe când cei doi condamnaţi şi femeia pierdută căutau să fugă de
toate privirile, o altă femeie pe care Dumnezeu o iertase de mult timp
se apropie de Rocambole, îi luă mâna şi pronunţă doar aceste cuvinte:
— Dumnezeu te-a iertat!...
Răzbunarea contesei Vasilika
Capitolul I
Fiica sălbatică a stepelor ruseşti era în continuare în letargie.

După cum spusese medicul pe care l-am întâlnit pe Champs-
Élysées, catalepsia Vasilikăi oferea nişte caractere cu totul bizare.
Era numai o catalepsie fizică; spiritul veghea cu toată luciditatea sa.
Timp de două zile păru într-adevăr moartă; cu mare greutate putuse
medicul să descopere că inima îi mai bătea încă.
În ziua a treia, un fenomen se produse. Cu o voce înceată ca o
suflare, contesa vorbi. „Trăiesc!... zicea dânsa; aud tot ce se petrece în
jurul meu”.
Atunci medicul bănui că vreo otravă necunoscută era cauza
772
catalepsiei.
Încercă să pună bolnavei câteva întrebări, dar Vasilika nu răspunse
nimic.
Însă după plecarea medicului contesa vorbi.
— Piotr, zise ea, adresându-se noului ei complice, eu voi rămâne în
starea aceasta câteva zile; dar tu să lucrezi în locul meu.
Şi îi dădu instrucţiuni amănunţite.
Printr-însul află Vasilika de căsătoria celor două orfane cu Agénor
de Morlux şi cu Ivan Potenieff şi de starea de plâns în care căzuse
vicontele Carol de Morlux.
— Dar Rocambole? întrebă contesa.
— Se pregăteşte şi dânsul de plecare; rusoaica Vanda şi Milon, îl
întovărăşesc.
— Piotr, zise contesa cu gravitate, a sosit momentul să furăm
copilul. Lucrezi tot la caretaşul Lelorieux?
— Da.
— Doamna d’Asmolles a venit pe acolo?
— Da, a venit împreună cu copilul, închipuieşte-ţi ce idee le-a venit;
să construiască o troică rusească... Bineînţeles, m-am oferit eu... Greul
va fi să găsească cai dresaţi.
— Îi vei lua pe ai mei; sunt dresaţi de minune.
— Doamna contesă uită că domnul d’Asmolles e prieten cu contesa
Artoff.
— Nu, dar îţi voi indica eu un mijloc prin care să-i faci pe domnul
d’Asmolles să cumpere caii, fără să ştie că sunt ai mei.
— Atunci, eu voi fi vizitiul şi răpirea va fi foarte uşoară.
— Cât timp a trecut de când sunt adormită? întreba contesa.
— Şase zile.
— Rocambole îmi spusese că somnul va dura numai cinci zile.
— Ei bine!... S-a înşelat.
În aceeaşi zi însă, şi pe când Vasilika îşi medita planurile sale
teribile de răzbunare, simţi un curent bizar şi rapid străbătându-i
corpul şi producându-i nişte dureri destul de vii.
S-ar fi zis că-i turnase cineva nişte argint viu pe gură.
Deodată, Vasilika deschise ochii.
Corpul îi fu zguduit de o lungă tremurătură, membrele îşi regăsiră
mişcarea, faţa i se coloră. Rusoaica sări în picioare plină de viaţă şi de
putere.
Vasilika se trezea din somnul său cataleptic cu noi forţe de luptă, şi
Vasilika îl condamnase pe Rocambole.
773
Capitolul II
Suntem în atelierul de lucru al caretaşului Lelorieux.

Se lucrează cu cea mai mare activitate.
În mijlocul trăsurilor de tot felul, cupeuri, breakuri, landouri, de
forme şi de mărimi diferite, se putea distinge opera capitală a
atelierului.
E „troica” construită pentru domnul d’Asmolles; troica despre care
vorbise Piotr mujikul contesei Wasernoff şi la construirea căreia
veghease Piotr, devenit şef de atelier al maestrului Lelorieux.
Acum, pentru întâia oară, se vor înhăma caii la troică. Piotr va
redeveni vizitiu timp de o zi. Sunt orele unu şi jumătate.
Domnul d’Asmolles a sosit împreună cu fiul său. Piotr se sui pe
capră, apucă hăţurile şi ridică biciul. Copilul ţinuse cu orice preţ să se
urce lângă dânsul. Domnul d’Asmolles era în troică.
Toată lumea ieşise afară, pentru ca să privească echipajul.
Atunci Piotr scoase o lungă şuierătură şi caii porniră ca o săgeată.
Copilul uimit, bătea din palme. Troica intră triumfătoare în Paris.
Lumea întreagă o admira, oprindu-se în drum pentru a o privi.
În colţul bulevardului, o caleaşca descoperită aştepta. Era doamna
d’Asmolles, care venise şi dânsa să privească troica.
Piotr opri echipajul.
Acum tatăl are o deplină încredere şi socoate că-şi poate lăsa fiul
lângă Piotr.
El părăseşte troica şi se urcă în caleaşca soţiei sale.
Piotr porneşte înainte şi caleaşca îl urmează îndeaproape.
Din când în când, copilul se întoarce şi trimite sărutări mamei sale.
Dar doamna d’Asmolles e tristă.
— Ce ai, iubita mea? o întrebă Fabien.
— Nu ştiu... mi-e teamă... Nişte presimţiri vagi m-au cuprins.
— Ce presimţiri, drăguţa mea?...
— Am văzut un cap palid, un cap bizar, care-şi fixa asupra mea
ochii săi plini de lacrimi.
Domnul d’Asmolles tresări şi uită un moment de troică şi de fiul
său, care se îndepărtaseră acum la o distanţă destul de mare în faţă.
— Ascultă-mă, Fabien, continuă tânără femeie, luându-i mâna, e
multă vreme de când sufăr în tăcere, fără ca cineva să-mi poată bănui
durerea.
— Ce vrei să spui?...
— Ştiu totul... Ştiu că mi-aţi ascuns adevărul, căutând să mă
774
înşelaţi cu o minciună pioasă; ştiu că omul care-mi scrie din India este
fratele meu adevărat, şi nu este „el” acela pe care l-am iubit şi pe care
mama mea l-a binecuvântat murind.
— Pentru Dumnezeu!... Taci!...
— Ştiu, continuă dânsa, că acela pe care de atâtea ori l-am
îmbrăţişat, e un mincinos, un asasin... Ştiu, în sfârşit, că se numeşte
„Rocambole”.
— Taci.
— Şi acum o oră, l-am văzut la o fereastra în grădina palatului
nostru, l-am surprins contemplându-mă... Şi plângea cu şiroaie de
lacrimi...
— Blanche!... Blanche!... Taci!...
Dar doamna d’Asmolles n-avu timp să-i răspundă.
Un ţipăt teribil ieşi din pieptul ei, ţipătul pe care zeci de voci îl
repetară.
Ce se întâmplase?... Un lucru foarte simplu. Caii de la troică îşi
luaseră avânt şi Piotr nu mai putea să-i stăpânească.
Cu o iuţeală vertiginoasă înaintau spre lac.
Domnul d’Asmolles nu-şi pierdu cumpătul; se urcă el însuşi pe
capră şi porni într-o goană sălbatică în urma troicii.
Dar toate sforţările fură zadarnice.
După câteva momente troica dispăru.
O luase la dreapta?... O luase la stânga?...
Aleile se încrucişau în toate părţile.
Unde era troica?
Mister.
Capitolul III
Ce se întâmplase eu troica?
E lesne de ghicit.
Abia ieşiseră din vederea urmăritorilor şi încetul cu încetul Piotr îşi
linişti caii.
E adevărat că mergeau încă într-o fugă vertiginoasă, dar Piotr era
deplin stăpân pe ei.
Se îndreptară înspre Auteuil.
Copilul se întorcea din când în când pentru a-şi vedea părinţii.
Dar Piotr îl linişti, zicându-i:
— N-avea nici o teamă; îndată ce caii se vor linişti deplin, ne vom
întoarce.
775
Acum troica străbătea o stradă întunecoasă cu casele înalte.

Strada era îngustă şi în fuga ei nebună troica se lovi de un felinar.
Zguduitura fu violentă; copilul căzu de pe capră.
Tocmai lucrul acesta îl voia Piotr.
În aceeaşi clipă nişte strigăte ascuţite despicară aerul.
Un cupeu de casă se încrucişase cu troica, se oprise şi o doamnă
elegantă coborâse în grabă.
Câteva femei din popor înconjurară copilul care se lovise cu fruntea
de pavaj şi-şi făcuse o rană destul de gravă la frunte.
Sângele îi curgea din abundenţă; copilul închisese ochii pronunţând
numele mamei sale.
Doamna cea elegantă se apropie, ridică copilul, ordonă să fie
transportat în cupeul său, îi şterse sângele de pe frunte cu batista şi în
auzul tuturor declară:
— Trebuie să ducem copilaşul acesta cât mai repede la mama sa.
Cupeul plecă.
În timpul acesta Piotr mujikul reuşise să-şi liniştească caii.
Aşadar Vasilika îşi atinsese ţinta; copilul domnului d’Asmolles era în
puterea sa.
Erau trei săptămâni de când întreaga lume era convinsă că
frumoasa Vasilika Wasernoff plecase din Paris.
Palatul său din Champs-Élysées fusese scos la vânzare.
Dar contesa Vasilika se întorsese a doua zi dimineaţă şi se
ascunsese într-o casă din strada Latour-Mauburg. De acolo îşi pândise
prada.
Acum copilul era în puterea ei.
Şi cu o licărire bizară în ochi, rusoaica murmura:
— Rocambole, eşti în mâna mea.
Copilul cerea mereu să fie condus la mama sa. Vasilika îi dădea
toate îngrijirile; de altfel, rana era puţin gravă şi nici o complicaţie nu
era posibilă.
— Nu e nimic, spunea contesa copilaşului, cu cea mai dulce voce
din lume; mâine vei fi pe deplin vindecat şi mama ta va veni să te caute
chiar astă-seară.
Şi în cele din urmă, copilul, care mereu întreba de mama sa, zdrobit
de oboseală, de emoţie şi de durere, adormi.
*
* *
776
Se înnoptase.
Un om se prezentă în casa din calea Latour-Mauburg.
Era Piotr.
— Ei bine, ce s-a mai întâmplat? întrebă Vasilika.
— Toate au mers după cum am prevăzut, răspunse Piotr. Domnul
d’Asmolles a dat de urma mea. Lumea l-a asigurat că o doamnă
elegantă a luat copilul şi că-l ducea în cea mai mare grabă părinţilor
săi. Dânsul n-a vrut să audă mai mult, a plecat în grabă spre casă,
sperând să-şi regăsească copilul acolo. Eu m-am grăbit să duc sania şi
caii la locurile lor, şi am spălat putina. Lelorieux îşi pierde şeful de
atelier şi domnul d’Asmolles vizitiul.
Vasilika, după ce ascultase toată această poveste, trecuse în
cabinetul său de toaletă. După câteva momente se întoarse, îmbrăcată
bărbăteşte.
— Du-te de-mi caută o trăsură, zise dânsa mujikului, şi adu-ţi
aminte că, în lipsa mea, răspunzi cu capul tău de copilul acesta.
Dar Piotr stătea nemişcat, şi părea că se întreabă pentru ce se
îmbrăcase stăpâna sa bărbăteşte.
— Ştii tu unde mă duc acum? îl întrebă dânsa râzând.
— Nu, stăpână.
— Mă duc în strada Martirilor, la gimnaziul Paz, să iau o lecţie de
scrimă.
— O lecţie de scrimă?
— Fără îndoială. Crezi tu că eu îl voi lovi pe Rocambole pe
ascuns?... Ah! nu... Vreau să-l ucid cu o lovitură de sabie... în faţă...
într-un duel... Doresc ca pedeapsa sa supremă să constea în aceea că
va muri ucis de mâna unei femei, într-un duel!
Piotr ieşi pentru a îndeplini ordinele stăpânei sale.
Capitolul IV
E o persoană în povestirea noastră pe care de multă vreme am

lăsat-o în urmă.
Este vorba de doctorul Vincenţiu.
Omul acesta era mereu chinuit de vedeniile trecutului; locuia tot în
aceeaşi cameră de la etajul cinci şi ducea aceeaşi viaţă modestă.
Într-o dimineaţă, pe când doctorul îşi expunea fruntea aerului rece
al dimineţii, un om intră în camera sa.
Era maiorul Avatar.
— Dumneata?... întrebă doctorul Vincenţiu tresărind.
777
— Da, domnule; am venit să te caut pentru că un om care e aproape

pe moarte are nevoie de îngrijirile dumitale.
— Şi... omul acesta?
— E „dânsul”, zise Rocambole... Vino!...
Şi amândoi se îndreptară spre strada Pépinière.
— Ce are „dânsul”?... întrebă doctorul pe când se apropiau.
— Suferă de o boală bizară, pe care dumneata eşti chemat s-o
determini şi pe care eu o voi numi „amor morbid”.
Doctorul rămase tăcut.
— La vârsta sa!... murmură dânsul, după o pauză.
La intrarea palatului îi primi Noël.
Ajunşi la etajul de sus, doctorul Vincenţiu se opri deodată în
mijlocul unul coridor, înfiorându-se.
— Ce e zgomotul acesta?... întrebă dânsul.
Într-adevăr, nişte zgomote bizare, nelămurite, sălbatice, ajungeau
până la urechile celor trei oameni.
Noël, care mergea înainte, deschise o uşă.
Doctorul se trezi în pragul unui cabinet pustiu, care era cufundat în
semiobscuritate.
Noël se retrase. Rocambole se apropie de zid şi deodată un val de
lumină năvăli în odaie.
Doctorul făcu un pas îndărăt, înspăimântat.
Vicontele Carol, pe jumătate gol, stătea întins pe scânduri, în
mijlocul odăii.
În câteva zile îmbătrânise aşa de mult, încât i-ai fi dat o sută de ani.
În ochii săi strălucea flacăra sinistră a nebuniei.
Bătrânul îşi frângea mâinile cu disperare şi urla:
— Clorinde!... Madeleine!... Oricum te-ai numi, te iubesc!... De ce ai
plecat?... Oh! de ce nu vii... te-aş acoperi cu aur, aş face orice mi-ai
cere!... Clorinde!... Clorinde!...
Şi pe când dânsul îşi frângea mâinile într-un acces nebun de
disperare, o uşă se deschise şi Clorinde intră.
— Ah!... iată-te! iată-te! Ştiam eu bine că te vei întoarce.
Dar dânsa îi râse în faţă şi-l întrebă:
— Ce vrei de la mine?
— Te iubesc! urla bătrânul.
— Da?!...
Şi continua să râdă sarcastic.
— Eşti nebun, dragul meu!... nebun de legat!...
Dânsul se ridică sălbatic, cu ochii în flăcări, cu buzele spumegânde:
— Trebuie să mă iubeşti!... exclamă dânsul.
778
Şi se repezi asupra ei.

Dar Clorinde se retrase uşoară ca o silfidă şi dispăru pe uşă.
Din prag, se mai întoarse o dată şi-i strigă hohotind:
— Adio, unchiule!
Domnul de Morlux se opri, se învârti în loc şi căzu la pământ
fulgerat.
Era lovitura de graţie.
Cu toate acestea, agonia îi fu lungă.
Timp de două ore se zbătu, se zvârcoli, urlă, încercă să se ridice, dar
căzu din nou.
În sfârşit, un fior lung îi zgudui corpul, un horcăit îi ieşi din gâtlej;
muşchii i se întinseră, ochii i se holbară, buzele i se învineţiră.
Domnul de Morlux era mort! mort de furie, mort fără să se căiască.
— Dumnezeule! murmură doctorul Vincenţiu înfiorându-se, aşadar
mânia Ta e fără de margini?
— Dumnezeu iartă câteodată! murmură Rocambole.
Şi în acelaşi timp îi întinsese o scrisoare care nu conţinea decât un
singur rând, dar un rând sublim:
„În numele mamei noastre care este în ceruri, te iertăm

Antoinette şi Madeleine”
Doctorul Vincenţiu căzu în genunchi în faţa lui Rocambole.

— Du-te, domnule, îi zise acesta, du-te în pace. Cele două orfane se
vor ruga pentru dumneata.
Capitolul V
Era seară.
Rocambole era singur, singur în mansarda sa din strada Suresnes.
Rocambole stătea la o masă şi scria contesei Artoff.
„Doamnă, spunea dânsul.

Opera mea este îndeplinită;
Rocambole nu mai are ce căuta în mijlocul acestei lumi.
Făcusem jurământul să mor în închisoare.
Dumneata ştii bine de ce nu m-am ţinut de acest jurământ.
Ţi-am spus într-o zi ce dragoste nebună a încolţit în inima mea.
Şi, deşi am devenit un om bun, plin de virtute, tot mi se mai pare
uneori că aud în urechile mele glasul sarcastic al lui sir Williams.
779
— O iubeşti pe Madeleine? îmi spunea dânsul. Da, nimic nu e mai

uşor... Ea e bogată; tu eşti tânăr, frumos, şi dânsa te va iubi... Ivan? O
lovitură de pumnal e un lucru aşa de uşor!
De aceea, doamnă, cred că nu mai am ce căuta pe lumea aceasta.
Adio, doamnă.
Când scrisoarea aceasta va ajunge în mâinile dumitale, eu voi fi mort.
Arma pe care am ales-o este pumnalul.
Mă voi lovi în inimă şi dumneata ştii cât de sigură îmi este mâna
Milon şi Vanda au plecat să mă aştepte la Marsilia.
Dumnezeu îmi va ierta această ultimă minciună.
Ţi-o recomand pe Vanda.
Ţi-l recomand de asemenea şi pe nenorocitul acela care se numeşte
„Omul cu căţelul”. Eşti destul de puternică pentru ca să obţii graţierea
lui.
Adio, doamnă, Adio... Baccarat,
Rocambole”
După ce termină de scris, Rocambole închise scrisoarea şi o

pecetlui.
Apoi scoase dintr-un buzunar pumnalul cu care trebuia să se
sinucidă.
După aceea se apropie de fereastra care dădea în grădina doamnei
d’Asmolles.
Dar grădina era pustie,
— Trebuie să fie în oraş, îşi zise Rocambole cu tristeţe, şi
întorcându-se spre masă, luă pumnalul.
Dar în clipa aceea, uşa se deschise, o femeie apăru urmată de un
bărbat. Era Vanda; era Milon.
— Ah! exclamă Milon, nu în zadar erau presimţirile sinistre ale
Vandei!
Şi amândoi îngenuncheară şi începură să-l roage să renunţe la
planul său de sinucidere.
— Stăpâne, ziceau dânşii, nu se poate, nu trebuie să te sinucizi!...
— Şi eu vă spun că trebuie!... Cine mai are nevoie de mine acum...
Cine?...
— Eu, răspunse o voce de femeie, din prag.
Rocambole se îngălbeni, se clătină şi făcu un păs îndărăt.
— Ah! mi se pare că mor...
Femeia, care intrase era Blanche de Chamery, era doamna vicontesă
d’Asmolles.
— Dumneata! dumneata! strigă dânsul căzând în genunchi.
780
Dânsa îi puse o mână pe umăr şi-i zise:

— Ştiu totul, ştiu că nu eşti fratele meu... Dar mai ştiu că mă
iubeşti ca şi cum aş fi sora dumitale... Şi vin să-ţi spun că n-ai dreptul
să te sinucizi, pentru că mi s-a furat copilul.
Rocambole sări în sus, cu ochii plini de flăcări.
Leul se redeşteptă!
Capitolul VI
De trei zile răscolea Rocambole Parisul pentru a-l regăsi pe fiul

Blanchei de Chamery.
Lovitura pornea de la Vasilika; în privinţa aceasta Rocambole nu
stătu nici o clipă la îndoială.
Şi nu-i fu tocmai aşa de greu să dea de urma troicii pe care o
condusese mujikul Piotr.
Îl urmări pas cu pas, de aproape, dar veni un moment când iţele se
încurcară.
Unde fusese dus cupeul?
Ce se întâmplase cu dama blondă?
Unde era copilul?... Erau trei chestiuni şi trei enigme.
Parisul întreg fu răscolit; copilul nu era nicăieri.
În seara celei de-a treia zi, Rocambole îi zise lui Milon:
— Vino cu mine.
— Unde mergem, stăpâne? întrebă colosul.
Rocambole nu răspunse.
— Vă însoţesc şi eu, zise Vanda.
Şi plecară toţi trei.
Rocambole redevenise maiorul Avatar. Vanda se îmbrăcase într-un
costum bărbătesc pentru a fi mai liberă în mişcări.
Toţi trei erau înarmaţi.
— Nimeni nu-mi va scoate din cap ideea, zise Rocambole, intrând în
strada în care se răsturnase troica, că birjarul rus este undeva aici,
prin împrejurimi.
— De ce asta?... întrebă Milon.
— Nu ştiu... e o presimţire... Şi birjarul acela nu poate fi altul decât
mujikul pe care l-a biciuit contesa Artoff.
Şi Rocambole îşi continuă drumul înainte.
Când ajunse în colţul străzii, un om se lovi de dânsul şi scăpă o
înjurătură într-o limbă străină. Rocambole tresări. Dar omul ajunsese
departe. Noaptea era neagră.
781
Cu toate acestea Rocambole urmări silueta omului acela până

departe, şi după ce-l văzu sub lumina unui bec de gaz, se luă după el.
Mai departe era o tavernă şi Rocambole văzu silueta necunoscutului
dispărând înăuntru.
— Tăcere, zise Rocambole, întorcându-se spre tovarăşii săi.
Apoi se apropiară de cârciumă. Priviră pe fereastră. Omul pe care-l
urmăreau se aşezase la o masă şi ceruse de băut.
Rocambole îl recunoscu îndată.
Piotr mujikul îşi goli paharul, plăti şi ieşi din nou în stradă.
Dar abia făcuse trei paşi în mijlocul nopţii că o mână viguroasă îl
apucă de gât.
În acelaşi timp vârful unui pumnal îi apăsă pieptul şi Rocambole îi
zise:
— În fine, am pus mâna pe tine, mizerabile!
— Iertare, murmură mujikul, îţi voi spune unde este copilul.
Capitolul VII
Noaptea era întunecoasă; strada era pustie.

— Dacă vei striga, îţi împlânt pumnalul în gâtlej, zise Rocambole.
Piotr răspunse:
— Eu am servit-o pe contesa Vasilika pentru bani; dacă mă plătiţi, o
pot trăda.
Şi hohoti cu neruşinare.
Se vedea bine, în hohotul acela, toată josnicia acelui suflet corupt.
— Părinţii copilului pe care-l căutăm sunt mai bogaţi decât Vasilika,
zise Rocambole. Ce sumă îţi trebuie?
— O sută de mii de franci.
— Îi vei avea..
— Când.
— Chiar mâine. Dar... copilul trăieşte?
— Da, trăieşte încă; dar contesa Vasilika este o femeie teribilă.
Rocambole apucase braţul mujikului şi se îndreptară spre cheiul
Senei.
— Trebuie să mergem la contesa Artoff, zise Rocambole. În ce cartier
e Vasilika?
— Chiar în cartierul acesta.
— Şi copilul?
— Copilul e cu dânsa.
După o pauză, mujikul întrebă:
782
— Ştii dumneata ce vrea să facă Vasilika cu copilul acela?

— Nu.
— Vrea să-l lase să moară de foame. Ea ştie bine că fără copil,
doamna d’Asmolles ar muri de supărare. Şi, mai ştie că această dublă
lovitură te-ar ucide şi pe dumneata!
— Dar mizerabila aceea nu va putea să-şi îndeplinească planurile,
de vreme ce noi suntem aici! exclamă Milon.
În timpul acesta Vanda, conform ordinului pe care-l primise de la
Rocambole, se îndreptase spre palatul contesei Artoff pentru a aduce
suta de mii de franci reclamată de Piotr.
Căci acum, pentru mai multă siguranţă, mujikul voia să aibă banii
fără întârziere.
Trecu o oră.
Apoi se auzi zgomotul unei trăsuri pe cheiul Senei.
Vanda se întorcea.
— Iată banii, zise ea, sărind uşoară din trăsură.
— Ţine preţul trădării tale, zise Rocambole. Acum, vorbeşte!
— Veniţi, răspunse Piotr, suntem aproape.
Mujikul le arătă o casă izolată.
Şi se îndreptară spre strada Latour-Mauburg.
— Acolo este, zise el.
Apoi, întinzând o cheie lui Rocambole, îi zise:
— Iată cheia de la intrare. Eu fug... Mă tem de răzbunarea Vasilikăi.
— Nu, zise Rocambole; trebuie să fiu sigur că nu m-ai trădat.
Şi adresându-se lui Milon şi Vandei:
— Veţi răspunde de omul acesta, până când mă voi întoarce.
— Bine, zise Milon.
Şi Rocambole deschise poarta cu cheia pe care i-o dăduse Piotr, apoi
îşi pipăi pumnalul şi intră.
Milon şi Vanda rămaseră acolo, pe când Rocambole trecea pragul
casei inamice.
Capitolul VIII
Vasilika era singură.

Mai era în odaia aceea numai copilul Blanchei d’Asmolles.
Copilaşul dormea, sau mai bine zis era leşinat, pentru că de trei zile
nu i se mai dăduse nici o hrană.
Din când în când Vasilika venea lângă el cu un bici în mână şi-i
chinuia carnea fragedă cu lovituri sălbatice.
783
Copilul o învăluia într-o privire rătăcită şi nemaiştiind ce să facă,

tăcea.
Vasilika se îmbrăcase în haine bărbăteşti.
„Piotr, îşi zicea dânsa în seara aceea, trebuie să fi executat ordinele
mele... Nu se poate să nu-l fi întâlnit pe Rocambole în calea sa.”
Şi chinuindu-şi mâinile de nerăbdare, se apropie de fereastră.
Fereastra aceasta dădea în curte.
Cu toate că întunericul era desăvârşit, Vasilika distinse o siluetă
care se mişca prin curte.
Şi dânsa îl recunoscu îndată, era Rocambole!...
— Foarte bine!... murmură Vasilika. Piotr s-a purtat de minune... şi
victima mi-a căzut în cursă.
Şi retrăgându-se de la fereastră, se ascunse după o draperie.
*
* *
Rocambole intrase în casă; o lumină care venea de la catul de sus îl

călăuzea, căci vestibulul era cufundat în întuneric.
Acolo era copilul pe care îl căuta.
Rocambole deschise uşa. Odaia era goală. Vasilika dispăruse.
Copilul se deşteptase şi striga:
— Mamă!...
Dintr-o săritură Rocambole fu lângă dânsul şi-l apucă în braţe.
Dar pe când se pregătea să iasă cu dânsul, se opri mut,
înspăimântat.
Vasilika apăruse în prag.
Într-o mână avea o pereche de săbii, în cealaltă un pistol.
— Dacă faci un singur pas, zise dânsa îndreptând pistolul asupra
copilului, îl ucid în braţele tale!...
Capitolul IX
— Loc! strigă Rocambole.

— Dacă te mişti, repetă Vasilika, îl ucid.
Rocambole lăsă copilul pe pat.
Apoi se repezi asupra rusoaicei.
Dar dânsa întinse sabia şi-l opri.
— Ocnaşule, murmură rusoaica, am imaginat pentru tine o moarte
frumoasă... vei muri în duel, ucis de o femeie!... Vreau ca Rocambole,
784
omul teribil, în faţa căruia totul tremura, să moară de mâna unei

femei!... Aceasta va fi răzbunarea mea.
Şi aruncându-i la picioare una dintre cele două săbii pe care le avea
în mână, îi strigă:
— În gardă!...
Rocambole stătu o clipă la îndoială, apoi apucă sabia şi începu o
luptă teribilă.
Rocambole era uimit, fascinat.
Niciodată nu s-ar fi aşteptat să găsească atâta forţă la femeia aceea.
Credea că cu cea mai mare uşurinţă îi va putea smulge sabia din
mână.
Dar rusoaica para cele mai savante lovituri şi ataca cu un curaj
nebun.
— Eu l-am trimis pe Piotr să te caute, zise ea; şi ai căzut în cursă ca
un dobitoc.
În acelaşi timp, se înclină ca o tigroaică şi sabia ei dispăru în
coastele lui Rocambole.
Dar Rocambole nu căzu.
Din instinct apucă sabia cu mâna dreaptă şi întinse mâna stângă
înainte.
Pumnalul intră până la mâner în gâtlejul Vasilikăi, care se rostogoli
la pământ, scăldat într-un val de sânge.
Atunci Rocambole scoase un strigăt de triumf, îşi smulse sabia din
corp, se repezi, apucă copilul şi deschizând fereastra sări în grădină,
lăsând o dâră lungă de sânge în urma sa.
*
* *
În timpul acesta Milon şi Vanda aşteptau la poartă.

Trecuse aproape o oră şi Rocambole nu mai apărea.
Vanda exclamă:
— Ce se petrece oare?
Mujikul Piotr izbucni într-un hohot sardonic şi răspunse:
— Vreţi să ştiţi ce se petrece? Ei bine!... Rocambole este mort şi noi
suntem răzbunaţi acum!...
Milon şi Vanda se repeziră înainte.
Piotr îi urma râzând.
În curând ajunseră la locul luptei.
Vasilika, întinsă la pământ, se zbuciuma în convulsiile agoniei.
Cu toate acestea, văzând-o pe Vanda, mai avu puterea, să-i strige:
785
— Nici dânsul nu va merge departe; i-am împlântat sabia în piept.

Atunci Vanda zări revolverul pe masă, şi apucându-l strigă:
— În orice caz, va merge mai departe decât tine.
Şi descărcă două gloanţe în capul rusoaicei.
Fereastra deschisă, urmele de sânge, arătau în mod evident calea pe
care o luase Rocambole.
— Ah! stăpânul e mort! gemu Milon cu vocea întretăiată de suspine.
Luna strălucea pe cer şi era lumină ca în mijlocul zilei.
Vanda şi Milon săriră în grădină.
Urmele de sânge continuau.
La capătul grădinii era un adevărat lac de sânge; se vedea bine că
Rocambole se oprise acolo.
Cheiul era pustiu. Urmele de sânge continuau mereu.
Mai făcură, vreo douăzeci de paşi şi deodată Milon scoase un ţipăt.
Se lovise de ceva şi acel ceva era corpul copilului Blanchei de
Chamery.
Milon îl ridică în braţe şi porniră înainte.
Urmele de sânge continuau până pe scările cheiului.
Vanda coborî, urmată de Milon.
Deodată, lângă ţărmul fluviului, urmele de sânge dispărură ca prin
farmec. Nu se mai vedea nimic, nici un semn.
Fluviul curgea sinistru, liniştit.
— Ah! strigă Milon din nou, „stăpânul” e mort!...
Dar Vanda îşi înălţă capul, teribilă, fulgerătoare, cu ochii în flăcări:
— Nu, zise ea; asta nu se poate!... Nu, Dumnezeu nu poate îngădui
o asemenea crimă! ROCAMBOLE NU ESTE MORT!
Continuarea aventurilor o veți afla în volumul următor:

Ultimul cuvânt al lui Rocambole.
786

Ponson Du Terrail - 05 Reinvierea Lui Rocambole

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ponson Du Terrail - 05 Reinvierea Lui Rocambole

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

— Închisoarea din Toulon —

Partea a 1-a - Închisoarea din Toulon

Clopotul închisorii sunase ora douăsprezece, ora mult aşteptată, de

sută şaptesprezece, îşi luă capul în mâini şi închise ochii.

— De când e el la închisoare? întrebă un nou sosit.

— Nicidecum! Medicul, care e prieten bun cu mine, m-a sfătuit

— Ce ne vei mai povesti astăzi, Cocodès?

Cocodès vorbi cam aşa:

Atunci bătrânul marchiz a trimis după notarul său.

aceeaşi afacere, însă pe propria sa socoteală. Scoase, un chibrit din

mama Fipart cade leşinată şi... cortina cade.

E noapte. Tăcerea domneşte în întreaga închisoare.

— Se pare că doamna, reluă Milon, se măritase pentru a doua oară,

avură îndrăzneala să-şi reclame dreptul lor la moştenire. Fetiţele erau

A doua zi, la amiază, ascultătorii lui Cocodès erau cu toţi adunaţi,

Ocnaşul cel tânăr murmură:

trădat până la sfârşit. Într-o seară am fost surprins la o masă de joc cu

— Ah! dar voi nu ştiţi încă totul...

Şiroaie mari de lacrimi se prelingeau pe obrajii bătrânului ocnaş şi

ar veni acum să ne spună mai departe drama începută ieri, cred că nu

— Povestea câinelui vrei să ne-o spui? întrebă parizianul ironic.

ţinându-l pe lângă el.

Lucrurile mergeau de minune, dar într-o zi lucrurile au luat o altă

— V-a spus-o altcineva.

În aceeaşi seară, pe când erau înlănţuiţi pe patul lor comun şi

— Ţi-ai bătut joc de Cocodès, astăzi...

— Sunt un dobitoc, ştiu bine, răspunse colosul cu umilinţă.

— Într-adevăr! murmură colosul uimit.

— Dar nu vei fi nicidecum singur.

— Poarte bine. La revedere, camarade.

Paznicul, pe dinaintea căruia trebuia să treacă falsul lucrător, era

Adevăratul Noël prevăzuse multe alte lucruri.

— Te voi servi eu dacă voieşti, răspunse negustorul.

— Stăpânul a avut o mare supărare.

S-o luăm spre „Hotel de France”, înaintea lui O sută şaptesprezece,

negri, cu talia mlădioasă, delicată, fină. Era puternică şi plină de viaţă.

— Îl aştept la masă, răspunse ea.

— E posibil, răspunse tânăra femeie; privirea dumitale e în stare să

Aceea care se numise baroneasa Cherkoff pentru toată lumea,

că dânsul mă privea cu oarecare fixitate şi de atunci am început să-i

Dar eram o femeie de inimă şi voiam să mă ţin de cuvânt. Ţi-am

Merse mai departe chiar; povesti întâmplarea tovarăşilor săi de

O sută şaptesprezece examina faţa tinerei femei cu atenţia încordată

Într-o noapte îl aşteptam foarte neliniştită, căci erau aproape orele

spuneam simplu: Armand; lumea îl numea contele de Vieilleville.

ce-am făcut, câte am făcut pentru ca să-l scap de ghilotină!...

Vanda continuă eu tristeţe.

— În fiecare închisoare este câte un condamnat cu care nimeni nu

— Se poate, răspunse O sută şaptesprezece surâzând.

Trecură patruzeci şi opt de ore de la evenimentele petrecute. Era pe

colonială, pe care i-l dăduse prefectura maritimă.

Sir Artur Pembrock Esq.,

Paşaportul acesta fusese vizat în aceeaşi zi de consulul englez din

Şi birjarul spuse plângând povestea căţelului său, dar avu grijă să

mai mică încercare.

Gardienii intrară, se distribui hrana de dimineaţă şi ocnaşii plecară

— Vă înştiinţez că dacă nu vă astâmpăraţi, mă voi juca puţin cu

nevinovăţia unui copil.

Ocnaşii dormeau. De multă vreme toate plânsetele, toate

— Te ascult, răspunse Milon.

sută şaptesprezece, cu oarecare nerăbdare. Ţi-am spus că pentru o

Rondul de noapte nu se face în toate zilele şi putem spune chiar că

După ce comisarul trecu, el îi şopti lui Milon: