REASIGURARI

Orice societate de asigurare trebuie sa se preocupe ca portofoliul sau sa corespunda cerinţelor unei bune stabilităţi financiare, sa
fie omogen, diversificat şi dispersat.

Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurări, se folosesc doua soluţii şi anume: coasigurarea şi
reasigurarea.

Coasigurarea consta în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de valoare mare

În practica datorita valorii mari a bunurilor este posibil ca un asigurator sa nu consimtă la încheierea contractului pentru
întreaga valoare. Atunci asiguratul tratează printr-un intermediar – cu mai mulţi asiguratori, posibilitatea fracţionarii valorii
bunului respectiv şi asigurarea fiecărei părţi la un alt asigurator.

Fiecare societate de asigurări care participa la asigurarea unei fracţiuni din valoarea bunului în cauza reprezintă un coasigurator.
Fiecare coasigurator răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract, şi nu în mod solidar.

Neajunsurile coasigurarii consta în faptul ca asiguratul nu are acces la date despre solvabilitatea societăţii de asigurare, plasarea
riscului este destul de dificila, iar uneori recuperarea daunei este întârziata

Reasigurarea consta în cedarea de către asigurator, către alte societăţi, a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa
proprie. Dacă la coasigurare, redistribuirea riscurilor se produce în faza încheierii asigurării propriu-zise, în schimb, la
reasigurare, în faza posterioara asigurării.

La început reasigurarea se practica de societăţile profilate pe încheierea de asigurări directe, care urmăreau îmbunătăţirea
structurii portofoliului. Ulterior au fost constituite societăţi specializate în operaţii de reasigurare.

Contractul de reasigurare

În literatura de specialitate exista mai multe definiţii date pentru contractul de reasigurare, cea mai completa definind contractul
de reasigurare ca fiind “înţelegerea stabilita între doua părţi, denumita “reasigurator” şi “reasigurat” prin care reasiguratorul
preia o parte din risc (uneori întregul risc) de la reasigurat în schimbul unei sume denumite prima de asigurare, pentru care se
obliga sa-l plătească acestuia din urma partea de despăgubire cuvenita în cazul producerii riscului, conform condiţiilor convenite
în contract. Contractul se considera încheiat odată cu semnarea lui de către părţi.

Caracterul aleatoriu al contractului de asigurare îl obliga pe asigurator sa urmărească permanent dimensiunea şi

structura portofoliului sau pentru a nu ajunge în situaţia ca în cazul ivirii evenimentului pentru care a preluat răspunderea sa nu
poată achita obligaţiile faţă de asiguraţi.

Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare prin divizare a răspunderilor între mai mulţi asiguratori, dispersaţi pe arii
geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurator în
parte. Reasigurarea avantajează atât pe asigurator cât şi pe asigurat, deoarece prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţial
asumata asiguratul este protejat în sensul ca în caz de dauna asiguratorul sa nu poată face faţă obligaţiilor de despăgubire.

Prin obligaţia de reasigurare, societatea de asigurare care cedează devine reasigurat sau cedent, iar aceea care primeşte
devine reasigurator.

La rândul sau reasiguratorul poate ceda şi el o parte din riscul acceptat în reasigurare pana când riscul cuprins în
asigurarea iniţiala va fi suficient de divizat între diferitele societăţi de asigurare. Aceasta operaţiune este cunoscuta de
retrocesiune

Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia numai între societăţi de asigurări. Raporturile de reasigurare
pot lua fiinţă în legătura şi ca urmare a unui contract de asigurare. Reasigurarea produce efecte între reasigurat şi reasigurator,
adică asiguratul nu se poate îndrepta cu acţiune judiciara împotriva reasiguratorului, el nefiind participant la contractul de
asigurare.
Contractul de reasigurare are un caracter confidenţial şi se bazează mai mult pe cutuma şi mai puţin pe prevederi legislative.
Eventualele neînţelegeri între părţi se soluţionează pe cale amiabila.

Trăsăturile contractului de reasigurare :

1. contractul de reasigurare este condiţionat de existenta unui contract de asigurare încheiat între asigurat şi asigurator;

2. contractul de asigurare şi cel de reasigurare exista în acelaşi timp;

3. contractul de reasigurare este un contract separat încheiat între reasigurator şi reasiguratul sau la care asiguratul original
nu este parte, de aceea în cazul producerii riscurilor asigurate, reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în
faţă companiei cedente şi nu în faţă asiguratului care primeşte despăgubirile de la asiguratorul sau . În cazul în care
reasiguratorul da faliment, compania cedenta nu este exonerata de obligaţia de a plăţi întreaga suma ce rezulta din poliţa de
asigurare.

4. Despăgubirea totala sau parţiala va fi suportata numai pentru răspunderea pe care asiguratul direct şi-a asumat-o prin
contractul de asigurare.

Activitatea de asigurare, în general şi contractul de asigurare în particular se desfăşoară pe baza unor principii şi anume:

1. obligativitatea existentei unui interes asigurabil;

2. relaţia dintre părţi se bazează pe „cea mai mare buna credinţa”

3. contractul de reasigurare este un contract de despăgubire;

4. obligativitatea existentei, în momentul încheierii contractului de reasigurare, a unui obiect al reasigurării.

Principiul interesului asigurabil

La baza încheierii unui contract de reasigurare trebuie sa existe un interes asigurabil. În dicţionarul termenilor de asigurare se
menţionează” din punct de vedere juridic, nici unei persoane nu i se permite sa efectueze o asigurare dacă nu poseda un interes
asigurabil într-o aventura, adică ea trebuie sa poată pierde ceva dacă proprietatea supusa riscului se pierde, suferă avarii sau este
reţinuta sau poate pierde datorita întârzierii sosirii ei.

Dacă o persoana ajuta sau înlesneşte încheierea unei asigurări în cazul în care nu exista interes asigurabil, acesta este vinovata şi
pedepsita”

Răspunderea depinde de următorii factori:

- suma asigurata, respectiv limita despăgubirii;

- obiectele asigurate;

- pericolele acoperite;

Se poate deci afirma ca “ interesul asigurabil este un drept patrimonial pe care asiguratul şi respectiv compania cedenta doresc
sa îl păstreze sau sa îl obţină sau obligaţia patrimoniala pe care aceştia ar dori sa o evite”.

În contractele de reasigurare, reasigurarea unui risc sau a unei clase de riscuri are efect numai după ce compania cedenta accepta
preluarea acestuia de la asigurat, adică atunci când interesul asigurabil exista în momentul încheierii reasigurării.

Principiul maximei bunei credinţe.

Acest principiu este universal şi aplicat cu mare stricteţe şi rigurozitate.

În virtutea acestui principiu, informaţiile pe care părţile le oferă reciproc sunt luate ca atare şi considerate adevărate. Dacă se
dovedesc nereale, partea vătămata poate cere despăgubiri şi anularea contractului.

Asiguratorul direct este obligat sa dezvăluie în întregime orice fapt material referitor la riscul ce va fi reasigurat. Într-o
tranzacţie de reasigurare, compania cedenta are aceiaşi poziţie faţă de asigurator pe care o are şi asiguratul original faţă de
compania de asigurări.

În activitatea de asigurare şi cea de reasigurare exista anumite deosebiri în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu.

În timp ce în asigurări, asiguratul necunoscător al principiilor şi cutumelor privind asigurarea, are obligaţia de a informa
compania de asigurări în timpul negocierii asupra tuturor datelor şi informaţiilor necesare şi utile acestuia din urma, în cazul
reasigurărilor, aceasta datorie revine companiei cedente. Principala deosebire este aceea ca, în cazul reasigurărilor, părţile
contractante sunt experte, cunoscătoare în egala măsura a afacerilor ce vor fi încheiate şi a normelor şi principiilor juridice ce le
guvernează. De aceea în situaţii de litigii, un reasigurat nu se poate apăra dacă a transmis reasiguratorului informaţii incorecte
sau incomplete pe care el la rândul sau, le-a primit de la asiguratul original.

În cazul reasigurării facultative, compania cedenta trebuie sa ofere informaţii complete privind riscul individual pentru care
doreşte sa obţina protecţia reasiguratorului. Aceste informaţii sunt cuprinse într-o forma prescurtata a contractului, denumita
“slip”, care cuprinde toate particularităţile materiale ale riscului pentru afacerea respectiva, reţinerea cedentei, suma asigurata.

La reasigurarea contractuala, aplicarea principiului este substanţial diferita, deoarece compania cedenta grupează mai multe
poliţe după anumite criterii, iar reasiguratorul, prin natura contractului nu cunoaşte multe detalii referitoare la riscurile
individuale cedate, suma asigurata. El accepta afacerea bazându-se pe experienţa şi priceperea cedentei şi nu în ultimul rând, pe
încredere.

Principiul despăgubirii

Despăgubirea reprezintă suma de bani plătita de reasigurator reasiguratului sau, corespunzător pierderii suferite de acesta din
urma, în conformitate cu condiţiile contractului de reasigurare.

Suma nu include parte de profit pentru reasigurat.

Principiul despăgubirii este parte integranta a oricărui contract de reasigurare, chiar dacă asigurarea originala nu este
întotdeauna un contract de despăgubire. Compania cedenta trebuie sa dovedească faptul ca daunele pentru care se cere
despăgubiri de la reasiguratori se încadrează în termenii contractelor de asigurare şi reasigurare.

Reasiguratorul este răspunzător faţă de compania cedenta numai pentru partea de dauna pentru care este răspunzătoare aceasta
din urma faţă de asigurat, în timp ce pentru plăţile “exgratia” făcute de asigurator asiguratului sau el nu va primi nici o
despăgubire.

Dimensiunile despăgubirii suportate de asigurator, depind de tipul poliţei originale .

Exemplu, în cazul poliţelor evaluate, pentru o avarie totala, se despăgubeşte valoarea asigurata, iar pentru o avarie parţiala se
despăgubeşte cota respectiva a daunei din valoarea asigurata; în ceea ce priveşte poliţele neevaluate despăgubirea pentru avaria
totala este egala cu valoarea asigurabila, iar pentru avaria parţiala, cota corespunzătoare din valoarea asigurabila.

Principiul privind obiectul contractului de reasigurare

În momentul încheierii contractului de reasigurare, este obligatorie existenta unui obiect. Dacă în cazul asigurării directe
obiectul îl constituie interesul financiar al destinatarului poliţei privind proprietatea asigurata, în reasigurare subiectul este
răspunderea pe care asiguratorul a acceptat-o prin contractul de asigurare. Toate contractele de asigurare vor fi contracte de
asigurare a răspunderii.

O particularitate a contractului de reasigurare o reprezintă prezenta elementelor de extraneitate, deoarece părţile contractante
sunt, de regula, din diferite tari.

Condiţii de validitate a contractului de reasigurare

Pentru a fi valid un contract de reasigurare trebuie sa răspundă următoarelor cerinţe:

- părţile trebuie sa aibă capacitatea de a încheia contracte

- sa existe o voinţa a parţilor de a crea o relaţie juridica, respectiv consimţământul valabil al acestora. Valabilitatea
consimţământului produce efecte numai când acesta nu este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol. Vicierea
consimţământului prin oricare dintre aceste modalităţi atrage nulitatea contractului;

- sa existe o oferta şi o acceptare a ei;

- sa existe un obiect al contractului, respectiv sa duca la crearea de obligaţii pentru părţile contractante prin reasigurarea a
ceea ce compania cedenta a asigurat;

- obiectul contractului sa fie posibil şi licit, sa nu contravină legislaţiei şi sa nu pericliteze în nici un fel ordinea publica şi
bunele moravuri ale societăţii.

Forma contractului de reasigurare

Nu exista obligativitatea unei forme anumite a contractului de reasigurare.

Majoritatea contractelor au o forma scrisa, care face posibila determinarea cu precizie a momentului încheierii contractului, a
intrării în vigoare, a începutului şi încetării răspunderii asiguratorului, a drepturilor şi obligaţiilor parţilor.

Spre deosebire de contractul de asigurare concretizat în poliţa de asigurare, contractul de reasigurare se regăseşte foarte rar sub
forma unei poliţe de reasigurare, uzual are forma de contract nestandardizat ale cărui clauze sunt foarte diverse în funcţie de
interesul parţilor şi specificul obiectului sau.

Contractul de reasigurare poate avea forme diferite deosebirile dintre acestea constând numai în modul de cuprindere, respectiv
de angajare a parţilor. Indiferent de tipul şi forma contractului de reasigurare, este obligatoriu ca el sa conţină următoarele
clauze: denumirea parţilor contractante; sediul lor; tipul contractului;riscurile acoperite; limita valorica şi teritoriala a
răspunderii; omisiuni sau erori; data intrării în vigoare a contractului, durata şi terminarea lui, cazurile de forţa majora, nivelul şi
modalitatea de plata a primei şi a rezervelor de prime, daunele în suspensie, reţinerea cedentei, comisionul, brokerajul,
regularizarea contului, fondul de rezerva, modul de plata a despăgubirii, riscurile excluse,reglementarea diferendelor dintre
părţile contractante.

Părţile contractante.

Într-un contract de reasigurare părţile contractante sunt persoane juridice, sunt “compania cedenta”, pe de o parte, respectiv
asiguratorul direct(original) care are deja încheiata o poliţa de asigurare cu un asigurat pentru un anumit risc sau grupa de riscuri
şi care doreşte sa cedeze o parte din acesta, devenind reasigurat, şi “reasiguratorul”, pe de alta parte care preia partea de risc
cedata. Contractul de reasigurare nu poate exista în afara unei asigurări directe.

Obligaţiile parţilor contractante

Încheierea contractului de reasigurare obliga părţile la respectarea tuturor clauzelor.

Reasiguratul are ca prima obligaţie plata primei de reasigurare la nivelul, în termenul şi condiţiile stabilite de comun acord.
Totodată el trebuie sa anunţe reasiguratorul asupra mersului afacerii şi sa-l pună la dispoziţie toate informaţiile şi datele de care
dispune în legătura cu tranzacţia respectiva. În cazul producerii de daune, el trebuie sa aducă la cunoştinţa reasiguratorului în
termenul cel mai scurt posibil.

Reasiguratorul are obligaţia de a asigura protecţia împotriva riscurilor în schimbul primei primite de la compania cedenta şi de
a-i plăţi acesteia despăgubirile de reasigurare în cazul producerii riscurilor asigurate. Obligaţiile sale sunt numai faţă de
compania cedenta şi nu faţă de asiguratul original, de care nu are nici o răspundere.

Erori şi omisiuni
 Aceasta clauza este deosebit de importanta deoarece asemenea situaţii apar, în mod frecvent, în derularea contractului de
reasigurare. În contract se obişnuieşte sa se menţioneze faptul ca erorile şi omisiunile uneia din părţi referitoare la daune se vor
rectifica cât mai curând după descoperirea lor şi nu vor reduce răspunderea reasiguratorului

6.3. Forme şi metode de reasigurare

În prezent se practica doua forme principale de reasigurare şi anume:

1. reasigurarea proporţionala;

2. reasigurarea neproporţionala

1. Reasigurarea proporţionala.

Prin acest tip de reasigurare, reasiguratorul accepta o răspundere stabilita ca o proporţie din suma asigurata iniţial prin
contractul de asigurare directa, daunele înregistrate repartizându-se între compania cedenta şi reasigurator în mod direct
proporţional cu acoperirea acordata.

Reasigurarea proporţionala a fost prima forma de reasigurare utilizata şi ea s-a dezvoltat din sistemul coasigurării, prin care
mulţi asiguratori împărţeau între ei proporţii convenite o parte a asigurării directe. Se pretează la toate categoriile de afaceri şi se
aplica la toate tipurile de protecţie.

Tipuri de contracte proporţionale.

Pentru fiecare risc ce face obiectul reasigurării, reasiguratorul preia o parte din acesta, obţine aceiaşi proporţie din prima şi
suporta în aceiaşi măsura daunele. Aceasta forma de asigurare obligatorie respecta principiul conform căruia reasiguratorul
urmează soarta asiguratului.

Contractele de asigurare proporţionala sunt de doua tipuri:

a) - contract “ cota-parte”

b) - contract “ excedent-suma”.

Indiferent de tipul de contract acesta trebuie sa conţină în forma sa prescurtata (“slip”) în mod obligatoriu următoarele elemente:
denumirea companiei cedente şi a reasiguratorului, clasa afacerii, limitele teritoriale, tipul de contract, limita răspunderii,
răspunderea maxima, comisionul, veniturile estimate din prime, comisionul pe profit, depozitul de prime, dobânda la depozit,
depozitul de daune, portofoliul de afaceri, borderourile conturile, notice-ul de reziliere, după caz brokerajul, date şi informaţii
statistice.

Contractul de reasigurare “cota-parte”

Este cea mai simpla forma de reasigurare prin care reasiguratorul consimte sa preia în reasigurare o anumita proporţie din
fiecare risc acceptat din compania cedenta prin contractul iniţial de asigurare, suportând proporţional toate daunele în schimbul
aceleiaşi proporţii din toate primele directe, mai puţin comisionul de reasigurare.

Caracteristicele contractului cota –parte sunt:

1- Contractul cota-parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri. Rata daunei este aceiaşi la ambii parteneri,
întrucât ei acoperă într-o anumita proporţie toate riscurile subscrise în contul respectiv, iar rezultatele sunt aceleaşi în mărime
relativa dar diferite în mărime absoluta;

2- Prin acest contract compania cedenta are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari decât îi permite
capacitatea sa financiara proprie, reţinând pe contul sau numai cota pe care o poate suporta, iar diferenţa o cedeaza în
reasigurare unuia sau mai multor reasiguratori .

3- Societatea cedenta nu are posibilitatea selecţiei riscurilor subscrise în detrimentul reasiguratorului şi de aceea
comisionul solicitat este mai mare;
4- Faţă de toate celelalte tipuri de contracte, modul de administrare este mai simplu şi prin urmare, cheltuielile
administrative sunt mai reduse;

5- Contractul cota-parte se reînnoieşte în mod automat de la o perioada la alta fiind un contract de tip continuu; rezilierea
sa trebuie notificata în timp util(3 –6 luni)

6- Este considerat cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri, motiv pentru care este foarte utilizat;

7- Contractul cota –parte se pretează societăţilor cedente mici sau celor care încep subscrierea unei categorii noi de afaceri.

Contractul de reasigurare”excedent de suma”

Contractul de reasigurare excedent de suma este considerat ca fiind cea mai obişnuita şi utilizata forma de reasigurare prin care
reasiguratorul consimte sa preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita denumita “plin” sau “linie”, reţinuta de compania
cedenta pe contul sau, primind în schimb echivalentul proporţional din prima bruta şi angajându-se sa suporte în aceiaşi
proporţie daunele apărute.

Trăsăturile contractului sunt:

1. Este structurat în “plinuri”, capacitatea contractuala exprimându-se într-un multiplu de plinuri;

2. Compania cedenta are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasiguratorii şi din acest motiv, comisionul
perceput de cedenta este mai mic decât în cazul contractului cota, totodată reasiguratorii primesc numai anumite riscuri, deci
cele mai puţin profitabile, de regula de valori mari, care cu greu le pot asigura un portofoliu echilibrat.

3. Modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt mai mari atât pentru
compania cedenta cât şi pentru reasiguratori;

4. Prin acest tip de contract asiguratorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate de reasigurare.
Răspunderea reasiguratorului începe automat şi simultan cu cea a societăţii cedente imediat ce este depăşita reţinerea sa proprie.

Acest tip de reasigurare se aplica de regula la clădiri, echipamente, maşini şi aparate materiale, produse finite deoarece suma
asigurata poate fi determinata cu precizie, iar reţinerea proprie a reasiguratorului poate fi diferenţiata în funcţie de natura şi
frecventa riscului asigurat.

Sistemul excedentului de suma asigurata îndeplineşte cel mai bine rolul reasigurării, adică omogenizarea răspunderii reţinute de
asigurat. El prezintă pentru reasigurat avantajul ca riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii, nu vor fi reasigurate, iar
pentru reasigurator, certitudinea ca reasiguratul este cel dintâi interesat în selectarea riscurilor. Mărimea reţinerii proprii în
raport cu răspunderea maxima a reasiguratorului este un prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în asigurare.

Reţinerea reprezintă acea parte din suma asigurata, din riscul asumat sau din dauna produsa de un sinistru, pe care o
societatea de asigurări înţelege sa o păstreze pentru contul sau propriu.

Reţinerea poate fi un procent din suma asigurata, o parte fixa., din volumul riscului acceptat în asigurare sau din dauna
înregistrata într-o anumita asigurare.

În funcţie de forma reasigurării adoptate prin contract, reţinerea poate fi:

- reţinere proprie

- participarea asiguratorului

- primul risc franşiza

- angajamentul net al asiguratorului

- prime de conservare sau de prioritate.

 Reţinerea exprima limita maxima a răspunderii faţă de un asigurat pe care asiguratorul înţelege sa o păstreze pentru contul sau
şi pe care a stabilit-o singur prin contractul de reasigurare, sau care I-a fost impusa de o autoritate competente în funcţie de
capacitatea sa financiara. Tot ceea ce depăşeşte reţinerea se cedează în reasigurare.

Deosebirea principala dintre contractul “cota-parte” şi cel de “excedent de suma”consta în faptul ca în contractul excedent de
suma compania cedenta reasigura numai acea parte din orice risc ce depăşeşte nivelul propriei reţineri, aceasta depinzând de
capacitatea companiei cedente, de gradul riscului de calitatea şi situaţia riscurilor subscrise, de componenta portofoliului, de
frecventa şi intensitatea sinistrelor şi de natura obiectului asigurat.

Contractul de reasigurare poate avea caracter facultativ, obligatoriu sau mixt.

În baza contractului de reasigurare facultativ, reasiguratul poate propune şi reasiguratorul poate sa accepte sau sa refuze
reasigurarea. Însă acest contract nu acţionează în mod automat, asiguratorul având obligaţia de al înştiinţa pe reasigurator de
fiecare risc individual pe care doreşte sa-l reasigure. La rândul sau reasiguratorul poate sa accepte în reasigurare riscurile ce i-au
fost oferite sau sa le refuze.

Reasigurarea facultativa prezintă o serie de avantaje pentru reasigurator şi anume:

- analiza caz cu caz a riscurilor propuse ceea ce îi permite sa retina în reasigurare numai riscurile care corespund politicii sale de
subscriere;

- are posibilitatea sa exercite o anumita influenta asupra asiguratorului cerându-i sa revadă condiţiile oferite în mod
deosebit la riscurile la care s-au înregistrat în trecut evenimente nefavorabile;

- creează condiţii pentru majorarea cotei de prima sau reducerea comisionului pretins de asigurator;

- permite efectuarea controlului asupra angajamentelor asumate şi evitarea riscului de cumul;

- metoda asigurării facultative prezintă o serie de inconveniente pentru asigurator;

- în aşteptarea răspunsurilor la ofertele depuse pentru reasigurare asiguratorul este pus în situaţia de a întârzia încheierea
contractului de asigurare;

- metoda poate fi mai costisitoare decât altele;

- asiguratorul nu acţionează în deplina libertate în ceea ce priveşte fixarea condiţiilor asigurării, întrucât trebuie sa tina
cont de părerile reasiguratorilor;

- asiguratorul nu poate modifica poliţa de asigurare fără acordul reasiguratorilor;

- în cazurile în care plasarea riscurilor se face cu dificultate, asiguratorul poate sa nu îşi recupereze cheltuielile efectuate.

În cazul contractului de reasigurare obligatoriu asiguratorul se obliga sa cedeze şi reasiguratorul se obliga sa accepte în
reasigurare categoriile de riscuri prevăzute în contract, în proporţiile şi în condiţiile stabilite. În acest caz asiguratorul nu are
posibilitatea selecţionării riscurilor, motiv pentru careva ceda o anumita parte din toate riscurile subscrise.

Prin contractul de reasigurare obligatorie sau automata reasiguratorul se angajează sa accepte toate riscurile subscrise
de asigurator într-o anumita ramura pana la atingerea limitei convenite de părţi. De regula în contractele de reasigurare
obligatorie se precizează limitele teritoriale în care asiguratorul urmează sa opereze subscrieri precum şi ramurile în care se
încadrează riscurile admise în asigurare.

În contractele de reasigurare se menţionează în mod expres riscurile care nu sunt acceptate în mod automat în
reasigurare. Contractul de reasigurare cuprinde o clauza din care rezulta ca reasiguratorul împărtăşeşte soarta asiguratorului.

În baza contractul de reasigurare mixt reasiguratul are libertate sa cedeze sau nu anumite riscuri în reasigurare în timp ce
reasiguratorul este obligat sa le accepte. cest contract îmbina particularităţile celor 2 contracte anterioare adică pentru reasigurat
funcţionează principiul facultativităţii, iar pentru reasigurator acela al obligativităţii, în cedarea respectiv acceptarea riscurilor
prevăzute în contract.
 Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri şi nu un a nume risc individual şi se foloseşte de obicei pentru reasigurare
riscurilor de valori mari pentru partea ce depăşeşte limita contractelor obligatorii.

În funcţie de modul de repartizare a riscurilor între asigurator devenit reasigurat şi reasigurator contractele de reasigurare se
clasifica: în contracte proporţionale şi contracte neproporţionale.

În practica internaţionala a reasigurărilor datorita diferenţelor dintre formele de reasigurare, nevoile specifice ale societăţilor
cedente şi datorita unor reglementari legale locale, nu exista contracte standard, marile companii de reasigurare impunând forma
şi conţinutul contractului. Indiferent de tipul de contract, exista clauze obligatorii şi anume: denumirea parţilor contractante;
data începerii contractului;definirea formei de reasigurare, tipul de risc protejat, zona geografica pe care o acoperă riscul,
limitele răspunderii contractuale,excluderile, nivelul globala al primei sau modul de calcul al acesteia, comisionul,
despăgubirile, decontarea, încheierea contractului şi respectiv nota de reziliere a contractului şi modul de derulare a răspunderii.

Reasigurarea proporţionala - stabileşte răspunderea reasiguratorului pentru riscurile cedate numai de la data emiterii sau
reînnoirii poliţelor de asigurare directa. Aceasta metoda este folosita de regula în contractele maritime şi de aviaţie, se încheie în
general pe un an de subscriere. La alte tipuri de contracte (de incendiu uneori şi de accidente) la terminarea lor părţile obişnuiesc
sa încheie un “clean=break” adică întreruperea răspunderii prin plata în întregime sau parţiala a daunelor.

Prin clauza operativa în contractele de reasigurare se stabilesc obligaţiile parţilor contractante referitoare la cedarea/acceptarea
parţii de risc cu menţiune” reasiguratul va ceda, iar reasiguratorul va accepta prin reasigurare proporţia specificata în document (
numita cota reasiguratorului) a acelor asigurări specificate în document. Aceasta clauza delimitează net metoda facultativa de
metoda contractuala de plasare a riscurilor în rea. Pentru fiecare tip de contract se specifica riscurile asigurate .

În general contractele acoperă mai multe categorii de riscuri care se pot produce deodată sau care pot fi antrenat unele de atele.
Dezavantajul combinării mai multor clase de asigurare în acelaşi contract este dat de faptul ca rezultatele lor nu sunt identice.

În practica asigurărilor exista situaţii în care perioada de valabilitate a contractului, compania cedenta îşi modifica politica de
subscriere, tipul de afaceri şi reţinerea proprie pentru diferite tipuri de riscuri. Oricare schimbare a condiţiilor contractuale venita
din partea companiei cedente trebuie avizata reasiguratorului, menţionându-se obligatoriu acest lucru în contract printr-o clauza
speciala.

Alături de forma clasica proporţionala a reasigurării, treptat s-a dezvoltat forma neproporţionala a acesteia din teama ca
contractele de valori mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurare pe baze proporţionale.

Contractele de reasigurare neproporţionale prezintă o serie de trasatori prin care se deosebesc de cele proporţionale:

- repartizarea răspunderii între asigurator (devenit reasigurat sau cedent) şi reasigurator se face în funcţie de volumul
probabil al daunei, iar nu proporţional cu suma asigurata;

- răspunderea reasiguratorului este limitata, pentru fiecare dauna, iar în sarcina reasiguratorului cade parte de dauna care
depăşeşte răspunderea reasiguratului;

- cedările în reasigurare nu se efectuează caz cu caz, ceea ce face posibila renunţarea la borderourile de cedări în
reasigurare ca şi la registru de reasigurări;

- operaţiile contabile sunt reduse la maximum, dar sunt mai laborioase;

- cheltuielile pentru gestionarea contractelor sunt mai reduse;

- prima cedata în reasigurare se determina cu anticipaţie;

- costul reasigurării poate sa varieze de la un exerciţiu la altul ca urmare a evoluţiei primelor încasate, a ratei daunei şi a
pieţei reasigurărilor;

- asiguratorul (devenit reasigurat) de regula nu participa la beneficiile reasiguratorului;

- reasiguratorul nu-şi constituie rezerve de daune pentru riscurile acceptate de el în reasigurare, acoperirea acestora
rămâne în sarcina reasiguratului.

Contractele de reasigurare neproporţionala se practica în trei variante:

a) contracte excedent de dauna;

b) contracte oprire de dauna;

c) contracte de acoperire a sinistrelor majore.

Reasigurarea excedent de dauna .

La reasigurarea excedent de dauna, răspunderea reasiguratului este limitata, pentru fiecare dauna la un anumit plafon(nivel)
denumit prioritate, franşiza sau prag, iar răspunderea reasiguratorului vizează partea de dauna care depăşeşte prioritatea.
Răspunderea reasiguratului se exprima printr-o suma fixa din dauna probabila.

În cazul contractelor de valori mari, răspunderile reasiguratorilor pot fi stabilite în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul daunei .
La producerea riscului asigurat, dauna se acoperă de reasigurat sau de reasigurat şi reasiguratori în funcţie de mărimea pagubei
înregistrate. Dacă paguba produsa este în limitele priorităţii, se acoperă de reasigurat şi de reasiguratori care au subscris la
reasigurarea excedent de dauna de nivele . Pentru fiecare nivele reasiguratul încheie contracte de reasigurare distincte.

Mărimea priorităţii depinde de capacitatea financiara a reasiguratului de a acoperi singur o parte mai mare sau mai mica din
daunele înregistrate, de volumul şi structura portofoliului sau.

Reasigurarea excedent de dauna se utilizează mai ales în ramurile în care, în urma producerii unui risc asigurat, se pot înregistra
pagube de dimensiuni neobişnuit de mari: răspunderea civila a armatorului pentru poluarea apelor şi litoralului cu ţiţei,
răspunderea ce revine unei centrale atomoelectrice care a suferit un accident grav.

Reasigurarea excedent de dauna prezintă avantajul, pentru reasigurat, ca-i permite sa limiteze răspunderea pentru daunele
produse din acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de plata, iar pentru reasiguratori, ca necesita un volum relativ redus de
cheltuieli de administraţie. Volumul de munca în acest tip de reasigurare este foarte mare din partea reasiguratului întrucât
trebuie sa evidenţieze răspunderilor ce revin asiguratorilor pe niveluri de daune, în plus nu asigura omogenizarea portofoliilor
reasiguratorilor.

Reasigurarea oprire de dauna

La asigurarea oprire de dauna, reasiguratul se angajează sa acopere din daunele produse în cursul anului, o suma echivalenta cu
un anumit procent din volumul primelor încasate, iar reasiguratorii sa suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.

În acest caz participarea reasiguratorului la acoperirea daunei este dependenta de raportul dintre daune şi primele de asigurare,
respectiv de rata daunei înregistrate. Acest raport este de regula subunitar, întrucât societatea de reasigurare suporta, pe lângă
despăgubirile de asigurare şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea contractului de reasigurare oprire de dauna, sarcina
principala a reasiguratorului consta în limitarea daunei pe care înţelege sa o suporte pornind de la rata acestuia.

Daunele care rămân în sarcina reasiguratului se stabilesc sub forma unui procent din dauna produsa raportata la primele
încasate. La contractele de reasigurare oprire de dauna, un rol important îl are buna credinţa a reasiguratului în ceea ce priveşte
informarea corecta a reasiguratorilor despre mărimea reala a daunelor înregistrate şi a primelor încasate. Încălcarea acestei
reguli de baza în materie de asigurări are drept consecinţe transferarea asupra reasiguratorilor a unei părţi din obligaţiile ce revin
de drept reasiguratului. Deşi pare o forma ideala de reasigurare, în practica este puţin utilizata mai ales în ramurile cu rezultate
tehnice foarte instabile, cum ar fi grindina.

Dacă la încheierea contractului de reasigurare părţile au limitat obligaţia reasiguratorului la un anumit plafon valoric al daunei,
atunci la lichidarea acesteia eventuala depăşire a respectivului plafon rămâne în sarcina reasiguratului.
 La reasigurările proporţionale o problema extrem de importanta o prezintă stabilirea cuantumului primelor cuvenite
reasiguratorilor, deoarece prima de reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasiguratorului nu este proporţionala cu
angajamentele asumate de aceştia, de regula fiind mult mai mica.

O formula mai noua de reasigurare neproporţională este cunoscuta sub denumirea de acoperire a sinistrelor majore şi consta în
aceea ca reasiguratorul preia în sarcina sa, de la primul franc cele mai mari “n” sinistre survenite într-un anumit eveniment.
Numărul sinistrelor majore de acoperit se convine de către părţile contractante. La stabilirea acestora se are în vedere experienţa
dobândita pe baza portofoliului de contracte al asiguratorului, de mărimea primelor brute aferente acestor sinistre, de preţul pe
care asiguratorul este dispus sa-l plătească pentru aceasta asigurare.

Contractele de reasigurare neproporţionala, folosite în practica internaţionala nu sunt standardizate, reasiguratorii şi

intermediarii utilizează texte proprii.

În contractele de reasigurare neproporţionala se precizează ca acoperirea se refera la daune, iar nu la suma asigurata, ca în cazul
contractelor proporţionale.

Contractele neproporţionale se încheie pe o perioada de regula de 12 luni, spre deosebire de cele proporţionale care se încheie
pe durate nelimitate de timp.

Foarte important este angajamentul societăţii de asigurare de a nu aduce nici un fel de schimbări în politica sa de acceptări şi
subscrieri de riscuri la acele categorii de asigurări care fac obiectul contractului de reasigurare excedent de daune, fără acordul
prealabil al asiguratorului . Aceasta deoarece o schimbare a politicii promovate de asigurator ar putea afecta structura
portofoliului sau de afaceri din domenii care nu-l interesează sau cu prime într-un volum neacoperitor faţă de angajamentele ce
i-ar reveni.

Pentru a evita orice confuzie cu privire la răspunderile asumate de părţi, este necesar ca în contractul de reasigurare excedent de
dauna, sa se precizeze limitele conservării nete în sarcina asiguratorului . Prin fixarea riguroasa a conservării nete a
asiguratorului, reasiguratorul urmăreşte limitarea participării sale la acoperirea daunelor provocate de riscul cuprins în poliţa de
asigurare şi eliminarea oricărei posibilităţi de a-l se transfera consecinţele unor erori tehnice sau administrative ale partenerului
de contract ori pe cele ale unui risc financiar tehnici

După prezentarea reţinerii nete a asiguratorului (devenit asigurat) se stabilesc limitele participării reasiguratorilor la acoperirea
daunelor. Astfel asiguratorul se angajează sa participe la indemnizarea daunei acoperite prin contractul de reasigurare excedent
de dauna cu acea parte din dauna neta definitiva care depăşeşte prioritatea pe un sinistru, prevăzuta în condiţiile particulare şi
care decurge din acelaşi eveniment păgubitor.

Prin dauna neta definitiva se înţelege suma efectiv achitata de asigurator asiguraţilor afectaţi de sinistru, precum şi cheltuielile
de judecata şi vele legate de limitarea efectelor evenimentului asigurat.

Evenimentul păgubitor este definit evenimentul asigurat (incendiu, uragan, inundaţii) care a produs daune mai multor asiguraţi
îndreptăţiţi sa primească indemnizaţii.

La producerea unui risc asigurat, acoperirea oferita de reasigurator se diminuează cu suma daunei suportate de acesta, dar
acoperirea se reconstituie după caz, cu sau fără plata unei prime adiţionale de către asigurator.

La contractele excedent de dauna, prima de reasigurare trebuie astfel dimensionata încât sa poată acoperi: costul mediu al
daunelor care intra în acoperirea de reasigurare, abaterile de la media frecventei şi a fortei de distrugere a sinistrelor precum şi
cheltuielile de administraţie şi beneficiul reasiguratorului.

METODE DE REASIGURARE

În reasigurarea internaţionala se utilizează următoarele metode de baza şi anume:

1. metoda facultativa;

2. metoda contractuala
3. metoda “ acoperire deschisa”

4. metoda “ facultativ obligatorie”

5. “pool-urile de reasigurare.

Metoda facultativa

Obiectul reasigurării facultative îl constituie localizarea riscurilor individuale între companiile de asigurare directe.

Prin aceasta metoda fiecare risc propus spre reasigurare este tratat şi analizat separat iar reasiguratorul poate accepta sau refuza,
după cum considera.

Se practica pentru plasarea unui risc, rest de risc sau clasa de riscuri specifice, sau când metoda contractuala nu oferă
partenerilor condiţiile pe care le doresc pentru reasigurarea respectiva

Reasigurarea facultativa este cea mai veche forma de asigurare, în prezent se utilizează pentru anumite categorii de riscuri
individuale ca incendii, accidente sau unele riscuri maritime.

Specific reasigurării facultative este faptul ca atât compania cedenta cât Şi reasiguratorul sunt interesaţi în bunul mers şi
calitatea tranzacţiei, în adoptarea unor masuri de remediere, în cazul producerii unor rezultate adverse.

Reasigurarea facultativa se iniţiază de o companie cedenta sau de către brokerul sau care după ce se decide asupra riscului pe
care îl va reasigura, elaborează un document denumit”slip” în care se vor menţiona: numele, adresa, pr4ezentarea sumara a
reasiguratului original, natura bunului asigurat, suma totala asigurata, riscurile acoperite, prima de asigurare şi reţinerea proprie
a companiei cedente, comisionul şi dacă este cazul suma cedata în reasigurare prin contracte. Răspunderea asiguratorului începe
de la data semnării “slip-ului” în care se va indica în mod obligatoriu proporţia de risc subscris

Stadiul final al încheierii reasigurării facultative îl constituie emiterea poliţei de reasigurare

Perioada de reasigurare este cea a asigurării originale. Reînnoirea asigurării originale duce la reînnoirea automata a reasigurării,
care se face cu scopul de a proteja compania cedenta.

Reasigurarea poate fi reziliata de oricare dintre părţi, la orice data de reînnoire a contractului, partea care doreşte rezilierea
contractului având obligaţia notificării.

Primele brute de reasigurare care rezulta din calcule sunt reduse prin aplicarea unui comision stabilit procentual şi care este
stabilit de compania cedenta, pentru acoperirea cheltuielilor de administrare a contractului de reasigurare facultativa şi de a
recupera comisionul plătit agenţilor săi. Comisionul diferă în funcţie de tipul de risc.

Orice modificare intervenita în protecţia prevăzuta în asigurarea originala referitoare la modificarea sumei asigurate, includerea
sau excluderea unor riscuri afectează şi contractul de reasigurare facultativa. Compania cedente are obligaţia sa notifice
reasiguratorului toate modificările pentru a fi acceptate de acesta.

Răspunderea pentru stabilirea daunelor în asigurarea iniţiala revine asiguratorului direct, el urmând sa înştiinţeze reasiguratul
asupra tuturor pierderilor ce se suporta indiferent de dimensiunea lor. Raportul daunelor va cuprinde toate datele referitoare la
asigurarea iniţiala, la reasigurarea şi pierderile suferite.

Metoda contractuala

Este cel mai des utilizata în reasigurările internaţionale. Reasigurarea contractuala este forma obligatorie care are la baza
principiul non selecţiei pentru cele doua părţi

Contractul este încheiat între cedenta şi reasigurator pentru reasigurarea unui ansamblu de riscuri fără posibilitatea de alegere a
unui singur risc sau a unor grupuri de riscuri, care poarta denumirea de portofoliu .Asiguratorul direct se obliga sa cedeze toate
riscurile fără discriminări iar reasiguratorul se obliga sa le accepte în întregime. Reasiguratorul poate primi prima de asigurare
pentru toate riscurile şi va suporta daunele în condiţiile concrete ale fiecărui tip de contract.
 Conform acestei metode, reasiguratorul nu mai examinează separat fiecare risc individual şi nu are dreptul sa refuze sau sa
evalueze un singur risc dacă el nu este inclus în contract. El este obligat sa accepte atât riscurile bune cât şi pe cele rele.

Metoda contractuala îl avantajează atât pe reasigurator cât şi pe asigurat. Reasiguratorul are siguranţa obţinerii unui volum
substanţial de afaceri de la compania cedenta indiferent de forma propusa (proporţionala sau neproporţionala) La rândul sau
asiguratorul direct oferă spre reasigurare riscuri grupate în pachete în forma şi în termenii contractuali cei mai potriviţi pentru
interesul sau. Dezavantajul îl prezintă faptul ca reasiguratorul nu poate alege riscurile pentru reasigurare ca în cazul reasigurării
facultative. Reasiguratorul este obligat sa accepte global toate riscurile pe care vrea sa le cedeze compania de asigurări directe,
atât riscuri “bune “ cât şi riscuri” rele”.

Metoda facultativ-obligatorie

Pe piaţa reasigurărilor, contractele de tip facultativ-obligatoriu sunt definite ca fiind “acele contracte încheiate între o companie
cedenta şi un reasigurator, sau între un broker şi un reasigurator în care reasiguratorul are obligaţia de a accepta reasigurările
voluntar cedate de cealaltă parte”

Din punct de vedere al protecţiei oferite şi a relaţiei dintre părţi aceasta metoda se situează între metoda facultativa şi metoda
obligatorie. Este facultativa pentru asiguratorul direct care cedează o parte din riscuri unui reasigurator în condiţiile pe care el
însuşi le decide şi este obligatorie pentru reasigurator sa accepte oferta în configuraţia propusa de compania cedenta.

Acest tip de reasigurare are la baza principiul selecţiei pentru compania cedenta şi principiul nonselecţiei pentru reasigurator

Se foloseşte în reasigurarea de incendii şi în reasigurările maritime pentru a oferi o protecţie suplimentara pentru riscurile cu o
apariţie foarte rara şi neregulata sau pentru considerente exterioare tranzacţiei.

Pool-urile de asigurare

Aceasta forma de asigurare se constituie prin participarea cu capital a mai multor societăţi, rezultând o entitate de sine
stătătoare având ca obiect de activitate reasigurarea unei anumite părţi a riscurilor subscrise de aceste companii. Conducerea
pool-lui este exercitata alternativ de una dintre societăţile membre sau de către o organizaţie mixta stabilita având ca sarcina
principala împărţirea reasigurărilor cedate pool-lui între toţi membrii, în proporţiile agreate de aceştia sau proporţional cu
volumul afacerilor cedate.

Un pool poate avea ca activitate reasigurarea unor anumite riscuri specifice sau unei anumite afaceri dintr-o categorie
determinata. Conform principiului de organizare şi funcţionare a pool-ului toţi membrii depun toata prima sau numai o parte a ei
pentru o categorie speciala de tranzacţii într-un fond comun si împart daunele totale în aceiaşi proporţie sau într-o proporţie
agreata. Profiturile şi cheltuielile se împart în acelaşi mod.

Practica internaţionala a reasigurărilor cunoaşte diferite forme de acoperiri pretabile a riscurilor. Utilizarea frecventa a
aranjamentelor de tip pool are la baza forma reasigurării proporţionale dar şi aranjamente de tip excedent de dauna.