ANDRUSCA

Roman- Analiza teoretică și experimentală a comportamentului materialelor solicitate compus
Analiza teoretică și experimentală a comportamentului materialelor

solicitate compus
Nume student: Roman Alexandru-George
i
ii
Cuprins
1 Introducere.................................................................................................................2
1.1 Noțiuni generale...................................................................................................2
1.2 Obiective..............................................................................................................3
1.3 Scopul lucrării.....................................................................................................3
1.4 Structura tezei......................................................................................................3
1.5 Metodologie.........................................................................................................4
1.5.1 Studiul literaturii............................................................................................4
1.5.2 Identificarea si rezolvarea problemelor.........................................................4
1.5.3 Testarea epruvetelor......................................................................................4
1.5.4 Colectarea si analiza datelor..........................................................................4
2 Considerații teoretice................................................................................................7
2.1 Introducere...........................................................................................................7
2.2 Evolutia testării folosind dispozitivul Arcan si a epruvetei.................................7
2.3 Analiza teoretică................................................................................................11
2.4 Metode de testare nedistructive.........................................................................12
2.5 Starea plană de tensiuni și deformație...............................................................13
2.5.1 Stare uniaxială tensiuni...............................................................................13
2.5.2 Stare plană de tensiuni.................................................................................14
2.6 Solicitări simple.................................................................................................16
2.6.1 Încercarea la tracține...................................................................................16
2.6.2 Forfecarea pură............................................................................................17
2.7 Tipuri de epruvete folosite în funcție de solicitare............................................17
3 Parte teoretică/simulare/desenare..........................................................................19
3.1 Introducere.........................................................................................................19
3.2 Confecționarea epruvetei...................................................................................19
iii
3.2.1 Geometria epruvetei....................................................................................20

3.2.2 Analiza plană a tensiunilor..........................................................................22
3.2.3 Tensiune......................................................................................................25
3.2.4 Planele principale de tensiune.....................................................................26
3.2.5 Curba tensiune deformatie...........................................................................29
3.2.6 Legea lui Hooke pentru tensiuni si deformații............................................29
3.2.7 Relația dintre Modulul Young și Modulul de forfecare..............................32
4 Teste/ experminete...................................................................................................36
4.1 Introducere.........................................................................................................36
4.2 Evolutia testării Arcan si a epruvetei................................................................36
4.3 Analiza teoretică................................................................................................40
4.4 Analiza forfecării pe epruvetă...........................................................................47
4.5 Cercetarea și dezvoltarea recente folosind Metoda de testare Arcan...............48
4.6 Concluzii............................................................................................................56
5 Parte practică/Experimente....................................................................................57
5.1 Introducere.........................................................................................................57
5.2 Detalii material..................................................................................................57
5.3 Experimentul......................................................................................................61
5.3.1 Expuneri de mediu.......................................................................................62
5.4 Dispozitivul de strângere arcan.........................................................................62
5.4.1 Instalația de fixare Arcan............................................................................64
5.5 Dispozitive și instrumente de măsurare.............................................................65
5.5.1 Procedura de testare.....................................................................................65
6 Concluzii...................................................................................................................70
6.1 Introducere.........................................................................................................70
6.2 Rezultate.............................................................................................................70
6.3 Rezultatele discutiei...........................................................................................70
6.3.1 Testarea eșantionului datelor de încercare..................................................71
Bibliografie..................................................................................................................75
iv
Listă de figuri
Fig. 1.1......................................................................................................................................4
Fig. 1.2......................................................................................................................................5
Fig. 1.3- Dimensiunile epruvetei inainte si dupa incercarea la tractiune.................................6
Fig. 1.4- Etapele procesului de deformare a epruvetelor la incercarea la tractiune.................7
Fig. 1.5- Tipuri uzuale de epruvete utilizate pentru incercarea la tractiune.............................9
Fig. 1.6- Curba conventionala de tractiune statica ( σ - ε)....................................................9
Fig. 1.7- Curba specifica tensiune-deformare la incercarea la tractiune a unui material
metalic cu strictiune............................................................................................................................10
Fig. 1.8- Comparatie intre curba tehnica si curba reala tensiune-deformatie la incercarea la
tractiune..............................................................................................................................................11
v
Listă de Tabele
Tab. 1.1 Diagrama Gantt................................................................................................6
vi
Listă de ecuații
( 2.2).............................................................................................................................20
( 2.3).............................................................................................................................22
( 2.4).............................................................................................................................23
( 2.5).............................................................................................................................23
( 2.6).............................................................................................................................23
( 2.7).............................................................................................................................23
( 2.8).............................................................................................................................25
( 2.9).............................................................................................................................25
( 2.10)...........................................................................................................................26
( 2.11)...........................................................................................................................27
( 2.12)...........................................................................................................................27
( 2.13)...........................................................................................................................27
( 2.14)...........................................................................................................................27
( 2.15)...........................................................................................................................30
( 2.16)...........................................................................................................................31
( 2.17)...........................................................................................................................31
( 2.18)...........................................................................................................................32
( 2.19 )..........................................................................................................................32
( 2.20 )..........................................................................................................................32
( 2.21)...........................................................................................................................34
( 2.22 )..........................................................................................................................34
( 2.23 )..........................................................................................................................34
( 2.24 )..........................................................................................................................35
(3.1)..............................................................................................................................44
(3.2)..............................................................................................................................44
( 3.3).............................................................................................................................44
( 3.4).............................................................................................................................44
( 3.5).............................................................................................................................44
( 3.6).............................................................................................................................44
( 3.7).............................................................................................................................44
( 3.8).............................................................................................................................44
( 3.9 )............................................................................................................................44
( 3.10)...........................................................................................................................45
( 3.11)...........................................................................................................................45
( 3.12)...........................................................................................................................46
( 3.13)...........................................................................................................................46
( 3.14)...........................................................................................................................47
vii
( 3.15)...........................................................................................................................48
( 3.16)...........................................................................................................................48
( 3.17)...........................................................................................................................48
( 5.1).............................................................................................................................71
( 5.2).............................................................................................................................72
( 5.3).............................................................................................................................72
viii
Listă de simboluri
Simbol Denumire
P,F Forța
τ Tensiunea de forfecare
σ Tensiunea normală
A Aria sectiunii transversale
t Grosimea epruvetei
ε Deformatia specifica normala
γ Deformatia specifica unghiulara
α,θ,φ Raza
G Modulul de elasticitate transversal
E Modulul de elasticitate longitudinal
l Lungime
r Raza crestaturii
h Inaltimea
w Latime
ν Coeficientul lui Poisson
ix
Memoriu justificativ
Rezistența materialelor face parte din grupul disciplinelor fundamentale denumite

mecanica solidului. Acest domeniu este cunoscut și sub denumirea de mecanica materialelor
sau mecanica solidului deformabil. Rezistența materialelor se ocupă cu determinarea prin
calcul a tensiunilor, deplasărilor și deformațiilor în fiecare punct al unui corp, de o formă
oarecare, supus acțiunii unui sistem de forțe. Altfel spus, rezistența materialelor studiază
relațiile dintre sarcinile exterioare aplicate corpului (solidului) deformabil și intensitatea
forțelor interioare acționând în interiorul corpului. Dacă aceste elemente pot fi determinate
pentru orice valoare a solicitării până la cea critică se obține un tablou complet al comportării
mecanice a corpului studiat.
O înțelegere a comportamentului corpurilor din punct de vedere mecanic este
esențială pentru proiectarea adecvată a tuturor structurilor cum ar fi poduri, clădiri, mașini și
motoare, trenuri, automobile, vapoare sau avioane. Acesta este motivul pentru care rezistența
materialelor este o disciplină fundamentală în numeroase domenii inginerești. Bineînțeles și
statica și dinamica solidului rigid sunt esențiale pentru a înțelege natura forțelor și a
mișcărilor asociate corpurilor rigide. În rezistența materialelor se merge însă cu un pas mai
departe și se studiază tensiunile și deformațiile din interiorul corpului ce se deformează sub
acțiunea forțelor.
Este important de remarcat că dimensiunea corpului, deformația sau stabilitatea sa nu
depind doar de forțele interioare ce acționează în interiorul său ci și de tipul materialului din
care acesta este confecționat. Ca urmare cunoașterea și înțelegerea comportamentului
materialului are o importanță deosebită în dezvoltarea relațiilor matematice utilizate în
rezistența materialelor.
Un alt aspect practic care nu trebuie neglijat, în afară de condiția de siguranță care se
impune elementelor sau structurilor, este și condiția de economicitate, dintre toate soluțiile
posibile trebuie găsită aceea care prezintă cele mai mari avantaje din punct de vedere
economic.
Un element sau o structură judicios proiectată trebuie să răspundă la trei condiții
fundamentale:
Rezistență
Este elementul suficient de rezistent pentru a suporta acțiunea sarcinilor aplicate
asupra lui? Se va deteriora sau se va rupe? Se va comporta corespunzător la acțiunea repetată
a sarcinilor?
Rigiditate
Se va deplasa sau deforma elementul atât de mult încât să fie influențat rolul său
funcțional?
Stabilitate
1
Elementul se va încovoia brusc sau își va pierde echilibrul sub acțiunea forțelor
aplicate astfel încât rolul său funcțional să fie afectat?
Practic, în rezistența materialelor răspunsul la întrebările anterioare poate fi obținut
prin rezolvarea uneia din următoarele probleme:
Problema de dimensionare, constând din determinarea dimensiunilor minime ale unei
piese date, astfel încât să nu se producă deformaţii permanente, pierderea stabilităţii elastice
sau ruperea acesteia;
Problema de verificare, constând în a stabili dacă o piesă existentă rezistă sau nu
sarcinilor aplicate;
Problema determinării capacităţii de încărcare (sau a sarcinii capabile) constând în
determinarea valorii maxime a sarcinilor ce pot acționa asupra unei piese, având dimensiunile
și materialul cunoscute, astfel încât piesa să lucreze în bune condiții şi în siguranță deplină.
În rezolvarea acestor probleme, rezistența materialelor utilizează atât metoda teoretică
a demonstraţiilor, cât şi metoda experimentală. Studiile teoretice și rezultatele experimentale
au aceeași importanță. Formulele și ecuațiile obținute ca urmare a unor analize logice,
matematice, nu pot fi validate fără cunoașterea cu exactitate a unor proprietăți ale
materialelor. Aceste proprietăți sunt disponibile în urma unor încercări de laborator. Tratarea
unor probleme practice complexe de multe ori nu poate fi realizată doar prin studii analitice
(teoretice), utilizarea metodelor experimentale devenind în aceste cazuri o necesitate. În
paralel cu metodele analitice și experimentale pentru rezolvarea unor situații practice
complexe s-au dezvoltat metode numerice de calcul. Cea mai utilizată metodă de calcul
numeric la ora actuală este Metoda Elementelor Finite.
2
1 .Introducere
1.1 SCURT ISTORIC AL REZISTENȚEI MATERIALELOR
Dezvoltarea istorică a rezistenței materialelor este o fascinantă împletire a teoriei și

experimentului. Oameni de știință remarcabili cum au fost Leonardo da Vinci (1452-1519) și
Galileo Galilei (1564-1642) au efectuat numeroase experimente pentru a determina
capacitatea de rezistență a firelor, barelor și grinzilor pentru care fundamentele teoretice au
apărut mult mai târziu.
La polul opus se află oameni de știință cum ar fi faimosul matematician Leonhard
Euler (1707-1738) care a calculat în 1744 forța critică de flambaj teoretică cu mult timp
înainte ca aceasta să fie evidențiată practic și a demonstra valabilitatea teoriei sale. O listă a
oamenilor de știință care au contribuit la dezvoltarea rezistenței materialelor este prezentată
în Fig. 1.1. Leonardo da Vinci născut cu un secol înaintea lui Galileo Galilei a înțeles
comportamentul diferitelor organe de mașini și principiile de lucru ale acestora. Galileo
Galilei în lucrarea sa ”Discorsi e dimostrazioni matematiche” publicată în 1638 s-a ocupat de
natura rezistenței și ruperii materialelor și a încercat să rezolve problema grinzilor (Fig. 1.2),
soluția rezultată fiind însă inexactă. Robert Hooke (1635-1703) un contemporan a lui Newton
a efectuat teste asupra corpurilor elastice și a găsit că până la anumite limite ale deformațiilor
există proporționalitate între acestea și sarcinile aplicate. Relația poartă denumirea de legea
lui Hooke, fiind la baza rezistenței materialelor și a teoriei elasticității. Frații Bernoulli (Jacob
și Johan) au contribuit la rezolvarea a numeroase probleme practice printre care relația de
proporționalitate între curbura unei grinzi încovoiate și cuplul aplicat acesteia. Leonhard
Euler studiază problema flambajului barelor drepte. Charles Augustin de Coulomb a avut
contribuții la rezolvarea problemelor torsiunii barelor și a încovoierii grinzilor. Joseph-Louis
Lagrange formulează principiul lucrului mecanic virtual. Simeon-Denis Poisson a rămas
cunoscut datorită coeficientului care îi poartă numele și care definește contracția transversală
a unui material solicitat la întindere. Claude Louis Marie Henri Navier (1785-1836) reușește
să rezolve în 1820 problema încovoierii grinzilor și să stabilească ecuațiile generale ale
elasticității solidului. Lui Jean Victor Poncelet i se atribuie determinarea vibrațiilor unei bare
solicitate prin șoc.
Thomas Young (1773-1829) definește modulul de elasticitate (modulul lui Young) al
materialelor și publică în 1807 tabele cu rezistențele la rupere la întindere, compresiune și
forfecare pentru diferite materiale. August Ferdinand Mӧbius a contribuit la analiza cadrelor
nedeterminate.
3
4
Fig. 1.1
Lui Gabrio Piola i se datorează analiza tensorului tensiunilor. Numele lui Franz
Neumann se leagă de analiza tensiunilor prin metoda fotoelastică, dezvoltată complet mai
târziu de James Clerk Maxwell. D.I. Juravski a dezvoltat teoria pentru determinarea
tensiunilor tangențiale în grinzile încovoiate.
5
Fig. 1.2
Lui Gustav Robert Kirchhoff i se atribuie noțiunile legate de teoria plăcilor. Alfred
Clebsch a calculat deformațiile grinzilor solicitate la încovoiere prin metoda identificării
constantelor arbitrare de integrare a ecuației diferențiale a fibrei medii deformate. Otto Mohr
este creditat cu reprezentarea grafică a tensiunilor. Emile Winkler a contribuit la studiul
încovoierii barelor curbe. Alberto Castigliano a avut contribuții în domeniul metodelor
energetice de calcul. Friedrich
Engesser a avut printre altele contribuții importante la rezolvarea problemei
flambajului. Walter Ritz a găsit o metodă pentru rezolvarea problemelor elasticității.
Stephen Timoshenko a revoluționat metoda de predare a rezistenței materialelor prin
cele 12 cărți pe care le-a scris.
În domeniul rezistenței materialelor la noi în ţară trebuie menționată personalitatea
Fig. 1.2 unor străluciţi ingineri şi, în același timp, formatori de generaţii întregi de ingineri,
ca: A. Saligny, Gh. E. Filipescu, C.C. Teodorescu, Şt. Nădăşan, Gh.
Buzdugan, R. Voinea şi mulți alţii.
Dezvoltarea continuă a tehnicii din zilele noastre reclamă rezolvarea unor noi
probleme de rezistența materialelor, căutarea a noi forme structurale, perfecționarea
metodelor de calcul şi studiul unor noi materiale, ceea ce dă caracterul de actualitate şi
dinamism al acestei discipline.
1.2 Noțiuni generale
Intrucat compozitia si structura determina proprietatile unui material, adica

comportarea lui in raport cu anumite actiuni externe, masurarea acestora prezinta interes
deosebit. Proprietatile se pot exprima ca atribute (material plastic, lucios, rezistent, tenace)
sau valoric prin caracteristice standardizate ce impun reproductibilitatea si comparatia lor.
Structural dependente, s-a constatat a fi proprietatile fizice, electrice, magnetice si mecanice.
Proprietatile mecanice fiind cele mai sugestibile sunt si cele mai utilizate. Ele caracterizeaza
6
materialul din punct de vedere al comportarii la actiunea unor solicitari mecanice provocate
de forte sau momente exterioare. Proprietatile mecanice sunt determinate de macrostructura
datorita existentei eterogenitatilor chimice, cristaline sau mecanice sau a unor discontinuitati
ce joaca rol de concentratori de tensiune si de microstructura, prin marimea si forma
cristalelor, natura si morfologia constituentilor structurali. In cazul materialelor monofazice
proprietatile sunt dependente de marimea cristalelor, pe cind in cazul materialelor plurifazice
proprietatile metalice sunt determinate de natura, marimea, forma, proportia si distributia
fazelor si asociatiilor de faze; proprietatile vor fi medie ponderata a proprietatilor fazelor care
le compun. Comportarea in ansamblu a unui material poate fi apreciata prin intermediul
proprietatilor mecanice.
Rezistenta mecanica este proprietatea materialelor metalice de a se opune deformarii
sau ruperii, sub actiunea unor forte exterioare.Ea se determina prin incercarea la tractiune
cind se determina curba lui Hooke in coordonate tensiune- alungire relativa; sub actiunea
fortei maxime Fmax o epruveta standardizata se gituie si apoi se rupe.In epruveta se dezvolta
reactiuni numite eforturi unitare sau tensiuni si calculate ca rapoart intre forta F si sectiune σ.
Daca se solicita static, progresiv o epruveta ca cea din figura 1.5. se determina limita de
curgere Rp02, rezistenta la rupere Rm, alungirea A, modulul de elasticitate E si gatuirea la
rupere Z.
Fig. 1.3- Dimensiunile epruvetei inainte si dupa incercarea la tractiune
Daca solicitarea se executa static, dar cu viteza constanta in timp indelungat, se

determina limita tehnica de fluaj si rezistenta tehnica de durata.
Diferenta dintre lungimea L la o anumita solicitare a epruvetei si lungimea initiala
L se noteaza ∆L si reprezinta alungirea absoluta pentru efortul unitar respectiv (fig. 1.6).
Daca aceasta se raporteaza la lungimea initiala L0, se obtine alungirea (deformatia)
relativa ε pentru un anumit efort unitar :
ε = ∆ L/ Lo x 100=[( L- Lo ) / Lo ] *100 [%] (1.4)
Daca relatia de mai sus se aplica dupa ruperea epruvetei se obtine alungirea la rupere
An (uzual n=5):
A5= [( Lu- Lo) /Lo ] * 100 = (∆L / Lo) *100 [%] (1.5)
7
Fig. 1.4- Etapele procesului de deformare a epruvetelor la incercarea la tractiune
Raportand diferenta dintre sectiunea initiala So si finala Sf , la sectiunea initiala So, se

obtine gatuirea la rupere(strictiunea) Z, reprezentand valoarea contractiei relative in zona
ruperii .
Z = [( So - Sf ) / So ] * 100 [%] 1.1
Tipurile uzuale de epruvete utilizate pentru incercarea la tractiune, pentru produsele

plate si, respectiv pentru rotunde, se prezinta in figura 1.7.
Efortul unitar se exprima prin raportul dintre forta F la o anumita solicitare si
sectiunea initiala So
σ=F/So [daN/mm²] 1.2
8
Conform legii lui Hook, a carei expresie grafica este prezentata in fig. 1.8 si 1.9: σ =
E* ε si cum σ = F / S0 , iar (1.8)
rezulta :
ε =∆ L / L0 1.3
F / So = E * L0 / ∆L 1.4
sau:
E =F * ∆L / So Lo 1.5
in care : E este modulul de elasticitate.
Fig. 1.5- Tipuri uzuale de epruvete utilizate pentru incercarea la tractiune.

a) pentru produsele plate si b) rotunde.
9
Fig. 1.6- Curba conventionala de tractiune statica ( σ - ε)
Limita de curgere RP02 se calculeaza ca raport intre efortul unitar la care alungirea
remanenta este de 0,2 % si sectiunea initiala :
RP02 =F02 / S0 [daN/mm²] 1.6
Similar se calculeaza rezistenta la rupere ca raport intre sarcina maxima la ruperea

epruvetei si sectiunea initiala .
Rm = Fm x / S0 [daN/mm²] 1.7
Diagramele tensiune-deformatie prezentate in figurile 1.8 si 1.9 sunt denumite

diagrame tehnice, in acest caz valoarea tensiunii s-a calculat prin raportul dintre sarcina de
tractiune F aplicata si sectiunea initiala activa S0 a epruvetei.
In realitate, un astfel de mod de calcul nu tine cont de micsorarea continua a sectiunii
care are loc pe parcursul operatiei de incercare la tractiune.
10
Fig. 1.7- Curba specifica tensiune-deformare la incercarea la tractiune a unui material metalic cu
strictiune
Pentru aprecierea corecta a comportarii la curgere a unui material metalic este

recomandata asa-numita diagrama reala tensiune-deformatie, la care valorile tensiunii sunt
obtinute prin raportul dintre sarcina F si aria momentana a suprafetei transversale a partii
active a epruvetei, tinandu-se seama si de relatiile de alungire. In locul alungirii lineare ε =
(L – L0) / L0 , [%] in acest caz se utilizeaza pentru alungirea reala relativa relatia ε r = ln (L /
L0). Ambele marimi sunt dependente una de cealalta prin relatia εr = ln (ε – 1).
In cazul diagramei reale tensiune-deformatie tensiunea creste continuu pana cand se
produce ruperea (fig. 1.10).
Fig. 1.8- Comparatie intre curba tehnica si curba reala tensiune-deformatie la incercarea la tractiune
Efortul unitar necesar ruperii este denumit tensiune de rupere si are valoarea mai mare
decat rezistenta la tractiune a materialului metalic respectiv.
11
La o serie de materiale metalice evolutia curbei de curgere este reprezentata prin

relatia σr = K εrn, in care n este exponentul de ecruisare, iar K este o constanta de material.
1.3 Incercarile de tractiune
Incercarile de tractiune permit si aprecierea tenacitatii materialului in functie de

aspectul curbelor de curgere (curbe in coordonate σ-ε), aspectul ruperii epruvetelor, raportul
RP02 /R , valorile alungirii si gatuiri
Tenacitatea reprezinta proprietatea unui material de a absorbi energie in domeniul
deformatiilor plastice pana la rupere. Ea reprezinta proprietatea de baza a pieselor care au
rolul de a amortiza socurile (rezistenta la soc sau rezilienta).Se determina la aplicarea unei
sarcini prin soc de catre un ciocan Charpy care cade de la o inaltime h si loveste o epruveta
cu o crestatura in U sau V spaegand-o. Se noteaza KCU sau KCV.
Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma elastic sub actiunea unor
forte exterioare mici
Plasticitatea este proprietatea materialului de a se deforma plastic permanent sub
actiunea fortelor exterioare; ea se apreciaza prin ductibilitate(proprietatea materialelor de a se
putea trage la rece in fire subtiri, fara a se rupe), sau prin maleabilitate (proprietatea
materialelor de a se indoi la 900 fara a se rupe ).
Duritatea reprezinta capacitatea unui material de a se opune patrunderii in masa lor a
altor corpuri solide care tind sa le deformeze suprafata. Incercarile de duritate (fig. 1.11) sunt
la randul lor statice si dinamice.
Metodele statice sunt particularizate prin forma, marimea, natura penetratorului,
conditiile de lucru si dimensiunile urmelor, principalele metode fiind Brinell (a), Wickers (b),
Rockwell (c). In oricare dintre cazuri este obligatoriu sa se respecte urmatoarele conditii:
-penetratorul sa aiba duritatea mai mare ca a materialului supus incercarii; marimea
sarcinii sa fie astfel aleasa incat sa nu produca o deformare
-generalizata; suprafetele materialului de analizat sa fie prelucrate corespunzator,
pentru a se putea citi amprentele.
1.3.1 Metoda Brinell
Metoda Brinell simbolizata HB se exprima prin raportul dintre sarcina aplicata F si
suprafata urmei (calota sferica ) pentru care :
S =π D { D - [(D²-d²)/2] } 1.8
12
1.9
Fig. 1.9- Metode de determinare a duritatii
Valorile depind de sarcina folosita si diametrul bilei, nefiind comparabile intre ele.
Metoda Brinell este contraindicata pentru materialele cu duritate peste 450 HB, pentru ca bila
penetratoare se poate deforma. Corespondenta dintre duritate si rezistenta la rupere se
prezinta astfel:
Oteluri 120-175 HB Rm ≈ 0,34 HB pentru oteluri
nealiate
175-450 HB Rm ≈ 0,35 HB pentru oteluri
aliate
Aliaje de cupru - recoapte Rm ≈ 0,55 HB

- ecruisate Rm ≈ 0,40 HB
Aliaje de - recoapte Rm ≈ 0,36 HB
aluminiu
- imbatranite Rm ≈ 0,35 HB
Aliaje de zinc - imbatranite Rm ≈ 0,09 HB
1.3.2 Metoda Vickers
Metoda Vickers simbolizata HV la care penetratorul este o piramida patrulatera cu
unghiul la varf de 136º. Se exprima similar, dar sectiunea urmei depinde de unghi:
13
S=d²/2 sin( 136º/2 ) 1.9
HV = F / S , 1.10
HV=(2F sin 136º/2) / d² = 1,8544 1.11

F / d²
unde d este lungimea diagonalei amprentei (masurata cu ajutorul microscopului) .

In functie de marimea sarcinii, la determinarea duritatii Vickers se disting trei
domenii:
sarcini uzuale 1000...50 N
sarcini mici 50...5 N
microsarcini < 5 N
In practica duritate Vickers se aplica pe tipuri de constituenti ca microduritate
(microsarcini). Pentru aceasta se stabileste forta care produce o urma standard pe baza legii
care arata ca diagonala d si sarcina F sunt independente:
F=adn 1.12
unde : a, n sunt constante de material. Empiric, 1HV~ 1 HB

1.3.3 Metoda Rockwell
Metoda Rockwell simbolizata HRC,HRA,HRB,determinata la apasarea unei
piramide de diamant cu ungi la varf de 120 0 cu o forta de 150 daN(HRC) sau de 60 daN
(HRA); apasarea se poate efectua si cu o bila de otel calit cu diametru de 1,6 mm, cu o forta
de 100 daN (HRB).Cifra de duritate se citeste direct pe cadranul etalonat montat pe aparatul
de duritate Rockwell.n intervalul de valori 25...6o HRC, se poate utiliza relatia 1 HRC ~ 10
HB
Se determina secvential adancimea urmei fata de un plan de referinta ales
conventional. Incercarea se face in trei etape cu sarcina initiala Fo, suprasarcina Fi si din nou
sarcina Fo :
HR = E – e (1.20)
unde E =100 (pentru bila) sau 130 pentru con (E fiind marimea in unitati Rockwell a
unei constante conventionale), iar e este adancimea de patrundere remanenta.
Relatia devine HR = 100 – e pentru con de diamant si HR = 130 – e pentru bila de
otel calit. Metoda se recomanda pentru valori de duritate cuprinse intre 25...67 HRC, adica
aliajelor feroase calite volumic sau superficial si revenite.
14
1.4 Rezistența la oboseală
Rezistenta la oboseala este definita prin limita de oboseala, adica tensiunea maxima
σ pe care poate s-o suporte un material N cicluri fara sa se rupa.
Dintre caracteristicile mecanice cele mai importante sunt:
-rezistenta la rupere;
-limita de curgere;
-alungirea;
-gatuirea;
-modulul de elasticitate.
Proprietatile fizice si chimice mai putin sensibile la influentele structurale si mai putin
sugestibile, precum proprietatile termice ( temperatura de topire, caldura specifica, caldura
latenta de topire, conductivitatea termica, coeficientul de dilatare) sau proprietatile electrice,
se constituie in criterii conventionale de alegere a materialelor. Se stie de exemplu ca functie
de legea de variatie a rezistivitatii cu temperatura, fig.1.12, materialele pot fi :
-conductoare (1),
- semiconductoare (2),
-supraconducătoare(3)
-izolatoare
Fig. 1.10- Variatia rezistivitatii electrice cu temperatura:
15
1 – materiale conductoare; 2 – materiale semiconductoare; 3 – materiale

supraconductoare.
Din punct de vedere al proprietatilor chimice, materialele pot fi:
-cu rezistenta la oxidare chimica;
-cu rezistenta la coroziune electrochimica.
Dupa proprietatile mecanice, materialele se pot conventional clasifica in :
-materiale ductile care prezinta deformare plastica mare inainte de rupere;
- materiale fragile la care deformarea este neinsemnata.
De multe ori aceste proprietati se constituie in criterii conventionale in selectarea
materialelor. In practica identificarea candidatilor care sa raspunda domeniului de interes,
necesita o analiza tehnica, dar si economica performantele structurale si cele ale proprietatilor
neasigurand o utilizarea pe scara larga a domeniilor. Extinderea domeniilor beneficiare si
dezvoltarea tehnologica ar fi doua modalitati prin care materialele ar castiga concurenta
pentru ponderea lor in tehnica.
1.5 Ruperea
Prin rupere se intelege fragmentarea unui corp sub actiunea unor tensiuni interne sau
externe. Procesele de rupere sunt insotite, de cele mai multe ori, de procese de deformare
plastica, astfel incat acestea reprezinta doua capitole importante si inseparabile.
Dupa deformarea plastica ce precede ruperea, sunt ruperi ductile (precedate de
deformatii insemnate) si ruperi fragile (fara deformari plastice). Caracterul ductil sau fragil al
ruperii se apreciaza dupa aspectul microscopic sau macroscopic al ruperii. Comportarea
ductila sau fragila este determinata de factori operationali (tensiunea, viteza) structurali
(natura, structura, compozitia) si factori de mediu, temperatura si presiunea fiind cei mai
importanti. De regula, la temperaturi inalte se produc ruperi ductile, iar la temperaturi joase,
fragile, tranzitia de la ruperea ductila la cea fragila avand loc la o temperatura de tranzitie T r.
Tranzitia nu se produce brusc, ci real are loc intr-un domeniu de temperaturi. Se considera
T100 temperatura la care ruperea este in procente de 50 % fragila si 50 % ductila.
Din punct de vedere fenomenologic ruperea fragila reprezinta despartirea materialului,
de obicei cu suprafete de rupere, perpendicular pe axa efortului de tractiune si la care, in
general, nu poate fi evidentiata deformarea sau modificarea dimensiunilor. Ruperea fragila
poate decurge transcristalin sau intercristalin. Se intalneste mai ales la metalele si aliajele care
cristalizeaza in sistemele cub cu volum centrat si hexagonal. Sensibilitatea la rupere fragila
este accelerata de scaderea temperaturii si cresterea vitezei de deformare.
Ruperea fragila intercristalina se remarca, de obicei, la materialele metalice cu
precipitari sau impuritati plasate la limitele de graunti, insa poate apare si atunci cand acestea
lipsesc sau la alte sisteme de cristalizare.
16
Ruperea ductila, dupa cum rezulta si din denumire, este asociata cu o deformare mai
mult sau mai putin plastica. Macroscopic, recunoasterea unei ruperi ductile se face dupa
gatuirea care apare in zona ruperii. Aceasta gatuire are loc prin modificarea sesizabila locala
a sectiunii transversale in cursul tractiunii. La deformarea in continuare in zona centrala a
gatuirii, in care schema de tensiuni este triaxiala, se formeaza un numar mare de microfisuri
si pori care, crescand, determina aparitia unei fisuri care se mareste perpendicular pe directia
efortului. Dupa aparitia acestei fisuri are loc forfecarea restului de sectiune transversala pe
suprafete inclinate cu 45º fata de directia efortului.
Problema aparitiei porilor la ruperea ductila este foarte controversata. In mod
experimental s-a dovedit ca ruperea ductila, la fel ca si cea fragila, este puternic dependenta
de marimea de graunte. Se poate presupune ca in cazul ruperii ductile in focarul gatuirii sunt
imobilizate dislocatii, care conduc la aparitia porilor; la metalele in care acest proces este
improbabil aparitia porilor este explicata prin existenta inclsuziunilor, ca de exemplu oxizi,
sulfuri, silicati etc.
Daca materialele sunt supuse la tractiune cu viteza de deformare constanta, in functie
de temperatura, intr-un anumit domeniu de temperaturi poate fi pusa in evidenta trecerea de
la ruperea fragila la ruperea ductila. Aprecierea tranzitiei ductil-fragil se face trasand curbele
de tranzitie pe probe de rezilienta in coordonate energie de rupere - temperatura sau procent
de suprafata rupta.
In exploatare, la materialele metalice supuse la tensiuni inferioare limitei de curgere,
dar care actioneaza alternant, se produce ruperea la oboseala, dezvoltata in timp prin
asocierea microfisurilor. Fenomenul ruperii poate sa apara si in conditii de fluaj. Incercarile
efectuate la temperaturi mai ridicate prin mentinerea constanta a sarcinii conduc la ruperea
materialului dupa durate mai mult sau mai putin indelungate de timp si in functie de marimea
solicitarii. Aceste ruperi au loc in domeniul de fluaj tertiar si se deosebesc sensibil, in special
la materialele din sistemul cubic cu fete centrate, de ruperile de la temperatura coborata.
In conditii de fluaj se pot pune in evidenta doua forme de rupere intercristalina:
ruperea la punctele de intersectie a mai multor limite de graunte, care apare in special la
durate mici de incercare sau la tensiuni ridicate si ruperea prin formarea unui numar mare de
micropori sau pori la limita de graunte, de cele mai multe ori perpendicular pe directia
efortului. Cauza acestei ruperi, care se produce mai ales la durate indelungate de incercare nu
este pana in prezent riguros elucidata.
1.6 CUPRUL SI ALIAJELE SALE INDUSTRIALE
Cuprul apartine grupei I-a B a sistemului periodic; este un metal greu avand greutatea
specifica 8,96 kg/dm3, temperatura de topire 10830 C, cristalizeaza in CFC neprezentand
transformari polimorfe, are culoare rosie, prezinta conductibilitate termica si electrica
17
ridicata, rezistenta mare la coroziune, iar din punct de vedere al proprietatilor mecanice se
poate aprecia ca acestea sunt functie de starea materialului (tabelul 10.1).
Tabelul 10.1 Caracteristicile mecanice ale cuprului
Rezistenta la
rupere Alungirea
Starea materialului
[MPa] [%]
Turnat 10...15 15...25
Recopt 25...27 40...50
Ecruisat 40...43 1...2
Cele mai periculoase impuritati sunt Pb si Bi care provoaca fragilitate la cald facand
imposibila prelucrarea plastica la cald si O2 care formeaza cu cuprul un eutectic cu
temperatura foarte inalta provocand “boala de hidrogen”(vapori de apa care la deformare la
cald produc fisurarea) prin reactia cu gazele reducatoare din atmosfera cuptorului. Domeniul
principal de utilizare al cuprului ramane industria electrotehnica si constructiile de masini.
Aliajele cuprului se impart in doua categorii: aliaje Cu - Zn (cu pana la 45 % Zn ) se numesc
alame si aliaje Cu - Me (Me = Sn, Al, Pb etc)) se numesc bronzuri. Dupa proprietatile si
domeniile de utilizare aliajele cuprului pot fi impartite in urmatoarele categorii : antifrictiune,
cu conductibilitate termica si electrica ridicata, anticorosive, refractare, criogenice etc.
Aliajele antifrictiune suporta solicitari puternice avand rezistenta mare la uzura,
comportandu-se bine in regim de curgere limitat. Din aceasta categorie fac parte bronzurile
cu plumb binare si complexe cu elemente secundare Sn, Sb, Fe etc. Pentru acoperisul exterior
al navelor marine se utilizeaza aliaje complexe cu elemente de aliere Ni, Mn, Cr.
Aliajelor de cupru li se aplica urmatoarele tratamente termice :
-recoaceri cu scopul de a aduce materialul in stare de echilibru din punct de vedere
structural si al proprietatilor;
-caliri de punere in solutie si martensitice in scopul obtinerii structurilor in afara
echilibrului;
-imbatraniri si reveniri pentru readucerea structurilor calite in stari cat mai apropiate
de echilibru.
In tabelul 10.2 sunt date temperaturile recoacerilor de recristalizare pentru cele mai
importante aliaje ale cuprului.
Tabelul 10.2.
Temperaturile de recoacere de recristalizare pentru aliajele cuprului
Aliaj Trec[oC]
Cu-Zn (Zn > 25 % ) 425...600
18
Cu-Zn (Zn < 25 % ) 425...800

Cu -Ag 475...750
Cu -Cd 400...700
Cu -Cr 975...1000
Cu Be 775...800
Cu -Sn 475...650
Cu - Al 450...800
Cu - Zr 900...950
1.7 ALAMELE
Sunt aliajele cuprului cu zincul si eventual continand si alte elemente de aliere fiind
denumite alame binare respectiv alame complexe .
Alamele binare
Sunt aliaje continand 4…44 % Zn, destinate in special prelucrarii prin deformare
plastica. Aliajele industriale se impart dupa compozitie si structura in alame αcu maxim
32 % Zn, alame α+β (cu 32…38 % Zn) si alame β (cu Zn peste 38 %). Aliajele continand si
alte elemente de aliere se numesc alame speciale si pentru a preciza natura acestora se
utilizeaza denumirea de alame cu Si, alame cu Al etc. si sunt destinate in special turnarii
pieselor.
Alamele au proprietati superioare cuprului fiind si mai ieftine ca acesta. Sunt
mai rezistente, mai putin plastice (dar plasticitatea se amelioreaza la cald) sunt
rezistente la coroziune, au o culoare frumoasa fiind ornamentale. In domeniul α rezistenta si
alungirea A5 cresc cu procentul de Zn, ductilitatea maxima inregistrandu-se la 30 % Zn.
Prezenta fazei β determina scaderea brusca a alungirii si cresterea considerabila a rezistentei
la rupere care atinge maximul cand in structura este numai solutie solida β, ca in figura
10.1. Scaderea brusca ulterioara se datoreaza fazei γ care este fragila .
19
Fig. 1.11- Diagrama de echilibru Cu-Zn (a), Evolutia proprietatilor cu compozitia (b)
Desi rezistente la coroziune, alamele sunt susceptibile la coroziunea sezoniera produsa

in timpul anotimpurilor umede . Se corecteaza aceasta deficienta prin tratament de
detensionare (200-300 0C) astfel incat sa nu se produca inmuierea (T t <Trec ) sau utilizand
alame cu continut de Zn mai mic de 15 % stabilizandu-se cu 1 % Sn .
Alamele α. Prezenta solutiei solide de substitutie a Zn in Cu (CFC) este responsabila
de proprietatile acestor alame continand pana la 30 % Zn. Au proprietati bune de turnabilitate
cele cu mai mult de 90 % Cu (tombacuri rosii)fiind foarte plastice, cu rezistenta mare la
coroziune, utilizate indeosebi la constructia tevilor pentru schimbatoare de caldura a
radiatoarelor, dar mai ales in industria bijuteriilor. Cele cu Zn cuprins intre 15 -20 % ,
denumite tombacuri galbene, se utilizeaza in fabricatia tablelor, sarmelor (produse inalt
prelucrate plastic), indeosebi pentru electrotehnica. Alamele cu 30 % Zn denumite alame de
cartuse sunt alamele cele mai utilizate intrucat au plasticitate maxima suportand grade mari
de reducere la rece. Se pot deforma alamele si la cald cu observatia ca trebuie evitata
temperatura de 350 ºC la care devin fragile datorita eventualei prezente a impuritatilor.
Deformarea la rece implica numeroase tratamente termice de recoacere de recristalizare
destinate indepartarii ecruisajului. Structural alamele monofazice se caracterizeaza printr-o
tendinta mica de segregare ce poate fi indepartata prin recoaceri de omogenizare sau
deformare plastica la cald.
In figura 10.2 se prezinta evolutia structurii pentru cazul descris mai sus.
20
a) turnata b) omogenizata
Fig. 1.12- Aspecte structurale ale alamelor monofazice:
Alamele α+β. Cele utilizate in tehnica contin sunt destinate turnarii de piese sau
produselor deformate plastic la cald. Solutia solida β (compus electronic CuZn) obtinut din α
prin reactie peritectica, in functie de viteza de racire va prezenta sau nu o distributie de
echilibru. Prezentand o transformare ordinedezordine la 454 0C alamele din acest domeniu de
concentratie pot fi supuse unui tratament neconventional de calire constand din incalzire
peste temperatura de transformare cu racire energica ceea ce conduce la suprimarea fazei
plastice α si deci la cresterea duritatii si rezistentei prin obtinerea numai a solutiei solide pe
baza de compus α Daca se aplica ulterior o incalzire sub temperatura de transformare se
creeaza conditiile reaparitiei fazei plastice α la limita si pe planele de clivaj ale lui β.
Distributia fazelor fiind modificata se constata un efect similar din punct de vedere al
evolutiei proprietatilor mecanice, cu revenirea. Alamele bifazice se deformeaza de preferinta
la cald, practica tratamentelor termice ca si incalzirea pentru deformare fiind conditionate de
pericolul dezincarii si al cresterii granulatiei la incalzire. Combinatia cea mai buna de
proprietati o are alama de monede Munz metal cu 40 % Zn, alcatuita la turnare dintr-o
amplasare a celor doua solutii solide in sistem de tip Wiedmanstatten. Distributia fazei α in
faza  β poate fi modificata prin deformare plastica la cald.
1.7.1 Alame speciale (complexe)
Imbunatatirea proprietatilor de rezistenta mecanica, a plasticitatii, a plasticitatii, a

prelucrabilitatii prin aschiere si chiar a rezistentei la coroziune se face prin aliere. Prin
introducerea elementelor de aliere se modifica raportul conventional al fazelor si deci
proprietatile alamei. Desi se mentine constant continutul de cupru daca o parte din Zn este
inlocuit de un element de aliere, raportul intre solutia solida α si β se schimba. Guillet a
stabilit coeficienti de echivalenta ai elementelor de aliere in care se exprima faptul ca 1 %
element de aliere produce aceiasi constituenti ca si k % Zn . Pentru toate elementele de aliere
21
cu exceptia Ni, Co si Ag coeficientii de echivalenta sunt pozitivi ,adica elementele de aliere

ingusteaza domeniul de existenta al fazei α. Cu ajutorul lor se calculeaza titlul efectiv al
aliajului (diferit de cel real):
t = [ %Zn + Σ ki ci]100 / [ % Cu + % Zn + Σ ki ci ] 1.13
unde: ki este coeficientul de echivalenta al elementului i; c i este concentratia in

element i.
Majoritatea alamelor complexe sunt alame bifazice dintre care cele mai importante
industrial se prezinta in continuare.
Alamele cu siliciu. Se utilizeaza cu pana la 2,5 % Si in scopul cresterii fluiditatii (se
utilizeaza in toate cazurile ce necesita perei subtiri) si a prelucrabilitatii prin aschiere. Siliciul
reduce mult temperatura de topire a alamelor facand din acestea aliaje pentru lipit atunci cand
creste apreciabil continutul in Zn pentru aliaje neferoase, iar cu continuturi mai mici de Zn
pentru oteluri si fonte. Continutul in siliciu nu va depasi insa 0,2…0,4 %,rolul sau limitandu-
se la cel de dezoxidant. Daca se adauga Pb ca element de aliere, proprietatile antifrictiune
devin apreciabile ceea ce face ca ele sa fie utilizate cu succes ca inlocuitoare a bronzurilor cu
Sn la confectionarea lagarelor, bucselor etc.
Alamele cu plumb. Plumbul actioneaza ca element care faramiteaza aschiile la
prelucrarea prin aschiere. El se regaseste sub forma de globule in matricea de cupru, nefiind
considerat element propriu-zis de aliere pentru ca practic nu este solubil. In alamele binare
ordinare el se regaseste in proportie de 0,3…0,6% ca element insotitor al Zn.
Alamele cu aluminiu. Cele mai interesante sunt alamele cu continut mare de cupru si
4 % Al, cu structura monofazica, usor prelucrabile. Aluminiul confera rezistenta la coroziune
si duritate mare. In cazul cresterii continutului de Zn pana la 30%Zn, ele sufera o
transformare de faza ceea ce le confera aptitudini de calire, castigand in duritate pana la 170
HB .
Alamele cu nichel. Aliajele sunt cunoscute industrial sub denumire de alpaca.
Nichelul este unul din elementele ce maresc domeniul solutiei solide conferind aliajelor
plasticitate superioara alamelor obisnuite. Adaosul de Ni mareste substantial si rezistenta la
coroziune si la temperaturi inalte pana la 35 0 0 C caracteristicile mecanice ramanand
constante. In acelasi timp insa, marind mult temperatura de elaborare aliajele au tendinta sa
dizolve gazele, produsele necesitand tehnici de turnare mai ingrijite .
22
2 .Stadiul actual
2.1 Intoducere
Observaţii:
Cele mai utilizate sunt încercările statice (forţa creşte relativ lent pe parcursul unei
asemenea încercări, care durează câteva minute), la temperatura mediului.
În cazul pieselor utilizate în condiţii deosebite (temperaturi ridicate sau coborâte,
încărcări prin şoc sau variabile, radiaţii, etc.), sunt necesare încercări ale epruvetelor sau chiar
ale pieselor în condiţii cât mai apropiate de cele întâlnite în exploatare.
2.2 Tipuri de epruvete
Forma epruvetei trebuie să fie astfel aleasă, încât tensiunile să fie cât mai uniforme în
secţiunea acesteia. Forma şi dimensiunile epruvetei depind de:
-natura materialului;
t-ipul semifabricatului din care se prelevează epruveta; - încercarea la care este supusă
aceasta.
Pentru încercarea la tracţiune se utilizează epruvete tip “halteră” care reprezintă o
porţiune centrală calibrată (pe această porţiune se trasează repere fine pentru măsurarea
deformaţiilor) şi două capete cu secţiunea mărită, destinate prinderii în fălcile maşinii. Pentru
o mai bună prindere uneori se utilizează epruvete cu capete filetate.
Epruvetele pot fi:
-cilindrice, cu secţiune circulară (figura 2.1a);
-plate, cu secţiune dreptunghiulară (figura 2.1b), atunci când sunt prelevate din table.
23
lo reper
R
Ødo
lc
a) lo
lo
lo reper
lo lo
Ødo
lc
c) d)
b)
Fig. 2.13-Tipuri de epruvete
Observaţii:
Se utilizează în special două tipuri de epruvete:
normale la care: l0 = 5 d0;
lungi pentru care: l0 = 10 d0.
Uzual se alege d0 = 10 mm.
Încercarea la tracţiune a sârmelor se realizează pe produsul finit.
Încercarea la compresiune se efectuează în special pe materiale cu rupere fragilă.
Pentru această încercare se utilizează epruvete scurte, având forma cilindrică sau cubică
(figurile 2.1c şi 2.1 d).
2.3 Încercarea la tracţiune
Încercarea la tracţiune este o încercare de bază standardizată conform standardului

românesc SR EN 10002-1/95. Pentru realizarea încercării epruveta este prinsă în fălcile
maşinii şi este încărcată cu o forţă care creşte continuu, până la ruperea epruvetei. Forţele
sunt aplicate în centrul de greutate al secţiunii transversale, deci este o solicitare de tracţiune
centrică. În timpul încercării una dintre fălci este fixă, iar cealaltă se deplasează (viteza de
deplasare putând fi reglabilă la unele maşini.
24
reper
lc l0
Ød 0
reper
Fig. 2.14-Epruvetă supusă la tracțiune
Pentru materiale metalice ductile se constată apariţia unei gâtuiri locale a epruvetei, cu
puţin înaintea ruperii acesteia (figura 3.3). Ruperea se va produce în această zonă.
Ød 0
Fig. 2.15-Gâtuirea epruvetei
În cazul materialelor cu rupere fragilă nu se produce gâtuirea şi de aceea se utilizează

epruvete cu o secţiune slăbită (secţiune predeterminată la rupere). Parametrii care intervin
într-o încercare la tracţiune a unei epruvete cu secţiunea circulară sau dreptunghiulară sunt:
-forta de întindere F;
-aria A a secţiunii transversale;
-lungimea lo precizată între cele două repere marcate pe epruvetă;
-modificările acestei lungimi în cursul solicitării ∆l;
-natura materialului din care este confecţionată epruveta.
Încercând până la rupere o epruvetă şi înregistrând grafic variaţia forţei funcţie de
deplasarea fălcii maşinii (sau mai bine funcţie de creşterea lungimii dintre repere măsurată cu
un extensometru) se obţine diagrama forţă-deplasare. Aceasta prezintă dezavantajul că pentru
un material dat depinde în mare măsură de dimensiunile epruvetei (forţele depind de
secţiunea iniţiala a epruvetei, iar alungirile de lungimea iniţiala dintre repere).
25
Dacă se admit următoarele ipoteze:

-tensiunea normală este uniform distribuită pe secţiunea epruvetei pe toată durata
încercării,
-lungirea specifică este constantă pe distanţa cuprinsă între repere pe toată durata
încercării,
-secţiunea transversală nu variază semnificativ pe durata încercării, este posibilă
obţinerea unei diagrame care să nu depindă de dimensiunile epruvetei şi să fie o diagramă
caracteristică a materialului din care este confecţionată epruveta. Este vorba de diagrama în
coordonate σ – ε. Pentru trasarea acestei diagrame se păstrează dimensiunile epruvetelor într-
un interval rezonabil, indicat în standard.
Valorile tensiunilor normale şi a alungirilor specifice se calculează cu relaţiile:
F
σ=
Ao
(3.1)
o
∆l l-l
ε= =
l
lo o
unde: F – forţa care solicită epruveta la diferite intervale de timp; Ao –
secţiunea iniţială a epruvetei; lo – lungimea iniţială între repere; l – lungimea între
repere la diferite intervale de timp.
Cu aceste valori se construieşte diagrama caracteristică a materialului.
Pentru un oţel cu rupere tenace această diagramă este prezentată în figura 3.4. Pe
diagramă se disting următoarele regiuni şi puncte caracteristice.
Prima parte a curbei, OB, este o dreaptă care indică o proporţionalitate între tensiuni
şi deformaţii (este zona de proporţionalitate a curbei caracteristice). Ea corespunde
domeniului de proporţionalitate a materialului, delimitat superior prin limita de
proporţionalitate σp, reprezentând tensiunea corespunzătoare punctului B.
26
Fig. 2.16-Diagrama caracteristică a unui oțel cu rupere tenace
De la punctul B la C, curba se îndepărtează de linia dreaptă şi deci nu mai există

proporţionalitate între tensiunile normale şi alungirile specifice produse. Pe această porţiune
alungirile încep să crească într-o măsură mai mare. O-C este zona de elasticitate, în care
materialul rămâne elastic (după descărcare epruveta revine la dimensiunile şi forma iniţială).
După depăşirea zonei de elasticitate, epruveta rămâne cu deformaţii permanente (plastice)
după descărcare. Tensiunea corespunzătoare punctului C reprezintă limita de elasticitate a
materialului şi este notată cu σe.
Zona de curgere reprezintă porţiunea pe care forţa se menţine aproximativ constantă şi
creşte mult deformaţia. Punctului D îi corespunde limita de curgere σ c. După atingerea limitei
de curgere curba caracteristică are un traseu practic orizontal D-H, numit palier de curgere
(uneori acest palier poate avea un aspect zimţat sau vălurit, în special la solicitarea epruvetei
cu viteze mici de încărcare). În zona de curgere apare fenomenul de ecruisare (orientări ale
cristalelor pe direcţia de solicitare şi apoi alungirea acestora). La suprafaţa epruvetei lustruite
apar mici adâncituri, astfel aranjate încât formează o reţea de “linii” ortogonale, orientate la
45° faţă de direcţia forţei (liniile Lüders). O serie de materiale, în special cele cu rupere
fragilă, nu prezintă o zonă de curgere bine evidenţiată.
Dacă se descarcă epruveta după depăşirea limitei de elasticitate (de exemplu în
punctul M) se constată că descărcarea se produce după o dreaptă paralelă cu cea dusă prin
27
origine (determinată de punctele 0 - B). Dacă epruveta astfel descărcată este solicitată din nou
la tracţiune, curba sa caracteristică începe cu dreapta NM după care parcurge aceeaşi curbă
până la rupere. În urma încercării la tracţiune peste limita de elasticitate şi apoi descărcare, se
constată că se măreşte limita de elasticitate. Deformaţia ε M înregistrată în M este suma dintre
componenta elastică εeM (care dispare la descărcarea epruvetei) şi componenta plastică εpM,
care rămâne după descărcare.
După depăşirea limitei de curgere, curba caracteristică prezintă un traseu ascendent
M-K numit zonă de consolidare în care forţa creşte în continuare, ca urmare a ecruisării
materialului, pană în dreptul ordonatei punctului K unde se înregistrează tensiunea maximă
σmax, care este definită ca rezistenţă de rupere a materialului.
După atingerea valorii maxime a sarcinii apare gâtuirea epruvetei, care se dezvoltă din
ce în ce mai mult pană când se produce ruperea. Porţiunea K-L din curba caracteristică, în
care forţa scade ca urmare a micşorării secţiunii epruvetei (după apariţia zonei de stricţionare)
reprezintă zona de cedare. De la K la L tensiunea scade în timp ce deformaţia continuă să
crească şi în punctul L. epruveta se rupe. Acestui punct îi corespunde o deformaţie finală
(ultimă) εu, a cărei componentă elastică εeu dispare după ruperea epruvetei.
Pe baza curbei caracteristice pot fi calculate cu uşurinţă următoarele caracteristicile
convenţionale:
tensiunea şi lungirea specifică de proporţionalitate:
Fp δp
σp = Ao ; εp = lo 100% (3.2)
tensiunea şi lungirea specifică la limita de elasticitate:
σ =
e AFeo ; εe = δloe 100% (3.3)
tensiunea şi lungirea specifică de curgere:
σc = AFco ; εc = δloc 100% (3.4)
tensiunea şi lungirea specifică de rupere:
Fmax δp
σr = σmax = Ao ; εr = lou 100% (3.5)

p
unde: Ao - secţiunea iniţială a epruvetei cilindrice; δ u =∆l - lungirea la rupere; lo –
lungimea iniţială între repere; l u – lungimea ultimă (finală) care se măsoară între repere, după
alăturarea celor două părţi ale epruvetei rupte (figura 3.5).
πd2
o
Ao = 4 (3.6)
δp
u = ∆l = lu -lo (3.7)
28
Se mai poate calcula coeficientul de gâtuire la rupere:

Z = Ao -Au 100% (3.8) Ao
πd 2u
unde: Au= 4
(3.9)
du - diametrul cel mai mic din zona gâtuită (figura 3.5).
Tensiunile σe, σp, σc, σr reprezintă caracteristicile mecanice ale materialului.
Pentru oţeluri, lungirile specifice au valori foarte mici, în special în prima porţiune a
diagramei: εp ≈ 0,002%;εe ≈ 0,02%;εc ≈ 0,2%. La rupere însă
lungirea specifică poate avea valori de εr ≥ 20% pentru oţeluri cu rupere ductilă şi de
εr ≥ 7÷10% pentru oţeluri cu rupere fragilă (cu un conţinut ridicat de carbon). De asemenea
cu cât materialul este mai ductil, cu atât ε r şi Z au valori mai mari. Din categoria materialelor
cu rupere ductilă mai fac parte Cu, Al, Sn, Pb, etc., iar din categoria materialelor cu rupere
fragilă fonta, oţelurile de scule, betonul, rocile, sticla, unele materiale compozite, etc. La
unele materiale cu rupere fragilă εr nu depăşeşte 1% şi practic nu se înregistrează o gâtuire a
epruvetei înaintea ruperii.
Curba caracteristică din figura 3.4 este convenţională deoarece la determinarea
tensiunii normale forţa de întindere se împarte la aria iniţială a secţiunii epruvetei ca şi cum
aceasta ar rămâne constantă. Din acest motiv curba caracteristică are traseul nefiresc K-L care
arată că ruperea ar avea loc în L la un efort mai mic decât cel corespunzător punctului K.
Măsurând diametrul epruvetei pe toată durata încercării şi calculând tensiunea σ ca raportul
dintre forţă şi secţiunea la un moment dat (ţinând cont de stricţiune) se poate trasa diagrama
reală, prezentată cu linie întreruptă în figura 3.6. În această diagramă tensiunea este maximă
la ruperea epruvetei şi se calculează cu relaţia:
σr= Fu (3.10)
max Au
29
L’
σ diagrama reală
K
L
diagrama
convenţională
σr
σc σu
σe σp
ε
εp
εc
εu
Fig. 2.17-Diagrama reală
Se observă că cele două diagrame practic coincid în prima porţiune (până la apariţia
curgerii). Diferenţe mari apar între ele abia după gâtuirea epruvetei. În regiunea de
proporţionalitate O-B curba caracteristică este liniară. Panta acestei drepte se notează cu E şi
se numeşte modul de elasticitate longitudinală (modulul Young):
tgα = E (3.11)
Pe această porţiune a curbei caracteristice este valabilă legea lui Hooke, care este de
fapt ecuaţia dreptei care trece prin origine:
σ=E ε (3.12)
Această lege a fost enunţată în anul 1678 de către Robert Hooke şi arată că până la
limita de proporţionalitate alungirile specifice sunt proporţionale cu tensiunile.
Modulul de elasticitate longitudinală mai putea fi numit “rigiditatea materialului” şi
este o caracteristică de material. Cu cât E are valori mai mari, cu atât deformaţiile epruvetei
sunt mai mici, la aceeaşi tensiune. Pentru oţeluri modulul are valori extrem de ridicate: EOL ≈
2,1⋅105 MPa. Comparativ, aluminiu are un modul de elasticitate mult mai mic: E al = 0,7⋅105
MPa.
Observaţii:
Ipotezele pe baza cărora a fost trasată diagrama convenţională σ - ε sunt foarte
aproape de realitate în prima parte a încercării (până la apariţia curgerii), dar sunt
nesatisfăcătoare în ultima perioadă, în special după apariţia gâtuirii. Acest fenomen este
asociat cu o repartiţie neuniformă a lungirii specifice, o scădere locală pronunţată a secţiunii
şi cu apariţia unei stări spaţiale de tensiuni neuniforme în zona stricţionată. Datorită acestor
fenomene complexe, este extrem de dificil să se calculeze o valoare locală a tensiunii σ x şi a
lungirii specifice εx.
30
Se mai obişnuieşte ca, pentru solicitările axiale, tensiunile să se noteze cu R

(rezistenţă), iar alungirile specifice cu At (alungirea totală după rupere). Vom avea astfel σc =
Re şi σr = Rm (rezistenţa maximă la tracţiune), etc.
În aplicaţiile inginereşti materialul se foloseşte numai în zona de elasticitate şi din
acest motiv nu prezintă interes trasarea curbei reale şi se preferă cea convenţională. Prin
urmare rezistenţa de rupere este o mărime convenţională care diferă de tensiunea maximă
atinsă în corpul solid.
Modulul de elasticitate se determină numai pe epruvete lungi, cu ajutorul
extensometrelor.
Legea lui Hooke enunţă legea de proporţionalitate între tensiuni şi deformaţii şi stă la
baza tuturor calculelor de rezistenţă.
Suprafaţa cuprinsă între curbă şi axa absciselor reprezintă lucrul mecanic efectuat
pentru distrugerea epruvetei raportat la volumul acesteia (lucrul mecanic specific).
Pentru materiale care nu prezintă în curba caracteristică palierul de curgere se
determină în mod convenţional o limită de curgere tehnică ca fiind valoarea tensiunii normale
căreia îi corespunde după descărcarea epruvetei o lungirea specifică remanentă de 0,2%
înregistrată la oţelurile cu rupere ductilă. Punctul în care o paralelă la dreapta ce trece prin
origine intersectează diagrama determină tensiunea σ0,2 (figura 3.7). Aceasta se consideră
convenţional ca fiind tensiunea (limita) de curgere σc = σ0,2 numită şi limită de curgere off set.
În standard această limită de curgere convenţională se notează R02.
σ [ MPa]
σ0,2
ε [%]
ε0,2=0,2%
Fig. 2.18-Limita de curgere off set
În figura 3.8 se prezintă diagrama caracteristică pentru un oţel cu conţinut ridicat de

carbon, care face parte din categoria materialelor cu rupere fragilă care au deformaţii mici la
rupere şi nu prezintă gâtuire. Se observă că diagrama este liniară până aproape de rupere şi nu
prezintă palier de curgere.
31
σ [MPa]
σr σ 0, 2
σp
ε [ %]
ε0 , 2 =0 ,2%
Fig. 2.19-Diagramă caracteristică pentru un oțel cu rupere fragilă
Există şi materiale care nu ascultă de legea lui Hooke (de exemplu fonta, alama,
cupru, betonul, cauciucul, pielea, fibrele textile, materialele plastice, fibrele artificiale, etc.) la
care diagrama caracteristică nu prezintă practic o porţiune liniară. În acest caz, modulul de
elasticitate E variază pe toată durata încercării. Se poate defini convenţional un modul de
elasticitate faţă de o coardă (dreapta OD în figura 3.9), numit modul de elasticitate secant.
σ [MPa ] B C’ D
C dσ
dε
ε [ %]
O
Fig. 2.20
Mai poate fi definit un modul de elasticitate iniţial, care reprezintă panta tangentei
prin origine (dreapta OB în figura 3.9) sau un modul tangent pentru un punct oarecare al
diagramei (panta tangentei CC’ în figura 3.9): dσ
Et = dε (3.14)
Pentru asemenea materiale se poate căuta o expresie analitică a curbei de forma:
σn
ε= (3.15)
Emed
32
unde: n - un coeficient ( n > 1 pentru curbe cu concavitatea în jos şi n < 1 la curbe cu

concavitatea în sus);
Emed - o valoare medie a modulului de elasticitate.
Relaţia (3.15) ar putea înlocui legea lui Hooke, dar aceasta complică mult calculele
de rezistenţă. Pentru reducerea volumului de calcul curba poate fi înlocuită cu o dreaptă
convenţională.
33
3 .Partea practică
3.1 Introducere
34
4 .Încercarea la tracțiune
4.1 Scopul lucrării
Însuşirea noţiunilor necesare determinării caracteristicilor de rezistenţă şi de

plasticitate a materialelor încercate la tracţiune (conform SR EN 10002/1-1994). De
asemenea, se urmăreşte cunoaşterea utilajelor, a modului de pregătire a probelor necesare
încercării, a preluctării şi interpretării rezultatelor experimentale obţinute.
4.2 Noțiuni teoretice
Curbe caracteristice:
Deoarece stările de tensiuni întâlnite în practică sunt extrem de variate, este
imposibilă determinarea experimentală, în fiecare caz, a caracteristicilor mecanice ale
materialelor. Din teoria stărilor de tensiune limită se ştie că o stare de tensiune oarecare
echivalează, pe baza anumitor criterii, cu cea mai simplă şi cea mai uşor de realizat stare de
tensiune: aceea de la întinderea monoaxială. De aceea comportarea materialelor la întindere
monoaxială prezintă interes nu numai la solicitarea propriu-zisă la tracţiune, ci şi pentru toate
celelalte stări de solicitare, motiv pentru care se consideră că încercarea la tracţiune constituie
încercarea de bază a unui material. Dacă este necesar, datele obţinute vor fi completate, prin
încercări specifice altor solicitări: încovoiere, răsucire, forfecare, solicitări compuse.
Încercarea la tracţiune se execută aplicând unei epruvete o forţă axială crescătoare, de
obicei până la ruperea ei, înregistrând variaţiile corespunzătoare pentru lungimea epruvetei.
Pentru a defini comportarea materialului la solicitare, trebuie trasată curba
caracteristică a materialului, care exprimă legătura între tensiunea σ şi deformaţia specifică
ε. Această curbă se obţine, în mod convenţional, în coordonate reprezentând forţa R şi
alungirea At. În figura 4.1 sunt prezentate formele tipice de curbe caracteristice.
35
Fig. 4.21-Curba caracteristică a materialului
În general, curba caracteristică are o porţiune liniară OA, în care lungirea epruvetei
este proporţională cu forţa aplicată, porţiune în care este valabilă legea lui Hooke. Panta
dreptei OA reprezintă modulul de elasticitate convenţional al materialului, definit fie ca
tangenta unghiului format de porţiunea dreaptă a diagramei cu axa deformaţiilor, E = tg α, fie
ca raport între efortul unitar şi alungirea specifică corespunzătoare lui în zona de solicitare
sub limita de elasticitate. Deoarece în această fază a solicitării starea de tensiune şi starea de
deformare în epruvetă, pe lungimea L0, sunt omogene, se poate scrie (în această zonă a curbei
caracteristice axele de coordonate R, At pot fi înlocuite prin σ, ε):
E = σ/ε
Tensiunea corespunzătoare punctului A se numeşte limită de proporţionalitate şi
reprezintă efortul unitar maxim corespunzător căruia alungirile încă mai sunt proporţionale cu
eforturile unitare. Valoarea limitei de proporţionalitate se obţine raportând forţa
corespunzătoare Rp la aria secţiunii iniţiale a epruvetei S0 şi se notează cu σp: σp = Rp / S0.
Următorul punct important al curbei caracteristice este punctul B. În zona OB,
îndepărtarea sarcinii face ca epruveta să-şi recapete, între repere, lungimea iniţială L0; deci, în
această zonă lungirea epruvetei este elastică. Tensiunea corespunzătoare punctului B poartă
numele de limită de elasticitate şi este efortul unitar pentru care, în mod practic, alungirile
dispar după îndepărtarea cauzei care le-a produs. După depăşirea acestei limite, materialul
începe să capete deformări remanente (plastice). Considerând foarte exact comportarea
materialului, trebuie precizat că deformări plastice apar chiar şi în zona de elasticitate, şi
anume în acele porţiuni ale epruvetei în care orientarea cristalelor este favorabilă. În cazul
unor anumite materiale (oţeluri, cupru, alamă) poate fi considerată (suficient de precis pentru
calcule inginereşti) existenţa unei porţiuni elastice şi a unei porţiuni de proporţionalitate,
neglijându-se deformaţiile plastice care se produc chiar de la sarcini mici.
Unele materiale, cum este fonta cenuşie, nu prezintă o porţiune elastică liniară a
curbei caracteristice. În astfel de cazuri, modulul de elasticitate se exprimă în mai multe
36
feluri: modulul de elasticitate tangent (curent Eσ ,sau iniţial E0), modulul de elasticitate
convenţional, modulul de elasticitate de coardă, etc.
Punctul A de pe curba caracteristică în care se sfârşeşte comportarea liniară, sau
punctul B, care face trecerea la zona deformaţiilor plastice, nu au poziţii clar precizate.
Acestea se stabilesc convenţional, determinarea depinzând şi de sensibilitatea instrumentelor
cu care se măsoară deformaţiile.
Limita de proporţionalitate convenţională σl, măsurată în N/mm2, reprezintă
tensiunea la care modulul de elasticitate curent Eσ atinge o abatere prescrisă faţă de modulul
de elasticitate iniţial E0.. Abaterea se calculează cu relaţia
(E0 - Eσ)⋅100/E0 [%]
şi se înscrie ca indice. În mod uzual, la oţeluri această abatere este de 10 % şi atunci
limita de proporţionalitate convenţională se notează σl10.
Limita de elasticitate convenţională (pentru o lungire proporţională prescrisă)
σp, măsurată în N/mm2, reprezintă tensiunea la care abaterea de la variaţia proporţională
dintre tensiune şi lungire atinge o valoare prescrisă (care se menţionează ca indice la notaţia
tensiunii). De obicei, la oţeluri se admite abaterea de 0,01 % şi astfel limita de elasticitate
convenţională se notează σp0.01.
Limita de elasticitate tehnică (pentru o lungire remanentă prescrisă) σr, măsurată
în N/mm2 este tensiunea la care lungirea specifică remanentă atinge o valoare prescrisă
(înscrisă ca indice). În cazul oţelurilor, uzual, lungirea specifică remanentă se stabileşte la
valoarea de 0,01 %, deci limita de elasticitate tehnică se notează cu σr0,01.
Lungirea epruvetei este însoţită de micşorarea dimensiunilor liniare din secţiunea
transversală. Raportul dintre lungirea specifică transversală εtr şi lungirea specifică
longitudinală ε se numeşte coeficient de contracţie transversală şi se notează ν.
Caracteristicile definite mai sus sunt denumite caracteristici elastice ale materialului.
Zona deformaţiilor plastice pronunţate (după punctul B de pe curba caracteristică)
poate avea aspecte diferite, în funcţie de natura materialului. În cazul oţelurilor cu conţinut
redus de carbon, pe curba caracteristică apare o zonă în care deformaţiile plastice sunt foarte
mari şi se produc la o forţă exterioară constantă sau descrescătoare (fig.2.1a). În această fază
a încercării materialul “curge”, adică se deformează, deşi sarcina nu mai creşte; pe curba
caracteristică se obţine un “palier de curgere”. Urmărindu-se în timpul încercării indicaţiile
sistemului de măsurare a forţei (sau având trasată curba caracteristică), se poate determina
momentul în care creşterea forţei încetează, în timp ce procesul de deformare a epruvetei
continuă. Raportul dintre această sarcină şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei se
numeşte limită de curgere aparentă şi se notează Re. În timpul curgerii sarcina poate înregistra
variaţii între o valoare maximă şi o valoare minimă. Împărţind aceste sarcini la aria secţiunii
transversale iniţiale a epruvetei se obţin limita de curgere superioară ReH şi limita de curgere
inferioară ReL. Aceste două caracteristici nu se pot determina prin urmărirea acului indicator
al maşinii, ci numai din diagramele înregistrate.
37
La materialele care nu au limită de curgere aparentă stabilirea acesteia se face

convenţional, definindu-se:
Limita de curgere convenţională: este raportul dintre sarcina corespunzătoare unei
alungiri neproporţionale prescrise şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei. Ea se
notează cu Rp, urmat de un indice numeric reprezentând alungirea neproporţională prescrisă.
La oţeluri această alungire este de 0,2 % şi atunci notaţia este Rp0,2.
Limita de curgere remanentă, notată Rr, reprezintă raportul dintre sarcina
corespunzătoare unei alungiri remanente prescrise şi aria secţiunii transversale iniţiale a
epruvetei. Alungirea remanentă prescrisă se menţionează ca indice la Rr. În cazul oţelurilor,
uzual, alungirea remanentă este 0,2 %, astfel că limita de curgere remanentă se notează Rr0,2.
Pe măsură ce se accentuează gradul de deformare plastică în zona de curgere, metalul
se ecruisează. De aceea, forţa necesară deformării epruvetei începe să crească până în punctul
D al curbei caracteristice care corespunde sarcinii maxime din timpul încercării, Fmax, iar zona
aflată înaintea punctului D se numeşte zonă de ecruisare (de întărire). În această fază a
încercării se observă destul de bine variaţii uniforme de lungime ale epruvetei, pe măsura
creşterii forţei (creştere care, în raport cu creşterea lungimii, este de câteva sute de ori mai
lentă decât în zona elastică). La un moment dat, într-o anumită porţiune a epruvetei apare o
subţiere (gâtuire), care se accentuează destul de rapid deoarece deformarea epruvetei în
continuare a epruvetei are loc numai în zona gâtuirii la forţe tot mai mici (deoarece secţiunea
epruvetei scade continuu). Epruveta se rupe la forţa corespunzătoare punctului E de pe curba
caracteristică, denumită sarcină ultimă, Fu. Porţiunea DE se numeşte zonă de curgere
locală.
Materialul a cărui comportare a fost descrisă mai înainte şi a cărui curbă caracteristică
arată ca în figura 2.1a, se numeşte tenace.
Tenacitatea este proprietatea materialelor care se caracterizează prin faptul că ruperea
are loc la sarcini mari şi este însoţită de deformaţii plastice substanţiale.
Ductilitatea este proprietatea materialelor de a se deforma mult sub acţiunea unor
sarcini mici. Materialele ale căror curbe caracteristice au forma din figura 2.1b (fără palier de
curgere) pot fi maleabile şi ductile. În această categorie intră cuprul, aluminiul, plumbul etc.
În cazul multor materiale, cum ar fi oţelurile pentru arcuri, unele oţeluri călite, fonta,
şi altele, ruperea epruvetei se face brusc, cu producerea unei gâtuiri neînsemnate, care nu se
observă în mod obişnuit. Aceste materiale se numesc fragile, iar curba lor caracteristică are
forma din figura 2.1c. Materialele fragile au o anumită alungire la rupere, dar aceasta este
foarte redusă (sub 2 %, uneori chiar sub 1 %). La încercarea la tracţiune a unui material
fragil, forţa maximă şi forţa ultimă din epruvetă sunt aceleaşi.
Raportul dintre forţa maximă şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei se
numeşte rezistenţă la rupere, se notează σr (sau Rm) şi se măsoară în N/mm2 (sau în MPa):
σr = Fmax / S0 [N/mm2] 4.14

38
Fig. 4.22-Diagrame pentru materiale cu rupere fragi
În cazul materialelor cu fragilitate pronunţată, rezistenţa la rupere este, practic, aceeaşi

cu limita de curgere.
S-a menţionat că întreruperea încercării la tracţiune când încă nu s-a depăşit limita de
elasticitate şi înlăturarea forţei determină revenirea epruvetei la dimensiunile iniţiale. Dacă se
întrerupe încercarea după depăşirea limitei de elasticitate, de exemplu în punctul P (fig.2.2a)
se constată
Fig.4.2 experimental că legătura dintre forţă şi lungirea epruvetei, la descărcare, este
dată de dreapta PM, paralelă cu OA. Segmentele OM şi MN reprezintă deformaţiile plastică
şi respectiv elastică pe care le avea epruveta în punctul P. Dacă epruveta este reîncărcată,
variaţia forţei cu lungirea se desfăşoară pe linia MP, apoi pe linia PDE, ca şi cum nu s-ar fi
întrerupt încercarea. Este posibil, deci, ca încercând la tracţiune o epruvetă dintr-un material
ecruisat, curba caracteristică să arate ca în figura 2.2b, adică să difere de cea adevărată din
figura 2.2a şi să indice o limită de elasticitate mai mare.
După cum s-a arătat mai sus, după ce se depăşeşte limita de elasticitate, deformaţiile
mari pe care le capătă epruveta încep să producă o micşorare importantă a secţiunii
transversale. Din această cauză, tensiunea reală din epruvetă, egală cu raportul dintre forţa de
tracţiune înregistrată de maşină şi aria secţiunii momentane reale, este mai mare decât
valoarea convenţională obţinută prin împărţirea forţei la aria secţiunii iniţiale.
Fig. 4.23 Fig. 4.24
Dacă în sistemul de coordonate R, At se obţine o curbă caracteristică ABCDE

convenţională, atunci curba caracteristică reală arată ca în figura 4.3. Deşi în punctul D forţa
începe să scadă, tensiunea reală creşte în continuare deoarece epruveta se gâtuieşte iar
secţiunea acesteia scade rapid. Până la apariţia gâtuirii, alungirea specifică era aceeaşi pe
39
toată lungimea epruvetei, aşa încât alungirea At=ΔL/L0 şi alungirea specifică ε erau identice.
După gâtuire, epruveta suferă o lungire locală pronunţată (fig.4.4) şi curba caracteristică
reală, după punctul D’, este crescătoare până în punctul E’. Alungirea specifică reală la
rupere este mai mare decât alungirea la rupere determinată cu Fig.4.4 baza de măsurare L0.
4.3 Epruvete destinate încercării la tracţiune
Forma şi dimensiunile epruvetei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Dimensiunile epruvetei trebuie să fie suficient de mari, astfel încât pe de o parte,
rezultatele să nu fie influenţate de particularităţile de comportare ale unor formaţiuni
cristaline ale metalului şi, pe de altă parte, lungirea să se poată măsura cu suficientă precizie.
Să existe, într-o anumită zonă a epruvetei, o stare de tensiune omogenă încât
tensiunile locale care apar în porţiunile de prindere ale epruvetei să fie minime şi să nu
influenţeze starea de tensiune din zona principală a epruvetei. Faptul că există o stare de
tensiune omogenă prezintă două avantaje importante: pe curba caracteristică se poate observa
uşor momentul apariţiei deformaţiilor plastice şi relaţiile de calcul pentru obţinerea
tensiunilor şi deformaţiilor specifice sunt foarte simple.
4.4 Forme constructive, dimensiuni
Pentru ca rezultatele încercărilor la tracţiune să fie comparabile este nevoie ca

epruvetele să respecte anumite condiţii de formă, dimensiuni şi prelucrare.
În mod obişnuit, epruvetele au secţiunea circulară (epruvete rotunde) sau
dreptunghiulară (epruvete plate), cu raportul laturilor secţiunii mai mic decât 4:1.
Formele uzuale şi principalele dimensiuni ale unei epruvete destinate încercării la
tracţiune sunt prezentate în figura 4.5.
Semnificaţiile notaţiilor din figură sunt următoarele:
Lt – lungimea totală a epruvetei;
Lc – lungimea calibrată a epruvetei (lungimea porţiunii de secţiune constantă în
limitele toleranţelor prescrise);
L0 – lungimea iniţială, marcată prin două repere trasate în interiorul lungimii calibrate.
În vederea determinării alungirii la rupere, lungimea iniţială se împarte în trei părţi egale
pentru încercările obişnuite, sau în zece părţi egale pentru determinarea alungirii la rupere
indiferent de poziţia secţiunii de rupere. Dacă materialul epruvetei este sensibil la crestare,
atunci reperele de margine şi cele intermediare nu se trasează prin zgâriere; d 0 – diametrul
iniţial al epruvetei (diametrul secţiunii iniţiale a epruvetei rotunde), în porţiunea calibrată, sau
diametrul echivalent al epruvetei plate care are grosimea iniţială a0 şi lăţimea iniţială b0 şi
pentru care d0 =1,13⋅ a0 ⋅b0 .
40
Fig. 4.25
Lungimea iniţială L0 şi diametrul iniţial d0 se aleg în aşa fel încât raportul n =

L0/d0 ,numit factor dimensional, să aibă valoarea n = 5 sau n = 10. Corespunzător acestor
valori, epruveta se numeşte proporţional normală sau proporţional lungă. Este necesară
impunerea valorii factorului dimensional pentru a obţine alungiri la rupere comparabile, la
epruvete cu diferite secţiuni. În cazuri speciale se pot utiliza şi epruvete neproporţionale.
Lungimea calibrată se alege în aşa fel încât de la marginile ei şi până la reperele care
delimitează lungimea iniţială să fie o distanţă de cel puţin ½ din d 0, ceea ce înseamnă că
valoarea minimă a acesteia este Lc = L0 + d0 ; în mod normal Lc= L0 + 2d0.
Capetele de prindere ale epruvetei trebuie să fie coaxiale cu porţiunea calibrată, pentru
a asigura solicitarea la tracţiune simplă. Forma şi dimensiunile lor se aleg în funcţie de
dispozitivele de prindere ale maşinii de încercat. Între capătul epruvetei şi porţiunea calibrată
se execută o racordare cu raza de cel puţin 0,5 din diametrul d 0 la epruvetele rotunde şi de cel
puţin 20 mm la epruvetele plate.
Pentru cercetarea caracteristicilor mecanice ale unui material se pot folosi şi epruvete
cu alte dimensiuni. Acestea sunt standardizate şi valorile lor pot fi găsite în SR EN 10002/1-
94.
În cazul încercării fontelor cenuşii, în afară de prescripţiile generale există şi condiţii
tehnice specifice. Încercarea se execută pentru a determina caracteristicile mecanice ale
materialului şi a identifica marca fontei. Epruvetele sunt de două tipuri, A şi B, având formele
din figura 4.6a, respectiv 4.6 b. Capetele cilindrice ale epruvetei pot fi netede sau filetate;
dacă sunt netede, acestea trebuie să fie prinse în întregime în dispozitivele maşinii de
încercat, iar dacă sunt filetate se înşurubează în bacurile maşinii, astfel încât cel puţin o spiră
să rămână liberă.
41
Fig. 4.26
Forma epruvetei din fontă şi recomandările de montare sunt determinate de faptul că

fonta este un material fragil şi se rupe, de obicei, în apropierea unui capăt, obţinându-se astfel
o rezistenţă la rupere mai mică decât cea reală. Epruvetele de acest fel, cu loc de rupere
predeterminat, se folosesc uneori şi în cazul oţelurilor călite cu duritate mare.
Epruveta se execută prin aşchiere, cu adâncimi de aşchiere mici, din proba de material
luată din semifabricate conform standardelor. Dacă materialul este casant, suprafaţa epruvetei
trebuie şlefuită cu pânză abrazivă (având grijă să nu se creeze rizuri circulare). Rizurile care
marchează lungimea calibrată a epruvetei sau care subdivid această zonă se trasează cu
dispozitive speciale.
Dacă bara are grosimea ≤ 40 mm sau banda are lăţimea ≤ 30 mm, proba extrasă poate
fi supusă direct încercării la tracţiune fără a executa o epruvetă.
În cazul încercării la tracţiune a fontei cenuşii, probele din care se vor prelucra
epruvetele se toarnă odată cu piesele, în forme uscate, în aceeaşi formă de turnare, sau se
toarnă ca apendice la piesă. Un eventual tratament termic se execută concomitent pieselor şi
probelor. În unele situaţii, probele se pot tăia chiar din corpul piesei.
În cazul produselor din metale şi aliaje neferoase locul şi poziţia de luare a probei sunt
prevăzute în STAS 8394-69, în funcţie de tipul produsului, direcţia de deformare, grosime
(pentru table, benzi şi plăci), sau mărimea secţiunii (pentru bare, ţevi, sârme, profile). În toate
situaţiile în care se recomandă folosirea epruvetelor plate, suprafaţa epruvetei trebuie să
coincidă cu suprafaţa produsului (să păstreze stratul superficial neprelucrat).
4.5 Maşini şi utilaje
4.5.1 Maşina de încercat

Există numeroase variante constructive ale maşinilor de încercat, determinate de
procedeul de producere a sarcinii şi a modului de măsurare a acesteia.
Maşina universală din figura 4.7 are un cadru fix format din coloanele 1 (fixate pe
batiu) şi traversa 6. Pompa hidraulică trimite ulei în cilindrul 7, care este fixat pe traversa 6.
Pistonul din cilindrul 7, deplasează în sus cadrul mobil format din traversele 4 şi 9 şi
42
coloanele 8. Astfel se poate executa încercarea la tracţiune a unei epuvete montate între
bacurile 2 şi 3, încercarea la compresiune a unei epruvete aşezate între platourile de pe
traversele 4 şi 6, sau încercarea la încovoiere, utilizând reazemele 5. Folosind dispozitive
adecvate se poate efectua şi încercarea la forfecare. Uleiul sub presiune din cilindrul 7 ajunge
şi în cilindrul 11 pentru a deplasa în jos cadrul 12 ce roteşte pendulul 10, care antrenează
(printr-un mecanism special) acul indicator 13.
.
43
Fig. 4.27
Dispozitivul pendular pentru măsurarea forţei de tracţiune are trei greutăţi diferite care
permit funcţionarea maşinii cu măsurarea forţei între următoarele limite:
greutatea mică, pentru forţe de tracţiune până la 4 tf. Valoarea forţei se citeşte pe scala
interioară a cadranului;
greutatea mică plus cea mijlocie, pentru forţe de tracţiune până la 10 tf. Valoarea
forţelor se citeşte pe scala mijlocie a cadranului;
toate cele trei greutăţi, pentru forţe de tracţiune până la 20 tf. Valoarea forţelor se
citeşte pe scala exterioară a cadranului.
Cadranul are două ace indicatoare: unul acţionat de dispozitivul de măsurare şi
celălalt, purtat de primul, care se opreşte la valoarea forţei maxime de tracţiune, în timp ce
acul purtător se întoarce la 0 odată cu descărcarea epruvetei.
Maşinile care au acţionare hidraulică şi la care măsurarea forţei se face cu manometrul
cu arc sau cu pendul pot avea accesorii ca:
dispozitiv pentru înregistrarea diagramei forţă-alungire (acest înregistrator are un
tambur, pe generatoarea căruia se deplasează peniţa, acţionată pe cale mecanică de sistemul
de forţă al maşinii; mişcarea de rotaţie a tamburului este comandată de semnalul electric
primit de la un extensometru montat pe epruvetă);
dispozitiv pentru menţinerea constantă a sarcinii;
dispozitiv pentru programarea unei viteze constante de încărcare;
44
unitate de reglare automată, care permite programarea încărcării sau a lungirii şi care,
în plus, compensează automat elasticitatea proprie a maşinii de încercat sau a cilindrului de
forţă, făcând ca instalaţia să devină extrem de rigidă.
Maşinile de încercat trebuie să îndeplinească anumite condiţii tehnice şi metrologice.
Parametrii metrologici caracteristici pentru o maşină de încercări statice la tracţiune,
compresiune şi încovoiere sunt următorii: eroarea relativă de fidelitate a indicaţiilor, eroarea
relativă de revenire, eroarea relativă de revenire la zero, pragul de sensibilitate. Aceste
caracteristici trebuie să aibă valori corespunzătoare clasei de precizie a maşinii.
4.5.2 Dispozitive de prindere a epruvetei:
Epruvetele pot avea diferite tipuri de capete de prindere, în funcţie de dispozitivele de

fixare ale maşinii de încercat.
Pentru epruvete cilindrice rotunde, SR EN 10003/1-94 recomandă capete de prindere
cilindrice, conice sau filetate. Corespunzător acestor forme, prinderea în dispozitivul de fixare
al maşinii se poate face cu pene având suprafaţa striată, (plată sau cu canal în direcţia axială a
epruvetei) care se strâng automat (fig.4.8 a), sau prin intermediul unui inel cu suprafaţa de
sprijin sferică (fig.4.8 b, c).
Fig. 4.28
În cazul epruvetelor plate, capetele de prindere pot fi cu sau fără gaură pentru bolţ.
Dacă nu au gaură pentru bolţ, prinderea se face în dispozitivul pană contrapană cu suprafaţa
plată, striată (fig.4.8 a).
4.6 Desfăşurarea încercării
Pentru buna desfăşurare a lucrării se parcurg următoarele etape:

Se măsoară dimensiunile iniţiale ale epruvetei şi se trasează reperele care îi
delimitează lungimea iniţială L0 ca şi reperele de divizare a acestei lungimi, după cum s-a
arătat la descrierea epruvetei. Valorile se înscriu în tabelul 2.1.
45
Se verifică buna funcţionare a maşinii de încercat.

Se înfăşoară hârtia pentru înregistrarea diagramei pe tambur şi se încarcă peniţa cu
cerneală, sprijinindu-i apoi vârful pe hârtie.
Se prinde epruveta în dispozitivele de prindere, având grijă ca fălcile lor să
corespundă tipului şi dimensiunilor capetelor epruvetelor.
Se pune în funcţiune maşina şi se pompează ulei în cilindru, reglându-se astfel debitul
de ulei, încât viteza de încărcare a epruvetei să nu depăşească valoarea de 1 daN/mm 2.s-1 până
la depăşirea limitei de curgere.
46
Fig. 4.29
Pentru stabilirea limitei de curgere se urmăreşte continuu deplasarea acului indicator

pentru a reţine valoarea sarcinii corespunzătoare limitei de curgere fizică (dacă materialul
47
care se încearcă are o astfel de limită). În acest sens, atunci când acul oscilează, epruveta
continuând să se alungească, se va nota valoarea minimă a forţei ce apare în cursul
oscilaţiilor. Dacă se constată numai o oprire a creşterii forţei de tracţiune se notează valoarea
respectivă F0. Dacă materialul încercat nu prezintă limită de curgere fizică, atunci i se
determină cea convenţională, Rp0,2, pentru care, după terminarea încercării, se determină
valoarea forţei F0,2 printr-o construcţie grafică pe diagrama înregistrată (se trasează o paralelă
cu porţiunea dreaptă a diagramei de la punctul de pe axa absciselor egal cu ΔL=0,2L 0 /100 şi
se citeşte ordonata F0,2 corespunzătoare, respectându-se scara la care a fost desenată
diagrama). Limita de curgere se calculează făcând raportul dintre valoarea forţei
corespunzătoare, F0 sau F0,2, şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei S0.
Stabilirea rezistenţei la rupere a materialului încercat. Se notează valoarea forţei
maxime care apare în timpul încercării epruvetei Fmax şi se calculează rezistenţa la rupere prin
împărţirea lui Fmax cu S0.
Stabilirea alungirii relative la rupere. La epruvetele normale sau proporţionale
scurte care s-au rupt în treimea mijlocie a lungimii dintre reperele extreme ca şi la cele lungi
care s-au rupt la o distanţă de cel puţin 1/5 din lungimea dintre aceste repere, alungirea
relativă la rupere se determină prin măsurare directă, după cum urmează: se pun cele două
bucăţi ale epruvetei cu părţile de rupere cap la cap, apăsându-le astfel încât să rezulte un
contact cât mai bun între ele şi se măsoară lungimea L u dintre reperele extreme. Alungirea
relativă la rupere se calculează cu ajutorul relaţiei:
A = [(Lu – L0)/L0].100[%]. 4.15
Alungirea relativă la rupere determinată în acest fel este valabilă, indiferent de poziţia
gâtuirii, dacă valoarea obţinută se încadrează între limitele prescrise pentru materialul
încercat. În cazul formării gâtuirii în afara limitelor arătate mai sus, valoarea obţinută pentru
alungirea relativă la rupere prin măsurare directă este mai mică decât cea obţinută pentru
acelaşi material, în cazul formării gâtuirii în zona mijlocie a epruvetei. Acest fapt se explică
prin aceea că, după apariţia gâtuirii, alungirile specifice din această zonă sunt mult mai mari
decât cele din rest.
Alungirea specifică a întregii epruvete fiind media sumei alungirilor specifice ale
fiecărei diviziuni a epruvetei. În cazul unei gâtuiri centrale ea este mai mare (fig.4.9a) decât
în cazul unei gâtuiri marginale (fig.4.9b).
În cazul în care lungimea iniţială a epruvetei se divizează în zece părţi egale, alungirea
la rupere se poate determina independent de poziţia secţiunii de rupere în cadrul lungimii
iniţiale. În cazul general, în care lungimea iniţială are un număr total de N intervale, lungimea
48
după rupere se determină prin cumularea măsurărilor lungirilor parţiale din zona rupturii,
după următorul procedeu: se stabilesc două lungimi de măsurat - figurile 2.10a şi 2.10b:
lungimea OP, care conţine secţiunea de rupere, este delimitată de reperul marginal O
al porţiunii scurte a epruvetei rupte şi reperul P de pe primul interval întreg de pe porţiunea
lungă a epruvetei rupte; lungimea OP conţine „n” intervale;
lungimea PQ (fig.2.10a) sau lungimile PQ şi PQ’ (fig.2.10b) de pe porţiunea lungă;
dacă numărul (N-
n) este par, se stabileşte PQ = (N-n)/2, iar lungimea după ruperea epruvetei este: L u =
OP+2PQ; dacă numărul (N-n) este impar, se stabilesc PQ=(N-n-1)/2 şi PQ’= (N-n+1)/2, iar
Lu=OP+PQ+PQ’. Pentru N = 10 sunt posibile situaţiile din fig.2.11.
Gâtuirea relativă la rupere, Z, se calculează ca raport între diferenţa dintre aria
secţiunii iniţiale şi aria secţiunii ultime a epruvetei, şi aria secţiunii iniţiale; se exprimă în
procente:
Z = [(S0 – Su)/S0].100 [%] 4.16
Fig. 4.30
Aria secţiunii ultime este aria secţiunii transversale a epruvetei în zona de rupere.
Evaluarea acesteia se face în următoarele condiţii convenţionale de măsurare a dimensiunilor:
dacă epruveta este rotundă, diametrul secţiunii de rupere se consideră ca fiind media
aritmetică a dimensiunii transversale maxime şi a celei minime;
dacă epruveta este plată, drept secţiune ultimă se consideră un dreptunghi ale cărei
laturi sunt egale cu dimensiunile minime măsurate în secţiunea rupturii.
49
Fig. 4.31
Alungirea şi gâtuirea la rupere sunt două mărimi ce caracterizează materialul din

punct de vedere tehnologic şi nu sunt utile pentru calculele de rezistenţă. Acestea se referă la
comportarea materialului epruvetei într-o zonă limitată, în care, după atingerea sarcinii
maxime, se produc deformaţii locale mult mai mari decât în rest.
50
Fig. 4.32
Analiza formei şi aspectul epruvetei după rupere:

Ruperea unui material poate fi ductilă, fragilă sau mixtă. În cazul ruperii ductile,
materialul permite deformaţii plastice puternice, iar în cazul ruperii fragile, fisura se propagă
brusc, nu se produce o deformaţie globală a unei zone a materialului, ci doar o
microdeformaţie locală pe suprafaţa de rupere (microdeformaţie ce nu se observă decât la
analiza prin difracţie cu raze X).
În cazul epruvetelor supuse la tracţiune, ruperea fragilă produce o secţiune de
separaţie normală pe axă (fig.4.12a). Acest tip de rupere apare brusc, fără nici o manifestare
prealabilă, iar secţiunea de rupere prezintă o structură grăunţoasă.
Epruvetele executate din materiale foarte plastice (aur, plumb) capătă o gâtuire mare,
iar în momentul ruperii secţiunea poate ajunge chiar la un punct (fig.4.12b). Materialele cu
ductilitate medie (de exemplu oţelurile carbon) au, înainte de rupere, o gâtuire destul de
pronunţată. La acestea ruperea începe din centrul secţiunii epruvetei şi se propagă pe
direcţiile tensiunilor tangenţiale maxime (la 45°), aspectul suprafeţei de rupere fiind acela din
figura 2.12c, denumit “con-crater”.
4.7 Factori care influenţează rezultatele încercării:
Pentru un anumit material, caracteristicile mecanice de rezistenţă pot dobândi valori

diferite, în funcţie de condiţiile în care s-a efectuat determinarea lor experimentală. Factorii
care determină rezultatele încercării şi care produc, o modificare aparentă a valorilor
caracteristicilor mecanice de rezistenţă sunt: dimensiunile epruvetei, viteza de solicitare şi
caracteristicile maşinii de încercat.
Diametrul epruvetei influenţează rezultatul încercării dacă scade sub 4-5 mm. În cazul
în care este foarte mic (zecimi de milimetru) se obţine o valoare a rezistenţei la rupere
sensibil mai mare decât aceea determinată cu epruvete uzuale.
Lungimea porţiunii calibrate a epruvetei influenţează valoarea alungirii la rupere. În
cazul când se folosesc epruvete lungi, alungirea la rupere rezultă mai mică decât alungirea
determinată pe epruvete scurte.
Viteza de solicitare influenţează rezistenţa la rupere şi alungirea în felul următor: cu
cât încărcarea se face mai lent, cu atât rezistenţa la rupere este mai mică, iar alungirea la
rupere este mai mare.
Caracteristicile maşinii de încercat influenţează aspectul curbei caracteristice în zona
de curgere. Dacă sistemul de măsurare al maşinii are inerţie mare, atunci nu sunt obţinute
limitele de curgere. Acelaşi lucru se întâmplă şi la sistemele cu inerţie mică, dacă viteza de
încărcare este mare.
51
4.8 Încercări speciale la tracţiune
În unele cazuri interesează comportarea la tracţiune nu a unui material, ci a unui

produs care în utilizarea lui normală este supus unei solicitări de tracţiune. În această situaţie
se găsesc produse ca: lanţuri, cabluri, ţevi, sârme, benzi etc.
Pentru încercarea de rupere la tracţiune a ţevilor se recomandă consultarea STAS
67718-76 şi a STAS 10782-76, iar în ceea ce priveşte încercarea de rupere la tracţiune a
sârmelor şi cablurilor, acestea se efectuează conform STAS 6951-76, respectiv STAS 2172-
74.
52
5 .Răsucirea
5.1 Termenul răsucirii.Definiție,exemple
O bară dreaptă de secțiune circulară sau inelară este supusă la răsucire pură (singurul
caz studiat în cadrul acestui capitol) dacă asupra ei acționează la extremități două cupluri M t
egale și de sensuri contrarii,situate în plane perpendiculare pe axa barei.Cele două cupluri
fiind în echilibru și neexistând alte sarcini care să acționeze asupra barei aceasta rămâne în
repaus.
Deși axa barei rămâne în continuare dreaptă,secțiunile sale transversale se rotesc una
față de cealaltă,rotirea fiind cu atât mai accentuată cu cât secțiunile sunt mai depărtate.
Fig. 5.33-Bară dreaptă de secțiune circulară supusă la solicitarea de răsucire
Rotirea relativă a două secțiuni transversale ale barei are ca efect apariția unor
tensiuni cuprinse în planul acestor secțiuni,deci a unor tensiuni tangențiale.Întrucât bara nu
este solicitată axial,secțiunile sale rămîn plane și după deformare și deci în cazul răsucirii nu
apar tensiuni normale,acest rezultat nu este valabil decât pentru bara de secțiune circular sau
inelară.
Ca exemple de piese care pot fi considerate bare drepte supuse la răsucire putem
avea:burghiele mașinilor de găurit,arborii de transmisie ai mașinilor,arborele elicei unui avion
etc.
5.2 Solicitarea la răsucire.Diagrame ale momentelor de răsucire
În practică,pe lânga barele drepe solicitate la răsucire prin acțiunea a două cupluri
aplicate la extremități,se întâlnesc și cazuri în care barele sunt acționate de un număr mai
53
mare de cupluri.Pentru deteminarea tensiunilor tangențiale care iau naștere în diferitele

cazuri, se trasează diagrama de variație a momentelor de răsucire.
Prin definiție,momentul de răsucire care acționează în secțiunea transversală a unei
bare drepte este reprezentat de suma momentelor tuturor cuplurilor situate in plan
perpendiculare pe axa barei,care acționează porțiunea de bară situată în stânga secțiunii
considerate sau de suma momentelor tuturor cuplurilor care acționează porțiunea de bară
situată în dreapa secțiunii considerate,luată cu semn schimbat.
De regulă,se consideră negative momentul de răsucire situat în stânga secțiunii al
cărui sens este cel trigonometric și pozitiv-invers.
Fig. 5.34-Bară dreaptă supusă acțiunii simultane a mai multor momente de

răsucire,trasarea momentelor de răsucire
În figura 66 se poate urmări modul de trasare a diagramei de momente de răsucire

pentru un arbore asupra căruia acționează o serie de cupluri perpendiculare pe axă ce sunt în
echilibru.
5.3 Calculul momentului de răsucire pentru barele drepte aflate în

mișcare de rotație uniformă (arbori)
În construcția de mașini se întâlnește frecvent cazul în care arborii de transmisie sunt

solicitați de un moment de răsucire constant pe o întreagă porțiune a lor,acesta fiind egal,în
același timp,atât cu momentul cuplului motor cât și cu momentul cuplului rezistent.
În acest caz valoarea momentului de răsucire Mt în newtoni-metri(Nm) este dată de
relația :
54
N P(Kw) 5.17
Mt ( )=9550
m rot
n( )
min
În care : P este puterea de acționare a arborelui de transmisie (Kw) ;

n-turația acestui arbore.
Relația (6.1) este stabilită în baza formulei puterii(w):
π ∙n
P=Mt ∙ ω=Mt
30
Unde: Mt(Nm) este momentul de răsucire (numit și moment de torsiune) transmis;
𝛚(rad/s)- viteza unghiulară a arborelui transmisiei.
În cazul în care puterea de acționare a arborelui transmisei este exprimată în cai
putere(CP),se ține seama de relația de echivalență(1 CP=0,736Kw).
5.4 Tensiuni tangențiale în barele drepte de secțiune circular sau inelară

solicitate la răsucire
Așa după cum am arătat ,rotirea relativă a două secțiuni transversale ale unei bare
drepte de secțiune circulară sau inelară are ca efect apariția unor tensiuni ,numite tensiuni
tangențiale.
Aplicând un cuplu Mt la capăelălalttul liber al unei astfel de bare,încastrată la celălalt
capăt (fig 6),observăm că generatoarea AB de lungime Δl și rază OB egală cu r,care erau
orizontale,ajung,după aplicarea acestui cuplu,respective în pozițiile AB՚ și OB՚ .
Fig. 5.35- Deformațiile mici ale barei de secține circulară,încastrată la Mo

extremitate și solicitată la răsucire prin acțiunea unui cuplu M t ,aplicat la extremitatea
liberă
În tringhiurile curbilinii ABB՚ și OBB՚,pentru unghiuri mici γ și Δφ,putem scrie

relațiile:
BB՚=Δl∙γ ; BB՚=r∙Δφ.
După calculele elementare se obține:
55
Δφ 5.18
γ =r ∙
Δl
în care Δφ este unghiul de rotire al secțiunii situate la distanța Δl față de

capătul fix al barei.
Δφ
Substituind în realația (5.2) raportul θ= ,numit unghi de rotire specifică, se obține:
Δl
γ ՚=r ∙ θ 5.19
În relația (5.3) unghiul γ reprezintă,lunecarea specifică a elementelor barei
supuse la răsucire.Dar,în baza legii lui Hooke,tensiunile tangențiale τ sunt proporționale cu
lunecările , τ=G*γ,și atunci relația de calcul a tensiunii tangențiale capătă forma:
τ =G∙ θ ∙ r 5.20
Întrucât modulul de elasticitate transversal G și unghiul de rotire specifică θ sunt

constant pentru o bară și un moment de răsucire date,rezultă că tensiunea tangențială τ
variază proportional cu raza r.Relația (6.4) reprezintă legea de variație a tensiunilor
tangențiale pe secțiunea transversală a barei,și anume :tensiunile tangențiale sunt nule în
centrul secțiunii (pentru r =0),variază liniar pe secțiune și sunt maxime în punctele situate pe
conturul secțiunii,
Adică penru r=R,
τmax=G∙θ∙R,
unde R reprezintă raza secțiunii circulare(fig 5.4).
Fig. 5.36-Diagrama de variație a Fig. 5.37-Echilibrul uneia din cele

tensiunilor pe secțiunea transversal a unei două părți ale barei drepte de secțiune
bare drepte de secțiune circular supusă la circular supusă la solicitarea de răsucire
solicitarea de răsucire
Pentru a stabili legătura dintre momentul de răsucire Mt și tensiunea tangențială τ,se

scrie ecuația de echivalență.
M t – Στ ∙ r ∙ ΔA=0 , unde
56
ΔA reprezintă elementul de suprafață asupra căruia acționează tensiunea tangențială τ(fig

5.5). Înlocuind în această
ecuație valaorea lui τ, data de relația (5.4),se obține
M t=ΣG ∙ θ ∙ r ²∙ ΔA Întrucât mărimile G și θ
sunt constante,rezultă:
M t=G ∙ θ ∙ Σr ² ∙ ΔA . 5.21
Dar expresia Σr²∙ΔA reprezintă momentul de inerție polar al secțiunii transversale a

barei în raport cu punctul O.Întrucat se consideră numai răsucirea barelor drepte de secțiune
circulară sau inelară,rezultă că acest moment de inerție polar nu poate avea decât una din
πD ² π
expresiile: I p= ,respectiv I p= ( D 4−d 4 ),
32 32
în care D,respective d,reprezintă diametrele secțiunii.
Ținând seama de această expresie ,relația (5.5) devine
M t=G ∙ θ ∙ I p 5.22
τ
Substituind G*θ= ,data de relația (6.4),se obține:
r
r 5.23
τ =M t ∙
Ip
Această relație reprezintă legea de variație a tensiunii tangențiale pe secțiunea
transversală a barei de secțiune circulară sau inelară.
Cele mai mari tensiuni tangențiale au loc în punctele situate pe conturul
exterior al secțiunii cele mai încărcate:
M tmax ∙ rmax
τmax ¿ Ip
Renunțand la indicele “max” atribuit mărimilor τ și M t ,cu obligația de a alege din
diagrama momentelor de răscucire cea mai mare valoare a acestui moment în valoare
absolută și înlocuind rmax =R,se obține relația :
Mt
Mt∙R
τmax =τt = I p =Ip
R
Ip
Ținând seama că raportul reprezintă în cazul de față modulul de rezistență polar
R
al secțiunii circulare sau inelare,se poate scrie:
57
πD ³ π (D 4−d 4 )
Wp = ,respectiv Wp = .
16 16 ∙ D
Rezultă:
Mt 5.24
τt¿ ,
Wp
de unde:
-pentru dimensionare(determinarea modulului de rezistență polar necesar
Wnec),
Mt 5.25
Wnec= ;
τat
-pentru verificarea tensiunii tangențiale,
Mt 5.26
τef = ≤τ ;
Wpef at
-pentru verificarea condiției de rigiditate,
Mt 5.27
θef = ≤θa ,
G∙ Ipef
Condiția de rigiditate este mai restrictivă decât condiția de rezisență;

-pentru calculul momentului de răsucire capabil,
Mtcap =Wpef ∙τaf 5.28
în care τaf reprezintă valoarea tensiunii tangențiale admisibile pentru materialul din
care este executată bara.
5.5 Deformațiile barelor drepte de secțiune circulară sau inelară solicitate

la răsucire
Δφ φ
Dacă în relația (6.6) se înlocuiește unghiul de rotire specifică θ= = , se obține :
Δl l
φ
Mt =G∙ ∙I ,
l p
sau :
58
Mt ∙l 5.29
φ=
G ∙ Ip
5.6 Exemple de calcul
1.Un arbore având diametrul constant d,este supus unor cupluri de răsucire conform
figurii 6.6 .Să se scrie expresia deformațiilor totale la răsucire φ14 .
Rezolvare:
Se trasează diagrama Mt și apoi se aplică relația (6.12) pentru fiecare din cele trei
intervale .Rezultă:
Mt ∙ 2 a 5∙ Mt ∙ a 3∙ Mt ∙ 3 a
φ12 = ; φ23 = ;φ34 = .
G ∙ Ip G ∙ Ip G ∙ Ip
Fig. 5.38-Arbore supus unor cupluri de răsucire
Deformația totală φ14 va fi :

2∙ Mt ∙ a 5∙ Mt ∙ a 9 ∙ Mt ∙ a 12∙ Mt ∙ a
φ14 = + + = .
G ∙ Ip G ∙ Ip G ∙ Ip G ∙ Ip
Pentru calculul deformației unghiulare φ12 a fost ales semnul (-),momentul apicat în
secțiunea (1) fiind de un sens contrar celorlalte momente.
Ținând seama de expresia momentului de inerție polar pentru secțiunea circular, Ip=
πd ³
, rezultă :
32
384 Mt a
φ14 = .
π G d4
2.Bara de torsiune din figura 5.7 ,de lungime l=1,8 m este acționată de forța P=7 kN
prin intermediul pârghiei de lungime a=200 mm.Se cere :
a)să se dimensioneze bara de secțiune circulară constantă,din condiția de rezistență
b)să se dimensioneze aceeași bară din condiția de rigiditate
c)să se traseze diagrama de tensiuni tangențiale τ într-o secțiune curentă a
barei. Se dau τa =400N/mm² ; θa =10° ; G=8,1∙104 N/mm².
59
Rezolvare:
a)Momentul de torsiune produs de forța P este :
Mt =P a= 7∙10 ³∙200=1,4∙106 N/mm.
Mt 1,4 ∙10 6
Aplicând formula (5.9),rezultă :Wnec = = =3500 mm³
τa 400
πd ³ 3 16 ℘ 3 16 ∙ 3500
Dar,Wp =
16
.Rezultă: d≥
√ √ π
=
π
≈ 26 mm
Fig. 5.39-bară de torsiune de Fig. 5.40-Diagrama de tensiuni

lungimea l tangențiale
10 π
b)Aplicând relația (5.11) și cunocscând θa ≈10°/m= 10−3 rad/mm,se obține:
180
1,4∗106
Mt
Ipnec= = 8,1∗104∗10 π =9,91∙104 mm 4.
Gθa ∗10−3
180
π d4
Cunoscând că pentru secțiunea circular Ip = ,rezultă :
32
32 Ip 4 32 ∙ 9,91∙ 104
√ √
dnec ≥
4
π
=
π
=31,7 mm,
Se alege def =32 mm.

c)Trasarea diagramei τ implică determinarea tensiunii τmax ,conform relației :
Mt 1,4 ∙10 6
Mt
τmax = Ip = = 3
=217,7 N/mm².
Wef π ∙32
R 16
Diagrama de tensiuni tangențiale τ este prezentată în figura 5.8.
60
6 .Concluzie
Biblografie
61
62

ANDRUSCA

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANDRUSCA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Roman- Analiza teoretică și experimentală a comportamentului materialelor solicitate compus

Analiza teoretică și experimentală a comportamentului materialelor

Nume student: Roman Alexandru-George

3.2.1 Geometria epruvetei....................................................................................20

Rezistența materialelor face parte din grupul disciplinelor fundamentale denumite

1.1 SCURT ISTORIC AL REZISTENȚEI MATERIALELOR

Dezvoltarea istorică a rezistenței materialelor este o fascinantă împletire a teoriei și

1.2 Noțiuni generale

Intrucat compozitia si structura determina proprietatile unui material, adica

Fig. 1.3- Dimensiunile epruvetei inainte si dupa incercarea la tractiune

Daca solicitarea se executa static, dar cu viteza constanta in timp indelungat, se

Fig. 1.4- Etapele procesului de deformare a epruvetelor la incercarea la tractiune

Raportand diferenta dintre sectiunea initiala So si finala Sf , la sectiunea initiala So, se

Z = [( So - Sf ) / So ] * 100 [%] 1.1

Tipurile uzuale de epruvete utilizate pentru incercarea la tractiune, pentru produsele

σ=F/So [daN/mm²] 1.2

in care : E este modulul de elasticitate.

Fig. 1.5- Tipuri uzuale de epruvete utilizate pentru incercarea la tractiune.

Fig. 1.6- Curba conventionala de tractiune statica ( σ - ε)

RP02 =F02 / S0 [daN/mm²] 1.6

Similar se calculeaza rezistenta la rupere ca raport intre sarcina maxima la ruperea

Diagramele tensiune-deformatie prezentate in figurile 1.8 si 1.9 sunt denumite

Pentru aprecierea corecta a comportarii la curgere a unui material metalic este

La o serie de materiale metalice evolutia curbei de curgere este reprezentata prin

1.3 Incercarile de tractiune

Incercarile de tractiune permit si aprecierea tenacitatii materialului in functie de

Fig. 1.9- Metode de determinare a duritatii

Aliaje de cupru - recoapte Rm ≈ 0,55 HB

S=d²/2 sin( 136º/2 ) 1.9

HV=(2F sin 136º/2) / d² = 1,8544 1.11

unde d este lungimea diagonalei amprentei (masurata cu ajutorul microscopului) .

unde : a, n sunt constante de material. Empiric, 1HV~ 1 HB

1.4 Rezistența la oboseală

Fig. 1.10- Variatia rezistivitatii electrice cu temperatura:

1 – materiale conductoare; 2 – materiale semiconductoare; 3 – materiale

1.6 CUPRUL SI ALIAJELE SALE INDUSTRIALE

Cu-Zn (Zn > 25 % ) 425...600

Cu-Zn (Zn < 25 % ) 425...800

Desi rezistente la coroziune, alamele sunt susceptibile la coroziunea sezoniera produsa

Imbunatatirea proprietatilor de rezistenta mecanica, a plasticitatii, a plasticitatii, a

cu exceptia Ni, Co si Ag coeficientii de echivalenta sunt pozitivi ,adica elementele de aliere

t = [ %Zn + Σ ki ci]100 / [ % Cu + % Zn + Σ ki ci ] 1.13

unde: ki este coeficientul de echivalenta al elementului i; c i este concentratia in

2.2 Tipuri de epruvete

2.3 Încercarea la tracţiune

Încercarea la tracţiune este o încercare de bază standardizată conform standardului

Fig. 2.14-Epruvetă supusă la tracțiune

Fig. 2.15-Gâtuirea epruvetei

În cazul materialelor cu rupere fragilă nu se produce gâtuirea şi de aceea se utilizează

Dacă se admit următoarele ipoteze:

Fig. 2.16-Diagrama caracteristică a unui oțel cu rupere tenace

De la punctul B la C, curba se îndepărtează de linia dreaptă şi deci nu mai există

σr = σmax = Ao ; εr = lou 100% (3.5)

Se mai poate calcula coeficientul de gâtuire la rupere:

Tensiunile σe, σp, σc, σr reprezintă caracteristicile mecanice ale materialului.

Fig. 2.17-Diagrama reală

Se mai obişnuieşte ca, pentru solicitările axiale, tensiunile să se noteze cu R

Fig. 2.18-Limita de curgere off set

În figura 3.8 se prezintă diagrama caracteristică pentru un oţel cu conţinut ridicat de

Fig. 2.19-Diagramă caracteristică pentru un oțel cu rupere fragilă

unde: n - un coeficient ( n > 1 pentru curbe cu concavitatea în jos şi n < 1 la curbe cu

4.1 Scopul lucrării

Însuşirea noţiunilor necesare determinării caracteristicilor de rezistenţă şi de