GRRCapitolul 2

Capitolul 2 – Factori de risc specifici relaţiilor economice internaţionale
Capitolul 2
FACTORI DE RISC SPECIFICI RELAŢIILOR
ECONOMICE INTERNAŢIONALE
2.1. Factorii de risc generaţi de mediul internaţional

specifici perioadei contemporane
Schimburile economice internaţionale pot fi considerate ca fiind funcţia
vitală a macro–organismului denumit economie mondială. Legătura
dintre organele care formează economia mondială şi prin care fiecare
economie naţională primeşte substanţele de care are nevoie şi pe care nu
poate să şi le producă singură, este realizată de comerţul internaţional23.
Apărut atunci când unele dintre actualele sisteme economice naţionale

nici nu existau, iar altele se aflau în faza embrionară, comerţul
internaţional a evoluat odată cu acestea, devenind tot mai complex pe
măsura creşterii numerice, a dezvoltării şi diversificării acestor economii.
Dotarea neuniformă cu resurse a statelor lumii constituie factorul
determinant al apariţiei schimburilor economice internaţionale.
Diferenţele dintre participanţii la aceste schimburi, de la cele de natură
climatică şi poziţionarea geografică, elemente de psihologie socială şi
până la cele legislative şi tehnologice, generează caracterul complex al
comerţului internaţional.
Ca orice organism şi comerţul internaţional poate fi afectat de anumite

disfuncţionalităţi care îl afectează fie în întregime, fie pe părţi
componente sau elemente de bază care îl alcătuiesc (agenţii economici,
firme). Sursa celor mai importante disfuncţionalităţi care afectează agenţii
23
Sută N – „Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale”, Editura
Eficient, Bucureşti, 1997;
33
economici, şi în mod implicit comerţul internaţional, sunt riscurile
devenite realitate.24
Riscurile apar practic în orice fază a schimburilor comerciale mondiale

ele fiind principalul inamic al acestora. Influenţa negativă a riscurilor se
manifestă atât sub forma pierderilor pe care le provoacă atunci când se
produc, cât şi ca factor psihologic care frânează schimburile. Factorii care
generează riscurile în relaţiile economice internaţionale sunt factori
controlabili, ca nepriceperea sau reaua voinţă a factorului uman, şi factori
necontrolabili, ca războaie, revoluţii sau calamităţi naturale etc.
Riscurile au evoluat odată cu schimburile economice şi s-au diversificat

pe măsura dezvoltării sub aspect economic a societăţii umane, ajungând
în prezent o categorie economică de sine stătătoare. Printre procesele
care au favorizat această evoluţie se numără: creşterea volatilităţii unor
variabile economice; dezvoltarea inovaţiilor financiare; criza datoriei
externe a ţărilor în curs de dezvoltare; dezvoltarea unor tehnici de tratare
a expunerilor alternative asigurărilor; utilizarea pe scară largă a modelelor
matematice în controlul riscurilor.
2.1.1. Creşteri ale volatilităţii unor variabile economice

Începând cu anii ’70 ai secolului trecut abordarea unor categorii de
riscuri a cunoscut transformări semnificative ca urmare a creşterii
volatilităţii unor variabile economice. Printre tipurile de riscuri afectate de
acest proces s-au numărat: riscul valutar; riscurile asociate variaţiei
preţurilor unor materii prime; riscul ratei dobânzii; riscul de curs al
acţiunilor etc. Principalele evenimente ale secolului trecut, care au
influenţat creşterea volatilităţii unor variabile economice, pot fi sintetizate
de:
24
Nistor Costel – “Riscul economic multinaţional. Căi de internaţionalizare a riscului”,
Simpozionul “The risk in contemporary economy”, Universitatea Galaţi, 30-31
octombrie 1998;
34
a) Suspendarea la 15 august 1971 a convertibilităţii în aur a
dolarului SUA. Acest lucru a marcat prăbuşirea de facto a sistemului
monetar internaţional instituit prin acordurile de la Bretton Woods din
anul 1944. În urma acestui eveniment în multe din statele cu economie de
piaţă a fost instituit sistemul cursurilor valutare flotante, ceea ce a condus
la creşterea accentuată a volatilităţii ratelor de schimb. În aceste condiţii
rezultatele unor tranzacţii internaţionale au fost expuse într-o mai mare
măsură riscului valutar, ceea ce a impus acordarea unei importanţe
deosebite acestui tip de risc în cadrul unor decizii economice. Această
situaţie a condus la dezvoltarea începând cu anii ’70 a unui număr
considerabil de tehnici şi instrumente de control al riscului valutar.
b) Evoluţiile politice din Asia şi Africa, în special amplificarea

procesului de decolonizare, au dus însă la pierderea controlului pe care
unele firme din statele dezvoltate îl aveau asupra exporturilor unor
materii prime determinând creşterea volatilităţii preţurilor acestora. O
evoluţie deosebită a fost înregistrată pe piaţa mondială a petrolului unde,
la 22 decembrie 1973, ţările O.P.E.C. au hotărât majorarea preţului
barilului de petrol, care timp de decenii se menţinuse stabil, de la 3 la 12
dolari S.U.A. Această decizie, ale cărei efecte au devenit cunoscute sub
numele de „primul şoc petrolier”, a cauzat dificultăţi apreciabile pentru
foarte mulţi agenţi economici, din ansamblul economiei mondiale. În anii
următori, atât preţul petrolului cât şi al altor materii prime au cunoscut
frecvent variaţii abrupte, ceea ce a contribuit la acordarea unui rol
deosebit în fundamentarea deciziilor economice analizei potenţialelor
efecte ale variaţiilor preţurilor materiilor prime.
c) În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în

majoritatea ţărilor cu economie de piaţă au fost aplicate politici monetare
de orientare keynesistă care au avut printre caracteristici menţinerea,
uneori chiar forţată, a stabilităţii ratelor dobânzilor. Sfârşitul anilor ’70 a
fost marcat însă de aplicarea în numeroase ţări a conceptelor neoliberale
în politicile economice, ceea ce a avut drept efect creşterea semnificativă
a volatilităţii ratelor dobânzilor. În SUA, de exemplu, în anul 1979 a fost
mărită marja de fluctuaţie a ratei fondurilor federale (rata dobânzii de pe
35
piaţa interbancară) de la 1,25 la 5%, măsură ce a determinat oscilaţii
importante ale ratelor dobânzilor25. Această evoluţie a creat mari
dificultăţi unor agenţi economici conducând la creşterea importanţei
atribuită riscului ratei dobânzii în analiza unor operaţiuni de creditare sau
plasament.
d) După marele crah de la Bursa din New York din octombrie

1929 a urmat o lungă perioadă de timp în care nu au mai fost înregistrate
şocuri puternice pe pieţele de capital. La 19 octombrie 1987 (zi
supranumită şi „lunea neagră”) însă, pe aceeaşi Bursă din New York,
indicele Dow Jones a scăzut cu 22,6% (de aproape două ori mai mult
decât în „marţea neagră” din 29 octombrie 1929 în care valorile
cursurilor acţiunilor s-au diminuat în medie cu 12,8%) determinând în
ansamblul economiei mondiale pierderi de aproape 500 miliarde de dolari
SUA26. Acest nou mare crah a determinat în zilele următoare o reacţie în
lanţ pe celelalte burse occidentale, unde s-au produs de asemenea căderi
importante ale cursurilor acţiunilor, acest lucru relevând legăturile
puternice dintre pieţele de capital din întreaga lume. Aceste evenimente
au contribuit la creşterea, în următorii ani, a rolului analizei volatilităţii
cursurilor acţiunilor în fundamentarea deciziilor asupra plasamentelor în
titluri financiare.
Accentuarea volatilităţii acestor variabile s-a aflat într-o relaţie de

interdependenţă cu creşterea ponderii operaţiunilor speculative pe unele
pieţe financiare. Prin renunţarea la menţinerea stabilităţii unor cursuri, au
fost impulsionate speculaţiile ceea ce cauzează adeseori fluctuaţii abrupte
şi greu previzibile ale cursurilor. În aceste condiţii a crescut şi
complexitatea managementului riscurilor asociate unor variabile cu
volatilitate ridicată.
25
Miller Roger Le Roy, Pulsinelli Robert W – “Modern Money and Bancking”, Mc
Graw Hill, New York, 1985, p. 593;
26
“Anuar Enciclopedic 1988”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.
23;
36
2.1.2. Dezvoltarea inovaţiilor financiare

Anii ’70 ai secolului trecut au fost marcaţi şi de apariţia unui mare număr
de inovaţii financiare (contractes future şi pe opţiuni asupra unor cursuri,
conturi bancare NOW şi SUPERNOW, obligaţiuni cu dobândă variabilă
etc.) care au contribuit la fluidizarea operaţiunilor financiare. Unele dintre
acestea, în special contractele futures şi pe opţiuni, s-au remarcat prin
rapiditatea cu care pot facilita tranzacţii la termen şi prin posibilitatea de a
fi utilizate în controlul unor riscuri de preţ. Folosirea acestor instrumente,
care pot fi achiziţionate într-un timp foarte scurt (în câteva ore sau chiar
în câteva minute), a conferit o flexibilitate ridicată managementului
acestor riscuri. În acelaşi timp, inovaţiile financiare au fost aplicate pe
scară largă în operaţiuni speculative complexe care solicită o abordare
dinamică a riscurilor de preţ.
2.1.3. Criza datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare

La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, ca urmare a creşterii abrupte a
ratelor dobânzilor pentru creditele exprimate în monedele ţărilor
occidentale, a fost declanşată criza datoriei externe a ţărilor în curs de
dezvoltare. Confruntate deja cu majore dificultăţi generate de escaladarea
preţului petrolului, cele mai multe dintre statele debitoare au ajuns în
situaţia de a nu-şi putea rambursa creditele primite. La 11 august 1982
guvernul Mexicului a anunţat suspendarea plăţilor în contul datoriei
externe, exemplu urmat la puţin timp de alte state în curs de dezvoltare.
Nerambursarea datoriilor a creat importante probleme băncilor creditoare
unele dintre acestea ajungând chiar în pragul falimentului. Această
situaţie a condus la creşterea importanţei acordată managementului
riscului de parteneriat în cadrul operaţiunilor de creditare27.
27
Nistor Costel – “Riscul strategic şi concurenţa sectorială”, Simpozionul “The risk in
contemporary economy”, Universitatea Galaţi, 30-31 octombrie 1998;
37
2.1.4. Dezvoltarea unor tehnici de tratare a riscului alternative

asigurărilor
În prezent tehnica asigurărilor este considerată în continuare drept cel
mai important procedeu de tratare a expunerilor la risc. Pentru foarte
mulţi manageri managementul unui risc se reduce doar la încheierea unui
contract de asigurări28. Unele neajunsuri ale acestui procedeu şi mai ales o
anumită rigiditate a instituţiilor de asigurări în adaptarea la un mediu de
afaceri în schimbare au făcut ca în ultimii ani mai multe întreprinderi să
se îndrepte către alte metode de tratare a riscurilor.
Tot mai multe mari companii încearcă să îşi facă o imagine

corespunzătoare asupra riscurilor cu care se confruntă. Tratându-le ca
părţi ale unui singur portofoliu, ele speră să renunţe la a cumpăra poliţe de
asigurare pentru a acoperi fiecare pierdere potenţială. Acestea speră să-si
acopere riscurile, folosind cât mai puţine poliţe sau chiar fără asigurări.
Rezultatul utilizării unor riscuri dintr-o afacere pentru a acoperi altele, au

fost determinate de faptul că, asigurările împotriva anumitor riscuri (cum
ar fi cutremurele) au devenit mai puţin necesare. Aceasta e o veste teribilă
pentru asiguratorii unor importante categorii de riscuri, care sunt pe cale
să piardă multe afaceri. Acest lucru s-a întâmplat deja în tradiţionalul
domeniu de asigurări “proprietăţi şi pagube” (P&C) 29. Multe companii
mari îşi abordează riscurile de tip P&C pe plan intern, prin aşa-numitele
“autoasigurări”, în loc de a cumpăra poliţe de asigurări. Cei mai mulţi
dintre asiguratori nu sunt inovatori. În consecinţă ei îşi pierd în continuare
clienţii.
La problemele de adaptare a instituţiilor de asigurări la noile evoluţii ale

mediului de afaceri s-au adăugat şi efectele considerabile ale atentatelor
teroriste de la 11 septembrie 2001. Amploarea acestora a făcut necesară în
28
Pride W, Hughes R.J, Kapoor J.R, – “Business, 3rd Edition, Houghton Miffin
Company”, Boston 1991 p. 624;
29
Revista – „The Economist” din 18-24 iulie 1998, p. 73-75;
38
S.U.A. intervenţia guvernanţilor pentru redresarea sectorului
asigurărilor30.
De altfel, după atentatele din 11 septembrie 2001, cele mai importante

companii de asigurări fie au renunţat la a mai oferi protecţie împotriva
unor acţiuni teroriste, fie solicită pentru aceasta prime foarte mari,
prohibitive pentru o mare parte a agenţilor economici. 31 Actualul declin al
sectorului de asigurări ar putea determina şi în viitor numeroşi agenţi
economici să se îndrepte către alte tehnici de tratare a riscurilor.
2.1.5. Utilizarea pe scară largă a modelelor matematice în

controlul riscurilor. Complexitatea ridicată a operaţiunilor întreprinse de
unele instituţii financiar-bancare a făcut ca foarte multe dintre acestea să
apeleze frecvent la modele matematice de management a riscurilor. În
ultimele decenii au fost dezvoltate numeroase astfel de modele (modelul
VAR, modelul DELTA, modelul Black & Scholes, modelul Garman &
Kohlagen, modelul Cox, Ross & Rubinstein ş.a.m.d.) care, realizând o
analiză operativă a riscurilor, fac posibilă o reacţie suficient de rapidă
atunci când condiţiile operaţiunilor expuse se modifică neaşteptat.
Utilizate în general împreună cu sisteme sofisticate de suport decizional
(sisteme informatice, sisteme expert etc.), modelele matematice de
management al riscurilor şi-au demonstrat eficienţa în condiţii de relativă
normalitate. În perioada de criză economică însă, modificările greu
previzibile de pe pieţele financiare au făcut ca uneori aplicarea modelelor
matematice în managementul riscurilor să nu dea rezultatele scontate.
Astfel de situaţii au apărut în special pe pieţele financiare din anii 1997 şi
1998 când multe instituţii financiare angajate în operaţiuni de plasament
au suferit pierderi importante.
În prezent firmele încearcă să rezolve aceste deficienţe. Departamentelor

de management al riscurilor li se oferă acum mai multă putere. De
asemenea, câteva mari bănci de investiţii vor să se bazeze în viitor mai
30
Publicaţia – „New York Times” din 15 decembrie 2001, p. 15;
31
Revista – „Business-Insurance” din 3-10 decembrie 2001, p. 6;
39
puţin pe modele şi mai mult pe abilităţile în aprecierea pieţelor a unor
profesionişti “versaţi în arta tranzacţiilor”. Aceştia vor trebui să poată
răspunde la întrebarea “ce se va întâmpla dacă prezumţiile noastre sunt
greşite ?”32.
Criza financiară din anii 1997 şi 1998 a demonstrat că modelele

matematice de management al riscurilor, oricât de sofisticate ar fi, nu
trebuie considerate infailibile. Acest fapt derivă din imposibilitatea
cuprinderii într-un model a tuturor factorilor de influenţă asupra
proceselor studiate. În anumite condiţii, aşa cum s-a întâmplat şi în
perioada 1997-1998, tocmai aspectele neglijate în cadrul modelului
matematic pot avea o influenţă considerabilă asupra rezultatelor
operaţiunilor expuse. În ciuda acestei limite însă, modelarea matematică
rămâne un procedeu indispensabil în managementul riscurilor asociate
unor operaţiuni financiare ce reclamă o operativitate deosebită.
În literatura de specialitate pot fi întâlnite puncte de vedere ce diferă

substanţial în privinţa definirii rolului sau obiectului managementului
riscurilor. Această situaţie se datorează pe de o parte faptului că termenul
de management al riscurilor este relativ recent în domeniul conducerii
întreprinderilor iar pe de altă parte schimbărilor profunde suferite de
mediul de afaceri din ultimele decenii care s-au repercutat şi asupra
abordării riscurilor din activitatea economică.
2.2. Forme de risc specifice relaţiilor economice

internaţionale
2.2.1. Riscul de ţara
Fenomenul de globalizare început după 1990, căruia nici o economie nu i
se poate sustrage, a impus universalizarea conceptului de „risc de ţară”
în efectuarea tranzacţiilor internaţionale, concept cunoscut şi utilizat pe
plan internaţional, încă din anii ’70, dar care pentru economiile din blocul
ex-comunist a fost puţin cunoscut.
32
Revista „The Economist” din 14-20 noiembrie 1998, p. 98-100;
40
2.2.1.1. Formele riscului de ţară

Riscul de ţară este definit ca fiind riscul asumat de investitori şi
materializat prin apariţia unor pierderi financiare datorate situaţiei şi
evoluţiei posibile la nivel macroeconomic şi politic din ţara parteneră.
Riscul de ţară este indicatorul care îl ajută pe agentul economic implicat
într-o tranzacţie internaţională, să-şi diminueze pierderile. Anul 1970
marchează apariţia conceptului de risc de ţară, motivul fiind câştigarea
independenţei fostelor colonii, metropolele neputând renunţa la circuitele
economice structurate în era colonială, şi datorită cărora au început să
înregistreze pierderi dramatice pe aceste pieţe datorită haosului,
instabilităţii politice şi atitudinii antisociale promovate de noile guverne
independente.
Bazele formulării şi calculului riscului de ţară actual au fost puse după

îndelungi cercetări şi experienţe în domeniul tranzacţiilor bancare,
fondator fiind considerată în unanimitate Barbara Samuels, care la
începutul anilor ’80 a pus bazele sistemului de analiză a riscului la
Manhattan Banhas şi care în prezent conduce la New York propria-i firmă
de consultanţă “Samuels Associates”33.
Riscul de ţară poate fi clasificat în:

 risc suveran – care analizează capacitatea de plată a unei ţări în
tranzacţiile dintre guverne sau agenţi economici ce dispun de garanţii
guvernamentale;
 risc politic – care analizează evoluţia politică şi socială ce poate
influenţa investiţiile străine şi rambursarea creditelor internaţionale;
 risc de transfer34 – care analizează capacitatea de plată în condiţiile în
care debitorul dispune de sume datorate, dar nu poate efectua
transferul acestora datorită restricţiilor valutare impuse de guvern;
 risc de ţară generalizat – care reflectă analiza cea mai completă la
nivel macro şi microeconomic al unei ţări.
33
Stephen Davis – “Going native”, Money Management, aprilie 2002;
34
Monica Dudian – Evaluarea riscului de ţară”, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999;
41
2.2.1.2. Modele de evaluare a riscului de ţară

Revistele „Euromoney” şi „The Economist” calculează periodic riscul de
ţară după metodologii proprii. Clasamentele întocmite în revistele
respective prevăd, pe baza unor indicatori convenţionali, şansele de
transformare în profit a unui capital investit la un moment dat într-o ţară.
Scorul obţinut de o ţară nu poate fi interpretat decât orientativ. Important
este locul ocupat de-a lungul mai multor ani de către o ţară în cadrul
acestor clasamente, poziţia respectivă reflectând tendinţa mediului
economic şi politic din acea ţară. Cele mai importante aspecte ale analizei
de risc general de ţară sunt, pe de o parte, factorii macroeconomici şi, pe
de altă parte, factorii politici. Cei mai reprezentativi factori de risc de
natură economică sunt: politica macroeconomică; politica comercială;
gradul şi modul de implicare a statului în economie; politica de investiţii;
structura proprietăţii; inflaţia; deficitul bugetar; masa monetară; evoluţia
creditului intern.
a) Modelul „Euromoney” de evaluare a riscului de ţară ia în

calcul trei grupe mari de indicatori: analitici, de creditare şi de piaţă.
Criteriile care stau la baza riscului de ţară după această metodă, sunt
prezentate în tabelul 2.135.
Funcţia scor după care se întocmeşte clasamentul „Euromoney” are

forma:
 N i Pi
S , unde i = 1,q
100
(2.1.)
i – criteriu;
N – nota acordată unui criteriu;
P – ponderea criteriului în punctajul final.
Tabelul nr.2.1.-Modelul “Euromoney” de evaluare a riscului de ţară

Nr. CRITERIUL Pondere Sursa datelor
35
http://www..duke.edu/Charvey/Country-risk/.html
42
criteriu
în
Crt. Mod de calcul
punctaj
final %
1. Informaţii economice 25% Prognoze „Euromoney”;
Comparaţii încrucişate între ţări în
2. Riscul politic 25%
perioada anterioară;
Are la bază ponderea datoriei externe
în total export şi PIB;
3. Indicatori de îndatorare 10%
Informaţiile provin de la Banca
Mondială;
Informaţiile provin de la Banca
Reeşalonarea datoriei Mondială şi se referă la datoria
4. externe sau neplata 10% neplătită de o ţară şi reeşalonările de
acesteia plată ale datoriei externe pe ultimii 2
ani;
Se acordă punctele „0” pentru ţara
care nu dispune de această rată; „10”
5. Rata de creditare 10%
puncte pentru ţările care dispun de
această rată;
Creditele private acordate ţării se
Accesul la finanţare
6. 5% împart la PIB şi se obţine o pondere în
bancară
funcţie de care se acordă 0-10 puncte;
Ţările se împart în 3 grupe:
Accesul la finanţarea pe  grupa 1 – 10 puncte;
7. 5%
termen scurt  grupa 2 – 5 puncte;
 grupa 3 – 0 puncte.
Indică în ce măsură ţările pot apela la
Accesul la titluri astfel de facilităţi:
internaţionale şi pieţe  cota 10 se acordă ţărilor care au
8. 5%
pentru împrumuturi acces fără probleme;
sindicalizate  cota 0 arată imposibilitatea de a
accede la împrumuturi;
Raportul dintre Ţările pentru care forfetarea nu este
deţinerea de comunicată cotează 0 puncte
9. disponibilităţi pe 5%
termen de peste 5 ani şi
marja de forfetare
43
10. Total 100%
b) Modelul „The Economist” de evaluare a riscului de ţară.

Prestigioasa revistă „The Economist” publică periodic date referitoare la
riscul de ţară, pe care îl determină, pe baza unui punctaj general
determinat în funcţie de o serie de criterii de performanţă, dintre care
situaţia economică prezintă cea mai mare importanţă. Totodată, revista
realizează un clasament al statelor lumii după: riscul de împrumut pe
termen mediu; riscul de împrumut de termen scurt şi riscul politic.
c) Modelul „Lloyds” de evaluare a riscului de ţară

Metoda LLOYDS36 realizează o clasificare a ţărilor din punctul de vedere
al riscului de ţară, realizând un punctaj pentru factorii economico-
financiari (statistical factors) şi un punctaj pentru factorii politici
(judgemental factors). Din combinarea acestor două clase de factori
rezultă punctajul general. În funcţie de acesta ţările se vor clasifica în
patru clase de risc: A – este cea mai bună clasă, indicând un risc scăzut,
urmată crescător de clasele B, C şi D. Definiţia claselor de risc este
următoarea:
 clasa A : nu există risc suveran; nu există risc politic;
 clasa B+ : riscul suveran şi riscul politic sunt favorabile;
 clasa B : risc favorabil, dar au existat în trecut uşoare dificultăţi de
plată;
 clasa B- : este similară clasei B, dar există un grad de risc politic mai
mare decât la clasa B;
 clasa C+ : risc politic şi/sau de transfer mari; dacă punctajul este în
creştere se părăseşte situaţia înainte de a avea probleme de plată; dacă
punctajul este în scădere problemele pot apărea pe termen mediu;
 clasa C : similară clasei C+, doar risc mai mare pe termen scurt;
 clasa C- : risc mare pe termen scurt şi mediu; probleme de reeşalonări
anterioare;
36
Moody’s – “Sovereign Outlook 2000”, aprilie 2000;
44
 clasa D: risc de ţară în general neacceptabil datorită posibilităţii de
manifestare a: moratoriu de plăţi, arierate, război civil, tensiuni
sociale mari, dificultăţi economice şi politice importante.
d) Modelul realizat de revista „Institutional Investitor” 37 de

evaluare a riscului de ţară. „Institutional Investor” realizează un
clasament semestrial al tuturor ţărilor lumii, dar şi clasamente pe zone
geo-economice consacrate: Europa de Vest, Europa de Est, America
Latină, America de Nord, Africa, Orientul Apropiat, şi zona Asia-Pacific.
Clasamentele sunt însoţite de explicaţii, dar şi de analize comparative ale
situaţiilor prezente cu cele existente în trecut. Revista realizează totodată
şi două mini-clasamente ale ţărilor care au avut cele mai mari creşteri sau
scăderi în intervalul de timp anterior.
Metoda de realizare a clasamentului pentru riscul de ţară se bazează pe

informaţiile oferite de băncile internaţionale importante. Fiecărei ţări i se
acordă un punctaj de la 0 la 100, punctajul de 100 reprezentând economii
cu cea mai scăzută probabilitate de accident financiar-bancar. Pentru un
studiu făcut odată la fiecare 6 luni se folosesc date statistice de 75-100
bănci.
e) Modelul realizat de„Moody’s şi Standard & Poor’s” de

evaluare a riscului de ţară
Moody’s şi Standard & Poor’s prezintă rezultatele analizei riscului de ţară
prin atribuirea de clase de risc conform tabelului 2.2. Clase de risc AAA –
CCC pot fi modificate prin adăugarea semnelor „+” sau „-”. Clasele de
risc Aaa – Caa pot fi subdivizate prin adăugarea cifrelor 1-3.
Tabelul nr.2.2-Modelul „ Moody’s şi Standard & Poor’s” de evaluare a riscului
de ţară38
Capacităţi de îndeplinire a
Moody’s Calitatea obligaţiunilor S&P obligaţiilor financiare
Aaa Cea mai bună calitate AAA Extrem de puternică

Aa Calitate ridicată AA Foarte puternică
37
Institutional Investitors – “Sovereign Risk Analysis”, aprilie 2000;
38
http://www.mood’s.com/vepladata/ratings/ratsov/html
45
A Calitate medie ridicată Puternică – dar sensibilă la factori
A
economici
Baa Calitate medie Adecvată – dar sensibilă la factori
BBB
economici
Ba Calitate speculativă Puţin vulnerabilă – dar incertă pe
BB
viitor
B Fără caracteristici Vulnerabilă – dar în prezent
B
investiţionale respectă angajamentele
Caa Calitate de nivel scăzut CCC Vulnerabilă
Ca Calitate în mare măsură Foarte vulnerabilă în prezent
CC
speculativă
C Cea mai scăzută calitate Dificultăţi de plată anunţate – dar
C
pe moment plăţile continuă
D Deficienţe de plată majore
Tabelul nr.2.3.-Modelul “Standard & Poor’s” de evaluare de risc suveran39

Anul
Ţara
1995 1996 1997 1998 1999 2000
Cehia A A A A- A- A-
Ungaria
Polonia BB+ BB+ BBB- BBB BBB+ BBB+
BB BB- BBB- BBB BBB BBB
Slovenia - A A A A A
Croaţia
Slovacia - - BBB- BBB- BBB- BBB-
BB+ BBB- BBB- BB+ BB+ BB+
Bulgaria - - - B B B
România
Rusia - BB- BB- B- B- B-
- BB- BB- CCC- SD SD
39
Standard&Poor’s rating services – “The Global Risk Index –methodology” and
“Economic Comentary”
46
100
+
AAA
90
+
80 Cehiaa
A Ungaria
-
70 Polonia Investiţionale
BBB Speculative
- România Bulgaria
60
+
BB
- Figura nr.2.1.- Reprezentarea grafica a evaluarii riscului de ţară conform
50 modelul „ Moody’s şi Standard & Poor’s”
+ Rusia
B
-
40
+Tabelul nr.2.4-Modelul “Moody’s”40 de evaluare de risc suveran penru ţările
CCC
- Central şi Est Europene
30
+0 91 92 93 94 95 96 97 98 99
CC 00 An Anul
- Ţara
20 1998 1999 2000
+ Cehia Baa 1 Baa 1 Baa 1
C
- Ungaria Baa 3 Baa 1 Baa 1
10 Polonia
- Baa 3 Baa 3 Baa 3
D
- Slovenia Baa 3 Baa 3 Baa 3
Croaţia A3 A3 A3
Slovacia
Baa 3 Ba 1 Ba 1
Bulgaria B2 B2 B2
România Ba 3 B3 B3
Rusia
Ba 3 B3 B3
40
Moody’s – “Sovereign Outlook 2000”, aprilie 2000; and “A less dismal science?”,
May 1997;
47
Din interpretarea datelor statistice înscrise în tabelul 2.4. şi în figura 2.1.,
desprindem concluzia ca ţările ex-comuniste se grupează în trei categorii
(clase de risc):
 Grupa I – Cehia, Polonia, Ungaria;
 Grupa II – Slovacia, Slovenia, Croaţia;
 Grupa III – România, Bulgaria, Rusia.
Această grupare a statelor reflectă în bună măsură şi retrasarea sferelor de
influenţă, modificări importante urmând a interveni după terminarea
următoarei etape de integrare în NATO şi UE.
1
2
3
AA
A Cehia
1
2 Ungaria
3 Polonia Investiţion
Aa Speculati
al
1
2 România v
3
Baa Bulgaria
1
2
3
Ba
1
2
3
B
1 0 98 99 00
2 An
3
Caa
1
Figura
2 nr.2.2.- Evaluare grafică a riscului suveran conform modelul „ Moody’s
3 şi Standard & Poor’s”
Ca
1
2
În3 stabilirea clasei de risc, agenţia Moody’s are tendinţa de a subevalua
C subaprecia evaluarea unui stat, în funcţie de existenţa unor obligaţiuni
sau
1
lansate
2 sau care urmează a fi lansate pe pieţele financiare. În general,
3 41
agenţiile americane de rating reflectă orientările politice ale
41
Erb C, Harvey C, Vishauta T, – “Political Risk, Economic Risk and Financial Risk”,
Aprilie 2002
48
administraţiei americane, conţinând o doză mare de subiectivism şi
trebuiesc acceptate cu anumite rezerve. Se poate ajunge la situaţia
anormală în care riscul suveran al unui stat ce trebuie să determine
cererea pentru obligaţiunile sale, să devină dependent de această cerere.
Rezultatele pot fi uneori subiective, mai ales că evaluarea riscului suveran
nu mai este din 1970 o activitate de interes academic, ci cu scop mercantil
şi structura unui clasament de risc depinde de scopul pentru care
clasamentul a fost realizat. Pe termen mediu şi lung sunt utilizate 9-10
clase, ce pot fi divizate în 3 subclase 1,2,3, sau „+/trend/-„ şi care au
definiţii identice, ceea ce ar implica o concordanţă a evaluărilor.
Perspectiva macroeconomică
Modele Old Hands

Modele Delphi Modele macrofinanciare
Modele
bancare
Număr mic de ţări Modele econometrice Număr mare de ţări
Modelul In House
Perspectiva microeconomică
Figura nr. 2.3.- Evaluare complexă a riscului de ţară
f) o altă clasificare se poate realiza dacă se iau în considerare

două coordonate: sfera geografică analizată (adică numărul de ţări
49
analizate) şi perspectiva de abordare. Putem distinge funcţie de aceasta
următoarele categorii de modele de evaluare a riscului de ţară42:
 Modelele Delphi: cel mai cunoscut pe plan mondial este modelul

BERI – Business Environmental Risk Inteligence şi modelul „The
Economist”;
 Modelul macrofinanciar: de exemplu modelul utilizat de revista
„Euromoney”;
 Modele econometrice – modele în care estimarea riscului de ţară se
realizează pe baza unor serii dinamice de factori cantitativi;
 Modele „In House”43 – sunt modele ale riscului de ţară elaborate de
firme individuale pentru propriul uz ;
 Modele bancare – sunt modele de analiză, monitorizare şi evaluare a
riscului de ţară, elaborate şi utilizate de marile bănci şi instituţii
financiare internaţionale implicate în acordarea de împrumuturi către
diverse state.
Scurta prezentare a diferitelor clasificări şi metodologii de calcul a

riscului de ţară demonstrează că, deşi nu există o metodologie unitară de
evaluare, scopul ultim rămâne reducerea inccertitudinii aferente
afacerilor internaţionale (figura nr..2.3.). În opinia mea consider necesară
propunerea unei scheme (anexa nr. 1.) care ne permite să ţinem cont în
analiza riscului de ţară de avantajele şi dezavantajele specifice tehnicilor
aplicate, calităţii informaţiilor şi a resurselor umane disponibile, precum
şi de noile restricţii ale procesului de globalizare.
2.2.2. Riscul politic
42
H.W Wortzel, L.H. Wortzel – “Global strategic Management.”, Editura John Wiley
& Sons, New York, 1991;
43
Cristian Păun, Laura Păun – “Riscul de ţară”, Editura Economică, 1999, p.205;
50
2.2.2.1. Factorii care influenţează riscul politic, procese
care au influenţat noi abordări ale riscului politic
Riscul politic constă în posibilitatea ca rezultatele unor operaţiuni
economice să fie afectate de evoluţia situaţiei social-politice la nivel
regional, naţional sau local. Mutaţiile profunde intervenite, începând cu
sfârşitul secolului trecut, în sistemele politice din anumite regiuni
(instabilitatea social-politică din spaţiul ex-sovietic, conflictele militare
din zone care altădată erau considerate drept sigure (zona balcanică),
ascensiunea partidelor ecologiste dar şi a celor de extremă dreaptă din
unele ţări din Vestul Europei), au impus însă analiza componentei social-
politice a mediului extern drept o etapă importantă a unor decizii
strategice adoptate de către firme.
Printre evenimentele de natură social-politică ce pot influenţa

semnificativ activitatea unei entităţi economice se numără: naţionalizările
şi exproprierile întreprinse de unele guverne; crizele guvernamentale sau
parlamentare; grevele şi manifestaţiile de protest; conflictele etnice şi
religioase; revoltele; insurecţiile; loviturile de stat; revoluţiile sau
războaiele civile; conflictele militare dintre state etc.
În ultimii ani, mutaţiile profunde suferite în mediul de afaceri din unele

state şi regiuni geografice au impus noi abordări ale riscului politic în
cadrul fundamentării deciziilor manageriale. Printre procesele care au
favorizat această evoluţie se numără: noile abordări geopolitice apărute
după încheierea războiului rece; instabilitatea social-politică din unele ţări
ex-socialiste; ascensiunea politică a mişcărilor ecologiste.
 Încheierea războiului rece şi dispariţia echilibrului care exista între

cele două superputeri a avut printre efecte şi retrasarea sferelor de
influenţă. Această situaţie a favorizat declanşarea unor conflicte
militare în regiuni care altădată erau considerate drept foarte sigure
(Balcanii, Caucazul etc). Unele din noile abordări geopolitice au la
bază conceptul de suveranitate limitată, care a legitimat în anul 1999
intervenţia NATO în conflictul etnic din Kosovo – o acţiune care în
urmă cu câţiva ani ar fi părut de neconceput. Această intervenţie a
51
produs pagube importante atât pentru economia Iugoslaviei cât şi
pentru un mare număr de agenţi economici din ţările vecine iar
efectele ei, în special cele generate de blocarea Dunării, se manifestă
şi în prezent. Efectele noilor abordări geopolitice au impus un rol
deosebit acordat în fundamentarea unor decizii strategice analizei
riscurilor legate de declanşarea unor conflicte militare;
 Anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut au marcat prăbuşirea sistemelor

politice socialiste în majoritatea statelor din Centrul şi Estul Europei.
În multe din aceste ţări tranziţia către un sistem democratic, cu
instituţii specifice economiei de piaţă, s-a dovedit un proces complex
şi de lungă durată. Sărăcia şi corupţia, ajunse la niveluri ridicate,
precum şi funcţionarea ineficientă a unor instituţii ale statului,
constituie potenţiale surse ale tensiunilor sociale care uneori răbufnesc
cu violenţă, aşa cum s-a întâmplat în Albania în cazul căderii
regimului Berisha sau în România în timpul mineriadelor. Climatul de
instabilitate social-politică prezent încă în unele foste state socialiste
poate afecta semnificativ activitatea unor întreprinderi chiar şi de
comerţ exterior;
 În ultimii ani partidele ecologiste din ţările occidentale s-au aflat într-
o evidentă creştere de popularitate, ajungând chiar să participe la
guvernare în ţări ca Franţa şi Germania. Accederea la putere, la nivel
naţional sau local a unor formaţiuni politice ecologiste se poate solda
cu consecinţe negative pentru anumite activităţi economice. Astfel, în
Germania “verzii” au reuşit să impună un plan de închidere treptată a
tuturor centralelor nucleare, iar în Franţa ecologiştii încearcă în
prezent majorarea taxelor incluse în preţul benzinei. De asemenea, în
unele oraşe din Europa Occidentală reprezentanţii partidelor
ecologiste din consiliile locale au iniţiat unele acţiuni vizând
interzicerea unor activităţi poluante (de exemplu, la sfârşitul lunii
august a anului 2001, prin consultări populare organizate în unele
localităţi, ecologiştii francezi au obţinut punerea sub interdicţie a
traficului camioanelor grele prin unele tuneluri din Alpi). Astfel de
52
acţiuni au impus în ultimii ani noi abordări ale riscului politic în
cadrul unor decizii ce implică activităţi poluante.
2.2.2.2. Metode de analiză a riscului politic

În lucrarea “Gestion financiere internationale” profesoara Josette
Peyrard de la Universitatea din Sorbona grupează metodele de analiză a
riscului politic în trei categorii: metode bazate pe abordări sociologice;
metode bazate pe indici de risc; metode bazate pe tehnica scenariilor44.
a. Analiza riscului politic bazată pe abordări sociologice se

desfăşoară în general în două faze: identificarea potenţialelor surse de
tensiuni social-politice, şi estimarea capacităţii guvernanţilor de a menţine
stabilitatea social-politică:
 Pentru determinarea potenţialilor factori de destabilizare a situaţiei

social-politice sunt luate în considerare: stabilitatea macroeconomică;
nivelul de trai pentru ansamblul populaţiei şi pentru diferite categorii
sociale; amploarea corupţiei din instituţiile statului; discriminările la
care sunt supuse minorităţile etnice sau religioase; relaţiile din
interiorul formaţiunii politice aflată la guvernare; popularitatea de
care se bucură guvernanţii; popularitatea şi organizarea formaţiunilor
politice extremiste etc;
 În cea de-a doua fază a analizei riscului politic prin abordări

sociologice sunt analizate soluţiile pe care autorităţile le-ar putea
aplica în cazul unei instabilităţi social-politice. În acest scop sunt
abordate: capacitatea de negociere a politicienilor aflaţi la guvernare;
organizarea şi dotarea forţelor de ordine; sprijinul de care se bucură
guvernanţii pe plan internaţional etc;
Analiza riscului politic prin abordări sociologice este utilizată în special

pentru evaluarea ameninţărilor care ar putea veni, pentru o întreprindere,
din partea instabilităţii situaţiei social-politice. Această analiză este mai
44
Peyrard Josette, ”Gestion financiere internationale”, Centre de Librairie et d’Edition
Techniques, Drept Centre du Liore d’Entreprise, Paris, 1985, p. 76;
53
puţin aplicabilă pentru estimarea acelor riscuri determinate de o potenţială
atitudine ostilă a guvernanţilor.
b. Metode de analiză a riscului politic bazate pe indici de risc

Indicii riscului politic sunt mărimi numerice prin care sunt cuantificate
ameninţările care pot surveni din direcţia componentelor social-politice
ale mediului de afaceri. În general, aceste mărimi sunt calculate de către
instituţii specializate sau de către echipe de experţi din cadrul
întreprinderilor. Printre indicii folosiţi frecvent în evaluarea riscului
politic la nivel naţional se numără: Indicele B.E.R.I.; Indicele P.R.I. etc.
 Indicele B.E.R.I. (Business Environment Risk Index) este o mărime

prin care este evaluată dimensiunea social-politică a mediului de
afaceri al unei ţări în funcţie de 15 criterii. Pentru fiecare dintre
acestea este acordată câte o notă care poate lua valori între zero
(corespunzând celei mai nefavorabile situaţii) şi 4 (corespunzând celei
mai favorabile situaţii). Valoarea mărimii B.E.R.I. este rezultatul
sumelor ponderate a notelor obţinute (coeficienţii de ponderare pentru
variabilele utilizate drept criterii sunt prezentate în anexa nr. 2). În
funcţie de punctajul obţinut, o ţară poate fi încadrată, din punctul de
vedere al riscurilor politice în una din următoarele grupe:
 grupa I-a (între 86 şi 100 puncte), care cuprinde state cu un mediu
de afaceri favorabil;
 grupa a II-a (între 71 şi 85 de puncte), în care sunt incluse ţări cu
riscuri politice reduse;
 grupa a III-a (între 56 şi 70 puncte), din care fac parte statele în
care se manifestă riscuri politice moderate;
 grupa a IV-a (între 41 şi 55 puncte), care cuprinde ţări cu un risc
politic ridicat;
 grupa a V-a ( mai puţin de 41 puncte), în care mediul de afaceri
este inacceptabil pentru investiţii.
54
Indicele B.E.R.I. este utilizat în special în fundamentarea deciziilor
asupra investiţiilor străine directe în ţări în curs de dezvoltare.
 Indicele P.R.I. (Political Risk Index) este o mărime prin care este
evaluat nivelul riscurilor politice dintr-o ţară prin intermediul a zece
variabile care reflectă atât sursele interne, cât şi cele externe de
instabilitate social-politică (anexa nr. 3). Pentru fiecare din aceste
variabile este acordată câte o notă cuprinsă între zero (pentru cea mai
favorabilă situaţie) şi şapte (pentru cea mai nefavorabilă situaţie),
valoarea indicelui P.R.I. fiind calculată prin simpla însumare a acestor
note.
În raport cu punctajul obţinut o ţară poate fi încadrată în funcţie de riscul

politic, în urma din următoarele grupe:
 grupa I-a (între 0 şi 20 puncte), care cuprinde state cu un risc politic
mic;
 grupa a II-a (între 21 şi 35 puncte), în care sunt incluse ţări cu un risc
politic acceptabil;
 grupa a III-a (peste 35 puncte), din care fac parte statele cu un risc
politic prohibitiv.
La fel ca şi indicele BERI, indicele PRI este utilizat în special pentru

fundamentarea deciziilor asupra investiţiilor străine în ţări aflate în curs
de dezvoltare. Prin această mărime sunt exprimate însă doar riscurile
generate de instabilitatea situaţiei social-politice, nu şi cele legate de
potenţiale atitudini ostile ale guvernanţilor.
În afara evaluării mediului de afaceri, pe plan naţional, indicii riscului

politic pot fi utilizaţi şi în estimarea ameninţărilor pe care evoluţia
situaţiei social-politice la nivel local sau regional le poate induce pentru
activitatea unei întreprinderi. În general aceste mărimi nu asigură o
acurateţe deosebită evaluării riscului politic ca urmare a modului mai
puţin fundamentat în care sunt stabilite. Acest dezavantaj este compensat
însă într-o anumită măsură de operativitatea pe care o conferă actului
decizional.
55
c. Analiza riscului politic prin tehnica scenariilor are avantajul că

permite o abordare dinamică a riscului politic prin luarea în considerare a
posibilelor reacţii ale întreprinderii faţă de evoluţia situaţiei social-
politice. În acest scop pot fi utilizate unele aplicaţii ale teoriei jocurilor
sau ale programării dinamice care permit o abordare flexibilă a strategiei
întreprinderilor în raport cu evoluţia mediului extern.
2.2.2.3. Tehnici utilizate în tratarea riscul politic

Pentru diminuarea expunerilor faţă de riscul politic pot fi aplicate diferite
categorii de procedee:
 tehnici de evitare a riscului politic care presupun renunţarea la
operaţiunile cu o vulnerabilitate prea ridicată faţă de evoluţiile
prognozate ale componenţei social-politice a mediului extern al
firmei;
 tehnici de control al riscului politic care constau în măsuri care
vizează fie reducerea posibilităţii unor acţiuni din partea autorităţilor
(prin cultivarea unor relaţii cordiale cu formaţiunile politice aflate la
guvernare, prin promovarea unei imagini favorabile în rândul opiniei
publice, prin asocierea cu parteneri interni sau externi cu o influenţă
politică substanţială), fie diminuarea pierderilor potenţiale (prin
negocieri cu guvernanţii în cazul unor măsuri ostile din partea
acestora prin recurgerea, în astfel de situaţii, la arbitrajul unor
instituţii internaţionale);
 tehnici de transfer al riscului politic care constau în principal în
încheierea unor contracte de asigurări în care să se prevadă
despăgubiri pentru daunele provocate de unele evenimente de natură
social-politică;
 asumarea riscului politic care este indicată atunci când potenţialele
pierderi sunt relativ reduse sau când celelalte tehnici de tratare a
expunerilor ar presupune costuri ridicate.
În aplicarea acestor tehnici trebuie luate în considerare natura

eventualelor evenimente generatoare de riscuri politice şi domeniul de
activitate al întreprinderii. O situaţie specială este întâlnită în cazul
56
investiţiilor străine directe care au în general o durată de viaţă foarte
lungă (ceea ce sporeşte complexitatea expunerilor) şi pentru care
naţionalizările pot aduce pierderi substanţiale (în anii ’60 şi ’70 ai
secolului trecut naţionalizările întreprinse de guvernele unor state în curs
de dezvoltare au cauzat unor companii multinaţionale daune de miliarde
de dolari)45.
2.2.2.4. Procedee (tehnici) utilizate de companiile

multinaţionale în tratarea riscul politic
În lucrarea „Financial Management for International Business”,
economiştii britanici Istemi Demirag şi Scott Goddard recomandă câtva
procedee aplicabile de către companiile multinaţionale pentru tratarea
expunerilor faţă de riscurile politice asociate investiţiilor străine directe.
Aceste tehnici sunt grupate în patru categorii, în funcţie de fazele
procesului de investiţie:
 tehnici aplicabile în faza de fundamentare a deciziei de investiţie;
 tehnici aplicabile în faza negocierii contractului de investiţii;
 tehnici aplicabile pe parcursul duratei de viaţă a investiţiei;
 tehnici aplicabile în momentul declanşării unor acţiuni ostile din
partea autorităţilor46.
a. În faza de fundamentare a deciziei asupra investiţiei străine

sunt recomandate două categorii de procedee de tratare a expunerilor faţă
de riscul politic: tehnici de evitare a riscului şi tehnici de control al
riscului.
 Tehnicile de evitare a riscului au la bază o analiză riguroasă a

vulnerabilităţii proiectelor de investiţii propuse faţă de instabilitatea
social-politică din ţările în care ar urma să fie realizate acestea. În
acest scop pot fi utilizate diferite procedee: analiza sensibilităţii
valorii actualizate nete a proiectelor în raport cu unele evenimente de
45
Nistor Costel – “Tipologia riscului în acrivitatea economică”, Referat doctorat,
A.S.E., 1997, p. 51;
46
Demirag Istemi, Goddard S. – “Financial management for International Business”,
Mc.Graw Hill, London, 1994., p. 279-285.
57
natură social-politică, luarea în considerare (în calculul unor indicatori
de eficienţă), a unei prime de risc stabilită în funcţie de instabilitatea
socială sau politică, determinarea speranţei matematice a rezultatelor
posibile în raport cu unele evoluţii ale situaţiei social-politice etc.
 Tehnicile de control al riscului politic vizează unele măsuri menite

să descurajeze în viitor autorităţile de la a declanşa acţiuni ostile la
adresa investiţiei. De exemplu, investiţia ar putea fi finanţată în mare
măsură de la instituţii financiare locale care ar putea înregistra
pierderi în cazul naţionalizării. Unele companii multinaţionale
încearcă să îşi menţină controlul asupra aprovizionării cu materii
prime, proceselor tehnologice sau desfacerii produselor filialelor din
străinătate astfel încât în eventualitatea unor naţionalizări acestea să se
afle în imposibilitate de a-şi continua activitatea.
Controlul asupra aprovizionării cu materii prime sau cu alte materiale

poate fi realizat în cazul în care acestea sunt greu de achiziţionat atât
pe plan intern cât şi extern. Controlul asupra desfacerii produselor
filialei poate fi realizat în cazul în care acestea sunt greu de
comercializat în interiorul ţării sau atunci când compania
multinaţională deţine canalele de distribuţie a produselor. Alte tehnici
de control al riscului politic în această fază constau în angajări masive
de personal pe plan local (astfel încât închiderea filialei să creeze
probleme sociale) sau în asocierea cu parteneri interni sau externi cu o
influenţă considerabilă asupra autorităţilor. Unele dintre aceste tehnici
presupun costuri ridicate sau (în cazul asocierii cu alţi parteneri)
diminuarea controlului asupra filialei astfel încât aplicarea lor nu este
recomandabilă decât în situaţia unor expuneri majore faţă de riscul
politic.
b. În faza de negociere a contractului de investiţii se recomandă

obţinerea unor clauze contractuale menite să diminueze expunerile faţă de
riscul politic:
 confirmarea facilităţilor promise prin acte normative emise de către
forurile legislative;
58
 garanţii din partea guvernului asupra sumelor investite;
 reglementarea modului de soluţionare a eventualelor litigii;
 garantarea dreptului de repatriere a profitului etc.
Uneori aceste condiţii sunt foarte dificil de obţinut şi presupun unele

costuri de oportunitate (majorarea sumei investite, reducerea unor
facilităţi etc.).
c. Pe parcursul duratei de viaţă a investiţiei sunt recomandate

două categorii de procedee pentru diminuarea expunerilor faţă de riscul
politic: tehnici de transfer al riscului şi tehnici de control al riscului.
 Transferul riscurilor politice este realizat în principal prin

încheierea unor contracte de asigurări prin care compania
multinaţională va fi despăgubită pentru daunele cauzate de unele
evenimente de natură social-politică. Valoarea foarte mare a
posibilelor despăgubiri face ca numai marile instituţii de asigurări să
poată încheia astfel de asigurări. Nivelul destul de ridicat al primelor
de asigurări face ca adeseori companiile multinaţionale să prefere alte
soluţii pentru problema riscului politic.
 Tehnicile de control al riscului politic pe parcursul duratei de

viaţă a investiţiei vizează cu precădere două aspecte: (i) menţinerea
unor relaţii cordiale cu autorităţile publice la nivel local sau naţional
(prin finanţarea partidelor politice, prin sprijin acordat în relaţiile cu
alte guverne etc.); (ii) cultivarea unei imagini favorabile a firmei în
rândul opiniei publice (prin acţiuni caritabile, sponsorizarea unor
evenimente culturale sau sportive, construirea unor şcoli sau spitale,
cultivarea unor relaţii apropiate cu instituţiile mass-media).
În situaţia în care pe parcursul duratei de viaţă a investiţiei se

înregistrează o agravare a riscului politic întreprinderea poate reacţiona
crescând numărul angajărilor de personal pe plan local, asociindu-se cu
parteneri interni sau externi (în cazul în care nu a aplicat această tehnică
înaintea demarării investiţiei), sau integrând în procesele sale tehnologice
59
mai multe produse ale unor firme locale care ar avea astfel de suferit în
cazul închiderii filialei. În general astfel de măsuri nu necesită cheltuieli
foarte ridicate însă nu întotdeauna aplicarea acestora diminuează
semnificativ expunerile faţă de riscul politic.
d. În momentul declanşării unor acţiuni ostile din partea

autorităţilor (naţionalizări, anularea facilităţilor fiscale, dificultăţi în
repatrierea profiturilor, controale frecvente etc.) o întreprindere poate
aplica două tipuri de strategii: strategii de ameninţare şi strategii de
capitulare.
 Strategiile de ameninţare constau în exercitarea unor presiuni asupra

autorităţilor pentru a le face să anuleze măsurile împotriva filialei
companiei multinaţionale. Aceste presiuni pot fi de două tipuri:
politice sau economice.
În cadrul presiunilor politice sunt implicate guverne străine sau

instituţii internaţionale care pot interveni pe diferite căi în sprijinul
companiei multinaţionale afectată de măsurile ostile ale autorităţilor.
Presiunile comerciale sunt eficiente îndeosebi atunci când compania
multinaţională deţine controlul asupra aprovizionării, tehnologiilor
sau desfacerii produselor filialei astfel încât poate ameninţa cu
închiderea acesteia. De asemenea, o companie multinaţională ar putea
determina pe unii din partenerii săi de afaceri să suspende relaţiile
comerciale cu statul care i-a naţionalizat filiala.
 Strategiile de capitulare sunt aplicate în general după eşecul

strategiilor de ameninţare. Dacă se ajunge la concluzia că nu pot fi
anulate măsurile ostile ale autorităţilor, o companie multinaţională
poate decide să se retragă din acea ţară însă obţinând o despăgubire
cât mai mare cu putinţă. În negocierile asupra cedării controlului
filialei către autorităţi o companie naţională poate apela la arbitrajul
unor instituţii internaţionale în special la organismul I.C.S.I.D.
(International Centre for Settlement of Internations Disputes) din
cadrul Băncii Mondiale. În scopul obţinerii unor despăgubiri cât mai
60
mari poate fi invocat “Amendamentul Hicknloop” votat de Congresul
S.U.A. în anul 1965, care prevede întreruperea ajutoarelor economice
către guvernele care aplică naţionalizări fără indemnizaţii adecvate.
2.2.3. Riscul mediului extern raportat la performanţele şi

resursele firmei de comerţ exterior
Analiza activităţii economice a unei întreprinderi de comerţ exterior
vizează şi estimarea modului în care organizaţia îşi poate îndeplini
obiectivele în contextul posibilelor evoluţii ale mediului extern. Pentru
identificarea acestor riscuri poate fi folosită tehnica SWOT (strength,
weakness, opportunity, threat), care presupune abordarea elementelor
mediului exterior în relaţie directă cu resursele şi performanţele firmei. În
acest fel este posibilă determinarea modurilor în care o unitate economică
este capabilă să reacţioneze faţă de ameninţările sau oportunităţile ce ar
putea rezulta din evoluţia mediului exterior. Printre riscurile ce pot fi
identificate prin tehnica SWOT se numără: (I) riscul concurenţial; (ii)
riscul de exploatare; (iii) riscul financiar.
2.2.3.1. Riscul concurenţial

Constă în posibilitatea ca rezultatele activităţii unei întreprinderi ce-şi
desfăşoară activitatea pe piaţa externă să fie afectate de acţiunile
concurenţilor. În anumite condiţii, aceste acţiuni pot avea un impact
deosebit asupra firmei, punând chiar sub semnul întrebării supravieţuirea
acesteia47. În cadrul analizei acestui risc, eforturile firmelor concurente
pot fi abordate în relaţie cu elementele mixului de marketing: politica de
produs; politica de preţuri; politica promoţională; politica de distribuţie
(vezi anexa nr. 4).
Complexitatea politicilor comerciale şi dificultatea obţinerii informaţiilor

necesare acestor analize fac ca, în general, evaluarea riscului comercial să
nu fie caracterizată de o acurateţe ridicată.
47
Nica Panaite, Prodan Adriana, Iftimescu Aurelian, “Management”, vol. I, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2000, p. 84;
61
2.2.3.2. Riscul de exploatare
Constă în posibilitatea ca rezultatele activităţii întreprinderii să fie
afectate de evoluţia cererii pentru propriile produse. Analiza acestui risc
are în vedere posibilitatea ca, nivelul cererii să difere semnificativ de
volumul producţiei întreprinderii. În situaţia în care cererea este mai mare
decât producţia, riscul de exploatare se manifestă prin nefructificarea unei
posibilităţi de a obţine venituri mai mari din vânzarea produselor. În cazul
în care cererea este mai mică decât producţia, riscul de exploatare se
manifestă prin aceea că nu toate produsele vor putea fi vândute, veniturile
întreprinderii din exploatare vor fi mai mici decât cele scontate.
Adeseori în practică, în evaluarea riscului de exploatare accentul cade

asupra posibilităţii ca diferenţa dintre producţie şi cerere să fie atât de
mare, încât cheltuielile întreprinderii să nu poată fi recuperate prin
vânzarea produselor. În abordarea acestui aspect poate fi utilizată analiza
pragului de rentabilitate (vezi riscul de faliment paragraful 2.2.7.) –
procedeu de analiză care porneşte de la premisa unei dependenţe liniare
faţă de cerere a veniturilor din vânzări dar şi a cheltuielilor efectuate.
2.2.3.3. Riscul financiar

Constă în posibilitatea ca activitatea unei întreprinderi să fie afectată de
structura sa financiară (vezi anexa nr. 5). Acest risc trebuie abordat în
relaţie directă cu politica firmei în privinţa constituirii resurselor
financiare şi a alocării capitalurilor. Politica financiară a firmei trebuie să
realizeze un echilibru între risc şi rentabilitate. O politică optimistă,
caracterizată prin recurgerea masivă la credite pe termen scurt şi prin
investiţii pe teren lung, poate conduce la profituri semnificative însă,
totodată, poate face întreprinderea vulnerabilă în faţa unor situaţii
neprevăzute. În acelaşi timp, o politică prudentă în care sunt preferate
creditele pe termen lung iar capitalurile sunt investite în mare măsură pe
termen scurt, asigură echilibrul financiar al firmei însă nu este
recompensată, în general, cu profituri foarte mari.
62
În general, în analiza riscului financiar, accentul cade asupra
vulnerabilităţii întreprinderii în faţa unor situaţii care reclamă
disponibilizarea rapidă a fondurilor băneşti, aspect care poate fi relevat
prin analiza echilibrului financiar. Această operaţiune este realizată pe
baza bilanţului financiar, prezentat în anexa nr. 5, care se obţine prin
prelucrarea posturilor bilanţului contabil al întreprinderii (în acest scop
sunt eliminate activele fictive, celelalte active sunt grupate în funcţie de
lichiditate, iar pasivele în funcţie de exigibilitate).
2.2.4. Riscul de parteneriat

2.2.4.1. Forme ale riscului de parteneriat
Riscul de parteneriat constă în posibilitatea ca activitatea unei
întreprinderi să fie afectată de neîndeplinirea de către partenerii de afaceri
(clienţi, furnizori, asociaţi în realizarea unor proiecte comune etc.) a
obligaţiilor asumate contractual. Nerespectarea clauzelor contractuale de
către un partener de afaceri poate surveni din două motive esenţiale:
 insolvabilitatea – incapacitatea acestuia de a face faţă obligaţiilor
scadente;
 reaua credinţă a partenerului de afaceri care, deşi ar avea posibilitatea
să respecte clauzele contractuale preferă, din anumite considerente, să
nu o facă.
Această formă de risc este întâlnită în domenii variate de activitate:

comerţ internaţional, creditele bancare, vânzările pe credit, proiecte
comune de investiţii etc. Amploarea consecinţelor nerespectării de către
un partener de afaceri a obligaţiilor contractuale depinde în mare măsură
de reglementările juridice în domeniu: legile asupra falimentului, asupra
execuţiei silite etc. O situaţie specială apare în cazul tranzacţiilor
comerciale internaţionale unde adeseori, pentru a obliga un partener
extern să îşi onoreze angajamentele asumate este necesară recurgerea la
instituţiile juridice din ţara acestuia, procedeu care se dovedeşte uneori
foarte anevoios. Pentru acoperirea riscului de parteneriat pot fi aplicate
diferite metode:
63
 solicitarea unor garanţii din partea partenerilor de afaceri: gajuri,
ipoteci, garanţia unei terţe persoane;
 recurgerea la serviciile unor instituţii de asigurări sau de factoring;
 utilizarea unor instrumente de plată speciale: cambii, incassouri,
acreditive documentare.
Majoritatea acestor procedee sunt însă caracterizate de costuri ridicate,

comparabile cu pierderile ce ar rezulta din neîndeplinirea de către
partenerii de afaceri a obligaţiilor contractuale. Din acest motiv este de
preferat analiza riscului de parteneriat înaintea încheierii contractelor
comerciale, ceea ce permite respingerea alternativelor considerate prea
riscante. Această analiză este însă necesară şi în perioada derulării
operaţiunilor expuse riscului de parteneriat întrucât permite o identificare
rapidă a posibilelor evoluţii nefavorabile.
2.2.4.2. Metode de analiză a riscului de parteneriat

În principiu analiza riscului de parteneriat ar trebui să vizeze cele două
cauze principale ale neîndeplinirii de către partenerii de afaceri a
clauzelor contractuale: insolvabilitatea şi reaua credinţă. Foarte frecvent
în practică, evaluării solvabilităţii partenerilor de afaceri îi este acordată o
importanţă mult mai mare în comparaţie cu estimarea bunei credinţe a
acestora. Această atitudine este justificată într-o oarecare măsură de faptul
că în contractele comerciale pot fi incluse clauze care furnizează o
anumită protecţie faţă de reaua credinţă a celeilalte părţi. De asemenea, în
multe cazuri aceste acorduri sunt încheiate între parteneri care au
desfăşurat şi în trecut relaţii de afaceri, ceea ce a condus la o cunoaştere
reciprocă. În aceste condiţii analiza riscului de parteneriat se reduce
adeseori în practică la evaluarea solvabilităţii partenerilor de afaceri.
Unul dintre elementele importante ale analizei riscului de parteneriat

constă în obţinerea informaţiilor asupra partenerilor de afaceri. O
dificultate majoră în această operaţiune provine din faptul că în general nu
pot fi utilizate date care au un caracter confidenţial în cadrul
întreprinderilor vizate (costurile de producţie, bugetele diferitelor
departamente, salariile angajaţilor etc.). Din acest motiv analiza riscului
64
de parteneriat trebuie să se bazeze în primul rând pe informaţii cu caracter
public: contul de profit şi pierdere, bilanţul contabil, datele de la
Camerele de Comerţ şi Industrie asupra seriozităţii partenerilor de afaceri
etc.
a. Metode bazate pe analiza solvabilităţii

 În lucrarea “Finanţe: Teoria pieţelor financiare; finanţele
întreprinderilor; analiza şi gestiunea financiară”, profesorul Ion
Stancu de la Academia de Studii Economice din Bucureşti prezintă
două modalităţi de realizare a analizei solvabilităţii agenţilor
economici:
 analiza în manieră statică;
 analiza în manieră dinamică48 (a se vedea anexa nr. 6).
 Modalitatea operativă de apreciere a solvabilităţii partenerilor de
afaceri constă în combinarea indicatorilor echilibrului financiar luaţi
în considerare prin intermediul unor funcţii scor. Printre modelele de
evaluare a riscului de insolvabilitate bazate pe utilizarea unor astfel de
funcţii se numără:
 modelul Altman;
 modelul Conan  Holder (a se vedea anexa nr. 7).
În tabelul 2.5. sunt prezentate posibilităţile asociate riscului de

insolvabilitate în raport cu diferite valori ale funcţiei scor (ZCH). Analiza
solvabilităţii partenerilor de afaceri pe baza unor indicatori ai echilibrului
financiar rezultaţi din studiul bilanţului financiar şi a contului de rezultate
este caracterizată prin simplitate şi operativitate însă rigoarea sa este
afectată de faptul că aceşti indicatori nu pot oferi o imagine completă
asupra capacităţii unei întreprinderi de a-şi onora obligaţiile.
Tabelul 2.5.-Relaţia dintre valorile funcţiei scor a modelului Conan  Hodler şi

probabilităţile de insolvabilitate a firmei analizate49
48
Stancu Ion – “Finanţe: Teoria pieţelor financiare; finanţele întreprinderilor; analiza
şi gestiunea financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 380;
49
Coşea M, Nastovici – “Evaluarea riscurilor”, Editura Lux Libris, Braşov, 1997, p.
60;
65
Valoarea funcţiei scor Probabilitatea de insolvabilitate
Valori negative Peste 80%
Între 0 şi 1,5 Între 75 şi 80%
Între 1,5 şi 4 Între 70 şi 75%
Între 4 şi 8,5 Între 50 şi 70%
9,5 35%
10,0 30%
13,0 25%
16,0 15%
Peste 16,0 10%
Pentru o evaluare mai cuprinzătoare a riscului de insolvabilitate este

necesară şi luarea în considerare a unor elemente ale mediului intern şi
extern al întreprinderii: aptitudinile managerilor, situaţia furnizorilor, a
pieţelor de desfacere etc. În practică însă, astfel de date sunt destul de
dificil de obţinut pentru un analist economic din afara firmei. De
asemenea, rigoarea analizei solvabilităţii partenerilor de afaceri poate fi
afectată şi de unele tehnici, legale sau ilegale utilizate de unele
întreprinderii în scopul prezentării unei situaţii financiare mai bune decât
cea din realitate. Unele firme menţin sumele împrumutate pentru diferite
obiective sub formă de lichidităţi în perioada întocmirii bilanţurilor
financiare, procedeu cunoscut sub denumirea de “window dressing
techniques”.50
b) Metode bazate pe indici de bonitate

Un indice de bonitate este o mărime prin care este exprimată posibilitatea
ca un agent economic să nu îşi îndeplinească obligaţiile asumate.
Determinarea unui astfel de indicator presupune parcurgerea următoarelor
etape:
 este alcătuită o listă de criterii în funcţie de care vor fi analizate
solvabilitatea şi buna credinţă a agentului economic;
50
Halpern P, Weston J.F, Brigham I.F,–“Finanţe manageriale: modelul canadian”,
Ed.Economică, Bucureşti, 1998, p. 126;
66
 pentru fiecare dintre aceste criterii, în raport cu importanţa pe care o
prezintă din punct de vedere a riscului de parteneriat, este stabilit un
coeficient de ponderare;
 prin analiza situaţiei partenerului de afaceri este acordată câte o notă
pentru fiecare criteriu luat în considerare;
 prin suma ponderată a notelor obţinute pentru fiecare criteriu este
determinat indicele de bonitate.
Tabelul 2.6. -Algoritm de calcul al unui indice de bonitate51

Nr. Pond Nota acordată
Factori de risc
Crt. ere 1 2 3 4 5 6
1. Modul de plată
2. Recomandări privind creditul
3. Evoluţia afacerilor
4. Situaţia comenzilor
5. Forma de organizare
6. Ramura industrială în care îşi
desfăşoară firma activitatea
7. Vechimea firmei
8. Volumul vânzărilor
9. Volumul vânzărilor / salariat
10. Numărul salariaţilor
11. Capitalul social
12. Comportarea în plăţi a firmei
13. Comportarea în plăţi a
clienţilor
14. Conducerea firmei
15. TOTAL
Indicii de bonitate sunt utilizaţi frecvent în domeniul bancar, unde servesc

la gruparea pe categorii de risc a solicitanţilor de credite. Aceste categorii
de risc joacă un rol important în adoptarea deciziei de acordare a unui
credit şi în stabilirea primei de risc inclusă în rata dobânzii. În lucrarea
“Evaluarea riscurilor: metode şi tehnici de analiză la nivel macro şi
51
Coşea M., Nastovici – “Evaluarea riscurilor”, Editura Lux Libris, Braşov, 1997, p.
53;
67
microeconomic” profesorii Mircea Coşea şi Luminiţa Nastovici prezintă
algoritmul de calcul al unui indice de bonitate recomandat pentru analiza
riscului de parteneriat în cadrul operaţiunilor de creditare. La construirea
acestui indicator sunt luate în considerare 14 criterii pentru care sunt
acordate note cuprinse între 1 (corespunzând celei mai favorabile situaţii)
şi 6 (corespunzând celei mai nefavorabile situaţii). Din lista variabilelor
în funcţie de care este evaluat riscul fac parte mărimi care reflectă atât
rezultatele firmei, cât şi unele caracteristici ale mediului său intern
(tabelul 2.6.). Rigoarea analizei este afectată de absenţa din cadrul
criteriilor de evaluare a unor indicatori indispensabili pentru analiza
solvabilităţii: fondul de rulment, rata lichidităţii etc.
Relativa simplitate a modului de calcul şi operativitatea pe care o conferă,

fac ca adeseori în practică indicii de bonitate să fie preferaţi altor tehnici
de analiză a riscului de parteneriat. Modul mai puţin fundamentat prin
care sunt stabilite în general aceste mărimi poate afecta însă acurateţea
evaluării riscurilor.
2.2.4.3. Tehnici utilizate în tratarea expunerilor faţă de riscul de

parteneriat
Soluţiile posibile pentru acoperirea riscului de parteneriat pot îmbrăca
diferite forme: tehnici de evitare a riscului; tehnici de control al riscului;
tehnici de transfer al riscului; asumarea riscului.
a. Evitarea unui risc de parteneriat presupune renunţarea la

afacerile cu parteneri consideraţi insolvabili sau de rea credinţă. Această
practică este întâlnită în special în activitatea băncilor unde pot fi
instituite norme prin care să se interzică acordarea împrumuturilor către
întreprinderile cu un risc mare de parteneri. Întreprinderile la randul lor
evită să-şi plaseze disponibilităţile la bănci sau fonduri mutuale cu o
situaţie financiară precară deşi în general acestea promit dobânzi sau
dividende mari.
b. Tehnicile de control al unui risc de parteneriat vizează

diminuarea potenţialelor pierderi sau a posibilităţii de producere a
68
acestora în special în faza de negociere a clauzelor contractului aferent
operaţiunii expusă riscului. În această categorie de procedee sunt
cuprinse:
 Garanţiile din partea partenerilor de afaceri -gajuri, ipoteci,

depozite asiguratorii sau girul unor terţe persoane- (a se vedea anexa
8) care pot fi executate în cazul în care partenerul debitor nu-şi va
îndeplini obligaţiile, iar prin aceasta creditorul îşi va diminua
pierderile întreprinderii sale. Acest procedeu este aplicat în special în
cazul creditelor bancare şi al celor comerciale acordate între
întreprinderi. Uneori însă vânzarea bunurilor puse drept garanţie este
foarte costisitoare şi nu aduce întreprinderii recuperarea sumele
scontate;
 Instrumentele de plată folosite în relaţiile dintre întreprinderi. Dintre

acestea plăţile în cont sunt cele mai puţin costisitoare însă şi cele mai
riscante fiind indicate doar între firmele cu relaţii vechi de afaceri.
Biletele la ordin şi cambiile sunt mai puţin riscante întrucât implică o
instituţie financiară care se interpune între cele două părţi însă sunt
totodată şi ceva mai costisitoare în comparaţie cu plăţile în cont. În
cazul acreditivelor documentare riscul de plată este neglijabil întrucât
între cele două părţi se interpun două bănci care trebuie să verifice
modul în care au fost îndeplinite obligaţiile asumate. Acest procedeu
este însă foarte costisitor şi destul de complex fiind aplicat în special
în cazul tranzacţiilor comerciale internaţionale.
 Prin stabilirea unui program corespunzător al încasărilor şi al

plăţilor pot fi diminuate expunerile pentru ambii parteneri de afaceri.
În relaţiile comerciale pot fi aplicate sisteme care cuprind atât livrări
eşalonate ale mărfii cât şi plata în tranşe a contravalorii acestora ceea
ce reduce considerabil potenţialele pierderi. În cazul împrumuturilor
acordate de către bănci poate fi aplicat procedeul creditelor revolving
care permit creditorului întreruperea operaţiunii atunci când constată
că debitorul nu şi-a îndeplinit angajamentele.
69
c. Printre tehnicile de transfer al riscului de parteneriat se
numără: încheierea unor contracte de asigurări împotriva riscului de
parteneriat şi recurgerea la instituţii de factoring.
 Prin încheierea unui contract de asigurare împotriva riscului de

parteneriat o întreprindere poate obţine despăgubiri pentru daunele
cauzate de neîndeplinirea de către partenerii de afaceri a obligaţiilor
asumate. Uneori aceste prime de asigurare au valori substanţiale ceea
ce poate limita aplicarea în practică a acestui procedeu.
 Instituţiile de factoring au drept obiect preluarea contra unui

comision, a unor instrumente de plată (în special cambii şi bilete la
ordin) înainte de scadenţa acestora. Uneori o agenţie de factoring se
poate angaja să suporte şi eventualele pierderi cauzate de
insolvabilitatea celor care au emis aceste instrumente de plată ceea ce
pentru o întreprindere care recurge la serviciile acestei instituţii se
traduce prin transferul unor riscuri de parteneriat. În acest caz însă
comisionul agenţiei de factoring poate fi destul de ridicat.
d. Asumarea riscurilor de parteneriat este indicată atunci când

potenţialele pierderi nu sunt foarte mari sau când celelalte tehnici de
tratare a expunerilor sunt prea costisitoare. În acest caz este însă indicată
o analiză continuă a expunerilor faţă de riscul de parteneriat ceea ce ar
permite, atunci când acestea s-ar agrava, adoptarea operativă a unor
măsuri de protecţie.
2.2.5. Riscul fizic

În activitatea întreprinderii se manifestă o gamă variată de riscuri fizice
ale căror amploare şi complexitate diferă în funcţie de natura
evenimentelor care le generează şi de unele caracteristici ale operaţiunilor
expuse. Printre evenimentele care pot cauza deteriorarea unor bunuri
aparţinând întreprinderii se numără: calamităţile naturale; neglijenţa unor
angajaţi sau un comportament al acestora deviant faţă de normalitate;
diverse accidente.
70
Există situaţii în care aceste riscuri reprezintă o preocupare majoră pentru

managementul oricărei întreprinderi care fie se ocupă cu unele operaţiuni
de transport a mărfurilor, materiilor prime sau echipamentelor, fie
desfăşoară procese tehnologice care implică utilizarea unor materiale
periculoase (explozive sau uşor inflamabile).
 Pentru întreprinderile în cadrul cărora se desfăşoară procese

tehnologice în care sunt folosite materiale periculoase (explozive sau
uşor inflamabile) se impune luarea în considerare a posibilităţii
producerii unor accidente de muncă. În practică este adeseori foarte
dificil de estimat în mod riguros probabilitatea de producere a unor
astfel de evenimente. Din acest motiv cel mai adesea în evaluarea
expunerilor faţă de pierderi sunt utilizate probabilităţi subiective sau
sunt folosiţi indicatori specifici condiţiilor de incertitudine propriu-
zisă;
 În operaţiunile de transport riscurile fizice se manifestă nu numai prin

posibilitatea deteriorării bunurilor transportate ci şi prin cea a avarierii
mijloacelor de transport. Pentru estimarea probabilităţii de producere
a unor evenimente nedorite pe parcursul transportului este
recomandabil să se ţină seama, atunci când este posibil, de experienţa
din trecut a unor transporturi similare. Adeseori însă diversitatea şi
complexitatea acestor evenimente fac foarte dificilă o determinare
riguroasă a probabilităţilor de apariţie. În aceste condiţii, foarte
frecvent în practică evaluarea riscurilor fizice asociate operaţiunilor
de transport este realizată prin intermediul unor probabilităţi
subiective sau pe baza unor indicatori specifici condiţiilor de
incertitudine propriu-zisă.
71
2.2.5.1. Metode aplicate în tratarea expunerilor faţă de riscurile
fizice
Pentru tratarea expunerilor faţă de riscurile fizice pot fi utilizate metode
variate aparţinând tuturor celor patru categorii prezentate anterior: metode
de evitare a riscurilor; metode de control al riscurilor; metode de transfer
al riscurilor; metode de asumare al riscurilor52.
a. Evitarea unui risc fizic se dovedeşte adeseori un procedeu

foarte costisitor şi foarte dificil de implementat în condiţiile în care multe
din riscurile fizice sunt practic inerente pentru anumite operaţiuni. Din
acest motiv această metodă este folosită destul de rar în practică. Totuşi,
există şi unele situaţii în care măsurile de evitare a riscurilor sunt
preferate altor procedee. De exemplu, uneori se renunţă la transportul
mărfurilor în anumite perioade de timp, pe unele rute sau cu anumite
mijloace de transport atunci când pierderile potenţiale sunt considerabile
iar costurile aplicării altor metode ar fi prea mari; se evită amplasarea
unor obiective în zonele seismice sau expuse alunecărilor de teren chiar
dacă acestea ar constitui soluţii optime în raport cu alte criterii;
b. Metodele de control al riscurilor fizice îmbracă forme variate

de protecţie împotriva unor evenimente care pot cauza deteriorări ale
bunurilor aparţinând întreprinderii. De exemplu, pentru prevenirea
incendiilor sau exploziilor pot fi instituite la nivelul unei întreprinderi
reguli privind manipularea şi depozitarea substanţelor explozive sau uşor
inflamabile, fiind create şi organisme însărcinate cu supravegherea
modului în care sunt respectate aceste reguli. În cazul riscurilor generate
de posibilitatea producerii unor calamităţi naturale, măsurile de control al
clădirilor şi utilajelor întreprinderii precum şi elaborarea unor planuri de
acţiune în situaţia apariţiei acestor evenimente sunt evidente. Pentru
operaţiunile de transport controlul riscurilor fizice cuprinde asigurarea
pentru diferite categorii de bunuri sau luarea unor măsuri de prevenire a
52
Nistor Costel – “Fundamentarea deciziilor în condiţii de risc şi incertitudine”,
Simpozionul “The risk in contemporary economy”, Universitatea Galaţi, 30-31
octombrie 1998;
72
accidentelor (verificarea periodică a stării tehnice a mijloacelor de
transport, a aptitudinilor conducătorilor acestora).
Aceste procedee implică adeseori costuri reduse în comparaţie cu alte

metode de tratare a expunerilor, ceea ce le recomandă pentru acoperirea
diverselor tipuri de riscuri fizice. De altfel în multe situaţii măsurile de
control al riscurilor fizice au un caracter oarecum obligatoriu. De
exemplu, întreprinderile în cadrul cărora procesele tehnologice implică
folosirea unor cantităţi substanţiale de materiale explozive sau uşor
inflamabile sunt obligate prin lege să instituie măsuri de protecţie
împotriva unor accidente. De asemenea, în cadrul unor contracte de
asigurare întreprinderea asigurată îşi poate asuma obligaţia de a acţiona
cu bună credinţă pentru a preveni apariţia unor evenimente nedorite.
Principala limită în aplicarea metodelor de control al riscurilor fizice
provine din faptul că în general prin utilizarea acestora se obţine doar
reducerea într-o anumită măsură, nu şi eliminarea pierderilor potenţiale.
c. Cea mai importantă dintre metodele de transfer a riscurilor

fizice constă în încheierea unor contracte de asigurări prin care
întreprinderea să fie despăgubită în cazul deteriorării unor bunuri ce îi
aparţin. Tehnica asigurărilor acoperă o gamă variată de bunuri şi
operaţiuni din activitatea întreprinderilor (vezi anexa nr. 9) printre care
se numără:
 clădiri, utilaje, maşini şi echipamente;
 transporturi rutiere;
 transporturi maritime;
 transporturi aeriene.
d. Metodele care presupun asumarea riscurilor fizice sunt

recomandate în special în cazul în care costurile celorlalte procedee de
tratare a expunerilor se situează la nivelul pierderilor potenţiale. În
practică pot fi însă întâlnite şi alte situaţii în care astfel de metode sunt
preferate celorlalte alternative de rezolvare a problemei unui risc. În fapt,
riscurile fizice din activitatea unei întreprinderi sunt atât de numeroase şi
atât de variate încât adeseori managerii acesteia sunt obligaţi să se
73
concentreze doar asupra expunerilor considerate importante neglijându-le
pe celelalte. O astfel de practică, deşi justificată de dificultatea abordării
unui număr foarte mare de riscuri, poate conduce însă la situaţii în care
organizaţia este surprinsă nepregătită de evenimente ale căror consecinţe
nu au fost luate în considerare. Din acest motiv este indicat ca asumarea
riscurilor să fie însoţită de constituirea unor resurse, în special financiare,
la care să se poată face apel în cazul unor situaţii neprevăzute.
Un procedeu larg răspândit în cadrul metodelor de asumare a riscurilor

fizice este constituit de tehnica autoasigurării prin care la nivelul
întreprinderii sunt constituite fonduri destinate finanţării unor eventuale
pierderi. Această tehnică este aplicată în special în cadrul întreprinderilor
care deţin un număr mare de unităţi productive, dispersate pe un teritoriu
vast şi a căror asigurare ar fi prea costisitoare. În unele state, în scopul
încurajării acestor practici, sumele destinate constituirii fondurilor de
autoasigurare sunt deductibile din punct de vedere fiscal.
2.2.6. Riscurile bancare
2.2.6.1. Clasificarea riscurilor bancare

Problema gestiunii riscurilor pentru o instituţie financiar–bancară nu a
reprezentat o preocupare pentru specialiştii domeniului decât în urma
celor două şocuri petroliere, eveniment care a ilustrat pentru prima dată
gradul de interdependenţă între diverse sisteme economice. Pe plan
mondial, până la sfârşitul deceniului 7 al secolului 20, gestiunea riscurilor
bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare în
relaţiile cu clienţii băncii şi în cadrul sistemului de plăţi. Acest fapt se
datora stabilităţii relative a sistemului financiar–bancar şi a pieţelor
financiare.
Cei trei vectori care au acţionat în mod decisiv, în ultimele 3 decenii,

asupra geofinanţei au fost: globalizarea şi integrarea pe plan mondial a
pieţelor şi a fluxurilor financiare, dezvoltarea tehnologiei informatice şi
74
dereglementarea serviciilor financiare53. Premisele acestor modificări au
fost rapid conştientizate de specialişti, situaţie exemplificată prin „Legea
de supravegherea bancară şi creditarea internaţională”, adoptată de
Congresul USA în 1983 sau „Acordul de la Basel” din 1988 despre
standardele internaţionale ale capitalului bancar.
În prezent, în UE există directive bancare având ca scop armonizarea

legislaţiei şi stabilirea de reguli unitare, inclusiv în privinţa definirii
riscului bancar, expunerea la risc şi sistemele de acoperire a depozitelor
bancare. Trebuie reţinut un document special, publicat în septembrie 1997
sub titlu „Principii de bază pentru supravegherea bancară efectivă”, în
care se definesc şi se analizează opt categorii de riscuri bancare: riscul de
credit; riscul de ţară şi de transfer; riscul de piaţă; riscul ratei dobânzii;
riscul de lichiditate; riscul operaţional; riscul legislativ; riscul de
reputaţie.
În 1999, Comitetul Basel a elaborat încă un document sub titlul

„Administrarea riscului în activitatea bancară electronică şi cu monedă
electronică”. Pe fundalul acestei dinamici a devenit imperioasă
necesitatea reevaluării conceptului riscurilor bancare, care, până atunci, se
rezuma aproape exclusiv la riscul de creditare.
Diversitatea riscurilor bancare, îi forţează pe mulţi specialişti în domeniu,

în special pe practicieni, să se concentreze asupra unei clase sau unei
grupe de riscuri, evitând abordarea lor general–globală. În viziunea mea,
riscul la care este supusă o bancă, trebuie privit ca un complex de
incertitudini, de cele mai multe ori interdependente, care, prin producerea
unui eveniment poate genera efecte de antrenare de tip domino, cu
influenţe negative sau pozitive pentru bancă.
Deoarece riscurile bancare sunt o sursă permanentă de costuri potenţiale,

gestiunea lor adecvată are menirea de a stabiliza veniturile în timp.
53
C. Goldfinger – „La Geofinance”, Edition du Seuil, Paris, 1986 şi R. Smith:”The Big
Casino: How Currency Traders Play for High Stabes against Central Banks”, The Wall
Street Journal, 18 septembrie 1994;
75
Managementul riscurilor bancare presupune asumarea riscurilor în
condiţii de prudenţă, având în vedere următorii factori:
 respectarea regulilor prudenţiale impuse de organele de reglementare
bancară şi de conducerea băncii;
 pierderile posibile în urma asumării unui risc nu trebuie să depăşească
limita critică, depăşirea acesteia înrăutăţind substanţial viabilitatea
băncii, aceste pierderi neputând fi acoperite din provizioane sau
profit;
 riscurile asumate de bancă nu trebuie să influenţeze imaginea internă
şi externă a băncii;
 mărimea riscului asumat trebuie să fie comparabilă cu veniturile
rezultate în urma activităţii sale.
Gestiunea riscurilor bancare presupune un set de măsuri care vor

permite minimizarea pierderilor sau cheltuielilor suplimentare ce pot fi
suportate de bancă, indiferent de cauza acestor evenimente. Aceste măsuri
prevăd o gestiune globală a riscului, asigurând managerilor băncii
posibilitatea de a identifica şi evalua riscurile aferente, de a urmări
evoluţia lor, de a evidenţia modalităţi de evitare şi finanţare a riscurilor.
Consider că gestiunea riscurilor bancare presupune trei căi de abordare:
 strategia riscului care are în vederea analiza scopului, volumului,

tipului şi principiilor conducerii;
 cadrul politicii, care include limitele juridice, durata operaţiunilor,
tipurile de risc pe care şi le poate permite banca;
 abilitatea aprecierii ce constă din metodele evaluării riscurilor,
formele şi etapele gestiunii riscurilor.
Scopul gestiunii riscurilor este elaborarea unor programe şi proceduri care

vizează minimizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi expunerii
potenţiale a băncii la risc. Obiectivul principal este minimizarea
pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, fără a uita
faptul că o gestiune eficientă îşi va lăsa amprenta şi asupra imaginii
băncii. Nu mai puţin importantă este şi determinarea corelaţiei între
76
venitul previzionat, lichiditate şi riscul pe care poate să şi-l asume banca.
Astfel, se impune evidenţierea următoarelor zone:
 zona fără risc – spaţiul în care nu se prevăd pierderi;
 zona riscului admisibil – spaţiul în care activitatea dată îşi păstrează
utilitatea economică;
 zona riscului critic – spaţiul caracterizat prin posibilitatea pierderilor
care vor depăşi veniturile previzionate din activitatea dată, însă aceste
pierderi pot fi acoperite din veniturile altor activităţi;
 zona riscului catastrofal – spaţiul în care suma pierderilor posibile este
mai mare decât venitul din toate activităţile efectuate.
Aprecierea volumului de risc admisibil nu este deloc simplă, deoarece, în

prezent, criteriul principal de organizare a gestiunii au devenit „clasele de
risc”. Cu alte cuvinte problema gestiunii riscurilor bancare în practică este
abordată separat pentru fiecare clasă specificată, această modalitate fiind
recomandată şi de autorităţile de supraveghere şi control, deoarece
permite abordarea de către specialiştii respectivi a fiecărei categorii de
risc. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că pentru toate clasele de
risc evidenţiate şi evaluate separat, expunerea la risc este în întregime a
băncii, şi că, în plus, multe riscuri sunt interdependente.
2.2.6.2. Etape în gestiunea riscurilor bancare

Pornind de la situaţa prezentată mai sus, consider absolut necesară
evidenţierea următoarelor etape de gestiune a riscurilor bancare :
a. Identificarea şi evaluarea riscurilor – constă în :

 identificarea tipurilor de risc la care este supusă banca şi clasificarea
acestor riscuri;
 determinarea specificului şi evaluarea fiecărui tip de risc;
 determinarea şi aprecierea zonei de risc;
 identificarea costurilor şi implicaţiilor financiare posibile în gestiunea
acestor riscuri pentru fiecare subdiviziune a băncii.
b. Analiza şi elaborarea tacticii băncii – constă în :

 elaborarea unor modalităţi de analiză a riscurilor aferente;
77
 descrierea unei politici clare referitor la modalitatea de gestiune a
fiecărui tip de risc;
 determinarea principiilor şi scopurilor ce trebuiesc urmate în procesul
de gestiune a riscurilor ;
 elaborarea direcţiilor şi modalităţilor principale de minimizare a
riscurilor ;
 determinarea direcţiilor prioritare de diversificare a riscurilor.
c. Finanţarea riscurilor – constă în :

 formarea unor subdiviziuni responsabile de executare a procedurilor
referitor la identificarea şi minimizarea riscurilor;
 elaborarea unor instrucţiuni clare referitor la modalitatea de
coordonare între subdiviziunile băncii responsabile de acoperirea,
minimizarea şi transferul riscurilor;
 stabilirea modalităţii de informare a managerilor cu privire la
rezultatele obţinute;
 examinarea posibilităţilor de evitare a riscurilor şi elaborarea unor
recomandări referitor la eliminarea anumitor tipuri de risc;
 elaborarea procedurilor de acoperire a riscurilor prin crearea
rezervelor generale sau specifice, inclusiv prin perfectarea unor
instrucţiuni clare pentru fiecare subdiviziune a băncii;
 elaborarea procedurilor şi examinarea posibilităţilor de transferare a
riscurilor.
d. Controlul riscurilor presupune:

 determinarea limitelor pentru diferite tipuri de risc şi controlul
respectării acestor limite;
 analiza evoluţiei pieţei financiare şi identificarea tendinţelor
nefavorabile;
 analiza pierderilor suportate de bancă şi a cauzelor apariţiei lor;
 analiza rezultatelor pozitive vis–a–vis de minimizarea riscurilor ;
 elaborarea metodologiei de diagnostic a managementului riscurilor
bancare.
78
Etapa identificării şi evaluării presupune efectuarea unui studiu al pieţei şi
determinarea factorilor de forţă şi vulnerabilitate. O astfel de încercare
este dificilă deoarece previziunea în activitatea bancară nu e uşoară, însă
constituie o necesitate pentru o bună gestiune. Unele riscuri la care este
supusă banca sunt evidente, altele nu pot fi identificate până la
declanşarea lor. În aceste condiţii consider absolut necesar promovarea
unui model de analiză a riscurilor care să constituie un instrument uşor de
utilizat de către managementul băncii (vezi anexa nr.10).
Variabilele generatoare de risc care printr-o abordare globală permit o

delimitare sistematică a riscului bancar provin din:
 schimbări macroeconomice: dinamica PIB, în ansamblu, precum şi
schimbările ce ţin de elementele structurale ale acestuia; evoluţia ratei
inflaţiei; politica monetară;
 schimbările ce sunt legate de reglementările financiar–bancare,
precum şi de cele economice ce au influenţă asupra eficienţei şi
siguranţei activităţii bancare;
 perturbările ce pot fi provocate de o organizare necorespunzătoare a
băncii, de o pregătire neadecvată a personalului sau de efectuarea unor
operaţiuni neeficiente sau nesupravegheate şi care pot genera pierderi;
 luarea acelor decizii financiare ce afectează în mod direct şi implicit
creditul, rata dobânzii, lichiditatea şi capitalul propriu al băncii,
 condiţiile politice economice existente şi de perspectivă ale sistemului
economic naţional cu implicaţii asupra activităţii băncii.
Aşa cum nu există o definiţie general – acceptată a riscului bancar, nu

există nici criterii unice de clasificare a acestora. Cercetătorii care s-au
pronunţat asupra acestei probleme au aplicat diferite metode şi procedee
de analiză a riscurilor bancare şi, în funcţie de acestea, au formulat
criteriile de clasificare.
79
Tabelul nr.2.7.-Riscuri bancare în funcţie de expunerea la risc 54
Tipuri Speculativ (pierdere / câştig) Pur (doar pierdere)
de risc
Piaţă Afacere Lichiditate Performanţă Întâmplare
Strategii
Organizare Active şi
Categor Titluri Contrapartidă
Personal Pieţe pagube
ie de Mărfuri Asigurare
Tehnologie Companii Viaţă şi
riscuri Valute (obligaţii)
Imagine şi sănătate
marketing
Aprecierea
Modificări
managerială
ale Restricţii de Erori de
Informarea Îmbolnăvirea
raportului capacitate capacitate
Cauze limitată angajaţilor
cerere / Căderea Căderea
princip Acţiunile Catastrofe
ofertă sistemelor sistemelor
ale concurenţei naturale
Condiţiile de Informarea Informarea
Modificarea Accidente
piaţă inegală inegală
nevoilor
anticipate
consumatorilor
Consideraţii de forţă
Politică economică, reglementări şi alte normative
majoră
Tabelul nr.2.8.-Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de cauza şi forma lor 55

Caracteristica bancară Cauza de risc Tipul de risc
Risc de creditare
Risc de lichiditate
Operaţii bancare Financiar
Risc de piaţă
Risc de faliment
Risc operaţional
Risc tehnologic
Servicii bancare De prestare
Risc al produselor noi
Risc strategic
Risc de fraudă
Cadrul de activitate Ambiental Risc economic
Risc concurenţial, legal
Luminiţa Roxin, „Gestiunea riscurilor bancare”, Ed.Didactică şi Pedagogică,

54
Bucureşti, 1997
55
Luminiţa Roxin, „Gestiunea riscurilor bancare”, Ed.Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997;
80
Clasificarea riscurilor bancare realizată de dr. ec. Luminiţa Roxin în
lucrarea „Gestiunea Riscurilor Bancare” (1997), se realizează în funcţie
de expunerea la risc (tabelul 2.7.) şi în funcţie de cauza şi forma riscurilor
(tabelul 2.8.). Practica internaţională oferă posibilitatea băncilor de a-şi
construi propriile modele de clasificare a riscurilor. Astfel, în sistemul de
bancar românesc întâlnim modelul BCR, şi modelul Băncii pentru
Reglementări Internaţionale.
2.2.6.3. Structurarea riscuri bancare conform “Model

BCR”
Banca Comercială Română şi-a propus structurarea categoriilor de risc
existente conform următoarelor criterii:
a. Din punct de vedere al dependenţei factorilor generatori de

risc:
 banca are rol determinant în formarea şi controlul categoriei
respective de risc: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul
solvabilităţii, riscul lichidităţii,
 banca este influenţată de categoriile respective de risc pe care doar le
monitorizează: riscul valutar, riscul de ţară şi riscul de bancă;
b. Din punct de vedere al importanţei, principalele categorii de

risc bancar sunt: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul lichidităţii;
riscul de capital sau al solvabilităţii, riscul valutar; riscul de ţară; riscul de
bancă; riscul de strategie; riscul de decontare; riscul de operare; riscul
resurselor umane; riscul datorat reglementărilor bancare .
c. Din punct de vedere al încadrării în bilanţ : (i) risc bilanţier :

riscul ratei dobânzii, riscul lichidităţii, riscul solvabilităţii, riscul valutar,
riscul de ţară, riscul de decontare; (ii) Risc extra – bilanţier: contracte la
termen, acreditive, FRA (Forward Rate Agreement), Futures, Options,
Swap.
d. Alte categorii de risc : riscul de strategie; riscul de investiţie;

riscul concurenţei.
81
2.2.6.4. Structurarea riscurilor bancare conform

“Modelul Bancii pentru Reglementări Internaţionale”
Banca pentru Reglementări Internaţionale clasifică riscul, după cum
urmează:
 Riscuri financiare sau riscul ratei dobânzii: sensibilitatea rezultatelor

financiare la variaţia nivelului ratelor dobânzii; riscul cursului de
schimb; riscul titlurilor cu venit variabil;
 Riscuri legate de parteneri sau riscul clientelei – probabilitatea ca în
timp clientul să devină insolvabil sau să nu-şi poată onora obligaţiile
către bancă; riscul apărut pe piaţa interbancară; riscul de ţară; riscul de
credit;
 Riscuri comerciale sau riscul de produs – care poate apărea atât din
cauza producţiei, transportului, livrării cât şi din cea a preţului;
 Riscuri legate de forţa de muncă : ca număr, structură sau ca pregătire
profesională;
 Riscuri operaţionale şi tehnice : legate de calitatea operaţiilor, de
nivelul de informatizare;
 Riscuri ale gestiunii interne : riscul de reglementare – asemănător cu
cel legal, dar cu incidenţă asupra reglementărilor interne proprii
societăţii bancare în cauză; riscul de deontologie–al personalului;
riscul de strategie–alegerea unei strategii inadecvate momentului;
riscul de insuficienţă funcţională; riscul resurselor, riscul de
comunicare; riscul controlului intern total şi financiar.
Consider că diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă

comercială, precum şi diversitatea factorilor care influenţează aceste
riscuri, nu ne permite să realizăm o clasificare completă şi riguroasă a
riscurilor bancare fără cuprinderea tuturor criteriilor întâlnite atât în teoria
cât şi în practica economică:
82
2.2.6.5. Alte clasificări ale riscului bancar
a. Clasificarea riscurilor în funcţie de tipul băncii - totalitatea

riscurilor bancare pentru o bancă specializată, de ramură sau universală
sunt diferite. Băncile specializate suportă riscul acelor operaţii specifice
pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură este justificată
elaborarea unei sume a riscurilor caracteristice activităţii concrete a
băncii. Cel mai redus grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au
posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea
profitabilă la altul.
b. Clasificarea riscurilor în funcţie de expunerea băncii la risc:

riscuri pure – se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de
activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimentele
care să se soldeze cu pierderi; riscuri speculative - sunt generate de
încercarea de a maximiza profitul.
c. Clasificarea riscurilor în funcţie de serviciile acordate:

riscurile financiare - conţin mai multe riscuri specifice activităţii
financiare efectuate de bancă (riscul de creditare, riscul de lichiditate,
riscul preţului); riscurile funcţionale – se referă la posibilitatea variaţiei
semnificative a cheltuielilor legate de activitatea de funcţionare a băncii,
ducând la diminuarea venitului net şi a valorii acţiunilor băncii. În această
categorie intră: riscul strategic, riscul tehnologic, riscul elaborării de noi
produse; alte riscuri externe. Acestei categorii i se atribuie riscurile care
au o puternică influenţă asupra băncii, însă asupra lor banca are un control
limitat: riscul din reglementări legislative, riscul de fraudă, riscul
concurenţial.
d) Clasificarea în funcţie de structura clienţilor băncii - acest

criteriu este determinat la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii
şi gradului de risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul
cu atât este mai mică stabilitatea lui pe piaţă, şi cu atât este mai mare
probabilitatea neplăţii creditului. În acelaşi timp, cauza falimentului
multor bănci au fost creditele mai mari acordate conglomeratelor la prima
83
vedere stabile. Din această cauză, o metodă de reglementare a gradului de
risc acceptabil este limitarea mărimii creditului ca parte fracţionară din
capitalul băncii.
e) Clasificarea în funcţie de posibilitatea diversificării: riscuri

diversificabile – riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea
operaţiunilor şi valutelor; riscuri nediversificabile - riscul nerambursării
creditului.
f) Clasificarea în funcţie de structura organizatorică a băncii -

Fiecare din tipurile de structură organizatorică presupune o modalitate de
organizare a deservirii clienţilor, a circulaţiei informaţiei, a
responsabilităţilor angajaţilor, a organizării controlului intern. Altfel spus,
fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri
de riscuri care sunt caracteristice acestei structuri.
g) Clasificarea în funcţie de metoda de evaluare a riscurilor:

 Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu
ajutorul modelelor matematice şi urmărirea acestora prin utilizarea
unor sisteme – suport de decizie. Această metodă este cea mai sigură,
dar şi cea mai complicată. Pentru a utiliza această metodă trebuie să
definim şi să clasificăm riscurile bancare într-o modalitate deosebită
de cea acceptată de teoria economică. Termenul „risc” poate fi
interpretat ca o rată medie a pierderilor raportată la o unitate monetară
investită. Aici este necesar de determinat, în fiecare caz concret, cum
pot fi apreciate numeric aceste pierderi şi cum, în baza acestor
aprecieri, pot fi stabilite limitele maxime pentru modelul simulat;
respectiv zilnic se va construi şi analiza un set de scenarii pentru
fiecare instrument standardizat. Aceasta nu este o problemă majoră
pentru băncile cu soft adecvat, însă existenţa acestui soft devine un
factor esenţial al gestiunii riscurilor.
 Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii şi indicatori.

Evaluarea prin această metodă se reduce cel mai des la menţinerea
normativelor obligatorii impuse de Banca Centrală. Sunt cunoscute
84
mai multe grupe de indicatori: indicatori care caracterizează suficienţa
capitalului (raportul dintre obligaţiuni şi capital, dintre depozitele la
vedere şi totalul obligaţiunilor); indicatori care caracterizează
lichiditatea bilanţului (raportul numerar şi obligaţiuni la vedere,
portofoliul hârtiilor de valoare şi obligaţiunile la vedere); indicatori ai
rentabilităţii (multiplicatorul capitalului); indicatori financiari (marja
dobânzii la beneficiu, la active etc.).
 Metoda analitică ce presupune analiza riscurilor pentru fiecare

operaţiune în parte, cât şi a totalităţii riscurilor la care este supusă o
bancă. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate în funcţie de
anumite criterii. De obicei, în acest scop, riscurile bancare sunt
divizate în riscuri interne şi riscuri externe. Evident, această metodă
este cea mai simplă, fapt care explică şi răspândirea mai largă.
h) Clasificarea în funcţie de distribuirea riscului în timp. Această

clasificare este importantă din punct de vedere al prognozei pierderilor
posibile. Este important de evitat repetarea de către bancă a riscurilor şi
pierderilor anterioare;
i) Clasificarea în funcţie de caracterul evidenţei riscurilor: În

procesul activităţii băncii pot apărea riscuri aferente activităţii de bilanţ şi
activităţii extrabilanţiere;
j) Clasificarea în funcţie de posibilitatea gestiunii riscurilor. După

posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi deschise – care nu pot fi
reglementate şi închise – care pot fi reglementate.
k) Clasificarea în funcţie de metoda de gestiune. În procesul

activităţii băncii pot apare:
 riscuri care caracterizează dependenţa băncii de situaţia financiară şi
comportamentul clienţilor băncii. Gestiunea acestora va consta în
determinarea şi stabilirea unor limite individuale sau de grup şi prin
diversificarea operaţiunilor active şi pasive. (Ex. Riscul retragerii
depozitelor înainte de termen).
85
 riscuri ce caracterizează pierderile potenţiale generate de conjunctura
pieţelor financiare, de poziţia valutară. Gestiunea acestei clase de
riscuri se va reduce la stabilirea limitelor pentru poziţiile valutare,
aplicarea diverselor instrumente derivate.
 riscuri operaţionale - asemenea riscuri sunt generate de erori la
efectuarea activităţii operaţionale, la depăşirea împuternicirilor
persoanelor cu funcţii de răspundere sau în cazul fraudelor. Gestiunea
acestor riscuri se va efectua prin control intern şi evaluarea lor este
aproape imposibilă prin modelare.
l) Clasificarea în funcţie de piaţa care determină apariţia

riscului: riscuri determinate de piaţa produsului; riscuri determinate de
piaţa capitalului.
m) Clasificarea în funcţie de cadrul riscurilor bancare - riscuri

externe – pierderi generate de schimbarea situaţiei politice şi social–
economice; riscuri interne – dependente de activitatea însăşi a băncii.
În concluzie, indiferent de criteriile de clasificare, riscurile bancare se

constituie într-o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată
având rolul unui amortizor de şoc. Gestiunea riscurilor bancare ar trebui
să fie una dintre componentele sistemului global de management bancar.
Un bun manager în probleme de risc va observa şi folosi felul în care
gestiunea riscurilor bancare interacţionează cu alte componente ale
sistemului managementului bancar.
2.2.7. Riscul de faliment

Riscul este o variabilă exogenă, antonimă rentabilităţii, pentru orice agent
economic. El se traduce prin variabilitatea profitului faţă de media
rentabilităţii din ultimele exerciţii. Din acest punct de vedere riscul nu
este altceva decât incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp la cel
mai mic cost, la variaţia condiţiilor de mediu.
Rentabilitatea unei întreprinderi nu poate fi apreciată făcând abstracţie de

riscurile cu care ea se confruntă: riscul economic, concretizat în efectul de
86
levier operaţional şi riscul financiar exprimat prin efectul de levier
negativ. Riscul financiar adânceşte riscul economic, traducându-se în
practică printr-o mai mare vulnerabilitate a trezoreriei (la cheltuielile
privind dobânda adăugându-se şi cele de rambursare a împrumuturilor),
care în final generează incapacitatea de plată a întreprinderilor, adică
riscul de faliment.
2.2.7.1. Riscul de exploatare

Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe,
acelaşi nivel al cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbite de o cifră
de afaceri mai mare. Importanţa cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în
mărime absolută, ci numai în raport cu marja generată de întreprindere.
Raportul dintre nivelul cheltuielilor fixe şi cel al marjei asupra
cheltuielilor variabile (MCV), o reprezintă punctul critic (punctul mort),
care mai este denumit şi prag de rentabilitate (PR), aşa cum se poate
vedea în figura 2.4.
Costuri
şi CA
CA = p x Q
Profit
Pierderi
CV = V x Q
CF
Qpr Q
Figura nr.2.4. - Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate liniar
87
Punctul critic reflectă acel nivel de activitate (CA), care absoarbe în

totalitate cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. Pragul de
rentabilitate evidenţiază astfel nivelul minim de activitate la care trebuie
să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Riscul de
exploatare va fi deci cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi
mai redus.
Pragul de rentabilitate pentru întreaga activitate a întreprinderii are

următorul model:
 cifra de afaceri (CA) %;
 cheltuieli variabile (CV) %;
 marja asupra cheltuielilor variabile (MCV = CV/CA) %;
 cheltuielile fixe (CF);
 rezultatul exploatării (Re).
Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate fundamentată pe ipoteza

liniarităţii cifrei de afaceri pe toată durata perioadei supuse analizei este
următoarea:
CApr = CF (absolute) / MCV (%);

(2.3.)
În procesul de analiză a riscului de exploatare de o deosebită importanţă

este stabilirea pragului de rentabilitate în zile, acesta având semnificaţia
datei calendaristice la care pragul de rentabilitate a fost atins.
PRzile = (PR/CA) x 360;

(2.4.)
Structura cheltuielilor (proporţia cheltuielilor fixe şi a celor variabile în
raport cu cifra de afaceri) exercită o influenţă marcantă asupra
rentabilităţii, ceea ce justifică evaluarea riscului de exploatare structural.
Evaluare riscului de exploatare structural se realizează prin două procedee
complementare:
88
 fie prin calculul ratei care exprimă direct riscul de exploatare Rpr:
Rpr = (CApr/CAreală) x 100;

(2.5.)
cu cât Rpr este mai mare, cu atât riscul de exploatare este mai mare şi
invers, cu cât Rpr este mai mic, riscul de exploatare este mai mic;
 fie prin calculul indicatorului de securitate Is, care evidenţiază marja

de securitate de care dispune întreprinderea:
Is = (CAreală – CApr)/CAreală;
(2.6.)
Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât

indicatorul de securitate va fi mai mare. Aprecierea riscului de exploatare
poate fi făcută şi cu ajutorul unui indicator de poziţie faţă de pragul de
rentabilitate, indicator ce poate fi exprimat atât în măsură absolută , cât
şi relativă ’.
 = CAreală – CApr
(2.7.)
’ = (CAreală – CApr)/CApr
Indicatorul de poziţie absolută  (denumit şi flexibilitatea absolută)

evidenţiază capacitatea întreprinderii de a-şi adapta producţia la cererea
pieţei. Cu cât  este mai mare, întreprinderea respectivă prezintă
flexibilitate ridicată, ceea ce se reflectă printr-un risc de exploatare mai
redus.
Studiile realizate în economiile occidentale apreciază situaţia

întreprinderilor în raport cu pragul de rentabilitate astfel:
 instabilă – dacă CAreală este cu mult mai puţin de 10% deasupra
pragului de rentabilitate;
89
 relativ stabilă – dacă CAreală este cu 20% deasupra punctului critic;
 confortabilă – dacă CAreală depăşeşte punctul critic cu peste 20%.
Indicatorul de poziţie relativă ’ (denumit şi coeficient de volatilitate)

înregistrează valori mari atunci când riscul de exploatare este minim.
Măsura riscului determinat de atingerea punctului critic este evidenţiată
de levierul exploatării Le (sau coeficientul de elasticitate a rezultatului
exploatării în raport cu nivelul de activitate).
Levierul exploatării măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării (a

pierderilor posibile sau a câştigurilor)la variaţia nivelului de activitate. El
se exprimă prin raportul dintre variaţia relativă a rezultatului exploatării
Re/Re şi variaţia relativă a cifrei de afaceri CA/CA, sau a cantităţii
produse şi vândute Q/Q.
Le = (Re/Re) / (CA/CA)
(2.8.)
Le = CA (CA – CApr)
Această ultimă relaţie dovedeşte dependenţa riscului de exploatare faţă de

variaţia CA şi de poziţia acestuia faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât
coeficientul de elasticitate (levierul exploatării) este mai mic,
întreprinderea respectivă este mai puţin riscantă, iar când acest coeficient
de elasticitate creşte, creşte la rândul său şi riscul de exploatare.
Le = (Re/Re) / (Q/Q) ;
Le = (CA – CV) / (CA – CV – CF);
(2.9.)
Le = (MCV / Re);
O valoare supraunitară a coeficientului arată că o creştere cu o unitate a

rezultatului, antrenează o creştere mai mare a rezultatului exploatării, deci
un efect favorabil. Efectele nefavorabile apar atunci când la o creştere cu
o unitate a volumului de vânzări, rezultatul sporeşte cu mai puţin. La un
90
nivel de producţie dat (CA), levierul exploatării este cu atât mai mare cu
cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Putem concluziona deci că
întreprinderile cu cheltuieli fixe mai mari sunt mai riscante.
2.2.7.2. Riscul financiar

Riscul financiar reflectă variabilitatea rentabilităţii capitalului propriu sub
incidenţa structurii financiare a întreprinderii. O întreprindere care
apelează la împrumuturi va suporta în mod sistematic şi cheltuielile
financiare aferente. Astfel, îndatorarea, prin mărimea şi costul ei
antrenează variabilitatea rezultatelor, deci modifică mărimea riscului.
Efectul multiplicator al finanţării prin împrumut poate fi evidenţiat prin
descompunerea rentabilităţii financiare în rentabilitate de exploatare şi
rată globală a îndatorării, conform relaţiei:
Profitul net Profit net Cifra de afaceri Pasiv total

  
Capitalul propriu Cifra de afaceri Activ total Capital propriu
(2.10.)
Rata marjei de Rotaţia activului Rata globală

acumulare total prin CA de îndatorare
adică :
Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea de exploatare x Rata globală de
îndatorare
În măsura în care rentabilitatea de exploatare a firmei este superioară

costului îndatorării care finanţează parţial investiţiile, rentabilitatea
capitalurilor proprii creşte. Îndatorarea are deci, un efect benefic asupra
rentabilităţii capitalului propriu. Dar relaţia prezentată este nerelevantă
pentru evidenţierea efectului de levier, deoarece nu reflectă nici
remunerarea capitalurilor împrumutate, nici influenţa fiscalităţii. De aceea
vom recurge la o altă formula de descompunere a rentabilităţii financiare.
91
Rezultatul net Rezultatul exploatării Rezultatul net Pasiv total
  
Capitalulpropriu Activ total Rezultatul exploatării Capital propriu
; (2.11.)
Rentabilitatea de
Impactul îndatorării
exploatare
adică :
Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea de exploatare x Impactul
îndatorării
Efectul generat prin îndatorare antrenează modificarea nivelului

rentabilităţii capitalului propriu, în sensul creşterii sau scăderii sale după
cum rentabilitatea economică este superioară sau inferioară costului
mediu al datoriilor. Acest efect va fi mai amplificat prin braţul levierului,
cu cât ponderea îndatorării în sursele de finanţare va fi mai ridicată.
Efectul fiscalităţii asupra rentabilităţii financiare se caracterizează prin

aceea că impozitul pe profit atenuează efectul de levier dacă
întreprinderea este profitabilă. Dimpotrivă, dacă întreprinderea este
deficitară, fiscalitatea nu influenţează rentabilitatea financiară, iar
îndatorarea are o influenţă negativă asupra rentabilităţii capitalurilor
proprii. Se constată astfel că riscul financiar este cu atât mai mare cu cât
întreprinderea este mai îndatorată. În cazul unor întreprinderi îndatorate
rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii) este dependentă de:
 rentabilitatea economică Re;
 diferenţa dintre rentabilitatea economică şi rata dobânzii (Re – Rd);
 pragul de îndatorare.
Datorii
R f  R e  ( R e  R d )I unde I ;
Capital propriu
(2.12.)
Variabilitatea rentabilităţii financiare este deci determinată de

variabilitatea rentabilităţii economice (risc economic) şi de gradul de
îndatorare a întreprinderii (riscul financiar). Dacă rata dobânzii este
92
constantă (variaţia acestei rate este zero), dispersia rentabilităţii financiare
se reduce la dispersia rentabilităţii economice şi a unei constante egale cu
1-I.
2(Rf) = 2(Re + (Re – Rd) I);

unde 2(Rd) = 0
deci:
2(Rf) = 2(Re (1 – I));
(2.13.)
2(Rf) = 2(Re)2(1 + I)2
Abaterea medie pătratică prin care se măsoară riscul va avea următoarea

expresie:
-(Rf) = (Re)(1 + I);

(2.14.)
În raport cu o întreprindere neîndatorată care are rentabilitatea financiară
egală cu rentabilitatea economică şi care înregistrează numai riscul
economic (Re), riscul financiar fiind nul, o întreprindere îndatorată
înregistrează o creştere a riscului rentabilităţii capitalurilor proprii pe
măsură ce creşte gradul de îndatorare. Efectul de pârghie financiară
determină o creştere a riscului financiar, a variabilităţii rentabilităţii
financiare.
Creşterea riscului rentabilităţii financiare la întreprinderile îndatorate este

motivul pe care acţionarii acesteia revendică o rentabilitate mai mare a
capitalurilor lor, acoperitoare pentru remunerarea ce ar putea să o obţină
la o întreprindere neîndatorată, dar şi pentru creşterea riscului financiar la
care ei s-au expus. Efectul de multiplicare al coeficientului de îndatorare
asupra rentabilităţii financiare constituie „efectul de levier”, denumire
care provine de la faptul că împrumuturile reprezintă o pârghie financiară
care influenţează nivelul rentabilităţii capitalurilor proprii.
93
Rf = Re(Re – d) D/CP;
(2.15.)
unde :
 Rf – rentabilitatea financiară;
 Re – rentabilitatea economică;
 d – rata medie a dobânzii;
 D – datorii
 CP – capital propriu.
Rentabilitatea financiară este deci egală cu rentabilitatea economică la

care se adaugă efectul de levier exprimat prin relaţia: (Re – d) D/CP.
Efectul de levier se descompune în doi factori (vezi anexa nr. 11): (Re –
d) – numit levierul exploatării; D/Cp – braţul levierului.
2.2.7.3. Metode de evaluare a riscului de faliment

În practica economica se conturează două mari grupe de metode de
evaluare a riscului de faliment: metode contabile care au la bază relaţii de
analiză economico-financiară si metode bancare care se bazează pe
modele contabile, completate cu alţi indicatori derivaţi din modele
matematice56.
a. Modelele contabile de evaluare a riscului de faliment - au la

bază analizele statistico-matematice a diferiţilor indicatori specifici
activităţii fiecărei firme. Ca metode contabile putem aminti metodele:
Altman (cu trei sau cinci variabile), Canon şi Holder etc.
 Modelul Altman
Una dintre primele funcţii scor a fost elaborată în SUA de profesorul
E.I. Altman, în anul 1968. Altman, prin modelul său „Z” a folosit
informaţiile obţinute în urma studierii unui larg eşantion de companii,
atât din rândul celor care au dat faliment, cât şi a celor care au
supravieţuit. El a descoperit că analiza bazată pe mai multe variabile,
56
Nistor Costel – “Riscul de faliment în tările în tranziţie la economia de piaţă”,
Simpozionul “Nevoia de creştere economică a României la început de mileniu”,
Universitatea Timişoara, mai 2000;
94
făcută cu ajutorul a cinci indicatori, a permis prevederea a 75% din
falimente cu doi ani înainte de producerea acestora.
Pe de altă parte alţi analişti au încercat să dezvolte capacitatea de

previziune a modelului original. Taffler, Koh şi Killoungh au creat
modelele „Z” de analiză cu capacităţi de previziune.
Modelul „Z” al lui Altman se prezintă astfel:
Z = 1,2R1 + 1,4R2 + 3,3R3 + 0,6R4 + 1,0R5;

(2.16.)
unde R1 ... R5 reprezintă indicatori economico-financiari, iar
constantele cu care sunt amplificaţi indicatorii sunt de natură
statistică şi exprimă ponderea sau importanţa variabilelor în logica
economică a evaluării riscului de faliment.
Cei cinci indicatori economico-financiari luaţi în considerare la

calculul scorului Z sunt:
Capitalul circulant
- R1  - reprezintă o măsură a fiabilităţii
Total activ
întreprinderii şi arată ponderea capitalului circulant.
Profitul reinvestit
- R2  - reprezintă o măsură a capacităţii de
Total activ
finanţare internă a întreprinderii.
Profitul înainte de import şi plata dobânzii

- R3  - are
Total activ
semnificaţia unei rate de rentabilitate economică sau de eficienţă a
utilizării activelor.
Capitalizarea bursieră
- R4  - exprimă gradul de
Datorii pe termen lung (peste un an)
îndatorare a întreprinderii prin împrumuturi pe termen lung.
95
Cifra de afaceri
- R5  - este un indicator de eficienţă a utilizării
Total activ
activelor, care exprimă rotaţia activului total prin cifra de afaceri.
Din conţinutul informaţional al indicatorilor, rezultă că nivelurile

lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează o valoare absolută
mai mare. „Z” este interpretat astfel:
- când „Z”  1,8 – starea de faliment este iminentă;
- când „Z”  3 – situaţia este bună şi bancherul poate avea
încredere în întreprinderea respectivă;
- când 1,8  „Z”  3 – situaţia financiară a întreprinderii este
dificilă, cu performanţe vizibil diminuate.
 Modelul J. Conan şi M. Holder

Acest model se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de
10 până la 500 salariaţi şi se bazează pe analiza lichiditate –
exigibilitate. Modelul a fost elaborat în anul 1978, prin observarea
şi analiza unui număr de 21 rate pe un eşantion de 190
întreprinderi mici şi mijlocii, din care jumătate au dat faliment în
perioada 1970-1975. Modelul are de asemenea cinci variabile:
Z = 0,24R1 + 0,22R2 + 0,16R3 + 0,87R4 + 0,10R5

(2.17.)
unde:
Excedentul brut din exploatare
- R1 
Datorii totale
Capitaluri permanente
- R2 
Activul total
96
Activul circulant (fără stocuri)
- R3 
Activul total
Cheltuieli financiare
- R4 
Cifra de afaceri
Cheltuieli de personal
- R5  Valoare adăugată
Valoarea scorului este interpretată după cum urmează (tabelul

2.9.):
Tabelul nr.2.9-Valoarea scorului privind riscul de faliment conform

modelului Modelul J. Conan şi M. Holder
Valoarea scorului Situaţia întreprinderii Riscul de faliment
Z > 0,16 Foarte bună Mai mic de 10%
0,1 < Z < 0,1 Bună 10% – 30%
0,04 < Z < 0,1 Alertă 30% - 65%
-0,05 < Z < 0,04 Alertă 65% - 90%
Z < -0,05 Eşec Mai mare de 90%
Acestor modele contabile, deşi avantajoase (ex. Modelul Altman) li se pot

aduce următoarele reproşuri privind evaluarea riscului de faliment:
posibilitatea unor evaluări subiective ale valorilor firmei şi utilizarea
creativă a contabilităţii (prin aranjarea unor conturi situaţia firmei
analizate poate fi nereală).
b. Modele bancare - completează rezultatele obţinute de modelele
contabile, prin folosirea unor informaţii suplimentare, ca de exemplu:
activitatea de management a firmei; modificarea cursurilor acţiunilor de
bursă; gradul de satisfacţie al angajaţilor firmei.
De mare utilitate pot fi modelele bancare pentru analizarea „deteriorării
activităţii” unei firme, recurgându-se la indicatori –„semnale de
pericol”– ca: depăşirea limitelor de creditare fără o explicaţie
satisfăcătoare; mutarea frecventă a conturilor la alte bănci; nerespectarea
raporturilor între datorii şi capitalul propriu; schimbarea frecventă a
97
experţilor contabili; modificări frecvente în aparatul de conducere al
firmei; furnizarea cu întârziere a informaţiilor contabile.
 Modelul Argenti
Modelul bancar elaborat de profesorul Argenti, prescurtat
„Modelul A” este format din trei categorii de componente:
deficienţe, factori de risc şi simptome de faliment, cotate pe o
sacra de la 1 la 20, aşa cum se poate vedea în anexa nr. 12.
Însumând notele acordate pentru deficienţe (din conducerea

firmei, din contabilitatea firmei şi în modul de adaptare la
schimbările pieţei), factorii de risc şi simptomele de faliment, se
poate ajunge la un punctaj maxim de 100 puncte. Pragul de
faliment bancar începe cu 25 p. conform modelului bancar,
prescurtat „modelul A”. Un punctaj de până la 25 p arată
încrederea în firmă, iar tot ce depăşeşte şi merge până la 100 p
arată creşterea pericolului de faliment al acesteia.
 Modelul Băncii Centrale a Franţei

Acest model analizează riscul de faliment al întreprinderilor
franceze, după un scor cu 8 variabile. Modelul a fost elaborat prin
observarea unui număr de 26 rate, pe un eşantion de 300
întreprinderi industriale cu mai puţin de 500 salariaţi şi clasificate
în normale şi deficitare. Slăbiciunea lor a fost studiată pe o
perioadă de 3 ani, iar întreprinderile analizate au prezentat mărimi
medii ale ratelor selecţionate după cum rezultă din tabelul în
anexa nr. 13.
Tabelul nr.2.10. - Situaţia întreprinderii raportată la

riscul de faliment
Probabilitatea ca întreprinderea
Puterea predictivă a funcţiei
să fie falimentară, %
Z < -1,875 100
98
-1,875  Z  -0,875 95,5 – zonă nefavorabilă
-0,875  Z  -0,25 73,8
-025  Z  0,125 46,9 – zonă de incertitudine
01,25  Z  0,625 33,4
0,625  Z  1,25 17,7 – zonă favorabilă
Z  1,25 9,5
Semnificaţia ratelor calculate notate generic cu (R) şi „puterea

discriminată” arată că indicatorul global de apreciere a riscului
(Z) are o valoare medie egală cu zero. În jurul acestei valori medii
a scorului există o zonă de incertitudine, probabilitatea riscului de
faliment fiind 0,5 pentru „Z” = 0. În funcţie de valoarea lui „Z” se
disting următoarele zone:
 zonă nefavorabilă Z < -0,25 – situaţia este riscantă,
întreprinderea prezintă vulnerabilitate;
 zonă de incertitudine –0,25  Z < 0,125 – neputându-se
formula o concluzie definitoare se recomandă să se utilizeze o
altă funcţie a falimentului;
 zonă favorabilă Z > 0,125 – situaţia economico-financiară a
întreprinderii este normală, iar problema de a fi falimentară
este redusă.
Situaţia întreprinderii în raport cu valoarea scorului şi
probabilitatea riscului de faliment este sintetizată în tabelul 2.10.
 Modelul Băncii Comerciale Române

În cadrul modelului propus de Banca Comercială Română,
accentul se pune pe performanţele economice şi financiare ale
agenţilor economici. Baza de calcul pentru determinarea bonităţii
unei întreprinderi sunt datele raportate de fiecare societate în
„Situaţia patrimoniului”, care se întocmeşte trimestrial.
Principalii indicatori economici şi financiari care redau
performanţele unei întreprinderi şi care sunt stabilite pe baza
datelor din „Situaţia patrimoniului” sunt următorii (vezi anexa
nr. 14):
99
- Lichidarea patrimoniului (Lp):
- Solvabilitatea (S):
- Rentabilitatea financiară (Rf):
- Rotaţia activului circulant (Rac):
- Dependenţa de pieţele de aprovizionare şi de desfacere
(De).
- Garanţii - pot fi constituite din: depozite în lei/valută
gajate; gajuri, ipoteci, bunuri achiziţionate din credite;
cesionarea creanţelor.
Analiza performanţelor economico-financiare ale

întreprinderii se realizează după criteriile menţionate mai
sus, prin acordarea de puncte la fiecare criteriu, astfel:
Tabelul nr.2.11. - Analiza riscului de faliment

conform Modelului BCR
Lichiditate Solvabilitate
Lp < 80% - 2p S < 30% 0p
81 % < Lp < 100% - 1p 31% < S < 40% 1p
101 % < Lp < 120% + 1p 41% < S < 50% 2p
121 % < Lp < 140% +2p 51% < S < 60% 3p
141 % < Lp < 160% +3p 61% < S < 70% 4p
Lp > 161% 71 % < S < 80% 5p
S > 80% 6p
Rentabilitate Rotaţia activelor

Re < 0% 0p Rac < 5 1p
0 % < Re < 10% + 3p 5 < Rac < 10 2p
10 % < Re < 30% + 4p Rac > 10 4p
Dependenţa de pieţe:
100
At > 50 % De > 50 % 4p
Ai > 50 % De > 50% 3p
At > 50 % Dt > 50% 2p
Ai > 50% Dt > 50% 1p
Garanţii:
 depozite în lei / valută, gajate 4p
 gajuri, ipoteci 3p
 bunuri achiziţionate din credite 2p
 cesionarea creanţelor 1p
Analiza performanţelor economico-financiare ale unei

întreprinderi conduce la încadrarea firmei, pe baza grilei BCR, în
una din categoriile:
 A – peste 20 p;
 B – între 16-20 p;
 C – între 11 – 15 p;
 D – între 6 – 10 p.
Firmele care acumulează peste 16p (A şi B) prezintă o situaţie

economico-financiară buna. Firmele care acumulează între 11 – 15
p prezintă un grad ridicat de risc, iar cele care acumulează până la
10p (D şi E) nu prezintă suficiente garanţii pentru acordarea unui
credit.
2.2.8. Riscul investitional

Proiectele de investiţie pot fi analizate din anumite puncte de vedere:
tehnic, economico-financiar, ecologic, social etc. Luarea deciziei de „a
investi” pentru dezvoltare sau pentru un obiectiv nou, nu poate face
abstracţie însă de riscul pe care îl implică proiectul respectiv. Evaluarea
proiectului nu poate fi considerată ca fiind încheiată, dacă nu cuprinde
calcule şi aprecieri referitoare la gradul de risc al investiţiei.
101
În domeniul investiţiilor, la nivelul firmei, nu există de regulă informaţii
dintr-o perioadă precedentă, care au în vedere evaluarea proiectelor şi
care să ne arate cu precizie probabilitatea evoluţiei ei în viitor (cum se
întâmplă la o serie de fenomene macroeconomice şi sociale care pot fi
caracterizate prin serii de date statistice obiective). Aceasta pentru că
fiecare decizie de investiţie este unică şi nu face parte dintr-un grup
numeros de cazuri similare. Putem spune că nu avem posibilitatea de a
determina în mod obiectiv (pe baza prelucrării unor serii de date
statistice) probabilitatea de realizare a parametrilor investiţiei şi, în final,
a rentabilităţii aşteptate. Acelaşi risc există şi se manifestă însă şi la nivel
macroeconomic şi social, dacă proiectul are un caracter unic, de noutate
absolută, fără bază de comparaţie cu realizări precedente57.
În ceea ce priveşte incertitudinea şi riscul unui proiect de investiţii, din

punct de vedere economic se pot analiza mai multe aspecte. Sunt unele
caracteristici (laturi) ale proiectului, care pot fi stabilite de însuşi
investitorul respectiv, fără prea mare dificultate (este vorba de structura
tehnică şi tehnologică, capacitatea de producţie). Alte laturi ale
proiectului pot fi însă totalmente incerte, în sensul că sunt posibile mai
multe stări (rezultate) cărora nu li se pot asocia probabilităţi nici
subiective, nici obiective58.
2.2.8.1. Modele de analiză a riscului investiţional

Conform opiniei lui O. Shaughnessy Wilson, la început „când nu
controlam cu certitudine construcţia noastră, noi suntem fie într-un
context de risc, fie într-un context de incertitudine”. Pentru a delimita
aceste două noţiuni Declerk, Eymery şi Crener au menţionat că în condiţii
de risc se fac ipoteze pentru o strategie dată şi putem determina fie
rezultate posibile bine definite, fie probabilităţi asociate pentru fiecare
eveniment. Pentru a defini riscul unui proiect O. Shaughnessy Wilson,
citează definiţia dată de O.C.D.E. şi anume aceea că „riscul este
57
Levi, Maurice: “International Finance. Financial Management and the International
Economy”, McGraw Hill Book Company, New York, 1983;
58
McCarthy, Michelle: “Aspects pratique de l’affetion des fonds propos aux risques”,
Banque nr. 537, mai 1993;
102
constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se
producă”. Autorul sus-menţionat propune două modele ale riscului: unul
de gestiune a riscului şi unul de analiză a riscului
a. În modelul de gestiune a riscului sunt evidenţiate principalele

etape de gestiune a acestuia şi anume (figura nr.2.5.):
IDENTIFICARE
IDENTIFICARE
RĂSPUNDERII
PLANIFICARE
ŞI EVALUARE
FORMULARE
FIABILITATE ŞI
CONSECINŢE
STABILIREA
RĂSPUNDERII
SEMNAL DE
PROTECŢIE
VERIFICARE
PLANIFICARE
EVALUARE
ŞI EVALUARE
FORMULARE
FIABILITATE ŞI
CONSECINŢE
FORMULĂRI
STABILIREA
SEMNAL DE
PROTECŢIE
VERIFICARE
EVALUARE
FORMULĂRI
MĂSURI
FINALE
MĂSURI
RISC
FINALE
RISC
Planificareariscului
riscului Controlulriscului
riscului
Planificarea Controlul
Figura nr.2.5.-Model de gestiune a riscului
Organizareariscului
riscului
Organizarea
 planificarea riscului care cuprinde la rândul ei mai multe sub-etape
de analiză: identificarea riscurilor ce se pot manifesta într-o situaţie
economică dată; formularea şi evaluarea preliminară a situaţiei
analizate; fiabilitatea şi formularea finală; planificarea.
 organizarea riscului este acea etapă de gestiune care cuprinde:
planificarea; protecţia; semnalul de risc; verificarea.
 controlul riscului este etapa care cuprinde: verificarea; evaluarea
consecinţelor; stabilirea răspunderilor; stabilirea măsurilor ce
trebuiesc adoptate.
b. În modelul de analiză a riscului financiar al unui proiect de

investiţii sunt evidenţiate o serie de etape prezentate sintetic în figura
nr.2.6.
103
ANALIZA RISCULUI
ANALIZA RISCULUI
Evaluarea riscului unui Evaluarea riscului de proiect

Evaluarea riscului de
unui Evaluarea
luândriscului de proiect
în considerare
proiect din punctul vedere Evoluţia riscului de proiect
proiectaldin punctul de vedere Evoluţiastrict
riscului de proiect luând în considerare
portofoliul întreprinderii
unui deţinător de individual
al unui perfect
deţinător de strict individual portofoliul întreprinderii
portofoliu diversificat
portofoliu perfect diversificat
Covarianta între Metode Metode pentru Metode pentru Aplicarea unor

Covarianta Metode de Metode pentru Metode pentru Aplicarea
metodeunor
proiecte şiîntre
efecte aproximative măsurarea identificarea de
proiecte şi efecte aproximative de măsurarea identificarea metode de de
echilibru
de diversificare eliminare a riscului riscului surselor riscului
de diversificare eliminare a riscului riscului surselor riscului echilibru
active de
financiare
active financiare
Reducerea Proiect Proiect în

Riscul de Reducerea
proiectului Proiect Proiect în Analiza de
Riscul de pentru o mai multe Analiza de
portofoliu proiectului
(duratei) pentru o mai multe sensibilitate
portofoliu perioadă perioade sensibilitate
(duratei) perioadă perioade
Ajustarea
Ajustarea
fluxului Speranţa Arbore de Metoda
fluxului Speranţa Arbore de Metoda
scenariilor
normelor matematic decizie
normelor matematic decizie scenariilor
ă
ă
Ajustarea ratei Variaţia Formule

Ajustarea ratei
actualizate Variaţia tip Formule
actualizate costului statistice
costului tip statistice
Coeficient
Coeficient
de variaţie Simulare
de variaţie Simulare
Figura nr.2.6.-Model de analiză a riscului
104
Etapele nu sunt strict determinate şi conţin şi activităţi specifice.
Important într-un model de gestiune a riscului este identificarea cât mai
exactă a factorilor de risc, evaluarea lor, cuantificarea consecinţelor,
stabilirea răspunderilor şi aplicarea unor măsuri pentru eliminarea
cauzelor generatoare de risc.
2.2.8.2. Metode de evaluare a riscului în proiectele de

investiţii
Analiza riscurilor generate de investiţii se poate sprijini pe numeroase
metode de evaluare a riscului, printre care cele mai cunoscute sunt:
metoda speranţei matematice, metodele statistice, analiza de sensitivitate,
analiza ratei rentabilităţii aşteptate, metoda arborelui de decizie.
a. Speranţa matematică a câştigurilor

Analiza riscurilor pentru proiectele de investiţii se poate realiza cu
ajutorul teoriei probabilităţilor. O metodă consacrată pentru evaluarea
riscului generat de transpunerea în practică a unui proiect de investiţii este
metoda speranţei matematice a câştigului, care are la bază următoarea
formulă:
E t   Vxt  Pxt ;
(2.18.)
unde:
Et – speranţa matematică a fluxului financiar;
Vxt – fluxul de numerar asociat cu cel de-al X-lea
coeficient de probabilitate în timp;
Pxt – probabilitatea sumei din fluxul financiar.
Pe baza acestei relaţii se poate stabili care proiect este cel mai bun, în
situaţia în care există mai multe soluţii pentru un obiectiv de investiţii. Se
va alege întotdeauna acel proiect care prezintă o speranţă de câştig mai
mare.
O dezvoltare a analizei riscului generat de un proiect de investiţii se poate

face şi pe baza dispersiei fluxurilor financiare, în jurul speranţei
105
matematice. O dispersie mai mare va genera o probabilitate mai mare a
pierderii, deci un risc mai ridicat. Pentru a măsura dispersia fluxurilor
financiare faţă de media acestora, se utilizează ecartul tip dispersie a cărui
formulă de calcul este dată de următoarele relaţii matematice:
n
 t    Vxt  E t  2 Pxt
x 1
(2.19)
n
 2t    Vxt  E t  2 Pxt
x 1
unde Et, Pxt şi Vxt au acelaşi semnificaţii ca în formula precedentă.
b. Analiza de sensitivitate - pentru un proiect de investiţie

stabileşte cât este de „sensibil” un proiect de investiţie la unele modificări
ce apar în cursul funcţionării sale viitoare. Dintre elementele care se
modifică, specialiştii iau în calcul îndeosebi variaţia preţurilor pe piaţa
materiilor prime, creşterea salariilor şi uzura morală a utilajelor. Analiza
de sesitivitate implică îndeosebi probleme referitoare atât la uzura morală
a utilajelor, cât şi unele probleme referitoare la riscul şi incertitudinea
mediului economic în care se realizează şi ulterior se dezvoltă un
obiectiv de investiţii59.
Unii specialişti apreciază că: „o investiţie pe termen lung înseamnă o

cheltuială sigură de fonduri financiare şi mijloace materiale, pentru un
viitor ce conţine elemente de incertitudine”. Astfel, se consideră că pe
parcursul desfăşurării procesului de producţie apar o serie de cauze care
influenţează rezultatele economico-financiare ale unei societăţi cum ar fi:
 depăşirea volumului de cheltuieli aferente investiţiei prevăzut în
momentul iniţial;
 creşterea preţurilor la materiile prime, materiale etc.;
59
Orgler, Yair E.: “Analytical Methods in Loan Evaluation”, Lexington Books,
Lexington, Massachusetts;
106
 epuizarea unor surse de aprovizionare cu materii prime;
 prelungirea duratei de realizare a obiectivului;
 depăşirea perioadei de atingere a parametrilor proiectaţi.
Pentru un proiect de investiţii, rata internă de rentabilitate (R.I.R.)

exprimă rata de discontare, care egalizează valorile actualizate ale
producţiei cu costurile (de producţie şi de investiţie) pe întreaga durată de
funcţionare a obiectivului. Determinarea ratei interne de rentabilitate se
poate realiza fie pe cale analitică, fie pe cale grafică (figurile nr.2.7. şi
2.8.). Calculul R.I.R. pe baza analitică se realizează cu ajutorul
următorului algoritm:
- ABC  CDE;
- AB = V1;
- DE = V2;
V1 RIR  a min
- BC = RIR – amin ; 
V2 a max  RIR
- CE = amax – RIR;
- V1(amax – RIR) = V2(RIR – amin);

(2.20)
- V1a max  V1 RIR  V2 RIR  V2 a min ;
- RIR ( V1  V2 )  V1a max  V2 a min ;

V1a max  V2 a min
- RIR  ;
V1  V2
107
V1a max  V2 a min  V1a min  V1a min
- RIR  ;
V1  V2
a min ( V1  V2 )  V1 (a max  a min )
- RIR  ;
V1  V2
Venituri
şi costuri
de
producţie
Figura nr.2.7.-Evoluţia valorii actualizate a producţiei şi a costurilor

Venituri
Costuri de la diferite rate de actualizare
producţie
Se fac următoarele precizări cu privire la alegerea ratelor de discontare:
 amin şi amax se aleg în aşa fel încât pentru amin să se obţină un venit net
actualizat V.N.A. pozitiv, iar pentruRIR amax un venit net actualizat

V.N.A. negativ;
 diferenţa dintre ratele de discontare alese (amin şi amax) să nu fie mai
mare de 5%, deoarece în intervalul Y s-a presupus că venitul net
actualizat V.N.A. are o evoluţie liniară; în realitate evoluţia cea mai
probabilă a venitului net realizat în funcţie de rata de actualizare este
o parabolă, din această cauză valoarea ratei interne de rentabilitate se
recomandă a se rotunji întotdeauna în minus;
108
 amin şi amax se pot stabili prin încercări, după ce s-a stabilit o rată
internă de rentabilitate aproximativă determinată prin raportarea
profitului mediu actual la mărimea investiţiei.
Venitul
net
actualizat
V1
Figura nr.2.8. - Metoda grafică de determinare a ratei interne de rentabilitate

0 amin B y-x E
În exemplul de mai susx s-au folosit
C următoarele notaţii:
Rata de
V1 – venitul net actualizat (V.N.A.) – pozitiv, care corespunde unei rate
actualizare
minime de discontare (amin);
V1 – venitul net actualizat (V.N.A.) – negativ, care corespunde unei rate
maxime de discontare (amax).
Într-o altă formulare, yrata internă de rentabilitate

D este rata de actualizare la
care venitul net actualizat V.N.A. este egal cu zero, unde venitul net
actualizat se determină prin una din relaţiile.
109
F1 F2 Fn Fi
VNA   F0    ...    F0  
1  r (1  r ) 2
(1  r ) n
i (1  r )
i
cazul în care r este constant.

(2.21)
F1 F2 Fn F
VNA   F0    ...    F0   i
(1  r ) (1  r )(1  r ) (1  r )...(1  r ) i n
cazul în care r este variabil.
în care:
F0 - costul iniţial al investiţiei
Fi – fluxul de venituri viitoare
Rata internă de rentabilitate arată bonitatea unei investiţii. Ea exprimă

capacitatea unei investiţii de a realiza profit pe întreaga perioadă de
funcţionare a unui obiectiv, relevând profitul net ce se obţine de la un leu
de efort total (cu investiţia şi cu producţia).
Acest indicator are două forme de exprimare şi anume: rata de

rentabilitate economică (R.I.R.E.) în cazul analizei economice şi rata
internă de rentabilitate financiară (R.I.R.F.) în cazul analizei rentabilităţii
financiare.
Analiza economică consideră că veniturile sunt formate din valoarea

producţiei de bază şi auxiliare, valoarea vânzărilor de materii prime şi
capital fix etc, iar în costurile cu producţia se cuprind cheltuielile cu
investiţiile în care sunt incluse atât cheltuielile propriu-zise pentru
realizarea obiectivului economic, cât şi cheltuielile cu capitalul circulant
necesar pentru efectuarea probelor, cheltuielile necesare pentru pregătirea
salariaţilor, pentru asigurarea pazei obiectivului de investiţie etc. În
concluzie, cheltuielile de producţie cuprind aşa-numitele cheltuieli pentru
realizarea propriu-zisă a producţiei, mai puţin cheltuielile cu amortizarea
capitalului fix.
110
Analiza financiară presupune includerea în venituri a creditelor angajate,
deoarece ele constituie surse atrase şi măresc fondurile unui agent
economic. Pentru efectuarea analizei financiare, în costuri se mai includ
pe lângă cheltuielile cu investiţia şi cu producţia o serie de impozite şi
taxe, precum şi sumele necesare pentru rambursarea creditelor angajate şi
a dobânzilor aferente.
Sensibilitatea proiectelor de investiţii la modificările de costuri şi condiţii

de exploatare viitoare se pot determina atât pe baza ratei interne de
rentabilitate economică (R.I.R.E.), cât şi pe baza ratei interne de
rentabilitate financiară (R.I.R.F.). Se apreciază că analiza de sensitivitate
se poate face îndeosebi prin „recalcularea ratei interne de rentabilitate
financiară, deoarece aici se resimt influenţele ce pot apărea asupra
rezultatului economic”. Nivelul ratei interne de rentabilitate financiară
(R.I.R.F.) arată că proiectul de investiţii analizat este foarte sensibil la
modificarea costurilor de producţie.
c. Analiza ratei rentabilităţii aşteptate - se bazează pe mărimile

aleatorii (incerte) ale cheltuielilor şi încasărilor, adică cele prevăzute sunt
corectate cu anumite probabilităţi. Procedeul de calcul este cel al
rentabilităţii interne. În esenţă, rata rentabilităţii aşteptate este rata de
actualizare, pentru care speranţa beneficiului actualizat este egală cu
zero60. Pentru exemplificare, vom folosi următoarele notaţii:
C – cheltuieli în anul 0;
R – încasările rezultate din vânzări în anul 1;
r – rata rentabilităţii
i – rata de actualizare;
r’ – rata rentabilităţii aşteptate.
Beneficiul (actualizat cu rata i) va fi:

R
C  0;
1 i
(2.22)
60
John McManus: “The Theory of the International Firm”, G. Paquet (ed.), The
Multinational Firm and the Nation States, Toronto, Collier Mac Millan, 1972;
111
(în care cheltuielile şi încasările sunt variabile aleatoare).
Rata rentabilităţii (variabilă aleatoare) r se obţine din relaţia de

mai sus61:
R R
C unde r  -1
1 i C
(2.23)
Speranţa matematică a beneficiului la rata i:
E( R )
 E( C )  ;
1 i
(2.24)
din care se deduce rata rentabilităţii aşteptate, r’.
E( R )
E(C )  0
(1  r ' )
(2.25)
Rata rentabilităţii aşteptate nu este identică cu speranţa matematică a ratei

de rentabilitate.
d. Metoda arborelui de decizie - deciziile în condiţii de risc se

caracterizează prin mai multe stări ale naturii, cunoscându-se
probabilitatea de manifestare a lor şi prin implicarea unor variabile mai
puţin controlabile şi insuficient cunoscute. În condiţiile unei situaţii
decizionale complexe în care momentele de decizie alternează cu
momentele aleatoare, decidentul poate realiza ca instrument practic de
raţionalizare a deciziilor în condiţii de risc arborele de decizie (arborele
decizional).
61
William F. Sharpe, “Investments”, Third Edition, New York, Prentice Hall, Eaglewood
Cliffs, 1985;
112
Metoda arborelui de decizie se utilizează pentru alegerea celei mai bune
variante dintr-o paletă largă de proiecte de investiţii, care nu se
condiţionează reciproc. Pentru exemplificarea acestei metode luăm în
considerare cazul unui proiect despre care ştim:
 în mod sigur: costul proiectului, durata de funcţionare a investiţiei şi
coeficientul de actualizare;
 cu anumite probabilităţi: beneficiile anuale şi valoarea reziduală.
Fie Bk o variabilă aleatoare de tip discret şi continuu şi care reflectă

profiturile (beneficiile) brute din anul k (cash flow).
În cazul discret Bk are forma:
 b1 b 2k b nk 
Bk   k1 2
k 
nk  ;
 p( b k ) p( b k ) p( b )
k 
(2.26)
nk
unde: p( b nk
k )  0 şi
nk
 p( b k )  1
sk 1
În cazul continuu, Bk are formula:
 
B k  p bk ( b k ) unde   bk  k, p(bk) = 1
şi
(2.27)
k
 p( b k )db k  1
k
Dacă investiţia durează n ani, vom avea n variabile aleatoare de tipul celei
prezentate mai sus şi o variabilă aleatoare care reprezintă valoarea
reziduală Vn. Se poate vorbi de un număr  de variabile de desfăşurare a
unui proiect de investiţii (a se vedea anexa nr. 15), având :
n 1
( A )   mk ;
k 1
(2.28.)
113
2.2.8.3. Riscul investiţiilor în străinătate

Adesea investiţiile sunt incerte, deoarece se fundamentează pe
previziunile privind veniturile viitoare, care pot fi greşite. Cu atât mai
mult sporeşte incertitudinea investiţiilor în străinătate, unde aceasta este
legată şi de modificările ratelor de schimb valutar. Astfel, deplasările
interne de capital depind nu doar de diferenţele dintre ratele dobânzilor, ci
şi de aşteptările investitorilor privind modificarea ratelor de schimb şi,
deci de atitudinea faţă de risc a acestor investitori62.
În cazul relaţiilor economice internaţionale deciziile de investiţie se iau

adesea luând în considerare condiţiile pe care le poate oferi cadrul
economic internaţional, comparativ cu cadrul economic naţional. În cazul
unei astfel de investiţii se analizează rata dobânzii interne, r, în raport cu
cea din străinătate (r*). În plus, prima se calculează la valoarea investiţiei
exprimată în unităţi monetare naţionale, iar cea de-a doua reflectă
valoarea exprimată într-o monedă străină. Raportul dintre cele două
valute (cursul valutar) este , mărime care arată numărul de unităţi
monetare naţionale ce corespund uneia străine. În această situaţie, o
unitate monetară investită în ţară ar aduce după un an : 1+r unităţi, iar
1
investiţia în străinătate ar fi de aşteptat sa aducă: (1  r*) unităţi

monetare străine. Pentru a compara care din cele două variante de
investiţie este mai avantajoasă, este necesară exprimarea rezultatelor într-
o singură monedă (de preferat cea naţională)63.
Pentru aceasta este necesar să se opereze cu aşa-numitul curs valutar

viitor (’), valabil la sfârşitul intervalului de timp prognozat, curs pe care
nu îl cunoaştem în prezent, ci îl anticipăm. În aceste condiţii putem
calcula o diferenţă u între cele două sume.
62
Gay Pfefermann: “The Dynamics of Global Development and Foreign Investments
Policies in Eastern Europe”, Milocer, The European Center for Peace and Development,
1991;
63
Weston J.F. şi Copeland T.E.: “Managerial Finance”, London, Cassel Educational
Ltd, 1989;
114
1
u  1  r * '1  r  (2.29)

Dacă investitorul ar fi indiferent faţă de cursul valutar, el poate opta:
 fie pentru o investiţie în străinătate, dacă u>c;
 fie pentru o investiţie în propria ţară, daca u<c.
unde u poate fi exprimat şi prin relaţia:
  '
u = (r* + ) – r, unde r  , iar r* este o mărime

neglijabilă. (2.30)
Indicatorul u este cunoscut şi sub denumirea de diferenţă descoperită a

dobânzii (open interest differential) se corelându-se pozitiv cu cererea de
hârtii de valoare străină (vezi anexa nr. 16).
Investitorul speculator acţioneaza diferenţiat, funcţie de particularităţile

de comportament ale fiecăruia. De regulă, aceştia caută să-şi limiteze
expunerea faţă de riscul de pierdere, dar în mod diferenţiat de la un
individ la altul. Unii sunt indiferenţi faţă de risc (neutri) şi se comportă ca
şi când hârtiile de valoare interne şi cele străine ar fi perfect
substituibile64.
Dacă mulţi investitori ar fi neutri la risc, diferenţa de dobândă descoperită

nu ar dura prea mult timp. În exemplul din anexa 16 de mai sus,
investitorii s-ar orienta cu investiţii spre Marea Britanie şi ar influenţa
creşterea valorii acestor bonuri, iar pe a celor din SUA ar influenţa-o în
sens opus, adică ar creşte rata dobânzii în Marea Britanie şi ar scădea în
SUA. Totodată, moneda (lira sterlina) s-ar aprecia ca urmare a creşterii
cererii de lire. În acelaşi timp, ar scădea valoarea lui , până ce rata de
schimb aşteptată ’ ar deveni egală cu cea actuală (). Mişcarea ar
continua până ce diferenţa descrescătoare a dobânzii u ar fi nulă, adică 
= r - r*.
64
Dickson D.E.N.: “Improve Your Business”, Handboock, Generav, Ed. International
Labour Office, Ediţia a III-a, 1991;
115
Relaţia de mai sus este denumită „paritatea descoperită a dobânzii”.

Potrivit acesteia, modificarea aşteptată a ratei de schimb valutar este
identică cu diferenţa dintre ratele dobânzilor din cele două ţări.
Dacă investitorii sunt neutri faţă de risc, banca centrală nu poate controla
rata dobânzii interne fără să influenţeze corespunzător aşteptările
privitoare la rata schimbului. Dacă investitorii au aversiune faţă de risc,
diferenţa descoperită a dobânzii (u) poate persista la infinit. Deplasarea
lor de la investiţiile interne către cele externe va fi limitată doar de riscul
ratei de schimb şi de gradul de aversiune faţă de acesta. Raţionamentul
poate fi ilustrat grafic prin figura nr.2.9.
F’ I’
+ +
U’
+
Q’
V’ + I
+ I
Q
V
+
Figura nr.2.9. - Deplasarea investiţiilor de la intern la extern când

investitorii au aversiune faţă de risc
0 S S’ S’’ Gradul
Dacă portofoliul ar fi constituit din bonuri naţionale, venitul aşteptat ar fi:
de risc
bi = 1 + r, reprezentat grafic de segmentul OD.
116
Dacă întreg portofoliul ar conţine bonuri străine, venitul aşteptat ar fi:
'
bs  (1  r*)  (1  r*)(1  )

(2.31)
Din diagramă rezultă : DF = OF – OD = bs – bi = u.

Dacă portofoliul conţine bonuri străine în proporţie de (n), venitul aşteptat
(b) va fi o combinaţie liniară a celor două.
b = n bs + (1-n) bi = bi + nu
(2.32)
unde: b este reprezentat de segmentul OV = OD + n FD.
Pe axa absciselor se reprezintă gradul de risc al portofoliului, din punctul

de vedere al unui investitor a cărui investiţie se exprimă în monedă
internă. Aceasta se exprimă prin dispersia aşteptărilor investiţiilor
măsurată prin abaterea standard a venitului la portofoliu. Dacă întregul
portofoliul este constituit din bonuri interne, nu există risc şi abaterea
standard () este nulă, iar dacă este constituit numai din bonuri străine,
expunerea este maximă, fiind exprimată de segmentul OS’. Dacă
portofoliul conţine bonuri naţionale şi străine, segmentul DI arată
perechile venit – risc când sunt date r, r* şi , iar proporţia n a bonurilor
străine în ansamblul portofoliului variază în intervalul 0 - 1.
U reprezintă cea mai înaltă curbă de indiferenţă pentru deţinătorul

portofoliului ce poate fi atinsă în punctul Q. Dacă, la aceeaşi abatere
standard exprimată prin OS’’, s-ar înregistra o diferenţă descrescătoare a
dobânzii mai mare, exprimată de segmentul DF’, perechile venit – risc s-
ar afla în această situaţie pe segmentul DI’ care ar putea atinge o curbă de
indiferenţă mai înaltă U’ în punctul Q’. Rezultă că pot fi atinse curbe mai
înalte de indiferenţă (bunăstare) pentru investitor pe măsură ce creşte
diferenţa descoperită a dobânzii şi scade gradul de risc pentru acesta.
117
Aşteptările privind viitoarele rate de schimb influenţează puternic rata de
schimb curentă. Fluctuaţiile pe termen scurt ale actualelor rate de schimb
se datorează prevederii aşteptărilor investitorilor în urma obţinerii
informaţiilor privind chiar ratele de schimb. Efectele modificării
aşteptărilor depind în mare măsură de atitudinea faţă de risc a
participanţilor la investiţiile internaţionale65.
Întrucât aşteptările influenţează mişcarea de capital acestea au

repercursiuni şi asupra ratelor de schimb (flexibile). Dacă investitorii
consideră că alţi participanţi la piaţa devizelor îşi vor spori cererea pentru
valuta străină, diferenţa descoperită a dobânzii va favoriza investiţiile în
străinătate şi investitorii vor achiziţiona mai multă valută străină. Aceasta
se va aprecia imediat, atunci când se aşteaptă ca ea să se aprecieze în
viitor. Dacă aşteptările sunt confirmate de evenimentele pieţei,
speculatorii obţin profituri şi activitatea lor are un efect stabilizator asupra
cursului valutar. Dacă aşteptările sunt infirmate, speculatorii ies în
pierdere, iar activitatea lor destabilizează piaţa devizelor. Piaţa la termen
este utilizată astfel de comercianţi şi investitori pentru a se asigura faţă de
riscul cursului de schimb.
2.2.9. Riscul de inovaţie şi riscul tehnologic

Riscurile care apar în activitatea de cercetare-dezvoltare – sunt acele
riscuri din sfera producţiei care apar ca urmare a neîndeplinirii inovaţiilor
şi modernizărilor scontate în domeniul producţiei pentru export, vizând
aspecte cum sunt fiabilitatea, estetica produselor sau tehnologiile de
fabricaţie.66 Aceste riscuri se referă uneori doar la aspectul financiar –
cheltuielile de inovare depăşesc cheltuielile scontate prin studii de
fezabilitate. ducând uneori la pierderi.
65
Kovacs Andre: “Les strategies de la nouvelle Bourse”, Les Editions d’organisation,
Paris, 1990;
66
Stere Popescu “Risc şi eficienţă în activitatea de cercetare-dezvoltare”, Revista
“Finanţe, Credit, Contabilitate” nr.8, 1996;
118
Un risc important pentru importatorii din ţările în curs de dezvoltare sau
cu legislaţii incomplete sau foarte flexibile în domeniul securităţii muncii
îl constituie riscul de a fi folosiţi drept „cobai”67 – exportatorii
exportându-şi produsele sau tehnologiile insuficient testate, pe aceste
pieţe.
În urma transferului de tehnologie pe baze comerciale, prin inovaţii

brevetate sau prin know–how există riscul ca importatorii să nu realizeze
produsele la parametrii proiectaţi la nivelul produselor din ţara
exportatoare sau la unul apropiat de acesta68. Acest risc, care îl priveşte pe
importator în special, îl poate afecta şi pe exportator în condiţiile în care
plata se face în produse realizate cu tehnologia vândută sau prin cote
procentuale din comercializarea produselor realizate sub licenţă 69.
Organizarea şi desfăşurarea eficientă a activităţii de certare – dezvoltare a
devenit un factor esenţial în ceea ce priveşte succesul unei întreprinderi pe
piaţa internaţională. Necesitatea acestei activităţi este pusă în evidenţă de
complexitatea activităţilor economice dezvoltate de întreprindere, aflate
sub influenţa puternică a conjuncturii pieţei internaţionale şi a
imperativelor legate de implementarea într-un ritm accelerat a progresului
tehnic în activitatea socio-economică.
Spre deosebire de procesul de producţie, distribuţie, analiză economică,

care caută să transforme cunoştinţele într-o utilizare concretă şi
profitabilă, activitatea de cercetare-dezvoltare constituie un instrument de
investigare pentru dobândirea de noi cunoştinţe care conduc la numeroase
proiecte şi studii de dezvoltare a societăţii.
67
Costea Munteanu. Călin Vâlsan. „Investiţii internaţionale”. Editura Oscar Print.
Bucureşti. 1995;
68
Alexandru Puiu, „Conducerea şi tehnici de comerţ exterior”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976;
69
Nistor Costel – “Riscul în activitatea de cercetare ştiinţifică”, Simpozionul “The risk in
contemporary economy”, Universitatea Dunărea de Jos Galaţi, mai 1997;
119
Tema nu se pretează la o
Riscul
rezolvare ştiinţifică
ştiinţific
Soluţia reclamă cheltuieli mai

Riscul mari faţă de cele preconizate
economic Efectul economic este mai mic
faţă de cel estimat
Riscuri în
activitatea de
Riscul tehnic Tema cercetată nu permite
cercetare şi
soluţionarea tehnică sau include
inovare
nesiguranţa în exploatare
Riscul de Apar avarii deosebite. Rezultate

producţie neverificate. nefinisări
Riscul de Soluţia a fost bună, dar a fost

brevetare brevetată mai repede de alte firme
Figura nr. 2.10 – Formele riscului în activitatea de cercetare dezvoltare
Din cele prezentate anterior, rezultă că în activitatea de cercetare-

dezvoltare există anumite riscuri care trebuiesc luate în calcul. Toate
formele de risc legate de activitatea de cercetare-dezvoltare sunt
prezentate în figura următoare nr. 2.10.
120
Pentru a reduce riscurile trebuie acţionat pentru scurtarea ciclului de
cercetare – producţie (Ccp):
Ccp = DA + DE + DP + DC + DA1
unde:
DA – timp de cercetare aplicativă;
DE – timp necesar realizării unor construcţii;
DP – timp pentru proiectarea unor linii tehnologice şi
pentru pregătirea personalului;
DC – timp necesar pentru construirea unui obiectiv
industrial;
DA1 – timpul pentru asimilarea în producţie a efectelor
oferite de cercetare.
Reducerea duratei ciclului de cercetare – producţie este necesară şi

datorită faptului că riscurile menţionate sunt determinate în principal de
următoarele elemente:
 existenţa unui decalaj între nivelul prezent şi cel proiectat al
dezvoltării în domeniul respectiv;
 existenţa unui decalaj determinat de modificările de preţuri;
 condiţiile de producţie, de difuzare a rezultatelor cercetării şi nivelul
de pregătire profesională a partenerilor care participă la cercetarea
respectivă.
Luarea în considerare a riscurilor înseamnă de fapt creşterea cheltuielilor

cu o cotă care exprimă probabilitatea riscului.
Mărimea riscului în activitatea de cercetare-dezvoltare (R) se poate stabili

cu următoarea relaţie:
R = I (1 – p) sau R = E (1-q)
(2.33)
unde
121
p – probabilitatea de succes;
q – probabilitatea de eşec;
I – mijloace financiare, materiale supuse pierderii;
E – efecte supuse pierderii.
p+q=1
În principiu, riscul trebuie să fie proporţional cu diferenţa dintre unitate şi

probabilitatea de succes. Probabilitatea succesului tehnic (Rt) se poate
evalua:
 E pt
pt
Rt  1  (2.34)
 Ep
p
unde:
Ept – efectele economice scontate a se obţine pe perioada de recuperare
normată, la proiectele eşuate tehnic;
Ep – efectele economice scontate pentru un eşantion de proiecte luat ca
bază de cercetare.
În formula de mai sus, probabilitatea Rt este legată şi de cheltuielile de

cercetare-dezvoltare. Astfel, prin adoptarea unui Rt cât mai mic se va
proceda tot mai mult firma de consecinţele nerealizării efectelor asociate
proiectelor nereuşite din punct de vedere tehnic. În acelaşi timp, firma va
plăti tot mai mult cercetări şi proiecte care vor fi respinse. Prin urmare,
variaţia lui Rt este asociată cu două consecinţe care evoluează în sensuri
contrare. Probabilitatea succesului comercial Rc are de asemenea un rol
important în determinarea probabilităţii riscului. Introducerea
probabilităţii succesului comercial Rc în formulele eficienţei, va asigura,
în mare măsură, eliminarea riscului pentru ansamblul proiectelor.
Aceasta, deoarece se ţinea seama de „neîmplinirea” medie în realizarea
efectelor economice.
122
În cazul în care se analizează eficienţa economică a unui proiect dat,
există probabilitatea ca „neîmplinirea” efectului economic, deci riscul, să
fie mai mare sau mai mic faţă de riscul mediu.
Ca atare, pentru a evita riscul cauzat de nerealizarea efectului economic al

unui proiect, va trebui ca în calculul eficienţei acestuia să se facă o
intervenţie adecvată. Astfel, în cazul formulei de calcul a eficienţei
propuse de Disman pentru firma Abbat Labouratories USA:
Ei
I  Rc  R   0 (2.35)
(1  r )i
pentru evitarea cvasi-integrală a riscului comercial Rc, ar trebui să se facă

o corecţie astfel:
Ei
I  ( Rc  3 )  R   0 (2.36)
(1  r )i
unde:
 - abaterea medie pătratică a probabilităţii succesului
comercial;
Ei – efortul economic în anul I;
R – rata dobânzii.
Căile reducerii riscului se află în modalităţile de organizare şi rezolvare a

problemelor de cercetare – dezvoltare, începând cu poziţionarea
produsului sau a procesului în contextul pieţei şi terminând cu
organizarea procesului de distribuţie a serviciilor post-comerciale
asociate.
123

GRRCapitolul 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GRRCapitolul 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 2 – Factori de risc specifici relaţiilor economice internaţionale

2.1. Factorii de risc generaţi de mediul internaţional

Apărut atunci când unele dintre actualele sisteme economice naţionale

Ca orice organism şi comerţul internaţional poate fi afectat de anumite

Riscurile apar practic în orice fază a schimburilor comerciale mondiale

Riscurile au evoluat odată cu schimburile economice şi s-au diversificat

2.1.1. Creşteri ale volatilităţii unor variabile economice

b) Evoluţiile politice din Asia şi Africa, în special amplificarea

c) În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în

d) După marele crah de la Bursa din New York din octombrie

Accentuarea volatilităţii acestor variabile s-a aflat într-o relaţie de

2.1.2. Dezvoltarea inovaţiilor financiare

2.1.3. Criza datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare

2.1.4. Dezvoltarea unor tehnici de tratare a riscului alternative

Tot mai multe mari companii încearcă să îşi facă o imagine

Rezultatul utilizării unor riscuri dintr-o afacere pentru a acoperi altele, au

La problemele de adaptare a instituţiilor de asigurări la noile evoluţii ale

De altfel, după atentatele din 11 septembrie 2001, cele mai importante

2.1.5. Utilizarea pe scară largă a modelelor matematice în

În prezent firmele încearcă să rezolve aceste deficienţe. Departamentelor

Criza financiară din anii 1997 şi 1998 a demonstrat că modelele

În literatura de specialitate pot fi întâlnite puncte de vedere ce diferă

2.2. Forme de risc specifice relaţiilor economice

2.2.1.1. Formele riscului de ţară

Bazele formulării şi calculului riscului de ţară actual au fost puse după

Riscul de ţară poate fi clasificat în:

2.2.1.2. Modele de evaluare a riscului de ţară

a) Modelul „Euromoney” de evaluare a riscului de ţară ia în

Funcţia scor după care se întocmeşte clasamentul „Euromoney” are

Tabelul nr.2.1.-Modelul “Euromoney” de evaluare a riscului de ţară

b) Modelul „The Economist” de evaluare a riscului de ţară.

c) Modelul „Lloyds” de evaluare a riscului de ţară

d) Modelul realizat de revista „Institutional Investitor” 37 de

Metoda de realizare a clasamentului pentru riscul de ţară se bazează pe

e) Modelul realizat de„Moody’s şi Standard & Poor’s” de

Aaa Cea mai bună calitate AAA Extrem de puternică

Tabelul nr.2.3.-Modelul “Standard & Poor’s” de evaluare de risc suveran39

Modele Old Hands

f) o altă clasificare se poate realiza dacă se iau în considerare

 Modelele Delphi: cel mai cunoscut pe plan mondial este modelul

Scurta prezentare a diferitelor clasificări şi metodologii de calcul a

2.2.2. Riscul politic

Printre evenimentele de natură social-politică ce pot influenţa

În ultimii ani, mutaţiile profunde suferite în mediul de afaceri din unele

 Încheierea războiului rece şi dispariţia echilibrului care exista între

 Anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut au marcat prăbuşirea sistemelor

2.2.2.2. Metode de analiză a riscului politic

a. Analiza riscului politic bazată pe abordări sociologice se

 Pentru determinarea potenţialilor factori de destabilizare a situaţiei

 În cea de-a doua fază a analizei riscului politic prin abordări

Analiza riscului politic prin abordări sociologice este utilizată în special

b. Metode de analiză a riscului politic bazate pe indici de risc

 Indicele B.E.R.I. (Business Environment Risk Index) este o mărime

În raport cu punctajul obţinut o ţară poate fi încadrată în funcţie de riscul

La fel ca şi indicele BERI, indicele PRI este utilizat în special pentru

În afara evaluării mediului de afaceri, pe plan naţional, indicii riscului

c. Analiza riscului politic prin tehnica scenariilor are avantajul că

2.2.2.3. Tehnici utilizate în tratarea riscul politic

În aplicarea acestor tehnici trebuie luate în considerare natura

2.2.2.4. Procedee (tehnici) utilizate de companiile

a. În faza de fundamentare a deciziei asupra investiţiei străine

 Tehnicile de evitare a riscului au la bază o analiză riguroasă a

 Tehnicile de control al riscului politic vizează unele măsuri menite