UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

Programul de formare psihopedagogică în vederea certificării competențelor

pentru profesia didactică
Nivelul II (aprofundare) – modul comasat

Inteligenta emoțională,asertivitatea
și agresivitatea în sportul de
performanță

Cursant: Tisianu Georgiana

1
 Cuprins

Introducere
Aspecte ale integrării sociale prin practicarea voleiului
I. Inteligența emoțională și rolul său în procesul de adaptare și integrare
socioprofesională
I.1 Componentele inteligenței emoționale
I.2. Creierul
I.3. Persoana cu inteligenta academica (Q.I. inalt)
I.4. Persoana cu inteligenta emotionala dezvoltata – NECESARA IN SPORTUL DE
PERFORMANTA 
I.5. INTEGRARE SOCIALĂ PRIN SPORT
I.6.Personalitatea şi integrarea socială
I.7.Grupul mic
I.7.1. Identitatea socială a grupului
I.7.2. Scopul grupului
I.7.3. Funcţiile grupului mic
I.7.4. Grupuri mici cu rol important în socializare şi mecanisme prin care acestea favorizează
socializarea
II. Asertivitatea, agresivitatea și pasivitatea
II.1. Comunicarea asertiva
II.2. Agresivitatea
III. Jocul emoțiilor din performanța sportivă
 Aspecte ale integrării sociale prin practicarea voleiului
Concluzii
Bibliografie

2
 Introducere
Ce înseamna o viață de sportiv profesionist? Este probabil o întrebare chiar mai grea
decât “ Cine sunt eu? “. Înseamna premii, diplome, fani, calatorii, lume mereu nouă, fericire,
împlinire și multe alte beneficii. Aceasta este fața care se vede, este partea pentru care deseori
ești invidiat și criticat. Dar viata de sportiv de performanță are și o altă față. O față pe care
nimeni de afară nu vrea să o cunoască. Această parte din cariera unui sportiv este încărcată de
durere și trăiri pe care doar cei foarte apropiati le știu și le simt. Înseamna muncă, efort,
durere, bătalii cu propria persoană, sacrificii și o permanentă nesiguranță dată de accidentările
care nu te anunță când vin. Din momentul în care te decizi că vrei sa faci sport, viața se
schimbă radical. Trebuie să ai un program diferit de cel al prietenilor, când ei se pregătesc sa
iasă în oraș tu te pui la somn. Când ei se trezesc, tu ai deja un antrenament bifat. Pentru restul,
sportivul este pe dos și își pierde vremea.  
Alimentația este o altă parte care cere organizare și strictețe. 
Orice sportiv știe ce înseamna durerea de performanță. Această durere te face să
scrâșnești din dinți dar nu îți poți permite să te oprești.

Aspecte ale integrării sociale prin practicarea voleiului

Voleiul modelează în mod complex fizicul şi psihicul uman, ceea ce a dus la o

dezvoltare permanentă a acestei discipline.
Trǎim într-o societate foarte divizatǎ, caracteristicǎ societǎţilor dezvoltate tehnologic,
cu oameni bogaţi şi sǎraci, cunoscǎtori şi ignoranţi, populari şi “invizibili”, normali şi diferiţi
etc. Indiferent de categoria în care se încadreazǎ o persoanǎ, întotdeauna aceasta se va strǎdui
spre satisfacerea nevoilor personale.
Societatea creazǎ modele, tendinţe, curente filozofice. Voleiul se încadreazǎ în cadrul
celor mai vechi curente filozofice, moduri de gândire, abordări ale fundamentelor vieţii şi
societăţii umane.
Practicanţii voleiului, indiferent de motivaţia care a stat la baza începerii acestui stil
de viaţǎ reuşesc sǎ realizeze una din dezideratele de bazǎ ale societǎţii, şi anume crearea de
relaţii interumane, lǎrgirea cercului de cunoştinţe.
Un alt aspect important este reprezentat de modelul de comportament care se educǎ în
cadrul antrenamentelor din sǎlă, în vestiare etc.

3
I. Inteligența emoțională și rolul său în procesul de adaptare și
integrare socioprofesională

Termenul de „inteligență emoțională” a

fost formulat pentru prima dată într-o teză de
doctorat, în S.U.A., în 1985. Wayne Leon
Payne considera că inteligența emoțională este
o abilitate care implică o relaționare creativă
cu stările de teamă , durere și dorință.
Pe de altă parte, inteligența emoțională
este la fel de veche ca și timpul. În timpurile
mai vechi, încă până la formarea intelectului,
EI era esențială în procesul de supraviețuire.
Inteligența emoțională se manifesta prin capacitatea de conviețuire cu semenii, de a găsi
limbă comună, de adaptare.
Howard Gardner, în renumita sa carte : „Cadrele minții : teoriile inteligențelor multiple”
prezintă cele opt fațete ale inteligenței : vizuală, verbală, logică, kinestetică, muzicală,
interpersonală, intrapersonală și naturalistă. El considera că omul prezintă metode diferite de a
învăța și procesa informațiile, metode care, într-un fel sau altul depind una de alta, formând
„module ale minții” sau „inteligențe multiple”.

I.1. Componentele inteligenței emoționale

Sunt anumite bariere în calea controlului eficient al emoțiilor. Scopul inteligenței

emoționale este înțelegerea emoțiilor și învățarea modului în care acestea pot fi gestionate.
Sunt 3 zone care trebuie înțelese și administrate: propria persoană, persoanele din jur și
barierele care ar putea să stea în calea acestei înțelegeri. Toate cele 3 aspecte se leagă între
ele, dar se diferențiază două zone particulare: managementul stresului și managementul furiei.
Ca și ascultarea și empatia, asertivitatea este o aptitudine care poate fi dezvoltată.

I.2. Creierul are doua emisfere care sunt facute sa lucreze impreuna. Emisfera stanga
controleaza partea dreapta a corpului, iar emisfera dreapta controleaza partea stanga. Emisfera

4
stanga este logica, rationala, matematica, aristotelica, stiintifica, calculata. Emisfera dreapta
este intuitiva, ilogica, irationala, poetica, platonica, imaginativa, romantica, mitica, religioasa.

I.3. Persoana cu inteligenta academica (Q.I. inalt)

Larga gama de interese intelectuale, ambitioasa, previzibila, tendinta de a fi critica,

greu de multumit, inhibata, inexpresiva, detasata, inclusiv la nivelul experientelor senzuale.

I.4. Persoana cu inteligenta emotionala dezvoltata – NECESARA IN SPORTUL DE

PERFORMANTA 

Echilibrata social, nu cade prada temerilor si ingrijorarilor, se simte bine cu ea insasi si cu

ceilalti, isi recunoaste sentimentele, stie sa-si stapaneasca emotiile si sa le puna in serviciul
unui scop.

I.5. Integrare socială prin sport

Fenomenul de integrare socială prin sport poate fi considerat ca fiind un proces

interactiv, de cunoaștere, de asimilare și practicare a valorilor sportive precum fair-play,
munca în echipă, spirit de echipă, devotament, dăruire, competență, competiție, întrecere,
angajament, tolerență, non-violență etc
Acest lucru trebuie să plece de la raporturile omului, în cazul nostru, al tinerilor, cu
lumea, cu societatea în care trăiesc. Sportul sau mai bine zis, practicarea sistematică a
acestuia într-un mediu organizat, are astfel menirea de a realiza tocmai acest proces de
integrare socială.
Idealul integrării unui tânăr în societate este formarea sau dezvoltarea unei
personalități cât mai complexe, a unui tânăr cât mai bogat la nivelul trebuințelor, aspirațiilor,
valorilor și activităților proprii, călăuzit de tot ceea ce reprezintă sistemul de valori în
societate.
Educaţia reprezintă un sistem al acţiunilor de formare şi dezvoltare umană, acţiuni
care au obiective fixate pe termen lung.
După N. Vinţanu1 (2008), structura procesului educativ cuprinde: vectorii individuali
şi sociali; motivaţia (nomologică, psihologică, axiologică); scopul; obiect al acţiunii
1
Vinţanu N., (2008) Educaţia. Bucureşti: Zerana Flores

5
(individul în integralitatea sa sau numai elemente ale personalităţii sale); grupul social,
colectivitatea; situaţia, condiţiile; realizarea (informare, decizie, acţiune); subiectul
transformat; valorizarea (apreciere, eficienţă, atitudine).
Acelaşi autor menţionează în formarea competenţelor umane ca esenţiale: educaţia
fizică, intelectuală, morală, estetică, etică şi religioasă.
Prin definiţie, educaţia este un fenomen social şi individual complex cu multiple
funcţii, cum ar fi: funcţia cognitivă, axiologică, praxiologică etc, prin toate urmărindu-se
integrarea în societate a individului.
Într-o lume a schimbării, prin educație în mod general și prin activitățile sportive, în
mod particular, se poate spori acceptarea schimbării și deschiderea spre alteritate.
Prin procesul extrem de complex al integrării2 socio-culturale, fiinţa umană (iniţial
doar „candidată” la umanitate) are şansa accesului fizic şi mental activ la valorile sociale şi
culturale, are posibilitatea de a participa activ şi contribui, la rândul său la viaţa
socialculturală a comunităţii, elaborându-şi şi structurându-şi conştiinţa umană.

I.6.Personalitatea şi integrarea socială

Personalitatea reflectă elementele caracteristice, definitorii pentru o anumită persoană,

putând rezulta din analiza statistică a acţiunilor (conduitelor) unui subiect, fiind hotărâtor
modelată de modiul socio-cultural şi de viaţa socială a individului. “Personalitatea este cea
care mediază receptarea şi acceptarea influenţelor din exterior, ea le integrează în structurile
sale şi le transformă în pârghii orientative şi reglatorii pentru toate manisfestările omului.
Personalitatea îşi pune amprenta pe orice fenomen psihic, pe orice reacţie şi chiar pe chipul
unei persoane”3 consideră T. Crețu (2004).
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. În procesul complex de construire a
personalităţii, fiecare subiect porneşte de la o zestre ereditară unică (acele mesaje de
specificitate privind specia, grupul şi individul, transmise prin intermediul codului genetic) şi
fiecare are o istorie personală unică (parcurgând o serie de variate experienţe, desfăşurând
diferite activităţi şi intrând în anumite relaţii - toate având diferite efecte asupra cursului
dezvoltării şi structurării personalităţii). Ea constă, deci, în combinarea unică şi nerepetabilă a
elementelor general umane, a elementelor caracteristice grupului şi a celor specifice
individului; ea este rezultatul întregii evoluţii psihice. Sintetizând aspectele relativ stabile şi
2
A se integra - A intra într-un ansamblu ca parte integrantã; a se uni cu alte elemente formând un corp integral;
a se încorpora.
3
Creţu, Tinca (2004). Psihologia educaţiei. Bucureşti, Universitatea din Bucureşti: CREDIS.

6
constante ale psihicului, se constituie într-o multitudine de trăsături sau însuşiri de
personalitate, organizate în sistem.
O viziune completă asupra personalităţii o au M. Epuran şi V. Horghidan (1994) care
definesc personalitatea ca fiind ansamblul sistemic şi deosebit de complex al trăsăturilor
caracteristice ale omului concret, în ceea ce are el original, individual, relativ stabil şi îl
deosebeşte de alţi oameni.

I.7.Grupul mic

M Sherif defineşte grupul ca fiind „unitatea socială alcătuită dintr-un număr de

indivizi , care se găsesc unii cu alţii în relaţii de status şi de rol, stabilite după o perioadă de
timp şi care posedă un set de valori sau norme ce reglementează comportarea reciprocă , cel
puţin în probleme care îi privesc”4 (Sherif M., apud. Şchifirneţ C., 2002: 45).
Studiile de specialitate au pus în evidenţă faptul că formarea personalităţii indivizilor este
decisiv condiţionată de apartenenţa lor la anumite grupuri mici (familia, grupul şcolar, grupul
de prieteni, grupul de muncă, grupul sportiv etc). De exemplu, în cazul activităţii sportive,
grupul mic are o importanţă deosebită constituind, în viziunea lui M. Epuran (2001)
“realitatea psihosocială de bază”.
Grupul mic este alcătuit dintr-un număr mic de indivizi, care se caracterizează prin
faptul că:
 desfăşoară cel puţin o activitate în comun; de multe ori realizarea activităţii
determină formarea şi constituirea grupului (exemplu: grupul şcolar, grupul
sportiv, echipa sportivă etc);
 au scop şi obiective comune;
 ca sistem integrator, evoluţia grupului influenţează evoluţia fiecarui membru
al său;
 membrii grupului au relaţii interpersonale directe ; relaţia interpersonală
reprezintă “interacţiunea spaţio-temporală complexă (operaţională şi
emoţională)” (Tüdös Ş., 2001) directă a membrilor grupului mic. Sistemul
acestor interacţiuni se supune scopului general al grupului;
 într-un grup, membrii acestuia au conştiinţa apartenenţei la grup, se percep pe
sine ca fiind membri ai grupului respectiv ; cum, în ontogeneză « tu » este mai
timpuriu decât « eu », individul începe procesul elaborării conştiinţei de sine
4
Şchifirneţ C., (2002) Sociologie. Bucureşti: comunicare.ro. p.45
7
 prin asimilarea influenţelor culturale, educative ale grupului şi prin asimilarea
experienţei produsă de cunoaşterea celorlalţi. Ulterior, acesta începe să-şi
asume apartenenţa la grup, "Calitatea de membru este atribuită, în anumite
contexte, chiar şi atunci când indivizii înşişi nu exprimă direct atributul de
membru al unui grup. Definitorii sunt pentru acest tip de interacţiune:
grupurile etnice, grupurile religioase, grupurile rasiale"5 (Şchifirneţ
C., 2002: 45);
 există, la nivelul său, un sistem de legi informale (convenţii mutuale) şi/sau
formal-codificate în vederea cooperării eficiente;
 proximitatea spaţială este de asemenea, o condiţie pentru existenţa grupului
mic;
 în grupul mic relaţiile dintre membri au o puternică amprentă psihologică.

I.7.1. Identitatea socială a grupului – reprezintă ansamblul de circumstanţe care fac ca

un anumit grup să fie tocmai acel grup

I.7.2. Scopul grupului – sau ceea ce îşi propune să facă grupul respectiv, finalitatea
acţiunilor sale, reflectă orientarea asumată la nivelul grupului . In unele cazuri, constituirea
grupului este justificată prin realizarea anumitor obiective şi a scopului (de exemplu, scopul
şi obiectivele performanţiale). Scopul reprezintă “imaginea ideală anticipativă a unor
performanţe, realizări etc. ca sisteme posibile de satisfacere anticipativă a trebuinţelor de
acţiune”6 (Mureşan, P., 1990: 25)

I.7.3. Funcţiile grupului mic

 Funcţia de învăţare socială

 Funcţia de securizare
 Funcţia de integrare socială. Această funcţie răspunde nevoilor reale ale
individului, trebuinţelor general-umane, cum ar fi, de exemplu, cele de afiliere, de
aparteneţă, de afirmare, de recunoaştere, de status social; Organizarea şi integrarea
informaţiei în structuri ierarhice stau la baza adaptării la mediu şi a dezvoltării
persoanei.
5
Şchifirneţ C., (2002) Sociologie. Bucureşti: comunicare.ro. p.45
6
Mureşan P, (1990). Invăţarea socială. Teorii, forme, procese, mecanisme. Bucureşi: Albatros. p. 25.

8
  Funcţia de autoreglare la nivelul fiecărui individ.
M. Golu (2000), consideră că “individul aparţinând unui grup suferă, în planul
organizării psihice interne şi al manifestării comportamentale externe, influenţa moderatoare,
direcţionatoare a integralităţii supraordonate a grupului respectiv”7. Fiinţa umană îşi dezvoltă
şi exprimă personalitatea asimilând şi interiorizând influenţele educative ale mediului, prin
învăţarea continuă.
“Dacă mediul este un factor important în dezvoltarea personalităţii omului, problema
principală constă în asigurarea caracterului educativ al situaţiilor din mediul familial, şcolar,
profesional, sportiv şi de grup informal”8, consideră M. Epuran (2005).

I.7.4. Grupuri mici cu rol important în socializare şi mecanisme prin care acestea
favorizează socializarea

 Familia
 Şcoala, grupul de şcolari
Grupurile de referinţă. Anturajul. Grupurile stradale
Grupul de referinţă9 reprezintă grupul de unde individul îsi împrumută valorile si care
întruchipează aspiraţiile sale.
Un cadru prielnic de realizare a educaţiei incluzive îl constituie educaţia fizică şi
sportul. Sportul nu este numai o practică fizică, ci şi una culturală. Fiecare disciplină sportivă
îngăduie multe grade de universalitate. Fotbalul în Europa sau baseball-ul în SUA au în
subsidiar şi funcţii de integrare socială, de interculturale. Sportul oferă oportunităţi pentru
cunoaştere şi comunicare între oameni.
Există un aspect mai puţin cercetat în contextul actual economic şi social, şi anume, cel al
interculturalităţii în educaţie fizică şi sport, plecând de la schimbările majore în spaţiul
cultural contemporan.
Educaţia sportivă trebuie privită ca ca un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat în
vederea transmiterii şi formării la noile generaţii a cunoştinţelor, deprinderilor
comportamentelor şi valorilor acumulate de omenire în acest domeniu, dar şi ca un proces

7
Golu M, (2000). Particularităţi ale integrării la nivel psihic. În: “Aurele corpurilor. Interfeţe cu cosmosul.”
Volum coordonat de Guja Cornelia, Iaşi: Polirom.
8
Epuran Mihai (2005). Elemente de psihosociologia activităţilor corporale – Sporturi, jocuri. Bucureşti:
RENAISSANCE.p.15
9
Grupul de referinţă este grupul din care o persoană poate să nu facă parte, dar aspiră la el, bazându-se pe
comportamentul pe care il are. El este definit ca fiind acea entitate socială în care individul nu este membru, dar
cu care se identifică prin prisma similitudinilor de aspiraţii şi prin comportamentul social.

9
prin care se formează şi se dezvoltă laturile fundamentale ale fiinţei umane precum fizicul,
moralul, esteticul, afectivul, cognitivul, etc
N. Vinţanu, 1998, consideră că "educaţia sportivă este o formă de interacţiune între fiinţa
umană în devenire, propria sa activitate sportivă, lucrurile din jurul său, semnificaţiile umane
ale acestora şi ceilalţi oameni, cu modurile lor de a fi şi de a acţiona"10.
Omul contemporan în educaţia sportivă se regăseşte în legătură cu patru aspecte : de
cunoaştere, de apreciere, de acţiune şi de interacţiune cu ceilalţi participanţi, de interacţiune
cu alteritatea.
Prin educaţie sportivă se doreşte o asimilare a lumii sportive exterioare, o transmitere a
valorilor sportive în formele şi conţinuturile specifice culturii şi civilizaţiei contemporane.
"Cultura fizică reprezintă o componentă a organismului social, un fenomen fără de
care societatea nu poate fi concepută"11
Manifestându-se în domeniul sportiv, omul ia contact cu valorile umane specifice
acestuia şi nu numai, proprii dar şi ale altora, se integrează în universul acestor valori, le
asimilează, le trăieşte ca pe propriile sale valori. Antrenat în sfera exerciţiilor fizice –
domeniu al culturii – subiectul este smuls din zidurile eu-lui, individualitatea sa fiind
determinată să acţioneze într-un plan supraindividual.
Sportul poate reuni, poate apropia orice indivizi aparţinând unor culturi diferite,
depăşind de multe ori sentimentul de diferenţiere socială sau culturală. Un sport reuneşte
anumiţi indivizi ocazional, dar poate transforma această reuniune în tradiţie. Pe această bază
relaţiile depăşesc terenul practicării sportului respectiv, se extind şi în alte domenii culturale,
asistând la multiplicarea relaţiilor interindividuale, la îmbogăţirea conţinutului lor. Putem
spune că individul devine tot mai integrat, îşi sporeşte valenţele integrării prin manifestarea
sa în cadrul sporturilor.
Atraşi în sfera de acţiune a sportului, oamenii, elevii, îşi lărgesc perspectivele spre o
integrare socială mai amplă.
Caracterul de sistem complex pe care îl întâlnim în cazul sportului de performanţă
conferă noi valenţe exerciţiului fizic în procesul de integrare. Se constată o serie de efecte
pozitive ale practicării sportului în procesul integrării prin natura reprezentativă a sportului de
performanţă şi anume apropierea progresivă dintre comunităţile umane diferite cultural sau
social.
 Grupul sportiv şi echipa sportivă

10
N. Vinţanu, (1998), Prelegeri despre educaţia sportivă, Bucureşti, Editura PRO TRANSILVANIA
11
Georgescu, F., (1998), Cultura fizică, fenomen social, Bucureşti, Editura Tritonic

10
 M. Epuran (2001) prezintă următoarele caracteristici ale grupului sportiv:
• grupul sportiv are caracter primar (relaţiile interpersonale sunt directe);
• este nespontan deoarece este alcătuit pentru a face performanţă şi membrii acestuia
trec, de cele mai multe ori, printr-un proces de selecţie;
• dinamica grupului este orientată de criteriul eficienţei (persoana rămâne în grup atâta
vreme cât nivelul său de performanţă este la nivelul grupului);
• componenţa este eterogenă (membrii grupului pot avea vârste, profesii, grade de
instruire diferite şi, uneori, chiar naţionalităţi diferite);
• adeziunea este benevolă şi obligativitatea morală (adeziunea benevolă implică
sistemul motivaţional al membrilor grupului; aceştia sunt direct interesaţi pentru
aderarea şi integrarea în grup, ceea ce presupune respectarea normelor specifice
grupului şi a normelor de conduită morală);
• durata nelimitată – grupul se poate constitui pe termen scurt dar exista grupuri cu
tradiţie creată şi consolidată în timp.
Grupurile sportive pot fi (după J.B. Cratty, citat de M. Epuran, 2001): coacţionale (în
care fiecare individ îşi realizează performanţa, fără să interacţioneze cu ceilalţi, aceasta
contribuind, însă şi la succesul grupului) şi interacţionale (în cazul cărora, pe lângă acţiunile
individuale ale membrilor grupului, climatul grupului şi calitatea relaţiilor interpersonale
dintre membrii acestuia sunt hotărâtoare în generarea performanţei)12.
Grupul social răspunde unor trebuinţe al membrilor săi, specificul grupului sportiv
constând în faptul că sistemul motivaţional al membrilor săi, scopul, obiectivele şi activităţile
acestui grup sunt legate de activităţile de tip sportiv, de performanţa sportivă, de viaţa
sportivă, în general. Acest tip de grup social îşi îndeplineşte funcţiile specifice grupului
(funcţia de învăţare socială, de securizare, de integrare socială, de socializare a membrilor
grupului, de autoreglare la nivelul fiecărui individu) prin mijloacele specifice educaţiei fizice
şi sportului, promovând normele şi valorile sportului.

 Echipa, este grup cu un număr restrâns de membri, având “o bună structurare

funcţională şi având obiective precise de îndeplinire a unei operaţii sau gen de acţiuni,
membri dispunând de roluri diferenţiate , coordonate de un conducător. Coeziunea şi
solidaritatea ca şi gradul înalt de participare definesc spiritul de echipă”13 (Popescu-
Neveanu, P., 1978: 217)
12
Epuran Mihai, Holdevici Irina, Toniţa Florentina, (2001). Psihologia sportului de performanţă. Teorie şi
practică. Bucureşti: FEST
13
Popescu-Neveanu, Paul (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Albatros. p.217.

11
 Alte caracteristici sunt scop performanţial şi obiective de performanţă, roluri
complementare, angajament reciproc precum şi responsabilitatea reciprocă
În concepţia autorilor Antonelli & Salvini (apud Epuran, M. 2005:62) , armonizarea factorilor
care asigura atingerea obiectivelor (precum: autoritate; copetitivitate; disciplina sportivă;
roluri rigide; comunicare şi relaţii interumane de tip profesional, formal; structurare ierarhică
şi decizii pe verticală), cu factorii care asigură coeziunea grupului (precum relaţii afective,
colaborative, decizii în grup, democraţie etc) este o condiţie esenţială pentru eficienţa echipei

II. Asertivitatea, agresivitatea și pasivitatea

Numeroşi cercetători ai psihologiei sportului împărtăşesc convingerea că acţiunile din

sport pot fi descrise ca acţiuni agresive şi violente, lupta este adeseori necruţătoare, mai ales
în sporturile de contact (rugby, hocheiul, boxul, luptele ş.a.). Contactul fizic, agresivitatea şi
violenţa frecvent reprezintă principalele surse ale entuziasmului sportivilor, le oferă plăcere şi
le alimentează motivaţia de a participa în competiţii. La un moment dat, abundenţa violenţei
în sport a început să fie văzută ca o problemă socială.
Aș vrea sa încep cu un exemplu de agresivitate pe care consider că 90% dintre noi au
auzit cele întâmplate dar care aparține de altă ramură de sport foarte mediatizată: fotbalul.
Este cazul, deja devenit celebru, al fotbalistului uruguayan Luis Suarez care, în cadrul
Campionatului Mondial de Fotbal din 2014 (din Brazilia), l-a muşcat de umăr pe Giorgio
Chiellini, apărătorul selecţionatei italiene. Ulterior, FIFA a descoperit că Suarez a muşcat de
cel puţin opt ori în cariera sa fotbalistică.
Aici, ca şi alte situţii în sport, şi-a spus cuvântul efectul autocatalitic al agresivităţii.
Suarez este un atacant, care demonstrează o manieră îndrăzneaţă, am putea spune agresivă, de
a juca fotbal. În momentele culminante ale jocului, excitaţia fiziologică pe care o resimt
sportivii atinge niveluri foarte înalte, golurile, ca o expresie a loviturii fatale, sunt însoţie de
strigăte, gesturi euforice şi teatrale. În cazul lui Suarez, excitaţia de pe urma jocului devine
incontrolabilă, ceea ce nu este un lucru ieşit din comun; doar că este neobişnuită maniera în
care el se dezlănţuie – prin muşcarea adversarilor. Acesta este şi un mod de eliberare a
tensiunii nervoase. El nu se poate abţine chiar dacă ştie că va fi sancţionat şi suspendat de la
mai multe jocuri importante pentru cariera sa.  
Să ne amintim că vânătoarea şi omorul au reprezentat un comportament de
supravieţuire, iar actele de agresiune erau recompensate printr-o senzaţie de satisfacţie la nivel

12
neurofiziologic, datorită eliminării neurotransmiţătorului dopamina, numit şi „hormon al
fericirii”. Însuşi contactul fizic, lupta, loviturile erau însoţite de o injectare imediată în creier a
aşa-numitelor opioide – substanţe cu efect analgezic, care reduceau pe termen scurt durerea de
la rănile obţinute, dar generau şi o stare de euforie de moment. Deci, un act de agresiune
generează o stare de satisfacţie, care, pentru a fi trăită în mod repetat, solicită noi acte de
agresiune; aceasta poate fi o explicaţie atât a pasiunii bărbaţilor pentru vânătoare şi sporturi
agresive, cât şi a efectului autocatalitic al agresiunii. Etologii au identificat la animale un
fenomen comportamental asemănător, numit şi „efectul învingătorului” („winner effect”); un
individ care a câştigat o încăierare îşi sporeşte probabilitatea să câştige şi următoarea luptă.
Acest efect se datorează faptului că indivizii implicaţi deja în competiţii fizice devin
mai experimentaţi şi mai abili în luptă, dar totodată au primit o „injecţie” de dopamină în
creier, care-i face mai predispuşi spre alte confruntări şi spre alte victorii. La ei se modifică la
propriu neurochimia creierului, ei demonstrează mai multe gesturi dominante, se impun în
plan ierarhic şi caută contextul unei noi lupte care să le ofere o „plăcere dopaminică”.
„Efectul învingătorului” propriu animalelor este în multe privinţe sugestiv pentru înţelegerea

apetenţei pentru competiţii şi lupte a sportivilor.  14

II.1. Comunicarea asertiva

Comunicarea este un proces activ de transmitere si receptionare de informatii. Pentru ca

aceasta comunicare sa se poata realiza sunt necesare:
 ascultarea activa;
 intelegerea mesajului transmis;
 interpretarea limbajului nonverbal;
 sustinerea conversatiei.
Pentru o comunicare corecta este necesar sa respectam doua reguli de baza:
1. transmiterea mesajului clar si concis;
2. ascultarea activa si intelegerea mesajului pe care celalalt il transmite.
Iar pentru ca aceasta sa fie si eficienta este necesar sa avem un comportament si
o comunicare asertiva.

14
http://adevarul.ro/news/societate/titushki-suarez-sportul-agresivitatea-
1_540590250d133766a8ca5d33/index.html

13
 Ce inseamna sa fii asertiv?
Pentru o descriere ampla a comportamentului asertiv am putea spune ca este echidistant fata
de cei doi poli de comunicare: agresiv si pasiv.
Asertivitatea este cea mai eficienta modalitate de solutionare a problemelor interpersonale.
Comunicarea directa, deschisa si sincera permite receptionarea mesajelor fara blocaje si
distorsiuni, ceea ce mentine si imbunatateste relatiile cu ceilalti. Capacitatea de a comunica in
mod asertiv sentimentele, emotiile si gandurile fara a leza integritatea celorlati, reprezinta un
mod eficient de comunicare.
Lange si Jacubowski (1976) sustineau ca „asertivitatea implica apararea drepturilor
personale si exprimarea gandurilor, sentimentelor si convingerilor in mod direct, onest si
adecvat, fara a viola drepturile altei persoane”.
Comportamentul asertiv inhiba anxietatea si reduce depresia, conducand la o imbunatatire a
imaginii de sine.
Comportamentul asertiv este intarit si de o serie de elemente non-verbale:
 contactul vizual;
 tonul vocii;
 mimica.
Stilul de comunicare asertiv este caracterizat printr-o serie de elemente:
 ai convingerea ca toate persoanele iti sunt egale;
 acorzi importanta parerilor si intereselor celorlati;
 exista o concordanta intre mesajul verbal transmis mimica si gestica;
 sustinerea privirii interlocutorului.15

Termenul "agresivitate in sport" a fost folosit în mod curent pentru a defini o gamă de
comportamente diferite: izbucniri violente, bătaia, jucătorul agresiv care atacă intenţionat în
fotbal, lovirea agresivă a unui adversar. În  psihologia sportivă agresiunea este atribuită
oricărui comportament intenţionat pentru a răni un alt individ sau obiect prin mijloace verbale
sau fizice. 
Se poate preciza că, agresiunea include comportament, agresiunea include intenţie,
agresiunea implică degradarea sau tulburarea unei alte persoane sau obiecte. Literatura
psihologică sportivă diferenţiază între agresivitatea instrumentală şi cea care are ceva drept

15
http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/comunicarea-asertiva-cheia-
intelegerii-1320416

14
ţintă Una din sursele posibile ale agresiunii în sport implică natura competiţiei. Una din cele
mai recente teorii psihologice a dezvoltat explicare agresiuni ca ipoteză de frustrare-
agresiune. Această teorie sugerează că frustrarea amplifică probabilitatea comportamentului
agresiv; în acest caz, frustrarea este definită drept răspuns cu ţintă blocată.
   Nivelul contactului fizic între sportivi a fost sugerat drept factor motivaţional al
comportamentului agresiv. însăşi natura anumitor sporturi (hochei pe gheaţă, rugbi, şi într-o
oarecare măsură şi baschetul) necesită un nivel ridicat al contactului fizic, reacţia la contactul
fizic fiind diferită în funcţie de cum este perceput actul.      
  Există diferite teorii şi concepţii despre agresivitate: teoriile învăţării, ale agresiunii-
frustrării, concepţiile psihanalitice şi etologice.

Teoriile învăţării
Inspirate din conceptele comportamentale, aceste teorii se bazează pe principiul
dobândirii comportamentelor agresive prin învăţare. Dintre cei care au propus perspectiva
influenţei sociale cel mai notabil este Albert Bandura (1973) care afirmă că agresiunea este un
comportament social cerut, ales şi menţinut la fel ca şi alte comportamente. Bandura
consideră că învăţăm şi preluăm comportamentele agresive: prin influenţare directă şi prin
învăţarea din observaţii. Spre deosebire de teoriile instinctuale şi cele induse, teoria influenţei
sociale nu propune influenţarea constantă spre agresiune. Potrivit teoriei, agresiunea este
dobândită prin încurajare şi modelare iar indivizii agresează numai în condiţii care facilitează
comportamentele agresive.

Teoria agresiunii -frustrării

Teoriile induse, a doua mare perspectivă teoretică asupra agresiunii, are mai mare
credibilitate printre psihologi. Cea mai de seamă perspectivă indusă este ipoteza fustaţio-
agresiunii propusă de Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears Cele două propuneri cheie ale
ipotezei lui Dollard sunt că: -fustraţia duce întotdeauna la o formă de agresiune; -agresiunea
întotdeauna frânează fustraţia. De fapt, frustraţia nu cauzează agresiune în mod direct.
Dimpotrivă, frustraţia care reprezintă orice blocare în comportamentul orientat către un scop,
induce o instigare spre agresiune cunoscută ca agresiune indusă. Această agresiune indusă, se
apreciază, facilitează comportamentul agresiv

Concepţia psihanalitică
În teoria despre excitaţie, Freud introduce două grupe de instincte complet diferite,

15
instinctele vieţii sau Eros şi instinctele morţii sau Thanatos. Instinctul sexual aparţine primului
grup, în timp ce impulsurile agresive, prin tendinţa lor destructivă, aparţin celui de-al doilea

Abordarea etologică
Teoriile instinctuale, propun ca teză agresivitatea ca fiind o caracteristică înnăscută a
tuturor indivizilor: suntem născuţi cu un instinct care face inevitabil comportamentul agresiv.
Teoriile instinctuale se împart, din perspectivă etologică, au două orientări principale:
agresiunii reale sau indirecte. Cealaltă mare teorie a instinctului, din perspectiva etologică este
în mare măsură cunoscută datorită lucrărilor K. Lorentz. Lorentz şi alţi etologişti afirmă că
instinctul agresiv este un instinct înnăscut de luptă care s-a dezv. de-a lungul evol.  speciei
umane.

Catarsisul           
Catarsisul este definit ca o descărcare emoţională, ca o deliberare şi o exteriorizare a
agresivităţii, efectul catarsic corespunzând unei diminuări a tendinţei de a agresa.
Cercetările psihologiei sportive efectuate asupra relaţiei dintre agresiune şi sport au pornit pe
trei direcţii: unii cercetători percep agresiunea în sport ca un catharsis care permite eliberarea
impulsurilor agresive şi reduce comportamentul agresiv în situaţiile sportive; alţi cercetători
au examinat antecedentele şi consecinţele agresiunii în sport alţii s-au preocupat de efectele
comportamentului agresiv în manifestările sportive. Cea mai discutată problemă a agresiunii
în psihologia sportivă este dacă activitatea sportivă, poate acţiona ca un catharsis care ar
reduce comportamentul agresiv în situaţii nesportive.16
Dorinta de afirmare a insotit dintotdeauna sportivul in competite, insa emotiile isi
marcheaza teritoriul declansand un surplus de energie ce sta de fapt la baza manifestarilor
sportivului. Aceste manifestari pot uneori sa depaseasca limitele si neputandu-si controla
impulsurile sportivul recurge la agresarea adversarului. Sunt numeroase situatiile in care
dorinta de victorie ii determina pe unii sportivi si chiar antrenori sa recurga la orice mijloace,
inclusive a celor aflate in afara eticii sportive.

II.2.Agresivitatea este o tendinta destructiva, cu efecte preponderent negative asupra

acelora impotriva carora este indreptata si, in acelasi timp, asupra spiritului moral al
sportivului. Comportamentul sportivilor, in general, dar mai ales in competitii este o problema
serioasa care ne pune in atentie necesitatea pregatirii psihologice a sportivilor.
16
https://alindiaconu.blogspot.com/2011/09/psihologie-sportiva-violenta-si.html

16
  Sportul de înalta performanta solicita la limitele neobisnuitului posibilitatile omului. In
acest context, cunoasterea particularitatilor si a modalitatilor de realizare a reglarii si
autoreglarii reprezinta mai ales in prezent conditia de baza a obtinerii marilor rezultate.
In masura in care fiecare individ va extinde aria intelegerii propriului comportament va reusii
sa-si asigure un control mai bun asupra reactiilor sale care, altfel, sunt negandite si automate.
Factorii care influenteaza comportamentul individual si cel de grup al sportivilor sunt de
natura psihica si sociala. Dintre acestia am identificat ca fiind mai pregnanti, urmatorii:
– nevoia de identitate,
– temperamentul;
– nevoia de a i se recunoaste valoarea;
– dorinta de a fi recompensat;
– frustrarea;
– increderea (sau nu) in fortele proprii;
– confortul interior in care intra starea de sanatate si starea psihica de moment;
– reusita/nereusita in plan profesional;
– rezultatul sportiv anterior;
– relatia cu coechipierii;
– relatia cu antrenorul si factorii responsabili;
– experienta anterioara;
– calificativul pe care il primeste din partea media si a publicului;17
Performanța e un cumul de muncă, talent, condiții și, poate cel mai misterios element,
metoda secretă de stăpânire a tracului. Metoda secretă de a evita tracul cu ajutorul motivației.
Dacă nu credeți că o persoană o poate motiva pe alta, atunci poate credeți că îi poate crea un
mediu în care să apară automotivarea, se arată într-un articol apărut în
championshipcoachesnetwork.com. Există trei strategii importante de motivare: frica,
stimulentele și/sau scopul. Primele două funcționează numai pe termen scurt, iar ultima, care
dă un înțeles acțiunii, funcționează pe termen lung.

1. Motivația prin teamă

Inducerea fricii poate fi făcută ușor și îi poate motiva pe oameni pe termen scurt. Dar în timp,
frica generează resentimente și loialitate scăzută. Sportivul care este motivat prin frică nu
încearcă să ajungă undeva, ci mai degrabă evită ceva, cum ar fi pierderea unei poziții sau o

17
http://www.creeaza.com/familie/sport/Combaterea-violentei-in-sport776.php

17
greșeală. Sportivul se concentrează mai mult pe ce nu trebuie să facă decât pe ce trebuie să
facă.

2.Motivația prin recompense

Și recompensele pot fi motivante pe termen scurt. Recompensele de orice gen: trofee, bani,
titularizare etc. Însă stimulentele de acest gen trebuie crescute permanent, pentru că altfel tind
să-și atenueze valoare în ochii sportivului.

3. Motivarea prin scop

Dezvoltarea unui puternic sentiment de scop este cea mai eficientă metodă de a motiva pe
termen lung. Furnizare unui scop și sens înseamă crearea unui mediu care să conducă la
dezvoltarea personală și încurajarea sportivilor de a se automotiva și de a-și inspira colegii. În
acest stadiu sportivii sunt conștienți de rolul lor, sunt conștienți de motivul pentru care vin la
antrenament, sunt conștienți de locul lor în echipă. Antrenorii trebuie să depună mai multă
efort pe perioade mai lungi de timp pentru a atinge acest mediu de lucru, dar numai așa pot
ajunge la o motivare pe termen lung, pe care și-o doresc atât de mult.18

III. Jocul emoțiilor din performanța sportivă

Aspecte ale integrării sociale prin practicarea voleiului

Voleiul modelează în mod complex fizicul şi psihicul uman, ceea ce a dus la o
dezvoltare permanentă a acestei discipline.
Trǎim într-o societate foarte divizatǎ, caracteristicǎ societǎţilor dezvoltate tehnologic,
cu oameni bogaţi şi sǎraci, cunoscǎtori şi ignoranţi, populari şi “invizibili”, normali şi diferiţi
etc.
18
https://www.cariereonline.ro/leadership/management/trei-metode-de-motivare-sportivilor

18
 Indiferent de categoria în care se încadreazǎ o persoanǎ, întotdeauna aceasta se va
strǎdui spre satisfacerea nevoilor personale.
Societatea creazǎ modele, tendinţe, curente filozofice. Voleiul se încadreazǎ în cadrul
celor mai vechi curente filozofice, moduri de gândire, abordări ale fundamentelor vieţii şi
societăţii umane.
Practicanţii voleiului, indiferent de motivaţia care a stat la baza începerii acestui stil
de viaţǎ reuşesc sǎ realizeze una din dezideratele de bazǎ ale societǎţii, şi anume crearea de
relaţii interumane, lǎrgirea cercului de cunoştinţe.
Un alt aspect important este reprezentat de modelul de comportament care se educǎ în
cadrul antrenamentelor din sǎlă, în vestiare etc.
Deseori înainte sau după meciuri fie ele câștigate sau pierdute vorbesc cu sportivele și
mi se destăinuie că au sau au avut emoții proprii pe care nu le pot controla, sau aflu de la
colegele lor că se simt ciudat. La toate sporturile aceste emoții joacă un rol foarte important și
este dea dreptul enervant deranjând confortul sportivului. Acesta este precum un musafir
nepoftit care nu mai dorește a se lăsa plecat.
Viața oricărui sportiv este controlată de emoții, dorințe, așteptări, obiective, valori
personale și obiceiuri.  Dar dintre toate acestea, cel mai mult se discută în lumea psihologiei
sportive despre emoții. Ele sunt cele care ies la lumina comportamentului din abisul
subconștientului și însoțesc cariera fiecărui sportiv, luând fațete diverse precum personajele
carnavalului venețian, experimentând când emoții plăcute, când emoții mai puțin plăcute sau
total neplăcute. Așadar, vrei – nu vrei, experimentezi forme diferite de emoții. Unele sunt
puternice, altele sunt slab resimțite; unele sunt pozitive (constructive) iar altele sunt negative
(distructive). La baza fiecărei emoții vom întâlni, însă, așteptări, dorințe,obiective, care
declanșează fie conștient, fie inconștient, fie rațional, fie irațional, fiecare dintrea ceste
emoții.  19

19
https://pipetafotbalului.com/2017/01/22/jocul-emotiilor-din-performanta-sportiva-partea-i-emotiile-intens-
negative/

19
 „Ai grijă ce îți dorești și mai ales cât de tare îți dorești, pentru a nu
lăsa emoția să pună stăpânire pe tine!” – Ioan Popoviciu

Interesul pentru obţinerea performanţelor sportive în timp cât mai scurt, cu eficienţă
crescută şi cu riscuri biologice minime a condus la o dezvoltare uriaşă a cercetărilor ştiinţifice
proprii domeniului sportului dar şi la o receptivitate sporită privind transferurile de cunoştinţe
şi de aplicaţii din alte domenii. Domeniul manifestărilor psihice, al controlului trăirilor şi
manifestărilor este ţinta unor cercetări avansate, deoarece, din interiorul acestui domeniu se
poate accede la rezervele biologice inabordabile în condiţii normale, dar declanşabile în stări
de emergenţa sau supravieţuire 20.
Din punctul meu de vedere, fiecare individ caută să fie conectat fie la o rețea socială
(familie, prieteni) fie la anumite dorințe sau obiecte din jur. Însă un individ matur este în
primul rând conectat la propriul său sistem de valori și principii după care se ghidează. Dacă
acestuia îi lipsesc aceste valori sau nu este conștient de valorile și principiile după care se
ghidează, va căuta să se conecteze fie la valorile familiei sau ale societății, fie la anumite
obiecte. În sport,sportivul ajunge să se identifice într-atât de mult cu punctele, victoriile și
performanța sa, încât chiar și o mică greșeală atrage după sine un atac asupra identității și
integrității sale. Așa se ajunge încât deseori aud, ”am greșit ca un prost” sau ”am greșit, ce
prost sunt”. Neîmplinirea dorințelor și așteptărilor atrage după sine autoreproșul. Acest
autoreproș este spontan și necontrolat, dar în mod inconștient el este folosit de către sportiv în
vederea activării sale mentale fie prin rușine,(”dai în minge ca un bleg”, ”nu ești în stare să
dai o pasă bună”, ”atâta poți”!) fie prin atac asupra identității sale(”ești cel mai mare
fraier”). Deși pe moment, aceste atacuri verbale pot activa sistemul nervos și muscular,
sportivul joacă la o intensitate mentală mult prea ridicată și incontrolabilă, fiindu-i greu să
se focalizeze pe obiectivul său sau pe planul său de joc.
În acest fel, în loc ca sportivul să își controleze propriile emoții, acestea au luat
controlul conștiinței sale, activând peste măsura controlului personal comportamentul și

20
Gagea, A. (2008). About Advanced Science in High Performance Sport. Palestrica Mileniului III – Civilizație și
Sport, Volumul IX, Nr. 3 (33), Septembrie, 179‒184.

20
făcându-și jocul automat și dezadaptativ. Odată activate aceste gânduri negative, acestea își
încep jocul murdar al dialogului intern pe cares portivul îl are cu sine și care în final se
încheie prin coborârea intensității emoționale dar tot la nivel negativ. Acest joc murdar al
dialogului intern negativ are ca scop anestezierea emoțiilor, crearea acelei suferințe
insuportabile care duce la anestezie emoțională, resemnare și pasivitate. Acesta este locul
celui de-al doilea tip de trăiri emoționale și anume, emoțiile scăzute ca intensitate, dar
negative (nu activează sistemul nervos înspre o rezolvare rațională a problemelor), cum ar
fi neîncrederea, pesimismul, depresia, vinovăția, rușinea, automulțumirea. 

Concluzii

1. Legitimitatea încălcarii regulilor este din ce în ce mai mult acceptată ca normă în

lumea sportului, deşi în ultimii ani au fost multe schimbări în regulamentele federaţiilor care
au contribuit la reducerea actelor de violenţă.

2. Despre efectul catarsic al sportului, nu se poate constata decît că sportul facilitează

descărcări agresive foarte puternice.

21
 3. Sportul devine un costisitor divertisment de masă; victoria cu orice preţ este necesară
pentru a umple tribunele şi a atrage televiziunea. Mizele crescând, sporeşte şi pericolul
violenţei atât în rândul publicului cât şi printre jucători.

4. Trebuiesc luate mai multe măsuri de diminuare a actelor violente din rândul
sportivilor şi spectatorilor pentru a nu le periclita acestora sănătatea şi pentru a readuce în
interesul sportivilor celebrul dicton " Important e să participi, nu să câştigi".

Bibliografie

1. Creţu, Tinca (2004). Psihologia educaţiei. Bucureşti, Universitatea din Bucureşti: CREDIS.
2. Epuran Mihai (2005) Elemente de psihosociologia activitaților corporale – sporturi,
jocuri. București: RENAISSANCE.p.15
3. Epuran Mihai, Holdevici Irina, Toniţa Florentina, (2001). Psihologia sportului de performanţă.
Teorie şi practică. Bucureşti: FEST
4. Gagea, A. (2008). About Advanced Science in High Performance Sport. Palestrica Mileniului
III – Civilizație și Sport, Volumul IX, Nr. 3 (33), Septembrie, 179‒184

22
 5. Georgescu, F., (1998), Cultura fizică, fenomen social, Bucureşti, Editura Tritonic
6. Golu M, (2000). Particularităţi ale integrării la nivel psihic. În: “Aurele corpurilor. Interfeţe
cu cosmosul.” Volum coordonat de Guja Cornelia, Iaşi: Polirom.
7. Mureşan P, (1990). Invăţarea socială. Teorii, forme, procese, mecanisme. Bucureşi: Albatros.
p. 25.
8. N. Vinţanu, (1998), Prelegeri despre educaţia sportivă, Bucureşti, Editura PRO TRANSILVANIA
9. Popescu-Neveanu, Paul (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Albatros. p.217.
10. Şchifirneţ C., (2002) Sociologie. Bucureşti: comunicare.ro. p.45
11. Vinţanu N., (2008) Educaţia. Bucureşti: Zerana Flores

Site-uri

1. http://adevarul.ro
2. http://www.psychologies.ro
3. https://alindiaconu.blogspot.com
4. http://www.creeaza.com
5. https://www.cariereonline.ro
6. https://pipetafotbalului.com

23