GRRCapitolul 3

Capitolul 3 – Riscul de preţ în comerţul exterior
Capitolul 3
RISCUL DE PREŢ ÎN COMERŢUL
EXTERIOR
3 .1. Coordonate ale analizei riscurilor de preţ

Riscurile de preţ sunt specifice situaţiilor în care evoluţia unor preţuri
(sau a unor variabile economice asimilabile preţurilor: cursuri
valutare, rate ale dobânzilor, cursurile unor titluri financiare etc.)
poate influenţa semnificativ derularea unor operaţiuni economice. În
această categorie pot fi incluse:
 riscul propriu-zis de preţ;
 riscul valutar;
 riscul ratei dobânzii;
 riscul de curs al unor titluri financiare etc.
a. Riscul propriu-zis de preţ poate fi definit drept posibilitatea ca

rezultatele unor operaţiuni comerciale să fie afectate de variaţia
preţurilor unor bunuri sau servicii. În analiza impactului pe care
evoluţia preţurilor îl poate avea asupra activităţii unei unităţi
economice trebuie abordate două aspecte:
 variaţia preţurilor materiilor prime, materialelor şi serviciilor

utilizate în cadrul proceselor tehnologice - o creştere a acestor
preţuri va conduce la sporirea cheltuielilor şi implicit la
diminuarea profitului, iar reducerea lor ar determina diminuarea
costurilor şi creşterea rentabilităţii întreprinderii;
 variaţia preţurilor produselor concurente -reducerea preţurilor de

către concurenţi poate pune întreprinderea în faţa alternativelor de
a-şi diminua de asemenea preţurile sau de a accepta reducerea
vânzărilor, ambele soluţii având un impact negativ asupra
rentabilităţii, iar majorarea preţurilor produselor concurente ar
putea crea condiţii favorabile pentru creşterea rentabilităţii
întreprinderii.
126
Riscul de preţ, care se manifestă în cadrul comerţului exterior, poate fi

analizat şi prin prisma nesuprapunerii momentului încheierii
contractului extern cu momentul efectuării plăţii. Acest risc are două
forme de manifestare în funcţie de partenerul pe care îl afectează:
 riscul exportatorului în condiţiile în care preţul stabilit prin
contractul extern este mai mic decât preţul mondial în momentul
încasării;
 riscul importatorului în condiţiile în care preţul contractului
este mai mare decât preţul mondial din momentul efectuarii plăţii.
Fundamentarea corectă a preţului de export şi acceptarea unui preţ mai

avantajos la import, în cadrul unei conjuncturi date, reduc acest risc,
neputând însă să îl elimine datorită acţiunii unor factori ce ţin de
modificarea conjuncturii economice regionale, internaţionale precum
şi de politica economică a ţărilor partenere (factori comerciali, factori
monetari).
b. Riscul valutar poate fi definit drept posibilitatea ca

rezultatele unei operaţiuni economice să fie afectate de variaţia
ratelor de schimb72. În altă accepţiune poate fi "posibilitatea
înregistrării unei pierderi în cadrul unei tranzacţii comerciale sau
financiare ca urmare a modificării cursului valutar (apreciere,
depreciere) a valutei de contract, în intervalul dintre momentul
încheierii contractului şi data efectuării plăţii în valută."73
Sunt expuse acestui risc activităţile în care sunt implicate fluxuri

monetare exprimate în monede străine: importuri şi exporturi,
plasamente în titluri financiare străine, investiţii străine directe,
operaţiuni speculative74. În mod indirect, pot fi afectate de variaţia
cursurilor valutare şi întreprinderi care nu desfăşoară astfel de
activităţi, dar care sunt influenţate de micro şi macro mediul în care
operează.
72
Constantin Floricel – “Relaţii valutar financiare internaţionale”, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti 1997, p.68;
73
C.C.Kiriţescu – “Moneda. Mică Enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică,
Bucureşti 1982;
74
Constantin Enescu “Prevenirea riscului valutar în activitatea de comerţ exterior”,
Revista de contabilitate nr.13, Bucureşti, 1983;
127
În literatura de specialitate pot fi întâlnite trei forme ale expunerii faţă

de riscurile valutare:
 expunerea de consolidare, reflectă posibilul impact al variaţiei
ratelor de schimb asupra valorii contabile a unor elemente
patrimoniale ale întreprinderii (valoarea investiţiilor realizate de o
firmă în străinătate, în bilanţul contabil va fi exprimată în moneda
naţională, înregistrând modificări ale valorii contabile odată cu
modificarea cursului valutar oficial);
 expunerea tranzacţională, generată de posibilitatea ca fluctuaţiile

ratelor de schimb să afecteze rezultatele convertibilităţii în monedă
naţională a unor fluxuri valutare (această expunere este
caracteristică în special tranzacţiilor comerciale internaţionale
derulate pe termen scurt: importuri, exporturi etc.);
 expunerea economică, determinată de efectele pe care le-ar putea

avea modificarea cursurilor valutare asupra valorii unei
întreprinderi (acest tip de expunere este întâlnit în special în cazul
firmelor a căror rentabilitate este foarte sensibilă în raport cu unele
preţuri de import sau export care, la rândul lor, pot fi influenţate de
variaţia ratelor de schimb).
Ca şi riscul de preţ, riscul valutar are două forme de prezentare, câte

una pentru fiecare partener: pentru exportator - constă în
posibilitatea reducerii puterii de cumpărare a valutei în care este
exprimat preţul contractual, între momentul contractării şi cel al
încasării creanţei; penru importator - posibilitatea creşterii puterii de
cumpărare a valutei de contract în intervalul de timp dintre semnarea
contractului şi plata preţului.
Acesta formă a riscului valutar se mai numeşte şi risc al cursului de

schimb. O altă variantă a riscului valutar, aşa-numitul risc de transfer
valutar, este mai frecvent întâlnit în diferitele forme de cooperare
economică internaţională. Acest risc este generat de condiţiile
economice, financiare, valutare din ţara importatorului (debitorului),
care împedică sau restricţionează transferul valutei încasate de
exportator către ţara acestuia. Riscul de transfer valutar este deci, un
risc al exportatorului.
128
c. Riscul ratei dobânzii constă în posibilitatea ca rezultatele

unor operaţiuni de creditare sau plasament să fie afectate de
instabilitatea ratei dobânzii. În cazul în care în contractul de creditare
este prevăzută o rată a dobânzii variabilă (calculată în funcţie de ratele
dobânzilor de pe piaţa interbancară sau de ratele primare ale
dobânzilor bancare), variaţia acesteia va influenţa direct valoarea
dobânzii pe care debitorul trebuie să o plătească. O evoluţie
ascendentă a ratei dobânzii îl va defavoriza pe debitor în timp ce
scăderea acesteia îl va avantaja. Situaţia poate deveni mai complexă
atunci când trebuie apreciat modul în care îl va afecta pe creditor
variaţia ratelor dobânzilor.
Pentru unele categorii de plasamente care pot fi efectuate de o

întreprindere (depozite bancare, obligaţiuni de diferite tipuri etc.)
profitul poate fi asimilat dobânzii plătită de către debitor. Adeseori
aceasta este calculat în funcţie de o rată variabilă ale cărei modificări
vor afecta în mod direct rezultatul operaţiunii de plasament. O creştere
a ratei dobânzii îl va favoriza pe investitor în timp ce o evoluţie
descendentă a acesteia îl va dezavantaja.
d. Riscul de curs al titlurilor financiare poate fi definit drept

posibilitatea ca rezultatele unor operaţiuni de plasament în diferite
hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, contracte future sau de opţiuni
ş.a.m.d.) să fie afectate de fluctuaţiile preţurilor cu care acestea sunt
tranzacţionate pe pieţele de capital. Acest tip de risc este întâlnit în
special în operaţiunile speculative în care se urmăreşte obţinerea unui
câştig din scăderea sau creşterea preţurilor hârtiilor de valoare. În mod
evident, o astfel de operaţiune poate aduce şi pierderi considerabile
atunci când premisele de la care a pornit se dovedesc eronate.
Identificarea riscurilor de curs ale titlurilor financiare în cadrul
speculaţiilor de pe pieţele de capital este relativ simplă în condiţiile în
care tocmai asumarea acestor riscuri se află la baza unor astfel de
operaţiuni;
e. Riscul cotaţiilor la bursele de mărfuri constă în posibilitatea

ca rezultatele unor operaţiuni economice să fie influenţate de variaţia
preţurilor cu care sunt tranzacţionate diferite materii prime sau
produse în cadrul burselor de mărfuri75. Fluctuaţiile cotaţiilor la
75
Funar Sabina – “Bursa de mărfuri”, Editura Ceres, Bucureşti, 1997;
129
bursele de mărfuri pot afecta diferite categorii de operaţiuni

economice, deoarece: (i) mulţi agenţi economici preferă să se
aprovizioneze sau să îşi desfacă produsele prin intermediul burselor de
mărfuri; (ii) în unele contracte de vânzări şi cumpărări se poate stipula
că preţurile vor fi stabilite în funcţie de valorile, în momentul livrării
produselor, ale unor cotaţii la bursele de mărfuri; (iii) în cadrul acestor
pieţe se desfăşoară frecvent operaţii speculative în care se încearcă
obţinerea unor câştiguri din creşterea sau scăderea preţurilor76.
Identificarea acestor riscuri este relativ simplă şi se bazează pe
previziunea asupra evoluţiei cotaţiilor şi pe analiza unor aspecte ale
operaţiunilor expuse (termenele de livrare, modul de calcul al
preţurilor).
3.2. Caracteristicile riscului de preţ

În abordarea riscurilor de preţ trebuiesc luate în considerare trei
caracteristici ale acestora: natura speculativă a preţului; posibilitatea
de implementare rapidă a metodelor de acoperire; volatilitatea ridicată
a unor preţuri.
a. Natura speculativă a riscurilor de preţ - instabilitatea unui

preţ poate provoca, în funcţie de sensul variaţiei, atât pierderi cât şi
câştiguri pentru o operaţiune economică. În aceste condiţii, adeseori în
practică, în speranţa unei evoluţii favorabile a preţurilor, agenţii
economici preferă să îşi asume riscurile neadoptând nici o măsură de
acoperire;
b. Posibilitatea de implementare rapidă a metodelor de

acoperire - unele dintre acestea, în special cele bazate pe utilizarea
contractelor futures sau pe opţiuni, pot fi implementate într-un interval
de timp foarte scurt, uneori numai de câteva minute. Astfel devine
posibilă o reacţie rapidă în situaţia în care evoluţia preţurilor
înregistrează modificări neaşteptate.
c. Unele preţuri, în special cele formate pe pieţele pe care
operaţiunile speculative deţin o pondere importantă, sunt caracterizate
de o volatilitate ridicată, cunoscând fluctuaţii semnificative în
76
Ciobanu Gheorghe – “Bursele de valori şi tranzacţiile la bursă”, Editua
Economică, Bucureşti, 1997;
130
intervale mici de timp. Aceste fluctuaţii sunt foarte dificil de anticipat

şi se pot solda uneori cu efecte substanţiale, pozitive sau negative,
pentru operaţiunile expuse riscurilor de preţ.
Posibilitatea de realizare a unor câştiguri din variaţia preţurilor

precum şi timpul scurt în care pot fi acoperite riscurile de preţ
determină adeseori o atitudine de asumare a riscurilor. În această
situaţie însă, volatilitatea ridicată a unor preţuri impune o analiză
dinamică a riscului, bazată pe observarea continuă a evoluţiei
preţurilor.
3.3. Fazele analizei riscului de preţ

Analiza riscurilor de preţ include trei faze: (i) prognoza preţurilor; (ii)
modelarea matematică, prin care sunt determinate funcţiile care
reflectă dependenţa faţă de preţuri a rezultatelor operaţiunii expuse;
(iii) analiza funcţiilor de rezultate pe intervalele de prognoză, ceea ce
permite calculul tuturor consecinţelor posibile şi, implicit
determinarea unor indicatori ai riscurilor de preţ (vezi figura. 3.1.).
Prognoza preţurilor Modelare matematică

Prognoza preţurilor Modelare matematică
intervale de prognoză; relaţii între rezultatele operaţiunilor
intervale de prognoză;
valori medii prognozate; relaţii
expuseîntre rezultatele
şi valorile operaţiunilor
posibile ale
valori medii prognozate;
sensul evoluţiei preţurilor etc. expuse şi
preţurilor;valorile posibile ale
sensul evoluţiei preţurilor etc. preţurilor;
funcţii de rezultate etc.
funcţii de rezultate etc.
Determinarea unor indicatori ai expunerii faţă de riscurile

Determinarea unor indicatori ai expunerii faţă de riscurile
de preţ
de preţ
speranţa matematică a rezultatelor;

speranţa matematică
pierderea potenţialăamaximă;
rezultatelor;
pierderea potenţială maximă;
câştigul potenţial maxim;
câştigul potenţial maxim;
probabilitatea de înregistrare a unor pierderi etc.
probabilitatea de înregistrare a unor pierderi etc.
Figura.3.1. Fazele analizei riscului de preţ

3.3.1. Activitatea de prognozare a preţurilor
131
Activitatea de prognozare a preţurilor, presupune în esenţă: (i)

stabilirea factorilor relevanţi de influenţă asupra preţului; (ii) alegerea
metodei de prognoză;
3.3.1.1. Stabilirea factorilor relevanţi de influenţă

asupra preţului
Asupra preţului şi a evoluţiei acestuia îşi exercită influenţa un număr
foarte mare de factori, iar luarea tuturor acestora în considerare ar
induce o complexitate ridicată. Din acest motiv este necesară
identificarea factorilor relevanţi de influenţă, cu o acţiune decisivă
asupra evoluţiei preţurilor în perioada pentru care se elaborează
prognoza în funcţie de: caracteristicile pieţei pe care se formează
preţul si orizontul de timp al prognozei.
Caracteristicile pieţei pe care se formează un preţ se răsfrâng

asupra modului în care diferiţi factori de influenţă acţionează asupra
cererii şi ofertei. În cazul pieţelor în care operaţiunile speculative deţin
o pondere importantă (bursele de mărfuri pentru mărfuri
agroalimentare), evoluţia cursurilor este adeseori influenţată
semnificativ de aşteptările speculatorilor asupra preţurilor viitoare, în
timp ce pe altele autorităţile intervin semnificativ în formarea
preţurilor (pieţele monetare, unele pieţe valutare etc.)
Acţiunea factorilor de influenţă asupra preţurilor se manifestă în

general diferenţiat de timp. Raportul dintre puterea de cumpărare a
două monede, care este considerat drept cel mai important factor de
influenţă pe termen lung, are un impact destul de redus asupra
evoluţiei ratelor de schimb pe termen scurt. De asemenea, aşteptările
agenţilor economici, care joacă un rol semnificativ în variaţia pe
termen scurt a unor categorii de preţuri (cursurile acţiunilor, cotaţiile
la bursele de mărfuri, unele cursuri valutare etc.), are asupra acestora o
influenţă mult mai puţin relevantă pe termen lung.
Factorii relevanţi de influenţare a preţului prezintă unele particularităţi

în funcţie de: (i) natura produsului al carui preţ urmează a fi
prognozat: (ii) preţurile materiilor prime; (iii) cursurile valutare; (iv)
ratele dobânzilor; (v) cursul acţiunilor etc.
132
a. În stabilirea preţurilor materiilor prime în cadrul

tranzacţiilor comerciale sunt luate drept reper preţurile practicate pe
plan mondial, reflectate prin cotaţiile de la bursele de mărfuri (este şi
cazul preţurilor practicate la produsele agroalimentare). Din acest
motiv, adeseori în practică analiza efectelor variaţiei acestor preţuri
este realizată pe baza valorilor prognozate ale cotaţiilor de la bursele
de mărfuri. Aceste preţuri sunt caracterizate de o volatilitate ridicată
ceea ce face necesară abordarea diferenţiată a factorilor de influenţă în
funcţie de perioada de timp luată în considerare.
 Pe termen mediu şi lung preţurile materiilor prime sunt

determinate primordial prin confruntarea dintre consumul
agenţilor economici utilizatori şi oferta producătorilor. Consumul
de materii prime se află într-o relaţie directă cu producţia
utilizatorilor care la rândul ei poate fi influenţată de diferiţi factori:
tehnologici, economici, politici etc. Un rol semnificativ în evoluţia
preţurilor unor prosuse de bază este jucat adeseori de contextul
general economic din anumite regiuni. În perioada 1997-1998,
criza economică din Asia de Sud-Est a determinat restrângerea
activităţii industriale din această zonă, ceea ce a condus la
scăderea consumului şi implicit a preţurilor pe plan mondial
pentru unele materii prime. În perioada 29 septembrie 1997 – 29
septembrie 1998, preţul mediu al petrolului Brent (extras în Marea
Nordului) a scăzut cu 28,3%, cel al grâului cu 13%, cu 19%, cel al
nichelului cu 18%, iar cel al aluminiului cu 16%77. Pentru unele
materii prime evoluţia preţurilor este influenţată semnificativ, în
special pe termen mediu şi lung, de acordurile dintre producători.
Un exemplu în acest sens poate fi considerat preţul petrolului care
depinde în mare măsură de politica promovată în cadrul O.P.E.C.
 Pe termen scurt evoluţia cotaţiilor la bursele de mărfuri este

influenţată în mod semnificativ de aşteptările agenţilor economici
mai ales atunci când pe aceste pieţe operaţiunile speculative deţin
o pondere ridicată. Uneori aceste preţuri cunosc modificări bruşte
ca urmare a producerii unor evenimente neaşteptate. De exemplu,
la 2 august 1990, ocuparea Kuweitului de către armata irakiană a
77
Revista “The Economist” din 3-9 octombrie 1998, p. 134;
133
provocat, în numai câteva ore, creşterea cu peste 3 dolari S.U.A. a

preţului barilului de petrol Brent78.
b. Cursurile valutare trebuiesc luate în considerare în procesul

de stabilire a preţurilor, în funcţie de modul de organizare a pieţelor
valutare. În statele unde sunt aplicate sisteme de rate de schimb fixe
sau controlate administrativ, cea mai semnificativă influenţă în
stabilirea preţului unei monede străine revine politicii valutare aplicată
de către autoritatea monetară. În cadrul unui astfel de sistem o bancă
centrală poate, prin vânzări şi cumpărări de valută sau prin măsuri
administrative, să menţină cursurile valutare la nivelurile propuse.
Există însă şi situaţii în care încercările guvernanţilor de a apăra
stabilitatea cursurilor eşuează în faţa atacurilor speculatorilor, aşa cum
s-a întâmplat în timpul crizei din Asia de Sud-Est din anii 1997-1998
când monedele naţionale ale Thailandei, Malayeziei, Coreei de Sud şi
Indoneziei au suferit devalorizări substanţiale.
Pe pieţele valutare pe care este aplicat sistemul cursurilor flotante

formarea ratelor de schimb este influenţată de un număr mare de
factori al căror impact trebuie analizat diferenţiat, în funcţie de
perioada de timp luată în considerare:
 pentru perioade lungi de timp (peste trei ani) se consideră că
cea mai importantă influenţă în formarea preţului unei monede
străine revine raportului dintre puterea de cumpărare a acelei
monede şi cea a monedei naţionale;
 pentru perioade medii de timp (între un an şi trei ani), în
determinarea cursurilor valutare pot juca un rol semnificativ
alături de puterile de cumpărare şi situaţia balanţelor de plăţi sau
ratele dobânzilor;
 pentru perioade scurte de timp (mai puţin de un an) cursurile
valutare pot fluctua semnificativ ca urmare a acţiunii ratelor
dobânzilor sau a aşteptărilor agenţilor economici.
c. Rata dobânzii - foarte frecvent în practică ratele dobânzilor de

pe pieţele interbancare sunt luate drept reper pentru stabilirea
dobânzilor asociate diferitelor operaţiuni de creditare. În cadrul
prognozei asupra ratelor dobânzilor trebuie abordaţi factorii care pot
78
Revista “The Economist” din 4-10 august 1991, p. 54;
134
influenţa evoluţiile de pe pieţele interbancare. Intervenţia băncii

centrale are un rol determinant în formarea ratelor dobânzilor de pe
piaţa interbancară, intervenţie care poate fi circumscrisă obiectivelor
macroeconomice ale politicii monetare: creşterea economică,
diminuarea inflaţiei, favorizarea exporturilor nete etc. Aplicarea
politicii monetare poate fi însă supusă şi unor constrângeri: deficitul
bugetar, ratele dobânzilor practicate pe plan internaţional etc.
d. Cursul acţiunilor - volatilitatea ridicată a cursurilor

acţiunilor impune o abordare diferenţiată în raport cu timpul a
factorilor de influenţă asupra acestor preţuri. Pe termen mediu şi lung
situaţia de ansamblu a unei întreprinderi are un rol determinant în
formarea preţului cu care sunt tranzacţionate acţiunile acesteia. Pe
termen scurt, evoluţia cursurilor acţiunilor este influenţată hotărâtor
de aşteptările agenţilor economici. De exemplu, pe data de 5
noiembrie 1982 victoria în alegerile prezidenţiale din S.U.A. a
candidatului republican Ronald Reagan a provocat creşterea
indicelui Dow Jones de la Bursa din New York cu 27 de puncte în mai
puţin de două ore. Această evoluţie a fost pusă în legătură cu
aşteptările ca firmele din domeniul militar să beneficieze de oferte
substanţiale din partea viitoarei administraţii republicane79.
3.3.1.2. Criterii folosite în alegerea metodei de

prognoză a unui preţ:
(i) natura factorilor relevanţi de influenţă; (ii) costul procedeelor de
prognoză; (iii) acurateţea solicitată pentru valorile prognozate;
(iv)operativitatea cu care trebuie obţinute rezultatele prognozei etc.
a. natura factorilor relevanţi de influenţă

Unele caracteristici ale factorilor cu o influenţă relevantă asupra
cererii sau ofertei de pe o piaţă fac ca, acţiunea acestora asupra
evoluţiei preţurilor să nu poată fi prognozată decât prin anumite
procedee. În cazul unor factori cu un impact greu cuantificabil, aşa
cum sunt aşteptările agenţilor economici sau politica autorităţilor
monetare, tehnicile cantitative de previziune sunt foarte dificil de
aplicat;
b. costul procedeelor de prognoză

79
Popa Ioan, “Bursa”, vol. I, Editura Adevărul S.A., Bucureşti, 1994, p. 72;
135
Unele metode de prognoză a preţurilor presupun, în special atunci

când este necesară recurgerea la instituţii specializate, efectuarea unor
cheltuieli semnificative. Astfel de eforturi nu sunt justificate decât în
cazul în care variaţia preţurilor ar putea genera efecte considerabile,
pozitive sau negative. Pentru situaţiile în care expunerile faţă de un
risc de preţ nu sunt considerate ca fiind importante sunt recomandate
procedee puţin costisitoare chiar şi atunci când acestea nu sunt
caracterizate printr-o rigoare deosebită;
c. acurateţea solicitată pentru valorile prognozate depinde în

mare măsură de importanţa atribuită expunerii faţă de riscul de preţ.
Pentru unele activităţi, în special pentru cele de plasament în care
fluctuaţiile cursurilor pot provoca pierderi sau câştiguri substanţiale,
este necesară o precizie ridicată a prognozelor. Adeseori în astfel de
situaţii se apelează la tehnici de previziune sofisticate chiar şi atunci
când acestea presupun costuri considerabile. Atunci când preţurile au
o volatilitate redusă sau când efectele variaţiei acestora sunt mai puţin
importante pot fi aplicate tehnici de prognoză care nu oferă o acurateţe
deosebită;
d. operativitatea cu care sunt obţinute rezultatele prognozei

În cazul unor operaţiuni speculative, managerii au la dispoziţie o
perioadă foarte scurtă de timp pentru a lua o decizie în problema unui
risc de preţ. În astfel de cazuri este necesară o operativitate deosebită
în evaluarea riscului iar pentru a îndeplini această condiţie managerii
pot recurge la metode de previziune a preţurilor foarte costisitoare.
În funcţie de natura factorilor de influenţă luaţi în considerare în
prognoza preţurilor pot fi aplicate atât tehnici cantitative cât şi
calitative.
3.3.2. Analiza riscurilor de preţ prin modelarea

matematică
În cadrul analizei riscurilor de preţ, modelarea matematică vizează
construirea unor modele prin care este reflectată dependenţa faţă de
preţuri a rezultatelor operaţiunilor expuse acestor riscuri. Prin astfel de
funcţii sau modele se încearcă exprimarea efectului variaţiei preţurilor
asupra fluxurilor monetare ocazionate de operaţiunea expusă riscurilor
de preţ.
136
În cazul unei operaţiuni de export, fluxul monetar rezultat din

convertirea în monedă naţională a contravalorii mărfurilor livrate
(FM) este dat de relaţia:
FM[S (vt ) ]  A v  S (vt )

(3.1.)
unde:
Av este suma în valută încasată din operaţiunea de export;
Sv(t) este valoarea cursului valutar la momentul t în care suma A v va fi
convertită în monedă naţională.
FM Efecte Efecte
nefavorabile favorabile
FM=AvSv(t)
0 Sv(t)
S (vt 0 )
Figura 3.2. Dependenţa faţă de cursul valutar a fluxului

monetar generat de o operaţiune de export
Dacă se ia drept referinţă momentul t0 ,în care este efectuată analiza

riscului valutar pentru operaţiunea de export, se pot estima efectele
evoluţiei cursului valutar în intervalul de timp [t0, t]. O scădere a ratei
de schimb în această perioadă va avea efecte nefavorabile pentru
operaţiunea de export în timp ce o evoluţie ascendentă va conduce la
creşterea încasărilor (fig. 3.2.).
Prin modelarea matematică poate fi exprimată şi dependenţa faţă de

preţuri a profitului unei operaţiuni expusă riscurilor de preţ. Astfel, în
cazul unei operaţiuni speculative, care constă în cumpărarea la un
137
moment t0 a unui număr de n acţiuni şi în revânzarea acestora la un

moment ulterior t, profitul fiind dat de relaţia:

Profit S ac 
(t)  n  S ( t )  n  S ( t 0 )
ac av
 sau
 
(t)  n  S ( t )  S ( t 0 )
Profit S ac ac av

(3.2.)
unde:
 Sac(t) este cursul acţiunilor la cumpărare în momentul t (preţul cu
care vor fi revândute acţiunile);
 Sav(t0) este cursul acţiunilor la vânzare în momentul t 0 (preţul cu
care au fost achiziţionate acţiunile).
O astfel de operaţiune se va solda cu pierderi în cazul în care la

momentul t cursul acţiunilor va fi mai mic decât preţul cu care acestea
au fost achiziţionate, şi va avea rezultate pozitive doar în situaţia în
care acţiunile vor fi vândute la un curs superior celui cu care au fost
cumpărate (vezi figura nr. 3.3.).
Profit
Profit = n[Sac(t) – Sav(t0)]
0 Sac(t)
av
S (t0)
-n  Sav(t0)
Figura nr. 3.3. Dependenţa faţă de cursul acţiunilor a

rezultatului unei operaţiuni speculative
Există şi operaţiuni complexe, care sunt expuse simultan mai multor
forme ale riscurilor de preţ. Rezultatul unei tranzacţii care constă într-
un împrumut cu o rată variabilă a dobânzii urmat de investirea sumei
împrumutate în acţiuni dintr-o ţară străină va depinde de valorile
138
viitoare ale ratei dobânzii, cursului valutar şi cursului acţiunilor. În

acest caz, pentru analiza riscurilor de preţ trebuie exprimată
dependenţa profitului operaţiunii faţă de cele trei variabile:
Profit  Profit[Si(It) , S (vt ) , S ac

(t) ]
(3.3.)
unde Si(It) este rata medie a dobânzii din intervalul de timp I t pentru
care a fost obţinut împrumutul.
Indicatorii pe baza cărora sunt analizate riscurile de preţ, sunt

determinaţi prin studiul unei funcţii de rezultatele pe intervalul de
prognoză (sau intervalele de prognoză, atunci când rezultatul depinde
de mai multe tipuri de preţuri). Foarte frecvent în practică, riscurile de
preţ sunt evaluate printr-o analiză a sensibilităţii în care cele trei
ipoteze luate în considerare corespund valorii medii prognozate şi
limitelor intervalului de prognoză. În cazul în care rezultatele
prognozei asupra preţurilor sunt exprimate printr-o variabilă aleatoare
este posibil ca, prin modelare matematică, să se determine o distribuţie
probabilistică asupra potenţialelor rezultate ale operaţiunii expuse
riscului. În această situaţie pot fi calculaţi indicatori specifici
condiţiilor de risc: speranţa matematică a rezultatelor, abaterea medie
pătratică a rezultatelor etc.
3.4. Metode de tratare a riscului de preţ

În acest subcapitol vor fi abordate câteva din metodele utilizate destul
de frecvent în practică pentru expunerile faţă de unele dintre cele mai
importante riscuri de preţ: (i) riscul propriu-zis de preţ; (ii) riscul
valutar; (iii) riscul ratei dobânzii; (iv) riscul de curs al titlurilor
financiare; (v) riscul cotaţiilor la bursele de mărfuri.
3.4.1. Tehnici aplicate în tratarea expunerilor faţă de riscul

propriu-zis de preţ
Pentru tratarea expunerilor faţă de riscul propriu-zis de preţ pot fi
aplicate diferite categorii de procedee: (i) tehnici de evitare a riscului;
139
(ii) tehnici de control a riscului; (iii) tehnici de transfer al riscului; (iv)

tehnici de asumare a riscului.
a. tehnicile de evitare a unui risc propriu-zis de preţ - din

aceasta categorie se remarcă prin frecvenţa utilizării în practică două
procedee: renunţarea la operaţiunile cu un grad mare de vulnerabilitate
faţă de instabilitatea preţurilor şi introducerea în cadrul contractelor,
asociate operaţiunilor expuse riscului, a unor clauze prin care să se
stipuleze menţinerea preţurilor la niveluri fixe.
Renunţarea la o operaţiune vulnerabilă faţă de variaţia preţurilor este

în general un procedeu costisitor care nu este indicat decât în situaţii
deosebite, în care se estimează pierderi importante ca urmare a
evoluţiei preţurilor iar costurile celorlalte metode de tratare a
expunerii ar fi prea ridicate. Adeseori este foarte greu de obţinut
acordul partenerilor de afaceri în privinţa menţinerii, pentru o anumită
perioadă de timp, a unor preţuri stabile ale tranzacţiilor. În aceste
condiţii tehnicile de evitare a riscului propriu-zis de preţ nu sunt
folosite în practică80.
Întâlnim totuşi o serie de clauze contractuale care pot acoperi

partenerii contractuali de riscul de preţ81:
 clauza preţului escaladat - se menţionează în contractul extern

în situaţia în care pătţile vor să menţină echilibrul între preţul
produsului finit şi cel al factorilor de producţie utilizaţi pentru
fabricarea acestuia. Clauza are un rol deosebit în contractele pe
termen lung, la cele cu livrări succesive, în tranşe, la acţiunile de
cooperare în producţie. Practic se foloseşte următoarea formulă:
 M L 
Pt = P0 +  a  b M t  c Lt  ;
 0 0
(3.4.)
în care:
80
Nistor Costel – “Mijloace anti-risc în comerţul exterior”, Referat doctorat,
A.S.E., 1997, p. 9;
81
Alexandru Puiu – “Management în afacerile economice internaţionale”, Editura
Independenţa Economică, Bucureşti, 1992, p.192;
140
- Pt - preţul final de facturat;

- P0 - preţul iniţial al mărfii, stipulat în contract şi valabil la
data plăţii;
- Mt - media aritmetică sau ponderată a preţurilor (indicilor
de preţ), pentru materiile prime, materialele şi combustibilii luaţi
în considerare în perioada de referinţă (care poate fi definită printr-
o fracţiune a termenului de livrare sau prin totalitatea sa);
- M0 - preţul (sau indicii de preţuri) pentru aceleaşi elemente
la data fixată mai sus pentru P0 ;
- Lt - media (aritmetică sau ponderată) a salariilor, sau
indicilor acestora în timpul perioadei de referinţă;
- L0 - salariile la data fixată pentru P0 ;
- a, b, c - procentajul forfetar (prealabil) admis al
elementelor particulare în preţul iniţial, a căror sumă este egală cu
100 (a + b + c = 100); a = parte fixă, b = parte de materii şi
materiale, c = parte de salarii.
Părţile stabilesc mărimea lui P0, a, b, c, precum şi pragul de

variaţie a preţurilor materiilor prime şi a manoperei de la care intră
în funcţiune formula. Formula poate fi utilizată şi într-o variantă
extinsă, luându-se în considerare pe lângă cei doi factori - materia
primă şi manopera - şi alte elemente care contribuie la formarea
preţului de export;
 clauza de indexare este folosită în scopul contracarării

efectului variaţiei preţului şi constă în legarea sumelor stabilite în
contract de un anumit etalon: o marfă de referinţă, “produse tari”
sau anumiţi indicatori sau indici. Dacă valoarea etalonului se
modifică peste o anumită limită, se schimbă automat şi preţul de
contract cu procentul convenit de părţi. Această clauză este utilă
atunci când marfa, care face obiectul contractului, este influenţată
direct de mişcarea preţurilor internaţionale ale anumitor produse
care se iau ca etalon. În cazul exportului pe o piaţă inflaţionistă
este indicată legarea preţului contractului de deflatorul preţurilor
de pe acea piaţă (expresie a nivelului procesului inflaţionist). În
contractele în care între parteneri apare un flux reciproc de
mărfuri, pentru menţinerea echilibrului contractual se poate defini
un raport de schimb între produsele de import şi cele de export,
care să fie menţinut indiferent de variaţia preţului;
141
 clauza de consolidare a preţurilor sau clauza marfă, constă

în precizarea expresă a preţurilor pe baza cărora se vor efectua
schimburile reciproce, scopul fiind determinarea exactă a
cantităţilor de mărfuri ce se vor livra de către parteneri pe toată
durata contractului. Clauza este folosită în contractele care prevăd
livrări pe credit, rambursarea creditului urmând a se face în
produse. În acest caz se va urmări ca exportul de utilaje, instalaţii
complexe, să fie corelat cu importul de cantităţi bine determinate
de materii prime sau alte produse necesare economiei unei ţări.
Prin această clauză, exportatorul urmăreşte consolidarea puterii de
cumpărare a exportatorului său faţă de riscul unei creşteri a
preţurilor la mărfurile “etalon”, alese de importator, care ar duce
la deteliorarea raportului de schimb între cele două fluxuri de
mărfuri.
În cazul produselor cu ciclu lung de fabricaţie, preţul se

recalculează la data efectivă a livrărilor, stabilindu-se şi formula
corespunzătoare; pentru valoarea materiilor prime, materialelor,
energiei, combustibililor şi a retribuţiilor, părţile pot conveni să
utilizeze datele dintr-o publicaţie autorizată, pe care au ales-o în
acest scop, stabilind şi data de referinţă, precum şi faptul că
întârzierea livrării din culpa vânzătorului nu va fi luată în calcul
chiar dacă între timp au avut loc creşteri de preţuri şi/sau majorări
de salarii;
 rectificarea preţurilor specifică livrărilor de maşini şi

utilaje (se are în vedere nivelul preţurilor de export ale ţării sau
ţărilor producătoare reprezentative pentru echipamentul respectiv),
constă în alinierea automată la schimbările de conjunctură pe piaţa
reprezentativă a echipamentului contractat. La exporturile pe
termene lungi, trebuie avută în vedere şi influenţa asupra preţurilor
a unor factori cum sunt rata inflaţiei, condiţiile de creditare etc. În
asemenea cazuri, pentru a asigura eficienţa operaţiunilor, în
contracte trebuie să se prevadă posibilitatea actualizării preţurilor,
adică sumele încasate în viitor să fie echivalente cu cheltuielile
efectuate în prezent. Preţul echivalent (Pe) are în vedere preţul
iniţial (P0) şi corecturile date de actualizarea pentru n ani folosind
rata dobânzii (d) şi rata inflaţiei ( r), după relaţia:
142
 d r 
Pe = P0 1  100  100   n ;
(3.5.)
 clauza de revizuire a preţului reprezintă o modalitate de
adaptare a contractului la noile circumstanţe prin renegocierea
preţului, părţile obligându-se să procedeze la recalcularea preţului
dacă se înregistrează o variaţie peste o anumită limită a costului
materiilor prime, materialelor, a tarifelor de transport etc. Părţile
trebuie să ducă noi tratative de preţ, ceea ce se poate solda cu
tergiversări şi prelungiri ale duratei de executare a contractului;
 clauza ofertei concurente permite unei părţi (de obicei

cumpărătorul) să obţină de la cealaltă parte contractantă (de obicei,
vânzătorul) condiţii mai favorabile decât cele prevăzute iniţial în
contractul aflat în curs de executare sau similare cu cele din oferta
unei terţe persoane. În cazul în care se acceptă condiţiile din oferta
concurentă, contractul se execută mai departe în condiţiile din
această ofertă. În caz contrar, contractul dintre părţi se suspendă
sau este reziliat, iar beneficiarul clauzei poate încheia un alt
contract, pentru respectivele prestaţii cu terţul ofertant. Clauza
ofertei concurente este tipică pentru contractele de aprovizionare şi
permite cumpărătorului să beneficieze de schimbările de pe piaţă,
ulterioare încheierii contractului şi care ar da posibilitatea unei
aprovizionări în condiţii mai avantajoase;
 clauza de impreviziune (hardship) este menită să asigure

riscurile conjuncturale, precum şi alte categorii de riscuri şi constă
în aceea că părţile pot cere renegocierea parţială sau totală a
contractului în cazul în care a intervenit un eveniment exterior
imprevizibil, care a dus la un dezechilibru major în raporturile
dintre părţi, faţă de situaţia avută în vedere la încheierea
contractului. Clauza de "hardship" se caracterizează prin
generalitate şi exterioritate, în sensul că motivele care au condus la
dezechilibrul contractual în cauză nu pot fi prevăzute şi se
particularizează prin faptul că nu se referă la evenimente
implacabile, care fac imposibilă realizarea obligaţiei contractuale,
143
ci numai la evenimente care îngreunează în mod deosebit

executarea contractului.
b. Tehnicile de control al riscului propriu-zis de preţ, în practica

economică, pot îmbrăca diferite forme:
 aprovizionări în avans atunci când se apreciază că preţurile
unor materii prime, materiale sau servicii vor creşte;
 eforturi în vederea unor vânzări rapide în situaţiile în care
există ameninţarea unei scăderi a preţurilor pentru produsele
comercializate de întreprindere;
 aplicarea unor instrumente ale politicii de marketing
(îmbunătăţirea calităţii produselor, campanii de promovare a
acestora, introducerea unor noi forme de distribuire etc.) în scopul
atenuării efectelor scăderii cererii pentru produsele întreprinderii;
 apelarea la noi furnizori pentru materiile prime, materialele şi
serviciile ale căror preţuri au crescut;
 eforturi pentru înlocuirea în cadrul tehnologiilor aplicate în
întreprindere a materiilor prime, materialelor sau serviciilor despre
care se estimează că vor deveni mai scumpe;
 căutarea unor noi pieţe de desfacere pentru produsele proprii
ale căror preţuri au scăzut etc.
Posibilitatea de aplicare a acestor procedee depinde în mare măsură de

caracteristicile operaţiunilor expuse riscului de pe pieţele de desfacere
şi de aprovizionare.
c. Principala modalitate de transfer a unui risc propriu-zis de preţ

constă în încheierea unui contract de asigurare prin care
întreprinderea să fie despăgubită în situaţia unei diminuări a profitului.
În calculul primei de asigurare sunt luate în considerare diferite
aspecte:
 dimensiunea fluxurilor monetare derulate în cadrul operaţiunii
expuse;
 modul de desfăşurare a tranzacţiilor;
 volatilitatea preţurilor a căror evoluţie face obiectul contractului de
asigurare etc.
144
Costurile relativ ridicate ale asigurărilor fac ca această tehnică să nu

fie folosită foarte frecvent în practică.
d. Asumarea riscurilor propriu-zise de preţ poate fi justificată

de anumite situaţii:
 preţurile nu sunt caracterizate de o volatilitate ridicată;
 pierderea potenţială maximă este comparabilă cu costurile
celorlalte tehnici de tratare a expunerii;
 previziunile indică o evoluţie favorabilă a preţurilor etc.
În cazul în care variaţia preţurilor ar putea avea efecte substanţiale este

indicat ca asumarea riscului să fie însoţită de instituirea unui sistem de
analiză operativă a expunerii astfel încât în situaţia unui curs
nefavorabil al evoluţiei preţurilor să poată fi adoptate suficient de
rapid măsuri de diminuare a pierderilor.
3.4.2. Tehnici aplicate în tratarea expunerilor faţă de riscul

valutar
Dintre cele trei forme ale expunerii valutare, cea de consolidare este în
general tratată de către autorităţi prin reglementări cu privire la modul
de întocmire a bilanţurilor contabile iar cea economică prin procedee
specifice riscului propriu-zis de preţ (instrumente de marketing,
evitarea operaţiunilor expuse riscului valutar, căutarea unor noi pieţe
de desfacere). În aceste condiţii vor face obiectul acestui subcapitol
doar tehnicile de tratare a expunerii valutare tranzacţionale. În raport
cu poziţia faţă de contractul asociat operaţiunii expuse riscului acestea
pot fi grupate în două categorii: (i) tehnici interne (contractuale); (ii)
tehnici externe (extracontractuale).
3.4.2.1. Tehnici interne de tratare a riscurilor valutare

În aplicarea acestor tehnici de tratare a riscului, se face apel la o
clauză conţinută în contractul asociat operaţiunii expuse riscului
valutar. Printre procedeele incluse în această categorie se numără: (i)
includerea în cadrul contractelor internationale a clauzelor valutare;
(ii) stabilirea monedei în care vor avea loc plăţile şi încasările din
cadrul operaţiunii expuse riscului; (ii) avansuri în valută acordate
145
exportatorilor; (iii) operaţiuni de tip „netting”; (iv) operaţiuni de tip

„leads and lags”.
a. Includerea în cadrul contractelor internationale a clauzelor

valutare urmăreşte recalcularea obligaţiilor contractule prevăzute
iniţial prin contract, recalculare care se realizează pe baza unor
formule derivate din modul de calcul al deprecierii şi, respectiv,
reprecierii unei valute în raport cu alta82.Clauza valutară este întâlnită
în practică sub mai multe forme: (i) clauza valutară simplă; (ii) clauza
coş valutar simplu; (iii) clauza coşului valutar ponderat; (iv) clauza
asiguratorie pe baza de D.S.T.;
a1. Clauza valutară simplă constituie o modalitate de apărare

împotriva riscurilor valutare, utilizată de obicei în tranzacţiile în care
partenerii au interes faţă de două valute. Prin această clauză, moneda
stabilită prin contract este “legată” de o valută denumită valuta clauzei
sau valută etalon, printr-un raport stabilit în monemtul contractării83.
Alegerea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii: (i)
stabilitatea pe o perioadă dată de timp; (ii) dorinţa vânzătorului de
consolidare faţă de o valută de care are nevoie în momentul încasării,
astfel încât prin conversie să realizeze o plată în altă valută; (iii)
disponibilitatea cumpărătorului faţă de o anumită valută, ori datorită
faptului că acesta îşi calculează eficienţa operaţiunilor comerciale într-
o anumită valută.
Orice modificare peste o anumită limită (de regulă precizată

procentual în contract  x% ) obligă pe plătitor (debitor) la
recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs (din
momentul plăţii) să se plătească o cantitate de “valută etalon” egală cu
cea din momentul contractării.
Dacă moneda de plată suferă o depreciere (îi scade puterea de

cumpărare) faţă de valuta etalon, plata se va face proporţional într-o
sumă mai mare, după cum dacă valuta se repreciază (îi creşte puterea
82
Alexandru Puiu – “Management în afacerile economice internaţionale”, Editura
Independenţa Economică, Bucureşti, 1992, p.192;
83
Constantin Floricel – “Relaţii valutar financiare internaţionale”, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti 1997, p.69;
146
de cumpărare) faţă de valuta etalon, într-o sumă proporţional mai

mică.
Calculul sumei de plată se poate face prin mai multe metode, toate
având însă la bază recalcularea sumei în funcţie de evoluţia cursului.
Astfel, suma de plată poate fi stabilită folosind în calcule: (i)
coeficientul de variaţie a cursului valutar; (ii) modificarea sumei
exprimate în moneda de plată în raport cu suma fixă exprimată în
valuta etelon; (iii) calculul direct al sumei de plată; (iv) diferenţa
dintre cursurile dintre cele două monede raportată la vechiul curs.
Alături de aceste modalităţi de calcul există şi alte formule, dar
acestea sunt cele mai uzitate în practica comerţului internaţional.
 Calculul sumei de plată pe baza coeficientului de variaţie a

cursului valutar presupune utilizarea uneia dintre formulele:
 C1 
K = 1   100; sau
 C0 
(3.6.)
 C0 
K = 1   100;
 C1 
(3.7.)
în care: K - coeficient de variaţie a cursului valutar;
C1 - cursul în momentul plăţii;
C0 - cursul de bază (de referinţă);
Aplicarea uneia sau alteia dintre formule este în funcţie de

poziţia valutei a cărei fluctuaţie se calculează în raport cu o
valută etalon. Calculul sumei de plată are la bază coeficientul
de variaţie a cursului valutar şi se calculează după formula:
 K 
S1 = S0  1  ;
100 
(3.8.)
în care:
S1 - suma de plată recalculată;
S0 - suma de plată iniţial stabilită;
147
K - coeficientul de variaţie al cursului valutar.
 Calculul sumei de plată prin modificarea sumei exprimate în

moneda de plată în raport cu suma fixă exprimată în moneda
etalon. Această metodă are la bază principiul echivalenţei
aceleiaşi sume exprimate în două monede diferite.
Deşi este foarte simplă, această metodă presupune indirect calculul

coeficientului de fluctuaţie pentru ca în funcţie de mărimea
acestuia să se opereze sau nu modificarea sumei de plată.
Calculul direct al sumei de plată are la bază formulele:
C1 C0
S1 = S0 ; sau S1 = S0 ;
C0 C1
(3.9.)
în care:
S1 - suma de plată recalculată;
S0 - suma de plată iniţial stabilită;
C0 - cursul de referinţă;
C1 - cursul în momentul plăţii.
 Calculul sumei de plată prin metoda diferenţelor dintre

cursurile înregistrate între cele două momente raportată la
vechiul curs (sau noul curs). Formula de calcul al coeficientului
fluctuaţiei utilizate în acest caz este:
C1  C0 C0  C1
K= 100 ; sau K= 100
C1 C0
; (3.10.)
Întrucât eficienţa clauzei valutare simple depinde, în primul rând de
stabilirea “valutei etalon” în condiţiile generalizării cursurilor
fluctuante, o astfel de valută practic nu există. Astfel chiar dacă valuta
etalon îşi menţine un raport relativ stabil faţă de valuta de contract sau
faţă de alte valute, sunt frecvente cazurile când faţă de un alt grup de
valute cursul său să nu se modifice într-un sens sau altul, deformând
148
astfel realitatea. În acelaşi timp, practica a arătat că este dificil de ales

o “valută etalon” faţă de care partenerii să manifeste acelaşi interes.
a2. Clauză coş valutar simplu - moneda de contract nu este “legată”

de o singură valută, ci de un grup de valute. Raportarea la un grup de
valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor
ce compun coşul, reflectând totodată tendinţa evoluţiei cursurilor
valutare. Utilizarea acestei clauze se face după aceleaşi principii ca şi
clauza valutară simplă: se precizează pentru toate valutele din “coş”
cursul faţă de valuta de contract în momentul contractării, şi limitele
peste care este necesară recalcularea sumei de plată, în raport cu
cursurile înregistrate în momentul plăţilor.
Formula coeficientului de variaţie medie a cursului valutar în cazul

coşului valutar simplu este:
1 C0
Kn = 100  1  
n C1
(3.11.)
în care:
K - coeficientul variaţiei medii a valutei de plată faţă de coşul
de valute;
n - numărul de valute din coş;
C0 - cursul de referinţă;
C1 - cursul din ziua plăţii.
Pentru calculul sumei de plată se utilizează aceeaşi formulă ca şi la

clauza valutară simplă. În cazul clauzei bazate pe un “coş” de valute
simplu, ponderea atribuită valutelor din coş este egală. Pornind de la
considerentul că valuta încasată în urma unui export poate servi la
acoperirea unor importuri de provenienţă diferită, valutelor din coş li
se pot atribui diferite ponderi în mod proporţional cu anumite criterii
avute în vedere. Fiecărei valute i se poate atribui o pondere în funcţie
de importanţa valutei respective pe piaţa internaţională, de ponderea
deţinută în pasivul balanţei de încasări şi plăţi valutare a firmei sau
chiar în ponderea volumului comerţului exterior al ţării cu ţările
respective.
a3. Apelul la clauza coşului de valute ponderat permite o corelare mai

aproape de necesităţi a încasărilor şi plăţilor valutare ale firmei de
149
comerţ exterior. Ponderând valorile atribuite valutelor, formula de

calcul a coeficientului de variaţie medie a cursului valutar devine:
 n
C0 
Kn = 100 1   ai
  ;
 i 1 C1 
(3.12.)
în care:
Kn - coeficientul de variaţie mediu al valutelor din coş;
n - numărul de valute;
ai - coeficienţii ataşaţi ponderii fiecărei valute, în care a1 + a2 +
a3 + …+ an = 1;
C0 - cursurile de referinţă a valutelor din coş;
C1 - cursurile valutelor din coş în ziua plăţii.
Suma recalculată în momentul plăţii va fi determinată pe baza
formulei mai sus menţionate.
a4. Clauză asiguratorie pe bază de drepturi speciale de tragere

(DST). Valoarea unui D.S.T. se calcula pe baza unui coş mediu
ponderat format din cinci valute, care au importanţă mai mare in
comerţul internaţional. Utilizarea lor apare cu atât mai avantajoasă cu
cât valutele şi ponderile lor în D.S.T. se suprapun cu interesul
comerciantului.
Analizând comparativ rezultatele obţinute prin aplicarea celor patru

tipuri de clauze, reiese faptul că alegerea tipului de clauză este bine să
se facă pornindu-se de la poziţia de exportator sau importator, în
măsura în care evoluţia probabilă a valutei în care urmează să se facă
plata, comparativ cu celelalte valute, poate fi estimată cu un anumit
grad de certitudine.
În toate cele patru tipuri de clauze, de regulă importatorul este

avantajat, avînd ca efect pentru exportator diminuarea şansei de câştig
suplimentar ca urmare a întăririi puterii de cumpărare pe perioada dată
a monedei de încasat. În practica internaţională se utilizează în special
clauze bazate pe coşuri de valute (simple sau ponderate), coşurile fiind
de regulă “construite” dintr-un număr de valute care variază între trei
şi şase. În prezent, pe plan internaţional tot mai puţini comercianţi
apelează la clauze valutare, ca urmare a evoluţiei imprevizibile a
cursului valutar, şi deci riscul ca clauza să “joace” invers aşteptărilor.
150
Clauzele valutare se utilizează, cel mai adesea, la contractele pe

termen lung, de valori mari şi plăţi eşalonate şi apar în relaţiile cu
ţările în curs de dezvoltare. Ţările dezvoltate preferă marja
asiguratorie în preţ şi metodele extracontractuale.
b. Prin stabilirea monedei în care vor avea loc încasările şi

plăţile expunerea valutară poate fi diminuată în mare măsură sau chiar
eliminată. Acest procedeu este utilizat în cadrul negocierilor
contractelor de import-export în care o întreprindere poate negocia ca
mărfurile să fie facturate într-o monedă stabilă sau chiar în moneda sa
naţională. Aplicarea acestei tehnici se dovedeşte însă adeseori în
practică foarte dificilă şi costisitoare.
c. Avansurile în valută pe care exportatorii le solicită

importatorilor în primul rând pentru controlul riscului de parteneriat
au drept efect reducerea expunerii valutare prin diminuarea fluxurilor
valutare viitoare. În general însă aceste avansuri nu reprezintă mai
mult de 20% din valoarea mărfurilor livrate, astfel încât prin această
tehnică pierderile potenţiale nu pot fi reduse într-o măsură foarte
mare.
d. Operaţiunile de tip „netting” constau în diminuarea

fluxurilor valutare prin compensări între încasările şi plăţile în valută
ce au loc între întreprinderi. În raport cu numărul firmelor participante
aceste operaţiuni pot fi împărţite în două categorii: netting bilateral şi
netting multilateral.
 Operaţiunile de netting bilateral se desfăşoară între două

întreprinderi care trebuie să îşi facă reciproc plăţi. În acest caz
procedeul de compensare este destul de simplu suma netă în valută
care rezultă fiind dată de diferenţa dintre încasări şi plăţi. Să
presupunem, de exemplu, că în cadrul tranzacţiilor dintre două
firme: X şi Y trebuie derulate două fluxuri valutare: (i) firma X
trebuie să plătească firmei Y suma AV 1; (ii) firma Y trebuie să
plătească firmei X suma AV2 (fig. 3.4.a.)
AV1
Firma X Firma Y
Firma X Firma Y
AV2
151
AV1n
FirmaXX FirmaYY
Firma Firma
a. fluxuri valutare înainte de compensare
b. fluxul valutar după compensare
Figura 3.4. – Schema unei operaţiuni de netting bilateral
În ipoteza că suma AV2 este mai mare decât suma AV1 fluxul
valutar net (Avn) rezultat în urma compensării (fig. 3.4.b.)
poate fi calculat prin relaţia:
A nv  AV 2  AV 1
(3.13.)
altfel spus, firma X trebuie să plătească firmei Y diferenţa dintre

plăţile şi încasările din tranzacţiile bilaterale.
 Operaţiunile de netting multilateral implică în cadrul

compensărilor mai mult de două întreprinderi. În acest caz
determinarea fluxurilor valutare nete este mult mai complexă
necesitând uneori chiar înfiinţarea unui aşa-numit „centru de
netting” în care să fie puse în balanţă toate încasările şi plăţile
dintre participanţi.
e. Operaţiunile de tip „leads and lags” constau în devansarea

(leads) sau amânarea (lags) plăţilor în valută în funcţie de anticipările
152
asupra evoluţiei cursurilor valutare. În general într-un contract de

import-export sunt reglementate situaţiile în care sunt făcute plăţi în
avans sau există întârzieri de plată. Astfel de clauze pot fi folosite de
către importatori pentru a diminua pierderile determinate de creşterea
cursurilor valutare sau a majora câştigurile datorate scăderii ratelor de
schimb. Atunci când se estimează o creşterea a cursurilor valutare
importatorii vor lua în calcul plata în avans, la cursurile actuale, a
contravalorii mărfurilor importate (uneori chiar împrumutându-se în
acest scop) obţinând în schimb o bonificaţie. În cazul în care se
anticipează o scădere a ratelor de schimb, importatorii pot să opteze
pentru amânarea plăţilor, chiar dacă li se vor aplica unele penalizări,
pentru o dată viitoare, la care se speră că ratele de schimb vor fi mai
mari.
Tehnica „leads and lags” este utilizată frecvent de către importatori

fiind simplu de aplicat şi implicând adeseori costuri reduse.
Principalul dezavantaj al acestui procedeu provine din faptul că poate
conduce la pierderi semnificative în cazul în care estimările
importatorilor se dovedesc eronate. De asemenea, atunci când
penalizările pentru întârzierea plăţilor sunt substanţiale sau când
bonificaţiile pentru plăţile în avans sunt reduse este posibil ca prin alte
metode să poată fi realizată o tratare mai eficientă a expunerii
valutare.
3.4.2.2. Tehnici externe de tratare a riscurilor valutare

Tehnicile externe (extracontractuale) de tratare a expunerilor valutare
tranzacţionale sunt caracterizate prin faptul că aplicarea lor se face
independent de clauzele contractului asociat operaţiunii expuse
riscului valutar. Printre procedeele cuprinse în această categorie se
numără: (i) managementul activelor şi pasivelor valutare; (ii)
operaţiuni de vânzare sau cumpărare de valută la termen; (iii)
încheierea unor contracte de asigurări împotriva riscului valutar; (iv)
operaţiuni de swap valutar etc.
a. Managementul activelor şi pasivelor în valută constă în

reducerea expunerii valutare prin două tipuri de operaţiuni: investiţiile
în monedă străină şi împrumuturi în valută.
153
a1. Investiţiile în monedă străină sunt utilizate în special de către

importatori pentru a se proteja împotriva eventualelor creşteri ale
cursurilor valutare. Să presupunem, de exemplu, că un importator va
trebui să plătească la un moment viitor t1 suma în valută AV1.
Estimând o valoare ridicată a cursului valutar în acel moment acesta
decide să efectueze o investiţie în monedă străină care cuprinde
următoarele etape:
 în momentul de bază (actual) t0 va contracta un credit în
moneda sa naţională în următoarele condiţii: (i) suma împrumutată
(AV2) va fi restituită, împreună cu dobânda aferentă în momentul
t1; (ii) rata dobânzii (i1) este fixă;
 în aceeaşi zi (t0) va converti suma AV2 în moneda în care
trebuie să plătească marfa importată obţinând o sumă în valută
(AV3) dată de relaţia:
AV 3  AV 2 : S(vt 0 ) ;
(3.14.)
v
unde S( t 0 ) este cursul valutar spot la vânzare în momentul t0;
 tot în ziua în care a fost obţinut împrumutul (momentul t 0), va

investi suma AV3 într-un depozit bancar în următoarele condiţii:
(i) suma investită împreună cu dobânda aferentă vor fi restituite în
momentul t1; (ii) rata dobânzii (i2) este fixă.
 în momentul t1 va lichida depozitul bancar obţinând suma în
valută:
 i Nd 
AV 4  AV 3 1  2  ;
 100 365 
(3.15.)
unde Nd este numărul de zile cuprins între momentele de timp t 0 şi
t1;
 tot în momentul t1 va trebui să plătească pentru creditul obţinut

o sumă (AV5) dată de relaţia:
154
 i Nd 
AV 5  AV 2 1  1  ;
 100 365 
(3.16.)
Suma obţinută din lichidarea depozitului bancar (AV4) va fi folosită

pentru plata, în momentul t1, a contravalorii mărfii importate (AV1). În
acest scop trebuie îndeplinită condiţia:
AV1 = AV4
(3.17.)
Din combinarea relaţiilor (3.14.), (3.15.) şi (3.17.) reiese că:
 i Nd  AV 2  i Nd 
AV1  AV 3  AV 2 1  2    v 1  2  
 100 365  S( t 0 )  100 365 
(3.18)
Rezultă că suma pe care importatorul va trebui să o împrumute în

momentul t0 este dată de relaţia:
S(vt 0 )
AV 2  AV1 
i Nd ;
1 2 
100 365
(3.19.)
Prin operaţiunea de investiţie în monedă străină a fost eliminată

complet expunerea valutară deoarece indiferent de evoluţia ratelor de
schimb importatorul va plăti în momentul t1 doar suma AV5 în moneda
naţională care poate fi calculată prin formula:
i 1 Nd
1 
 i Nd  100 365 ;
AV 5  AV 2  1  1    AV1  S( t 0 ) 
v
 100 365  i Nd
1 2 
100 365
(3.20.)
155
Pentru ca aplicarea acestei metode să fie justificată este necesar ca

această sumă să fie mai mică decât suma AV 6 care s-ar plăti în
momentul t1 în cazul în care nu s-ar întreprinde nimic pentru tratarea
expunerii. Valoarea sumei AV6 este dată de relaţia:
AV 6  AV 1  S(vt1 )
(3.21.)
v
unde S( t1 ) este valoarea cursului valutar spot la vânzare în momentul
t1.
Din condiţia AV5 < AV6 rezultă:

i Nd
1 1 
AV1  S(vt 0 )  100 365  AV1  S(vt1 )
i Nd
1 2 
100 365
(3.22.)
sau:
i Nd
1 1 
S(vt0 )  100 365  S(vt1 )
i Nd
1 2 
100 365
(3.23.)
Prin intermediul relaţiei (3.23.) poate fi determinată oportunitatea

tratării unei expuneri valutare printr-o investiţie în monedă străină.
a2. Împrumuturile în valută sunt folosite în special de către

exportatori pentru a se proteja împotriva efectelor unei posibile
scăderi a ratelor de schimb. Să presupunem, de exemplu, că un
exportator are de încasat într-un moment viitor t 1 suma în valută AV1.
Anticipând o valoare scăzută a ratelor de schimb în acel moment
exportatorul a hotărât să elimine expunerea tranzacţională printr-o
operaţiune de creditare în valută care implică următoarele etape:
 suma împrumutată (AV2) va fi restituită împreună cu dobânda
aferentă în momentul t1 (rata dobânzii (i1) este fixă);
156
 în aceeaşi zi (t0) va converti suma AV2 în moneda naţională

obţinând o sumă (AV3) dată de relaţia:
AV 3  AV 2  S(vt 0 ) ;
(3.24.)
v
unde S( t0 ) este cursul valutar spot la cumpărare în momentul t0;
 tot în ziua în care a fost contractat creditul în valută va investi
suma AV3 într-un depozit bancar în următoarele condiţii: suma
investită împreună cu dobânda aferentă vor fi restituite în
momentul t1 şi rata dobânzii (i2) este fixă;
 în momentul t1 va lichida depozitul bancar obţinând o sumă
(AV4) dată de relaţia:
 i Nd 
AV 4  AV 3  1  2  ;
 100 365 
(3.25.)
unde Nd este numărul de zile cuprins între momentele t0 şi t1;
 de asemenea în momentul t1 va trebui să plătească pentru

creditul în valută o sumă ce poate fi calculată prin formula:
 i Nd 
AV 5  AV 2  1  1  ;
 100 365 
(3.26.)
Suma (AV1) pe care exportatorul urmează să o încaseze în momentul

t1 va fi folosită pentru rambursarea creditului în valută. În acest scop
ar trebui îndeplinită condiţia:
AV1 = AV5
(3.27.)
Combinând relaţiile (3.26.) şi (3.27.) rezultă:
 i Nd 
AV1  AV 2  1  1  ;
 100 365 
sau:
157
1
AV 2  AV1 
i1 Nd
1 
100 365
(3.28.)
În urma acestei operaţiuni a fost eliminată complet expunerea valutară

întrucât indiferent de evoluţia ratelor de schimb exportatorul va încasa
în momentul t1 suma în monedă naţională (AV4) care poate fi estimată
prin combinarea relaţiilor (3.24) şi (3.25):
i Nd
1 2 
 i Nd  100 365 ;
AV 4  AV 2  S(vt0 )  1  2    AV1  S( t0 ) 
v
 100 365  i Nd
1 1 
100 365
(3.29.)
Aplicarea acestei metode este justificată numai dacă suma AV4 este
mai mare decât cea pe care exportatorul o va încasa în momentul t1 în
cazul în care nu ar întreprinde nimic pentru diminuarea expunerii.
Suma (AV6) obţinută în acest caz din convertirea în monedă naţională
a sumei AV1 este dată este dată de relaţia:
AV 6  S(vt1 )  AV1 ;
(3.30.)
v
unde S( t1 ) este valoarea cursului valutar spot la cumpărare în
momentul t1.
Din condiţia AV4 > AV6 rezultă:

i Nd
1 2 
AV1  S(vt 0 )  100 365  S(vt1 )  AV1
i Nd
1 1 
100 365
sau:
158
i 2 Nd
1 
S(vt0 )  100 365  S(vt1 )
i Nd
1 1 
100 365
(3.31.)
Relaţia (3.31.) poate fi utilizată pentru a determina oportunitatea

eliminării unei expuneri valutare printr-o operaţiune de creditare în
valută.
b. Operaţiunile de vânzare şi cumpărare de valută la termen

(forward) constau într-o livrare viitoare a unei sume în valută la un
curs (numit curs forward) a cărui valoare a fost stabilită în cadrul
negocierii contractului asociat unor astfel de tranzacţii. Aceste
operaţiuni pot fi utilizate pentru diminuarea sau chiar eliminarea
expunerilor valutare atât de către exportatori cât şi de către
importatori. Atunci când se estimează o scădere a ratelor de schimb un
exportator poate vinde la termen contravaloarea în valută a mărfurilor
vândute pe care urmează să o primească într-o perioadă viitoare. Suma
pe care o va încasa din această tranzacţie nu va depinde de viitoarele
cursuri ci de actualul curs forward astfel încât rezultatul operaţiunii de
export nu va mai fi influenţat de variaţia ratelor de schimb. Un
importator care anticipează o creştere a cursurilor valutare se poate
proteja împotriva efectelor acesteia cumpărând la termen sumele în
valută pe care va trebui să le plătească în viitor partenerilor externi. În
acest fel, indiferent de evoluţia cursurilor valutare, el va trebui să
achite aceeaşi sumă în monedă naţională pentru a plăti mărfurile
importate. Există trei modalităţi importante prin care pot fi realizate
operaţiunile de vânzare şi cumpărare a valutei la termen: prin
contracte valutare forward; prin contracte valutare future; prin opţiuni
valutare.
b1. Un contract valutar forward reprezintă un acord de voinţă între
două părţi prin care una dintre ele îşi asumă obligaţia de a-i livra
celeilalte părţi la un moment viitor o sumă în valută care va trebui
plătită cu un preţ stabilit în contract. Toate condiţiile contractuale
(momentul livrării valutei, suma vândută, cursul forward etc.) sunt
stabilite prin negocieri directe între cele două părţi ceea ce conferă o
mare flexibilitate aplicării acestui instrument de tratare a expunerilor
159
valutare. Principalele limite în utilizarea contractelor forward provin

pe de o parte din riscurile destul de ridicate de parteneriat care le sunt
asociate (riscul ca vânzătorul să nu livreze valuta la momentul stabilit,
riscul de neplată din partea cumpărătorului etc.) şi pe de altă parte din
faptul că uneori în practică nu este uşor pentru o întreprindere să
identifice un partener dispus să tranzacţioneze valuta necesară exact în
momentele dorite.
b2. Un contract valutar future are drept obiect vânzarea sau

cumpărarea la termen a unei sume în valută prin intermediul unei pieţe
organizate (în general prin instituţii bursiere)84. Între un contract future
şi unul forward există câteva deosebiri esenţiale. În primul rând
condiţiile de vânzare şi cumpărare a valutei (termenul de livrare, suma
vândută etc.) sunt standardizate ceea ce induce o anumită rigiditate în
utilizarea acestui instrument. În al doilea rând, între cel care vinde şi
cel care cumpără valută se interpun unele organisme ale bursei.
Practic, în astfel de operaţiuni, o întreprindere care doreşte să
achiziţioneze sau să ofere valută trebuie să cumpere sau să vândă
contracte future prin intermediul unui broker. Realizarea acestor
tranzacţii este supravegheată de către un organism al bursei numit
casă de compensaţii care îşi asumă şi răspunderea pentru îndeplinirea
obligaţiilor de către participanţi. În aceste condiţii riscul de parteneriat
în cadrul contractelor future este neglijabil.
Brokerii solicită clienţilor, ca o măsură de protecţie faţă de

neîndeplinirea angajamentelor, deschiderea unui depozit asiguratoriu,
care poate reprezenta până la 20% din valoarea sumelor tranzacţionate
şi care poate fi considerat un cost de oportunitate al operaţiunii. În al
treilea rând, preţul cu care este vândută sau cumpărată valuta are o
mare volatilitate în condiţiile în care aceste contracte future sunt în
fapt nişte titluri financiare ale căror cursuri variază continuu în funcţie
de cererea şi oferta de pe piaţă. De altfel o mare parte a operaţiunilor
cu contracte future sunt întreprinse în scopuri speculative. În al
patrulea rând iniţierea sau anularea înainte de termen a unei tranzacţii
prin contracte future este mult mai facilă decât în cazul contractelor
forward. Pentru a cumpăra sau vinde valută este suficient pentru o
întreprindere să ia legătura cu brokerii din cadrul bursei. De asemenea
84
Bernstein Jacob “Piaţa contractelor futures”, Ed.Herma, Bucureşti, 2000;
160
vânzarea sau cumpărarea de valută poate fi anulată prin simpla

tranzacţionare a contractelor future deţinute.
b3. O opţiune valutară este un instrument care conferă deţinătorului

său dreptul dar nu şi obligaţia de a vinde sau cumpăra la termen un
anumit activ în valută85. Astfel de instrumente pot fi achiziţionate în
cadrul burselor sau pieţelor OTC (over the counter) fiind aplicate atât
pentru diminuarea expunerilor valutare cât şi în unele operaţiuni
speculative. În cadrul pieţelor valutare poate fi întâlnită o mare
diversitate de opţiuni pentru a căror clasificare pot fi utilizate diferite
criterii: (i) drepturile şi obligaţiile pe care le conferă contractul de
vânzare-cumpărare; (ii) momentul în care pot fi exercitate; (iii) tipul
pieţelor pe care sunt tranzacţionate (vezi anexa nr. 17).
Faţă de contractele forward sau future, opţiunile valutare au avantajul

că oferă deţinătorilor o marjă mai mare de acţiune prin faptul că
aceştia pot decide, în funcţie de evoluţia cursurilor valutare, dacă vor
efectua sau nu operaţiunile de vânzare sau cumpărare. Aceste
instrumente pot fi utilizate pentru diminuarea sau chiar eliminarea
expunerilor valutare atât de către exportatori cât şi de importatori.
În cadrul operaţiunilor de export expunerile valutare pot fi diminuate

prin achiziţia unor opţiuni de tip PUT care conferă deţinătorului
dreptul de a efectua vânzări în termen. Să presupunem, de exemplu, că
un exportator urmează să încaseze într-un moment viitor t1, o sumă în
valută (AV) reprezentând contravaloarea mărfurilor exportate. Pentru
a se proteja împotriva efectelor scăderii cursurilor valutare acesta
decide să cumpere o opţiune de tip PUT care îi oferă dreptul ca în
momentul t1 să vândă suma AV cu un curs valutar prestabilit, numit şi
preţ de exerciţiu (X). Exportatorul va putea hotărî la momentul t 1, în
funcţie de valoarea cursului valutar spot la cumpărare din acea zi (
S(vt1 ) ), dacă îşi va exercita sau nu opţiunea (figura nr. 3.5.)
FMn
SV(t1) > X
SV(t1) < X opţiunea nu va
opţiunea va fi fi exercitată
Legendă
exercitată flux monetar
net în cazul
85
Zipf Robert “Piaţa obligaţiunilor”, Editura Ferma, Bucureşti, 2000; opţiunii
achiziţiei
161
n
FM0
flux monetar net în
cazul asumării
riscului
0
SVpc X
SV(t1)
Figura. 3.5. Diminuarea expunerii valutare printr-o

opţiune de tip PUT
În situaţia în care în momentul t 1 cursul valutar spot la cumpărare va fi

mai mic decât preţul de exerciţiu opţiunea va fi exercitată obţinându-
se un flux monetar net (FMn0) care reprezintă valoarea sumei rezultată
din vânzarea sumei AV la cursul valutar X din care se scade valoarea
primei opţiuni (P):
FMn0 = X  AV – P
(3.32.)
v
În cazul în care în momentul t1 cursul valutar S( t1 ) va fi mai mare sau
egal decât preţul de exerciţiu exportatorul nu îşi va exercita opţiunea
preferând să vândă suma AV la cursul spot. Fluxul monetar net (FM n1)
rezultat în această situaţie poate fi determinat scăzând din valoarea
sumei obţinută din convertirea sumei AV în monedă naţională prima
plătită pentru opţiunea valutară:
FM1n  S(tv 1 )  AV  P ;
(3.33.)
Prin achiziţia opţiunii valutare de tip PUT vor fi eliminate pierderile
potenţiale asociate posibilei scăderi a ratelor de schimb dar nu şi şansa
pe care o are exportatorul de a obţine câştiguri din creşterea cursurilor
de schimb.
162
În analiza eficienţei acestei operaţiuni trebuie luat în considerare

fluxul monetar net care ar rezulta în cazul în care exportatorul nu ar fi
hotărât să achiziţioneze o opţiune valutară. Valoarea acestuia (FMn2)
este dată de relaţia:
FM 2n  S(vt1 )  AV
(3.34.)
v
Pentru valori ale cursului valutar S( t1 ) mai mari decât preţul de
exerciţiu este evident că în a doua variantă s-ar obţine un flux monetar
net superior:
 
FM 2n  FM1n  S(vt1 )  AV  S(vt1 )  AV  P  P  0
(3.35.)
v
În intervalul de variaţie (0, X) al cursului valutar S( t1 ) există un punct
v
critic ( Spc ) care reprezintă valoarea netă de schimb pentru care din
ambele variante (utilizarea unei opţiuni valutare şi asumarea riscului)
se va obţine acelaşi flux monetar net:
FM 0n  FM 2n
sau:
X  AV  P  S vpc  AV (3.36.)
P
Rezultă: S vpc  X  ;
AV
(3.37.)
Diminuarea expunerii valutare prin utilizarea unei opţiuni de tip PUT
va fi eficientă doar dacă în momentul t 1 cursul valutar spot la
FM
cumpărare
n va avea o valoare mai mică decât valoarea în punctul critic
Svpc dat de relaţia (3.36.). Legendă
flux monetar
net în cazul
În cadrul operaţiunilor
SV(t1) < X de import
SV(t1) > Xexpunerile tranzacţionale pot fi
achiziţiei opţiunii
diminuate opţiunea
cumpărând nu opţiuni
opţiunea deva tip CALL care îi atribuie
va fi exercitată
cumpărătorului dreptul de a fiefectua
exercitată
achiziţii de valută la termen. Să
presupunem, de exemplu, că un importator trebuie să plătească, la un
flux monetar net
X Svpc
0 163 în cazul asumării
riscului
SV(t1)
FM0n
Fig. 3.6. Diminuarea expunerii valutare printr-o

opţiune de tip CALL
moment viitor t1, o sumă în valută (AV) ce reprezintă contravaloarea

mărfurilor importate. Anticipând o creştere a ratelor de schimb acesta
a hotărât să cumpere o opţiune de tip CALL ce îi oferă dreptul ca în
momentul t1 să cumpere suma AV cu un preţ de exerciţiu X. În aceste
condiţii, importatorul va putea decide în momentul t1, în funcţie de
v
valoarea cursului spot la vânzare din acea zi ( S( t1 ) ) dacă îşi va
exercita sau nu opţiunea (figura nr.3. 6.).
În cazul în care în momentul t1 cursul valutar spot la vânzare va fi mai

mic sau egal cu preţul de exerciţiu opţiunea nu va fi exercitată
importatorul preferând să cumpere la vedere suma AV. În acească
situaţie valoarea fluxului monetar net care va rezulta din achiziţia
valutei (FMn1) este dată de relaţia:
FM1n  S(vt1 )  AV  C ;
(3.38.)
unde C este prima opţiunii valutare CALL.
164
v
În cazul în care la momentul t1 cursul valutar S( t1 ) va fi mai mare
decât preţul de exerciţiu opţiunea va fi exercitată obţinându-se un flux
monetar net (FMn0) ce poate fi calcula prin formula:
FM 0n   X  AV  C ;
(3.39.)
Prin achiziţia opţiunii valutare de tip PUT au fost eliminate pierderile

care ar putea surveni în urma creşterii ratelor de schimb menţinându-
se totuşi pentru importator posibilitatea de a beneficia de o eventuală
scădere a cursului valutar. Eficienţa acestei operaţiuni poate fi
analizată printr-o comparaţie cu situaţia în care riscul valutar ar fi
asumat.
În acest caz fluxul monetar net (FMn2)generat de achiziţia sumei AV

poate fi calculat prin relaţia:
FM 2n  S(vt1 )  AV ;
(3.40.)
v
Pentru valori ale cursului valutar S( t1 ) mai mici decât preţul de
exerciţiu se poate demonstra uşor că asumarea riscului ar fi mai
avantajoasă:
 
FM 2n  FM1n  S(vt1 )  AV   S(vt1 )  AV  C  C  0
(3.41.)
v
În intervalul de variaţie (X, +) al cursului valutar S( t1 ) există un
v
punct critic ( Spc ) corespunzând acelei valori a ratei de schimb pentru
care din ambele alternative de acţiune s-ar obţine acelaşi flux monetar
net:
FM 0n  FM 2n
sau
165
 X  AV  C  S vpc  AV
(3.42.)
Rezultă:
C
Svpc  X 
AV
(3.43.)
Diminuarea expunerii valutare printr-o opţiune de tip CALL este

eficientă doar dacă în momentul t1 cursul valutar spot la vânzare va
v
avea o valoare mai mare decât punctul critic Spc care poate fi
calculat prin relaţia (3.39.).
c. Riscurile valutare pot fi transferate prin încheierea unui

contract de asigurări în care să se prevadă despăgubiri acordate
întreprinderii în cazul diminuării profitului ca urmare a instabilităţii
ratelor de schimb. Printre aspectele care sunt luate în considerare în
stabilirea primei de asigurare pentru astfel de riscuri se numără: (i)
volatilitatea cursurilor valutare; (ii) caracteristici ale operaţiunilor
expuse riscului (fluxurile valutare asociate, modalităţile de plată etc.);
(iii) perioada de timp pentru care este asigurat riscul etc. Primele de
asigurări împotriva riscurilor valutare reprezintă sume importante ceea
ce face ca această tehnică să nu fie aplicată foarte frecvent în practică.
d. O operaţiune de swap valutar constă într-un acord dintre

două părţi, fiecare dintre acestea obligându-se să îi livreze celeilalte, la
diferite momente de timp, sume în monede diferite. Cursul valutar în
funcţie de care este realizată echivalarea între sumele plătite de cele
două părţi este stabilit prin contract, ceea ce permite ca aceste
operaţiuni să poată fi folosite pentru diminuarea expunerilor valutare.
De exemplu, un exportator care urmează să încaseze într-un moment
viitor contravaloarea produselor vândute poate întreprinde o
operaţiune de swap prin care să livreze această valută primind în
schimb o sumă echivalentă în moneda naţională. Un importator poate
utiliza o operaţiune de swap prin care va primi valuta necesară pentru
plata mărfurilor importate livrând în schimb o sumă echivalentă în
moneda naţională.
166
În cazul în care livrările celor două sume au loc la momente diferite,

perioada de timp dintre acestea este asimilată unui credit acordat de
către cel care a făcut prima plată. Dobânda aferentă acestui credit
poate fi calculată fie cu o rată fixă stabilită în contract, fie cu o rată
variabilă, calculată în raport cu ratele dobânzilor de pe pieţele
interbancare.
Modul în care sunt tratate expunerile tranzacţionale prin operaţiuni de

swap este oarecum asemănător celui realizat prin intermediul
vânzărilor şi cumpărărilor de valută la termen. Adeseori însă, costurile
mai mici îi fac pe manageri să prefere tratarea expunerilor valutare
prin swap valutar. Principalele limite ale acestei metode derivă din
relativa complexitate a implementării şi de unele riscuri de parteneriat
(riscuri legate de posibilitatea ca una din părţi să nu îşi îndeplinească
obligaţiile asumate).
3.4.3. Tehnici utilizate în tratarea expunerilor faţă de riscul

ratei dobânzii
Ca şi în cazul riscului valutar, procedeele aplicate pentru diminuarea
expunerilor faţă de riscul ratei dobânzii pot fi grupate în raport cu
poziţia faţă de contractul aferent operaţiunii expuse, în două categorii:
tehnici interne (contractuale) şi tehnici externe (extracontractuale).
3.4.3.1. Tehnici interne de tratare a expunerilor faţă de

riscul ratei dobânzii
În cadrul tehnicilor interne de diminuare a expunerilor faţă de riscul
ratei dobânzii, care au în comun faptul că fac apel la unele clauze ale
contractului asociat operaţiunii expuse, sunt cuprinse: (i) utilizarea
unor instrumente financiare cu o rată fixă a dobânzii; (ii) stabilirea
modului de variaţie a ratei dobânzii; (iii) devansarea sau întârzierea
plăţilor în cadrul rambursării creditelor.
a. Utilizarea unor instrumente financiare cu o rată fixă a

dobânzii în operaţiuni de plasament sau creditare este un procedeu
care asigură practic eliminarea riscului ratei dobânzii. Pentru
operaţiunile de plasament pe termen scurt există o gamă largă de astfel
de titluri (obligaţiuni guvernamentale, depozite bancare etc.) care pot
fi folosite de un investitor care estimează că în viitor ratele dobânzilor
167
vor scădea. Pe termen lung însă posibilităţile de plasament cu rate fixe

ale dobânzilor sunt cu mult mai rare şi uneori presupun costuri de
oportunitate ridicate (ratele dobânzilor pentru astfel de titluri pot fi
mult mai mici decât în cazul celor cu dobânzi variabile, mai ales
atunci când se estimează că dobânzile vor scădea).
În operaţiunile de împrumut pe termen scurt întreprinderile pot apela

la o serie de titluri financiare cu rate fixe ale dobânzilor (obligaţiuni
emise, credite bancare etc.) atunci când apreciază că în viitor costul
creditului va creşte. În cazul împrumuturilor pe termen lung însă,
obţinerea unor credite cu rate fixe ale dobânzilor este mult mai dificilă
şi costisitoare.
b. Prin stabilirea modului de variaţie a ratelor dobânzilor pot

fi atenuate într-o oarecare măsură potenţialele efecte negative ale
instabilităţii dobânzilor. În cazul unor operaţiuni de plasament
investitorii pot opta între o rată a dobânzii ajustată periodic (luna,
trimestrial sau semestrial) şi una ce variază continuu în funcţie de
evoluţiile de pe piaţa interbancară. Este indicat ca în această alegere să
fie luate în considerare estimările asupra evoluţiilor viitoare ale ratelor
dobânzilor.
În cadrul negocierii contractelor de împrumut uneori este posibilă

opţiunea între o rată a dobânzii ajustabilă periodic şi una cu o variaţie
continuă. În astfel de cazuri debitorul se poate proteja împotriva
riscului ratei dobânzii alegând varianta care îi va asigura un cost al
creditului mai scăzut. Sunt însă destul de frecvente situaţiile în care
băncile nu oferă potenţialilor debitori posibilitatea de a alege modul în
care vor fi stabilite dobânzile pentru creditele acordate.
Din această categorie de procedee fac parte şi plasamentele sau

împrumuturilor în eurovalute în cadrul cărora sumele investite sau
creditate sunt echivalate în monede străine ale altor state dobânzile
fiind calculate în funcţie de ratele dobânzilor practicate în statele
respective.
c. Prin devansarea sau întârzierea plăţilor în cadrul

rambursării creditelor pot fi diminuate expunerile faţă de riscul ratei
dobânzii din unele operaţiuni de împrumut. În general, în cadrul
168
contractelor de credit sunt reglementate situaţiile în care nu sunt

respectate planurile iniţiale de rambursare. Atunci când se anticipează
creşterea ratelor dobânzilor o întreprindere poate rambursa în avans
creditele primite (uneori chiar împrumutându-se în acest scop cu o rată
fixă a dobânzii) beneficiind astfel de faptul că dobânzile vor fi
calculate în funcţie de un principal al creditului (suma rămasă de
rambursat) mai mic. În situaţia în care se estimează că ratele
dobânzilor vor scădea o întreprindere poate, în funcţie de penalităţile
stabilite pentru întârzierea plăţilor, să amâne rambursarea unor credite
plasând sumele destinate iniţial acestui scop în depozite bancare cu
rate fixe ale dobânzilor. În adoptarea unui astfel de procedeu trebuie
însă luate în considerare şi prejudiciile pe care neplata la timp a
datoriilor le-ar aduce imaginii firmei în relaţiile comerciale.
3.4.3.2. Tehnici externe de tratare a expunerilor faţă

de riscul ratei dobânzii
Aplicarea tehnicilor externe de tratare a expunerilor faţă de riscul ratei
dobânzii este caracterizată prin faptul că nu face apel în mod direct la
clauzele contractului asociat operaţiunilor expuse. În cadrul acestor
procedee sunt incluse: (i) managementul activelor şi pasivelor
sensibile; (ii) contracte la termen asupra ratei dobânzii; (iii) operaţiuni
de swap asupra ratelor dobânzilor; (iv) încheierea unui contract de
asigurare împotriva riscului ratei dobânzii.
a. Managementul activelor şi pasivelor sensibile este o

operaţiune de tratare a expunerilor faţă de riscul ratei dobânzii aplicată
în special de către instituţiile financiare (bănci, fonduri mutuale etc.) şi
care constă în stabilirea unei structuri financiare optime pentru o
întreprindere care să asigure o vulnerabilitate cât mai mică faţă de
instabilitatea ratelor dobânzilor. Prin termenul de active şi pasive
sensibile ale unei instituţii financiare sunt desemnate acele plasamente
(împrumuturi acordate, depozite constituite la alte bănci etc.) respectiv
credite primite (depozite bancare ale clienţilor, împrumuturi de la alte
bănci etc.) pentru care se calculează dobânzi cu rate variabile. În
condiţiile în care rata dobânzii activă şi cea pasivă evoluează în
aceleaşi sensuri expunerile asociate activelor şi pasivelor sensibile se
compensează reciproc ceea ce face posibilă diminuarea vulnerabilităţii
unei întreprinderi faţă de fluctuaţiile ratelor dobânzilor prin acţiuni
asupra structurii financiare a acesteia.
169
b. Un contract la termen asupra ratei dobânzii constă într-un

acord de voinţă între două părţi prin care una dintre acestea se
angajează să îi livreze celeilalte, contra unei sume echivalente, un
instrument financiar (depozit, credit, obligaţiune etc.) cu o rată a
dobânzii stabilită în momentul contractului. Faptul că în aceste
operaţiuni costul creditului este fix poate fi folosit pentru diminuarea
unor expuneri faţă de riscul ratei dobânzii. În acest scop pot fi utilizate
trei tipuri de contracte la termen asupra ratei dobânzii: (i) contracte
forward; (ii) contracte future; (iii) opţiuni pe futures cu rata dobânzii.
c. O operaţiune de swap asupra ratei dobânzii îmbracă forma

unui contract între două părţi care se obligă să se crediteze reciproc pe
baza unor rate diferite ale dobânzilor. În tratarea expunerilor faţă de
riscul ratei dobânzii pot fi aplicate două tipuri de astfel de operaţiuni:
swap cu o rată a dobânzii fixă şi cu cealaltă variabilă şi swap cu
ambele rate ale dobânzilor variabile
d. Riscul ratei dobânzii poate fi transferat prin încheierea unui

contract de asigurări în care se fie prevăzute despăgubiri pentru
diminuarea profitului cauzată de instabilitatea ratelor dobânzilor. În
determinarea primei de asigurare pentru un astfel de risc sunt luate în
considerare: (i) caracteristicile operaţiunii expusă riscului (tipul de
credit, termenul acestuia, suma împrumutată sau investită etc.); (ii)
volatilitatea ratei dobânzii; (iii) perioada de timp pentru care este
încheiată asigurarea etc.
Astfel de procedee sunt caracterizate prin costuri relativ ridicate ceea

ce face ca adeseori în practică să le fie preferate alte tehnici de tratare
a expunerilor faţă de riscul ratei dobânzii mai puţin costisitoare.

de curs al titlurilor financiare
În categoria procedeelor ce pot fi aplicate în tratarea expunerilor faţă
de riscul de curs al titlurilor financiare sunt cuprinse: constituirea unui
portofoliu de active financiare; includerea unor factori de risc în
stabilirea preţurilor cu care sunt tranzacţionate unele titluri financiare;
operaţiuni de vânzare sau cumpărare la termen a titlurilor financiare;
170
încheierea unor contracte de asigurări împotriva riscului de curs al

titlurilor financiare.
a. Un portofoliu de active financiare constă într-un ansamblu

de hârtii de valoare constituit în scopul diminuării expunerilor faţă de
riscuri prin diversificarea acestora. O astfel de reducere a expunerilor
este posibilă atunci când în portofoliu sunt incluse titluri financiare ale
căror cursuri evoluează în general în direcţii diferite astfel încât
scăderea unora va fi compensată de creşterea celorlalte. În stabilirea
componenţei optime a unui portofoliu de active financiare pot fi luate
în considerare abordările din cadrul a două modele ale teoriei
financiare: modelul propus de către economistul american Harry
Markowitz si modelul CAPM. (Capital Asset Pricing Model)
dezvoltat de către economistul american William F. Sharpe. Printre
procedeele aplicate frecvent în practică pentru optimizarea
portofoliilor de active financiare se numără: modelul VAR si strategia
Delta Neutral.
b. Includerea unor factori de risc în preţul unor titluri

financiare este un procedeu prin care sunt create resurse financiare
generate de o primă de risc cuprinsă în preţul titlurilor tranzacţionate
ce pot fi utilizate pentru a acoperi eventualele pierderi din variaţia
cursurilor. Această tehnică este aplicată în special în stabilirea
preţurilor de tranzacţionare a opţiunilor şi presupune folosirea unor
modele prin care să poată fi analizat impactul pe care îl pot avea
asupra valorii acestor titluri anumiţi factori necontrolabili. Printre
modelele utilizate frecvent în practică în acest cop se numără: modelul
Black-Scholes si modelul Cox, Ross&Rubinstein.
c. Operaţiunile de vânzare şi cumpărare la termen a activelor

financiare permit o tratare rapidă şi destul de flexibilă a expunerilor
faţă de riscul de curs al titlurilor financiare. De exemplu, un investitor
care deţine anumite hârtii de valoare poate, în cazul în care estimează
că în viitor cursul acestora va scădea, să le vândă la termen, cu un preţ
stabilit în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De
asemenea, un agent economic care intenţionează în viitor să îşi plaseze
disponibilităţile în hârtii de valoare poate, atunci când anticipează o
creştere a cursurilor acestora, să le cumpere la termen cu un preţ
precizat în contract.
171
d. O operaţiune de swap asupra titlurilor financiare constă

într-un acord între două părţi care se angajează să îşi facă reciproc
plăţi exprimate în raport cu cursurile unor titluri financiare sau cu unii
indici bursieri. Astfel de tranzacţii sunt utilizate în general în
operaţiuni speculative însă pot fi aplicate şi în tratarea unor expuneri.
Un investitor care doreşte să îşi plaseze în viitor disponibilităţile în
anumite titluri financiare va putea, în cazul în care anticipează o
creştere a acestora, să efectueze o operaţiune de swap prin care va
primi o sumă ce va reprezenta valoarea din acel moment a hârtiilor de
valoare (cu această sumă va putea achiziţiona efectiv acele titluri)
plătind în schimb contravaloarea unor active financiare cu volatilitate
redusă. Un investitor care deţine anumite hârtii de valoare poate,
atunci când estimează că în viitor cursul acestora va scădea, să
efectueze o operaţiune de swap prin care va efectua o plată exprimată
în raport cu preţul viitor al acestor titluri (suma necesară pentru
această plată va rezulta din vânzarea hârtiilor de valoare deţinute)
primind în schimb contravaloarea unor active financiare cu o
volatilitate redusă.
Complexitatea deosebită precum şi posibilitatea înregistrării unor

pierderi în cazul unor evoluţii neprevăzute ale cursurilor fac ca astfel
de procedee să nu fie aplicate foarte frecvent pentru tratarea
expunerilor faţă de riscul de curs al titlurilor financiare.
e. Riscul de curs al titlurilor financiare poate fi transferat prin

încheierea unui contract de asigurare în care sunt prevăzute
despăgubiri în cazul diminuării profitului ca urmare a instabilităţii
cursurilor unor hârtii de valoare. În stabilirea primei de asigurare
pentru un astfel de contract sunt luate în considerare diferite aspecte:
(i) caracteristici ale operaţiunilor expuse (natura titlurilor financiare,
valoarea iniţială a acestora etc.); (ii) volatilitatea cursurilor titlurilor
financiare; (iii) perioada de timp pentru care este încheiat contractul
de asigurări etc. Nivelul destul de ridicat al primelor de asigurări face
ca adeseori în practică acestor procedee să le fie preferate tehnici de
tratare a expunerilor mai puţin costisitoare.
172

cotaţiilor la bursele de mărfuri
În categoria procedeelor ce pot fi aplicate pentru diminuarea
expunerilor faţă de riscul cotaţiilor la bursele de mărfuri sunt cuprinse:
(i) evitarea riscului; (ii) operaţiuni de vânzare sau cumpărare la termen
în cadrul burselor de mărfuri; (iii) operaţiuni de swap asupra unor
mărfuri; (iv) încheierea unor contracte de asigurări împotriva riscului
cotaţiilor la bursele de mărfuri.
a. Evitarea riscurilor cotaţiilor la bursele de mărfuri poate fi

realizată prin renunţarea la operaţiunile expuse sau prin stabilirea în
cadrul contractelor de vânzare-cumpărare a mărfurilor sau produselor
a unor preţuri care să nu depindă direct de cotaţiile la bursele de
mărfuri. Atunci când se anticipează creşterea cotaţiilor pentru
materiile prime pe care le utilizează, o întreprindere poate identifica
alte forme de aprovizionare în afara burselor de mărfuri (cumpărând
direct de la producători sau prin intermediari) cu preţuri fixate prin
contract. In cazul în care estimează o scădere a cotaţiilor la produsele
pe care le desface, o firmă poate să îşi vândă producţia cu preţuri fixe
prin intermediari sau în mod direct. Astfel de procedee presupun însă
uneori costuri ridicate şi nu pot fi aplicate în general decât pentru
perioade scurte de timp (pe termen mediu şi lung preţurile multor
produse urmează tendinţa cotaţiilor de la bursele de mărfuri).
b. Prin operaţiuni de vânzare sau cumpărare la termen în

cadrul burselor de mărfuri desfăşurate la preţuri fixe, stabilite prin
contract, pot fi diminuate sau chiar eliminate expunerile faţă de
riscurile cotaţiilor la bursele de mărfuri. O întreprindere care
estimează o creştere a cotaţiilor pentru materiile prime se poate
aproviziona cumpărând la termen. Atunci când se prognozează o
scădere a preţurilor o firmă îşi poate vinde produsele la termen în
cadrul burselor de mărfuri. Astfel de operaţiuni pot fi realizate prin
două modalităţi: prin contracte future pe marfă şi prin opţiuni pe
futures cu marfă:
 Un contract future pe marfă este un instrument care oferă

deţinătorului său dreptul de a cumpăra sau vinde cu un preţ stabilit
prin contract o anumită cantitate dintr-un produs tranzacţionat la
bursa de mărfuri. Astfel de instrumente se vând şi se cumpără în
173
cadrul unor pieţe organizate ceea ce face ca operaţiunile la termen

pe care le facilitează să fie caracterizate prin riscuri de parteneriat
neglijabile iar iniţierea sau anularea acestora să poată fi realizate
destul de uşor. Faptul că unele clauze contractuale sunt
standardizate poate determina însă o anumită rigiditate pentru
diminuarea expunerilor faţă de riscul cotaţiilor la bursele de
mărfuri prin contracte future.
 opţiune pe futures cu marfă este un activ financiar ce oferă

proprietarului său dreptul dar nu şi obligaţia de a vinde sau
cumpăra la un anumit moment (sau într-un interval de timp în
cazul opţiunilor americane) un contract future pe marfă. Un astfel
de instrument asigură deţinătorului său, în comparaţie cu un
contract future, o marjă mai largă de acţiune prin posibilitatea pe
care i-o oferă de a renunţa la operaţiunea la termen atunci când
tranzacţiile la vedere sunt mai profitabile. Nivelul relativ ridicat al
primelor acestor opţiuni contrabalansează însă într-o anumită
măsură acest avantaj.
c. O operaţiune de swap asupra unor mărfuri îmbracă forma

unui acord între două părţi care se angajează să îşi facă reciproc plăţi
care sunt exprimate, cel puţin pentru una din părţi, în raport cu cotaţia
unui produs la una din bursele de mărfuri. În general astfel de
tranzacţii sunt utilizate în cadrul unor operaţiuni speculative însă pot fi
aplicate şi pentru tratarea expunerilor faţă de riscul cotaţiilor la bursele
de mărfuri. Un producător care anticipează o scădere a preţurilor
produselor sale poate efectua o operaţiune de swap prin care va plăti o
sumă calculată în funcţie de cotaţia la bursa de mărfuri a acestor
produse (această sumă o va obţine din vânzarea produselor sale)
primind în schimb o sumă fixă. O întreprindere poate, atunci când se
estimează o creştere a preţurilor materiilor prime, să se protejeze
printr-o operaţiune swap prin care va plăti o sumă fixă primind în
schimb contravaloarea materiilor prime necesare calculată în funcţie
de o cotaţie viitoare la bursa de mărfuri.
Relativa complexitate a implementării precum şi riscurile de

parteneriat pe care le presupun fac ca astfel de procedee să nu fie
aplicate foarte frecvent pentru tratarea expunerilor faţă de riscul
cotaţiilor la bursele de mărfuri.
174
d. În scopul transferului riscurilor cotaţiilor la bursele de

mărfuri pot fi încheiate contracte de asigurări prin care o
întreprindere poate fi despăgubită în cazul unei diminuări a profitului
cauzată de variaţia cotaţiilor din cadrul burselor de mărfuri. Atunci
când se stabileşte prima de asigurare într-un astfel de contract pot fi
luate în considerare diferite aspecte: volatilitatea cotaţiilor; perioada
de timp pentru care este încheiat contractul de asigurăre; unele
caracteristici ale operaţiunilor expuse (cantităţile de mărfuri ce fac
obiectul vânzării sau cumpărării, momentele în care se fac livrările,
modalităţile de plată etc.).
Aceste prime de asigurări au o valoare destul de ridicată ceea ce face

ca adeseori întreprinderile să prefere tehnicii asigurărilor alte procedee
de tratare a expunerilor faţă de riscul cotaţiilor la bursele de mărfuri.
175

GRRCapitolul 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GRRCapitolul 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 3 – Riscul de preţ în comerţul exterior

3 .1. Coordonate ale analizei riscurilor de preţ

a. Riscul propriu-zis de preţ poate fi definit drept posibilitatea ca

 variaţia preţurilor materiilor prime, materialelor şi serviciilor

 variaţia preţurilor produselor concurente -reducerea preţurilor de

Riscul de preţ, care se manifestă în cadrul comerţului exterior, poate fi

Fundamentarea corectă a preţului de export şi acceptarea unui preţ mai

b. Riscul valutar poate fi definit drept posibilitatea ca

Sunt expuse acestui risc activităţile în care sunt implicate fluxuri

În literatura de specialitate pot fi întâlnite trei forme ale expunerii faţă

 expunerea tranzacţională, generată de posibilitatea ca fluctuaţiile

 expunerea economică, determinată de efectele pe care le-ar putea

Ca şi riscul de preţ, riscul valutar are două forme de prezentare, câte

Acesta formă a riscului valutar se mai numeşte şi risc al cursului de

c. Riscul ratei dobânzii constă în posibilitatea ca rezultatele

Pentru unele categorii de plasamente care pot fi efectuate de o

d. Riscul de curs al titlurilor financiare poate fi definit drept

e. Riscul cotaţiilor la bursele de mărfuri constă în posibilitatea

bursele de mărfuri pot afecta diferite categorii de operaţiuni

3.2. Caracteristicile riscului de preţ

a. Natura speculativă a riscurilor de preţ - instabilitatea unui

b. Posibilitatea de implementare rapidă a metodelor de

intervale mici de timp. Aceste fluctuaţii sunt foarte dificil de anticipat

Posibilitatea de realizare a unor câştiguri din variaţia preţurilor

3.3. Fazele analizei riscului de preţ

Prognoza preţurilor Modelare matematică

Determinarea unor indicatori ai expunerii faţă de riscurile

speranţa matematică a rezultatelor;

Figura.3.1. Fazele analizei riscului de preţ

Activitatea de prognozare a preţurilor, presupune în esenţă: (i)

3.3.1.1. Stabilirea factorilor relevanţi de influenţă

Caracteristicile pieţei pe care se formează un preţ se răsfrâng

Acţiunea factorilor de influenţă asupra preţurilor se manifestă în

Factorii relevanţi de influenţare a preţului prezintă unele particularităţi

a. În stabilirea preţurilor materiilor prime în cadrul

 Pe termen mediu şi lung preţurile materiilor prime sunt

 Pe termen scurt evoluţia cotaţiilor la bursele de mărfuri este

provocat, în numai câteva ore, creşterea cu peste 3 dolari S.U.A. a

b. Cursurile valutare trebuiesc luate în considerare în procesul

Pe pieţele valutare pe care este aplicat sistemul cursurilor flotante

c. Rata dobânzii - foarte frecvent în practică ratele dobânzilor de

influenţa evoluţiile de pe pieţele interbancare. Intervenţia băncii

d. Cursul acţiunilor - volatilitatea ridicată a cursurilor

3.3.1.2. Criterii folosite în alegerea metodei de

a. natura factorilor relevanţi de influenţă

b. costul procedeelor de prognoză

Unele metode de prognoză a preţurilor presupun, în special atunci

c. acurateţea solicitată pentru valorile prognozate depinde în

d. operativitatea cu care sunt obţinute rezultatele prognozei

3.3.2. Analiza riscurilor de preţ prin modelarea

În cazul unei operaţiuni de export, fluxul monetar rezultat din

FM[S (vt ) ]  A v  S (vt )

Figura 3.2. Dependenţa faţă de cursul valutar a fluxului

Dacă se ia drept referinţă momentul t0 ,în care este efectuată analiza

Prin modelarea matematică poate fi exprimată şi dependenţa faţă de

moment t0 a unui număr de n acţiuni şi în revânzarea acestora la un

O astfel de operaţiune se va solda cu pierderi în cazul în care la

Profit = n[Sac(t) – Sav(t0)]

Figura nr. 3.3. Dependenţa faţă de cursul acţiunilor a

viitoare ale ratei dobânzii, cursului valutar şi cursului acţiunilor. În

Profit  Profit[Si(It) , S (vt ) , S ac

Indicatorii pe baza cărora sunt analizate riscurile de preţ, sunt

3.4. Metode de tratare a riscului de preţ