Sunteți pe pagina 1din 27

SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Obiectul Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor este o disciplină de cultură tehnică


generală, situată între ştiinţele fizico-matematice şi disciplinele de
specialitate ale inginerului. Ea este o continuare logică a mecanicii teoretice,
o dezvoltare a acesteia prin introducerea în calcule a caracteristicilor
mecanice şi elastice ale materialelor. Rezistenţa materialelor sau aşa cum
mai este numită, Mecanica corpurilor deformabile, introduce în calcule
proprietatea reală a corpurilor solide - deformabilitatea.
În Mecanica rigidului forţele sunt considerate vectori alunecători,
ceea ce înseamnă că efectul unei forţe aplicate unui rigid nu se schimbă,
dacă punctul de aplicaţie se deplasează pe suportul forţei (Fig.1.1, a). În
Rezistenţa materialelor forţele sunt considerate vectori legaţi, cu puncte de
aplicaţie bine determinate (Fig.1.1, b); schimbarea punctelor de aplicaţie
conduce la schimbarea deformaţiei. Totodată valorile forţelor, în Rezistenţa
materialelor nu mai pot fi indiferente, ci sunt dependente de dimensiunile
secţiunii corpului şi de proprietăţile mecanice ale materialului din care
acesta este confecţionat[2].

Fig. 1.1

11
1.Noţiuni introductive

Maşinile şi utilajele reprezintă ansambluri de corpuri numite


structuri de rezistenţă, iar corpurile componente sunt elemente de rezistenţă.
Sub acţiunea forţelor aplicate, elementele de rezistenţă se deformează, iar
forţele interioare de legătură dintre particule îşi modifică valorile.
Rezistenţa materialelor stabileşte legătura care există între forţele
aplicate corpurilor şi comportarea acestora, în scopul determinării
dimensiunilor raţionale ale elementelor de rezistenţă cu consum minim
de material şi design plăcut, astfel încât acestea să nu se rupă, să nu se
deformeze peste anumite limite şi să fie stabile.
Rezolvarea problemelor în cadrul rezistenţei materialelor are în
vedere următoarele trei aspecte :
I. aspectul static, prin care se stabilesc, pe baza legilor mecanicii,
relaţii între forţele exterioare şi eforturi (forţe interioare) şi respectiv relaţii
între eforturi şi tensiuni;
II. aspectul geometric, prin care se analizează deformaţiile corpului
sub acţiunea sarcinilor;
III. aspectul fizic, prin care se determină pe cale experimentală
relaţiile de legătură (legile) dintre forţe şi deformaţii, precum şi
caracteristicile mecanico-elastice ale materialului respectiv.
Rezistenţa materialelor stabileşte metode inginereşti pentru calculul
de rezistenţă, rigiditate şi de stabilitate a elementelor de rezistenţă.
Rezistenţa este capacitatea unei structuri şi a elementelor sale de a suporta
fără a se distruge o anumită încărcare.
Rigiditatea este capacitatea unei structuri şi a elementelor sale de a
se opune deformării (modificării formei şi dimensiunilor) sub acţiunea
forţelor aplicate. Deformaţiile nu trebuie, pentru forţele date, să depăşească
anumite valori stabilite pentru respectiva structură.
Stabilitatea este capacitatea unei structuri şi a elementelor sale de a-
şi păstra forma iniţială corespunzătoare stării de echilibru elastic.
Problemele principale cu care se ocupă Rezistenţa materialelor sunt
de dimensionare, verificare şi de stabilire a capacităţii de încărcare a
structurilor şi elementelor sale. Prin dimensionare se stabilesc dimensiunile
unei piese făcută dintr-un material cunoscut, astfel încât să reziste în bune
condiţii forţelor aplicate. În cazul problemelor de verificare se stabileşte
dacă piesa, de dimensiuni cunoscute, rezistă sau nu forţelor aplicate, adică
dacă este sigură în funcţionare. Determinarea capacităţii de încărcare

12
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

constă în determinarea încărcării maxime la care poate fi supusă o piesă


astfel încât aceasta să reziste în exploatare.
Fiecare din aceste probleme se rezolvă printr-un calcul de ezistenţă.
La baza calculului de rezistenţă stau două criterii:
I. de bună funcţionare, ceea ce presupune asigurarea la piesa
proiectată a:
a) - rezistenţei;
b) - rigidităţii;
c) - stabilităţii.
II. de eficienţă, care urmăreşte ca piesa proiectată să reprezinte
soluţia cea mai economică posibilă în privinţa consumului de material şi de
manoperă.
Din aceste două criterii se observă întrepătrunderea tehnicului
(criteriul unu) cu economicul (al doilea criteriu). Pentru ca un calcul de
rezistenţă să poată fi considerat corespunzător trebuie ca acesta să
îndeplinească simultan cele două criterii.

1.2.Clasificarea corpurilor

În calculele de rezistenţă se alege un model al piesei studiate în care


se simplifică forma geometrică şi se fac anumite ipoteze de rezemare şi de
aplicare a forţelor. Folosirea de modele şi de scheme de calcul permite
rezolvarea problemelor similar[3]. Corpurile studiate de Rezistenţa
materialelor, în forma schematizată de calcul se împart în trei grupe:
a) Corpuri la care una din dimensiuni este predominantă faţă de
celelalte două (corpuri cu fibră medie). La aceste corpuri, numite bare,
elementele geometrice caracteristice sunt axa longitudinală şi secţiunea
transversală (Fig.1.2). Axa longitudinală (axa barei) uneşte centrele de
greutate ale secţiunilor plane normale la axa barei. Secţiunea transversală
rezultă din secţionarea barei cu un plan normal la axa barei. După forma
axei barei deosebim bare drepte, cotite, curbe ( Fig.1.3 a, b, c).
După destinaţie şi mod de solicitare, barele au diverse denumiri:
tiranţi, bare solicitate la întindere (Fig.1.4, a),
stâlpi sau coloane, bare solicitate la compresiune (Fig.1.4, b),

13
1.Noţiuni introductive

grinzi, bare solicitate la încovoiere (Fig.1.4, c),


arbori, bare solicitate la răsucire (Fig.1.4, d),
fire, cabluri, preiau numai forţe de întindere, dar nu şi forţe
transversale sau de compresiune (Fig.1.4, e).

Fig. 1.2

Fig. 1.3

14
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Fig. 1.4

b) Corpuri care au două din dimensiuni predominante faţă de a


treia. Aceste corpuri, numite plăci, sunt caracterizate din punct de vedere
geometric prin forma şi dimensiunile suprafeţei mediane şi prin grosimea
măsurată perpendicular pe suprafaţa mediană. Suprafaţa mediană este
suprafaţa egal depărtată de cele două feţe principale ale plăcii.
După forma suprafeţei mediane plăcile pot fi plane şi curbe
(învelitori), reprezentate în figura 1.5 a, b. Plăcile de grosime foarte mică şi
care nu pot prelua sarcini transversale, se numesc membrane.

Fig. 1.5

15
1.Noţiuni introductive

c) Corpuri care au cele trei dimensiuni aproximativ de acelaşi


ordin de mărime. În această categorie intră bile şi role de rulmenţi, tuburi cu
pereţi groşi, blocuri de fundaţie, rotori de maşini, discuri în mişcare de
rotaţie, etc.
O mare parte dintre structurile inginereşti uzuale reprezintă piese
care pot fi modelate ca bare. Pe de altă parte, studiul barelor drepte este mult
mai simplu decât al celorlalte forme de corpuri, astfel încât formează
fundamentul rezistenţei materialelor. De altfel, începuturile acestei
discipline s-au făcut prin cercetări asupra barelor, care au precedat cu mult
apariţia primelor abordări analitice ale teoriei elasticităţii.

1.3.Clasificarea forţelor. Forţe exterioare

Se numesc forţe exterioare sau sarcini acei vectori care, aplicaţi


asupra unor puncte materiale, produc deplasări (translaţii) ale lor. Spre
deosebire de acestea, momentele (cuplurile de forţe) sunt vectori care
produc rotiri (rotaţii) ale părţilor de corp asupra cărora acţionează. Aceste
rotiri au loc în jurul axei care reprezintă direcţia vectorului moment.
Asupra structurilor întâlnite în practica inginerească acţionează forţe
şi momente care pot fi grupate după mai multe criterii, dintre care
importante sunt următoarele trei:
a. Modul de aplicare
sarcini concentrate – se consideră aplicate într-un singur
punct (în realitate sunt forţe distribuite pe suprafeţe foarte mici, astfel încât
se înlocuiesc în mod permanent prin rezultantele lor); se măsoară în [N],
respectiv în [N m];
sarcini distribuite, ca in figura 1.6,
 uniform – cu intensitate constant,
 neuniform – cu intensitate variabilă, după o lege
liniară, parabolică, sinusoidală etc.
Rezultanta unei forţe distribuite este numeric egală cu aria
suprafeţei care reprezintă încărcarea distribuită respectivă.
Sarcinile distribuite se măsoară în unităţi de forţă sau moment
raportate la [mm] sau la [mm2], după cum se repartizează pe o axă (dreaptă
sau curbă), respectiv pe o suprafaţă[1].

16
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

b. Modul de acţiune în timp


sarcini statice – cu aplicare lentă, crescând de la zero la
valoarea finală la care rămân neschimbate;
sarcini dinamice – cu variaţii de viteză sau acceleraţie
 aplicate prin şoc, forţele în momentul aplicării îşi
modifică brusc viteza;
 variabile – periodic sau neperiodic.
c. Destinaţia piesei
o sarcini utile – rezultate nemijlocit din îndeplinirea rolului
funcţional;
o sarcini accesorii (de obicei nedorite) – forţe de frecare, de
inerţie etc.

Forţele exterioare pot fi de suprafaţă şi de volum. Forţele de


suprafaţă pot fi concentrate sau distribuite ca în figura 1.6. Forţele de volum
sunt distribuite în întreg volumul corpului şi pot proveni din greutatea
proprie (Fig.1.7, a), forţe de inerţie etc. (Fig.1.7, b).

Fig. 1.6 Fig. 1.7

17
1.Noţiuni introductive

1.4.Forţe interioare

Aplicarea forţelor exterioare asupra unui corp deformabil


determină apariţia unor forţe suplimentare de legătură între particulele
corpului, numite forţe interioare sau eforturi. Determinarea acestora se face
utilizând metoda secţiunilor.
O bară oarecare (Fig.1.8, a) în echilibru sub acţiunea sarcinilor şi a
reacţiunilor din reazeme se secţionează cu un plan normal la axa
longitudinală rezultând două părţi, se transformă forţele interioare din
secţiune în forţe exterioare şi se scriu ecuaţiile de echilibru static pentru
fiecare parte de bară.

Fig. 1.8 a,b

Forţele care acţionează asupra fiecărei părţi de bară se reduc în


centrul de greutate al secţiunii la un torsor format dintr-o forţă R şi un
moment M care reprezintă acţiunea unei părţi asupra celeilalte. Mărimile
R şi M poartă numele de forţe interioare sau eforturi. Eforturile R şi
M constituie un sistem echivalent cu torsorul de reducere în centrul de
greutate al secţiunii a forţelor exterioare aplicate părţii de corp care a fost
înlăturată (Fig. 1.8, b). În caz general, R şi M au direcţii oarecare în spaţiu.

18
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Ele pot fi descompuse în componente pe axa secţiunii şi în componente


conţinute în planul secţiunii.
Rezultanta R are o componentă pe axa secţiunii numită forţă
axială N şi forţe tăietoare Ty , Tz conţinute în planul secţiunii.
Cuplul M se descompune în momentul de răsucire Mx al carui
vector este dirijat după axa barei şi în momentele de încovoiere My şi Mz
(Fig.1.8, c).

Fig. 1.8 c

Mărimile N, Ty , Tz , Mx , My , Mz poartă numele de eforturi.


Fiecare dintre aceste eforturi acţionând separat asupra barei produce o
solicitare simplă şi anume:
forţa axială N produce solicitarea de întindere sau de compresiune;
forţele tăietoare Ty şi Tz produc solicitarea de forfecare;
momentul de răsucire Mx produce solicitarea de răsucire sau
torsiune;
momentele încovoietoare My şi Mz produc solicitarea de
încovoiere.
Prezenţa simultană în secţiunea barei a două sau mai multe eforturi
dă naştere unei solicitări combinate sau compuse.

19
1.Noţiuni introductive

Pentru determinarea eforturilor se scriu, pentru fiecare porţiune a


corpului, ecuaţiile de echilibru din statică. Fie bara dreaptă din figura 1.9
încărcată cu forţe cuprinse în planul xOz care conţine şi axa longitudinală a
barei. Într-o secţiune curentă a barei apar eforturile N, Tz = T şi My = M
(Fig.1.9, b).

Fig. 1.9

Scriind ecuaţiile de echilibru ale porţiunii din stânga secţiunii barei,


se obţin eforturile:

N F1 cos , (1.1)

T F2 F1 sin qb , (1.2)

b
M F2 c qb c F1 a b c sin . (1.3)
2

Scriind ecuaţiile de echilibru ale porţiunii din dreapta secţiunii


barei (Fig.1.9, c), se obţin aceleaşi eforturi:

20
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

N F3 cos , (1.1’)

T F4 F3 sin , (1.2’)

M F3 d sin M0 F4 d e f . (1.3’)

Fig. 1.10

Pe baza acestor relaţii se pot da următoarele reguli pentru


determinarea eforturilor N, T, M dintr-o secţiune a unei bare drepte
solicitată în plan:
Forţa axială ( N ) este egală cu suma algebrică a proiecţiilor pe axa barei
a forţelor din stânga secţiunii, luate cu plus dacă au sensul invers axei Ox
sau a forţelor din dreapta secţiunii luate cu plus dacă au sensul axei Ox.
Forţa tăietoare ( T ) este egală cu suma algebrică a proiecţiilor pe
normala la axa barei a forţelor din stânga secţiunii, luate cu plus dacă au
sensul invers axei Oz sau a forţelor din dreapta secţiunii luate cu plus dacă
au sensul axei Oz.
Momentul încovoietor ( M ) este egal cu suma algebrică a cuplurilor şi
momentelor în raport cu centrul de greutate al secţiunii ale forţelor din
stânga secţiunii, luate cu plus dacă au sensul orar sau ale cuplurilor şi
forţelor din dreapta secţiunii luate cu plus în sens trigonometric.
Semnele eforturilor pentru un element de bară sunt date în figura
1.10, a şi b.

21
1.Noţiuni introductive

1.5.Tensiuni

În punctele P, P’ ale celor două feţe ale secţiunii, notate cu F.P, faţa
pozitivă şi F.N, faţa negativă, forţa de legătură dintre cele două părţi ale
barei (Fig.1.11) corespunzătoare elementului de arie A este F .
Mărimea

F dF
p lim (1.4)
A dA

poartă denumirea de tensiune. Tensiunea depinde atât de F cât şi de


orientarea elementului A. Tensiunea este o mărime tensorială. Vectorii
tensiune pentru toate orientările posibile ale elementului de arie dintr-un
punct constituie starea de tensiune din acel punct.

Vectorul tensiune p se descompune în:


 componenta denumită tensiune normală, dirijată după
normala suprafeţei;
 componenta denumită tensiune tangenţială, dirijată după o
direcţie oarecare în planul secţiunii. Evident că:

2 2
p . (1.5)

Mărimile p, , se exprimă în N/m2, dar în mod curent în N/mm2


sau MPa.
Dacă se alege sistemul de axe ortogonale Oxyz, ca în figura 1.11,
astfel ca axa x să aibă direcţia normalei la secţiune şi dacă în punctul P al
corpului se izolează un cub de laturi dx, dy, dz, tensiunile pe feţele planelor
de coordonate (Fig.1.12) vor fi reprezentate de tensorul tensiunilor, care este
un tensor de ordin 2:

22
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

x xy xz

T yx y yz . (1.6)
zx zy z

Fig. 1.11

23
1.Noţiuni introductive

Fig. 1.12

Tensiunea normală are un indice care corespunde axei după care


este dirijat. Tensiunea tangenţială se notează cu doi indici, primul indice se
referă la axa care este normală la suprafaţa pe care lucrează, iar al doilea
indice se referă la axa cu care este paralel. În Teoria elasticităţii se
demonstrează că ij = ji. Această egalitate exprimă principiul dualităţii
tensiunilor tangenţiale.

1.6.Deformaţii şi deplasări

Corpurile sub acţiunea forţelor exterioare îşi modifică atât forma cât
şi dimensiunile. Se poate aprecia, deci că un punct al unui corp, în timpul
solicitării sale suferă deplasări axiale cât şi unghiulare. Astfel, dacă un cub
de latură l0 (Fig.1.13) este solicitat printr-o forţă dirijată în lungul axei Ox,
cubul se va lungi după axa Ox şi se scurtează pe direcţiile Oy şi Oz.

24
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Fig. 1.13

Expresia

lx l1 l0 0 (1.7)

se numeşte lungire, iar expresiile urmǎtoare se numrsc scurtări.

ly l2 l0 0 (1.8)

lz l3 l 0 0 (1.9)

25
1.Noţiuni introductive

Deformaţiile unităţii de lungime în lungul celor trei axe, se numesc


deformaţii specifice. Astfel:

lx ly lz
x ; y ; z , (1.10)
l0 l0 l0

unde x se mai numeşte alungire specifică, iar y si z, scurtări specifice.

Fig. 1.14

Experimental s-a stabilit că între deformaţiile specifice există relaţia


de legătură:

y z x , (1.11)

unde este coeficientul de contracţie transversală al materialului


(coeficientul Poisson). Deformaţiile specifice axiale sunt produse de
tensiunile normale .
În cazul general, odată cu modificarea lungimii laturilor are loc şi o
modificare a unghiurilor drepte dintre muchiile cubului. Valorile cu care se

26
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

modifică unghiurile drepte dintre muchii în cele trei plane (Fig.1.14) se


notează cu xy, yz, zx şi poartă numele de deformaţii unghiulare specifice
sau lunecări specifice.
Lunecările specifice sunt produse de tensiunile tangenţiale care
lucrează pe feţele cubului. În figura 1.14 se arată producerea deformaţiei
specifice unghiulare xz. În mod similar, se produc yz şi yx.
Deformaţiile specifice într-un punct din corpul solicitat prin forţe
exterioare sunt caracterizate prin tensorul deformaţiilor specifice, care poate
fi scris sub forma:

1 1
x xy xz
2 2
1 1
T yx y yz (1.12)
2 2
1 1
zx zy z
2 2

Deformaţiile specifice liniare şi lunecările specifice reprezintă


mărimi fundamentale în studiul rezistenţei materialelor, cu ajutorul cărora se
evaluează tipul şi nivelul deformaţiilor unei structuri elastice, sub acţiunea
unei anumite solicitări.
Totalitatea valorilor deformaţiilor specifice din jurul unui punct
dintr-un corp solicitat într-un mod oarecare formează starea de deformaţii
din acel punct.

1.7.Legătura între tensiuni şi deformaţii specifice.


Curba caracteristică. Legea lui Hooke

Conceperea şi realizarea elementelor de maşini impune şi


cunoaşterea caracteristicilor mecanice ale materialelor din care acestea
urmează să fie executate. Aceste caracteristici se determină experimental în
laborator.
Pentru stabilirea relaţiei între tensiunile normale şi alungirile
specifice , se face încercarea la tracţiune. Încercarea este standardizată.

27
1.Noţiuni introductive

Probe din materialul de încercat, numite epruvete, cu forme şi dimensiuni


precizate de standarde, sunt prelevate şi montate în maşina de încercat la
tracţiune. Epruvetele, în general, de secţiune circulară cu diametrul d0 au
marcate prin frezare o distanţă iniţială L0. Pe epruvetă, în dreptul reperelor
se montează un dispozitiv de măsură a deformaţiilor numit extensometru.
Încercarea la tracţiune constă în aplicarea unei forţe de întindere care creşte
lent, până se produce ruperea epruvetei şi măsurarea sau înregistrarea
deformaţiilor produse. Cu valorile înregistrate sau calculate pentru tensiuni
şi deformaţii specifice se construieşte o curbă, care poartă numele de curba
caracteristică a materialului. Pentru oţelurile cu conţinut redus de carbon,
curba caracteristică, în general, are forma din figura 1.15.

Valorile pentru tensiuni şi deformaţii specifice sunt determinate


astfel:

F l
, , (1.13)
A0 L0

d 02
unde aria iniţială A 0 , iar lungirea l = L-L0.
4

Pe curba din figura 1.15 s-au marcat câteva puncte ale căror ordonate
definesc mărimi importante precum:

Limita de proporţionalitate ( p), care reprezintă valoarea


tensiunii corespunzătoare punctului A până la care tensiunile sunt
proporţionale cu alungirile . Porţiunea OA de pe curba caracteristică va fi o
dreaptă de ecuaţie

E , (1.14)

unde E poartă numele de modul de elasticitate longitudinal sau modulul lui


Young şi este numeric egal cu coeficientul unghiular al dreptei OA (panta).
Relaţia (1.14) este cunoscută sub denumirea de legea lui Hooke şi reprezintă
o lege fundamentală a Teoriei elasticităţii;

Limita de elasticitate ( e), care reprezintă valoarea tensiunii


corespunzătoare punctului B până la care materialul se comportă perfect
elastic, adică după descărcare epruveta revine la lungimea iniţială L0;

28
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Fig. 1.15

Limita de curgere ( c), care reprezintă valoarea tensiunii


corespunzătoare punctului C pentru care epruveta are deformaţii în timp ce
sarcina rămâne aproximativ constantă. Curba caracteristică după punctul C
are un traseu sinuos, aproximat printr-un palier CC’. Materialele care au
deformaţii mari înainte de rupere sunt numite materiale ductile, iar cele cu
deformaţii extrem de mici înainte de rupere, fragile sau casante;
Rezistenţa la rupere ( r) reprezentată prin punctul D se
calculează cu relaţia:

Fmax
r , (1.15)
A0

unde Fmax este forţa maximă înregistrată. Când sarcina se apropie de


valoarea Fmax apare o gâtuire a epruvetei ca în figura 1.16, care se dezvoltă
din ce în ce mai mult până când se produce ruperea în punctul F, curba

29
1.Noţiuni introductive

având un traseu descendent. Corespunzător acestui punct se determină


alungirea sau lungirea specifică la rupere:

Lu L0
r , (1.16)
L0

Lu fiind distanţa ultimă dintre reperele de pe epruvetă.

Fig. 1.16

Mărimea:

A0 Au
Z .100 %, (1.17)
A0

reprezintă gâtuirea la rupere, Au fiind aria ultimă a epruvetei.

Mărimile definite mai sus: c , r , r , Z poartă numele de


caracteristici mecanice ale materialelor.

Curba caracteristică din figura 1.15 este convenţională, întrucât la


determinarea tensiunii se împarte forţa de tracţiune variabilă F cu aria
iniţială A0 a secţiunii, ca şi cum aceasta ar rămâne constantă. Din această
cauză, curba caracteristică are un traseu nefiresc DF, care arată că ruperea ar
avea loc în punctul F la o valoare a tensiunii inferioară celei corespunzătoare
punctului D. Dacă forţa F s-ar împărţi la aria reală a epruvetei, s-ar obţine
curba caracteristică reală Cr arătată prin linie întreruptă în figura 1.15, la
care punctul G reprezintă ruperea.
Dacă o epruvetă este solicitată la tracţiune peste limita de curgere, de
exemplu, până la tensiunea M arătată în figura 1.15, apoi este descărcată

30
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

lent, se constată că în acest timp curba este o dreaptă MN, paralelă cu OA,
epruveta ramânând cu o deformaţie permanentă p.
Dacă, epruveta astfel descărcată, este solicitată din nou la tracţiune,
curba caracteristică începe cu MN şi dacă se continuă încărcarea se parcurge
curba MDF. Se constată că în urma încărcării iniţiale până în M şi a
descărcării complete, materialul şi-a mărit limita de proporţionalitate şi de
elasticitate până la M, iar epruveta în acelaşi timp şi-a mărit lungimea.
Acest tratament mecanic, executat la rece, se numeşte ecruisare. Curba
caracteristică a barei ecruisate este NMDF rezultată prin mutarea axei în
poziţia ’.
Dacă o bară de oţel, care a fost ecruisată prin întindere, este încercată
la compresiune, se constată că limita de elasticitate şi de proporţionalitate la
compresiune sunt inferioare celor de tracţiune. Acest fenomen poarta
numele de “efectul Bauschinger”.
Evident, caracteristicile mecanice diferă de la un material la altul, iar
curbele caracteristice au un alt aspect decât cele din figura 1.15. În multe
cazuri, curbele caracteristice sunt descrise de o expresie de forma

n
(1.18)
E0

unde n este un coeficient, iar E0 modulul de elasticitate mediu.

Fig. 1.17 Fig. 1.1

31
1.Noţiuni introductive

În figurile 1.17 şi 1.18 sunt reprezentate două curbe caracteristice


pentru materiale care nu au palier de curgere. În aceste cazuri se defineşte o
limită de curgere convenţională 0,2, ca fiind tensiunea căreia îi corespunde
după descărcarea epruvetei, o lungire specifică permanentă de 0,2%.

În cazul încercării la răsucire, curba caracteristică pentru un oţel


moale este reprezentată în figura 1.19. Pe această curbă se pot defini: limita
de proporţonalitate p, limita de elasticitate e, limita de curgere c,
rezistenţa la rupere r. Partea rectilinie a acestei curbe, OA are ecuaţia:

G , (1.19)

care poartă numele de legea lui Hooke pentru solicitarea de răsucire. În


relaţia anterioară G este modulul de elasticitate transversal al materialului.

Fig. 1.19

32
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Modulele de elasticitate E şi G, precum şi coeficientul de contracţie


transversală , poartă denumirea de caracteristici elastice ale materialului.
Între acestea există relaţia de legătură:

E
G , (1.20)
2(1 )

care este stabilită în Teoria elasticităţii.


Modulele de elasticitate E şi G au ca unitate de măsură N/m2 ,
N/mm2 sau curent MPa .
Valori uzuale la oţel sunt E = 21 104 MPa şi G = 8,1 104 MPa.

1.8.Ipoteze de bază

Pentru stabilirea relaţiilor de calcul a unei varietăţi cât mai mari de


elemente şi structuri de rezistenţă, în Rezistenţa materialelor se fac o serie
de ipoteze asupra materialelor şi comportării acestora sub sarcină. Unele
ipoteze sunt comune cu cele făcute în Teoria elasticităţii, care reprezintă
fundamentul matematic al Rezistenţei materialelor. Aceste ipoteze sunt:
a) Ipoteza mediului continuu presupune că întreg spaţiul ocupat
de corp este umplut cu substanţă. Această ipoteză este valabilă însă numai la
nivelul structurii macroscopice a corpului, la nivel microscopic structura
fiind discontinuă;
b) Ipoteza mediului omogen consideră că materialele au aceleaşi
proprietăţi în toate punctele lor. Materialele reale sunt mai mult sau mai
puţin omogene, dar neacceptarea ipotezei ar implica necesitatea efectuării
calculelor de rezistenţă pentru fiecare punct în parte funcţie de solicitare şi
proprietăţile materialului din punctul respectiv, un astfel de calcul fiind
imposibil de realizat practic;
c) Ipoteza izotropiei materialului presupune că materialele
prezintă aceleaşi proprietăţi elastice în toate direcţiile. Materialele care nu
au această proprietate se numesc anizotrope;
d) Ipoteza elasticităţii perfecte acceptă că după eliminarea
cauzelor (forţelor) care au provocat solicitarea şi deformarea unui corp,
acesta revine la forma şi dimensiunile iniţiale;

33
1.Noţiuni introductive

e) Ipoteza proporţionalităţii dintre tensiuni şi deformaţii arată


că pentru solicitările în regim elastic, între tensiuni şi deformaţii specifice
există o relaţie liniară exprimată prin legea lui Hooke. Ca o consecinţă a
acestei ipoteze, în problemele de Rezistenţa materialelor se poate aplica
principiul suprapunerii efectelor conform căruia tensiunile şi deformaţiile
care se produc în corpul solicitat sunt independente de succesiunea aplicării
forţelor;
f) Ipoteza deformaţiilor mici apreciază că deformaţiile
corpurilor elastice sunt mici în comparaţie cu dimensiunile lor. De aceea se
consideră că direcţiile forţelor şi distanţele dintre punctele de aplicaţie ale
acestora în stare finală nu se modifică şi prin urmare, ecuaţiile de echilibru
static pentru starea nedeformată şi deformată sunt aceleaşi. În consecinţă, în
calcule, atunci când apar deformaţii la puterea a doua sau la o putere
superioară, acestea se neglijează în comparaţie cu deformaţiile la puterea
întâi;

Fig. 1.20

g) Ipoteza cunoscută sub numele de principiul lui Saint-Venant.


Conform acestui principiu modul de aplicare şi de distribuire a forţelor nu
este esenţial pentru efectele produse în corp, astfel că este întotdeauna
posibil să se înlocuiască, cu un grad bun de aproximare, forţele aplicate prin
forţe echivalente, adică forţe care admit acelaşi vector rezultant şi acelaşi
vector moment rezultant, însă distribuite exact în modul necesar pentru a se

34
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

face formulele de întindere, încovoiere şi răsucire absolut exacte. Soluţia,


astfel obţinută, este foarte apropiată de soluţia exactă cu excepţia unor zone
din vecinătatea locului de aplicare a sarcinilor şi a reazemelor. Astfel, dacă
se încarcă pe rând o bară cu o sarcină concentrată F ca în figura 1.20,a şi
apoi cu o sarcină distribuită p, echivalentă cu F, ca în figura 1.20 b,
distribuţia tensiunilor este diferită în zona de aplicare a sarcinilor, pe când la
o distanţă suficient de mare, este aceeaşi;
h) Ipoteza secţiunilor plane (a lui Bernoulli) specifică barelor în
Rezistenţa materialelor consideră că o secţiune plană şi normală la axa barei
înainte de deformare, rămâne plană şi normală pe axa barei şi după
deformare, aşa cum se poate constata în figura 1.21, a şi b.

Fig. 1.21

1.9.Rezistenţe admisibile

În vederea proiectării economice a elementelor de maşini, care să


prezinte totodată şi o siguranţă ridicată în exploatare, este necesară
cunoaşterea modului de solicitare a acestora cât şi a caracteristicilor
mecanice ale materialelor din care urmează să fie executate.
Dimensionarea unei piese de maşini trebuie astfel efectuată încât
deformaţia pe care o capătă în timpul exploatării, sub acţiunea forţelor

35
1.Noţiuni introductive

exterioare, să nu depăşească o anumită limită sau să nu afecteze


funcţionarea elementelor vecine. De aceea, se caută ca tensiunea maximă să
nu depăşească limita de elasticitate a materialului. Această condiţie conduce
totodată la un consum minim de material.
Ipotezele Rezistenţei materialelor nu întotdeauna şi în totalitate pot fi
îndeplinite, astfel că în piesă se poate depăşi limita de elasticitate a
materialului, deformaţiile cresc şi siguranţa în exploatare scade. De aceea s-
a introdus noţiunea de rezistenţă admisibilă, care reprezintă valoarea limită
a tensiunilor până la care poate fi solicitat un material în condiţiile date de
solicitare. La materialele tenace care au, de obicei, o limită de curgere,
rezistenţa admisibilă se defineşte prin relaţii de forma:

c c
a ; a . (1.21)
cc cc

La materialele fragile relaţiile sunt similare:

r r
a ; a . (1.22)
cr cr

unde cc şi cr sunt coeficienţi de siguranţă în raport cu starea limită.

În alegerea rezistenţelor admisibile sau a coeficienţilor de siguranţă


trebuie să se ţină seama de o serie de factori dintre care cei mai importanţi
sunt:
Natura materialului. Coeficientul de siguranţă este cu atât
mai mare cu cât materialul este mai neomogen. Astfel, pentru fontă se iau
coeficienţi de siguranţă mai mari decât pentru oţel. De asemenea, pentru o
piesă de oţel obţinută prin turnare se adoptă coeficienţi de siguranţă mai
mari decât pentru aceeaşi piesă obţinută prin forjare;
Tratamentele termice şi termochimice corect aplicate conduc
la îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice ale materialelor şi prin aceasta la
mărirea rezistenţei admisibile;

36
SOLICITĂRI SIMPLE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Durata de folosire a piesei sau structurii. Pentru o durată de


folosire scurtă se pot lua coeficienţi de siguranţă mai mici şi deci rezistenţe
admisibile mai mari;
Felul solicitării. Încercările de laborator arată că materialele
au caracteristici diferite când se trece de la o solicitare la alta, rezultând
rezistenţe admisibile diferite;
Temperatura. Rezistenţele admisibile se aleg în funcţie de
caracteristicile mecanice la temperatura la care vor lucra piesele;
Modul de acţionare a sarcinilor în timp. Rezistenţa admisibilă
pentru cazul solicitării statice a sarcinilor este mai mare decât rezistenţa
admisibilă în cazul în care solicitarea este dinamică;
Modul de evaluare a sarcinilor. Când sarcinile exterioare pot
fi evaluate cu precizie se adoptă valori mici pentru coeficienţii de siguranţă;
Modul de realizare a ipotezelor de calcul. Cu cât ipotezele şi
schemele de calcul sunt mai incerte, cu atât rezistenţele admisibile sunt mai
mici.

37