Radiația (razele) X sau radiația (razele) Röntgen sunt radiații electromagnetice ionizante, cu lungimi de

undă mici, cuprinse între 0,01 și 100 Å (ångström). Razele X formează radiația X, o formă de radiație
electromagnetică. Cele mai multe raze X au o lungime de undă cuprinsă între 0,01 și 10 nanometri,
corespunzând frecvențelor cuprinse între 30 petahertz și 30 exahertz (3 × 1016 Hz până la 3 × 1019 Hz) și
energii cuprinse între 100 și 110 keV. Lungimile de undă cu raze X sunt mai scurte decât cele ale razelor
UV și de obicei sunt mai lungi decât cele ale radiațiilor gamma. În multe limbi, radiația X este menționată
cu termeni care denotă radiația Röntgen, după ce omul de știință german Wilhelm Röntgen [1], care de
obicei este creditat ca descoperitor, și care l-a numit radiația X pentru a indica un tip de radiație
necunoscut 

Descoperirea razelor X

În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, bombardând un corp metalic cu
electroni rapizi, a descoperit că acesta emite radiații foarte penetrante, radiații pe care le-a
denumit raze X (descoperire realizată în anul 1895). Radiațiile X au fost numite mai târziu radiații
Roentgen sau Röntgen.

S-au găsit raze X provenind din tuburile Crookes, tuburi experimentale de descărcare inventate în jurul
anului 1875, de către oamenii de știință care investigau razele catodice, adică grinzile electronice
energetice, create mai întâi în tuburi. Tuburile Crookes au creat electroni liberi prin ionizarea aerului
rezidual în tub printr-o tensiune DC ridicată de oriunde între câțiva kilovolți și 100 kV. Această tensiune a
accelerat electronii proveniți de la catod la o viteză suficient de mare încât au creat raze X atunci când
au lovit anodul sau peretele de sticlă al tubului. Multe dintre tuburile timpurii ale Crookes au radiat, fără
îndoială, raze X, deoarece cercetătorii timpurii au observat efecte care le puteau fi atribuite, după cum
este detaliat mai jos. Wilhelm Röntgen a fost primul care le studiază sistematic, în 1895.

Cercetarea timpurie

Utilizarea razelor X în scopuri medicale (care a evoluat în domeniul radioterapiei) a fost pionieră de către
maiorul John Hall-Edwards din Birmingham, Anglia.  Apoi, în 1908, el a trebuit să aibă brațul stâng
amputat din cauza răspândirii dermatitei cu raze X pe brațul lui

În 1914, Marie Curie a dezvoltat aparate radiologice pentru a sprijini soldații răniți în Primul Război
Mondial, mașini ce permiteau imagistica rapidă cu raze X pentru soldații răniți pe câmpul de luptă; astfel
chirurgii puteau să opereze mai rapid și cu mai multă acuratețe

Proprietati

Fotonii cu raze X transporta suficientă energie pentru a ioniza atomii și pentru a întrerupe legăturile
moleculare. Aceasta face ca acesta să fie un tip de radiație ionizantă și, prin urmare, dăunătoare
țesutului viu. O doză foarte ridicată de radiații într-o perioadă scurtă de timp provoacă boală prin
radiații, în timp ce dozele mai mici pot da un risc crescut de cancer indus de radiații. În imagistica
medicală, acest risc crescut de cancer este, în general, mult mai mare decât beneficiile examinării.
Capacitatea ionizantă a razelor X poate fi utilizată în tratamentul cancerului pentru a ucide celulele
maligne folosind radioterapia. De asemenea, este utilizat pentru caracterizarea materialelor utilizând
spectroscopia cu raze X.

Obținerea razelor X

În laborator

Razele X se pot obține în tuburi electronice vidate, în care electronii emiși de un catod incandescent sunt
accelerați de câmpul electric dintre catod si anod (anticatod). Electronii cu viteză mare ciocnesc
anticatodul care emite radiații X. Electronii rapizi care ciocnesc anticatodul interacționează cu atomii
acestuia în două moduri:

 Electronii, având viteză mare, trec prin învelișul de electroni al atomilor anticatodului și se
apropie de nucleu. Nucleul, fiind pozitiv, îi deviază de la direcția lor inițială. Când electronii se
îndepartează de nucleu, ei sunt frânați de câmpul electric al nucleului; în acest proces se emit
radiații X.

 La trecerea prin învelișul de electroni al atomilor anticatodului, electronii rapizi pot ciocni
electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un electron de pe un strat interior (de exemplu de
pe stratul K) poate fi dislocat. Locul rămas vacant este ocupat de un electron aflat pe straturile
următoare (de exemplu de pe straturile L, M sau N). Rearanjarea electronilor atomilor
anticatodului este însoțită de emisia radiațiilor X.

Proprietățile radiațiilor X
Ele prezintă următoarele proprietăți:

 în vid ele se propagă cu viteza luminii;

 impresionează plăcile fotografice;

 nu sunt deviate de câmpuri electrice și magnetice;

 produc fluorescența unor substanțe (emisie de lumină); Exemple de substanțe fluorescente:

silicat de zinc, sulfurǎ de cadmiu, sulfurǎ de zinc, care emit lumina galben-verzuie.

 sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul omului;

 pătrund cu ușurință prin unele substanțe opace pentru lumină, de exemplu prin corpul
omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie, lemn, sticlă ș.a., dar sunt absorbite de
metale cu densitatea mare (de exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa
atomică și grosimea substanței prin care trec.

 ionizeazǎ gazele prin care trec. Numǎrul de ioni produși indica intensitatea radiațiilor. Pe această
proprietate se bazeazǎ funcționarea detectoarelor de radiații.

 au acțiune fiziologicǎ, distrugând celulele organice, fiind, în general, nocive pentru om. Pe
această proprietate se bazeazǎ folosirea lor în tratamentul tumorilor canceroase, pentru
distrugerea țesuturilor bolnave.