Digitally signed by

Biblioteca UTM UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Reason: I attest to the
accuracy and integrity
of this document

Ion Bumbu
Iacob Bumbu
Ludmila Vîrlan

„CONTROLUL ŞI MONITORINGUL
MEDIULUI”
Curs de lucrări practice şi laborator

Chişinău
2006
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
FACULTATEA URBANISM ŞI ARHITECTURĂ
CATEDRA ECOTEHNIE, MANAGEMENT ECOLOGIC ŞI
INGINERIA APELOR UNESCO/COUSTEAU

prof.univ., dr.hab. Iacob Bumbu

prof.univ., dr.hab. Ion Bumbu
Ludmila Vîrlan

CONTROLUL ŞI MONITORINGUL
MEDIULUI
Curs de lucrări practice şi laborator

U.T.M.
2006
 Scopul îndrumarului metodic este de a reuşi prin diferite
metode, tehnici, echipamente şi tehnologii să coordoneze activităţile
de minimizare a efectelor negative şi de menţinere nealterată
calitatea mediului înconjurător.
Lucrarea este destinată studenţilor anului V, specialitatea
183.1 „Ingineria mediului”, în scopul realizării procesului didactic şi
însuşirii deprinderilor practice pentru efectuarea controlului şi
monitoringului mediului. Îndrumarul cuprinde metodele de
investigaţii de laborator ale aerului, apei şi solului, metodele
studierii impactului mediului asupra sănătăţii populaţiei

Autori: prof.univ., dr.hab. Iacob Bumbu

prof.univ., dr.hab. Ion Bumbu
Ludmila Vîrlan

Redactor responsabil: prof.univ., dr.hab. Ion Bumbu

Recenzent: prof.univ., dr. Dumitru Ungureanu

Bun de tipar 17.04.2006 Formatul hârtiei 60x84 1/16

Hârtie ofset. Tipar ofset. Tirajul 500 ex.
Coli de tipar 3,0 Comanda nr.

U.T.M., 2006, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.

Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.

©, U.T.M., 2006
 Cuprins

1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND POLUAREA

MEDIULUI.......................................................................... 5
2. METODE DE CONTROL A FACTORILOR 8
POLUANŢI.........................................................................
3. CONTROLUL ŞI MONITORIZAREA CALITĂŢII 10
AERULUI ATMOSFERIC.................................................
3.1. Organizarea controlului şi monitoringului asupra poluării 12
aerului atmosferic................................................................
3.2. Determinarea dioxidului de sulf (SO2)................................ 14
3.3. Determinarea concentraţiei de ozon (O3) şi dioxid de azot 15
(NO2) la prezenţa lor comună în aerul atmosferic...............
3.4. Determinarea pulberilor prin metoda de aspirare cu 17
aplicarea filtrului de hârtie...................................................
3.5. Cercetarea bacteriologică a aerului atmosferic.................... 18
3.6. Determinarea tetraetilplumbului Pb(C2H5)4 ........................ 20
3.7. Determinarea bioxidului de carbon (CO2) din aer prin 21
metoda-expres......................................................................
4. CONTROLULŞIMONITORINGULPOLUĂRII APEI...... 22
4.1. Reglementarea calităţii apei................................................ 22
4.2. Prelevarea şi transportul probelor de apă............................ 24
4.3. Determinarea consumului chimic de oxigen
(oxidabilitatea).................................................................... 26
4.4. Determinarea durităţii apei.................................................. 28
4.5. Determinarea amoniacului din apă...................................... 29
4.6. Determinarea nitriţilor.......................................................... 31
4.7. Determinarea nitraţilor......................................................... 33
4.8. Determinarea clorurilor........................................................ 34
4.9. Determinarea caracteristicilor microbiene ale apei............. 35
4.10. Determinarea ouălor de helminţi........................................ 44
5. CONTROLUL POLUĂRII SOLULUI............................... 45
5.1. Poluarea solului şi influienţa asupra sănătăţii...................... 45
5.2. Prelevarea probelor de sol................................................. 46
5.3. Analiza de laborator a solului.............................................. 49
5.4 Evaluarea gradului de poluare a solului............................... 54
Bibliografie.......................................................................... 56

3
 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND POLUAREA MEDIULUI

Organismul uman este permanent influenţat de o mulţime de

factori externi, care se mai numesc factori de mediu sau factori
ecologici. Între organismul uman şi mediul ambiant apare un echilibru
mobil. Acest echilibru fiind tulburat, duce la apariţia anumitor
maladii.
Factorii de mediu pot fi grupaţi în: factorii fizici, ca presiunea
atmosferică sau radiaţiile ionizante; factori chimici, reprezentaţi de
diferitele elemente sau substanţe existente în natură sau sintetizate de
om; factori biologici, în mod deosebit virusurile, bacteriile, ciupercile
şi alte microorganisme care acţionează asupra organismului şi factori
sociali, rezultaţi din interrelaţiile dintre oameni sau dintre om şi
mediu. Influenţa factorilor şi condiţiilor de mediu ambiant asupra
sănătăţii omului ar putea fi ilustrată schematic conform figurei 1.

Fig.1.1 Influenţa factorilor şi condiţiilor de mediu ambiant asupra

sănătăţii omului.
Temperatura, umiditatea, mişcarea aerului, presiunea
atmosferică, radiaţiile, zgomotul, vibraţiile, etc., sunt factorii fizici
care au o influenţă energetică (calorică, electromagnetică, acustică,
gravitaţională ş.a.) asupra organismului.

4
 Mulţi dintre factorii enumeraţi prezintă o necesitate vitală
pentru organism, de exemplu, o anumită temperatură a aerului,
presiune atmosferică sau radiaţie solară. Însă tot aceşti factori pot avea
şi o influenţă nocivă. Temperatura aerului, de exemplu, poate provoca
o supraîncălzire a organismului până la şoc termic, zgomotul excesiv
poate leza aparatul vestibular şi provoacă surditatea, iar razele
ultraviolete – cancerul pielii etc.
Factorii chimici sunt elementele chimice şi compuşii aerului,
apei, solului, alimentelor existente în natură sau a substanţelor
sintetizate de către om. Multe elemente chimice şi compuşii lor sunt
necesare pentru activitatea normală a organismului. Dar, în unele
cazuri, tot ele pot fi cauza bolilor: de exemplu, carenţa de iod în
produsele alimentare poate cauza dereglarea funcţiei glandei teroide şi
apariţia guşei endemice; insuficienţa de oxigen în aer provoacă
hipozeia; prezenţa substanţelor toxice în concentraţiile sporite în aerul
încăperilor de producţie ca oxidul de carbon, clorul etc. poate cauza
intoxicaţii.
Factorii biologici, cum sunt microorganismele patogene,
viruşii, helmenţii etc., pătrunzând în organism prin căile respiratorii,
aparatul digestiv, prin piele, pot cauza boli contaginoase bacteriene,
micoze, helmintoze, viroze. Unii agenţi infectând produsele
alimentare, pot provoca intoxicaţii alimentare şi alte boli.
Omul, aflându-se în mediul social, este supus acţiunii factorilor
sociali (psihogeni sau informativi, adică excitanţilor sistemului al
doilea de semnalizare).
Cuvântul rostit, scris, interrelaţiile din societate pot provoca
diferite stări psihologice (bucurii, grijă, supărare) acestea influenţând
prin intermediul sistemului cardio-vascular, funcţiile integral
fiziologiceale ale organismului , ceea ce poate să provoace dereglări
ale sistemului nervos central, infarctul miocardului, hipertonia,
diabetul, ulcerul gastric şi duodenal etc.
Astfel, asupra omului influenţează atât factorii naturali, cât şi
cei sociali–relaţiile de producţie, condiţiile de trai, de alimentaţie ş.a.,
aceştia fiind primordiali, determinând sănătatea şi morbiditatea în
societate.

5
 În unele cazuri acţiunea factorilor de mediu poate să se exercite
nu asupra populaţiei expuse ci asupra descendenţilor acesteia, fie
asupra informaţiei genetice cu producerea de mutaţii ereditar
transmisibile, fie numai asupra procesului de concepţie cu
determinarea de malformaţii congenitale.
Cea mai evidentă acţiune a factorilor de mediu asupra
organismului uman este cea exercitată prin intemediul poluării.
Prin poluarea mediului se înţelege modificarea compoziţiei
normale a mediului şi/ sau prezenţa unor componenţi străini care prin
acţiunea lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin timpul cât
acţionării asupra omului, produc alterarea stării de sănătate sau
crează disconfort.
Poluarea mediului poate avea loc şi în afara intervenţiei omului,
cum este pătrunderea pulberii de sol în atmosferă sau distrugerea în
masă a unor organisme acvatice ( alge ) după o perioadă de dezvoltare
( înflorire ). Acest tip de poluare, denumit şi eutrofizare, formează însă
o excepţie. Cel mai frecvent, polurea mediului este consecinţa
activităţilor fiziologice sau social – economice ale omului. Acest tip
de poluare însoţeşte omul oriunde s-ar afla şi indiferent pe ce treaptă
de dezvoltare s-ar afla. În general însă poluarea biologică este
caracteristică zonelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Poluarea chimică s-a dezvoltat pe măsură ce omul a utilizat din
ce în ce mai multe substanţe chimice de sinteză, substanţe
necunoscute în trecut şi inexistente în natură. Poluarea chimică este
caracteristică zonelor dezvoltate, având cel mai larg spectru de
poluanţi.
Poluarea fizică, se afirmă, că prezintă forma de poluare a
viitorului nu prea îndepărtat.
Urmărind influenţa poluării mediului asupra populaţiei,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O. M. S.) reprezintă această acţiune
sub forma unui triunghi (fig.1.2). La baza triunghiului se găseşte
întreaga populaţie care este supusă acţiunii factorilor poluanţi în timp
ce la vârful triunghiului se găseşte populaţia care decedează sub
influenţa poluării.

6
 Fig. 1.2 . Influenţa poluării asupra populaţiei

Sub vârful triunghiului se situează o populaţie mai numeroasă

care prezintă manifestări (îmbolnăviri) acute sub acţiunea poluării ;
mai jos ne apare o populaţie şi mai numeroasă care prezintă
îmbolnăviri cronice, şi în fine se situează o populaţie şi mai
numeroasă care nu prezintă tulburări chimice evidente, dar la care se
constată modificări ale unor parametri biologici, ca tulburări
biochimice, enzimatice, funcţionale sau încărcări ale organismului cu
substanţe poluante existente în mediul înconjurător (substanţe
cumulative).
Toate aceste efecte ale poluării au dus la recunoaşterea
necesităţii unor măsuri de depoluare sau de producţie a mediului
înconjurător.

2. METODE DE CONTROL A FACTORILOR POLUANŢI

Controlul şi monitoringul mediului necesită dezvoltarea şi

menţinerea unor sisteme de supraveghere continuă, care ar permite
obţinerea informaţiei veridice şi complexe pentru rezolvarea
problemelor legate de starea, utilizarea şi protecţia mediului şi
componentelor acestuia pentru diferiţi utilizatori de informaţie din
cadrul societăţii civile.

7
 Pentru aşi îndeplini aceste sarcini ,Controlul şi monitoringul
mediulu utilizează o serie de metode de studiu a relaţiei dintre factori
de mediu şi societate.
Aceste metode pot fi grupate astfel:
- metode pentru investigarea factorilor de mediu care sunt
împrumutate din mai multe ştiinţe şi care sunt specifice factorilor de
mediu cercetaţi;
- metode experimentale, prin care se urmăreşte pe animale de
laborator acţiunea factorului de mediu cercetat, iar rezultatele obţinute
sunt transpuse organismului uman;
- metode pentru investigarea organismului uman, cum sunt
metodele chimice aplicate în masă, metodele paraclinice sau de
evidenţiere a unor modificări funcţionale hematologice, serologice etc.
produse în organism, mai ales în stadii incipiente de boală, şi metode
epidemiologice sau de investigare populaţională;
- metode statistice sau mai exact statistico-matematice, prin
care se prelucrează datele de investigare a mediului, cât şi cele pentru
investigarea organismului uman, în vederea obţinerii unor rezultate
veridice pentru a fi interpretate corect.
Cu ajutorul tuturor acestor metode Controlul şi monitoringul
mediului exercită o acţiune complexă de supraveghere permanentă a
stării mediului în vederea asigurării securităţii ecologice. De aici
reiese şi scopul de bază al controlului – asigurarea respectării
legislaţiei ecologice, a normelor şi standardelor în domeniu, a
realizării planurilor şi programelor de acţiune ale protecţiei mediului
de către toate instituţiile şi organizaţiile, activitatea cărora are tangenţa
directă sau indirectă cu mediul înconjurător, agenţii economici şi
persoanele fizice.
În conformitate cu art.15 al Legii privind protecţia mediului
înconjurător, supravegherea mediului la nivel naţional este asigurată
de Ministerul Mediului, precum şi de alte instituţii – Ministerul
Sănătăţii, Ministerul Agriculturii şi Industriei de Prelucrare, Asociaţia
de Stat „AGeoM”, Serviciul Silvic de Stat „Moldsilva” şi Academia
de Ştiinţe a Moldovei. În plan organizaţional, reţeaua generală a
Monitoringului Ecologic include posturi, staţii şi poligoane de
supraveghere, laboratoare, centre de profil sau specializare, precum şi

8
unitatea centrală – Centru de Monitoring Ecologic în cadrul
Serviciului Hidrometeo.
În funcţie de obiectivele încredinţate, Sistemul de Monitoring
Ecologic Integrat include în calitate de subsisteme atât
compartimentele de bază (aerul, apa, solul, flora, fauna, omul), cât şi
factorii complementari (radiaţia solară şi tehnogenă, câmpurile
electromagnetice, poluarea sonică, vibraţiile, agenţii biologici
patogeni, substanţe toxice, îngrăşămintele chimice, pesticide).
În plan teritorial, Monitoringul Ecologic se constituie din trei
niveluri de supraveghere:
- local (în zona de activitate a întreprinderilor, în localităţi,
rezervaţii);
- regional (în limitele unităţilor administrativ – teritoriale, în
perimetrul zonelor economice şi naturale);
- naţional, care cuprinde întreg teritoriul ţării.
În prezent în Republica Moldova există diferite programe
privind controlul şi monitoringul mediului (aerului, apei, solului, flora,
fauna) care, în funcţie de factorul analizat, necesită anumite metode de
cercetare a acestuia.

3. CONTROLUL ŞI MONITORIZAREA CALITĂŢII

AERULUI ATMOSFERIC

Atmosfera constituie învelişul gazos de la suprafaţa Terrei. În

mod normal aerul atmosferic este compus dintr-un amestec de gaze în
proporţie constantă şi anume: azot – 79,2 %, oxigen – 20,97 %,
CO2 – 0,03 – 0,04 %, hidrogen şi gaze inerte – urme.
Prin poluarea aerului se subînţelege prezenţa în atmosferă a
unor elemente străine care nu corespund compoziţiei normale a
aerului şi au acţiune nocivă asupra organismului.
Poluanţii aerului se divid în: chimici, fizici şi biologici, care pot
fi în formă de gaze, vapori şi pulberi.
Aerul atmosferic prezintă unul din sistemele ecologice ale
biosferei, care echilibrează relaţiile reciproce dintre om şi mediul
ambiant, de aceea, protecţia bazinelor aeriene ale centrelor populate
contra poluării urmează să fie apreciată ca o problemă importantă a

9
contemporaneităţii, epocii dezvoltării rapide a industrializării şi
urbanizării. O consecinţă a activităţii economice a omului este
dezechilibrarea mediului ambiant, modificarea proprietăţilor fizice şi a
compoziţiei chimice a aerului atmosferic din centrele populate,
îndeosebi, a centrelor industriale. Aceste modificări pot deveni nocive
pentru om, dacă emisiile de poluanţi în atmosferă vor depăşi
capacităţile de adaptare ale organismului uman. Un rol important în
controlul şi monitorizarea calităţii aerului îi revine Serviciului
Hidrometeorologic de Stat (SHS), Institutului Naţional de Ecologie
(INECO), Centului Naţional Ştiinţifico - Practic de Medicină
Preventivă (CNŞPMP) şi Inspectoratului Ecologic de stat (IST).
Reţeaua SHS cuprinde 5 centre industriale ale republicii, şi
include 17 posturi staţionare: Chişinău – 6 posturi, Tiraspol – 3
posturi, Râbniţa – 2 posturi, Bender – 4 posturi. Observaţiile
sistematice se efectuează de 3 ori /24 h (7oo, 13oo, 19oo) după ora
locală. Probele se prelevează după următorii indici de bază:
suspensiile solide, oxid de carbon, oxid de azot. În baza a 7 staţii
meteorologice (Chişinău, Tiraspol, Dubăsari, Râbniţa, Camenca,
Corneşti, Liova), lunar se colectează şi se analizează probe de
precipitaţii atmosferice după 6 indici: SO2-4, NH+4; Cl-, HCO-3, Ca2+,
Mg2+, şi se determină reacţia a ionilor de hidrogen.
IES efectuează monitoringul calităţii aerului conform
programelor anuale care prevăd prelevarea probelor şi determinarea
emisiilor în atmosferă de la diferite obiective. În anul 2004 Direcţia
control analitic – ecologic şi monitoring (Laboratorul central) a
examinat sursele de poluare la cele mai mari întreprinderi ale
municipiului Chişinău : CET- 1, CET- 2, Termocom, Franzeluţa,
Alimcom.
A fost controlată starea şi eficacitatea funcţionării a 96 de
sisteme de purificare a aerului la 25 de întreprinderi. Toate aceste
instalaţii lucrează în corespundere cu caracteristicile lor. Cele mai
mari surse staţionare de poluare a aerului în raza mun. Chişinău sunt:
CET -1, CET – 2, Termocom.

10
3.1. Organizarea controlului şi monitoringului asupra poluării
aerului atmosferic

Conform STAS –ului 17.2.3.01-86, observaţiile asupra poluării

aerului atmosferic se efectuează de către posturile staţionare, cele de
traseu sau mobile (din flacăra de poluare).
Posturile staţionare asigură înregistrarea continuă a conţinutului
de substanţe poluante sau recoltare sistematică a probelor de aer
pentru analizele ulterioare. Posturile staţionare prezintă pavilioane
speciale înzestrate cu aparataj necesar, situate pe terenuri deschise,
ventilate din toate părţile.
Posturile de traseu sunt destinate recoltării sistematice a
probelor de aer într-un punct fixat al localităţii, observaţiile fiind
efectuate cu utilaj mobil (autovehicul).
Posturile mobile sunt destinate recoltării probelor din flacăra de
fum cu scopul de a evidenţia zona de influenţă a emisiilor industriale.
Locurile de recoltare a probelor se aleg la distanţe de la sursa de
poluare, ţinând cont de particularităţile de răspândire a substanţelor
poluante în atmosferă.
Numărul posturilor staţionare şi de traseu se determină în
funcţie de numărul de populaţie, dezvoltarea industriei, suprafaţa şi
relieful localităţii. Se consideră necesar de stabilit în centrul populat
un punct staţionar sau de traseu la fiecare 50 – 100 mii locuitori.
Observaţiile sistemice asupra poluării aerului atmosferic se fac
în toate anotimpurile anului, conform programelor de observaţie
prezentate în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Programele de observaţie
Programul Ora de recoltare Substanţele poluante
a probelor
Praf, SO2, NO2, CO2, impurităţi
Deplin 1, 7, 13, 19 specifice emisiilor industriale
respective
Incomplet 7, 13, 19 Aceleaşi
Redus 7, 13 -//-//-//-//-
Nictemeral În continuu -//-//-//-//-

11
 În dependenţă de concentraţia în aer a substanţei determinate şi
starea ei agresivă, recoltarea probelor de aer se face prin metoda
statice (sedimentare, absorbţie) şi metode dinamice (aspirare,
introducerea în anumite vase a unui volum cunoscut din aerul
analizat).
Metoda sedimentării se aplică la recoltarea probelor de aer
pentru determinarea pulberilor şi se face în vase cu un adeziv (gumă
arabică, glicerină).
Metoda statică proprii-zisă ( de absorbţie) se aplică la
recoltarea probelor de aer pentru analiza chimică a gazelor şi constă în
expunerea în atmosferă a unor hârtii indicatoare, tuburi sau plăci
îmbibate cu reactive specifice pentru substanţele din gazul respectiv.
Metoda de aspirare este o metodă dinamică ce se aplică la
recoltarea probelor de aer pentru determinarea atât a pubelelor, cât şi a
substanţelor chimice în cazurile când concentraţia componentului
determinat este neînsemnat şi pentru evidenţierea ei este necesară o
cantitate considerabilă de aer. Principiul metodei constă în aspirarea
aerului pentru cercetare prin metoda de absorbţie (fig. 3., 3.2).

Fig.3.1 Schema de principiu a dispozitivului de recoltare a

probelor de aer, compus din: M- motor, P- pompă de aspirare,
G- gazometru, V- vas de absorbţie, T- tub de conectare

12
 1 2 3 4

Fig.3.2. Dispozitive de absorbţie: 1, 2, – vase cu placă poroasă; 3 –

vas de absorbţie tip Rihter; 4 – vas Drexel

Vasele de absorbţie utilizate, înainte de recoltarea probelor de

aer, se spală şi se usucă bine în etuvă, pentru a evita prezenţa în ele a
substanţelor ce pot influenţa determinarea impurităţilor din probele de
aer recoltate.

3.2. Determinarea dioxidului de sulf (SO2)

Principiul metodei. Metoda este bazată pe oxidarea dioxidului

de sulf în procesul de captare a lui din aer într-o soluţie de
clorat de potasiu şi determinarea cantitativă prin metoda
fotoelectrocolorimetrică a sedimentului de sulfat de bariu format la
interacţiunea acidului sulfuric cu clorura de bariu.

3SO2 + KclO3 + 3H2O → 3H2SO4 + KCl; (3.1)

H2SO4 + BaCl2 → BaSO4 + 2HCl . (3.2)

Reactivii:
- soluţie absorbantă, KClO3, 4 %;
- alcool etilic 96 %;
- acid clorhidric concentrat;
- glicerină;

13
 - apă distilată;
- soluţie etalon (11,7 g BaCl2, 700 ml apă distilată, 300 ml
alcooletilic şi 300 ml glicerină, pH până la 2,5 – 2,8, corelat cu
acid clorhidric concentrat);
- soluţie etalon de K2SO4 (100 mg K2SO4 la 1 ml soluţie).
Recoltarea probelor. Pentru determinarea concentraţiei de SO2
aerul se aspiră prin vasul de absorbţie tip Rihter timp de 20 min. cu
viteza de 4 l/min, care conţine 6 ml soluţie absorbantă (KClO3 de
4 %).
Modul de lucru. După recoltarea probei soluţia absorbantă se
aduce prin adăugarea apei distilate până la volumul de 6 ml. Pentru
analiză se iau într-o eprubată 5 ml soluţie etalon de BaCl2. Conţinutul
epubretei se agită şi peste 15 min. se determină densitatea optică a
soluţiei cu ajutorul colorimetrului fotoelectric în raport cu proba
„zero” (5 ml soluţie absorbantă KClO3 de 4 %). Densitatea probei
„zero” nu trebuie să depăşească 0,01 în comparaţie cu apa distilată.
Concentraţia dioxidului de sulf în probă se determină cu
ajutorul unui grafic calibrat, care se alcătuieşte utilizând soluţia etalon
de K2SO4.
Calculul. Concentraţia de SO2 (mg/l sau mg/m3) în aerul
atmosferic se efectuează după formula:

a⋅m
C= (3.3)
V0 ⋅ b

unde: a – volumul total al probei în vasul de absorbţie , ml;

b – volumul probei pentru analiză, ml;
m–cantitatea de SO2 determinată după graficul calibrat, mg;
V0 - volumul de aer aspirat, l.

3.3. Determinarea concentraţiei de ozon (O3) şi dioxid de

azot (NO2) la prezenţa lor comună în aerul atmosferic

Principiul metodei. Ozonul şi diozidul de azot, fiind oxidanţi

puternici, degajă iodul din soluţiile neutre de iodură de potasiu în
timpul reacţiei:
14
 2KI + O3 + H2O → I2 + 2KOH + O2 (3.4)

2KI + NO2 + H2O → I2 + NO + 2KOH (3.5)

Reactivi:
- soluţie absorbantă de KI 4 %;
- soluţie absorbantă de NaOH 10 %;
- soluţie pentru titrare de Na2S2O3 de 0,001 mol/l, obţinută prin
dezvoltarea a 0,24819 g Na2S2O3 · 5H2O în 1l apă distilată;
- soluţie de amidon 0,2 %.
Recoltarea probei. pentru recoltarea probei de aer se alcătuiesc
două sisteme. Prima constă din vasul Drexel, care conţine 100 ml
soluţie de 4 % KI, aspirator cu gazometru; a doua este alcătuită din
aspirator cu gazometru, vasul Drexel, care conţine 100 ml soluţie de
10 % NaOH şi vasul Drexel cu 100 ml soluţie de 4 % KI. Aerul se
aspiră cu viteaza de 0,5 l/min, până la apariţia coloraţiei galbene în
vasele care conţin KI.
Modul de lucru. Soluţia de KI din vasele Drexel se trece într-o
retortă şi se titrează cu soluţie 0,001 mol/l de Na2S2O3 (tiosulfat de
sodiu) până la diminuarea evidentă a coloraţiei galbene. Apoi se
adaugă 5 ml soluţie de 0,2 % amidon şi se titrează până la dispariţia
culorii.
În primul vas Drexel cu soluţie de KI se determină conţinutul
sumar al dioxidului de azot şi de ozon, în al doilea numai conţunutul
de ozon.
Calculul. Concentraţia de ozon C (mg/l) se calculează după
formula:
0,024 ⋅ K ⋅ V //
C= , (3.6)
V0

unde: K- coeficientul de corecţie al soluţiei Na2S2O3 de 0,001

mol/l;
V // - volumul soluţiei Na2S2O3, cheltuit la titrarea I2 în
sistemul II (prima reacţie), ml;
0,024 – cantitatea de ozon, care corespunde 1 ml
soluţie de tiosulfat de sodiu, mg.
15
 Calculul. Concentraţia dioxidului de azot (mg/l) se efectuează
utilizând formula:

C=
(
0,023 ⋅ 3 V / − V // )
V0 (3.7)
unde: V– volumul soluţiei tiosulfatului de sodiu de 0,001 mol/l,
cheltuit la titrarea I2 în primul sistem (reacţia a două), ml;
0,023 – cantitatea de NO2, care corespunde 1ml soluţie de
tiosulfat de sodiu.

3.4. Determinarea pulberilor prin metoda de aspirare cu

aplicarea filtrului de hârtie

Principiul metodei. Aerul pentru cercetare se aspiră printr-un

filtru de hârtie, preventiv adus la greutate constantă prin încălzire
repetată în etuvă la 105oC. Filtru cu greutatea constantă se pune în
fixatorul de filtru, care reprezintă o pâlnie de tip Palmer (fig.3.3).

Fig.3.3 Pâlnie de tip Palmer pentru recoltarea probelor de

pulberi pe filtre: 1- filtru de casetă; 2- pâlnie din masă plastică cu
filtru; 3-pâlnie metalică; 4-corpul casetei; 5-piuliţa casetei; 6- inelul
garniturii în casetă
Recoltarea probei. Filtrul de hârtie preventiv uscat şi adus la
greutatea constantă se instalează în pâlnia de fixare, se conectează la
aspirator şi gazometru şi se controlează etanşeitatea. Pâlnia cu filtru se
16
îndreaptă cu deschizătura în partea ferită de vânt şi se efectuează
recoltarea probei de aer cu viteza de 25-100 l/min în volum
satisfăcător, astfel încât cantitatea de praf pe filtru să nu fie mai mică
de 4 mg. După recoltarea probei, partea superioară a pâlniei de fixare
a filtrului se deşurubează atent, se scoate cu penseta filtru şi se
transferă într-o boxă sau în pachetul de hârtie de cale, în care s-a
păstrat până la recoltarea probei.
Tehnica de lucru. În laborator filtrele cu probe recoltate se
usucă şi se aduc la greutate constantă prin încălzire repetată în etuvă la
105 oC.
Calcul. Concentraţia C (mg/m3) de pulberi va fi egală cu
diferenţa dintre greutatea filtrului înainte şi după recoltare şi se
determină după formula:

C=
( a − b ) ⋅1000
Vo (3.8)

unde: a - greutatea filtrului după recoltarea probei, mg;

b - greutatea filtrului până la recoltarea probei, mg;
Vo - volumul de aer recoltat, adus la condiţii normale, l.

3.5. Cercetarea bacteriologică a aerului atmosferic

Obiectivele de cercetare bacteriologică a aerului atmosferic le

constituie sectoarele locative ale centrelor populate, spaţiile vecine cu
sursele de poluare, în grădinile publice, scuarurile şi alte zone. Metoda
principală de studiere a calităţii aerului din punct de vedere sanitaro-
bactriologic constă în determinarea numărului total de microbi, care se
conţin într-un m3 de aer, care se apreciază după numărul de colonii,
crescute pe cutia Petri cu mediu nutritiv la însămânţarea unui volum
de aer sau lichid de absorbţie, prin care a fost aspirat aerul, cu
recalculul ulterior la 1 m3 de aer. Toate metodele de recoltare a
probelor de aer pot fi divizate în metode de sedimentare şi de aspirare.
Principiul metodei de sedimentare constă în sedimentarea
spontană a microorganismelor, aflate în aer, sub influenţa forţelor de

17
gravitaţie pe suprafaţa deschisă a mediului nativ cu o incubaţie
ulterioară în termostat.
Recoltarea probei. La local de cercetare, pe o suprafaţă
orizontală, se instalează cutia Petri cu mediu nutritiv în mod deschis
(fără capac). Pentru determinarea numărului total de microorganisme
se utilizează cutii cu geloză peptonată, iar pentru indicii sanitari şi
bacteriile patogene – medii selective. În dependenţă de contaminarea
presupusă, cutiile se expun, pentru un timp de la 5 min. până la o oră
la locurile de determinare, apoi cutia se acoperă cu capacul şi se ţine
în termostat la 37 o C. Peste 24 ore se calculează numărul de colonii
crescute şi se studiază proprietăţile anumitor reprezentanţi ai
microflorei.
Principiul metodei de aspirare este bazat pe sedimentarea
forţată a microorganismelor din aerul atmosferic pe suprafaţa mediului
nutritiv solid sau absorbţia în lichidul de captare.
Recoltarea probei de aer. Aparatul de aspirare funcţionează de
la reţeaua electrică. Lui îi este aplicată acţiunea de lovire a şuvoiului
de aer de mediul nutritiv sau absorbţia în lichidul de captare. Se aplică
la temperaturi pozitive ale aerului atmosferic.
Modul de lucru. În laborator cutiile Petri cu probele însămânţate
se pun în termostat pentru termenul respectiv de creştere a germenilor
cercetaţi (de regulă, 24 ore).
Calcul. Determinarea numărului de microbi (N) la 1 m3 de aer
se efectuează pe baza numărului de colonii crescute în cutia Petri pe
mediul nutritiv conform formulei:

Vo ⋅ n ⋅ m
N= ⋅100 (3.9)
a

unde: Vo – volumul probei de aer, adus la condiţii normale;

n - numărul de colonii crescute în cutia Petri;
m - volumul de lichid de recoltare din rezervuarul de absorbire,
ml;
a - volumul de lichid de recoltare însămânţat în cutia Petri.

18
 3.6. Determinarea tetraetilplumbului Pb(C2H5)4

Principiul metodei. Tetraetilplumbul se absoarbe de aer în

soluţia alcoolică de iod, care descompune tetraetilplumbul cu
eliminarea de plumb. După o tratare ulterioară cu cromat de potasiu,
plumbul se determină sub formă de cromat de plumb. Sensibilitatea
metodei – 1 mg Pb.

(C2H5)4Pb + I2 → PbI2 + 2C4H10. (3.10)

Reactivii:
- iod (I2);
- alcool etilic (C2H5OH);
- soluţie absorbantă, I2 de 1 % în alcool etilic;
- soluţie de acid acetic, CH3COOH, 0,5 %;
- soluţie acetat de amoniu, NH4CH2COOH, 1 %;
- soluţie etalon pentru plumb, care conţine 100 mg/ml Pb. Se
prepară 0,16 g de plumb Pb(NO3)2 se dizolvă în 100 ml apă
distilată;
- soluţie-etalon de lucru, care conţine 100 mg/ml Pb. Se obţine:
1ml soluţie etalon principală se diluează până la 100 ml cu
soluţie 1 % acetat de amoniu. Soluţia se prepară în ziua
determinării;
- soluţie cromat de potasiu, K2Cr2O7, 3 %.
Recoltarea probei. Aerul se aspiră cu viteza de 10 l/min într-un
vas de absorbţie Petri, care conţine 10 ml de soluţie alcoolică 1% de
iod. Dacă în timpul recoltării probei soluţia absorbantă vădit se
evaporă, recoltarea probei se opreşte şi se adaugă soluţie de absorbţie
până la cotă (volum 10 ml). Aerul se aspiră cu viteza de 0,5 l/min
vasele de absorbţie la recoltarea probei trebuie răcite cu gheaţă,
zăpadă sau soluţie refrigerată (apă cu adaus de azotat de amoniu).
Modul de lucru. Lichidul din vasele de absorbţie se trece într-un
pahar. Fiecare vas se spală cu 5 ml alcool etilic şi se toarnă în acelaşi
pahar. Apoi soluţia se toarnă din pahar într-o capsulă de porţelan şi se
evaporă pe baie de apă până la sec. Dacă iodul nu se evaporă complet,
se adaugă 5 ml de apă distilată şi se evaporă din nou. Reziduul uscat

19
 în capsulă se dizolvă cu 4 ml acetat de amoniu amestecând minuţios,
se iau 2 ml de probă în eprubete colorimetrice. Simultan se pregăteşte
scara etalon (tabelul 3.2) cu conţinut de 1; 2; 3; 4; 5; 6; 7; 8; 9 mg de
Pb.
Tabelul 3.2
Scara-etalon pentru determinarea tetraetilplumbului
Reactivi Numărul etalonului
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Soluţie-etalon de
lucru, ml 0 0,1 0,15 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
Soluţie acetat de
amoniu, 3 %, ml 2,5 2,4 2,35 2,3 2,2 2,1 2 1,9 1,8 1,7 1,6
Conţinutul de
Pb, mg 0 1 1,5 2 3 4 5 6 7 8 9

Volumul în toate eprubetele scării-etalon şi ale probei se aduce

până la 2,5 ml cu soluţie 1 % acetat de amoniu, se adaugă câte 0,1 ml
soluţie 3 % cromat de potasiu şi se agită. Peste 10 min. pe fond negru
se compară gradul de opalescenţă al probei cu scara-etalon.

3.7. Determinarea bioxidului de carbon (CO2) din aer prin

metoda - expres

Pentru controlul operativ al concentraţiei de CO2 din aerul

încăperilor se poate folosi metoda-expres destul de exactă.
Principiul metodei: La baza acestei metode este pus principiul
comparativ de cercetare a aerului din încăpere şi a aerului atmosferic.
Ca etalon serveşte conţinutul de CO2 din aerul atmosferic al oraşului
(0,04 %) sau a localităţii rurale (0,03 %).
Reactivi:
- apă distilată;
- soluţie 0,25 % de NH4OH;
- soluţie fenolftalină.
Modul de lucru: Într-o seringă de 10-20 ml se iau 5 ml de apă
distilată puţin alcalinizată (la 500 ml de apă distilată se adaogă o
picătură de amoniu, care conţine 0,25 % NH4OH şi câteva picături de

20
fenoftalină până la apariţia culorii roz.) Cu ajutorul seringii se
absoarbe aer din încăpere, fapt pentru care pistonul seringii se trage
până la capăt. La luarea aerului, pentru evitarea pierderilor de lichid,
seringa se ridică cu vârful în sus. Orificiul seringii se astupă cu un
căpăcel de cauciuc. După aceasta seringa agită de 7-8 ori, pentru ca
aerul să contacteze cu lichidul absorbant. După ce se ia capacul se
elimină aerul cu pistonul şi se ia o nouă porţiune de aer. Procesul se
repetă până la decolorarea soluţiei. Se fixează numărul de pompări ale
aerului. După această analogie se cercetează aerul atmosferic. La
calcul se ţine cont de faptul că conţinutul de bioxid ce carbon din aerul
încăperii, în comparaţie cu cel din aerul atmosferic, este mai mare de
atâtea ori, de câte ori a fost mai mic numărul de pompări întreprinse
pentru decolorarea soluţiei din seringă.
Calculul se efectuează după formula:

A1
K= × 0,04 % , (3.11)
A2

unde: K – conţinutul procentual de CO2 din aerul încăperii;

A1–numărul pompării din aerul exterior necesar pentru
decolorarea soluţiei;
A2–numărul de pompări din aerul încăperii necesar pentru
decolorarea soluţiei;
0,04–conţinutul procentual a CO2 din aerul atmosferic .

4. CONTROLUL ŞI MONITORINGUL POLUĂRII APEI

4.1. Reglementarea calităţii apei

Apa potabilă este apa care consumată curent nu produce nici o

tulburare patologică şi este plăcută la gust. Aceste condiţii sunt
prevăzute în standardele de calitate a apei (STAS-uri) destinate
diferitelor categorii de ape. Normele de potabilitate au fost stabilite de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, valabile pentru toate ţările cu limite
de variabilitate destul de largi. În cadrul acestor limite fiecare ţară îşi
21
poate elabora norme proprii, naţionale. Uneori standardele de apă sunt
valabile pentru un grup de ţări (spre exemplu, Uniunea Europeană).
Soluţionarea problemelor aprovizionării şi monitorizării calităţii
apei în Republica Moldova este reglementată de următoarele
documente:
1. STAS – 2874- 82. „ Apa potabilă. Cerinţele igienice şi
controlul asupra calităţii”.
2. STAS – 2761 – 84. „Sursele de aprovizionare centralizată cu
apă”.
3. „ Regulamentul cu privire la proiectarea şi exploatarea zonelor
de protecţie sanitară a surselor şi a apeductelor cu destinaţie
potabilă şi menajeră” nr.2640 – 82 din 18. 12. 1982.
4. „Regulamentul igienic. Cerinţe privind proiectarea, construcţia
şi exploatarea apeductelor de apă potabilă” nr. 06. 6.3.18 din
31.10.1995.
5. „Regulamentul igienic. Cerinţe privind calitatea apei potabile la
aprovizionarea descentralizată. Protecţia surselor. Amenajarea
şi menţinerea fântânelor, cişmelelor” nr. 06.6.3.18 din
23.02.1996.
6. „Regulamentul igienic. Protecţia bazinelor de apă contra
poluării” nr. 06. 6.3.23 din 03.07.1997
Supravegherea suplimentară a aprovizionării cu apă potabilă are
drept scop asigurarea calităţii apei de consum, depistarea la timp şi
înlăturarea sau limitarea tuturor factorilor de risc care ar putea afecta
sănătatea consumatorilor. Aceasta se realizează de către Laboratorul
Central al Inspectoratului Ecologic de Stat, organele sanitaro-
antiepidemice şi laboratoarele de chimie şi bacteriologie sanitară,
laboratoarele proprii ale întreprinderilor care exploatează staţiile de
tratare a apei, precum şi alte laboratoare acreditate din teritoriu.
Controlul calităţii apei la plecare din staţia de tratare (sau ape de
profunzime) se efectuează permanent (zilnic) de către laboratorul
întreprinderii.
Controlul sanitar curent se efectuează, de asemenea, la toate
punctele de intrare în reţea.
Pentru probele recoltate din reţea se vor face următoarele
determinări:

22
 - numărul total de germeni la 37 ºC/ml;
- coliformi totali şi fecali;
- consum chimic de oxigen;
- amoniac, nitriţi, nitraţi;
- clorul rezidual liber şi fixat (zilnic).
Rezultatele analizelor vor fi notate într-un grafic, pentru a se
urmări dinamica calităţii apei.

4.2. Prelevarea şi transportul probelor de apă

Condiţiile de recoltare şi transport ale probelor constituie o

etapă importantă în analiza apei, pentru obţinerea unor rezultate
exacte, întrucât calităţile iniţiale ale acesteia se pot modifica, dacă
recoltarea sau transportul nu au fost făcute corespunzător.
Probele recoltate pot fi de două feluri: probe simple şi probe
medii. În cazul probelor simple, recoltarea întregii cantităţi necesare
de apă se face o singură dată.
Proba medie este amestecul câtorva probe simple, luate din
acelaşi loc, dar la anumite intervale de timp, sau luate concomitent din
locuri diferite ale obiectului cercetat.
Recoltarea probelor de apă se face în vase de sticlă, rezistente
din punct de vedere chimic (borosilicat) şi prevăzute cu dopuri etanşe.
Se mai pot utiliza vase din material plastic care au avantajul de a nu se
sparge.
Pentru recoltarea probelor din apele adânci se folosesc sticle
prevăzute cu armătură metalică grea, numită sondă sau butometru.
În momentul recoltării, flaconul se clăteşte de 2-3 ori cu apa ce
urmează a fi recoltată, apoi se umple cu apa de analizat până la refuz,
iar dopul se fixează în aşa fel, încât să nu rămână bule de aer în
interiorul vasului.
Etichetarea probelor de apă. Pentru ca rezultatele analizelor de
apă să fie just interpretate, fiecare probă de apă înaintată laboratorului
trebuie să fie însoţită de o etichetă şi o fişă care să conţină o serie de
date ce caracterizează proba recoltată.
Eticheta este reprezentată de un mic dreptunghi de carton, ataşat
de sticlă, pe care se trec câteva date ce vor uşura identificarea şi

23
manipularea probei: numărul probei, natura sursei, locul recoltării,
data.
Fişa este un buletin care însoţeşte proba şi care conţine
următoarele date:
1. Numărul probei de apă (corespunde cu numărul etichetei);
2. Natura sursei (fântână, izvor, apă de conductă, bazin natural etc.);
3. Determinarea punctului de unde sa făcut recoltarea;
4. Data recoltării: anul, luna, ziua, ora;
5. Autorizarea care cere analiza.
6. Analizele care se solicită;
7. Cauzele care motivează analiza: controlul curent, control
preventiv.
8. Întrebuinţarea apei: potabilă, industrială etc.
9. Distanţa faţă de sursele de impurificare (depozite de deşeuri
menajere, gunoi de grajd, fose septice, latrine etc.).
Transportul şi conservarea probelor. Proba de apă recoltată
trebuie analizată cât mai repede posibil, deoarece în compoziţia
chimică şi bacteriologică a apei se produc modificări. Aceste
modificatori sunt cu atât mai intense, cu cât temperatura mediului este
mai mare.
Probele de apă pentru analiza bacteriologică nu pot fi
conservate. Din această cauză ele trebuie să ajungă la laborator şi să
fie însemânţate în maxim 2 ore de la recoltare. Dacă acest timp va fi
depăşit, transportul trebuie să se facă la temperatura de +4ºC, în lăzi
izoterme.
Perioada maximă de păstrare a probelor de apă pentru analiza
fizico-chimică este de 4 ore de la recoltare până la începerea
determinărilor în laborator. Dacă analiza apei nu se poate efectua în
timp optim, se recomandă conservarea probelor pentru unii indicatori,
după cum urmează:
• pentru toate formele de azot şi oxidabilitate apa se recoltează în
sticle separate, în care se adaugă 2 ml de acid sulfuric (H2SO4)
la 1 litru de apă;
• pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5 g de NaOH pentru 1
litru de apă

24
 • pentru conservarea hidrogenului sulfurat, apa se recoltează în
flacoane speciale, în care se adaugă 2 ml de soluţie de acetat de
cadmiu 5 %, pentru 200 ml de apă;
• pentru ionii metalelor grele se recomandă acidularea probelor de
apă la pH 3,5.
Probele neconservate se vor lucra astfel:
• fixarea oxigenului şi a SH2, determinarea clorului rezidual,
temperaturii şi indicilor organoleptici se efectuează la faţă
locului;
• turbiditatea, culoarea, conductibilitatea, pH, suspensiile,
reziduul, fosfaţii, oxidabilitatea, formele de azot, SiO2, Fe se
stabilesc în primele 4 ore de la recoltare;
• duritatea în 24 de ore de la recoltare;
• alte analize se fac în funcţie de stabilitatea substanţelor în apă.

4.3. Determinarea consumului chimic de oxigen

(oxidabilitatea)

Substanţele organice din apă nu au efecte nocive asupra

organismului uman şi nici nu limitează folosirea apei. Importanţa lor
constă în faptul că ele sunt indicatoare ale poluării apei cu alte
elemente, mai ales cu microorganisme, care reprezintă un risc pentru
sănătatea populaţiei.
Cantitatea de substanţe organice din apă se exprimă prin
consumul chimic de oxigen (CCO), care reprezintă cantitatea de
oxigen necesară oxidării substanţelor organice în prezenţa unui
oxidant puternic. Cantitatea de oxigen echivalentă cu consumul de
oxigen se mai numeşte şi oxidabilitate. Rezultatul determinării se
exprimă în mg oxigen echivalent cu consumul de oxidant (KMnO4) la
1 litru de probă.
Principiul metodei. Permaganatul de potasiu oxidează
substanţele organice din apă, în mediul acid la cald. Excesul de
permanganat se titrează cu acid oxalic.
Reactivi:
- permanganat de potasiu, soluţie de 0,01 N;
- acid oxalic, soluţie de 0,01 N

25
 - acid sulfuric, soluţie 1/3 (o parte acid sulfuric şi 3 părţi apă
distilată)
Modul de lucru. Într-un balon Erlenmajer se măsoară 100 ml
apă de analizat, peste care se adaugă 5 ml soluţie de H2SO4 şi 10 ml
permanganat de potasiu. Se fierbe timp de 10 minute, în care are loc
oxidarea materiei organice din apă. Se lasă să se răcească până la 60-
70ºC şi se adaugă 10 ml de acid oxalic, care va neutraliza cantitatea de
permanganat de potasiu rămasă în exces după oxidarea materiei
organice. Lichidul se va decolora complet şi în soluţie va rămâne un
exces de acid oxalic. Proba complet decolorată se titrează cu
permanganat de potasiu până la apariţia unei coloraţii roz-pal,
persistentă.
Numărul de ml de KMnO4 utilizat la titrare reprezintă cantitatea
de KMnO4 consumată la oxidarea substanţelor organice aflate în cei
100 ml de apă cercetată.
Calculul. Consumul de KMnO4 în mg/l apă poate fi aflat după
formula:

(n + n1 ) × f − n2 × 0,316 × 1000
mgKMnO4 / l = , (4.1)
v

unde: n - cantitatea de KMnO4 adăugată iniţial în probă;

n1- ml de KMnO4 folosiţi la titrarea probei;
n2- ml de acid oxalic adăugat în probă pentru decolorare;
f- factorul soluţiei de KMnO4;
0,316- cantitatea de KMnO4 în mg, corespunzătoare la 1 ml
KMnO4;
v-cantitatea de apă luată pentru analiză (cm3).
Pentru a exprima rezultatul în mg oxigen la litru, se înmulţeşte
rezultatul cu 0,25 (echivalentul unui mg de KMnO4 în mg oxigen).
În situaţiile în care apa prezintă un conţinut de cloruri de peste
300 mg/l, oxidarea substanţelor organice se face după acelaşi
principiu, dar în mediu alcalin. Alcalinizarea se face cu 0,5 ml NaOH
30 %, restul determinării şi modalitatea de calcul fiind aceleaşi.
Concentraţia admisibilă este de 10 mg de KMnO4 apă,
echivalentă cu 2,5 mg CCO/l apă.

26
 4.4. Determinarea durităţii apei

Duritatea este un indicator indirect al gradului de mineralizare a

apei. Apele dure sunt neplăcute la gust, formează depuneri în vasele
în care se fierbe apa, împiedică o bună fierbere a legumelor, nu produc
spumă cu săpunurile, limitând folosinţa lor menajeră.
Totodată, apele cu conţinut scăzut de săruri de calciu şi
magneziu sunt încriminate în favorizarea afecţiunilor cardiovasculare.
În funcţie de componenţa sărurilor de calciu şi magneziu la
fierbere, duritatea poate fi:
- temporară, dată de totalitatea sărurilor de calciu şi magneziu
care se depun prin fierbere (bicarbonaţi de calciu şi
magneziu);
- permanentă, dată de sărurile de calciu şi magneziu care rămân
în apă după fierbere (azotaţi, sulfaţi, cloruri, fosfaţi etc.).
Suma celor două durităţi formează duritatea totală.
Convenţional, duritatea se exprimă în grade de duritate, care pot
fi grade germane (1 grad = 10 mg CaO) sau grade franceze (1 grad =
10 mg Ca CO3). La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade
germane.
În funcţie de duritatea totală, apele se împart în:
- ape moi, cu o duritate până la 5ºG;
- apă cu duritate moderată, cuprinsă între 5-20ºG;
- ape dure, cu o duritate de peste 20ºG.
Principiul metodei. Acidul etilen – diamin – tetraacetic
(EDTA), cunoscut şi sub denumirea de complexon, formează cu ionii
de calciu şi magneziu prezenţi în apă un complex neionizabil, stabil.
Se foloseşte ca indicator negru eriocrom T, care la pH 8-10 are
culoare roşie în prezenţa ionilor de calciu şi magneziu şi o coloraţie
albastră după ce ionii au fost fixaţi prin EDTA.
Reactivi necesari:
- complexon III, 0,01M;
- soluţie-tampon (67,5 g clorură de amoniu se dizolvă în 570 ml
amoniac concentrat şi se completează la 1000 ml cu apă
distilată);

27
 - indicator de soluţie negru eriocrom T (30 ml apă distilată, la care
se adaugă 1 ml soluţie normală de carbonat de sodiu, 1 mg negru
eriocrom T. Se amestecă şi se completează cu alcool izopropilic
la 100 ml).
Modul de lucru. Într-o capsulă de porţelan se măsoară 50 ml
apă de cercetat, se adaugă 0,5 m de soluţie-tampon, se agită şi se
adaugă 4-5 picături de indicator. Se va obţine o coloraţie roşie. Se
titrează cu complexon III din biuretă, agitând continuu până culoarea
roşie virează în albastru. Titrarea trebuie făcută încet, deoarece
punctul final apare brusc.
Calculul.
0,561× N × f ×1000
Grade duritate/l = v ×10
, (4.2)

unde: 0,561–echivalentul în mg de CaO a unui ml de soluţie

complexon;
N-cantitatea de complexon folosită la titrare, ml;
f–factorul soluţiei complexon III;
v–cantitatea de apă de analiză luată în lucru, ml;
10–cantitatea de CaO, corespunzătoare unui grad de duritate,
mg.
Duritatea totală maximal admisibilă – 20 ºG.

4.5. Determinarea amoniacului din apă

Prezenţa în apă a amoniacului liber (NH3) este un indiciu al

impurificării cu materii organice. Amoniacul reprezintă primul stadiu
de descompunere a substanţelor organice cu conţinut de azot, fapt ce
indică o poluare recentă, având consecinţe periculoase pentru sănătate.
Principiul metodei. Amoniacul formează cu reactivul Nessler
(tetraiodomercuratul de potasiu) un complex colorat în galben (iodură
de oximercuramoniu), al cărui intensitate este proporţională cu
concentraţia amoniacului şi poate colorimetra. Determinarea se poate
face calitativ sau cantitativ.
Reactivi necesari:
- reactiv Nessler;

28
 - sare Seignette (tratat dublu de sodiu şi potasiu);
- etalon pentru amoniac preparat din clorură de amoniac ( 1 ml
+
soluţie ce corespunde 1 mg de NH 4 ).
Modul de lucru pentru determinarea calitativă. Se prepară scara
etalon după următorul tabel (tab.4.1)
Tabelul 4.1
Scara pentru determinarea colorimetrică a amoniacului
Nr Soluţie Apă Sare Reactiv Concentraţia
eprubetelor Etalon distilată Seignette, Nessler mg NH4/l
ml ml
1 000 20 0,8 0,8 0
2 0,2 19,8 0,8 0,8 0,05
3 0,4 19,6 0,8 0,8 0,10
4 0,8 19,2 0,8 0,8 0,20
5 1,6 18,4 0,8 0,8 0,40
6 2,4 17,6 0,8 0,8 0,60
7 3,2 16,8 0,8 0,8 0,80
8 4,0 16,0 0,8 0,8 1,00s

S-a obţinut o scară colorimetrică galbenă, cu intensităţi

pronunţate cu cantitatea de amoniac din soluţie. Scara poate fi extinsă
după necesitate.
Proba de cercetat se analizează o dată cu prepararea scării-
etalon. Se introduc 10 ml din apa de cercetat într-o eprubetă şi se
adaugă 2-3 picături de reactiv Nessler. Apariţia unei coloraţii galbene
indică prezenţa amoniacului. În cazul acesta se continuă determinarea
astfel: se iau 20 ml apă de analizat într-o eprubetă, peste care se
adaugă 0,8 ml reactiv Nessler. Se agită. Se lasă 10 minute să se
dezvolte culoarea, după care se compară cu scara etalon preparată în
acelaşi timp.
În condiţiile de teren, amoniacul se poate determina calitativ
printr-o metodă rapidă. Într-o eprubetă se introduc 10 ml de apă de
cercetat cu 0,2 ml soluţie sare Seignette şi 2 picături de reactiv
Nessler. Citirea se face după 10 minute, iar cantitatea de amoniac se
apreciază după culoarea obţinută, privind în lungul tubului în modul
următor:

29
 +
- incolor................................................0,04 mg NH 4 / l
+
- gălbui-slab, abia vizibil .....................0,08 mg NH 4 / l
- gălbui-slab..........................................0,21 mg NH 4+ / l
+
- gălbui..................................................0,41 mg NH 4 / l
+
- galben deschis.....................................0,82 mg NH 4 / l
+
- galben..................................................2,00 mg NH 4 / l
- galben-brun.........................................4,00 mg NH 4+ / l
- brun-tulbur..........................................8,20 mg NH 4+ / l

Modul de lucru pentru determinarea cantitativă. 100 ml apă de

analizat se introduc întru-un cilindru cu dop şi se adaugă 1 ml amestec
alcalin (10 g carbonat de sodiu şi 10 g hidroxid de sodiu dizolvaţi în
100 ml de apă bidistilată) şi se agită. Se lasă 12 ore la rece. Se iau din
supernatant 50 ml într-un tub colorimetric şi se adaugă 2 ml soluţie
sare Seignette şi 2 ml reactiv Nessler, se agită şi se lasă în repaus 10
minute. Intensitatea culorii se citeşte la spectrofoto–clorimetru la
lungimea de undă de 425 nm. Valoarea extincţiei probei se
interpretează pe curba de etalonare.
Concentraţia permisă excepţional - 5 mg de NH 4+ / l

4.6. Determinarea nitriţilor

Nitriţii din apă reprezintă o fază de oxidare incompletă a

azotului organic. Azotul organic provine din oxidarea necompletă a
amoniacului în prezenţa bacteriilor nitrificatoare. Prezenţa lor denotă
impurificarea cu materii organice pe cale de descompunere. În acest
caz sunt ridicate şi valorile celorlalţi indicatori de poluare – amoniac,
oxidabilitate. Nitriţii indică o anumită vechime de impurificare a apei,
deoarece transformarea substanţelor organice în amoniac şi
amoniacului în nitriţi necesită timp (zile, săptămâni).
Prezenţa nitriţilor fără să fi asociate cu ceilalţi indicatori de
impurificare nu denotă neapărat existenţa în apă a meteriilor organice,
deoarece uneori nitriţii provin din straturile de sol.

30
 Principiul metodei. Nitriţii din apă, în prezenţa reactivului
Griess (amestic de alfanaftilamina şi acid sulfanilic), formează un
compus azotic de culoare roşie, a cărui intensitate variază în raport cu
cantitatea nitriţilor din apă.
Reactivi necesari:
- alfanaftilamina, soluţie acetică de 0,5 %;
- acid sulfanilic, soluţie acetică de 1,6 %;
- etalon pentru nitriţi preparat din azotit de sodiu (1 ml
corespunde cu 0,0005 mg de NO2).
Modul de lucru.
- Determinarea cuprinde prepararea scării etalon şi analiza probei
de apă.
- Prepararea scării-etalon se face după schema din tabelul 4.2:
Tabelul 4.2
Scara calorimetrică de determinarea nitriţilor
Nr. Soluţie Apă Sol. Acid Concentraţia
eprubetelor etalon, distilată. naftalină, sulfanilic, mg NO2/l1
ml ml ml ml
1 0 10 0,5 0,5 0
2 0,1 9,9 0,5 0,5 0,005
3 0,2 9,8 0,5 0,5 0,010
4 0,3 9,7 0,5 0,5 0,015
5 0,4 9,6 0,5 0,5 0,020
6 0,6 9,4 0,5 0,5 0,030
7 1,0 9,0 0,5 0,5 0,050
8 1,5 8,5 0,5 0,5 0,075
9 2,0 8,0 0,5 0,5 0,100

Cantitativ, nitriţii pot fi determinaţi colorimetric cu ajutorul

spectrofotometrului.
Concentraţia admisibilă este – 0. Concentraţia admisă
excepţional constituie – 0,3 mg NO2− / l .

31
4.7. Determinarea nitraţilor

Condiţiile în care prezenţa nitraţilor coincide cu prezenţa

amoniacului şi a nitriţilor şi cu o oxidabilitate crescută indică
impurificarea persistentă a apei.
În general, concentraţia nitraţilor din sursele de apă subterană
este mai mare decât apele de suprafaţă. În ultimul timp s-a constatat o
creştere importantă a nitraţilor în ape, datorită folosirii intensive a
substanţelor fertilizante în agricultură.
În concentraţii mici azotaţii nu au efecte nefavorabile asupra
organismului, dar în concentraţii crescute sunt dăunătoare pentru
sănătate, având efecte toxice.
Determinarea nitraţilor se face prin metoda colorimetrică.
Principiul metodei. Acidul fenoldisulfonic transformă nitraţii în
nitroderivaţi de culoare galbenă, ai căror intensitate este proporţională
cu concentraţia nitraţilor.
Reactivi necesari:
- acid fenoldisulfonic (12 g de fenol purificat şi 14 g acid
sulfuric, încălzit în baia de apă);
- amoniac, soluţie de 25 %;
- soluţie-etalon pentru nitraţi (0,1631 g de azotat de potasiu,
1ml de acid fenoldisulfonic (1 ml de soluţie corespunde cu
1mg de NO2/ml), amoniac, apă distilată);
Modul de lucru. Mai întâi se prepară scara-etalon colorimetrică
conform tabelului 4.3.
Pentru determinarea nitraţilor în proba de apă se iau 10 ml de
apă de cercetat, se evaporă într-o capsulă de porţelan până la uscare.
Se adaugă la rece 1 ml de reactiv fenoldisulfonic, se amestecă cu o
baghetă de sticlă şi se lasă în repaus de 15 min. Se adaugă mai apoi
5 ml de apă distilată şi 1ml de amoniac, se completează volumul până
la 10 ml.
Culoarea probei de apă se compară cu scara-etalon, iar
concentraţia de nitraţi va corespunde cu cea a eprubetei ce va prezenta
o culoare identică. Conţinutul de nitraţi este exprimat direct în mg
NO3− / l apă de analizat.

32
 Tabelul 5
Scara colorimetrică pentru determinarea nitraţilor din apă
Nr. Soluţia etalon, Apă distilată, Concentraţia
eprubetelor ml ml −
în mg NO3 / l
1 0,2 9,8 1,0
2 1,0 9,0 5,0
3 2,0 8,0 10,0
4 3,0 7,0 15,0
5 4,0 6,0 20,0
6 5,0 5,0 25,0
7 6,0 4,0 30,0
8 7,0 3,0 35,0
9 8,0 2,0 40,0
10 9,0 1,0 45,0

Nitraţii în apă pot fi determinaţi cu ajutorul spectometrului.

În condiţii de teren, se poate folosi o metodă de determinare
calitativă, rapidă.
Într-o capsulă de porţelan se dizolvă câteva cristale de brucină
în câteva picături de acid sulfuric, lipsit complet de urme de compuşi
azotoşi; se lasă să se prelingă pe marginea capsulei, în această soluţie
câteva picături de apă de analizat. Dacă în apă sunt prezenţi nitraţi,
atunci apare o coloraţie roz sau roşie-vişinie, care virează în galben.
−
Norme. Concentraţii admisibile - 45mg NO3 / l

4.8. Determinarea clorurilor

Clorurile din apă provin fie din straturile de sol, fie în urma
poluării de origine umană sau animală. Cantitatea clorurilor care
provin din sol variază puţin, pentru aceeaşi regiune, în timp ce
clorurile datorate poluării organice prezintă variaţii în funcţie de
natură şi intensitatea de impurificare a sursei. O creştere instabilă,
însemnată a conţinutului de cloruri constituie un indice de poluare a
apei.

33
 În mod frecvent, determinarea clorurilor se face prin metoda
Mohr.
Principiul metodei. Clorurile din apă sunt precipitate cu azot de
argint, formând clorura de argint insolubilă; în prezenţa indicatorului
cromat de potasiu formează cromatul de argint care schimbă culoarea
iniţială galbenă a soluţiei în brun-roşcat. Acest viraj indică sfârşitul
titrării.
Reactivi necesari:
- soluţie azotat de argint 0,2 N;
- soluţie indicator, cromat de potasiu 10 %
Modul de lucru. Se măsoară 100 ml din apa de cercetat, la care
se face neutralizarea (dacă este necesar). Apoi se adaugă 1 ml cromat
de potasiu şi se titrează cu azotat de argint până ce culoarea virează de
la galben la brun-roşcat.
Calculul.
v × f × 3,546
mgCl − = = 1000 . (4.3)
100

4.9. Determinarea caracteristicilor microbiene ale apei

În condiţii naturale apa conţine o serie de microorganisme care

variază ca număr, specie şi provenienţă. După semnificaţia
impurificării, flora microbiană care se găseşte în apă poate fi
clasificată în două categorii: flora microbiană proprie apei (flora
naturală) şi flora microbiană de impurificare (de natură umană sau
naturală).
Microflora proprie este formată din microorganisme care au
habitatul obişnuit în apă şi sol: coci, sarcine, bacili (Chromobacter,
Achromobacter, B. subtilia, micoides, megaterium), diferiţi fungi şi
specii bacteriene cu rol în procesele naturale de degradare a
substanţelor organice.
Flora microbiană de impurificare pătrunde în sursele de apă
odată cu apele de şiroire şi reziduurile lichide sau solide rezultate din
activitatea colectivităţilor umane. Ea este formată din specii de
microorganisme de origine umană sau animală (saprofite potenţial
patogene şi patogene), în majoritatea situaţiilor fiind însoţite de

34
concentraţii crescute de materii organice, ce reprezintă suportul lor
nutritiv.
Această grupă de microorganisme constituie un risc
epidemiologic de îmbolnăvire a populaţia ce a folosit apa contaminată
în diferite scopuri. Mai frecvent sunt transmişi pe această cale agenţii
febrei tifoide, holerei, dizenteriei, hepatitei epidemice, ai diferitelor
enteroviroze sau parazitoze sau acţiuni mai puţin diagnosticate, dar
destul de frecvente, cum sunt diareea infantilă sau diverse tulburări
intestinale.
O apă este cu atât mai puţin periculoasă din punct de vedere
epidemiologic, cu cât densitatea germenilor saprofiţi este mai mare.
Indicatorii bacteriologi sunt următorii:
a) Numărul total de germeni/ml apă reprezintă numărul de
bacterii saprofite, ce cresc pe medii simple, la 37 º C. Este un indicator
de orientare globală, care apreciază dacă apa este poluată; gradul ei de
poluare, nepermiţând evaluări asupra originii impurificării. În scopul
obţinerii unor informaţii mai precise, se pot face incubări paralele, la
37 ˚C şi 22 ˚C, iar raportul acestora permite orientativ, în funcţie de
predominanţă, diferenţierea poluării apei cu microorganisme saprofite
de cele de natură umană sau animală.
b) Germenii coliformi sunt consideraţi, în sensul cel mai general
al termenului, indicatori de poluare cu floră intestinală. Bacteriile
coliforme pot avea în totalitate origine intestinală şi prezenţa lor în apă
semnifică existenţa posibilă şi a altor microorganisme intestinale
patogene sau potenţial patogene, deşi după numeroşi autori
semnificaţia lor în apă este încă contraversată. În calitate de test mai
sigur de poluare fecală frecvent se utilizează E. Coli, a cărei origine
intestinală nu poate fi pusă la îndoială.
c) Enterococii sunt bacterii de provenienţă tot intestinală, cu
rezistenţă în apă mai redusă decât a coliformilor şi cu semnificaţie
similară. Prezenţa streptococului fecal confirmă natura fecală a
poluării.
În analizele curente se calculează obligatoriu numărul total de
germeni /ml apă (incubaţii la 37 ºC ) şi numărul de bacterii coliforme
/l apă.

35
 În analizele complementare, pe lângă cei doi indici determinaţi
în analiza curentă, se mai determină numărul total de germeni/ml apă
(incubat la 22 ºC ), numărul probabil de coliformi fecali (E.Coli)/l apă
enterococii şi bacteriile anaerobe /l apă. Aceste analize se efectuează
în cazul obţinerii repetate a unor analize nefavorabile, pentru a elucida
cauzele sau sursele de impurificare.
Analizele speciale urmăresc evidenţierea prezenţei anumitor
agenţi în apă şi devin indispensabile în cazuri de epidemii hidrice sau
pentru stabilirea nivelului de poluare a unei surse de apă. În aceste
cazuri se urmăreşte mai frecvent identificarea agenţilor patogeni din
grupurile Salmonella, Shigella, E.Coli enteropatogen, bacteriofagi,
enterici şi anumite enterovirusuri.

4.9.1. Prelevarea probelor de apă pentru analiza

bacteriologică

Prelevarea probelor de apă pentru determinările bacteriologice

se face în vase de sticlă incoloră, în cantităţi variabile, după gradul de
puritate a apei. Pentru apele foarte poluate (ape reziduale, ape de
suprafaţă poluate) se recoltează 250 ml de apă, iar pentru apele de
impurificare medie (fântâni, ape de suprafaţă pure) şi pentru apa de
conductă-1 litru. Pentru analize speciale cantitatea de apă recoltată va
fi de câţiva litri.
Pregătirea sticlelor de recoltare se face prin spălarea cu nisip,
apoi cu amestec sulfocromic, permanganat de potasiu sau sodă,
clătirea cu apă de robinet şi apă distilată, sterilizare.
Pentru sterilizare flacoanele se acoperă cu dop de vată şi
capişon de hârtie, iar dopul rodat se anexează de gâtul sticlei.
Sterilizarea se face în autoclavă, 60 minute, 180 º C.
Dacă apa ce urmează a fi recoltată conţine clor rezidual, pentru
neutralizarea necesară se va introduce în flaconil de recoltare înainte
de sterilizare, tiosulfat de sodiu (1 ml din soluţia 0,5 % pentru fiecare
100 cm3 de apă sau câteva cristale de tiosulfat).
Dacă pentru recoltare sunt necesare sonde (barometre), acestea
vor fi sterilizate împreună cu sticla şi împachetate în hârtie.

36
 Pentru recoltarea apei din sursele de suprafaţă, se va evita luarea
probei prea aproape de suprafaţă sau din apropiere a fundului, în zone
stagnante, sau aproape de maluri.
Recoltarea pentru determinări bacteriologice de la robinet se va
face după flambarea prealabilă a robinetului.
După recoltare flacoanele cu probă sunt etichetate şi trimise la
laborator, însoţite de o fişă, în care se notează determinările cerute şi
celelalte date necesare.
Pentru a nu modifica conţinutul microbian al apei în timpul
transportării, probele se vor ţine la rece (+4 ºC), în lăzi izoterme şi vor
fi luate în lucru în maximum 6 ore de la recoltare.

4.9.2. Determinarea numărului total de germeni

Metodele uzuale de determinare a numărului de germeni din apă

se bazează pe însămânţarea apei în medii nutritive solide, incubarea
lor la termostat un anumit timp, la o anumită temperatură şi numărarea
coloniilor dezvoltate, considerând că fiecare colonie se dezvoltă din
cel puţin un germene.
Tehnica determinării. În calitate de mediu de cultură se
foloseşte geloza nutritivă 2 %. Înainte de însămânţare pentru
omogenizare, se agită flaconul cu proba de apă (de aproximativ 20
ori). Se flambează gura sticlei şi se fac diluţii zecimale din apa de
cercetat (1/10, 1/100, 1/1000 etc.). Diluţiile se realizează prin
introducerea 1 ml din apa de cercetat în 9 ml apă de robinet sterilă
(1/10) şi în continuare, prin introducerea 1 ml din diluţia inferioară în
9 ml apă de robinet sterilă, pentru a obţine o diluţie superioară.
Cu pipete sterile de 1 cm3 se introduce câte 1 ml din apa
nediluată şi din diluţiile zecimale dorite în cutiile Petri sterile, peste
care se toarnă aproximativ 10 ml de geloză nutritivă topită şi răcită la
45º C, imprimând cutiei mişcări rotative în plan orizontal, pentru
omogenizarea conţinutului. După solidificarea gelozei, cutiile Petri se
introduc în termostat cu capacul în jos, unde se incubează 24 ore.
Numărul cutiilor Petri însămânţate, ca şi cantitatea totală de apă
însămânţată, variază în funcţie de calitatea apei de cercetat. În fiecare
cutie Petri nu se poate însămânţa mai mult de 1 ml de apă. Pentru

37
fiecare probă se vor însămânţa minimum două cutii Petri din apa
brută, dacă apa este pură, şi minimum două cutii Petri din 3-4 diluţii
zecimale, dacă apa este impurificată. Aceste însămânţări multiple sunt
necesare, deoarece pe o placă Petri cu diametru de 10 cm se pot
dezvolta bine şi număra corect cel mult 300 de colonii, astfel încât
este necesar de obţinut cel puţin pe una din aceste plăci mai puţin de
300 colonii/l ml lichid de însămânţare.
După scoaterea de la termostat, coloniile crescute se numără cu
ochiul liber (dacă densitatea lor permite), împărţind placa în sferturi,
sau cu ajutorul reţelei de numărat colonii. Se iau în considerare numai
plăcile pe care s-au dezvoltat mai puţin de 300 colonii.
Calculul.
Se face aplicând formula:
n×d
Nr. total de germeni /ml apă = N ,
în care : n – numărul de colonii crescute pe fiecare placă ;
d – gradul de diluţie a materialului însămânţat ;
N – numărul de plăci luare în calcul.
Pentru calcul se pot folosi şi monograme calculate după aceleaşi
principii. Rezultatele obţinute se compară cu normele indicate în
standardul de apă potabilă. Acestea sunt: maximum 20 bacterii/ml
pentru apa furnizată de instalaţiile centrale urbane şi rurale cu apă
dezinfectată; maximum 100 microorganisme/ml pentru apa furnizată
de instalaţiile centrale cu apă nedizinfectată; maximum 300
microorganisme/ml pentru apa furnizată din surse locale (fântâni,
izvoare etc.).

4.9.3. Determinarea bacteriilor coliforme

Bacteriile coliforme, saprofiţi normali ai intestinului uman şi ai

animalelor cu sânge cald, sunt bacilii Gram-negativi, aerobi şi
facultativ anaerobi, nesporulaţi, care fermentează lactoza cu producere
de gaze în mai puţin de 48 ore.
Indicele coli este un test de apreciere a impurificării apei cu
floră intestinală, prin determinarea cantitativă a bacteriilor din grupul

38
coliform. Această analiză completează informaţiile obţinute prin
numărarea totală de germeni privind natura impurificării apei.
În legislaţia sanitară din ţara noastră este prevăzut ca în
examenele curente de apă să se determine grupul coliform în general.
Metoda de determinare. Pentru determinarea bacteriilor
coliforme se foloseşte metoda de fermentare în tuburi multiple, în care
cantităţi de apă determinate sunt introduse în diferite volume de medii
de cultură lichide. Metoda colimetriei cuprinde 3 teste bacteriologice:
de prezumţie, de confirmare şi identificare a E.Coli:
a) Testul de prezumţie constă în însămânţarea apei de cercetat în
tuburi cu bulion lactozat, cu incubarea 48 de ore la 37 ºC şi urmărirea
tuburilor în care s-au produs acidifierea mediului şi fermentarea
lactozei cu producere de gaz.
Însămânţarea apei se face în eprubete care au în interior tuburi
Durham ce servesc pentru colectarea gazului rezultat din fermentaţie.
Cantitatea de apă însămânţată, cât şi schema de repartizare
variază după felul instalaţiei de aprovizionare cu apă şi mărimea
colectivităţii aprovizionate. Pentru instalaţiile centrale care
aprovizionează colectivităţi cu peste 50 000 locuitori este necesară o
cantitate de 300 ml de apă, care se însămânţează în tuburi cu bulion
lactozat după schema următoare: în două tuburi mari câte 100 ml de
apă în fiecare şi în 10 tuburi mici câte 10 ml de apă în fiecare.
Pentru instalaţiile centrale ce aprovizionează colectivităţi sub
50 000 locuitori este necesară o cantitate de 100 ml apă repartizată
astfel: într-un tub mare de 50 ml de apă şi 5 tuburi mici a câte 10 ml
fiecare. Pentru fântâni se însămânţează 22,2 ml de apă.
În situaţiile în care se cercetează gradul de poluare a unor surse
de apă (râuri, lacuri), se însămânţează serii de câte 5 tuburi cu diluţii
zecimale succesive, în funcţie de gradul estimat de impurificare a apei.
După însămânţare, tuburile se incubează la 37 °C. După 48 ore,
tuburile pozitive (care reprezintă o cantitate oarecare de gaz în tubul
Durham) vor fi reţinute pentru testul de confirmare (fig. 4.1).
b) Testul de confirmare. Întrucât fermentarea lactozei cu
producerea de gaz poate fi datorată prezenţei şi altor germeni sau
asociaţii de germeni (diferite specii de lactobacili, Aeromonas, unele

39
levuri etc.), este necesară executarea acestui test pentru a confirma că
germenii care au fermentat lactoze sunt bacterii coliforme.
Pentru testul de confirmare se folosesc medii speciale solide
(EMB cu eozină şi albastru de metilen) sau lichide (bulion, bilă
lactoză, verde briliant – b.b.l.v.b.).

Fig.4.1 Scheme de însămânţare a apei pentru determinarea numărului

total de germeni şi colimetrie

Testul de confirmare constă în trecerea, cu ajutorul ansei, a unei

picături din fiecare tub pozitiv la testul prezumtiv, pe un sector dintr-o
placă Petri cu mediu EMB, sau dintr-un tub cu mediul lichid b.b.l.v.b.
Se incubează 24 ore la 37 °C şi se urmăreşte apariţia coloniilor
caracteristic mediului solid sau prezenţa gazului în mediul lichid.
Ţinând cont de eprubetele confirmate, se face aprecierea cantitativă a
numărului probabil de bacterii coliforme la litru de apă, folosind
pentru calcul tabelele nr. 4.4 şi 4.5.
Rezultatele obţinute se raportează la normele indicate in
standardul de apă potabilă. Acestea sunt: coliformi/l pentru apa
furnizată de instalaţiile centrale urbane şi rurale cu apă dezinfectată;
sub 3 coliformi/l pentru apa furnizată de instalaţiile centrale cu apă

40
nedezinfectată; sub 10 coliformi/l pentru apa furnizată din surse locale
(fântâni, izvoare etc.).
c) Testul de identificare a coliformilor fecali reprezintă o
analiză complementară ce se execută pentru identificarea speciilor de
E. Coli. El se execută în examene mai detaliate ale controlului
bacteriologic al apei potabile sau în diferite situaţii de impurificare
biologică. Testul constă în evidenţierea proprietăţilor caracteristice
speciei de E. Coli.
Cel mai frecvent şi mai simplu se procedează la însămânţarea
culturii de mediu b.b.l.v.b. şi incubarea în termostat la 44°C,
temperatură la care se dezvoltă E.Coli şi nu se dezvoltă ceilalţi
coliformi. Complementar se mai pot determina şi alte proprietăţi
biochimice ale E.Coli, cum sunt: producerea de idol, testul de utilizare
a citratului etc.

4.9.4. Determinarea numărului de germeni incubaţi la 20 °C

Acest test se execută după tehnica folosită pentru determinarea

numărului total de germeni incubaţi la 37 °C, fiind diferită doar
temperatura de incubare. În condiţii naturale între flora incubată la
37 °C şi cea incubată la 20 °C există un raport de 3 la 1 în favoarea
ultimului grup.

4.9.5 . Determinarea enterococilor (Streptococcus faecalis)

Metoda curent folosită pentru cercetarea prezenţei şi numărului

streptococilor fecali în apă este însămânţarea unor cantităţi fracţionate
de apă (după schema folosită la colimetrie) în tuburi care conţin medii
de cultură lichide cu substanţe ce inhibă flora asociată enterococului
(selenit de potasiu, telurit de potasiu).
Incubarea se face cu 48 de ore la 44 °C. Folosind acest mediu în
prezenţa enterococului, culoarea violacee iniţială devine galbenă,
datorită acidifierii mediului prin fermentarea glucozei. Identificarea
enterococului se face pe mediul selectiv Slanetz-Barthley.

41
 Rezultatul se calculează conform datelor din tabelele 4.4 şi 4.5
folosite la colimetrie, iar exprimarea se face în număr de enterococi /l
litru apă.

Tabelul 4.4

Determinarea bacteriilor coliforme după STAS 3001/71

(România). Localităţi cu peste 50 000 de locuitori
Nr. de tuburi Nr. Nr. de tuburi Nr.
pozitive probabil pozitive probabil
100 ml 10 ml de bacili 100 ml 10 ml de bacili
coli/litru coli/litru
1 2 3 4 5 6
0 0 Sub 3 1 6 36
0 1 3 1 7 43
0 2 7 1 8 51
0 3 11 1 9 60
0 4 14 1 10 69
0 5 18 2 0 11
0 6 22 2 1 18
0 7 27 2 2 27
0 8 31 2 3 28
0 9 36 2 4 52
0 10 40 2 5 70
1 0 4 2 6 92
1 1 8 2 7 120
1 2 13 2 8 161
1 3 18 2 9 230
1 4 24 2 10 Peste 230

42
 Tabelul 4.5
Determinarea bacteriilor coliforme după STAS 3001/71
(România). Localităţi sub 50 000 de locuitori.
Nr. de tuburi pozitive Nr. probabil de
50 ml 10 ml bacili coli/litru
1 2 3
0 0 Sub 10
0 1 10
0 2 20
0 3 40
0 4 50
0 5 70
1 0 20
1 1 30
1 2 60
1 3 90
1 4 160
1 5 180

4.10. Determinarea ouălor de helminţi

Rolul apei în transmiterea bolilor parazitare este dublu. Pe de o
parte pentru unele boli parazitare apa are un rol pasiv, respectiv de a
servi drept cale de transmitere a parazitului de la omul bolnav sau
purtător la omul sănătos, ca şi în cazul bolilor bacteriene sau virotice,
iar pe de altă parte, apa este un mediu obligator fără care nu îşi pot
desăvârşi ciclul lor evolutiv sau, cu alte cuvinte, nu pot ajunge la
stadiul de producere a bolilor.
Dintre parazitozele de natură hidrică foarte importante sunt
helmintizele, dintre care mai cunoscute sunt ascaridoza (Ascaris
lumbricoides), tricocefaloza ( Tricocefalus trichiura) şi fasciloza sau
distomatoza. Mai frecvent întâlnită este Fasciola hepatică care se
localizează în ficat. Parazitul este eliminat din organism sub formă de
ouă care ajunse în mediu exterior îşi desfăşoară evoluţia în apă până la
un stadiu intermediar (miriacidium), când au nevoie de o gazdă
acvatică (gastropod) în care îşi desăvârşesc evoluţia până la stadiu

43
infestant (cercar). Eliberat din nou în apă el poate infecta organismul
uman.
Mersul lucrării. Un volum de 1-3 l de ape reziduale se lasă pentru
sedimentare timp de 24 ore, apoi lichidul transparent se separă şi se
filtrează prin filtre planctonice sau prin membrane filtrante nr.6
(filtrele se schimbă de câteva ori). Apoi filtrele se pun pe lama mare şi
se examinează la microscop, fie în stare umedă, fie după uscare cu
folosirea uleiului de cedru. Se numără ouăle de helminţi de pe filtru.
Sedimentul obţinut la sedimentarea apelor reziduale se trece într-o
retortă cu capacitatea de 0,5 l se dispersează în 200-300 ml de apă de
la robinet şi se examinează în mod asemănător ca solul.
Rezultatul se exprimă prin numărul de ouă de helmenţi la 1 l de
ape reziduale.

5. CONTROLUL POLUĂRII SOLULUI

Controlul preventiv privind poluarea solului se efectuează, în

general, la etapa alegerii terenului pentru construcţia diferitor
întreprinderi, case de locuit, instituţii obşteşti etc. La această etapă ne
vom referi doar la argumentarea igienică a C.M.A. a substanţelor
chimice din sol.
Cât priveşte controlul sanitar curent, sunt deosebit de
importante avizarea sanitară a surselor de poluare a solului, controlul
de laborator şi evaluarea gradului de poluare a lui. Pentru aceasta se
organizează recoltare a probelor de sol, se determină prezenţa ouălor
de helminţi şi gradul de poluare biologică, se cercetează substanţele
chimice poluante. Aceste date pot fi obţinute şi de laboratoarele locale
ale serviciului de hidrometeorologie de laboratoarele Inspectoratului
Ecologic de Stat.

5.1. Poluarea solului şi influenţa asupra sănătăţii

Controlul poluării solului include aprecierea proprietăţilor

fizice, chimice şi biologice ale acestuia care, într-un fel sau altul,
exercită o influenţă considerabilă nu numai asupra sănătăţii omului, ci
şi asupra condiţiilor lui de trai.

44
 Poluarea solului se datoreşte îndepărtării şi depozitării
neigienice a reziduurilor lichide şi solide rezultate din activitatea
omului, a dejecţiilor animaliere şi cadavrelor acestora, a deşeurilor
industriale sau a utilizării necorespunzătoare în practica agricolă a
unor substanţe chimice.
Principalele elemente poluante sunt microorganismele patogene,
paraziţii intestinali, diverse substanţe organice, substanţele chimice
potenţial toxice şi substanţele radioactive. În linii mari, poluarea
solului se poate subdivide în două categorii: poluare biologică şi
poluare chimică.
Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe sol
odată cu diversele reziduuri al germenilor patogeni. Supravieţuirea pe
sol a acestor germeni este variabilă şi depinde de specia microbiană,
cât şi de calitatea solului şi condiţiile meteoclimatice.
În general, solul este foarte bogat în flora microbiană proprie,
determinată şi flora telurică (edafică) care participă activ la procesele
biologice şi biochimice care se petrec în sol. În mare parte această
floră are calitate antibiotică faţă de flora microbiană de impurificare,
contribuind în acest fel la distrugerea germenilor patogeni.
După provenienţă şi modul de transmitere germenii patogeni din
sol pot fi împărţiţi în 2 grupe: contaminare om-sol-om şi animal-om-
sol.
Contaminarea om-sol-om este caracteristică mai ales pentru
grupa germenilor de provenienţă intenţională, ca bacilul tific, bacilii
dezinterici, vibrionul holeric, virusurile poliomielitice, virusul
hepatitei epidemice ş.a.
Cotaminarea animal-om-sol recunoaşte un număr mult mai
mare de germeni, ca bacilul antracis, bacilul botulinic, bacilul tetanic,
germenii gangrenei gazoase, richettsia burnetti, leptospire, brucele,
pasteurele şi altele.
Solul are un rol deosebit şi în transmiterea la om a unor
geohelminţi: anchilostomi, ascarizi, tricocefali. Ouăle proaspete de
geohelminţi sunt inofensive. Ele necesită o maturizare în sol.
Helmintiazele provocate de geohelminţi sunt răspândite mai ales în
localităţile unde condiţiile de salubritate sunt defectuoase, în special,
în mediul rural.

45
 Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduuri
menajere, şi zootehnice, reziduuri industriale şi radioactive şi ca
urmare a utilizării unor substanţe chimice în agricultură.

5.2. Prelevarea probelor de sol

Probele de sol se prelevează conform cerinţelor STAS-ului

17.4.4.02-84 „Protecţia naturii. Solurile. Metode de recoltare şi
pregătire a probelor pentru analiza chimică, bacteriologică şi
helmintologică”, cât şi a STAS-ului 28168-89 „Solurile. Recoltarea
probelor”.
Probele de sol se recoltează în scopul controlului poluării
solului şi evaluării calităţii lui. Pentru analiza chimică, bacteriologică
şi helmintologică probele de sol se iau minimum o dată în an. Pentru
controlul poluării cu metale grele probele de sol se iau minimum o
dată în 3 ani. Pentru controlul poluării solurilor din grădiniţe cu copii,
instituţiile curativo-profilactice şi zonele de recreaţie probele se
recoltează minimum de 2 ori pe an – primăvara şi toamna.
Pentru controlul poluării solului din zona agricolă, în
dependenţă de caracterul sursei de poluare, planta cultivată şi relief, la
fiecare 0,5-20,0 ha se separă un teren cu aria de 10×10 m. Pentru
controlul asupra stării sanitare a teritoriului pe care se află grădiniţa de
copii, terenul de jocuri, fosele septice, lăzile de gunoi etc. se separă un
teren cu mărimea de 5×5 m.
De pe aceste terenuri probele se iau din unul sau câteva straturi
sau orizonturi prin metoda plicului, pe diagonală sau prin altă metodă.
Probele se recoltează cu cuţitul, spatula sau sapa specială. Proba
medie se face prin amestecarea probelor luate din cele 5 puncte ale
„plicului”; masa probei unite trebuie să aibă nu mai puţin de 1 kg de
sol. Probele destinate pentru determinarea substanţelor chimice
volatile se toarnă imediat în flacoane sau borcane din sticlă, care se
umplu şi se închid cu dopuri de sticlă. Pentru analiza bacteriologică pe
un teren-lot se iau 10 probe unite (medii). Fiecare probă unită se
obţine din 3 probe unite cu masa de 200-250 g fiecare, luate stratular
la 0-5 şi 5-20 cm. În scop bacteriologic probele se iau în condiţii
aseptice cu instrumente sterile, se pun în vase sterile.

46
 În scopul investigaţiilor helmentologice de pe fiecare teren-lot
se ia o probă medie de 200 g alcătuită din 10 probe unitare cu masa de
20 g fiecare, luate din straturile cu adâncimea de 0-5 şi 5-10 cm.
La toate probele medii se anexează un certificat, care conţine
următoarele date:
1. Data şi ora recoltării probei ____________________________
2. Adresa_____________________________________________
3. Nr. sectorului________________________________________
4. Nr. terenului-lot______________________________________
5. Nr. probei medii, orizontul (stratul), adâncimea recoltării
probei______________________________________________
6. Caracteristica condiţiilor meteorologice în ziua recoltării
probei______________________________________________
___________________________________________________
7. Particularităţile evidenţiate la recoltarea probei (insolarea,
aplicarea substanţelor chimice, felul de prelucrare a solului cu
maşini etc.)__________________________________________
8. Alte particularităţi____________________________________
Executorul____________________________________________
Semnătura
Funcţia ______________________________________________

Probele de sol pentru analiza chimică se usucă bine şi se

păstrează în săculeţe de pânză, în cutii de carton sau în vase de sticlă.
Probele de sol pentru determinarea substanţelor chimice volatile
şi nestabile se transportă în laborator şi imediat se analizează.
Probele pentru analiza bacteriologică se transportă la laborator
în genţi frigorifere şi imediat se analizează. Păstrarea lor se admite la
temperatura de 4-5 ºC, durata – până la 24 ore.
În cazul determinării coliformilor şi a enterocilor probele de sol
se păstrează în frigidere nu mai mult de 3 zile.
Probele de sol destinate determinărilor helmintologice se
transportă în laborator imediat după recoltare. Dacă nu este posibilă
efectuarea imediată a analizei, probele pot fi păstrate în frigider.
Pentru investigaţiile ouălor de biohelminţi probele de sol fără o
prelucrare anumită pot fi păstrate până la 7 zile, pentru investigaţiile

47
ouălor de geohelminţi – până la o lună. În scopul preîntâmpinării
uscării şi dezvoltării lavrelor, solul se umezeşte şi se aerează o dată în
săptămână: probele se lasă 3 ore la temperatura camerei, se umezesc
în măsură necesară şi iarăşi se pun în frigider.
Dacă este necesară păstrarea probelor de sol mai mult de o lună,
se utilizează conservanţi: solul se trece în cristalizator, se acoperă cu
soluţie de 3% de formalină pregătită pe soluţie izotonică de clorură de
natriu sau cu soluţie de 3% de acid clorhidric, apoi se pun în frigider.
Pregătirea pentru analiză. Pentru determinarea substanţelor
chimice în laborator, proba de sol se toarnă pe o foaie de hârtie sau
calcă. Se fărâmiţează bulgării, se înlătură rădăcinile plantelor,
insectele, pietricelele, bucăţelele de sticlă, cărbune, oase etc. Apoi
solul se fărâmiţează în mojar (piuă) cu ajutorul pistilului, se cerne prin
sită cu diametrul ochiurilor de 1 mm. Neoformaţiunile înlăturate se
analizează aparte, fiind pregătite pentru analiză ca şi probele de sol.
Pentru determinarea conţinutului de componente minerale din
proba cernută se iau până la 20 g şi se fărâmiţează în mojar până la
stare de pulberi.
În scopul determinării substanţelor volatile, solul se ea fără vreo
pregătire prealabilă.
În scopul analizei bacteriologice probele de sol se pregătesc
analog celor pentru determinarea substanţelor chimice, însă cu
respectarea minuţioasă a condiţiilor aseptice: solul se toarnă pe o
suprafaţă sterilă, toate operaţiile se fac cu ajutorul instrumentarului
steril, se cerne prin site sterile cu diametrul ochiurilor de 3 mm şi
acoperite cu hârtia sterilă. Solul se fărâmiţează în mojar steril.
Pentru analiza helmintologică solul se pregăteşte analog celui
pentru determinarea substanţelor chimice.

5.3. Analiza de laborator a solului

Deosebim următoarele forme de analiză de laborator a solului:

- fizică (comăpoziţia granulometrică, umiditatea, capacitatea de
reţinere a apei, porozitarea, capilaritatea etc.);
- chimică (microelementele şi macroelementele naturale,
pesticidele, componenţii eliminărilor în atmosferă etc.);

48
 - fizco-chimică (pH, capacitatea de absorbţie etc.);
- bacteriologică (nr. total de germeni, titrul bacililor coliformi,
bacterii şi virusuri patogene);
- helmintologică;
- entomologică;
- radiometrică.

5.3.1. Analiza stării fizice a solului

Determinarea compoziţiei granulometrice. Granulaţia

(compoziţia granulelor în dependenţă de dimensiune) se determină
prin stabilirea proporţiei dintre granulele de diferită dimensiune într-
un kg de sol. În acest scop se foloseşte o serie de site (Knopp).
În sita superioară se toarnă 200-300 g de sol uscat şi se cerne.
Particulele de sol se răspândesc în diferite site în funcţie de diametru.
Pe sitele nr. 1-3 se reţin particulele de sol cu dimensiunea de 10,5 şi
3 mm (pietrele, pietrişul); pe sitele nr. 4,5 – particulele cu diametrul 3
şi 1 mm (nisipul măşcat); pe sitele nr. 6,7 – nisipul mediu cu diametrul
de 0,25 – 1 mm pe fundul setului de site se adună particulele mici cu
diametrul mai mic de 0,25 mm (nisipul mărunt, pulberi, particolele de
argilă). Particulele separate pe fiecare sită se cântăresc şi se calculează
raportul în g la kg/sol sau procentual.
Determinarea porozităţii (volumului total de pori). Într-un
cilindru de 100 ml se introduc 50 cm3 de sol tasat (prin baterea
cilindrului de palmă), la care se adaugă lent 50 ml de apă. O parte din
apă adăugată se infiltrează în sol, umplând porii acestuia şi dezlocuind
aerul respectiv. Pe cilindru se citeşte volumul ocupat de sol împreună
cu apă. Numărul de ml care constituie diferenţa dintre 100 şi volumul
ocupat de sol împreună cu apa reprezintă volumul porilor.
Exemplu. După amestecarea a 50 cm3 de sol cu 50 ml de apă
volumul total a constituit 88 ml, adică volumul porilor a fost de 100-
88=12 ml aer. Deci porozitatea solului este următoarea:

(100 − 88) × 100

= 24 % (5.1)
50

49
 Determinarea capacităţii de reţinere a apei (cantitatea de apă în
g, care este reţinută de 100 g de sol de analizat). Pentru analiză se
foloseşte un tub de sticlă cu lungimea de 20 cm şi diametrul 5 cm,
deschis la ambele capete, având montată la un capăt o sită, pe care se
trasează un strat de sol de aproximativ 10 cm înălţime. Tubul se
cântăreşte înainte şi după introducerea solului.
Tubul cu sol se introduce într-un pahar cu apă, la 2-3 cm sub
nivelul menţinut constant al apei. Apoi paharul cu apă se înlătură,
tubul se lasă să se scurgă până la ultima picătură din surplusul de apă
din sol şi se cântăreşte. Se calculează diferenţa de greutate faţă de
tubul gol şi cantitatea de apă reţinută la 100 g de sol.
Determinarea permeabilităţii pentru apă. Se determină timpul
necesar pentru strecurarea unui strat de 4 cm de apă printr-un strat de
sol de 20 cm. Un cilindru cu înălţimea de 30-35 cm şi diametrul de
3-4 cm fără fund se fixează pe un stativ. Orificiul de jos se acoperă cu
hârtie de filtru şi se leagă cu tifon.
În cilindru se trasează un strat de 20 cm de sol, pe care se toarnă
un strat de 4 cm de apă. Se înregistrează timpul în care vor trece prin
stratul de sol primele picături de apă. Presiunea apei se menţine
încontinuu prin menţinerea stratului de 4 cm de apă.
Determinarea capilarităţii. În tubuşoare de sticlă cu
diametrul de 2-3 cm fixate în suporturi în poziţie verticală şi legate în
partea de jos cu tifon se toarnă solul analizat. Capetele inferioare ale
tubuşoarelor se cufundă într-un vas cu apă la adâncimea de 0,5 cm.
Se măsoară nivelul ridicării apei în tubuşoare peste 10, 15, 30
min. şi 24 ore. Mărimea capilarităţii se exprimă în centimetri.
Determinarea umidităţii solului. Fiola se pune în etuvă şi se
menţine la 105ºC timp de 2 ore, apoi se răceşte timp de 30-40 min. în
excitator şi se cântăreşte din nou. Umiditatea se calculează în procente
folosind formula:

( m1 − m2 ) × 100
X1 = (5.2)
m1

în care : m1 – greutatea solului proaspăt până la uscare (g),

m2 – greutatea solului după uscare (g).

50
 5.3.2. Analiza unor compuşi chimici ai solului

Determinarea azotului organic. Metoda determină azotul organic

împreună cu azotul amoniacal din sol. Principiul ei constă în
distrugerea materiei organice cu acid sulfuric concentrat în prezenţa
unui catalizator şi transformarea azotului în amoniac, care se distilează
din mediul alcalin.
În balonul Kjeldahl se introduc 1-2 g de sol, se adaugă 10 ml de
acid sulfuric concentrat, 0,3 g de CuSO4 şi 5 g de K2SO4. se agită
uşor, se încălzeşte întâi la foc slab, apoi la foc puternic până la
fierberea şi decolorarea conţinutului. După răcire conţinutul se trece în
balonul aparatului de distilare, se adaugă 100 ml apă distilată şi NaOH
40 % până la alcalinizare netă. Se distilează cel puţin 2/3 din conţinut.
Apoi se demontează vasul în care s-a captat distilatul şi se titrează cu
NaOH 0,1 n până la virajul indicatorului.
Calculul. 1 ml H2SO4 0,1 n = 1,4 mg N = 1,7 NH3

100 × b × 100
a (100 − c)
, (5.3)

în care: a – cantitatea de sol cântărită pentru analiză;

b – mg N amoniacal în cantitatea cântărită de sol;
c – procentul apei din sol;
100/100-c – recilcularea faţă de solul uscat.
Din rezultatul obţinut se scade azotul amoniacal şi se obţine azotul
organic.
Determinarea azotului proteic. Principiul metodei constă în
precipitarea substanţelor care conţin azot proteic cu hidroxid de cupru.
Într-un pahar Bezelius se iau 3-5 g sol, se adaugă 50 ml apă distilată,
se agită, se fierbe 5 min. la soluţia fierbinte se adaugă 25 ml de soluţie
CuSo4 6 %, apoi agitând continuu, se adaugă 25 ml de NaOH 0,1 n.
Precipitatul obţinut se spală de 5-6 ori cu apă distilată fierbinte, se
filtrează şi iarăşi se spală cu apă fierbinte. Filtrul cu precipitat se usucă
în etuvă, apoi se trece într-un balon Kjeldahl, adăugându-se 0,3 g de
CuSO4 cristalizat, 5 g de K2SO4 şi 10 ml de acid sulfuric concentrat.

51
Mersul ulterior al lucrării este identic cu cel al determinării
precedente.
Determinarea azotului amoniacal, nitriţilor, nitraţilor, clorurilor
şi oxidabilităţii se face în extractul apos prin metodele folosite la
analiza lor în apă. Rezultatele se exprimă în mg/kg sol, în afară de
oxidabilitate care se măsoară în miligrame de oxigen necesar pentru
oxidarea substanţelor organice din extractul apos obţinut din 100 g de
sol.

5.3.3. Analize biologice ale solului

Determinarea numărului total de germeni. Se iau 10 g de sol în

mojar şi se pisează cât mai omogen, se introduc într-un flacon cu
perle, apoi se adaugă 90 ml de apă distilată, obţinând o diluţie de 1:10.
suspensia se agită minuţios, se lasă 2-3 min. pentru depunere. Se iau
cu pipeta sterilă 1 ml de suspensie obţinută şi se introduc într-o
eprubetă, se adaugă 9 ml de apă sterilă, obţinând o diluţie de 1:100.
astfel pot fi obţinute şi diluţii mai mari.
În câte o placă Petri se introduc câte 1 ml din fiecare diluţie,
apoi peste suspensie se toarnă geloză topită la temperatura 45 °C,
conţinutul se omogenizează şi se pune în termostat la 37 °C pentru 24
ore. Se numără cu ochiul liber coloniile crescute pe toată suprafaţa,
împărţind placa în sferturi, sau cu ajutorul reţelei de numărat colonii.
Se iau în considerare numai plăcile pe care au crescut mai puţin de
300 de colonii. Se face calcularea pentru a exprima rezultatul final în
numărul de germeni la 1 g de sol uscat.
Determinarea titrului bacteriilor coliforme. Poate fi făcută pe 2
căi:
1. însămânţarea suspensiei de sol în eprubete cu mediul lichid
bulion lactozat sau în mediul Kessler – Svenerton;
2. metoda filtrelor de membrană.
Când solul nu este poluat prea mult, se foloseşte metoda
accelerată a filtrelor de membrană, care constă în următoarele: prin
filtrele de membrană nr.3, sterile, se filtrează 5-10 ml suspensie de sol
în diluţie 1:10 centrifugată în prealabil timp de 5 min. pentru
sedimentarea macroparticulelor. Filtrele cu bacteriile absorbite se iau

52
cu pensa flambată şi se pun pe suprafaţa mediului nutritiv Endo turnat
în prealabil în placa Petri. Într-o cutie pot fi puse 4 filtre. Pe cutie sub
fiecare filtru se scrie numărul probei şi volumul suspensiei filtrate.
Însămânţările se lasă în termostat la 37 °C pentru 24 ore. După
incubare se numără coloniile şi se calculează titrul coli (numărul
coliformilor la 1 g de sol uscat), 2-3 colonii tipice se colorează prin
metoda Gram şi se identifică prin metoda titrometrică.
Determinarea ouălor de helminţ în sol. Principiul metodei
constă în flotaţia ouălor de helminţi în soluţia saturată de nitrat de
sodiu, 5-10 g sol omogenizat se introduc într-un flacon cu perle apoi
se adaugă 10-20 ml de soluţie hidrat de sodiu sau potasiu 5 % care are
rolul de a separa ouăle de paraziţi de particulele de sol. Amestecul se
agită bine timp de 30 minute. Se centrifughează la 200-300
turaţii/minut, timp de 1-2 minute, îndepărtându-se apoi lichidul
supernatant prin decantare. La sedimentul obţinut se adaugă o
cantitate dublă ( faţă de sediment) de soluţie saturată de nitrat de sodiu
cu densitate de 1,19, se amestecă cu o baghetă de sticlă şi se
centrifughează de 5-6 ori câte 2 minute la turaţii scăzute. Din stratul
superficial, cu o ansă sau baghetă de sticlă în formă de L, se recoltează
pelicule, care se adaugă într-o eprubetă de centrifugă de 10 cm3, în
care au fost pregătite 1cm3 de ser fiziologic sau apă distilată. Se
centrifughează 15 minute tot la 200-300 turaţii /minut. La sfârşit
supernatantul se şifonează cu o pipetă prevăzută cu o pară de cauciuc
şi se examinează în întregime în preparat proaspăt la microscop,
notând numărul şi specia de helminţi.

5.4. Evaluarea gradului de poluare a solului

Concluzia igienică privind inofensivitatea solului pentru

sănătatea populaţiei se trage pe baza analizelor de laborator. Pe baza
datelor despre compoziţia mecanică a solului se trag concluziile
despre conţinutul natural al substanţelor organice, despre capacitatea
de filtrarea a solului, permiabilitatea pentru aer şi apă, capacitatea de
autopurificare.

53
 Analiza mecanică (granulometrică) permite de a determina
denumirea particulelor de sol şi tipul solului. Importantă este
denumirea compoziţiei procentuale a argilei, nisipului, nămolului etc.
Poluarea solului din punct de vedere chimic se apreciază în
funcţie de conţinutul substanţelor poluante, cât şi a conţinutului de
azot organic, carbon, amoniac, nitriţi, nitraţi, cloruri în comparaţie cu
conţinutul acestora în solul sectorului de control. Gradul poluării
solului cu pesticide şi alte substanţe toxice se apreciază prin
compararea cu mărimile C.M.A. ale lor. Mărimile poluărilor
biologice, inclusiv bacteriologice, se apreciază prin compararea cu
normativele stabilite după STAS 3001/71, care se folosesc şi pentru
evaluarea poluării chimice a solului. În acest scop sunt recomandabile
şi datele privind compoziţia chimică a aerului din sol (tabelul 8).

Tabelul 5.1
Evaluarea stării sanitare a solului în funcţie de indicii chimici
ai aerului din sol.
Conţinutul în aerul solului (°C, presiunea 760 mm
Caracteristica ai coloanei de Hg) la adâncimea 1m în % de volum
CO2 O2 NH3 H2
Nepoluat 0,38-0,08 20,3-19,8 - -
Slab poluat 1,2-2,8 19,9-17,7 - -
Poluat 4,1-6,5 16,5-14,2 - -
Foarte poluat 14,5-18,0 5,5-1,7 0,8-2,7 0,3-3,4

Obţinând datele despre gradul de poluare a solului, se formulează

şi concluzia despre vechimea poluării, se schiţează măsurile de
preîntâmpinare a poluării interioare şi căile de asanare a lui.

54
 Bibliografie

1. Gh.Friptuleac, L.Alexa, V.Băbălău, Igiena mediului.-

Chişinău, Editutra Ştiinţa: 1998.
2. Gh.Ostrofeţ, L.Groza, L.Cuzneţov, Igiena. - Chişină, Editura
Ştiinţa: 1994.
3. Gh.Mohan, A.Ardelean, Ecologie şi protecţia mediului. -
Bucureşti, Editura SCAIUL: 1993.
4. M. Nigulescu, etc. Protecţia mediului înconjurător. -
Bucureşti: Editura Tehnică: 1995.
5. P, Cocîrţă, Regulamentul Sistemului de Monitoring Ecologic
Integrat al Republicii Moldova. – Chişinău: 2000.
6. A. Capcelea, Drept ecologic.- Chişinău. Ed. Ştiinţa: 2000.
7. Gh.Duca, Gh.Mihăilă, N.Goreaceva, P. Chetruş, Chimia
apelor naturale.- Chişinău, USM: 1995.
8. S.Mânescu, M.Cucu, M.L. Diaconescu, Chimia sanitară a
mediului.- Bucureşti, Editura Medicală: 1978.
9. Gh Duca şi coaut, Poluarea şi protecţia atmosferei.-
Chişinău, CE USM:2003.
10. V.Rojanschi, F.Bran, Gh. Diaconu, Protecţia şi ingineria
mediului.- Bucureşti, Editura Econ: 1997, 400 p.
11. Caliatea mediului. – Chişinău, Cartier, SRL:1999. 204 p.
12. Expertiza ecologică. – Chişinău. Cartier, SRL:2001. 335 p.
13. Ia. Bumbu, Protecţia naturii cu bazele geochimiei
ecologice. – Chişinău, USM: 1997.
14. Ia. Bumbu, Bazele ecologiei generale.- Chişinău,
Universitatea de Ecologie şi Ştiinţe Socio-Umane:2004.

55