Pergamum

Nu e uşor să vizitezi Pergamul. Este în afara şoselei care leagă Canakale de Izmir, de cele mai
multe ori autobuzele nu pătrund în oraş ci lasă călătorii la bifurcaţie. De acolo sunt însă trei
kiometri până la marginea oraşulu, plus alţi trei până în Centru! Nu se organizează tururi - şi mă
întreb de ce, Pergamul fiind unul din cele mai interesante situri arheologice ale Ioniei!
Chiar ajuns în Bergama, numele oraşului de azi (peste 50 mii loc), e greu de vizitat. Cele câteva
hoteluri şi pensiuni sunt grupate în jurul Centrului, tot acolo este Autogara şi Muzeul. Autobuzele
fac curse regulate nu la Izmir, 80km spre sud, ci spre staţiunea Ayvalik (50km, ferry spre insula
grecească Lesbos) şi Dikili (30km). Din Centru, Asklepionul este la 2km, iar Akropolis la 6km.
Urcuşul la Akropolis este unul pentru oamenii mai tineri şi deloc sedentari...
Pergam, una din cele Şapte Cetăţi din Apocalipsă, îmi era cunoscută mai ales datorită
„pergamentului". Neputând avea acces la papirusul egiptean din momentul în care Biblioteca din
Pergam a început să o com cureze pe cea din Alexandria, întreprinzătorii localnici au găsit o cale
să facă un material pe care se putea scrie din ceea ce aveau în abundenţă: piei de miei şi iezi.
Argăsite, tăbăcite, subţiate, acestea au devenit „pergamente", material pe care s-a scris timp de
mai bine de 1500 de ani, până a fost înclocuit cu hârtia. Adică, mult timp după ce papirusul
încetase să mai fie folosit.
Îmi mai era cunoscut de la o vizită la Berlin - acolo am fost şi la Muzeul numit Pergamon, unde
era reconstituit Altarul lui Zeus. Acel Altar fusese construit pentru a comemora victoria
pergamezilor în lupta cu celţii - cu „galii", cum erau numiţi în epocă. Aceşti gali au fost fixaţi în
centrul Anatoliei, dând numele provinciei Galatia. Dar nu am ştiut nici atunci prea multe despre
Cetatea a cărei oaste îi învinsese pe gali - cei ce au fost cumparaţi de marea Romă ca să fie lăsată
în pace. Nu e de mirare că pe friză era înfâţişată lupta zeilor cu giganţii!
Vizitând ruinele Pergamului, am aflat mai multe. Este una din cele mai uimitoare cetăţi antice şi,
chiar dacă în ruine, este impresionantă chiar şi acum. Acropola Pergamului poate fi comparată
doar cu cea a Athenei. Este un site care nu trebuie ratat; doar Efesul şi Hierapolisul îi pot sta
alături.
Cum ziceam, nu este uşor să vizitezi ruinele Pergamului. Acropola este situată pe un deal abrupt,
la şase kilometri de oraş. Nu trebuie mers pe drumul îngust, şerpuitor, care ocoleşte dealul pentru
a ajunge la poarta Acropolei, deasupra văii Râului Selinus (acum acolo este un baraj şi un lac), ci
se poate sui poteca pieptişă care duce din marginea oraşului, prin Terasa de Jos, până pe Terasa
de Sus. Acropola este acolo, sus, înconjurată de ziduri elenistice. Coloanele de marmură albă a
Templului lui Traian pot fi văzute de jos, din oraş, de la Asklepion, ba chiar şi din câmpie.
Cetatea a fost întemeiată pe timpul Troiei, dar distrusă de invazia popoarelor mării. Inienii au
reîntemeiat-o, dar a fost din nou distrusă, poate de perşi pe timpul răscoalei cetăţilor ioniene. În
urma cuceririi macedoniee, a fost construită o nouă cetate. Dezvoltarea ei a avut loc datorită unui
accident al istoriei. Pornind la război cu Seleucizii, regele Lisimachos al Traciei (care în acel
moment stăpânea de la Dunăre în Peloponez şi jumătate din Asia Mică, şi-a lăsat tezaurul în
cetatea greu de cucerit a Pergamului,sub paza unui servitor credincios, eunucul Philetaros. Nu
ştim dacă acesta i-ar fi înşelat încrederea, dr Lisimachus a fost ucis pe câmpul de luptă în 281
îHr. Văzându-se dintr-o dată cel mai bogat on din Asia, Philetaros s-a declarat rege al
Pergamului, a angajat oşteni şi a pornit la cucerirea regiunilor înconjurătoare. La moarte, l-a lăsat
urmaş pe Eumenes I, un nepot (cel care i-a învins pe gali) şi acesta, ca şi urmaşii lui Attalus I şi
Attalus II au dus puterea regatului din Egee până în centrul Anatoliei. Aliaţi cu noua putere
apărută în zonă, Roma, au cucerit mai toată Asia Mică. Dar, lipsit de urmaşi, regele Attalus III a
lăsat moştenire regatul Romei. Probabil bine a făcut, Pergamul nu ar fi rămas multă vreme
independent, ochii hrăpăreţi ai Romei priveau deja cu jind la frumoasa cetate.
Dar Pergamul a avut noroc, în această epocă de expansiune politică şi teritorială, de un mare
constructor: al II-lea Eumenos. Acesta a făcut ceea ce urma să facă Augustus cu Roma: găsind o
cetate din lut şi piatră, a lăsat una din marmură. Pe timpul lui s-au construit cele mai multe
lucruri frumoase, şi doar lăcomia oamenilor a lipsit Acropola de ce era mai frumos. El a construit
un Templu Athenei în Acropolă, unul lui Dionyssos şi unul Demetrei - coborându-le pe terasa de
jos, până atunci nelocuită. În Acropola şi-a consturit palatul, Altarul lui Zeus şi Biblioteca, dar şi
un Arsenal. Şi mai ales Teatrul, cel mai uimitor teatru văzut de mine, săpat în întregime direct în
coasta abruptă a muntelui; de acolo, priveliştea deasupra câmpiei până departe, la coaloanele
albe ale Asklepionului, este de necrezut. În secolele următoare aceste construcţii au fost reparate,
iar Traian a construit , chiar deasupra Bibliotecii, un mare Templu al Romei şi al Împăratului.
Acum aceasta este cea mai impresiionantă ruină rămasă.
La poalele muntelui este marea ruină a Bisericii (numită „Roşie", datorită cărănizilor). Ruina este
şi ea impresionantă; o moschee a fost construită într-o parte a nartexului, doar. Oraşul, numit azi
Bergama, care acum numără peste 60 de mii de locuitori, este mai mult lung decât întins, fiind
consturit de-a lungul străzii principale, lungă de mai bine de 3 km. Când am fost eu trecea prin
reparaţii masive, fiind pavată cu marmură şi bazalt, cu insule cu flori şi palmieri. Cine îl va vizita
în anii viitori va putea rămâne cu plăcere peste noapte în el. Vizita ruinelor, inclusiv a
Asklepionului, ia cel puţin o zi.
Asklempionul este şi el în afara oraşului, spre vest, dar mult mai aproape: doar la 2km (3 din
Centru). Intrarea se face pe o Cale Sacră, largă, mărginită de coloane din marmură. Complexul
este construit rectangular. În partea vestică era centrul de Primire şi Templul lui Asklepios. Spre
nord era Biblioteca, Colonada şi Teatrul. În Vest erau băi şi toalete, iar spre sud alte coloane
(acum e un şant adânc de 3m, rămas în urma săpăturilor, şi un şir frumos de chiparoşi). În colţ
este interesantul Templu al lui Telephorus. În el se pare că erau paturi pe care dormeau (adormiţi
cu ierburi?) bolnavii. În vis le apărea Zeul şi pe baza visului, preoţii medici prescriau
medicamente. Acestea erau homeopatice - cultul lui Asklepios căuta vindecarea prin intermediul
plantelor, dar şi a exerciţiilor fizice, linişte, pace, odihnă, teatru, muzică, băi, aer curat... Cam la
ce se încearcă astăzi să se revină! De la acest Templu era un culoar subteran a cărui scop nu a
fost înţeles. În mijlocul patrulaterului, în direcţia de mers a tunelului, era Fântâna Sacră. De la
Asklepion se pot vedea, lucind în soare, coloanele de marmură de pe Acropolă.
***
În Fapte nu se pomeneşte nimic despre vizita lui Pavel în această cetate. E greu de crezut
că,trăind trei ani în Efes, să nu fi dat o fugă şi până la marea cetate, cea care se bucurase de tot
atâta faimâ ca şi Efesul, Smyrna sau Miletul. A şi trecut pe aproape în drum spre Troas. A oprit la
Smyrna, poate şi la Phocea - de ce nu la Pergamon? Dar eu cred că sigur a trecut pe acolo - dacă
nu el, atunci ucenicii lui. Ascultaţi ce spune Scrisoarea către îngerul cetăţii Pergamului:
„Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri:
Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai
lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, marturul meu, a fost ucis la voi,
acolo unde locuieşte Satana.
Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni cari ţin de învăţătura lui Balaam, care a
învăţat pe Balac să pună piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din
lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.
Tot aşa, şi tu ai câţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care eu o urăsc.
Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele. Cine
are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celuice va birui, îi voi da să mănânce din
mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatră este scris un Nume nou, pe care nu-l ştie
nimeni decât acela care îl primeşte."
Este interesantă referirea la „să mănânce lucrurile închinate idolilor", piatra de piedică pe care
„Balaam" a pus-o l-a porunca regelui „Balan". Ceea ce întâlnim aici este unul din pesherurile pe
care iudeii de la Qumran le foloseau în scrierile lor. Deci, cine era acel „Balaam" la care face
referire autorul Apocalipsei? Acest îndemn la consumul cărnii închinate idolilor a fost un din
punctele cheie a învăţăturii lui Pavel. Pentru ea s-a certat cu Petru şi cu Barnaba. A atins acest
subiect în multe epistole. Să fie Balaam Pavel? Să existe în Pergam ucenici care îi duc învăţătura
mai departe? Iar Nicolaiţii să fie noul tip de preoţi organizaţi pe principii pauline? Dacă autorul
Apocalipsei este „Israelian" - iudeo-creştin după învăţătura lui Iacob din Ierusalim (şi a lui Iisus),
aşa cum bănuiesc, atunci răspunsule este: Da, Pavel a lăsat o urmă în Pergam