Curs nr.

7
Dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa.
Dezvoltarea calității motrice îndemânarea.
Dezvoltarea calității motrice mobilitatea

7.1. Calitatea motrică rezistența

Definiţie: Capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate,
un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, în condiţiile reprimării stării
de oboseală.
Şi în cazul acestei calităţi motrice se impune o succintă discuţie terminologică. În primul
rând, rezistenţa este o calitate umană complexă care nu se limitează doar la manifestarea ei
motrică. Se afirmă pe drept cuvânt că omul este dotat cu mai multe forme de rezistenţă, toate
perfectibile prin procesul de antrenament, prin exersare: rezistenţă intelectuală, senzorială,
emoţională şi motrică. Cea motrică, analizată din punct de vedere al dimensiunii ei de
manifestare,poate fi locală (când angajează mai puţin de 1/3 din totalul grupelor musculare)
regională – (între 1/3 şi 2/3 din volumul total al masei musculare) şi globală (peste 2/3 din totalul
respectiv). După părerea unor specialişti (Hollman V.) efortul este realmente de rezistenţă atunci
când la îndeplinirea lui participă peste 2/3 din masa musculară, acţiune coroborată cu o activitate
intensă a sistemului neuro vegetativ.
Privită din punct de vedere metodologic al pregătirii strict sportive (nu este exclus şi din cel
al ergonomiei), rezistenţa poate fi generală (în literatura anglo-saxonă şi franceză se foloseşte
termenul de anduranţă) şi specială.
Din punct de vedere fiziologic şi biochimic se diferenţiază rezistenţa aerobă şi rezistenţa
anaerobă.
Profilul acestei monografii impune limitarea analizei la clasificările metodologice şi
biologice care se corelează, ultima fundamentând-o pe prima. De aceea, considerăm oportună
abordarea acestei calităţi motrice prin prisma bazelor ei.
Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei.
Rezistenţa anaerobă presupune o intensitate a lucrului atât de mare, încât resinteza ATP se
poate obţine doar prin creatinfosfat (CP) şi glicoliză anaerobă. Durata unui astfel de efort este de
cca. 1 min., limitarea lui fiind determinată de acumularea în muşchi a acidului lactic, care începe
să perturbe metabolismul muscular, transmiterea impulsului nervos şi refacerea ATP.
Rezistenţa aerobă presupune realizarea energogenezei pe calea lanţului respirator, în
prezenţa O2 asigurat ţesuturilor active chiar în timpul desfăşurării efortului. De fapt O 2 absorbit
în timpul efortului serveşte în ultima analiză tot la resinteza ATP utilizat în muşchi ca sursă
energetică directă pentru realizarea cuplajului excitaţie-contracţie. Volumul O2 captat, transportat
şi utilizat la nivel tisular constituie factorul limitativ al capacităţii de efort, ce determină viteza de
înaintare a sportivului într-un efort continuu de rezistenţă aerobă. Exprimarea sintetică a
parametrilor de captare, transport şi utilizare a O 2 reprezintă consumul maxim de O2 pe min.
(VO2 max.). După fiziologi, determinatele consumului VO 2 max. pot fi împărţite în două mari
grupe: factorii dimensionali şi capacităţile funcţionale ale sistemului cardiovascular şi ale
aparatului respirator, participante la captarea şi transportarea O2.
Factorii dimensionali sunt reprezentaţi de mărimea organelor care compun sistemul de
captare şi de transport: mărimea plămânilor, dimensiunile suprafeţei de difuziune alveolo-
capilară şi capilaro-tisulară, mărimea capului capilar pulmonar, dimensiunea totală a sistemului
vascular, mărimea inimii şi cantitatea totală a hemoglobinei din sânge. Dintre toţi aceşti factori
dimensionali ai sistemului cardiorespirator, valoarea predictivă cea mai mare pentru VO2 max. o
au în primul rând volumul cardiac şi apoi hemoglobina totală. Volumul cardiac, determinat
radiotelemetric, este de 600-650 ml. La un adult sănătos nesportiv, iar la sportivii care depun
sistematic eforturi de rezistenţă ajunge la 1200-1400 ml. şi chiar mai mult. Concentraţia de
hemoglobină este în mod normal de 16% la bărbaţi şi 14,7% la femei şi, de regulă, la cei care
practică sporturile de rezistenţă aceste valori cresc, mai ales după o şedere mai îndelungată la
altitudine medie. Fumatul şi modul de viaţă nesportivă pot cauza scăderi ale hemoglobinei, cu
consecinţe nedorite asupra capacităţii aerobe de efort.
Capacităţile funcţionale ale sistemului cardiorespirator oglindesc starea funcţională şi
limitele superioare ale funcţionalităţii acestora, parametrii cei mai importanţi fiind: ventilaţia
voluntară maximă şi VEMS (volumul expirator maxim pe s.), echivalentul ventilator (EV),
coeficientul de utilizare a O2, volumul sistolic, debitul cardiac maxim. Acesta din urmă poate să
atingă în efort valori extrem de mari, până la 45-50 l/min. Factorii care determină creşterea
debitului cardiac maxim sunt rezervele de frecvenţă cardiacă şi de volum sistolic, care împreună
constituie rezerva cardiacă.
Parametrul fiziologic principal al capacităţii de efort aerob este însă VO 2 max. fie sub forma
lui absolută, exprimat în l/min., fie raportat la kg/corp, exprimat în ml/min. Sub această formă,
capacitatea de efort aerob reprezintă puterea maximă aerobă, denumire introdusă în
ergofiziologie de specialistul italian R. Margaria. Cu cât VO2 max. este mai mare, cu atât
sportivul poate presta un effort de rezistenţă aerobă la un nivel mai înalt, timp îndelungat. O
capacitate crescută de efort în probele de rezistenţă presupune o combinaţie optimă a factorilor
dimensionali şi ai capacităţilor funcţionale ale diferitelor componente ale sistemului
cardiovascular şi aparatului respirator angrenate în efortul de rezistenţă. Factorii dimensionali
constituie determinantele principale ale variaţiilor interindividuale, în timp ce capacităţile
funcţionale sunt răspunzătoare pentru variaţiile intraindividuale. Deşi adaptările cardiovasculare
şi respiratorii la solicitările intense de rezistenţă sunt mai vizibile şi deci mai uşor de urmărit,
totuşi ele singure nu îndreptăţesc întotdeauna formularea unor concluzii şi îndrumări concrete,
privind dozarea efortului în cazul fiecărui sportiv în parte. În schimb, parametrii biochimici ai
metabolismului muscular, care evidenţiază capacitatea musculaturii active de a furniza energia
necesară unui lucru muscular intens, timp îndelungat, pe calea fosforilării oxidative, prezintă o
certă valoare practică. Spre deosebire de efortul de forţă, în eforturile de rezistenţă talentul
sportiv apare determinat genetic prin predominanţa fibrelor musculare lente de tip I, care conţin
un număr sporit de mitocondrii de talie mare, cu o capacitate oxidativă ridicată. Datele
biochimice din ultimii ani tind să considere drept factor limitativ al efortului de rezistenţă aerobă
nu atât volumul de O2 captat şi transportat la fibrele musculare, ci mai degrabă capacitatea
mitocondriilor de a utiliza o cantitate cât mai mare de O 2 la acest nivel. La sportivii cu o
capacitate de efort aerob foarte bună (90 ml/kg/min. O2 consumat) atât la băieţi cât şi la fete (75
ml/kg/min. O2 consumat), B. Saltin a constatat, la biopsie, o creştere a activităţii enzimelor de 2-
3 ori faţă de muşchii neantrenaţi ai aceloraşi persoane. Aşadar, antrenamentul de rezistenţă duce
la proliferarea capilarelor în fibrele musculare active şi sporirea cantitativă a enzimelor
mitocondriale, concomitent cu creşterea activităţii acestor enzime oxidative. Numărul crescut de
capilare măreşte volumul de sânge ce perfuzează fibra musculară, prelungeşte timpul mediu de
tranzit al sângelui, mărind considerabil fluxul sanguin prin muşchi pe minut şi o dată cu aceasta
sporind aria de difuziune disponibilă fibrei musculare. Toţi aceşti factori au o importanţă majoră
în facilitatea echimbului dintre sânge şi fibra musculară, mai ales în privinţa extragerii O 2 din
lichidul extracelular ce înconhura fibra musculară. Acest mecanism joacă un rol important şi în
sporirea aportului de substrat energetic către fibra musculară, mai ales a acizilor graşi.
Schematic, capilarizarea mai bună a muşchilor determină după ultimele cercetări modificări
calitative enzimatice la nivel mitocondrial, ce facilitează utilizarea mai eficientă şi preferenţială a
acizilor graşi şi în acelaşi timp limitează utilizarea glicogenului, cu reducerea corespunzătoare a
producţiei de lactat.
Pentru practicieni este extrem de important faptul că intensitatea optimă de efort în
antrenamentul de rezistenţă se situează în acea zonă în care încă nu a început formarea mai
accentuată a acidului lactic. Ea corespunde aşa numitului prag aerob-anaerob şi se caracterizează
printr-o concentraţie a lactatului sub 4 mmol/l. Acest lactat provine în cea mai mare parte din
citosol, unde piruvatul se transformă în lactat ca urmare a deficitului de O 2 de la începutul
solicitării intense. Acest tip de efort este cunoscut şi sub denumirea de rezistenţă pură sau
anduranţă şi se realizează în starea de „steady-state” (echilibru dinamic). Intensităţile mai mari
reclamă o furnizare mixtă, aerob-anaerobă, de energie care duce la acumularea treptată a
lactatului în citosol, iar aceasta în cele din urmă impune reducerea sau întreruperea efortului.
Acest tip de efort se mai numeşte şi „stamine” sau starea de „steady-state” relativ. Determinarea
în laborator a pragului aerob-anaerob este indispensabil pentru conducerea corectă a
antrenamentului, în general, iar determinarea acidului lactic printr-o micrometodă rapidă aplicată
zilnic pe teren are darul de a furniza informaţii extrem de utile despre regimul de lucru în ziua
respectivă. Foarte recent a fost introdusă în cercetare o nouă metodă de determinare a pragului
aerob-anaerob, bazată pe rezonanţa magnetică nucleară, care permite identificarea unor variaţii
minimale ale lactatului muscular. Datorită aparaturii complexe şi costisitoare pe care o necesită
metoda nuu poate fi aplicată în practica sportivă de zi cu zi. În schimb, aceea preconizată de
italianul Conconi F. se bazează pe determinarea raportului dintre intensitatea efortului şi FC.
Linearitatea dintre aceşti parametri se disociază exact la limita pragului aerob-anaerob. Metoda
este simplă, nu necesită aparatură complicată, se poate utiliza şi pe teren, este reproductibilă şi se
corelează bine cu regimul de efort aerob al sportivului. În funcţie de starea de antrenament a
sportivului, pragul aerob-anaerob se situează la nivelul de 70-90% din valoarea VO 2 max. iar FC
oscilează între 150-180 p/min.
Formele de evidenţiere a rezistenţei.
În funcţie de durata efortului din concurs şi de combinaţiile celorlalte calităţi (forţă şi viteză)
cu rezistenţa, care rămâne esenţială, teoria antrenamentului sportiv diferenţiază următoarele
forme:
Rezistenţa de lungă durată.
Calitate specifică probelor şi sporturilor ciclice (atletism cu probele de 5000 m., 10000 m.,
maraton, 3000 m. pentru femei, 3000 m. obstacole, 20 şi 50 km. marş, cursele de ciclism pe
şosea desfăşurate pe etape, canoe – 10000 m., schi 10 km. şi 50 km., înot 1500 m.), cu o durată a
efortului de concurs mai mare de 8 min., desfăşurate în energogeneza aerobă, cu angajarea
deosebit de mare a sistemului neurovegetativ. Astfel, într-un minut volumul inimii atinge valori
de 30-40 l/min., ventilaţia pulmonară 120-140 l/min., cantitatea de O 2 absorbită 4-4,5 l/min.,
frecvenţa cardiacă 120-200 p/min. Factorul hotărâtor în realizarea performanţelor din aceste
ramuri îl constituie cantitatea de O2 absorbit pe unitatea de timp care depinde de mărimea minut-
volumului inimii. La rândul său, acesta este determinat de frecvenţa cardiacă şi de mărimea
volumului pulsaţiei, efect direct al mărimii volumului inimii. Or, cele mai eficiente în această
direcţie sunt intensităţile medii ale efortului de rezistenţă care provoacă proliferarea unor noi
vase capilare. Iată deci, ce rezonanţă metodologică au atât formarea deprinderii corecte şi
complete a actului respirator, pe care sportivul, în general, şi cel care practică aceste ramuri şi
probe, în special, trebuie să şi-l însuşească, cât şi aplicarea intensităţilor optime ale eforturilor.
Această formă a rezistenţei include însă şi o multitudine de ramuri şi probe aciclice,
îndeosebi jocurile caracterizate printr-o durată prelungită de efort (fotbalul – 90 min., rugbyul –
80 min., handbalul (m) – 60 min., şi (f) – 50 min., hocheiul pe gheaţă – 60 min., baschetul (m) şi
(f) – 40 min., polo – 28 min., şi cu o intensitate care dezvăluie o energogeneză combinată, aerobă
şi anaerobă, datorită întreruperilor organizate (prin număr variat de pauze cu durată de la 5 min.
la 15 min.) şi întâmplătoare, determinată de desfăşurarea competiţiilor, ca şi de schimbarea
tempourilor.
Rezistenţă de durată medie.
Acest tip de rezistenţă caracterizează probele a căror durată de parcurgere a distanţelor
(pentru sporturile ciclice, cursa de 1500 m. din atletism, înot 400 m., caiac-canoe 500-10000 m.,
canotaj – toate probele de 2000 m. şi sporturile aciclice, cum sunt luptele, boxul, judoul,
patinajul viteză, schi fondul, ciclismul pistă) depăşesc 2 min. şi ajunge până la 8 min.,
determinând datoria de O2. Consumul energetic în condiţii anaerobe creşte proporţional cu
viteza, care se măreşte în special la startul şi finalul probelor respective. Din datele furnizate de
literatura medico-sportivă acest consum în proba de 3000 m. obstacole este de cca. 20%, iar în
cea de 1500 m. creşte până la 40-50%. De aceea, în probele şi ramurile de sport respective se
repartizează doar 5-10% din volumul efortului depus în cadrul ciclului anual dezvoltării
capacităţii de efort anaerob, iar restul de 90-95% se afectează dezvoltării capacităţii de efort
aerob necesare măririi cantităţii de O2 absorbită. Această situaţie complică procesul dezvoltării
rezistenţei de durată medie, care depinde, în majoritatea ramurilor şi probelor, de nivelul de
creştere a forţei şi vitezei în regim de rezistenţă.
Rezistenţa de durată scurtă.
Este solicitată de parcurgerea unei distanţe de concurs între 45 s. şi 2 min. (în care se
încadrează probele de înot pe 100 şi 200 m., probele atletice de 400-800 m., ciclism – 1000 m.,
patinaj – 500 m.). Aceste probe se bazează pe energogeneza anaerobă şi solicitările asemănătoare
(în bună măsură) cu cele prezentate anterior cu referire la rezistenţa de durată medie. Evident,
randamentul, în aest caz, se bazează pe o capacitate foarte ridicată de efort aerob şi o valoare
maximă a efortului anaerob. Prima stă la baza dezvoltării celei de-a doua. În condiţiile
concursului energia se obţine pe baza proceselor anaerobe. Aşadar, datoria de O2 în proba de 400
m. reprezintă 80%, iar în cea de 800 m., 60-75%. Calitatea respectivă depinde de stadiul de
dezvoltare a forţei şi vitezei în regim de rezistenţă.
Rezistenţa în regim de forţă.
Este specifică acelor ramuri în care sportivul trebuie să facă faţă unui efort de rezistenţă
mare, amplificat nu numai de mărimea distanţei şi durata parcurgerii ei, dar şi de particularităţile
modului de înaintare, de efectuare a lucrului mecanic (densitatea apei şi consistenţa stratului de
zăpadă) cerut de concurs şi implicit de pregătire (înot, caiac-canoe, canotaj, patinaj viteză, schi
fond). În cazul lor este nevoie de parametri superiori ai forţei şi de o rezistenţă adecvată.
Rezistenţa în regim de viteză.
Acest tip de rezistenţă se caracterizează prin capacitatea crescută a sportivului de a suporta
starea de oboseală, intervenită după eforturi de intensitate submaximală şi maximă. Efortul se
efectuează în apnee şi este propriu probelor atletice de 100 m. şi celor de 50 şi 100 m. la înot.
Toate aceste 5 forme alcătuiesc baza rezistenţei speciale, care, împreună cu cea generală,
formează o unitate indisolubilă biologică şi metodologică.
 7.1.Dezvoltarea calităţii motrice – îndemânarea
Definiţie: Capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect acţiuni motrice, adecvate unor
situaţii neprevăzute, cu o eficienţă crescută. Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează
mecanismele coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte a deprinderilor
tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.
O astfel de condiţie este prevăzută în sporturile bazate pe o tehnicitate crescută, pe mişcări
reactive şi pe situaţii din concurs care solicită o putere de adaptabilitate mărită a sportivului.
Acestor caracteristici li se adaugă şi cele în care sportivul are nevoie să-şi redobândească
echilibrul pierdut prin alunecări, ciocniri, împiedicări, să se adapteze condiţiilor neobişnuite ale
locului de concurs (timp nefavorabil cu vânt, ploaie, ninsoare), ale spaţiului de concurs (terenul
desfundat, dur şi inegal, luminozitatea, dimensiunile sălii) şi ale calităţii inventarului de lucru
(aparatura, forma, elasticitatea şi greutatea lui).
Îndemânarea se obţine în procesul învăţării, al antrenării unui număr mare şi variat de
priceperi şi deprinderi motrice şi se concretizează în condiţiile variate de concurs. Această
calitate nu este solicitată de executarea acţiunilor simple şi cunoscute. Dar ea devine cu atât mai
necesară, cu cât obiectivul învăţării şi al executării sunt acţiuni noi, complexe care pot fi
efectuate în condiţii schimbătoare, ce reclamă orientarea rapidă şi adecvată. În aceste cazuri
nevoia dezvoltării îndemânării este invocată în perioada de început şi mai puţin atunci când
deprinderea se automatizează, fără să dispară însă vreodată, pentru că, în concurs, îndemânarea
poate fi confruntată cu realităţi neanticipate, care solicită soluţii selective şi eficiente. Stabilitatea
deprinderii, perfecta ei automatizare constituie o premisă a adaptării la situaţii perturbatoare,
efect pe care nu-l putem însă sconta atunci când nivelu ei de perfecţionare este încă scăzut. Actul
reflex, involuntar de corectare, de reechilibrare a sportivului în timpul acţiunii motrice scapă
controlului conştiinţei sale, care ulterior intervine şi analizează efectele obţinute. În aceste
condiţii, bagajul tehnico-tactic al sportivului susţinut de o bună pregătire fizică reprezintă o
garanţie a aşa-zisei „prezenţe de spirit” în rezolvarea favorabilă a unei situaţii noi, cu un grad
sporit de dificultate. Rezultă deci că îndemânarea constituie un gen de liant care unifică într-un
moment al concursului valorile celorlalte calităţi motrice şi caracteristicile biomecanice ale
tehnicii însuşite. Nu întâmplător, unii autori (V. Ludu) consideră îndemânarea ca o calitate a aşa-
zisei inteligenţe motrice, care are evident o sursă genetică, dar care se şi cultivă prin procesul de
antrenament.
Bazele fiziologice şi biochimice ale îndemânării. Forme de evidenţiere.
Fundamentarea biologică a acestei calităţi este încă insuficientă în raport cu celelalte calităţi
motrice de bază. Plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, activitatea
nervoasă superioară şi a analizatorilor joacă un rol determinant în evidenţierea îndemânării prin
puterea lor de cuprindere şi prelucrare a informaţiilor (semnale auditive, optice, kinestezice,
tactile şi vestibulare). De asemenea, relaţiile cortico-subcorticale, nivelul de coordonare a
contracţiilor musculare şi folosirea schemelor mentale şi legate de execuţia acţiunilor motrice, în
timpul învăţării şi perfecţionării în condiţii de dificultate reprezintă tabloul sinoptic psiho-
fiziologic care evidenţiază mecanismele îndemânării. Informaţiile sunt însă puţine, îndeosebi
cele biochimice pentru a permite cunoaşterea modului cum se formează prin antrenamente aşa-
zisul simţ al mişcării, specific îndemânării în condiţii atât de variate: simţul apei, al zăpezii, al
mingii, al porţii, al echilibrului, al ritmului şi tempoului.
În modul de evidenţiere a îndemânării, a dezvoltării acestei calităţi atât de eterogene în
desfăşurare, spre deosebire de celelalte calităţi motrice de bază – forţă, rezistenţă şi viteză – mai
uşor de măsurat şi chiar vizualizat, un rol important îl joacă tipul de sistem nervos central al
sportivului, temperamentul lui. Astfel, tipul slab temperamental, melancolic îşi însuşeşte mai
greu fundamentul îndemânării, dat de numărul mare de deprinderi stabil însuşite, având nevoie
de o cantitate foarte mare de repetare, de susţinere permanentă a tonicităţii şi puterii de
recepţionare a comenzilor şi informaţiilor date de antrenor, de evitarea pauzelor sau de scurtarea
lor nemotivată. Tipul puternic neechilibrat, temperamentul coleric îşi însuşeşte inegal acţiunea
motrică, dar activ, uneori prea combativ, atitudine care trebuie controlată şi dirijată de antrenor
către stările de calm şi autodirijare. Tipul puternic echilibrat, însă incert, temperamentul
flegmatic deprinde, în general, lent, dar sigur şi stabil datorită unei angajări conştiente şi tenace
în repetare, indiferent de dificultatea acţiunii motrice. În sfârşit, tipul puternic echilibrat, dar
mobil, temperamentul sanguin, îşi însuşeşte rapid, statornic şi creator acţiunea motrică de
coordonare în condiţiile unor antrenamente variate, pline de fantezie, atât de compatibile cu
realitatea concursului care reclamă prioritar îndemânarea.
Formele de manifestare a îndemânării urmează clasificarea consacrată: există o îndemânare
generală şi una specifică, adică cea în regim de viteză, de forţă şi de rezistenţă şi cea proprie
diferitelor ramuri şi probe. Relaţia dintre îndemânare şi celelalte calităţi motrice este
indiscutabilă, pentru că în orice acţiune care se doreşte să fie promptă, adecvată şi eficientă este
nevoie mai întâi de viteză, de forţă, pentru a o impune şi a învinge rezistenţa opusă, mai cu
seamă în momentele critice ale concursului, care de obicei apar în finalul lui. Dar dintre toate
calităţile motrice de bază, îndemânarea este indestructibil legată de factorul pregătirii tehnico-
tactice, sursa perfecţionării ei constituind-o în ultimă analiză multitudinea deprinderilor
dobândite.

7.3. Dezvoltarea calităţii motrice – mobilitatea.

Definiţie: capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de locomoţie într-
o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor
mişcări cu amplitudine mare. Amplitudinea maximă este etalonul mobilităţii, care se măsoară
prin grade (ale unghiurilor) sau prin centimetri.
Pentru nominalizarea acestei calităţi motrice, în literatura de specialitate se folosesc două
noţiuni: mobilitatea (Harre, Şiclovan, Baroga) şi supleţea (Ozolin). Acestea sunt sinonime, chiar
dacă conceptul de mobilitate se referă mai degrabă la articulaţie (suprafaţa ei) ca sursă a
amplitudinii mişcărilor, iar cel de supleţe la elasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor.
De fapt, toate alcătuiesc structura anatomofiziologică a acestei calităţi. Noi optăm pentru
conceptul de mobilitate datorită generalizării lui într-o accepţie ce implică atât de cauzal
dimensiunea şi posibilitatea creşterii amplitudinii oricărei mişcări umane.
Mobilitatea se manifestă în însuşirea oricărei deprinderi motrice, micşorându-se durata
învăţării atunci când este dezvoltată corespunzător. În caz contrar limitează dezvoltarea şi
valorificarea celorlalte calităţi motrice de bază, executarea elementelor şi procedeelor tehnice,
afectându-le amplitudinea, forţa, viteza, expresivitatea şi eficienţa, favorizând traumatismele
aparatului locomotor. În intenţia obţinerii unei tehnici de execuţie a unui element sau a unui
procedeu cât mai eficient, practica antrenamentului a demonstrat capacităţii musculare
diferenţiate (pe viteză, forţă, rezistenţă) sau combinate nu asigură integral efectuarea mişcării cu
precizie, cursiv şi economic. Este nevoie încă de ceva, de valorificarea acestei capacităţi
dobândite, a cărei eficienţă, la rândul ei, depinde de amplitudinea mişcărilor determinată de
mobilitate.
Bazele anatomofiziologice ale mobilităţii. Formele ei de evidenţiere.
 Ansamblul nelimitat al mişcărilor corpului uman se realizează cu ajutorul articulaţiilor, care
prin structura lor determină natura oricărei mişcări corporale.
Direcţia, amplitudinea, forţa, viteza mişcărilor depind atât de suprafaţa cavităţilor articulare,
cât şi de elasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor, de tonusul şi forţa diferitelor lanţuri
musculare şi, nu în ultimul rând, de capacitatea sistemului nervos central de coordonare a
proceselor neuromusculare.
Dacă îndemânarea este în mare parte determinată de intervenţia sistemului nervos central în
coordonarea proceselor neuromusculare – cu certitudine se poate afirma că raportul dintre
elasticitatea şi tonicitatea diferitelor lanţuri musculo-ligamentare generează componenta ei de
amplitudine. Din acest punct de vedere, mobilitatea apare ca o componentă a îndemânării, ea
definindu-se prin mărimea raportului dintre tonusul cumulat al lanţurilor agoniste şi elasticitatea
lanţurilor antagoniste.
Limitele amplitudinii mişcărilor rezultă din forma suprafeţelor articulare, din supleţea
coloanei vertebrale, din capacitatea de întindere a ligamentelor, tendoanelor şi fibrelor
musculare, din tonusul acestora. Prin procesul de antrenament toate aceste componente sunt
perfectibile, în primul rând, aptitudinea sportivului de a folosi la maximum mobilitatea
articulară. Cercetările lui Sermeev (1964) arată că gimnaştii, înotătorii şi atleţii utilizează 80-
95% din această mobilitate anatomică. Desigur, în conformaţia articulaţiilor pot exista deosebiri
individuale, care limitează sau favorizează amplitudinea mişcărilor. Acţionând sistematic şi
adecvat prin mijloace şi metode specifice se poate obţine o creştere a elasticităţii ligamentelor şi
fibrelor musculare, care constituie o a doua condiţie a măririi amplitudinii mişcărilor.
Mobilitatea sau supleţea coloanei vertebrale depinde de elasticitatea discurilor intervertebrale
şi de starea aparatului ei ligamentar. Ea este mai redusă la nivelul segmentului dorsal al coloanei
vertebrale datorită inserţiei coastelor care îi creează o rigiditate sporită şi de ligamentele mai tari,
cu o capacitate de întindere mai mică ce leagă apofizele superioare ale vertebrelor. Coloane
vertebrală fiind pivotul principal al staticii şi dinamicii umane, are nevoie de mobilitate sporită,
care poate fi obţinută prin antrenament în profida numeroaselor ligamente, tendoane şi fibre
musculare ce se găsesc grupate în această zonă anatomică. Dintre aceste componente, muşchiul
rămâne cel mai perfectibil. În multe acţiuni motrice, specifice diferitelor ramuri şi probe,
amplitudinea maximă în articulaţii este limitată de elasticitatea insuficientă a muşchilor
antagonişti relaxaţi. Îndeosebi muşchii care acţionează articulaţia coxofemurală prezintă o
asemenea stare. Cu cât muşchii antagonişti cedează mai uşor la întindere, cu atât se cheltuieşte
mai puţină forţă pentru învingerea rezistenţei lor, forţa şi viteza mişcărilor manifestându-se mai
eficient. Posibilitatea muşchilor de a se întinde (nu de alungire, ci prin îmbunătăţirea elasticităţii
lor) afirmă Iakovlev (1949) depinde de relaxarea lor. Insuficienta coordonare a proceselor
nervoase care reglează încordarea şi relaxarea muşchilor influenţează negativ asupra nivelului
mobilităţii.
Capacitatea muşchilor de a se relaxa şi de a se lungi, ca efect al întinderii, se modifică
apreciabil sub acţiunea diferiţilor factori externi, depinzând în acelaşi timp de starea
organismului, de echilibrul lui.
Astfel, s-a constatat că amplitudinea mişcărilor creşte în situaţia în care irigarea cu sânge
sporeşte în muşchiul care se întinde şi scade atunci când fluxul de sânge se micşorează. Acelaşi
efect se înregistrează după răcirea muşchilor, intervenită după terminarea unui antrenament
intensiv sau după luarea mesei de către sportiv. Creşterea aportului de sânge în organele
digestive diminuează irigarea muşchilor. Temperatura corpului influenţează, de asemenea,
mărirea irigării cu sânge a fibrelor musculare, care devin mai elastice, fapt pentru care trebuie
stimulată şi întreţinută cu ajutorul încălzirii motrice, a desfăşurării efortului în condiţii
corespunzătoare din acest punct de vedere. Starea psihică, motivaţia crescută pentru efectuarea
acţiunilor motrice incluse în antrenament influenţează favorabil amplitudinea lor, depresiunile,
nemulţumirile acţionând inhibitor.
În afară de amplitudinea mişcărilor determinată de mobilitate, teoria şi practica
antrenamentului sportiv sunt interesate în cunoaşterea formelor de manifestare a mobilităţii ca o
condiţie a selecţiei mijloacelor şi a elaborării metodelor de dezvoltare adecvate structurii şi
finalităţii lor. Astfel, se disting două forme: mobilitatea generală, înregistrată în toate
articulaţiile, care permite executarea unor mişcări variate cu amplitudine mare, şi mobilitatea
specială, care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în articulaţiile solicitate de deprinderile
tehnice proprii unei ramuri sau probe sportive.
Teoria antrenamentului mai diferenţiază, de asemenea, mobilitatea pasivă de cea activă.
Prima – cea pasivă – caracterizează mobilitatea maximă a unei articulaţii pe care sportivul o
realizează cu sprijinul unui suport sau al unui partener, folosind greutatea corporală proprie sau a
segmentului interesat. În antrenarea mobilităţii pasive se amplifică elasticitatea muşchiului care
limitează mişcarea. Cea de-a doua – activă – caracterizează mobilitatea maximă a unei articulaţii
pe care sportivul o realizează fără sprijin sau ajutor exterior prin activitatea musculară proprie.
Mobilitatea activă indică atât forţa necesară pentru executarea mişcării, cât şi gradul de
elasticitate a muşchilor antagonişti. Valorile de eficienţă a mobilităţii active sunt mai mari decât
ale celei pasive, pentru că prima permite efectuarea mişcării până „la refuz” datorită forţei active
exterioare care acţionează asupra segmentului interesat. Diferenţa între ele sau mărimea
amplitudinii se măsoară, aşa cum aminteam, în grade şi centimetri, care se pot transforma în
probe şi norme de control. Ambele pot fi dezvoltate prin antrenament. Din motive de
obiectivizare şi standardizare a condiţiilor în care se fac măsurătorile se indică utilizarea metodei
grafice, folosindu-se ca fundal un cadru antropometric. De asemenea pot fi utilizate rigla,
goniometrul după însemnările făcute pe plan de înregistrare (perete), ca şi măsurarea unghiurilor
pe chinogramă.
O altă clasificare, mai laborioasă, a mobilităţii este dată de o multitudine de criterii care
vizează mai mulţi parametri de structură, direcţie, planuri şi regimuri de efort. Aşadar, distingem:
- mobilitatea articulaţiilor corpului (scapulohumerală, coxofemurală, talocrurală, ale
coloanei, genunchiului, cotulu, gleznei etc.);
- mobilitatea planurilor diferite în care articulaţiile îşi manifestă gradele de acţiune (sagital,
frontal, transversal);
- mobilitatea diferitelor tipuri de mişcări permise în articulaţii (în flexie şi în extensie, în
anteducţie, retroducţie, abducţie, adducţie, circumducţie, rotaţie internă şi externă);
- mobilitate indicând numărul articulaţiilor angajate în mişcare (generală, segmentară,
uniarticulară);
- mobilitate care precizează regimul de lucru al agoniştilor (izotonic şi izometric).