I.

ASUMPȚII FUNDAMENTALE ALE RETORICII

1. Retorica poate fi definita ca utilitate in doua direcții: 1. percepția asupra funcționarii limbajului oral și scris; și
2. dezideratul eficienței in a aplica resursele limbii in scris și vorbit.

2. In distingerea funcției limbajului trebuie sa deosebim intre forma și conținut (intre ceea ce se spune și cum

se spune și ca reacție la obiecția retoricii ca simpla forma).

3. Retorica presupune, așadar, și o funcție normativa: ea nu discuta numai ceea ce se spune și cum se spune,
ci inclusiv cum ar trebui sa se spuna, pentru o eficientizare a persuasiunii. Conform accepțiunii contemporane a
funcției retoricii, orice limbaj al individului va fi retorica, in masura in care presupune o forma sau alta de
persuasiune. Așadar retorica, invațandu-ne despre o ineludabila folosința sociala a persuasiunii, ne va invața
ceva despre viața insași. Aceasta reprezinta, intr-adevar, premisa fundamentala a disciplinarizarii autentice a
retoricii. Momentul in care Aristotel continua activ larghețea interpretarii sofistice a retoricii (ca structura a
vieții și nu doar ca mecanism politic), continuat fiind la randu-i in cultura romana de catre Cicero, este
momentul in care retorica devine vehicul al existenței individului.

4. Astfel, retorica va propune și o relativa indivizibilitate intre sens și expresie, in sensul in care metoda vorbirii
ori scrisului presupune sens tot atat cat conținutul propriu-zis.

5. Fiind o metoda a vieții (atat sociale cat și individuale, sau cu funcție deopotriva macro și micro-sociala),
retorica va studia impactul ințelegerii limbii, atat logico-argumentativ, cat și emoțional, considerand ca
comunicarea emoționala e tot atat de importanta precum cea propoziționala.

II. CANOANELE RETORICII

Modalitatea de imparțire a regulilor retorice de construcție e urmatoarea: Invenție, Aranjament, Stil,

Memorie, Exprimare. Sa le luam pe rand: