PICTURĂ-N CUVINTE

Rătăcind prin gânduri ce îmi zboară-n stol

Mă ghidează-al vieţii întuneric gol.
Şi alerg prin casă, fără de veşmânt
Mă întreb prin urlet: e cer sau pamânt?

Vântul suflă-n marea zăpadă de flori

Şi-un cuvânt îmi curge şi îmi dă fiori,
Iar când mândrul soare cade-n asfinţit
Eu rămân cu luna, ca un nesimţit.

Între alb şi negru mă întreb mereu:

Eu sunt Tu acela, sau Tu acel Eu?
E zi sau e noapte, nu ştii ce să crezi,
De a mele lacrimi doar tu abuzezi.

E furtună-n mine, ca s-o liniştesc

Eu mă mir în şoaptă: vai cât o iubesc!
Mi-oglindesc dorinţa sub un clar de lună:
Vreau să fiu cu tine, să te ţin de mână!

Botezat c-un nume, ce e un blestem

Eu, fiincă exişti, încep să mă tem.
Într-un alb şi-un negru, un suspin adânc
Mi-ndoaie genunchii şi încep să plâng.

Noaptea cheamă ziua şi eu nu mai pot,

Am trăit aiurea, chiar sunt un netot.
Dac- o lumânare noaptea luminează,
Eu doar o iubire n-o pot ţine trează?

Şi prin întuneric văd bucăţi de rouă,

Fără să-mi dau seama că afară plouă.
Dacă nu pot asta, sau nu reuşesc,
Te întreb cu lacrimi: pentru ce trăiesc?

Iar mă fură somnul şi respir încet.

Mor de dor iubito, blândul tău ascet.
Dăcă somnul ăsta mă ţine mereu,
Să respiri iubito, să te-aud şi eu.

Ca într-o pictură, doar în alb şi negru,

Am pus în cuvinte gândul meu funebru.
Şi în somnul ăsta tot visez că plâng...
Din aripa nopţii m-a atins un fulg.