Geologia Romaniei - Mutihac PDF

V.
MUTIHAC
Iuliana Maria STRATULAT Roxana Magdalena FECHET
GEOLOGIA ROMÂNIEI
BUCUREŞTI 2004
1
ÎNCADRAREA TERITORIULUI ROMÂNIEI ÎN ANSAMBLUL GEOSTRUCTURAL CONTINENTAL ...... 4
P A R T E A I -a..................................................................................................................................................... 7
U N I T Ă Ţ I L E P R E C A R P A T I C E ........................................................................................................ 7
1. UNITĂŢI EOPROTEROZOICE ...................................................................................................................... 10
1.1. P L A T F O R M A M O L D O V E N E A S C Ă .................................................................................. 10
1.1.1. S T R A T I G R A F I E Ş I L I T O F A C I E S U R I ................................................................. 10
1.1.1.1. SOCLUL ...................................................................................................................................... 10
1.1.1.2. CUVERTURA ............................................................................................................................. 17
1.1.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă ................................................................................... 23
1.1.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E ......................................................................... 25
1.2. P L A T F O R M A S U D-D O B R O G E A N Ă................................................................................. 27
1.2.1.1. SOCLUL ...................................................................................................................................... 27
1.2.1.2. CUVERTURA ............................................................................................................................. 27
1.2.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă ................................................................................... 32
1.2.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E ......................................................................... 34
2. UNITĂŢI CADOMIENE.................................................................................................................................. 35
2.1. M A S I V U L C E N T R A L - D O B R O G E A N .......................................................................... 35
Ş I Z O N A A D I A C E N TĂ A F U N D A T Ă .................................................................................... 35
2.1.1.1. SOCLUL ...................................................................................................................................... 36
2.1.1.2. CUVERTURA ............................................................................................................................. 37
2.1.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă ................................................................................. 38
2.1.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E ....................................................................... 39
2.2. P L A T F O R M A V A L A H Ă ........................................................................................................... 40
2.2.1.1. SOCLUL ...................................................................................................................................... 40
2.2.1.2. CUVERTURA ............................................................................................................................ 41
2.2.2. E VO L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă .................................................................................. 44
2.2.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E ........................................................................ 45
3. UNITĂŢI HERCINIC - CHIMERICE ............................................................................................................. 46
3.1. S T R U C T O G E N U L N O R D - D O B R O G E A N ..................................................................... 46
3.1.1. S T R U C T U R A G E O L O G I C Ă ........................................................................................... 48
3.1.1.1. UNITATEA MĂCIN .................................................................................................................. 48
3.1.1.2. UNITATEA NICULIŢEL ........................................................................................................... 58
3.1.1.3. UNITATEA TULCEA ................................................................................................................ 59
3.1.1.4. ZONA CÂRJELARI – CAMENA ............................................................................................... 65
3.1.2. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E ....................................................................... 68
4. CUVERTURI POSTCHIMERICE ................................................................................................................... 69
4.1. D E P R E S I U N E A P R E D O B R O G E A N Ă............................................................................. 69
4.2. B A Z I N U L B A B A D A G ................................................................................................................ 69
2
5. PLATFORMA CONTINENTALĂ A MĂRII NEGRE .................................................................................... 71
5.1. S T R A T I G R A F I E Ş I L I T O F A C I E S U R I .......................................................................... 72
5.1.1. F U N D A M E N T U L P R E E U X I N I C ................................................................................. 72
5.1.1.1. FUNDAMENTUL PREEUXINIC SUD-DOBROGEAN ............................................................ 73
5.1.1.2. FUNDAMENTUL PREEUXINIC CENTRAL -DOBROGEAN ................................................ 73
5.1.1.3. FUNDAMENTUL PREEUXINIC NORD-DOBROGEAN ........................................................ 74
5.1.2. Î N V E L I Ş U L S E D I M E N T A R E U X I N I C ................................................................. 74
5.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă .......................................................................................... 75
5.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E .............................................................................. 76
P A R T E A a II-a U N I T Ă Ţ I L E C A R P A T I C E ............................................................................... 77
1. C A R P A Ţ I I O R I E N T A L I ................................................................................................................. 83
1.1. Z O N A C R I S T A L I N O -M E Z O Z O I C Ă ................................................................................ 83
1.1.1. U N I T A T E A C E N T R A L–E S T–C A R P A T I C Ă ........................................................... 84
1.1.1.1. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI ...................................................................................... 84
1.1.1.2. EVOLUŢIE ŞI TECTOGENEZĂ ................................................................................................ 97
1.1.2. U N I T A T E A L E A O T A – B U C E G I – P I A T R A M A R E ........................................ 104
1.1.2.1. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI .................................................................................... 104
1.1.2.2. EVOLUŢIE ŞI TECTOGENEZĂ .............................................................................................. 108
1.1.3. Î N V E L I Ş U L S E D I M E N T A R P O S T P A R O X I S M A L ..................................... 110
1.2. Z O N A F L I Ş U L U I ........................................................................................................................ 112
1.2.1. S T R A T I G R A F I E Ş I L I T O F A C I E S U R I ............................................................... 112
1.2.1.1. FLIŞUL INTERN ...................................................................................................................... 113
1.2.1.2. FLIŞUL MEDIAN ..................................................................................................................... 115
1.2.1.3. FLIŞUL EXTERN ..................................................................................................................... 117
1.2.2. E V O L U Ţ I E Ş I S T R U C T O G E N E Z Ă ........................................................................ 123
1.3. Z O N A D E M O L A S Ă.................................................................................................................. 129
1.3.1. S T R A T I G R A F I E Ş I L I T O F A C I E S U R I ............................................................... 130
1.3.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă ............................................................................... 136
1.4. Z O N A T R A N S C A R P A T I C Ă ................................................................................................ 137
1.4.1. S T R A T I G R A F I E Ş I L I T O F A C I E S U R I .............................................................. 139
1.4.1.1. CUVERTURA POSTAUSTRICĂ ............................................................................................. 139
1.4.1.2. UNITATEA KLIPPELOR ŞI A FLIŞULUI TRANSCARPATIC........................................ 144
1.4.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă ............................................................................... 148
1.4.2.1. PÂNZELE FLIŞULUI TRANSCARPATIC ............................................................................ 151
1.4.2.2. STRUCTURILE CUVERTURII POSTAUSTRICE ................................................................ 152
1.5. Z O N A V U L C A N I T E L O R N E O G E N E ........................................................................... 153
1.5.1. C O M P A R T I M E N T U L O A Ş – G U T Î I ......................................................................... 153
1.5.2. C O M P A R T I M E N T U L Ţ I B L E Ş – B Ă R G Ă U ......................................................... 155
1.5.3. C O M P A R T I M E N T U L C Ă L I M A N – H A R G H I T A ............................................. 156
1.6. D E P R E S I U N I L E I N T R A M O N T A N E Ş I V U L C A N I T E B A Z A L T I C E .... 158
1.7. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E ............................................................................ 164
3
ÎNCADRAREA TERITORIULUI ROMÂNIEI ÎN ANSAMBLUL
GEOSTRUCTURAL CONTINENTAL
Principalul eveniment tectonic care a avut loc la începutul ciclului alpin a fost apariţia
unui rift care a avut drept consecinţă separarea ariei continentale, care atinsese starea de
Pangea la sfârşitul ciclului hercinic, în două mari plăci: Placa Africană şi Placa Euroasiatică.
Riftul despărţitor a generat o arie de expansiune oceanică creând Marea (Oceanul) Tethys.
Aceasta şi-a încheiat evoluţia de arie labilă spre sfârşitul Eocretacicului devenind, în structura
actuală, sutura tethysiană sau sutura Vardar evidentă în ţinuturile Vardarului.
Ariile continentale din imediata vecinătate a zonei de rift, adică zonele de margine ale
plăcilor menţionate, au evoluat ca arii labile (margini de placă active) capabile de a genera
structuri cutate şi catene muntoase. Marginea Plăcii Euroasiatice, găsindu-se într-o asemenea
situaţie, a generat catenele alpino-carpato-balcanice.
Teritoriul României circumscrie în graniţele sale atât o parte din marginea activă
(labilă) a Plăcii Euroasiatice cât şi o parte din aria neafectată de influenţa ariei de rift care a
rămas şi a evoluat ca arie stabilă. În consecinţă, două sunt domeniile geostructurale majore în
care se încadrează unităţile geostructurale din România:
 un prim domeniu îl constituie ariile cratonizate, adică regiunile care şi-au încheiat
evoluţia de arii labile înainte de ciclul alpin, sau chiar în ciclul alpin, dar într-o
tectogeneză anterioară aceleia care a generat primele structuri carpatice; acestea
formează domeniul precarpatic sau vorlandul carpatic.
 cel de al doilea domeniu îl constituie spaţiul carpatic şi care corespunde marginii
active a Plăcii Euroasiatice. Acesta include ariile cutate în orogeneza alpină.
În aspectul fizico-geografic al ţării, celor două categorii de unităţi geostructurale li se
suprapun: zona de dealuri, podişuri şi câmpii (primei categorii), şi zona carpatică montană şi
submontană cu depresiunea colinară a Transilvaniei (celei de a doua categorie -Pl. I.)
La scară continentală, domeniul precarpatic include unităţile din faţa Carpaţilor
Nordici (Masivul Bohem, Munţii Sudeţi, Depresiunea Miechov, Munţii Swietokrzki),
Platforma Est-europeană şi domeniul moesic dintre Carpaţi şi Balcani (Platforma Sud-
Dobrogeană, Platforma Valahă, Masivul Central Dobrogean şi Structogenul Nord-Dobrogean)
(Pl.II). Între ultimele două domenii, consolidate anterior ciclului alpin, se delimitează un
spaţiu a cărui evoluţie de arie labilă din timpurile prealpine s-a continuat şi în primele epoci
ale ciclului alpin, dar a cărui cratonizare s-a desăvârşit, totuşi, în tectogeneza chimerică, adică
4
înainte de apariţia primelor structuri carpatice (mezocretacice). Acest spaţiu constituie (în
structura actuală) Structogenul Hercinic-Chimeric Nord-Dobrogean.
5
Cel de al doilea domeniu geostructural european, acela al ariilor cutate în orogeneza
alpină, pe teritoriul României formează cele trei ramuri ale Carpaţilor româneşti care
circumscriu Depresiunea Transilvaniei. Acestea constituie unităţile carpatice (Pl.III).
6
P A R T E A I -a
UNITĂŢILE PRECARPATICE
7
Domeniul precarpatic este alcătuit din mai multe unităţi geostructurale care diferă între
ele prin anumite particularităţi. Astfel, în evoluţia lor, toate aceste unităţi au trecut printr-o
etapă de zonă labilă, urmată de o etapă de stabilitate (craton); însă nu toate au căpătat această
calitate în acelaşi timp. Prin urmare, o primă distincţie în rândul unităţilor precarpatice trebuie
făcută în funcţie de vârsta lor, adică timpul de consolidare a soclului. Din acest punct de
vedere, în graniţele României, în domeniul precarpatic se pot delimita: unităţi eoproterozoice,
unităţi cadomiene şi unităţi hercinic-chimerice.
O a doua distincţie este aceea că, unele din unităţile vorlandului carpatic, după ce au
devenit sisteme cutate cratonizate, au fost supuse eroziunii fiind nivelate; în continuare au fost
acoperite de ape încât au devenit arii de acumulare cu substrat consolidat. Depozitele
acumulate în această a doua etapă formează o cuvertură relativ groasă, cuasiorizontală, care
acoperă complet soclul. Aceste regiuni constituie unităţi tipice de platformă.
Alte regiuni, cutate şi cratonizate, au rămas emerse ca atare timp îndelungat fiind
supuse eroziunii Acestea alcătuiesc cratogenele.
Din prima categorie (unităţi de platformă), în vorlandul carpatic sunt: Platforma
Moldovenească, Platforma Sud-Dobrogeană şi Platforma Valahă. Din cea de a doua
categorie sunt: Masivul Central-Dobrogean şi Structogenul Nord-Dobrogean.
Limita la zi dintre unităţile precarpatice şi unităţile carpatice este dată de falia
pericarpatică ce se poate urmări de la graniţa de nord a ţării până în Valea Trotuşului; mai
departe este acoperită, însă a fost detectată prin foraje până în Valea Dunării la Drobeta-Turnu
Severin (v.Pl.III). Această limită este aparentă, căci unităţile precarpatice înaintează şi sub
edificiul carpatic.
8
9
1. UNITĂŢI EOPROTEROZOICE
În domeniul precarpatic, cele mai vechi unităţi geostructurale sunt acelea care s-au
cratonizat în Proterozoicul vechi şi anume: Platforma Moldovenească şi Platforma Sud-
Dobrogeană (v.Pl.III).
1.1. P L A T F O R M A M O L D O V E N E A S C Ă
Platforma Moldovenească este unitatea consolidată din faţa Carpaţilor Orientali

(v.fig.1). Limita vestică a acesteia este dată de o falie care trece prin localitatea Solca fiind
denumită ca atare (falia Solca). Spre sud, Platforma Moldovenească se întinde până la o falie
ce s-ar continua la est de Prut în direcţia prelungirii ipotetice a cursului Trotuşului şi care este
de fapt prelungirea faliei Solca. Spre est, Platforma Moldovenească face corp comun cu
Platforma Est-Europeană reprezentând marginea vestică a acesteia din urmă (v.Pl.III). Astfel
delimitată, Platforma Moldoveneasca, din punct de vedere morfologic, se suprapune Podişului
Moldovenesc (v.Pl.I).
La cunoaşterea geologiei Platformei Moldoveneşti şi-au adus contribuţia
Gr.Cobălcescu care a scris prima lucrare de geologie românească, apoi I.Simionescu,
Th.Văscăuţanu, I.Atanasiu, N.Macarovici, P.Jeanrenaud, Natalia Paghida-Trelea, Bica şi
Liviu Ionesi şi mulţi alţii.
1.1.1. S T R A T I G R A F I E Ş I L I T O F A C I E S U R I
Aşa cum sugerează şi numele, Platforma Moldovenească este o unitate geostructurală

precarpatică cu structură tipică de platformă. În alcătuirea ei se disting cele două elemente
structurale specifice: unul inferior, cutat, constituind soclul şi care corespunde etapei în care
spaţiul moldav a evoluat ca arie labilă, şi altul superior, cuvertura, corespunzând etapei în care
spaţiul moldav a evoluat ca domeniu stabilizat.
1.1.1.1. SOCLUL
În Platforma Moldovenească au fost efectuate mai multe foraje dintre care unele (de la
Iaşi, Todireni, Bătrâneşti), la adâncimea în jur de 1000 m au atins şi au pătruns pe anumite
intervale în soclul platformei. Acesta este reprezentat prin mezometamorfite cărora li se
adaugă masive granitice (fig.2). Mezometamorfitele sunt reprezentate prin gnaise cuarţ-
dioritice cu biotit, hornblendă şi diopsid. Analizele radiometrice efectuate asupra biotitului din
10
gnaise (D.Giuşcă, V.Ianovici, 1967) au dat valori de 1398 şi 1500 M.a. În interpretarea
acestor date s-a ţinut seamă şi de ceea ce se ştie din Masivul Ucrainian, unde s-au obţinut
valori de 1750 şi 2500 M.a. indicând Proterozoicul inferior sau chiar Arhaicul. Adăugând şi
faptul că şi din punctul de vedere al constituţiei petrografice, soclul întâlnit în forajele din
Platforma Moldovenească este similar aceluia din Masivul Ucrainian, s-a conchis că soclul
din Platforma Moldovenească este de fapt prelungirea aceluia din Masivul Ucrainian, dar care
a suferit, parţial, unele remobilizări eoproterozoice, procese care dealtfel s-au petrecut şi în
Masivul Ucrainian. Neajunsul este că în Platforma Moldovenească soclul a fost atins doar în
jumătatea nordică a platformei şi numai între Prut şi Siret.
La vest de Siret, forajele s-au oprit în depozite paleozoice însă acestea sunt tot
orizontale şi similare cu cele de la est de Siret încât se admite că şi soclul este acelaşi. Acesta
se întinde spre vest până la falia Solca. La vest de această falie, prin foraje, la Putna, Valea
Seacă, Straja, Târgu Neamţ etc. s-au întâlnit depozite paleozoice, cutate, deosebite ca
litofacies de acelea din cuvertura platformei. Depozite paleozoice asemănătoare s-au mai
întâlnit între râurile Moldova şi Bistriţa (la Roman, Secueni, Bacău), iar la Bodeşti, s-au
întâlnit formaţiuni slab metamorfozate bogate în clorit. Deşi în unele interpretări acestea au
fost considerate ca reprezentând prelungirea structurilor cadomiene central-dobrogene,
acestea, atât ca litofacies cât şi ca poziţie în contextul structural regional, reprezintă
prelungirea structurilor presiluriene (epimetamorfitele de Boclugea) din Munţii Măcin.
Nici în jumătatea sudică a Platformei Moldoveneşti, soclul nu a fost atins de foraje
întrucât acesta coboară spre sud în lungul unor fracturi profunde cum este falia Siret-Târgu
Plopana-Fălciu (v.Pl.III). Această falie delimitează la sud de ea, o zonă mai coborâtă a
Platformei Moldoveneşti aparţinând unui sistem depresionar marginal care ar porni din
ţinuturile predobrogene şi s-ar prelungi în direcţia Bârlad-Paşcani-Lvov. Unele foraje (Bârlad,
Crasna) au atins depozite paleozoice (devoniene) necutate aparţinând cuverturii Platformei
Moldoveneşti, dovadă că soclul acesteia se întinde şi la sud de falia Siret-Târgu Plopana-
Fălciu. Indicii asupra limitei sudice a soclului Platformei Moldoveneşti oferă forajele de la
Băneasa şi de la Crăieşti din Depresiunea Bârladului (v.fig.14). Astfel, în timp ce forajul de la
Băneasa s-a oprit în depozite detritico-pelitice violacee cu anhidrite aparţinând Triasicului
cuverturii Platformei Moldoveneşti, forajul de la Crăieşti, situat imediat la sud, a intrat în
formaţiuni aparţinând structurilor nord-dobrogene. Este evident că limita sudică a soclului
Platformei Moldoveneşti trece printre cele două localităţi amintite (Băneasa şi Crăieşti) şi este
dată de falia Solca-Trotuş.
11
Fig. 1. Harta geologică a Platformei Moldoveneşti
1 – cuaternar; 2 – pliocen; 3 – Kersonian; 4 – Basarabian; 5 – Volhinian; 6 – Buglovian;
7 – Badenian; 8 – Cenomanian; 9 – domeniul carpatic; 10 – falia pericarpatică.
În jumătatea nordică a Platformei Moldoveneşti, datele asupra soclului platformei

furnizate de forajele amintite au fost completate cu informaţii geofizice (gravimetrice,
magnetometrice şi magnetotelurice) privind, mai ales, nord-estul Moldovei.
Investigaţiile gravimetrice au indicat existenţa unor anomalii de maxim şi de minim
gravimetric ce se grupează într-un segment al unei anomalii majore denumită anomalia nord-
bucovinică. Aceasta se întinde mult spre nord până în Valea Nistrului, iar spre sud ajunge în
Valea Jijiei.
12
13
14
Anomalia nord-bucovinică indică prezenţa în adâncime a unor formaţiuni de vârstă
arhaică reprezentate prin metamorfite şi corpuri magmatice similare acelora din Masivul
Ucrainian. Anomaliile de maxim gravimetric (Ivăncăuţi-Drăguşani, Sadoveni-Liveni-
Dângeni, Ripiceni-Drăguşani etc.) alternează cu minime gravimetrice (Coţuşca-Sărata Grecea,
Movila Corbului-Mihăileşti etc. v. Pl. IVA). Pe aceste anomalii, ale căror izogale (1 mgal/2
km) le înscrie în rândul structurilor arhaice, pe alocuri se grefează anomalii ale căror izogale
prezintă o densitate ridicată (1 mgal/1 km) caracteristică structurilor eoproterozoice cum este,
de pildă, anomalia Srepeniţa-Valea Volovăţ grefată pe anomalia Liveni-Sadoveni-Drăguşani.
Anomaliile magnetice (Hudeşti-Cordăreni, Prepeleanca-Bătrâneşti etc. (v. Pl. IVB)
corespund unei zone compartimentată în blocuri de fracturi cu înclinări foarte mari.
Studiile magnetotelurice au completat datele gravimetrice şi magnetometrice privind
paleorelieful soclului (v.Pl.VA).
Deşi rezultatele investigaţiilor geofizice de până acum privesc un sector limitat din
Platforma Moldovenească, acestea pot fi extrapolate la întreaga platformă.
În ceea ce priveşte paleorelieful soclului, investigaţiile geofizice au arătat că energia
de relief este cuprinsă între –200 m şi –300 m. În ansamblu, relieful coboară de la -200 m în
zona Rădăuţi, spre vest şi spre sud-vest ajungând la –1800 m la marginea vestică a platformei
(v. Pl. VB). Este de remarcat existenţa la suprafaţa soclului a unor forme de relief de tipul
coşurilor vulcanice cum este aceea de la Coţuşca (v. Pl. VA).
15
Fig. 2. Coloană stratigrafică pentru partea de nord a Platformei Moldoveneşti
Studiul rezistivităţii rocilor au evidenţiat neomogenităţi în comportamentul unor roci
care constituie nuclee arhaice. Comportamentul deosebit se datorează contactelor foarte
înclinate care nu pot fi decât contacte ale unor corpuri magmatice intruse.
Cu privire la structura de ansamblu a soclului, se poate conchide că investigaţiile
geofizice au indicat existenţa în soclul Platformei Moldoveneşti a unor nuclee arhaice
constituite în cea mai mare parte din corpuri magmatice, la care se adaugă metamorfite
realizate în condiţiile faciesului granulitic. Pe acestea s-au grefat formaţiuni geologice cu un
comportament geofizic distinct, formate din corpuri magmatice şi metamorfite realizate în
condiţiile faciesului amfibolic. Această situaţie duce la concluzia că în structura soclului
Platformei Moldoveneşti şi a Platformei Est-Europene, în general, se disting două etaje
structurale: unul inferior, arhaic şi altul superior eoproterozoic (v.fig.2). Aceasta înseamnă că
soclul este rezultatul a două cicluri: unul arhaic spre 3100-3000 M.a. şi altul eoproterozoic
timpuriu spre 2500 M.a.
16
1.1.1.2. CUVERTURA
Peste soclul eoproterozoic se dispune transgresiv şi discordant o stivă de depozite

sedimentare cu grosime variabilă însă de ordinul a mii de metri, care corespunde intervalului
Neoproterozoic târziu-Cuaternar. Fireşte că aria moldavă nu a fost acoperită continuu de ape
în tot acest interval de timp, iar când a fost acoperită, acoperirea nu totdeauna a fost totală.
Prin urmare, suita de depozite din cuvertură nu este o succesiune stratigrafică neîntreruptă, ci
prezintă discontinuităţi cu durate inegale şi mai ales nu totdeauna generalizate la întreaga
suprafaţă a platformei. În consecinţă, în unele părţi ale platformei şi de regulă în jumătatea
sudică, se întâlnesc succesiuni mai complete, dar care nu sunt suficient cunoscute găsindu-se
la mare adâncime (v.fig.3); în schimb, în jumătatea nordică a platformei nu s-au dezvoltat
ciclurile de sedimentare complete, însă a fost interceptată, prin foraje, întreaga succesiune
care s-a depus (v.fig.2).
17
Fig. 3. Coloană stratigrafică pentru partea centrală şi de sud a Platformei Moldoveneşti
Cuvertura Platformei Moldoveneşti aparţine la mai multe cicluri de sedimentare şi
anume: ciclul Vendian-Ordovician, ciclul Silurian-Carbonifer inferior, ciclul Permian
terminal-Triasic, ciclul Jurasic mediu-Eocretacic, ciclul Cenomanian-Paleogen şi ciclul
Badenian-Pleistocen.
C i c l u l V e n d i a n - O r d o v i c i a n. Primul ciclu de sedimentare debutează
prin depozite psamito-psefitice urmate de depozite pelito-siltice cu Vendotaenia antiqua
revenind Vendianului. În continuare urmează gresii grosiere cu Sabellidites revenind
Cambrianului. Primul ciclu de sedimentare se încheie cu o formaţiune grezoasă-argiloasă cu
18
brahiopode revenind Ordovicianului inferior. Asemenea depozite au fost întâlnite în forajele
de la Bătrâneşti, Todireni, Iaşi (v.fig.2).
C i c l u l S i l u r i a n - C a r b o n i f e r i n f e r i o r. Acesta se instalează după
exondarea din Ordovician şi Silurianul timpuriu şi începe prin calcare negricioase cu
graptoliţi şi trilobiţi aparţinând Silurianului mediu; urmează depozite marnocalcaroase cu
intercalaţii de tufite reprezentând Silurianul superior. Al doilea ciclu de sedimentare, în nordul
Platformei Moldoveneşti, se încheie prin marnocalcare şi tufite cu Meristella sp. revenind
Devonianului inferior. Depozite devoniene au fost interceptate şi de forajele de la Crasna din
sudul platformei. În forajele de la Conţeşti şi Vindireni s-au întâlnit depozite epiclastice cu
Endothyra prima conferite Carboniferului inferior În Paleozoicul târziu (Carbonifer superior-
Permian), Platforma Moldovenească a fost exondată evoluând ca uscat supus eroziunii care,
penrtru o bună parte din aria moldavă, va dura până la începutul Neocretacicului.
C i c l u l P e r m i a n t e r m i n a l - T r i a s i c. În Permianul târziu, partea
sudică depresionară a Platformei Moldoveneşti a fost acoperită de ape încât aceasta a devenit
bazin de sedimentare în care s-au acumulat depozite grezoase şi argiloase de culoare roşie-
cărămizie cu cuiburi de anhidrite. Grosimea acestora depăşeşte 1000 m. Asemenea depozite
s-au întâlnit în forajele de la Oancea, Băneasa, Zărneşti şi au fost atribuite Permianului
terminal şi Triasicului însă fără o argumentare paleontologică, ci doar pe criterii geognostice,
acestea amintind Triasicul de tip germanic.
C i c l u l J u r a s i c - E o c r e t a c i c După exondarea din Triasicul târziu, tot în
zonele depresionare din sudul Platformei Moldoveneşti, apele au revenit spre sfârşitul
Liasicului şi, cu unele discontinuităţi nesemnificative, au durat până spre sfârşitul
Eocretacicului. Suita stratigrafică a acestui ciclu începe printr-un episod grezos atribuit
Liasicului superior, urmat de depozite preponderent pelitice cu Bositra buchi revenind
Jurasicului mediu (v.fig.3). Suita jurasică se încheie printr-o formaţiune carbonatică ce revine
Jurasicului superior. Depozitele jurasice au o grosime de peste 1000 m şi au fost întâlnite în
forajele de la Ghidigeni, Adjud, Glăvăneşti etc. (v.fig.14) din zona depresionară a platformei.
19
20
În Eocretacic, apele au persistat în partea sudică şi s-au extins treptat şi în partea
nordică a zonei marginale depresionare. În acest interval de timp s-au acumulat calcare algale
urmate de formaţiuni argilo-siltitice policolore, cărora li se adaugă anhidrite. Asemenea
depozite s-au întâlnit în zonele Rădăuţi şi Suceava şi au fost atribuite Neocomianului.
Spre sfârşitul Eocretacicului au avut loc unele ingresiuni. Dovada producerii acestora
o constituie existenţa unor depozite care s-au conservat ca martori de eroziune. Astfel, la sud
de Roman şi la Găiceaua şi Hurueşti în Depresiunea Bârladului, prin foraje, s-au întâlnit
arenite şi calcare oolitice cu Palorbulina conoidea conferite Barremian-Apţianului. Tot în
partea marginală depresionară, în zona Fălticeni-Suceava s-au întâlnit gresii calcaroase cu
Ticinella roberti aparţinând Albianului.
C i c l u l C e n o m a n i a n - E o c e n. Începutul Neocretacicului este marcat de o
transgresiune majoră încât apele au acoperit întreaga arie moldavă, situaţie ce a durat, cu
unele scurte întreruperi, până la sfârşitul Perioadei cretacice, pe alocuri prelungindu-se şi în
Paleogen. În acest timp s-au acumulat depozite foarte variate care au fost interceptate prin
foraje pe toată întinderea platformei, dar sunt deschise la zi numai pe Valea Prutului între
localităţile Rădăuţi-Prut şi Liveni (fig.1); au fost studiate la Crasnaleuca unde, din acest ciclu,
nu apar decât depozite cenomaniene (v.fig.4) reprezentate prin gresii şi nisipuri glauconitice;
spre vest s-au întâlnit şi depozite calcaroase-silicioase cu microforaminifere indicând prezenţa
etajelor superioare ale Neocretacicului.
Spre sfârşitul Perioadei cretacice începe o nouă regresiune, urmată de o ingresiune în
Paleogen când s-au acumulat depozite pelitice cu globigerine şi depozite detritice cu
21
foraminifere mari revenind Paleocen-Eocenului. Asemenea depozite se cunosc în zona Bacău.
şi în continuare spre nord la marginea vestică a platformei În continuare spaţiul moldav a
evoluat ca uscat.
Fig. 4. Secţiune la Crasnaleuca pe Prut (după N.Macarovici şi P.Jeanrenaud)

1-Calcare şi marnocalcare cretoase; 2-conglomerate şi nisipuri glauconitice;
3- calcare şi marnocalcare cu Lithothamnium; 4-bentonite; 5-gresii şi nisipuri;
6-calcare cu Serpula; 7-nisipuri argiloase şi gresii; 8-calcare oolitice.
C i c l u l B a d e n i a n - P l i o c e n. Faza de emersie începută în Paleogen s-a

prelungit până în Miocenul mediu când s-a produs o nouă transgresiune de amploare încât
apele au acoperit din nou întreg spaţiul moldovenesc. Primele formaţiuni ale noului ciclu de
sedimentare au fost întâlnite prin foraje pe toată întinderea platformei, iar la zi sunt deschise
pe Valea Prutului (v.fig.1) şi au fost cercetate în secţiunea de la Crasnaleuca (v.fig.4).
Badenianul include depozite variate ca litologie prezentând frecvente schimbări
laterale de facies. Conţinutul paleontologic conferă acestor depozite vârsta ca atare, însă nu
este atestată decât prezenţa jumătăţii superioare a etajului (Kossovianul).
Sarmţianul, ca peste tot, se caracterizează prin conţinutul în faună salmastră indicând
trecerea spre regimul de apă dulce ce se va realiza în Meoţian. În suita sedimentară, acest
proces este relevat de apariţia unor secvenţe cu faună de apă dulce (sub formă de intercalaţii),
începând din Basarabianul timpuriu şi care devin din ce în ce mai frecvente pentru ca la
începutul Meoţianului, depozitele de apă salmastră să devină subordonate. În Platforma
Moldovenească, Sarmaţianul corespunde cu începutul unei faze de retragere a apelor mării.
Drept urmare, depozitele de această vârstă apar pe anumite zone ce se eşalonează de la nord
spre sud, cele mai vechi aflorând în partea cea mai nordică şi cu cât sunt mai noi ocupă zone
mai sudice (v.fig.1). În general, Sarmaţianul este reprezentat prin depozite preponderent
pelito-detritice, dar cu frecvente schimbări laterale de facies (v.fig.2,3). Ca element
22
caracteristic se dezvoltă calcarele oolitice cu mactre (oolitul de Repedea). Retragerea apelor a
determinat dezvoltarea depozitelor deltaice cu faună de mamifere. Grosimea depozitelor
sarmaţiene este foarte modestă în partea estică a platformei, însă poate atinge 1000 m în
partea vestică şi sud-vestică.
Meoţianul în Platforma Moldovenească este restrâns la partea sudică unde s-au depus
cinerite (cineritele de Nuţasca-Ruseni) şi arenite ce conţin resturi de mamifere cu
Dinotherium gigantissimum.
Mio-Pliocenul este dezvoltat mai complet în zona depresoinară a Bârladului şi în aria
predobrogeană unde Ponţianul este reprezentat prin argile siltite şi nisipuri cu prosodacne şi
Valenncienius annulatus. Dacianul include depozite continentale cu argile şi siltite roşii, iar
Romanianului îi revin depozitele continentale şi lacustre care ocupă interfluviile, reprezentate
prin nisipuri, prundişuri şi argile cu resturi de mamifere incluzând zăcămintele de fosile de la
Bereşti şi Măluşteni. Ca entităţi litofaciale, în Romanian s-au identificat: formaţiunea de
Bălăbăneşti, Pietrişurile de Cândeşti şi formaţiunea de Tuluceşti.
În Cuaternar s-au format depozitele de terasă şi s-au acumulat depozite loessoide
revenind Pleistocenului inferior-mediu.
1.1.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă
Platforma Moldovenească este parte integrantă a Platformei Est-Europene şi în mod

firesc a evoluat în cadrul acesteia. Investigaţiile geofizice din ultimii ani sugerează că cele mai
vechi formaţiuni din soclul profund al platformei aparţin Arhaicului şi sunt reprezentate prin
granitoide. Acestea ar corespunde unei prime etape din evoluţia ariei moldave desfăşurate
înainde de consolidarea soclului. Tot înainte de a se ajunge la cratonizare, spaţiul moldav a
mai cunoscut o nouă etapă când au fost generate mezometamorfitele şi corpurile granitice
asociate care sunt cunoscute direct prin foraje. Această etapă a avut loc în Eoproterozoicul
timpuriu şi a dus în final la cratonizarea (formarea) soclului. Cu aceasta, spaţiul moldav şi în
general spaţiul est-european, a trecut la o a doua fază calitativ bine distinctă din punct de
vedere geodinamic şi anume, faza de stabilitate.
Ca arie stabilă, Platforma Moldovenească a cunoscut doar mişcări epirogenetice care
au generat transgresiuni şi regresiuni de anverguri diferite. Aceste evenimente au adus
Platforma Moldoveneasă de mai multe ori în situaţia de uscat supus eroziunii.
Cea mai îndelungată perioadă de timp, în care arii întinse din Platforma
Moldovenească au fost exondate, acoperă intervalul Paleozoic târziu - Eocretacic. O a doua se
plasează în intervalul Paleogen târziu - Eomiocen. Ultima fază de exondare, care durează şi în
prezent, a început în Sarmaţian (v.fig.3,4).
23
Pe lângă mişcările epirogenetice la care a fost supusă Platforma Moldovenească,
aceasta, şi în primul rând zonele de margine, au suferit şi importante deformări rupturale.
Două sunt principalele falii după care s-a produs ruperea şi afundarea zonelor de
margine ale platformei; una, cea mai externă, este falia Solca-Trotuş care reprezintă limita
sud-vestică a Platfprmei Moldoveneşti; cea de a doua este falia Siret-Plopana-Fălciu. Aceasta
delimitează la vest şi sud un sistem depresionar marginal predobrogean care se extinde în
direcţia Bârlad-Paşcani-Lvov (v.Pl.III). Acest sistem depresionar reprezintă structura majoră a
Platformei Moldoveneşti şi a funcţionat ca atare începând din Triasic, cunoscând etape de
subsidenţă foarte active. Aşa se explică faptul că aici se găsesc succesiunile cele mai complete
şi grosimea cea mai mare a depozitelor.
Din Jurasicul mediu, acestei arii depresionare cu substrat eoproterozoic, i s-a adăugat
şi marginea zonei de structuri hercinic-chimerice din imediata vecinătate vestică şi sud-
vestică, adică partea nordică a Structogenului Nord-Dobrogean, cu care, în continuare a avut o
evoluţie comună.
În afară de faliile majore menţionate, Platforma Moldovenească a mai fost afectată de
un sistem de falii aproximativ paralel cu faliile majore, după care soclul eoproterozoic, dar şi
cuvertura, coboară spre Orogenul carpatic (v.Pl.VB). Vârsta faliilor este, în general,
cadomiană însă acestea au evoluat ca falii active în diferite epoci când au afectat şi cuvertura
sedimentară.
În concluzie se poate spune că Platforma Moldovenească prezintă o tectonică rupturală
specifică unităţilor stabilizate. Aceasta se recunoaşte mai ales la nivelul soclului.
Ca efect al neotectonicii, Platforma Moldovenească, în ansamblu, arată o înclinare de
5-8o spre sud-est, care afectează şi depozitele cuaternare.
24
1.1.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E
În subsolul României se găsesc însemnate bogăţii de origine minerală, unele în

cantităţi suficiente susceptibile de a deveni rentabile, însă, zăcămintele, în majoritate, sunt de
dimensiuni mici sau cel mult medii, şi se caracterizează prin condiţii geologice şi miniere
dificile, şi prin caracteristici fizice, mecanice şi metalurgice complexe (Fodor şi Baican,
2002).
Repartiţia resurselor naturale minerale este legată de anumite evenimente geologice şi
de anumite stadii din evoluţia geologică a diverselor unităţi geostructurale constituente ale
teritoriului României (v.Pl.III), cum ar fi: fazele de metalogeneză legate de anumite activităţi
magmatice şi mai ales vulcanice, când s-au produs mineralizaţii care au generat zăcăminte de
minereuri; fazele euxinice din evoluţia bazinelor de sedimentare care au favorizat formarea şi
acumularea hidrocarburilor; fazele lagunare din evoluţia bazinelor de sedimentare care au
generat zăcăminte de sare şi de săruri de potasiu; fazele de sedimentare paralică din zonele de
margine ale bazinelor care au favorizat formarea zăcămintelor de cărbuni etc.
În linii mari, în rândul resurselor minerale intră: diferite tipuri de minereuri,
hidrocarburile, sărurile haloide, substanţele nemetalifere, rocile utile, apele minerale şi
nămolurile terapeutice.
Deşi repartiţia resurselor naturale nu este totdeauna în strictă dependenţă de unităţile
geostructurale majore, totuşi, prezentarea lor pe unităţi tectonice pare a fi cea mai potrivită,
încât, în cuprinsul prezentei lucrări, descrierea fiecărei unităţi geostructurale majore va fi
însoţită şi de o prezentare succintă a resurselor naturale minerale pe care le include.
Platforma Moldovenească este săracă în resurse naturale minerale; se întâlnesc

acumulări foarte limitate de hidrocarburi, foarte puţini cărbuni, roci utile şi ape minerale.
H i d r o c a r b u r i. În Platforma Moldovenească au fost săpate numeroase sonde
pentru a se verifica dacă există acumulări de hidrocarburi. Asemenea zăcăminte, însă de mici
dimensiuni, au fost identificate numai în partea mai afundată a platformei (Depresiunea
Bârladului). Acumulările sunt localizate în depozitele badeniene, sarmaţiene şi pliocene. Se
cunosc structurile Glăvăneşti, Roman-Mărgineni, Todireşti, la care se adaugă structurile
Matca, Ţepu, Buciumeni şi Independenţa de pe promontoriul nord-dobrogean.
C ă r b u n i. În faciesul continental al Sarmaţianului inferior (Volhinian) se cunosc
acumulări de cărbuni inferiori (lignit) la Şoldăneşti-Fălticeni şi la Boroaia pe Valea Moldovei,
care apar sub forma unor mici lentile cu grosimi cuprinse între 5 şi 50 cm. Se mai cunosc şi
25
câteva turbării, în exploatare fiind cea de la Dersca-Lozna din jud. Botoşani cu turbă eutrofă
folosită ca îngrăşământ pentru paturi germinative, mai ales în horticultură.
R o c i u t i l e. Nisipuri cuarţoase se cunosc la Hudeşti-Darabani; au un conţinut în
SiO2 de 98 % reprezentând zăcământul cu cel mai ridicat conţinut în SiO2 din ţară. Se
utilizează în industria sticlei şi în industria metalurgică.
Argilele comune de la Trestiana, Vlădiceni, Ciurea, Paiu-Vaslui sunt utilizate la
fabricarea cărămizilor.
Nisipurile şi prundişurile din depozitele aluvionare ale principalelor cursuri de ape,
Prutul, Siretul şi Bârladul, sunt exploatate pentru construcţii.
A p e m i n e r a l e. La Copou-Iaşi este în exploatare un zăcământ de ape minerale
naturale necarbogazoase, iar la Nicolina-Iaşi se exploatează ape minerale terapeutice.
_____________
26
1.2. P L A T F O R M A S U D-D O B R O G E A N Ă
Cea de a doua unitate eoproterozoică, Paltforma Sud-Dobrogeană este cuprinsă între

falia Palazu la nord şi falia Fierbinţi (transmoesică) la sud şi cuprinde treimea sudică a
Dobrogei cu prelungirea ei la vest de Dunăre până în falia pericarpatică (v.Pl.III).
Deşi acoperită în mare parte de o mantie de loes, Dobrogea de Sud a atras pe geologi
mai ales prin bogăţia de fosile pe care o conţin anumite formaţiuni geologice constituente.
La cunoaşterea geologică a Platformei Sud-Dobrogene şi-au adus contribuţia
Gh.Macovei, M.Chiriac, Gh.Bombiţă, Bica Ionesi, L.Ionesi, Magdalena Iordan, Th.Neagu,
O.Dragastan, V.Costache şi mulţi alţii.
Prin foraje s-a traversat întreaga cuvertură sedimentară a Platformei Sud-Dobrogene,

iar în partea central-nordică s-au atins şi formaţiunile soclului.
1.2.1.1. SOCLUL
Soclul eoproterozoic este cunoscut prin forajele efectuate în zona localităţilor Cocoşu
(Poeni) şi Palazu Mare. Acestea, la adâncimea de 930 m şi respectiv 1760 m au atins
formaţiunile soclului care sunt reprezentate în bază prin gnaise granitice urmate de şisturi
cristaline mezometamorfice. Ultimele includ concentraţia de magnetit de la Palazu Mare.
Determinările radiometrice efectuate pe biotitul din gnaisele granitice de la Cocoşu au indicat
1673 şi 1853 M.a. ceea ce înseamnă că formaţiunile constituente ale soclului au fost
metamorfozate în Eoproterozoicul timpuriu, repectiv în Karelian şi mai înseamnă că acestea
nu au mai suferit remobilizări ulterioare. Atât vârsta cât şi prezenţa concentraţiei de magnetit
constituie motivaţia ca soclul Dobrogei de Sud să fie asemuit formaţiunii de Krivoi Rog, de
asemenea eoproterozică, din Platforma Est-Europeană. Soclul cristalin de la Palazu, cunoscut
şi sub numele de cristalinul de Palazu, coboară spre sud încât nu a mai fost întâlnit prin foraje.
1.2.1.2. CUVERTURA
Formaţiunile cuverturii sedimentare sud-dobrogene aparţin la mai multe cicluri de

sedimentare şi sunt cunoscute prin numeroase foraje executate atât în dreapta, cât şi în stânga
Dunării. Însă, în timp ce la vest de Dunăre, cuvertura este acoperită de depozite mai recente,
27
la est de Dunăre, în Dobrogea de Sud, formaţiunile cuverturii, începând cu cele de vârstă
cretacică, aflorează pe numeroase văi (v.Pl.VI).
C i c l u l V e n d i a n ? - C a r b o n i f e r. Primul ciclu de sedimentare din
Platforma Sud-Dobrogeană debutează printr-o formaţiune care se cunoaşte numai în zona
Palazu Mare-Cocoşu din apropiere de Constanţa. Aceasta este alcătuită din depozite
vulcanogen-sedimentare care au fost denumite de O.Mirăuţă drept formaţiunea (seria) de
Cocoşu; este constituită din depozite preponderent detritice (conglomerate, gresii, argilite)
asociate cu vulcanite andezitice puternic afectate hidrotermal (fig.5). Ca vârstă, formaţiunea
de Cocoşu aparţine Vendian?-Cambrian-Ordovicianului; are dezvoltare locală găsindu-se
numai în zona Palazu Mare-Cocoşu. Spre sud trece la o formaţiune preponderent grezoasă,
argiloasă, slab metamorfozată (sericitizată), alcătuind formaţiunea de Cumpăna. Aceasta a
fost interceptată în forajele din jurul localităţii cu acelaşi nume de la sud de Constanţa şi în
împrejurimile Mangaliei.
28
Fig.5. Coloană stratigrafică în Platforma Sud-Dobrogeană
29
Peste formaţiunea de Cumpăna se dispun depozite calcaro-grezoase asociate cu şisturi
argiloase negre, fosilifere revenind Silurianului. Urmează depozite argiloase-grezoase care
suportă la rândul lor calcare bogat fosilifere aparţinând Devonianului. Ciclul paleozoic se
încheie cu o secvenţă argiloasă în care s-a identificat o asociaţie protisto-palinologică ce
indică apartenenţa acesteia la Carboniferul inferior.
Începând din Carboniferul târziu, Platforma Sud-Dobrogeană a funcţionat ca arie
emersă supusă eroziunii până în Jurasicul inferior inclusiv. În acest interval de timp se înscrie
totuşi un episod cu acumulări de tip continental reprezentate prin gresii şi argile feruginoase,
roşiatice întâlnite în forajul de la Topraisar şi care sunt atribuite Triasicului.
C i c l u l J u r a s i c m e d i u - C r e t a c i c. După exondarea instalată spre
sfârşitul Carboniferului, o transgresiune majoră s-a produs în Jurasicul mediu. Cu excepţia
unui episod calcaros detritic grosier care marchează începutul transgresiunii şi care aparţine
Jurasicului mediu (v.fig.5), în restul intervalului de timp şi cu precădere în Jurasic, condiţiile
de sedimentare au fost favorabile formării unei platforme carbonatice. Spre sfârşitul perioadei
s-a trecut la un regim lagunar când s-au format evaporite (facies purbekian). Asemenea
depozite au fost întâlnite în forajele de la vest de Dunăre şi în cele de pe Valea Carasu şi au
fost deschise şi la zi la Cernavoda cu ocazia săpăturilor la Canalul Dunărea-Marea Neagră.
Depozitele jurasice nu aflorează în Dobrogea de Sud, însă au fost interceptate prin toate
forajele executate în regiune.
Cele mai vechi depozite ale cuverturii care aflorează în Dobrogea de Sud aparţin
Neocomianului şi sunt bine deschise la piciorul podului de la Cernavoda (fig.6). Suita
debutează prin depozite preponderent calcaroase însoţite în bază de evaporite cu argile
policolore. Suita eocretacică se continuă cu calcare organogene masive care amintesc faciesul
urgonian al Barremian-Apţianului deschis pe văile tributare Dunării.
Fig. 6. Secţiune la piciorul podului de la Cernavodă

1. argile colorate şi gipsuri; 2. calcare micritice; 3. calcare noduloase;4. calcare cretoase;
5. calcare compacte; 6. marne şi argile; 7. argile; 8. calcare masive.
30
În Apţianul târziu, apele se retrag spre sud în timp ce în partea nordică se acumulează
depozite continentale.
Neocretacicul a însemnat pentru Platforma Sud-Dobrogeană o etapă în care întreaga
regiune a fost supusă unor mişcări de basculare pe verticală. Asemenea mişcări, în procesul de
sedimentare s-au reflectat prin apariţia unor discontinuităţi care, de regulă, preced fiecare etaj,
încât etajele Neocretacicului corespund unor "microcicluri" de sedimentare.
31
Fiecare din acestea debutează cu un nivel subţire de microconglomerate cu concreţiuni
fosforitice, care sunt urmate de gresii frecvent glauconitice şi calcare. Toate depozitele sunt
foarte fosilifere încât au făcut posibilă realizarea unei stratigrafii foarte detaliate (v.fig.5).
Formaţiunile cretacice aflorează de sub o placă de calcare sarmaţiene, în lungul râurilor care
au reuşit s-o fierăstruiască şi în primul rând pe Valea Carasu (v.Pl.VI).
C i c l u l P a l e o g e n. În Paleogen s-a desfăşoarat un nou ciclu de sedimentare
când s-au acumulat depozite preponderent calcaroase cu numuliţi revenind Eocenului şi
depozite bituminoase de tipul disodilelor aparţinând Oligocenului (v.fig.5). Formaţiunile
acestui ciclu s-au conservat pe suprafeţe limitate în partea sudică a Dobrogei, însă numai
depozitele eocene aflorează, cele oligocene rămânând acoperite.
C i c l u l M i o c e n - P l i o c e n. Ultimul ciclu de sedimentare din Platforma Sud-
Dobrogeană începe în Badenian şi, cu unele discontinuităţi nesemnificative, se încheie în
Pliocen (v.fig.5). Primele depozite ale ultimului ciclu de sedimentare aparţin Badenianului;
sunt preponderent arenitice şi fosilifere. În Dobrogea de Sud, depozitele badeniene apar
sporadic însă la vest de Dunăre au o răspândire continuă, dar se găsesc la adâncime.
Peste depozitele badeniene, după o scurtă întrerupere a procesului de sedimentare,
urmează depozitele sarmaţiene. Acestea sunt reprezentate prin calcare organogene, adesea
lumaşele de mactre care acopăr toate formaţiunile mai vechi şi apar pe văile tributare Dunării
şi pe malul mării, de la Costineşti spre sud (v.Pl.VI). Acest ultim ciclu de sedimentare se
încheie prin depozite arenito-pelitice aparţinând Mio-Pliocenului şi au o mare dezvoltare la
vest de Dunăre, dar sunt acoperite de mantia de loess. În Dobrogea de Sud, depozitele mio-
pliocene aflorează doar pe o fâşie îngustă în lungul Dunării de la localitatea Rasova spre sud
(v.Pl.VI).
C u a t e r n a r u l. Formaţiunile cuaternare sunt reprezentate prin loess şi depozite
loessoide. Acestea acoperă aproape în întregime Dobrogea de Sud şi pe alocuri pot atinge 20
m grosime. În masa acestora se găsesc frecvent lentile de gips cristalizate sub formă de
creastă de cocoş. Ansamblul depozitelor de loess şi loesooide sunt atribuite Pleistocenului
inferior şi mediu.
Platforma Sud-Dobrogeană s-a individualizat spre sfârşitul Neoproterozoicului prin

detaşarea unei porţiuni din Platforma Est-Europeană. În Platforma Sud-Dobrogeană se
distinge un aranjament tectonic vechi care a afectat soclul platformei şi un aranjament tectonic
care afectează cuvertura sedimentară; dar şi acesta din urmă este determinat, în primul rând,
32
de aranjamentul profund caracterizat de existenţa unor falii crustale vechi reactivate în diverse
etape ulterioare formării lor.
Elementele tectonice majore din prima categorie sunt faliile profunde care delimitează
Platforma Sud-Dobrogeană şi anume, falia Palazu şi falia Fiebinţi (v.Pl.III).
Falia Palazu delimitează Platforma Sud-Dobrogeană la nord şi a fost identificată iniţial
prin investigaţii geofizice (Şt.Airinei,1955), şi prin foraje în zona Constanţa-Palazu Mare-
Cocoşu. În lungul acestei falii, soclul eoproterozoic (cristalinul de Palazu) încalecă peste
structurile cadomiene central-dobrogene (fig.7). Primul termen al cuverturii neafectat sensibil
de falie este Jurasicul mediu, de unde se deduce că vârsta faliei Palazu este postcadomiană şi
ante mezojurasică.
Falia Fierbinţi delimitează spre sud Platforma Sud-Dobrogeană traversând domeniul
moesic; de aceea a mai fost denumită de M. Săndulescu şi falia transmoesică. Aceasta are o
vârstă postcadomiană şi s-a format ca urmare a tendinţei de ridicare şi rotire a Platformei Sud-
Dobrogene. De aici şi diferenţa de orientare a structurilor (NV-SE în Platforma Sud-
Dobrogeană şi E-V în Platforma Valahă învecinată). În afară de cele două falii amintite,
soclul eoproterozoic a mai fost afectat de un sistem de falii paralel cu faliile majore, şi un altul
perpendicular pe primul. Acestea au afectat şi cuvertura. În felul acesta, Platforma Sud-
Dobrogeană a fost compartimentată în mai multe blocuri care s-au mişcat diferenţiat pe
verticală dând structuri de tip horst şi de tip graben, mai ales la nivelul soclului (v.fig 7) cu
tendinţa generală de afundare spre sud.
Fig. 7. Secţiune prin zona litorală

1-Gnaise granitice; 2-cristalinul de Palazu; 3-formaţiunea de Cocoşu;
4-formaţiunea de Cumpăna; 5 a), b), c), d) - formaţiunea şisturilor verzi.
6-Malm, 7-Triasic; 8-Devonian; 9-Silurian; 10-Sarmaţian
11-Paleogen, 12-Senonian; 13-Albian-Cenomanian; F.P. – Falia Palazu
33
Cele mai recente falii, sau cele mai recent activate, sunt acelea care delimitează
Platforma Sud-Dobrogeană şi Dobrogea în ansamblu, ca horst. În vestul Dobrogei o asemenea
falie urmăreşte cursul Dunării între Galaţi şi Ostrov. În lungul acesteia compartimentul de la
vest de Dunăre este coborât cu 1000-1500 m; o a doua falie cu aceeaşi semnificaţie se găseşte
undeva la est de Constanţa în domeniul platformei continentale a Mării Negre. Ultima (cea
mai recentă) falie care afectează Platforma Sud-Dobrogeană este aceea prin care se face
contactul cu structurile carpatice, respectiv falia pericarpatică. Aceasta se urmăreşte din zona
de curbură spre sud-vest până în bazinul Dâmboviţei unde întâlneşte falia Fierbinţi. În lungul
faliei pericarpatice structurile sud-dobrogene se afundă sub cele carpatice.
În Platforma Sud-Dobrogeană, dintre resursele minerale existente sunt de menţionat

substanţele utile nematalifere, rocile utile, apele termominerale şi nămolul terapeutic.
În ceea ce priveşte mineralizaţiile de magnetit de la Palazu Mare, după cercetări
detaliate, s-a stabilit că acestea nu por fi clasificate ca resurse datorită condiţiilor tehnico-
economice de exploatare extrem de grele.
R o c i u t i l e. Argilele caolinoase de la Cuza Vodă, Ţibrinu, Mircea Vodă şi
Tortomanu sunt utilizate în industria produselor refractare, ceramică etc.
Argilele comune, cu dezvoltare lenticulară în depozitele loessoide, se utilizează pentru
fabricarea cărămizilor.
Calcarele jurasice şi cretacice se exploatează în carierele Valea Canaraua Fetii-
Băneasa, Deleni, Cernavodă, Medgidia etc; sunt utilizate în industria cimentului, îndustria
siderurgică, cea a materialelor de construcţii etc.
Calcarele dolomitice se exploatează la Ovidiu şi se utilizează în siderurgie,
metalurgie, în industria chimică, precum şi la construcţia de diguri.
Creta se exploatează în zăcământul de la Basarabi (Murfatlar).
Diatomite se întâlnesc în zăcământul de la Adamclisi; sunt utilizate în industria
chimică, industria materialelor de construcţii etc.
Nisipuri se exploatează în carierele de la Ciobăniţa şi Remus Opreanu, pentru industria
materialelor de construcţii.
N ă m o l u r i t e r a p e u t i c e. Cea mai importantă acumulare de acest fel este aceea
din Lacul Techirghiol.
A p e t e r m o m i n e r a l e. Asemenea ape se exploatează pentru proprietăţile
terapeutice, în staţiunile de pe litoral dintre Neptun şi Mangalia.
34
2. UNITĂŢI CADOMIENE
A doua etapă din istoria precambriană a ariei precarpatice, în care s-au conturat şi s-au
individualizat unităţi geostructurale şi care s-au conservat ca atare în limitele teritoriului
României, o reprezintă ciclul cadomian (Neoproterozoic târziu-Eocambrian). Aceste unităţi au
fost generate, fie de evoluţia unei zone de tip rift care a afectat Platforma Est-Europeană
eoproterozoică, cum este cazul Masivului Central-Dobrogean şi a zonelor adiacente afundate,
fie prin remobilizarea unor porţiuni din aria cu soclu eoproterozoic detaşată din Platforma Est-
Europeană (aria moesică), cum este cazul Platformei Valahe (v.Pl.III).
2.1. M A S I V U L C E N T R A L - D O B R O G E A N
Ş I Z O N A A D I A C E N TĂ A F U N D A T Ă
Masivul Central-Dobrogean se circumscrie în treimea mijlocie a Dobrogei fiind

delimitat la sud de falia Palazu, iar la nord de falia Peceneaga-Camena (v.Pl.III,VI). Trăsătura
distinctivă a acestei unităţi o constituie natura şi vârsta neoproterozoică a unei bune părţi din
soclu şi faptul că acesta din urmă aflorează pe suprafeţe foarte întinse; de aici caracterul de
"masiv" în sens geostructural (arie în care soclul precambrian cutat aflorează pe suprafeţe
întinse). Structurile cadomiene din Masivvul Central-Dobrogean se continuă şi la vest de
Dunăre în direcţia nord-vest unde sunt afundate, încât aria structurilor cadomiene are o
extindere mult mai mare afundându-se sub structurile carpatice.
Masivul Central-Dobrogean reprezintă numai parte din aria structurilor cadomiene,
însă are avantajul de a fi atras mai mult atenţia, prin faptul că aici soclul apare la zi putând fi
observat şi cercetat direct.
La cunoaşterea acestei unităţi geostructurale şi-au adus contribuţia L.Mrazec, R.Pascu,
St.Airinei, O.Mirăuţă, Aurelia Bărbulescu, Violeta Iliescu şi V.Mutihac, A.Drăgănescu,
D.Jipa, N.Anastasiu şi mulţi alţii.
Spre deosebire de celelalte unităţi precarpatice prezentate până acum, aşa cum s-a
amintit, în Dobrogea centrală soclul apare la zi, în timp ce cuvertura sedimentară acoperă
suprafeţe foarte limitate (v.Pl.VI).
35
2.1.1.1. SOCLUL
În alcătuirea soclului Masivului Central-Dobrogean se deosebesc două formaţiuni bine

distincte şi anume: cristalinul de Altân Tepe şi formaţiunea şisturilor verzi.
C r i s t a l i n u l d e A l t â n T e p e. Acesta este reprezentat prin
mezometamorfite care aflorează pe o zonă îngustă în lungul faliei Peceneaga-Camena; sunt
reprezentate prin micaşisturi, cuarţite şi amfibolite totul fiind afectat de retromorfism.
Măsurătorile radiometrice au indicat valori de 634 şi 711 M.a. Deşi valorile sunt aparente,
pentru că reprezintă remobilizări ulterioare formării acestora, înseamnă totuşi că
metamorfismul în urma căruia a rezultat cristalinul de Altân Tepe a avut loc în timpul unei
orogeneze anterioară Neoproterozoicului, adică în Eoproterozoic; şi mai înseamnă că
metamorfitele de la Altân Tepe sunt similare, dar mai ales sincrone, cu acelea de la Palazu,
dar primele au fost remobilizate.
F o r m a ţ i u n e a ş i s t u r i l o r v e r z i. Aceasta reprezintă un ansamblu de
depozite în grosime de peste 3000 m constituit dintr-o alternanţă ritmică de depozite pelitice
şi psefito-psamitice cu un pronunţat caracter de granoclasare. Depozitele din baza suitei, pe o
anumită grosime, sunt foarte slab metamorfozate. În formaţiunea şisturilor verzi, O.Mirăuţă a
deosebit mai multe complexe sau subformaţiuni (v.fig.8).
36
Fig. 8 Coloană stratigrafică în Dobrogea Centrală
Formaţiunea şisturilor verzi, în ansamblu, prezintă caractere de fliş fiind cel mai vechi
fliş cunoscut în Europa. Din anumite nivele ale şisturilor vezi provine o asociaţie protisto-
palinologică ce conferă acestei formaţiuni vârsta neoproterozoic târzie-eocambriană (v.fig.8).
2.1.1.2. CUVERTURA
Succesiunea mai completă a cuverturii soclului cadomian se cunoaşte la vest de

Dunăre în zona coborâtă unde a fost întâlnită prin foraje. Astfel, la adâncimea de peste 2000
m, la Bordei Verde, peste formaţiunea şisturilor verzi s-au întâlnit depozite pelitice cu
graptoliţi indicând prezenţa Ordovicianului.
37
În Masivul Central-Dobrogean, cuvertura este reprezentată printr-o masă calcaroasă
având în bază o secvenţă pelito-detritică cu Bisitra buchi semnificativă pentru Jurasicul
mediu. Masa calcaroasă este reprezentată prin calcare organogene, adesea silicifiate, foarte
fosilifere, revenind Oxfordianului şi Kimmeridgianului (v.fig.8). Depozitele cuverturii
jurasice se întâlnesc în Valea Casimcea şi în zona Hârşova (v.Pl.VI). La vest de Dunăre
cuvertura jurasică este acoperită de depozite mio-pliocene.
Masivul Central-Dobrogean a rezultat din evoluţia unei arii labile care s-a creat în
Neoproterozoic prin "spargerea" ariei continentale est-europene consolidată în Eoproterozoic
(fig.9). Aceasta a evoluat ca o zonă de rift intraplacă cunoscând procese de lărgire şi de
scurtare a scoarţei.
Fig. 9. Formarea şi evoluţia spaţiului central-dobrogean

A) în Neoproterozoic; B) la sfârşitul ciclului cadomian
Aranjamentul tectonic al Masivului Central-Dobrogean este, în primul rând, rezultatul
orogenezei cadomiene. Aceasta, pe lângă cutarea strânsă a şisturilor verzi, a generat şi o serie
de cute largi, anticlinale şi sinclinale care se succed de la nord spre sud (v.fig.10).
Elementele tectonice majore sunt cele două falii care delimitează Masivul Central-
Dobrogean: falia Peceneaga-Camena la nord şi falia Palazu la sud (v.Pl.VI). Prima
delimitează Masivul Central-Dobrogean de Structogenul Nord-Dobrogean. În lungul acesteia,
structurile cadomiene încalecă structurile hercinic-chimerice nord-dobrogene. Deşi această
falie este foarte veche, ea a fost activată încât prinde sub planul de încălecare şi depozite
neojurasice. Cea de a doua falie (Palazu) separă Masivul Central-Dobrogean de Platforma
38
Sud-Dobrogeană. În lungul ei soclul eoproterozoic sud-dobrogean încalecă structurile
Masivului Central-Dobrogean (v.fig.7). Atât falia Peceneaga-Camena cât şi falia Palazu se
continuă şi la vest de Dunăre având aceiaşi semnificaţie. În ansamblu, sectorul coborât de la
vest de Dunăre este de asemenea compartimentat în blocuri care se afundă spre şi sub
structurile carpatice.
Fig. 10. Secţiune prin Masivul Central-Dobrogean

1-Cuvertura jurasică; 2-soclul Platf. Sud-Dobrogene; 3-şisturi cristaline de Altân Tepe;
4-infragraywacke; 5-graywacke inf; 6-graywacke sup; 7supragraywacke; 8-Paleozoic;
9-Triasic 10- riolite; FPC-falia Peceneaga-Camena; FP-Falia Palazu.
În afară de tectonica preponderent plicativă şi care priveşte mai ales soclul, în Masivul
Central-Dobrogean se mai recunosc deformări caracteristice domeniilor consolidate. Acestea
constau în culminaţii şi afundări axiale cu alură de ondulaţii largi şi care au o dispoziţie oblică
faţă de structurile soclului. Astfel, se întâlnesc structuri de tip sinclinal cu rază mare de
curbură cum este aceea din zona localităţilor Cogealac şi Vulturu, sau structuri de tip
anticlinal cum este aceea din zona localităţilor Beidaud şi Neatârnarea (v.Pl.VI). Dealtfel,
situaţia din Valea Casimcea, unde ondulaţia de depozite jurasice se suprapune oblic peste
structurile cadomiene, este un exemplu clasic de interferenţă a unor structuri de origine şi
vârstă diferite.
M i n e r e u r i. În Dobrogea centrală, rezervele de minereu (pirită cupriferă) de la

Altân Tepe sunt aproape epuizate încât mina urmează să fie închisă.
R o c i u t i l e. Calcarele jurasice se exploatează în carierele de la Hârşova, Topalu şi
de la Piatra de pe Valea Casimcea, precum şi în cele de pe malul lacului Taşaul şi de la Corbu
de Sus, Sitorman şi M.Kogălniceanu. Calcarele sunt utilizate ca piatră de construcţie şi la
fabricarea cimentului.
Şisturile verzi sunt exploatate ca piatră spartă pentru drumuri şi agregate pentru
betoane în carierele Sibioara şi Cheia.
39
2.2. P L A T F O R M A V A L A H Ă
Platforma Valahă este cuprinsă între falia Fierbinţi la nord-est şi Dunăre la sud,
referindu-ne numai la teritoriul României (v.Pl.III, fig.11). Aceasta de fapt se prelungeşte şi la
sud de Dunăre până în faţa Balcanilor.
Fig.11. Harta structurală a spaţiului moesic decopertată la baza Permianului

(din V.Mutihac,1990)
Cunoaşterea destul de detaliată a structurii geologice a Platformei Valahe a fost
posibilă datorită celor peste 5000 foraje care s-au efectuat în această zonă. La interpretarea
datelor furnizate de foraje au contribuit N.Grigoraş, Gr.Răileanu, I.Pătruţ, D.Paraschiv şi şi-au
mai adus aportul D.Beju, R.Muţiu, C.Vinogradov, Magdalena Iordan, Th.Dăneţ şi alţii.
Şi în Platforma Valahă, prin foraje, a fost atins soclul, iar cuvertura, deşi alcătuită din
formaţiuni sedimentare groase, a fost traversată de foraje în întregime.
2.2.1.1. SOCLUL
Soclul Platformei Valahe a fost întâlnit prin câteva foraje în zonele Balş, Dioşti,
Slatina. Aici, la adâncimi în jur de 3000 m forajele au întâlnit şisturi cristaline
40
mezometamorfice reprezentate, în principal, prin amfibolite, frecvent retromorfozate, şi şisturi
cristaline epimetamorfice reprezentate prin şisturi clorito-cuarţitice, cloritoşisturi etc.
Şisturilor cristaline li se asociază corpuri magmatice reprezentate prin granitoide şi gabbrouri.
Deşi vârsta şisturilor cristaline nu a fost stabilită pe cale radiometrică, apartenenţa lor la două
cicluri orogenice ar fi demonstrată de faptul că mezometamorfitele, generate de un ciclu
eoproterozoic, au fost remobilizate şi parţial retromorfozate într-un ciclu orogenic ulterior
(cadomian) care a generat şisturile cristaline epimetamorfice. Această situaţie arată că soclul
şi respectiv aria de la sud-vest de falia Fierbinţi s-a consolidat spre sfârşitul
Neoproterozoicului, înainte de Cambrianul mediu.
2.2.1.2. CUVERTURA
În evoluţia ulterioară consolidării, soclul valah a fost fragmentat în blocuri care s-au
mişcat diferenţiat pe verticală determinând zone de ridicare şi zone depresionare (fig.11bis).
Aceste deformări au determinat, pe de o parte, transgresiuni şi regresiuni care se reflectă în
existenţa mai multor cicluri de sedimentare, iar pe de altă parte, au dus la largi variaţii a
grosimii depozitelor cuverturii.
Fig.11 bis. Imaginea structurală a părţii central-vestice din Platforma Valahă pe date seismice
(după J.Matreşu, 2003)
41
În Platforma Valahă, sedimentarul cuverturii acoperă intervalul Cambrian mediu-
Pleistocen şi aparţine la mai multe cicluri de sedimentare care corespund următoarelor
intervale de timp: Cambrian mediu-Carbonifer, Permian terminal-Triasic, Jurasic mediu-
Cretacic, Badenian-Pleistocen (v.fig.12).
Fig. 12. Coloană stratigrafică în Platforma Valahă

C i c l u l C a m b r i a n m e d i u - C a r b o n i f e r. Acesta include o formaţiune
detrito-pelitică inferioară cu Paradoxides paradoxissimus şi graptoliţi semnificativi pentru
Cambrianul mediu, urmată de depozite variate asociate pe alocuri cu anhidrite. Primul ciclu
de sedimentare se încheie printr-o formaţiune detritică superioară cu tufite şi cu conodonte
care indică vârsta namurian-westphaliană (v.fig.12).
42
C i c l u l P e r m i a n t e r m i n a l - T r i a s i c. Revin acestui ciclu depozitele
care s-au acumulat după faza de exondare din Neocarbonifer-Permian şi corespund unei etape
în care Platforma Valahă a evoluat ca arie cu o subsidenţă foarte activă. Procesului de
sedimentare i s-a adăugat o activitate vulcanică bimodală care a generat curgeri de lavă
riolitice, bazalte, tufite etc. Acumularea a durat până la sfârşitul Triasicului. Evoluţia zonei de
acumulare, care se profila ca o zonă de graben-rift, nu a atins stadiul de zonă labilă, ci a
continuat să evolueze ca arie consolidată. În aceste condiţii, procesul de sedimentare, care a
început spre sfârşitul Permianului, a continuat în aceleaşi condiţii şi în Triasic dezvoltându-se
faciesuri specifice Triasicului de tip germanic. În suita acestora se disting trei formaţiuni care
se succed în timp, şi anume: o formaţiune roşie inferioară, o formaţiune carbonatică-
evaporitică mediană şi o formaţiune detritică roşie superioară. Acestea corespund celor trei
subdiviziuni ale Triasicului germanic (v.fig.12). Grosimea depozitelor ciclului Permian
terminal-Triasic poate atinge câteva mii de metri cea mai mare întâlnindu-se în Depresiunea
Roşiori-Alexandria.
C i c l u l J u r a s i c m e d i u - C r e t a c i c. Acesta începe poate chiar din
Liasicul terminal şi durează până la sfârşitul Cretacicului prelungindu-se pe alocuri şi în
Paleogenul timpuriu. Suita sedimentară debutează printrr-o formaţiune preponderent detritică
cu gipsuri, iar în continuare se dezvoltă exclusiv depozite carbonatice. Acestea sunt foarte
fosilifere încât au fost identificate toate etajele Jurasicului mediu-superior şi ale Cretacicului.
Începând cu Barremianul a avut loc o restrângere a apelor spre partea centrală a spaţiului
valah, timp în care zonele marginale au devenit emerse. Retragerea apelor începută în
Barremian a atins cotele maxime în Apţian, după care au acoperit din nou tot spaţiul valah şi
au durat până la sfârşitul perioadei, timp în care s-au acumulat depozite arenito-pelitice şi
carbonatice cretoase (v.fig.12).
Paroxismul laramic manifestat în ariile labile învecinate domeniului valah s-a făcut
simţit şi în acesta din urmă printr-o ridicare generală. Totuşi, zone relativ limitate au rămas
acoperite de ape şi în timpul Paleocen-Eocenulu. Dovada o constituie unele depozite
marnoase şi calcarele cu numuliţi şi microforaminifere din zona dunăreană. În continuare, în
Oligocen şi în primele epoci ale Miocenului, Platforma Valahă a evoluat ca arie de denudaţie.
C i c l u l B a d e n i a n - P l e i s t o c e n. Acesta marchează o nouă transgresiune
majoră care a început spre sfârşitul Miocenului mediu, în Badenianul târziu (Kossovian).
Apele au atins expansiunea maximă în Sarmaţian. Succesiunea formaţiunilor celui de al
patrulea ciclu de sedimentare (v.fig.12) începe printr-un complex de depozite preponderent
detritice grosiere în bază, cărora li se adaugă, pe alocuri, gipsuri. Depozitele sunt foarte
fosilifere indicând o vârstă badeniană. Suita sedimentară se continuă printr-o alternanţă de
43
marno-argile cu nisipuri şi gresii calcaroase, iar în zonele de margine s-au format faciesuri
recifale cu serpulide. La acestea se mai adaugă calcare lumaşelice şi calcare oolitice
asemănătoare acelora din Platforma Moldovenească. Depozite de asemenea factură se
întâlnesc în toată Platforma Valahă excepţie făcând zona dunăreană de la Turnu Măgurele
spre est. În Meoţian, o bună parte din Platforma Valahă a continuat să funcţioneze ca bazin de
acumulare în care s-au depus nisipuri şi argile urmate de depozite preponderent pelitice
aparţinând Ponţianului. Formaţiunea marnoasă este urmată de depozite preponderent detritice
cu Unio rumanus revenind Dacianului. Suita pliocenă se încheie cu depozite marnoase-
argiloase cu Unio lenticularis revenind Romanianului. Suita ultimului ciclu de sedimentare se
încheie prin acumulări cuaternare care debutează cu depozite fluvio-lacustre cu resturi de
mamifere. Acestea sunt cunoscute sub numele de strate sau formaţiunea de Cândeşti şi
aparţine Romanianului superior şi Pleistocenilui inferior. Peste stratele de Cândeşti urmează
stratele de Frăteşti constituite din depozite aluvionare cu resturi de mamifere. Cu timpul lacul
pleistocen s-a restrâns şi în final s-a colmatat evoluând spre starea actuală.
2.2.2. E VO L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă
Platforma Valahă a fost generată şi s-a individualizat prin remobilizarea jumătăţii sud-
vestice a compartimentului detaşat din Platforma Est-Europeană în Neoproterozoic. Prin
aceasta, Platforma Valahă, deşi unitate cadomiană, se deosebeşte esenţial de cealaltă unitate
cadomiană (Masivul Central-Dobrogean) care a rezultat în urma evoluţiei unei zone labile de
tip rift.
Platforma Valahă prezintă o tectonică rupturală tipică ariilor cratonizate. Principala
falie este aceea care o delimitează de Platforma Sud-Dobrogeană, falia Fierbinţi. Aceasta este
o falie crustală de vârstă cadomiană dar care a fost reactivată în mai multe etape ulterioare.
Soclul Platformei Valahe a mai fost afectat de un sistem de falii orientat est-vest şi de
un altul orientat aproximativ nord-sud (v.fig. 11,11bis). Acestea au fost falii funcţionale până
în Terţiar, încât blocurile rezultate în urma compartimentării soclului s-au mişcat pe verticală
dând zone de ridicare şi zone depresionare. Astfel, de la vest spre est, s-au recunoscut:
ridicarea Strehaia, iar mai spre est ridicarea Iancu-Jianu-Făureşti, separate prin zona
depresionară Golumbu. Urmează depresiunea Craiovei delimitată spre est de ridicarea Balş-
Strejeşti, iar între aceasta din urmă şi ridicarea Balş-Oporelu se găseşte depresiunea Slatinei.
În centrul Platformei Valahe se conturează depresiunea Roşiori-Alexandria care este structura
majoră a Platformei Valahe. Aceasta este delimitată spre sud-est de ridicarea nord-bulgară,
spre nord de pragul Ciureşti, iar la nord de acesta este depresiunea Negreni delimitată spre est
de ridicarea Optaş (v.fig.13).
44
Fig. 13. Secţiune geologică sintetică N-S prin Platforma Valahă (din V.Mutihac, 1990)
1-Roci vulcanice; 2-Miocen (N1) 3-Sarmato-Pliocen (N2); 4- Jurasic şi Cretacic (J+K);
5-Permian terminal-Triasic (PT); 6- Carbonifer (C); 7-Devonian (D); 8-Silurian (S);
9-soclu proterozoic (Ptz)
Cea mai recentă falie este falia pericarpatică ce se poate urmări din Valea Dâmboviţei
până la Drobeta-Turnu Severin. Aceasta este acoperită de depozitele sarmato-pliocene însă a
fost interceptată prin foraje.
Ca o trăsătură specifică a Platformei Valahe, în comparaţie cu Platforma
Moldovenească de pildă, prima este mult mai fragmentată, de unde caracterul de platformă
instabilă care i se conferă.
H i d r o c a r b u r i. Platforma Valahă constituie cea de a doua unitate structurală de

pe teritoriul României, atât în ceea ce priveşte volumul rezervelor, cât şi producţia de petrol a
ţării noastre. Dintre numeroasele structuri productive sunt de menţionat: Ciurăşti, Oporelu,
Iancu Jianu, Melineşti, Brădeşti şi Bibeşti, localizate în depozitele triasice. La Bibeşti-
Bulbuceni acumulările sunt în depozite detritice devoniene. Acumulări se mai întâlnesc în
depozitele detritice mezotriasice de la Sâmnic, Ghereşti, Malu Mare, Oporelu, Spineni, Incu
Jianu etc. şi în calcarele eocretacice de la Corbii Mari-Petreşti, Ciurăşti etc. din partea centrală
a platformei. Tot în partea centrală sunt productive depozitele detritice miocene şi cele
pliocene în care sunt localizate numeroase zăcăminte.
R o c i u t i l e. Nisipurile şi pietrişurile din albiile râurilor Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu şi
ale afluenţilor acestora, se exploatează pe scară largă asigurând necesarul de materiale de
construcţie pentru numeroasele oraşe din sudul ţării printre care şi capitala.
Argile comune se exploatează în numeroase cariere.
___________
45
3. UNITĂŢI HERCINIC - CHIMERICE
Odată cu încheierea ciclului cadomian, care a însemnat cratonizarea ariei dintre cele
două domenii eoproterozoice (est-european şi moesic), s-a refăcut de fapt domeniul consolidat
precarpatic, dar care, în noua situaţie, includea şi aria structurilor cadomiene (v.fig.9).
Începând chiar din Paleozoicul timpuriu, aria consolidată, întregită cu spaţiul
cadomian, a fost din nou parţial remobilizată şi deformată încât, o zonă din vecinătatea
contactului dintre domeniul cadomian central-dobrogean şi soclul eoproterozoic est-european
a devenit arie labilă (v.Pl.VIIA). Din evoluţia acesteia a rezultat Structogenul Nord-
Dobrogean.
3.1. S T R U C T O G E N U L N O R D - D O B R O G E A N
Structogenul Nord-Dobrogean este circumscris în treimea nordică a Dobrogei fiind

delimitat la zi de falia Peceneaga-Camena la sud şi de o falie care urmăreşte aproximativ
cursul Dunării falia Galaţi - Sf. Gheorghe (v.Pl.VIII), la nord. Însă structurile nord-dobrogene
se întind şi la nord de această falie, zonă ce reprezintă un compartiment afundat care se
întinde până la falia Trotuşului unde ia contact cu soclul eoproterozoic est-european.
Structurile nord-dobrogene se continuă şi la vest de Dunăre alcătuind ceea ce s-a numit
promontoriul nord-dobrogean (v.fig.14) şi mai departe spre nord-vest unde se afundă sub
structurile carpatice (v.Pl.III).
46
Fig. 14. Schiţa structurală a promontoriului Nord-Dobrogean
Dobrogea de Nord a atras atenţia cercetătorilor geologi încă de timpuriu, prin
variabilitatea petrografică a constituenţilor din alcătuirea subsolului. Primii geologi de seamă
în a căror preocupare a intrat această zonă ca Gh.Munteanu-Murgoci, D.Rotman,
I.Simionescu, D.Giuşcă, M.Savul au pus bazele cunoaşterii geologice a Dobrogei de Nord. Au
urmat V.Mutihac, O.Mirăuţă, Elena Mirăuţă, E.Grădinaru, Antoneta Seghedi şi alţii care, prin
lucrări de detaliu au întregit imaginea geologică a Dobrogei de Nord.
47
3.1.1. S T R U C T U R A G E O L O G I C Ă
Spaţiul nord-dobrogean a avut o evoluţie geologică foarte variată şi complexă, atât în

timp cât şi în spaţiu, în sensul că, în anumite intervale de timp, întreaga arie avea o evoluţie
unitară, de pildă în Paleozoicul timpuriu; în alte perioade, diversele zone din aria nord-
dobrogeană aveau comportamente diferite: unele evoluau ca arii rigide, în timp ce altele se
comportau ca arii instabile şi chiar labile. Drept urmare, aranjamentul arhitectonic definitoriu
este heterocron. Cert este că spaţiul nord-dobrogean şi-a păstrat parţial starea de arie labilă,
sau cel puţin instabilă, până în ciclul alpin. De aici justificarea şi necesitatea încadrării ariei
nord-dobrogene, din punct de vedere tectogenetic, în rândul unităţilor hercinic-chimerice, în
sensul că, în Structogenul Nord-Dobrogean se întâlnesc unităţi hercinice şi unităţi chimerice;
deşi H.Stille (1951) o încadra în ariile chimerice, iar autorii hărţii tectonice a României,
I.Dumitrescu, M.Săndulescu et al. continuă să o considere în rândul unităţilor alpine. Din cele
arătate şi din ceea ce se va prezenta mai departe, reiese că încadrarea acesteia ca arie hercinic-
chimerică pare mai judicioasă şi reflectă mai fidel realitatea.
O altă trăsătură specifică Dobrogei de Nord constă în faptul că ultimele structuri, adică
ultimele aranjamente tectonice (chimerice) s-au desăvârşit înaintea apariţiei primelor structuri
carpatice (austrice). Pentru a scoate în evidenţă acest fapt, sau mai bine zis, pentru a nu se
pune semnul egal între Orogenul carpatic (structuri cutate încă labile) şi "Orogenul" nord-
dobrogean (în curs de cratonizare sau chiar cratonizat), este de preferat termenul de
Structogenul Nord-Dobrogean ca stare intermediară între orogen şi cratogen.
Ca urmare a evoluţiei foarte variate şi complexe a Dobrogei de Nord, în cuprinsul
acesteia se disting mai multe unităţi structurale bine individualizate şi anume: Unitatea Măcin,
Unitatea Niculiţel şi Unitatea Tulcea, la care s-ar mai putea adăuga zona Cârjelari-Camena
(v.Pl.VII, VIII).
3.1.1.1. UNITATEA MĂCIN
Situată în partea de nord-vest a Dobrogei, Unitatea Măcin este delimitată la vest de

Dunăre, iar la est de o falie care pleacă din Dealul Consul spre nord-vest cunoscută sub
numele de falia Luncaviţa-Consul evidenţiată de M.Savul (1935). Astfel delimitată, Unitatea
Măcin este descoperită spre sud până în zona localităţii Mircea Vodă; mai departe este
acoperită în mare parte de cuvertura neocretacică din zona Babadag (v.Pl.VIII).
48
a. Stratigrafie şi litofaciesuri
În alcătuirea geologică a Unităţii Măcin, din punct de vedere stratigrafic, petrofacial şi
petrogenetic, se disting două categorii de elemente constituente care diferă între ele atât ca
vârstă şi origine, cât şi ca semnificaţie structo- şi tectogenetică. Astfel, se întâlnesc elemente
de soclu (eoproterozoice), deci anterioare apariţiei ariei labile Măcin. Cea de a doua categorie
include elemente proprii zonei labile Măcin rezultate în urma evoluţiei acesteia şi care aparţin
exclusiv Paleozoicului (v.fig.15).
E l e m e n t e d e s o c l u. Elementele de soclu sunt foarte vechi fiind reprezentate
prin mezometamorfite. Acestea apar ca insule ce se eşalonează pe două aliniamente. Unul
circumscrie promontoriul Orliga şi Dealul Sărărie la nord de oraşul Măcin, iar
mezometamorfitele în cauză au fost descrise drept cristalinul de Orliga. Cel de al doilea
aliniament se găseşte mai spre centrul Munţilor Măcin, formând Culmea Megina care se
prelungeşte spre sud până la localitatea Mircea Vodă. Cristalinul de aici este descris drept
cristalinul de Megina.
C r i s t a l i n u l d e O r l i g a descris ca atare de D.Giuşcă, include polimetamorfite
rezultate din transformarea unui material predominant terigen, în condiţiile faciesului
amfibolitelor, subfaciesul staurolit-almandin; este reprezentat prin micaşisturi cu granat,
gnaise amfibolice, amfibolite adesea rubanate şi paragnaise biotitice cu disten. Totul este
străbătut de pegmatite.
C r i s t a l i n u l d e M e g i n a provine din metamorfozarea, în condiţiile faciesului
amfibolitelor, a unui material preponderent magmatogen bazic şi subordonat material terigen;
este reprezentat prin amfibolite, şisturi cuarţo-feldspatice, micaşisturi cu granat şi gnaise cu
biotit. În baza cristalinului de Megina sunt gnaise granitice.
Analizele de vârstă pe cale izotopică au indicat, pentru cristalinul de Orliga valori între
390 şi 400 M.a, iar pentru cristalinul de Megina valori între 250 şi 420 M.a. Fără îndoială că
aceste valori indică remobilizări în ciclurile ulterioare aceluia care le-a generat. Cele mai
scăzute valori (250 M.a.) arată că mezometamorfitele din Unitatea Măcin nu au suferit
influenţa mişcărilor alpine.
Luând în consideraţie petrofaciesul, gradul de metamorfism, precum şi contextul
geostructural regional, V.Ianovici, D.Giuşcă et al. (1961) au considerat că mezometamorfitele
din Unitatea Măcin sunt similare şi sincrone cu cristalinul de Altân Tepe şi cu cristalinul de
Palazu reprezentând soclul eoproterozoic. Mezometamorfitele din Unitatea Măcin, ca de altfel
şi acelea din Masivul Central-Dobrogean, sunt interpretate de V.Mutihac (1990), ca
reprezentând elemente relicte ale soclului eoproterozoic est-european remobilizat în ariile
labile posteoproterozoice.
49
Formaţiunile p a l e o z o i c e. Formaţiunile proprii Unităţii Măcin sunt
reprezentate prin epimetamorfite, prin formaţiuni sedimentare şi prin formaţiuni magmatice.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e e p i m e t a m o r f i c e sunt cele mai vechi formaţiuni
ale Unităţii Măcin propriu-zise. Acestea reprezintă acumulări realizate în condiţii de
instabilitate a bazinului de sedimentare care au suferit un metamorfism regional în condiţiile
faciesului şisturilor verzi, astfel încât, în structura actuală, se prezintă ca epimetamorfite.
Metamorfismul regional s-a produs în Paleozoicul presilurian probabil în faza taconică.
Acestea aflorează pe două aliniamente: unul estic formând culmile Coşlugea şi Boclugea de
unde se prelungesc pe versantul estic al Munţilor Măcin până în promontoriul Bugeac din faţa
oraşului Galaţi; cel de al doilea aliniament formează culmile Priopcea şi Piatra Cernei
(v.Pl.VIII).
În culmile Boclugea şi Coşlugea, epimetamorfitele au o largă dezvoltare şi sunt
reprezentate prin şisturi cuarţito-sericitice în alternanţă cu şisturi verzi, urmate de un complex
filito-cuarţitic. Întreaga suită epimetamorfică a fost descrisă drept cristalinul de Boclugea.
În zona Priopcea-Piatra Cernei epimetamorfitele au aceeaşi alcătuire cuarţito-filitică,
iar suita se încheie cu o secvenţă de cuarţite masive cu intercalaţii subordonate de şisturi
satinate care formează Culmea Priopcea.
I n v e l i ş u l s e d i m e n t a r. Sedimentarul Munţilor Măcin aparţine Silurianului,
Devonianului şi Carboniferului (v.fig.15).
Silurianul. Depozitele siluriene se întâlnesc pe aliniamentul Priopcea-Piatra Cernei
fiind bine deschise pe versantul vestic al Culmii Priopcea; se dispun peste complexul
cuarţitelor masive al epimetamorfitelor caledoniene. În succesiunea depozitelor siluriene se
disting două formaţiuni carbonatice (inferioară şi superioară) separate printr-o formaţiune
filito-argiloasă. Din aceasta din urmă provin exemplare de Cyathophyllum sp., Rastrites sp. şi
Fenestella sp. semnificative pentru Silurian.
Devonianul. Depozitele devoniene urmează în continuitate de sedimentare peste
depozitele siluriene formând dealurile Bujoare de la vest de Culmea Priopcea; sunt
reprezentate printr-o suită, adesea pararitmică, de calcare dolomitice, gresii cuarţoase, argilite
şi silicolite fosilifere şi care atestă vârsta devoniană (v.fig.15). De remarcat şi de reţinut este
faptul că în jumătatea estică a Munţilor Măcin în cuta-solz Boclugea-Bugeac, nu se întâlnesc
depozite siluriene şi devoniene.
Carboniferul. Acesta include depozitele care s-au acumulat după faza de exondare
din Devonianul târziu. În cuprinsul acestora se disting: o formaţiune inferioară
conglomeratică în care sunt remaniate granite de tip Hamciarca prinse într-o masă argiloasă,
satinată, adesea de culoare roşiatică, o formaţiune grezoasă-graywackică, de asemenea, de
50
culoare roşiatică, şi o formaţiune superioară vulcanogen-sedimentară în care materialului
terigen i se adaugă material piroclastic reprezentat prin tufite, ignimbrite, curgeri de lavă şi
filoane bazaltice (v.fig.15). Ansamblul acestor depozite a fost descris de L.Mrazec şi R.Pascu
(1912) sub numele de “Strate de Carapelit”.
51
Depozitele atribuite Carboniferului au o grosime de 1500-2000 m şi ocupă zona axială
a unei structuri sinclinale din centrul Munţilor Măcin; mai sunt asimilate acestora unele
depozite care aflorează sporadic pe un aliniament mai vestic şi în insula Blasova, deşi acestea
ar putea fi mai tinere. Vârsta carboniferă a depozitelor descrise rămâne încă incertă. Pe de o
parte, depozitele din baza suitei sunt afectate de granitul de Greci a cărui vârstă a fost stabilită
la 306-320 M.a. ceea ce indică sfârşitul Eocarboniferului şi că depozitele în cauză ar reveni
Carboniferului inferior. Pe de altă parte, nivelele superioare ale acestora sunt constituite din
acumulări vulcanogen-sedimentare cu ignimbrite şi curgeri de lavă riolitică ceea ce înseamnă
că ele sunt sincrone cu vulcanismul riolitic hercinic desfăşurat în Carboniferul terminal-
Permian. Concluzia firească ar fi că aşa numitele strate de Carapelit, în ansamblu, ar fi mai
comprehensive revenind Permo-Carboniferului.
Formaţiuni m a g m a t i c e. În evoluţia ariei labile Măcin a avut loc o
activitate magmatică plutonică şi alta efuzivă. Acestea s-au manifestat în două etape; una
prehercinică legată de ciclul caledonian şi alta legată de ciclul hercinic.
M a g m a t i t e l e p r e h e r n i c e. Acestea sunt reprezentate prin corpuri plutonice
care străbat şi metamorfozează la contact cristalinul de Boclugea. Corpurile granitice sunt
reprezentate prin granite roşii cu structură microcristalină, cu mult feldspat potasic. În rândul
lor intră masivul granitic care străbate şi metamorfozează la contact epimetamorfitele din
Culmea Boclugea, corpul granitic de la Hamcearca şi corpul granitic Pietrosu. Nu se cunosc
situaţii în care granitele de acest tip să vină în contact cu formaţiunile sedimentare paleozoice
(Silurian şi Devonian); în schimb, granitele de Hamcearca sunt remaniate în stratele de
Carapelit. Aceasta înseamnă că granitele de tip Hamcearca sunt prehercinice şi
postcaledoniene timpurii; probabil aparţin ciclului caledonian târziu reprezentând
magmatismul tardicinematic.
M a g m a t i t e l e h e r c i n i c e. Sunt reprezentate prin importante corpuri granitice
care străbat depozitele carbonifere pe care le metamorfozează la contact; se disting două tipuri
de granite hercinice: granite calcoalcaline şi granite alcaline.
G r a n i t e l e c a l c o a l c a l i n e formează două corpuri; masivul de la Greci şi
masivul Pricopan.
Masivul de la Greci este cel mai mare corp plutonic din Unitatea Măcin (15/3 km).
Acesta include o mare varietate de tipuri petrografice începând de la diorite cu nuclee de
gabbrouri până la tonalite şi leucogranite. Analizele de vârstă pe cale radiometrică au indicat
valori de 320 şi 306 M.a; ceea ce înseamnă că plutonul de la Greci a fost pus în loc spre
sfârşitul Eocarboniferului.
52
Masivul Pricopan este un corp omogen de granite cu biotit, larg granular, de culoare
alb-cenuşie sau roz; textura cataclastică (milonitizare intensă) este apreciată ca fiind rezultat
al deformării chimerice. Granitul de Pricopan este intrus în granitul de Greci, iar vârsta de 264
M.a. arată că punerea în loc a granitului de Pricopan este hercinică târzie.
Pentru granitele hercinice, în general, s-au mai obţinut valori izotopice între 245 şi 193
M.a. ceea ce arată că punerea lor în loc a durat până în Permian.
G r a n i t e l e a l c a l i n e apar pe un aliniament mai vestic şi includ masivele
Iacobdeal şi Piatra Roşie de la Turcoaia şi masivul Sacar Bair de la Cârjelari. Granitele
alcaline sunt reprezentate prin granite cu riebekit, granite cu egirin, sienite cuarţifere, granite
micropegmatitice şi granite aplitice. Rocile au o textură masivă. Vârsta obţinută pe cale
radiometrică pentru granitele alcaline este de 290 M.a. ceea ce indică Neocarboniferul.
V u l c a n i t e l e h e r c i n i c e. Magmatismul hercinic s-a manifestat şi printr-o
activitate vulcanică de pe urma căreea au fost puse în loc importante mase de material riolitic
şi care s-a desfăşurat spre sfârşitul ciclului hercinic. Vulcanitele apar, fie interstratificate în
formaţiunea vulcanogen-sedimentară de la partea superioară a stratelor de Carapelit, fie sub
formă de curgeri de lavă sau corpuri vulcanice. În primul caz, materialul piroclastic este
reprezentat în principal prin ignimbrite care pot forma corpuri masive cu aspect lenticular.
Acestora li se asociază diferite tipuri de tufuri ( de cădere, de val, tufuri cu lapilli etc.). În cea
de a doua categorie intră apariţiile de riolite de pe aliniamentul Cârjelari-Turcoaia care
însoţesc masivele de granite alcaline. Pe acest aliniament apar faciesuri subvulcanice, roşii, cu
structuri primare de curgere, reprezentate printr-o masă fundamentală sticloasă cu fenocristale
de feldspat potasic şi cuarţ (la Sacar Bair), sau printr-o masă microcristalină sau granofirică
(la Cârjelari şi Turcoaia).
Formaţiunile constituente ale Unităţii Măcin sunt străbătute şi de vulcanite bimodale.
Acestea sunt reprezentate prin dyke-uri riolitice sau bazaltice, însă ele ţin de ciclul alpin
prehercinic care s-a desfăşurat în zonele învecinate dinspre est şi în principal în Unitatea
Niculiţel care, în ciclul alpin a funcţionat ca arie labilă.
53
54
b.Evoluţie şi tectogeneză
Din analiza litofacială şi cronostratigrafică a formaţiunilor constituente ale Unităţii
Măcin se deduce că structura acesteia este rezultatul unor prefaceri pe care le-a suferit
începând din Paleozoicul timpuriu şi până la sfârşitul acestei ere.
În Paleozoicul timpuriu (antesilurian), zona Măcin evolua în cadrul unei arii labile mai
largi care fucţiona ca bazin de sedimentare (v.Pl.VIIA). În aceste codiţii s-au acumulat
depozite preponderent detritice cu caractere turbiditice. Întreg nsamblu sedimentar a suferit
efectele unui metamorfism regional slab, în condiţiile faciesului şisturilor verzi, care a avut
loc cel mai probabil în faza taconică.
Începând cu Silurianul (v.Pl.VIIB), aria Unităţii Măcin, cel puţin parţial, a redevenit
bazin de sedimentare cu un substrat labil. În aceste condiţii s-au acumulat depozite
carbonatice şi detritice frecvent cu caracter turbiditic. Procesul de sedimentare a cunoscut o
întrerupere spre sfârşitul Devonianului şi începutul Carboniferului când au avul loc mişcările
bretone. Aceste mişcări au determinat un metamorfism de tip incipient asupra formaţiunilor
sedimentare.
Mişcările bretone au avut urmări şi din punct de vedere morfostructural. Astfel, după
desăvârşirea mişcărilor bretone, numai aria Măcin a redevenit bazin de acumulare cu substrat
instabil, în care s-au acumulat depozite foarte groase, respectiv depozitele permo-carbonifere.
Restul ariei nord-dobrogene a evoluat ca uscat cu un pronunţat caracter de stabilitate tectonică
(v.Pl.VII C). Cert este că, în această arie, nu se întâlnesc depozite carbonifere şi nici nu sunt
indicii că s-ar fi depus şi că ar fi fost erodate. Aşadar, se poate aprecia că, încă din ciclul
hercinic timpuriu, în aria nord-dobrogeană a început să se delimiteze zone cu evoluţii
distincte.
Mişcările sudete, pentru Unitatea Măcin, reprezintă tectogeneza definitorie Aceste
mişcări au determinat cutarea intensă a zonei care a dus la stabilirea unui aranjament tectonic
de tip cute-solzi. Deşi O. Mirăuţă a sugerat, iar M.Săndulescu susţine structura în pânze de
şariaj a ariei nord-dobrogene, aceasta nu se confirmă şi nici nu se justifică. Două sunt
structurile majore ale Unităţii Măcin: structura Megina şi structura Boclugea-Bugeac (v. Pl.
VII D,E, Pl.VIII).
Structura Megina este o cută-solz în a cărei zonă axial-anticlinală apar gnaisele
granitice eoproterozoice şi cristalinul de Megina, iar în zona axial-sinclinală se gâsesc
depozite permo-carbonifere şi granitele alcaline dela Iacobdeal-Turcoaia. Flancul estic al
anticlinalului Megina este afectat de falia Megina. În lungul acesteia, formaţiunile
constituente ale structurii Megina, începând cu gnaisele granitice încalecă peste formaţiunile
permo-carbonifere din structura Boclugea-Bugeac de la est. Falia Megina se urmăreşte până
55
în promontoriul Orliga. În structura Megina se mai întâlnesc epimetamorfite caledoniene şi
depozite sedimentare siluriene, devoniene şi carbonifere.
Structura Boclugea-Bugeac se situează la est de Megina şi are în zona axial-anticlinală
epimetamorfitele caledoniene respectiv cristalinul de Boclugea. În zona axial-sinclinală se
găsesc stratele de Carapelit; lipsesc depozitele siluriene şi devoniene. Flancul estic al
anticlinalului Boclugea-Bugeac este faliat. În afară de cutele majore menţionate, se mai
întâlnesc o serie de solzi de mai mică amploare şi o serie de falii (v.Pl.VIII) cum ar fi falia
Taiţei în lungul căreea curge râul cu acelaşi nume însă aceasta este complet acoperită de
depozite cuaternare.
Cu tectogeneza sudetă se desăvârşeşte aranjamentul arhitectural al Unităţii Măcin.
Mişcările chimerice nu au mai afectat-o sensibil. Influenţa acestora a constat doar în
reactivarea contactului estic al unităţii, contact care va deveni falia Luncaviţa-Consul
(v.Pl.VIIE). Pe un sistem de fracturi, rezultat în urma influenţei stressului chimeric, în
Unitatea Măcin au ajuns şi lavele vulcanice bimodale din zona Niculiţel care a apărut ca arie
de rift în ciclul alpin.
Mai trebuie adăugat că, structurile hercinice din Munţii Măcin se prelungesc spre
nord-vest peste Dunăre alcătuind promontoriul nord-dobrogean (v.fig.14) şi mai departe spre
nord-vest se prelungesc şi sub structurile carpatice (v.Pl.III). Acest sector vest-dunărean a
suferit o afundare puternică după o falie ce urmăreşte cursul Dunării pe direcţia nord-sud. În
felul acesta, s-a lărgit aria depresionară a marginii Platformei Moldoveneşti din zona
Bârladului, adăugându-i-se un sector cu soclu hercinic cu care, în continuare, va avea o
evoluţie comună. Formaţiunile cele mai vechi ale cuverturii soclului hercinic, aparţin
Badenianului mediu. În continuare depresiunea a evoluat ca bazin de sedimentare în care s-au
acumulat depozite sarmato-pliocene şi cuaternare similare acelora din Platforma
Moldovenească.
56
57
3.1.1.2. UNITATEA NICULIŢEL
Unitatea Niculiţel se delimitează între falia Luncaviţa-Consul şi o falie mai estică ce se

urmăreşte pe direcţia localităţilor Isaccea-Poşta-Trestinic. Această unitate a rezultat în urma
evoluţiei unei zone de tip rift intracontinental (v.Pl.VII D şi VIII).
La alcătuirea Unităţii Niculiţel participă vulcanite bazice constituind formaţiunea de
Sarica-Niculiţel, acumulări mixte vulcanogen-sedimentare reprezentate prin formaţiunea de
Consul şi formaţiunea de Poşta-Trestinic şi o formaţiune flişoidă denumită formaţiunea de
Alba (v.fig.15).
F o r m a ţ i u n e a d e S a r i c a - N i c u l i ţ e l. Aceasta este reprezentată prin
curgeri de bazalte şi corpuri de gabbrouri. Bazaltele apar frecvent în facies de pilow-lava sub
forma unui val puternic ce formează în întregime platoul Niculiţel şi dealurile Sarica. La
anumite nivele în masa bazaltică apar calcare stratificate cu intercalaţii subţiri de argile.
Calcarele au dezvoltare lenticulară, iar pe verticală cresc în frecvenţă formaţiunea în ansamblu
căpătând un aspect caracteristic în platoul Niculiţel şi mai ales în dealurile Sarica (v.fig.15).
F o r m a ţ i u n e a d e C o n s u l. Este reprezentată printr-o alternanţă de turbidite şi
calcare pelagice, cu curgeri de riolite. Asemenea depozite se întâlnesc pe un aliniament vestic
între dealul Consul şi Luncaviţa. Dezvoltarea tipică o au în dealul Consul.
F o r m a ţ i u n e a d e P o ş t a - T r e s t i n i c. Aceasta are o structură litofacială
mai complexă; include calcarenite, calcare crinoidale, şisturi argiloase-marnoase, gresii
calcaroase etc. la care se adaugă material vulcanic bazic. Asemenea depozite se întâlnesc pe
un aliniament estic ce se poate urmări de la Poşta până la Trestinic şi mai departe până în
Valea Taiţei la Nicolae Bălcescu. În masa preponderent şistoasă a acestei formaţiuni se găsesc
însedimentate blocuri mari (de sute de metri) de calcare de tipul celor de la Agighiol care
conţin fragmente de amonoidee însă improprii pentru o determinare riguroasă. Formaţiunea
de Poşta-Trestinic vine în contact de superpoziţie tectonică faţă de gresiile liasice de la Poşta,
iar pe verticală trece la Formaţiunea de Alba.
Ca vârstă, Formaţiunea de Consul este cel puţin în parte sincronă cu Formaţiunea de
Sarica-Niculiţel revenind Triasicului inferior-mediu, iar în parte este sincronă cu formaţiunea
de Poşta-Trestinic. Cât priveşte vârsta acesteia din urmă, se apreciază a fi triasic mediu-
superioară. Dacă blocurile însedimentate se dovedesc a fi calcare de Agighiol, Formaţiunea de
Poşta-Trestinic ar fi cu certitudine postanisiană urcând şi în Carnian.
58
F o r m a ţ i u n e a d e A l b a. Aceasta se dezvoltă peste formaţiunea de Poşta-
Trestinic şi este preponderent grezoasă cu factură pararitmică. În baza ei se întâlnesc secvenţe
conglomeratice ale căror elemente constituente sunt aproape exclusiv calcaroase. Gresiile care
formează strate groase au intercalaţii subţiri de argile în care s-au găsit impresiuni de halobii
ceea ce le conferă Triasicului superior, în bună parte Norianului. Formaţiunea de Alba are o
grosime în jur de 600 m şi acoperă cea mai mare parte a Unităţii Niculiţel (v.Pl.VIII). Cu
aceasta se încheie suita stratigrafică a Unităţii Niculiţel.
b. Evoluţie şi tectogeneză
Dezvoltarea largă a vulcanitelor bazice arată că Unitatea Niculiţel a rezultat în urma
evoluţiei unei zone de rift intracontinental. Riftul s-a deschis după ridicarea şi stabilizarea
Unităţii Măcin. În Triasic, zona de rift a cunoscut o etapă de lărgire urmată de o etapă de
restrângere însoţită de procese de scurtare a scoarţei. Această ultimă etapă s-a încheiat cu
desăvârşirea aranjamentului tectonic al Unităţii Niculiţel care se caracterizează prin existenţa
a doua cute-solzi: solzul Consul şi solzul Sarica-Cilic (v.Pl.VII E,VIII ).
Solzul Consul este delimitat de falia Luncaviţa-Consul şi de o falie mai estică falia
Consul. În lungul acesteia din urmă formaţiunea de Consul încalecă peste formaţiunea de
Alba de la est.
Solzul Sarica-Cilic se întinde la est de precedentul fiind cuprins între falia Consul şi
falia Poşta-Trestinic situată mai la est. În lungul acesteia, formaţiunea de Alba neotriasică,
având în bază formaţiunea de Poşta-Trestinic, încalecă peste formaţiunile Unităţii Tulcea şi
prinde sub planul de încălecare depozitele liasice de la Poşta din Unitatea Tulcea. De aici
concluzia că aranjamentul tectonic al Unităţii Niculiţel s-a desăvârşit în urma tectogenezei
chimerice târzii intra sau postliasice (v.Pl.VII, VIII).
3.1.1.3. UNITATEA TULCEA
Unitatea Tulcea se suprapune jumătăţii estice a ariei nord-dobrogene şi se delimitează

la nord prin falia Galaţi-Sf.Gheorghe, iar la vest prin falia Poşta-Trestinic; spre sud este
acoperită de cuvertura neocretacică a zonei Babadag; spre est se continuă în platforma
continentală a Mării Negre (v.Pl.VIII).
În alcătuirea geologică a Unităţii Tulcea se deosebeşte un fundament prealpin şi un
înveliş sedimentar alpin.
F u n d a m e n t u l p r e a l p i n. În alcătuirea fundamentului prealpin al Unităţii
Tulcea intră şisturi cristaline şi un înveliş sedimentar paleozoic.
59
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e. În Unitatea Tulcea şisturile cristaline apar pe suprafeţe
foarte limitate în dealurile din partea centrală a acestei zone şi anume în dealurile Horia şi
Redi, iar mai spre sud la Uzum Bair (v.Pl.VIII).
Mezometamorfitele de la Uzum Bair sunt reprezentate prin micaşisturi. Acestea ar fi
rezultat în urma metamorfozării depozitelor siluriene la contactul cu un corp granitic-
pegmalitic de vârstă carboniferă, încât în Unitatea Tulcea nu poate fi vorba de prezenţa
elementelor de soclu eoproterozoic.
Epimetamorfitele de Horia constituie cea de a doua categorie de şisturi cristaline din
Unitatea Tulcea. Acestea sunt reprezentate printr-o suită de metagresii grosiere sau fine,
metagraywacke cu intercalaţii subţiri de metapelite, metamorfozate în condiţiile faciesului
foarte slab al şisturilor verzi, dar care au şters structurile sedimentare primare. Matricea este
sericitoasă. Aceste epimetamorfite au fost echivalate de unii geologi cu cristalinul de
Boclugea din Unitatea Măcin, fapt contestat de alţii. Interpretarea cea mai apropiată de
realitate ar fi că această formaţiune, denumită de Horia, ar reprezenta numai partea terminală
(cea mai de sus) a cristalinului de Boclugea şi anume complexul cuarţitic, adică acela care
formează Culmea Priopcea. Faptul că şi formaţiunea de Horia suportă depozite siluriene
fosilifere întăreşte şi mai mult această convingere. Dealtfel, vârsta ordoviciană a
epimetamorfitelor de Horia este atestată întrucâtva şi de conţinutul paleontologic reprezentat
prin acritarche şi chitinozoare.
Î n v e l i ş u l s e d i m e n t a r p a l e o z o i c. Acesta aparţine Silurianului şi
Devonianului (v.fig.15).
Silurianul. Depozite siluriene se întâlnesc în dealul Redi şi în dealul Horia unde se
dispun peste epimetamorfitele de Horia; sunt reprezentate în baza suitei prin silicolite cu
intercalaţii de calcare cenuşii urmate de o secvenţă de ardezii negre sau cenuşii totul purtând
urmele unui anchimetamorfism. Din calcarele intercalate în silicolite, E.Mirăuţă a făcut
cunoscută o asociaţie de conodonte (Ozarkodina fundamentata, Palmatodella unicostata etc.)
care conferă depozitelor descrise sub numele de formaţiunea de Redi, vârsta siluriană
(v.fig.15).
Devonianul. Acesta include depozitele care se găsesc în zona axială a anticlinalului
Tulcea-Mahmudia şi acelea care apar sporadic de la Isaccea până la Mahmudia cu cea mai
largă arie de aflorare în Colinele Mahmudiei (Beştepe). Acumulările sunt reprezentate, în
general, prin depozite turbiditice, depozite calcaroase sau argiloase şi silicolite care au un
conţinut paleontologic (conodonte) semnificativ pentru Devonian.
Tot Paleozoicului pot fi atribuite depozitele întâlnite în forajele din deltă la adâncimea
în jur de 3000 m la Rosetti, Lacu Roşu, Stipoc etc. Deşi acestea au fost asimilate de
60
D.Paraschiv şi I.Pătruţ cu Paleozoicul din Depreşiunea Bârladului sau din Platforma Valahă,
ele nu au nimic comun cu acesta din urmă, în schimb seamănă până la identitate cu
Paleozoicul din colinele Mahmudiei.
Se constată că există o deosebire litofacială între Silurian-Devonianul din Unitatea
Tulcea şi acela din Unitatea Măcin, primul având trăsături de acumulări de mare adâncă.
Sedimentarul paleozoic este străbătut de filoane riolitice cum sunt acelea dela Tulcea-
Monument (fig.16), sau acelea din Colinele Mahmudiei, şi de granite pegmatoide cum sunt
acelea de la Uzum Bair. Atât vârsta detectată pe cale radiometrică, cât şi faptul că filoanele
riolitice străbat depozitele paleozoice de la Tulcea-Monument dar nu şi pe cele triasice, atestă
că magmatismul în cauză este prealpin.
Fig. 16. Secţiune la Tulcea-Monument

1-Formaţiuni prealpine; 2-filoane de porfire; 3-conglomerate werfeniene
Î n v e l i ş u l s e d i m e n t a r a l p i n. Formaţiunile învelişului sedimentar alpin

includ depozite preponderent calcaroase care aparţin Triasicului, şi depozite detritice-
turbiditice şi calcaroase atribuite Jurasicului (v.fig.15).
Triasicul. La începutul ciclului alpin, apele mării au acoperit relieful hercinic
peneplenizat încât acesta mai apărea doar ca insule. Acţiunea de erodare a apelor mării
conjugată cu aceea de transport şi depozitare a materialului terigen au dus la nivelarea
reliefului şi formarea unei platforme cu suprafaţă aproape plană.
Triasicul inferior include depozitele care au colmatat denivelările bazinului de
sedimentare şi care sunt predominant psefito-psamitice prezentând variaţii litofaciale locale.
Astfel, în jurul fostelor insule s-au acumulat depozite grosiere reprezentate prin conglomerate
cum sunt acelea de la Tulcea-Monument, de la Bogza sau de pe Valea Taiţei unde sunt
asociate cu vulcanite riolitice sau bazaltice. Acestea, lateral, sunt substituite, total sau în parte,
prin gresii cuarţoase stratificate, cu intercalaţii de argile roşii cum sunt acelea de la vest de
oraşul Tulcea; treptat, lateral şi pe verticală se trece la depozite preponderent argilo-marnoase,
fosilifere cum sunt acelea de la Tulcea Veche unde conţin amonoidee printre care Tirolites
haueri, Danubites ellipticus etc., sau bivalve cu Claraia clarai, faună care indică vârsta
61
werfeniană pentru aceste faciesuri heteropice sincrone. Tot Triasicului inferior aparţin şi
conglomeratele şi argilele roşii întâlnite prin foraje în subsolul deltei.
Triasicul mediu include depozitele care s-au acumulat pe suprafaţa aproape plană
realizată spre sfârşitul Eotriasicului. În felul acesta s-a format o platformă carbonatică în
condiţii de mare puţin adâncă. La alcătuirea acesteia participă calcare şi calcare dolomoitice
cenuşii, roşiatice sau negre. Astfel de calcare au o largă răspândire în zona Tulcea, însă în cea
mai mare parte, sunt acoperite de depozite loessoide încât nu apar decât pe dealuri. Sunt bine
deschise în dealurile Agighiolului unde sunt foarte fosilifere conţinând o bogată faună de
amonoidee care a constituit obiectul unei monografii în care I.Simionescu a descris peste 80
de specii. Printre acestea, cele mai semnificative, din punct de vedere cronostratigrafic, sunt:
Sturia forujulense, Protrachyceras archelaus, Acrohordiceras halili, indicând Triasicul mediu
(v.fig.15). Calcare dolomitice cu grosime importantă s-au intâlnit şi prin forajele din deltă
care, în ciuda faptului că au fost considerate (fără o argumentare concludentă) a aparţine
domeniului consolidat, acestea arată că formaţiunile Structogenului Nord-Dobrogean se întind
şi la nord de falia Galaţi-Sfântu Gheorghe.
Triasicul superior include depozitele calcaroase care debutează cu calcare nodulare
roşii ce urmează peste calcarele cenuşii mezotriasice (calcarele de Agighiol) şi care conţin
Trachyceras aon, indicând vârsta lor carniană. Calcarele nodulare roşii sunt urmate în
succesiunea stratigrafică de calcare stratificate cu intercalaţii subţiri de argilite, frecvent de
culoare verzuie. Ca element caracteristic, aceste calcare prezintă silicolite dispuse foarte
regulat şi aparent stratiform în masa calcarelor dându-le un aspect dungat foarte specific.
Vârsta acestor calcare nu este argumentată paleontologic însă urmând normal peste calcarele
nodulare roşii cu Trachyceras aon (carniene), li se atribuie aceeaşi vârstă (carniană).
De reţinut este faptul că relaţiile dintre calcarele de Agighiol (mezotriasice) şi
Werfenianul psamito-psefitic nu se surprind decât la Uzum Bair unde, primele se dispun pe
conglomerate werfeniene Aceasta înseamnă, pe de oparte, că faciesul conglomeratic ar putea
acoperi tot intervalul Werfenian, iar pe de altă parte, că între Triasicul inferior şi Triasicul
mediu, local pot exista discontinuităţi stratigrafice, acestea indicând fostele insule ale
fundamentului emers care au dăinuit până spre sfârşitul Eotriasicului.
Atât calcarele de Agighiol cât şi calcarele nodulare roşii şi calcarele cu silexite care
constituie platforma carbonatată, se întâlnesc aproximativ până la Valea Teliţei. Mai departe
spre vest se dezvoltă depozite de tip bazinal, de mare mai adâncă, în parte sincrone cu cele de
tip platformă carbonatată, în parte mai noi. Astfel, în dealurile de la sud de localităţile Câşla şi
Somova, se întâlnesc calcare pelagice, iar pe Valea Teliţei, la Cataloi, de sub şesul aluvionar,
apar calcare nodulare în strate groase până la un metru, cu intercalaţii subţiri de argile verzui.
62
Nu se surprind relaţiile cu depozitele subiacente iar distanţa până la calcarele cu silexite
dinspre est este destul de mare. Totuşi este de presupus că ivirile de calcare noduloase de la
Cataloi sunt sincrone cel puţin cu partea superioară a calcarelor cu silexite şi ar reveni deci
Carnianului. În continuitate de sedimentare calcarele nodulare trec la o formaţiune
marnocalcaroasă reprezentată prin nivele de marnocalcare şi calcare negre, stratificate, adesea
cu separaţii intraformaţionale elipsoidale. În nivelele de marnocalcare, care prin alterare devin
şistoase şi capătă culoare cenuşie-verzue, se găsesc adevărate lumaşele de halobii; urmează
calcare cu Sageceras haidingeri şi Cladiscites diuturnus care indică o vârstă carnian-noriană
pentru întreaga formaţiune descrisă drept formaţiunea cu Halobii sau formaţiunea de Cataloi
(v.fig.15). Această formaţiune se găseşte şi pe flancul nordic al anticlinalului Redi-dealurile
Somovei, între localităţile Somova şi Parcheş, pe malul gârlei Somova; sunt ultimele depozite
triasice (cele mai de sus) care se întâlnesc în Unitatea Tulcea.
Jurasicul. Depozitele jurasice marchează o schimbare sensibilă a condiţiilor de
sedimentare în bazinul de acumulare Tulcea, în sensul că, de la mediul favorabil acumulărilor
carbonatitelor indicând o perioadă de calm tectonic, se trece la condiţii de acumulare a
depozitelor eminamente detritice, în faciesuri turbiditice, adesea prezentând caractere tipice
de fliş (formaţiunea de Nalbant, formaţiunea de Denis Tepe etc.) care relevă o etapă de
instabilitate tectonică în mediul de sedimentare. Relaţiile dintre Triasic şi Jurasic sunt de
discontinuitate, deşi s-au exprimat şi păreri contrarii. Situaţiile de la Frecăţei pe Valea Teliţei
(v.fig.17) şi de la Denis Tepe (v.fig.18), indică discontinuitate. Posibil ca în părţile vestice
(bazinale) să existe continuitate. Cert este că pe Valea Teliţei, peste formaţiunea de Cataloi
urmează gresia de Frecăţei marcând o netă schimbare litofacială. Succesiunea mai completă a
Jurasicului inferior se întâlneşte la Denis Tepe (v.fig.18). Aici, direct peste depozitele
calcaroase cu Proarcestes ausseanus (carniene), se dispun gresii cu cochilii de
lamelibranchiate ca acelea de la Poşta unde conţin şi amonoidee (Tropidoceras masseanum,
Uptonia jamesoni) indicative pentru Liasic. În continuare, pe profilul de la Denis Tepe
urmează depozite turbiditice, cu fucoide, iar suita se încheie cu gresii silicioase. Aceiaşi vârstâ
o au şi depozitele cu factură tipică de fliş de la Nalbant (formaţiunea de Nalbant), dar ale
căror relaţii cu depozitele sub- şi supraiacente nu se cunosc.
63
Fig. 17. Relaţiile Triasic/Jurasic la Frecăţei pe Valea Teliţei.
Triasic: 1-marnocalcare cu halobii; 2- calcare cu elipsoizi; 3-lumaşel de halobii.
Liasic: 4-gresii liasice
Jurasicul mediu este de asemenea reprezentat prin faciesuri turbiditice. Acestea

aflorează pe suprafeţe foarte limitate la Valea Nucarilor şi la Dunavăţul de Jos (formaţiunea
de Dunavăţ). Aici apar gresii cuarţoase cu ciment oolitic şi secvenţe turbiditice; acestea sunt
urmate pe verticală de calcare crinoidale şi marnocalcare cu Holcophylloceras zignodianum şi
Sowebyceras tortisulcatum indicând Jurasicul superior. Cu aceste depozite se încheie procesul
de sedimentare din Unitatea Tulcea.
Fig. 18. Secţiune geologică la Denis Tepe

1-Triasic: calcare roşii noduloase carniene; 2-Liasic: turbidite (formaţiunea de Denis Tepe);
3-gresii silicioase; Q-aluviuni.
b. Evoluţie şi tectogeneză
Unitatea Tulcea s-a schiţat în cadrul ariei nord-dobrogene în urma tectogenezei
bretone când zona Măcin a redevenit bazin de sedimentare, în timp ce zona Tulcea a rămas
exondată şi supusă denudaţiei (v.Pl.VII C). Procesul de erodare a cunoscut o etapă mai intensă
în Carbonifer când zona Tulcea a constituit sursa de alimentare cu material terigen pentru aria
de acumulare Măcin.
Tectogeneza sudetă, care s-a manifestat cu mare intensitate în zona Măcin, pentru
zona Tulcea a avut efecte nesemnificative, acestea constând, în primul rând, în reactivarea
contactului dintre cele două zone (Măcin şi Tulcea).
64
Spre sfârşitul ciclului hercinic, zona Tulcea ajunsese în stadiul de peneplenă, iar la
începutul ciclului alpin a fost acoperită de ape redevenind bazin de acumulare. Starea de
peneplenă şi stabilitate tectonică a favorizat formarea, în Triasic, a unei platforme carbonatice.
Apariţia în Triasic, la contactul dintre cele două arii (Măcin şi Tulcea), a zonei de rift
Niculiţel, a dus la separarea şi îndepărtarea una de alta a celor două zone, între ele
interpunându-se zona Niculiţel nou creată (v.Pl.VII D). Aceasta din urmă a avut o evoluţie
proprie de arie labilă care la sfârşitul perioadei a devenit arie emersă. Procesul de sedimentare
a fost preluat de zona Tulcea, care a devenit arie labilă favorabilă acumulării depozitelor cu
factură de fliş şi susceptibilă de a suporta deformări plicative. Spre sfârşitul Jurasicului mediu
instabilitatea a atins intensitatea maximă declanşându-se paroxismul neochimeric timpuriu.
Principalul efect al acestuia a fost redresarea structurilor preexistente şi cutarea largă a
învelişului alpin (v.Pl.VII E). Astfel, în centrul zonei Tulcea se desenează un anticlinal
orientat SE-NV pe direcţia Agighiol-dealurile Redi-Horia-Somova având în zona axială
epimetamorfitele de Horia. Acest anticlinal este flancat de sinclinalul Valea Nucailor-Câşla la
nord-est şi sinclinalul Teliţa la sud-vest. Spre nord-est urmează structura anticlinală Tulcea-
Mahmudia în a cărei zonă axială se găsesc depozitele paleozoice din colinele Mahmudiei
(v.Pl. VIII). Flancul nordic al acestei structuri este afectat de falia Galaţi-Sf.Gheorghe
acoperită de formaţiunile deltaice (v.Pl.VII E).
Stressul tectonic la care a fost supusă zona Tulcea a determinat şi raporturile tectonice
(de încălecare) dintre Unitatea Niculiţel şi Unitatea Tulcea în lungul faliei Poşta-Trestinic
(v.Pl.VIII).
Ultimele deformări au fost de natură rupturală şi au avut drept efect major afundarea
unei porţiuni de la marginea nordică a Structogenului Nord-Dobrogean. Această afundare s-a
produs în lungul faliei Galaţi-Sf.Gheorghe. În felul acesta s-a ajuns la lărgirea zonei
depresionare din sudul Platformei Moldovenesţi care, începând din Jurasicul mediu-superior a
preluat funcţia de bazin de acumulare cu substrat stabilizat. Aceasta se continuă spre nord-
vest constituind sistemul depresionar Predobrogean-Bârlad-Paşcani-Lvov (v.Pl.III, VII E).
Mişcările neochimerice terminale au imprimat structurilor Unităţii Tulcea, implicit planului
faliei Galaţi-Sf.Gheorghe, o vergenţă estică (v.Pl.VIII).
3.1.1.4. ZONA CÂRJELARI – CAMENA

.
Cele mai sudice şi mai noi structuri ale Structogenului Nord-Dobrogean au fost
identificate recent de E.Grădinaru (2000). Acestea se desenează ca o zonă foarte îngustă la
65
nord şi în lungul faliei Peceneaga-Camena. Spre nord se întind până la o linie care urmăreşte
aproximativ direcţia localităţilor Traian-Cârjelari-Başpunar (v.Pl.VIII).
La alcătuirea acestor structuri participă depozite sedimentare terigene predominant
turbiditice şi depozite carbonatice cărora li se adaugă produsele unui vulcanism bimodal; totul
aparţine Jurasicului mediu-superior (fig.19).
Fig. 19. Coloană stratigrafică în zona Cârjelari-Camena.

. Jurasicul mediu în vestul zonei include depozite terigene cu caracter turbiditic şi
şisturi argiloase cu dinoflagelate descrise drept formaţiunea Aiorman care, spre est s-a întâlnit
(prin lucrări miniere) în zona Ciamurlia.
Jurasicul superior include depozite carbonatice, radiolarite, tufuri riolitice etc. la care
se adaugă blocuri exotice (de şisturi verzi). Aceste depozite, descrise drept formaţiunea de
Cârjelari, lateral trec la un facies terigen detritic cu spongoradiolarite, tufuri riolitice etc.
(v.fig.19). Local, formaţiunea de Cârjelari, total sau parţial, este substituită printr-o
megabrecie monomictică ale cărei elemente sunt reprezentate exclusiv prin şisturi verzi.
Vulcanitele bimodale sunt reprezentate prin produse acide şi bazice. Primele apar ca
ignimbrite riolitice şi riolite ca atare. Acestea (riolitele de Camena) aflorează în apropierea
66
localităţii Camena. Vulcanitele bazice au o pondere mult mai mică şi sunt reprezentate prin
spilite asociate cu silicolite radiolaritice.
Din punct de vedere structogenetic se apreciază că structurile din zona Cârjelari-
Camena au rezultat în urma evoluţiei unui graben-rift care a apărut spre sfârşitul Jurasicului,
apariţie favorizată de reactivarea faliei Peceneaga-Camena.
În final, sintetizând datele asupra evoluţiei aranjamentului arhitectural al
Structogenului Nord-Dobrogean, se poate conchide că acesta prezintă anumite particularităţi
care îl deosebesc de alte sisteme orogenice şi în primul rând de Orogenul Carpatic.
O primă distincţie o constituie faptul că Structogenul Nord-Dobrogean nu s-a edificat
în urma evoluţiei unei margini continentale active, aşa cum s-a întâmplat cu Orogenul
Carpatic. Structogenul Nord-Dobrogean s-a edificat în urma apariţiei succesive în timp a unor
arii labile cu structură de graben-rift de tip aulacogen sau tafrogen. Aceste grabene-rift
apăreau de regulă în zonele de contact dintre ariile cu structuri consolidate în timpuri diferite.
Astfel, un prim rift a apărut în Paleozoicul timpuriu între aria cadomiană central-dobrogeană
şi Platforma Est-Europeană eoproterozoică şi care a generat epimetamorfitele caledoniene; o a
doua arie labilă s-a format şi a evoluat în Silurian şi Devonian generând formaţiunile
argiloase-calcaroase şi detritice, pararitmice, din partea vestică a Munţilor Măcin (structura
Megina). Cea mai importantă deformare a fost aceea care a generat Unitatea Niculiţel. Ultima,
de o amploare mai modestă, a fost aceea din care a rezultat zona Cârjelari-Camena.
O caracteristică a grabenelor-rift nord-dobrogene o constituie faptul că acestea au avut
o evoluţie (ca arii labile) relativ scurtă în timp şi limitată în spaţiu; în consecinţă nu au putut
genera structuri tectonice de mare anvergură cum ar fi de pildă pânzele de şariaj. Deformările
s-au limitat la cute anticlinale şi sinclinale, având un flanc faliat (cute-solzi), cum se întâlnesc
în unităţile Niculiţel şi Măcin, sau cute normale largi cum sunt acelea din Unitatea Tulcea
(v.Pl.VII şi VIII).
Odată cu migrarea zonelor de deformare a avut loc şi o diminuare a ştressului tectonic
încât, ultimele efecte au constat doar în deformări rupturale şi imprimarea unei vergenţe nord-
estice a structurilor.
Apariţia şi evoluţia în timpuri diferite a zonelor labile dintre aria de structuri
cadomiene şi Platforma Est-Europeană înseamnă implicit cratonizarea heterocronă a acestora.
În consecinţă, în lungul acestei arii, începând din faţa Carpaţilor, trecând prin Dobrogea de
Nord şi mai departe prin Crimea până în Caucazul Mare, se delimitează zone (unităţi
structurale) de vârste diferite; mai vechi în partea nord-vestică şi din ce în ce mai tinere cu cât
se înaintează spre est.
67
În faţa Carpaţilor Orientali, imediat la vest de falia Solca (v.Pl.III), se întâlneşte
Paleozoicul cutat reprezentând prelungirea directă a structurilor hercinice din Munţii Măcin.
Indiferent dacă aceste structuri, pe harta tectonică a Europei (1964), sunt considerate ca
formând Platforma Central-Europeană, ele reprezintă primele structuri care mărginesc spre
vest Platforma Est-Europeană din această zonă. Ceea ce se constată însă, este faptul că, în faţa
Carpaţilor Orientali nu apar prelungirile unităţilor nord-dobrogene chimerice Niculiţel şi
Tulcea. Ele dispar în zona de confluenţă a Bârladului cu Siretul (v.Pl.III). Aceasta înseamnă
că zona de rift alpină care a generat cele două unităţi s-a deschis începând din această zonă şi
s-a lărgit treptat spre est. În aria nord-dobrogeană, structurile alpine rezultate se interpun între
Dobrogea hercinicâ (Unitatea Măcin) şi Platforma Est-Europeană. Forajele efectuate în Delta
Dunării, la nord de falia Galaţi-Sf.Gheorghe, au întâlnit Triasicul de tip nord-dobrogean stând
pe depozite paleozoice cutate. În această situaţie este evident că nu sunt dovezi care să ateste
existenţa unei "Platforme Scitice". Dealtfel, cea mai clară şi judicioasă imagine structo-
genetică a Dobrogei de Nord a dat-o H.Stille încă din 1953, când a afirmat că, Dobrogea de
Nord face parte dintr-o zonă cutată (Sarmatide) care se întinde din Munţii Swietokrzyskie din
Polonia, prin Dobrogea de Nord, până în Crimea şi mai departe în Caucazul Mare. Cutarea şi
consolidarea acestei arii s-a făcut treptat; a început din capătul său nord-vestic în hercinic,
prin Dobrogea de Nord chimerică şi apoi în Caucaz alpină târzie. Stille mai adaugă
constatarea că această arie se situează între Feno-Sarmaţia (Platforma Est-Europeană) şi
Vistulikum (structurile cadomiene ce apar în Dobrogea centrală). Cu precizarea că Munţii
Măcin se înscriu în rândul structurilor hercinice, imaginea dată de Stille este cât se poate de
clară şi evidentă.
În Dobrogea de Nord resursele naturale minerale sunt foarte limitate şi sunt

reprezentate doar prin roci utile.
Calcarele dolomitice triasice se exploatează în carierele de la Cârjelari, Mahmudia şi
Murighiol şi sunt utilizate în metalurgie, siderurgie şi în industria chimică. La Codru-Babadag
se exploatează calcarele şi grezocalcarele neocretacice utilizate la construcţii.
Cuarţite se exploatează în cariera Priopcea şi sunt utilizate ca materiale refractare.
Granite se exploatează la Atmagea şi la Iacobdeal (granite alcaline), iar la Greci se
exploatează granodiorite utilizate sub formă de piatră brută şi concasată, griblură etc.
68
4. CUVERTURI POSTCHIMERICE
4.1. D E P R E S I U N E A P R E D O B R O G E A N Ă
După realizarea aranjamentului tectonic al Structogenului Nord-Dobrogean, marginea

nordică a acestuia s-a afundat alăturându-se ariei depresionare din sudul Platformei
Moldoveneşti cu care, în continuare, a avut o evoluţie comună începând din Jurasicul mediu-
terminal. Aceasta ar constitui Depresiunea Predobrogeană care se prelungeşte spre vest cu
Depresiunea Bârladului şi mai departe spre nord până în Depresiunea Lvov.
Formaţiunile postliasice acumulate pe fundamentul de origine nord-dobrogeană
aparţin cuverturii postchimerice şi este aceea întâlnită şi descrisă la cuvertura Platformei
Moldoveneşti (v.fig.3)
4.2. B A Z I N U L B A B A D A G
În aria Structogenului Nord-Dobrogean se întâlneşte numai cuvertura neocretacică şi

care se delimitează la zona Babadag.
După cratonizarea Structogenului Nord-Dobrogean, apele mării au revenit în această
arie spre sfârşitul Eocretacicului. Formaţiunile acumulate în aceste condiţii alcătuiesc
cuvertura postchimerică. Aceasta s-a conservat în jumătatea sudică a ariei Structogenului
Nord-Dobrogean şi constituie ceea ce se cunoaşte sub numele de bazinul sau zona Babadag
(v.Pl.VIII).
Procesul de sedimentare în Bazinul Babadag a început cu depozite continentale, spre
sfârşitul Eocretacicului şi s-a încheiat spre sfârşitul Senonianului (v.fig.20).
Apţianul ar include acumulările de prundişuri care se întâlnesc în jurul localităţii
Cerna din zona Măcin. Vârsta lor nu este argumentată paleontologic însă cu certitudine sunt
mai vechi decât conglomeratele cenomaniene pe care le suportă. Aceste prundişuri amintesc
Apţianul continental din Dobrogea de Sud.
Albianul, în Dobrogea de Nord este dovedit paleontologic şi este reprezentat prin
calcare recifale cu Archaeolithothamnium amphiroeforme, Hedbergella infracretacaea etc. şi
apar pe o suprafaţă foarte limitată la marginea nordică a Bazinului Babadag pe înălţimea care
poartă ruinele cetăţii Heraclea.
Cenomanianul marchează transgresiunea majoră şi include conglomerate şi calcare
lumaşelice cu Exogyra columba, Neohibolites ultimus etc. care indică o atare vârstă;
69
aflorează, mai ales, în zonele de margine iar spre sud ajung să se dispună peste şisturile verzi
din Masivul Central-Dobrogean.
Fig. 20. Secţiune prin Bazinul Babadag (din V.Mutihac, 1974)

Q-Nisipuri şi loess (Cuaternar); sn-marnocalcare (Senonian); tu-marnocalcare şi pelite (Turonian) cm-
conglomerate şi calcare grezoase (Cenomanian); al-calcare recifale (Albian).
Fundament: Pz-Paleozoic;T-Triasic
Turonianul este reprezentat prin calcare grezoase gălbui cu Inoceramus labiatus şi

calcare albicioase cu Inoceramus lamarcki. Depozitele turoniene ocupă partea centrală a
Bazinului Babadag
Senonianul încheie seria stratigrafică neocretacică şi este reprezentat prin calcare şi
marnocalcare în partea centrală a zonei care trec lateral la calcare grezoase şi
microconglomerate. Din depozitele descrise provine o faună cu Micraster cortestudinarium,
Barroissiceras haberfelneri, Parapachydiscus sayni etc. care atestă prezenţa Coniacianului şi
a părţii inferioare a Santonianului. În Senonianul târziu întreaga zonă a fost exondată.
Din punct de vedere tectogenetic, se poate spune că Bazinul Babadag s-a format şi a
evoluat în Neocretacic. Formarea şi amplasarea acestuia în imediata vecinătate a faliei
Peceneaga-Camena nu este întâmplătoare. De crearea ariei depresionare în care s-au acumulat
depozite cu grosime importantă este responsabilă falia amintită. Pe planul acesteia,
compartimentul din faţă (Structogenul Nord-Dobrogean) a cunoscut o afundare semnificativă
creindu-se astfel un bazin de sedimentare cu substrat consolidat. Depozitele acumulate au
caracter tipic de cuvertură de platformă. Deformările pe care aceasta le-a suferit sunt de tipul
ondulaţiilor de mică amploare. Astfel, se găsesc ondulaţii de tip siclinal cum este aceea dintre
Jurilofca şi Caugagia, sau aceia de la Ospenia, şi ondulaţii de tip anticlinal cum sunt acelea de
la Slava Rusă, sau ridicarea Atmagea (vPl.VIII).
Tectonica Bazinului Babadag este independentă de tectonica fundamentului.
70
5. PLATFORMA CONTINENTALĂ A MĂRII NEGRE
Platforma Continentală a Mării Negre, prin definiţie, este prelungirea unităţlor

geostructurale limitrofe sub apele mării. Această prelungire dă o prispă (şelf) cu lăţime
variabilă, care urmăreşte tot ţărmul Mării Negre constituind Platforma Continentală care, la
rândul ei, înconjoară o zonă mediană mult mai adâncă dar care, este compartimentată de o
ridicare mediană în două depresiuni, una estică şi alta vestică (Pl.IX A, B). Despre originea
acestor două depresiuni foarte adânci nu se ştie prea mult. Cei mai mulţi geologi estimează că
depresiunea vestică ar avea un substrat de origine oceanică.
Revenind şi limitându-ne la litoralul românesc, se poate spune că Platforma

Continentală românească se extinde spre est până la povârnişul continental care, prin partea sa
bazală, ia contact cu substratul presupus de origine oceanică. Suprafaţa zonei de şelf până la
marginea superioară a povârnişului (care se găseşte la o adâncimea de 130 m) are o lăţime de
130-150 km fiind mai largă în partea de sud (v.fig.21).
71
Din punct de vedere structural, Platforma Continentală românească reprezintă
prelungirea unităţilor dobrogene. Se înţelege deci că Platforma Continentală românească nu se
individualizează ca o unitate de platformă tipică, ci este o arie consolidată cu soclu heterocron
care s-a individualizat ca unitate geostructurală distinctă atunci când spaţiul submers a început
să evolueze unitar. În timp, acest moment s-ar plasa în Neocretacic (la limita
Turonian/Senonian), pe alocuri putând coborâ chiar în Albian. Cu alte cuvinte, Marea Neagră
s-a format şi a evoluat ca atare începând din Neocretacic.
5.1. S T R A T I G R A F I E Ş I L I T O F A C I E S U R I
În acceptul că Marea Neagră s-a format şi a evoluat ca atare începând din Neocretacic,
în Platforma Continentală românească se disting două etaje structurale: un prim etaj constituie
fundamentul preeuxinic incluzând soclul cutat şi cuvertura sa preeuxinică. Al doilea etaj
structural îl constituie învelişul sedimentar euxinic incluzând depozite care încep cu cele
neocretacice până la cele cuaternare (v.fig.21).
Fig. 21. Secţiune prin zona de margine a depresiunii vestice din Marea Neagră
5.1.1. F U N D A M E N T U L P R E E U X I N I C
Fundamentul preeuxinic al Platformei Continentale româneşti include formaţiunile

geologice şi structurile realizate înante de schiţarea Mării Negre. Acestea reprezintă de fapt
prelungirea în acvatoriu a Platformei Sud-Dobrogene, a Masivului Central-Dobrogean şi a
Structogenului Nord-Dobrogean.
72
5.1.1.1. FUNDAMENTUL PREEUXINIC SUD-DOBROGEAN
Acesta este constituit din prelungirea soclului eoproterozoic sud-dobrogean şi a

cuverturii sedimentare preneocretacice; se delimitează la sud de prelungirea faliei Palazu;
întinzându-se şi în apele teritoriale bulgare până la prelungirea faliei Fierbinţi; spre vest limita
este dată de linia ţărmului; iar spre est se întinde până la baza taluzului (povârnişul
continental) unde ia contact cu crusta bazaltică a depresiunii vestice din Marea Neagră.
5.1.1.2. FUNDAMENTUL PREEUXINIC CENTRAL -DOBROGEAN
Fundamentul preeuxinic cadomian al Platformei Continentale este constituit din

prelungirea formaţiunii şisturilor verzi central-dobrogene şi cuvertura lor sedimentară; este
cuprins între prelungirea celor două falii cunoscute (Palazu şi Peceneaga-Camena). La vest şi
la est limita este dată de ţărm şi respectiv de limita cu crusta bazaltică de la baza taluzului.
Deşi, în unele interpretări, falia Peceneaga-Camena s-ar uni cu falia Palazu închizând astfel
extinderea soclului cadomian, este mai probabil că cele două falii se prelungesc în Platforma
Continentală încât soclul cadomian ia contact cu crusta bazaltică din substratul depresiunii
vestice din Marea Neagră (v.Pl.IX A).
Cuvertura preneocretacică, pe lângă depozitele carbonatice cunoscute din Dobrogea

centrală, include şi depozite predominant evaporitice (anhidrite, gips, sare gemă), revenind
73
Neocomianului. Acestora li se adaugă depozite carbonato-ruditice şi depozite grosiere
revenind Apţianului.
5.1.1.3. FUNDAMENTUL PREEUXINIC NORD-DOBROGEAN
Reprezintă prelungirea structurilor nord-dobrogene sub apele Mării Negre. Acestea

sunt delimitate la sud de prelungirea faliei Peceneaga-Camena, iar la nord de prelungirea
faliei Trotuşului. De fapt, între limitele arătate, se întâlnesc numai structurile unităţilor Tulcea
şi ale zonei Cârjelari-Camena; lipsesc acelea ale unităţilor Măcin şi Niculiţel Prin foraje s-au
întâlnit formaţiunile cunoscute din Dobrogea de Nord, până la Triasic inclusiv. Jurasicul are o
răspândire generală fiind predominant detritic, iar în partea sudică se întâlnesc şi produsele
unui vulcanism bimodal de tipul acelora din zona Cârjelari-Camena. Se mai întâlnesc şi
depozite detritice neocomiene şi barremian-apţiene care nu au corespondent în zona Tulcea.
5.1.2. Î N V E L I Ş U L S E D I M E N T A R E U X I N I C
Acesta include formaţiunile care au luat naştere după individualizarea Mării Negre şi
conturarea acesteia ca bazin de acumulare. Momentul formării Mării Negre, aşa cum s-a
amintit, se consideră a fi limita dintre Turonian şi Senonian pentru că, începând cu acest
moment, acumulările au căpătat o grosime foarte mare şi uniformă şi o omogenitate litofacială
foarte constantă în timp, pe toată aria şelfului.
Sedimentarul euxinic mulează un paleorelief eocretacic şi corespunde intarvalului de
timp Senonian-Cuaternar; însă nu constituie o suită sedimentară neîntreruptă (v.fig.21). Se
cunoaşte o discontinuitate majoră corespunzătoare Miocenului inferior. Acest fapt face ca în
cuprinsul cuverturii euxinice să se delimiteze două cicluri de sedimentare majore: un ciclu
Senonian-Paleogen şi un altul Badenian-Cuaternar; se mai recunoasc şi alte discontinuităţi
însă de mică amploare..
C i c l u l A l b i a n - P a l e o g e n. Acesta are dezvoltarea mai completă în partea
sudică a zonei de şelf şi include o suită de formaţiuni predominant detritice-argiloase, care se
încheie cu şisturi argiloase, bituminoase, de tipul disodilelor, atribuite Oligocenului. În
general, conţinutul în alge, spongieri, foraminifere etc. indică pentru depozitele acestui ciclu
apartenenţa la intervalul Neocretacic-Paleogen. Cele din partea nordică şi centrală ar putea
coborî chiar şi în Albian..
C i c l u l B a d e n i a n-C u a t e r n a r. Acesta debutează prin depozite marno-
detritice şi subordonat calcare micritice cu Spiratella sp. revenind Badenianului superior.
Sarmaţianul este de asemenea preponderent argilos-siltic. Ponţian-Romanianului revin
74
depozite detritice, adesea preponderent grosiere; subordonat se întâlnesc marne cu
Phyllocardium sp.,Viviparus sp., Didacna sp etc. Cuaternarului îi revin prundişurile,
nisipurile şi mâlurile cele mai recente precum şi depozitele loessoide. De remarcat este
omogenitatea litofacială a întreg ciclului Badenian-Cuaternar pe toată suprafaţa şelfului
românesc; această uniformitate de fapt a început încă din Oligocen.
5.2. E V O L U Ţ I E Ş I T E C T O G E N E Z Ă
Şelful românesc, până spre sfârşitul Jurasicului şi chiar până spre sfârşitul
Eocretacicului, aparţinea unei arii continentale mult mai întinse care, la rândul ei, era formată
din mai multe unităţi structurale.
Spre sfârşitul Eocretacicului, această arie continentală a suferit o fracturare profundă
creindu-se una sau două zone depresionare de tip graben-rift din care a evoluat Marea Neagră.
Asupra originii acestor zone depresionare s-au emis diverse ipoteze, însă fără o argumentare
bazată pe elemente cât de cât concludente. Cei mai mulţi dintre cercetători admit că substratul
depresiunii vestice din Marea Neagră ar fi de origine oceanică. Prin urmare, aceasta ar fi
rezultat în urma evoluţiei unuia din rifturile amintite. Fără a intra în detalii, trebuie amintit că,
spre sfârşitul Jurasicului, la marginea sudică a Structogenului Nord-Dobrogean, în lungul
faliei Peceneaga-Camena, s-a format şi a evoluat un graben-rift în care s-a desfăşurat şi o
activitate vulcanică bimodală. Asemenea vulcanite se găsesc şi în acvatoriu în prelungirea
zonei Cârjelari-Camena; se poate presupune că acest graben-rift nu este străin de apariţia şi
evoluţia Mării Negre care şi-ar avea începutul chiar din Neojurasic. Cert este că, odată cu
apariţia depresiunii graben-rift, marginea estică a unităţilor dobrogene a suferit o puternică
fracturare distensională creându-se un sistem de falii, printre care falia est-moesică, falia est-
Caliacra etc, aproximativ perpendiculare pe sistemul de falii crustale (Palazu, Peceneaga-
Camena etc.). Acest fapt a determinat compartimentarea întregii arii în mai multe blocuri care
s-au mişcat diferenţiat atât pe verticală cât şi pe orizontală, însă tendinţa generală a fost de
afundare accentuată spre est (v.fig.21). În felul acesta, spre sfârşitul Eocretacicului s-a creat
un paleorelief pronunţat, delimitându-se zone depresionare ca: depresiunea Eforie,
depresiunea Istria etc. şi zone de ridicare. Acestea din urmă adesea se aliniază dând un prag
euxinic.
Începând din Neocretacic, acumulările constituind sedimentarul euxinic mulează
paleorelieful eocretacic. În timpul acumulării cuverturii sedimentare euxinice, regiunea a fost
afectată de mişcări epirogenetice care adesea au atins cote pozitive încât procesul de
sedimentare care a generat cuvertura euxinică a cunoscut mai multe întreruperi: dar, în
75
ansamblu, mişcările epirogenetice au fost prepoderent negative asigurând astfel permanenţa
acvatoriului Mării Negre şi extinderea acestuia asupra şelfului.
5.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E
În prezent, în zona de şelf a Mării Negre sunt în exploatare zăcămintele de petrol pe

structurile Lebăda vest, Lebăda est şi Sinoe, unde sunt productive formaţiunile cretacice,
eocene şi mai recent şi cele oligocene.
În curând, va începe exploatarea gazelor asociate din structura Lebăda şi se apreciază
că exploatarea va dura circa 10 ani în ritm de un milion metri cubi zilnic.
___________
76
P A R T E A a II-a
UNITĂŢILE CARPATICE
77
O mare parte din teritoriul României este constituită din terenuri a căror evoluţie şi
aranjament tectonic s-au desăvârşit în ciclul alpin. Acestea, în majoritate, sunt componente ale
edificiului carpatic şi constituie unităţile carpatice.
Formaţiunile geologice prealpine din unităţile carpatice au aparţinut unor domenii
geostructurale care au suferit transformări în mai multe cicluri orogenice. Aceste transformări
au constat, în primul rând, în faptul că formaţiunile în cauză, în mare parte, au fost
metamorfozate regional, iar în al doilea rând, formaţiunile au suferit deformări şi reaşezări
arhitecturale. În structura actuală, aceste formaţiuni constituie ceea ce se desemnează, de
regulă, drept masivele cristaline prealpine unele din ele reprezentând nuclee continentale sau
mai bine zis relicte ale unor nuclee foarte vechi.
Unităţile carpatice circumscrise de graniţele ţării noastre se încadrează în aria alpină
centrală şi sud-est europeană care se individualizează ca un ansamblu geostructural mai larg
ce se întinde între Alpi şi Marea Egee incluzând Carpaţii şi Balcanii (fig.22). Acest ansamblu
prezintă anumite trăsături structurale prin care se deosebeşte de Alpii propriu-zişi. De pildă, se
constată că zonele structurale, atât de evidente în Carpaţi şi Balcani, nu se regăsesc în Alpi. În
schimb, multe din zonele structurale majore din Carpaţi se continuă şi în Balcani de aşa
manieră, încât nu se poate vorbi de o limită propriu-zisă între aceste două segmente. Această
situaţie sugerează că, atât Carpaţii cât şi Balcanii au evoluat, în cadrul domeniului tethysian,
din aceleaşi paleozone de rift care au afectat marginea activă a Plăcii Euroasiatice, şi din
implicarea în structurile alpine a aceloraşi arii (blocuri) continentale rezultate din
dezmembrarea marginii continentale est-europene. Este cât se poate de firesc să se vorbească,
nu de un Orogen Carpatic şi de un Orogen Balcanic, ci de Orogenul Carpato-Balcanic, ca
sistem geostructural în cadrul ariei tethysiene. Şi aceasta pe bună dreptate, căci deosebirile
structurale dintre Alpi şi Carpato-Balcani mai sugerează că deformările care au afectat
marginea Plăcii Euroasiatice şi din care au evoluat paleozonele de rift din care s-au edificat
Carpaţii şi Balcanii s-au deschis începând din regiunea Bazinului Vienei sau din aria nord-
carpatică şi s-au continuat spre est şi sud-est până în ţinuturile Mării Egee sau ale Mării Negre
(fig.23).
78
Fig. 22 Schiţa geotectonică a Orogenului Carpato-Balcanic
1-Înveliş postpânză şi formaţiuni recente; 2-vulcanite alpine. Unităţi de margine continentală nedeformată: 3-
Masivul Median Transilvan; 4-Masivul Median Pannonic; 5-Masivul Rhodope; 6-Masivul Serbo-Macedonean.
Unităţi de margine continentală deformată: 7-Unitatea central est-carpatică; 8-Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra
Mare; 9-Pânza Getică; 10-Pânza Srednegore; 11-unităţi supragetice; 12-Pânza de Morava; 13-tatride; 14-
unităţi nord-apusene; 15-urma şi elementele suturii transcarpatice (Pânzele de Botiza, Petrova, Măgura).
Unităţi suprapuse marginii continentale instabile subşariată: 16-pânzele flişului median şi extern; 17-Pânza
Subcarpatică. Margine continentală instabilă ridicată: 18-Autohtonul Danubian; 19-Prebalcani: 20-Stara
Planina. Paleozone de expansiune; 21-urma şi elementele suturii transilvane; 22-urma şi elementele suturii
vest-carpatice; 23-urma şi elementele suturii central-carpatice; 24-limita zonei Vardar; 25-limite indicând zone
structogenetice; 26-falii crustale; 27-limită între unităţi tectonice.
Din analiza geostructurală, mai ales a ariei carpatice, se evidenţiază pregnant existenţa
unor aliniamente formate din structuri la alcătuirea cărora participă formaţiuni pelagice
asociate cu ofiolite sau formaţiuni terigene prezentându-se frcvent cu factură de fliş, rezultate
din evoluţia unor paleozone de tip rift. În Carpaţii româneşti se recunosc mărturiile mai
multor asemenea zone de structuri şi anume: una constituind Munţii Apuseni de Sud
(paleozona de rift vest-carpatică), alta la marginea estică a Depresiunii Transilvaniei
79
(paleozona de rift transilvană), cea de a treia în partea centrală a Carpaţilor Orientali
(paleozona central-carpatică), iar ultima se schiţează începând din Munţii Lăpuş spre nord-
vest (paleozona de rift transcarpatică). Acestora, în structura actuală, le corespund tot atâtea
zone de sutură (fig.23, v.Pl. III).
Zonele de sutură alternează cu zone structogenetice în care sunt implicate şi structuri
mai vechi, prealpine. Aceste arii corespund porţiunilor de arie continentală (blocuri) detaşate
din marginea ariei continentale est-europene. Unele din ele au fost deformate şi implicate în
arhitectura alpină, în structura actuală reprezentând zonele de margine continentală deformate
care constitue, de regulă, zonele cristalino-mezozoice ale celor trei segmente carpatice. Altele,
mai puţin sau deloc deformate de mişcările alpine constituind zonele marginale continentale
nedeformate. Acestea din urmă formează masive mediane (Masivul Median Transilvan,
Masivul Median Pannonic, v.fig.22, 23). Deşi, în interpretări mai recente, existenţa acestor
masive mediane este negată, sunt elemente şi situaţii care atestă cu certitudine prezenţa
acestora, chiar dacă parţial şi mai ales zonele de margine, au fost remobilizate în ciclul alpin.
La cele menţionate se mai adaugă porţiuni de crustă continentală care, deşi nu au fost detaşate
de aria continentală mamă, acestea, sub influenţa ariei labile carpatice din imediata vecinătate,
au suferit deformări preponderent rupturale. Adesea ele sunt subşariate faţă de unităţile
carpatice încât au participat de fapt la edificarea catenelor muntoase. Aceste structuri
alcătuesc marginea continentală instabilă.
Paleozonele de rift care au dus la dezmembrarea marginii continentale est-europene au
cunoscut o evoluţie adesea sensibil diferenţiată şi aceasta, în primul rând, datorită condiţiilor
paleostructurale care existau sau care se creiau în spaţiul ce avea să devină Orogenul Carpato-
Balcanic. În final, această evoluţie diferenţiată a condus la individualizarea, în sens
longitudinal, a unor unităţi structogenetice de prim ordin care se delimitează, mai ales în
spaţiul carpatic. Particularităţile acestor unităţi constau, nu numai în diferenţieri de ordin
litofacial, petrogenetic, arhitectural etc, ci şi în ceea ce priveşte timpul de desfăşurare a
diverselor etape structogenetice. În plus, aceste unităţi au şi orientări distincte determinate de
condiţiile paleostructurale în care s-au format şi au evoluat. Drept urmare, Carpaţii fac mai
multe curburi sugerând că structurile acestora mulează o arie centrală rămasă relativ rigidă în
ciclul alpin. În felul acesta se delimitează mai multe segmente care au avut o evoluţie mai
mult sau mai puţin proprie, fiecare segment constituind o unitate geostructurală majoră, după
cum urmează (v. Pl. III):
 un prim segment se delimitează între Bazinul Vienei şi bazinul râului Tisa constituind
Carpaţii Nordici. Aceştia se caracterizează prin lipsa unei zone centrale cristalino-
mezozoice şi lipsa flişului intern; în schimb se dezvoltă o zonă a flişului transcarpatic;
80
 între bazinul superior al Tisei şi bazinul râului Dâmboviţa se întind Carpaţii Orientali.
Aceştia se caracterizează prin dezvoltarea unei zone centrale cristalino-mezozoice, a
unei zone a flişului intern şi a unei largi zone de molasă neogenă;
 între bazinul Dâmboviţei şi Dunăre se întind Carpaţii Meridionali care se diferenţiază
de Carpaţii Orientali, în primul rând, prin lipsa unui fliş extern şi prin dezvoltarea unei
molase paleogen-neogene;
 cu poziţie mai internă, din Valea Mureşului spre nord, se individualizează Munţii
Apuseni. Aceştia se caracterizează printr-o largă dezvoltare a formaţiunilor ofiolitice
şi a unui fliş atipic relevând originea lor într-o zonă de rift intramicroplacă, distinctă
de celelalte două zone de rift. (transilvană şi central-carpatică), precum şi prin
vergenţa inversă (nord-vestică) a structurilor, faţă de celelalte două segmente
carpatice.
Unităţile geostructurale majore amintite delimitează la interiorul lor arii cu
caracteristici structurale distincte. Acestea alcătuiesc depresiunile interne sau intermontane
care, în mare, se suprapun masivelor mediane transilvan şi panonic (v.Pl.III) reprezentând
margini continentale nedeformate.
Fig. 23. Paleozonele de rift alpine central şi sud-est europene
81
Delimitarea la suprafaţă, spre est, a ariei alpine dintre graniţele României, este foarte
clară aceasta fiind dată de falia pericarpatică. Cât despre extinderea spre vest a ariei carpatice,
aceasta ridică unele probleme. Părerea cea mai acreditată şi cea mai logică este că zona
ofiolitică Vardar ar reprezenta sutura ofiolitică tethysiană. Aceasta ar separa marginea
continentală africană de marginea continentală europeană. Continuarea spre nord sau nord-
vest este controversată. Cea mai firească pare continuarea în direcţia nord-vest spre Alpi. În
unele modele geostructurale (D.Rădulescu, M.Săndulescu, 1973) se admite, ce-i drept cu
multă reţinere şi semne de întrebare, că aceasta ar da o ramură care s-ar prelungi în Munţii
Apuseni de Sud şi mai departe s-ar continua, pe o anumită distanţă, în subsolul Depresiunii
Transilvaniei. Sunt însă elemente care se opun unei atare interpretări (în primul rând vârsta
jurasică a formaţiunilor ofiolitice sud-apusene), sugerând că aria sud-apuseană constituie o
zonă cu evoluţie distinctă şi independentă de aceea a Vardarului.
82
1. C A R P A Ţ I I O R I E N T A L I
Carpaţii Orientali, ca unitate geostructurală majoră, pe teritoriul ţării noastre, se întind

din bazinul superior al Tisei până în bazinul râului Dâmboviţa. Spre est şi sud-est limita este
dată de falia pericarpatică, iar spre vest se mărginesc cu Depresiunea Transilvaniei (v.Pl.III,
XIV).
Din punct de vedere geostructural, în Carpaţii Orientali se disting mai multe zone de
structuri care, de fapt, corespund unor etape structogenetice bine definite din evoluţia acestui
segment carpatic. Aceste zone sunt dispuse în lungul catenei muntoase fiind, în general, cu
atât mai tinere cu cât ocupă o poziţie mai estică. Incepând de la vest spre est, se delimitează:
zona cristalino-mezozoică, zona flişului şi zona de molasă. Acestora li se adaugă zona
transcarpatică şi zona vulcanitelor neogene de la marginea vestică a Carpaţilor Orientali. Ca
arii structurale suprapuse zonelor amintite sunt depresiunile intramontane (posttectonice)
(v.Pl.XIV).
1.1. Z O N A C R I S T A L I N O -M E Z O Z O I C Ă
Zona cristalino-mezozoică ocupă partea centrală a Carpaţilor Orientali şi corespunde,

din punct de vedere structogenetic, primei etape din edificarea acestora. La cunoaşterea
geologiei acestei zone şi-au adus contribuţia mulţi geologi. După ce V.Uhlig a dat prima
imagine a structurii în pânze a acestei zone, au urmat mulţi geologi români printre care,
I.Popescu-Voiteşti, I.Atanasiu, Th.Kräutner, I.Băncilă, M.Savul, M.Ilie, M.Săndulescu,
V.Mutihac, D.Patrulius, H.Kräutner, I.Bercia şi mulţi alţii care au contribuit la întregirea
imaginii geologice a acestei zone.
Din punct de vedere structogenetic, zona cristalino-mezozoică corespunde primei
etape din edificarea Carpaţilor Orientali. Ca unitate geostructurală prezintă particularitatea că,
pe lângă formaţiunile sedimentare mezozoice preaustrice, sunt implicate şi formaţiuni
cristalofiliene prealpine. Zona cristalino-mezozoică provine dintr-o zonă detaşată din
marginea continentală est-europeană şi deformată în orogeneza alpină.
În cuprinsul zonei cristalino-mezozoice a Carpaţilor Orirntali se delimitează două
compartimente a căror structură geologică este sensibil deosebită, acestea reprezentând de
fapt unităţi tectonice distincte şi anume: un compartiment nordic cu structură complexă în
pânze de şariaj constituind Unitatea central est-ccarpatică şi un compartiment sudic
constituind Unitatea (Pânza) Leaota-Bucegi-Piatra Mare (v.Pl.XIV).
83
1.1.1. U N I T A T E A C E N T R A L–E S T–C A R P A T I C Ă
Unitatea central-est-carpatică se întinde de la culoarul Vlădeni, care o separă de

Munţii Făgăraş, spre nord incluzând Munţii Perşani, Munţii Hăghimaş, Munţii Rarău, Munţii
Bistriţei, Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului. Spre est vine în contact cu zona flişului est-
carpatic în lungul faliei central-carpatice. Spre vest zona cristalino-mezozoică este parţial
acoperită de vulcanitele neogene iar în regiunea Someşului şi Maramureş, marginea vestică a
Unităţii ccntral-est-carpatice este acoperită de învelişul sedimentar postparoxismal
(postaustric). Astfel delimitată, Unitatea central-est-carpatică nu trebuie confundată cu ceea ce
M.Săndulescu (1984) defineşte drept pânzele central-carpatice, căci, sub această ultimă
denumire nu sunt incluse Pânzele Transilvane, dar care, în sensul arătat, constituie parte
integrantă a Unităţii central est-carpatice.
1.1.1.1. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI
În alcătuirea Unităţii central est-carpatice, în sensul arătat, participă şisturi cristaline

(masivele cristaline prealpine) şi formaţiuni sedimentare. Acestea din urmă, deşi au fost
generate de bazine de sedimentare diferite, prin implicaţiile pe care le-au avut în tectogeneza
austrică, pot fi înglobate şi tratate sub denumirea de sedimentarul preaustric. În aria
circumscrisă de Unitatea central-est-carpatică se mai întâlneşte, ca element structural distinct,
Masivul sienitic de la Ditrău.
a. M a s i v e l e c r i s t a l i n e p r e a l p i n e
Cea mai largă suprafaţă din aria Unităţii central-est-carpatice este ocupată de şisturi
cristaline. În ansamblul acestora se disting şisturi cristaline rezultate în urma unor procese de
metamorfism care au avut loc în Proterozoic şi şisturi cristaline care au fost generate într-o
fază a ciclului hercinic. De aici o primă diferenţiere în şisturi cristaline prehercinice şi şisturi
cristaline hercinice.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e p r e h e r c i n i c e. Acestea au o largă răspândire şi
includ două grupe care diferă, în primul rând, prin gradul de metamorfism. Astfel, se distinge
o grupă a şisturilor cristaline mezometamorfice şi o grupă a şisturilor cristaline
epimetamorfice (fig. 24).
84
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e m e z o m e t a m o r f i c e. Aceasta include
două entităţi descrise sub numele de cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila şi cristalinul de
Rebra-Barnar.
C r i s t a l i n u l d e H ă g h i m a ş - R a r ă u - B r e t i l a se întâlneşte în Munţii
Hăghimaş şi Rarău unde formează substratul imediat al formaţiunilor sedimentare mezozoice;
mai apare în zona axială a anticlinalului Bretila în Munţii Rodnei şi în Munţii Maramureşului.
Cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila include şisturi cristaline rezultate în urma unui
metamorfism realizat în condiţiile faciesului amfibolitic cu almandin, însă peste tot se remarcă
efectele unui retromorfism, adesea generalizat. La scară regională, în suita acestor şisturi
cristaline se disting mai multe complexe (v.fig.24). Grosimea şisturilor cristaline de
Hăghimaş-Rarău-Bretila este în jur de 3.000 m; analizele radiometrice au indicat valori de
800 M.a., pe lângă altele cuprinse între 370-507 M.a. Toate aceste valori sunt însă aparente
indicând procesele de remobilizare pe care le-au suferit ulterior formării, şisturile cristaline
fiind de fapt polimetamorfite. În lucrările de sinteză, în general, se mai preferă ca acestea să
fie considerate de vârstă nesigură reprezentând relicte ale unor nuclee foarte vechi care au
suferit mai multe remobilizări.
C r i s t a l i n u l d e R e b r a - B a r n a r aflorează pe suprafeţe limitate în Munţii
Maramureşului şi în alte câteva zone (M.Rodnei, în zona Iacobeni-Vatra Dornei, Munţii
Barnar etc.). Acest tip de cristalin include mezometamorfite în care sunt frecvente rocile
carbonatice. Şi în cristalinul de Rebra-Barnar s-au delimitat mai multe complexe (v.fig. 24).
Fig. 24. Complexele petrografice ale şisturilor cristaline din Unitatea central-est-carpatică
85
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e e p i m e t a m o r f i c e. Aceasta ocupă cea
mai mare suprafaţă din aria Unităţii central-est-carpatice, îar în sudul Munţilor Perşani
formează Muntele Gârbova. Epimetamorfitele includ şisturi cristaline rezultate în urma
metamorfozării unui material terigen şi vulcanogen în condiţiile faciesului şisturilor verzi. Ele
au fost descrise de I.Atanasiu sub numele de cristalinul de Tulgheş; au o grosime în jur de
4.000 m şi sunt reprezentate în principal prin şisturi grafitoase, şisturi cloritoase, calcare şi
dolomite cristaline, şisturi cuarţitice etc. Şi în suita acestora s-au separat mai multe complexe
(v.fig.24). Vârsta şisturilor cristaline de Tulgheş este apreciată pe baza rezultatelor oferite de
analizele radiometrice care au indicat valori de 500-610 M.a. ceea ce înseamnă ciclul
cadomian.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e h e r c i n i c e. Incluse iniţial în şisturile cristaline de
Tulgheş, şisturile cristaline hercinice au fost separate ca atare de H.Kräutner (1980) şi
grupează formaţiunile cristaline rezultate în urma metamorfozării în condiţiile cele mai slabe
ale şisturilor verzi, a unor formaţiuni sedimentare şi magmatogene de vârstă paleozoică.
Acestea acoperă suprafeţe mai întinse în Munţii Rodnei şi suprafeţe mai limitate în
alte masive muntoase (v. Pl. XIV). Deşi au fost descrise sub denumiri diferite (de Rusaia, de
Argestru etc.), şisturile cristaline hercinice sunt cuprinse în totalitate în cristalinul de Repedea.
În mare, şisturile cristaline hercinice sunt reprezentate prin metapelite, metaconglomerate,
roci carbonatice, şisturi grafitoase şi şisturi verzi. Pe criterii palinologice se apreciază că
formaţiunile premetamorfice aparţin intervalului Ordovician-Eocarbonifer şi că au fost
metamorfozate în faza sudetă. În suita şisturilor cristaline de Repedea s-au separat mai multe
complexe (v.fig.24).
86
b. M a s i v u l s i e n i t i c d e l a D i t r ă u
Masivul sienitic de la Ditrău se conturează ca un corp cuasicircular străbătând

discordant şisturile cristaline de Tulgheş din partea sudică a Unităţii central-est-carpatice
(v.Pl.XIV). Prin particularităţile sale mineralogice (prezenţa feldspatoizilor, a mineralelor cu
pământuri rare etc.) acest corp are un caracter de excepţie între corpurile magmatice din
România şi din Europa. Prin aceasta a atras foarte mulţi cercetători printre care: M.Reinchard,
A.Strekeisen, V.Ianovici, Al.Codarcea etc., iar Zirkel, încă din 1866, a descris şi a introdus în
circuitul mondial, sub numele de “ditroit”, un petrotip specific “sienitul cu nefelin şi sodalit”
al cărui locus tipicus este la Ditrău.
Masivul sienitic de la Ditrău are o structură aproape concentrică; granitele sunt spre
exterior, iar partea centrală a masivului este ocupată de sienite alcaline cu nefelin (v.fig.25).
Cu dezvoltare mai mult sau mai puţin zonară se mai întâlnesc diverse roci feldspatice
(essexite, foiaite, hornblendite etc.).
Fig. 25.Secţiune prin corpul sienitic de la Ditrău

(după E.Constantinescu şi N.Anastasiu)
1-Şisturi cristaline; 2-monzonite; 3-roci sienitice; 4-essexite; 5-sienite foidice;

6-essexite şi sienite foidice orientate; 7-granodiorite; 8-filon de lamprofire;9-vulcanite neogene şi piroclastite.
Originea magmatogenă sau metasomatică a corpului sienitic de la Ditrău este încă

controversată. Despre vârsta masivului sienitic de la Ditrău, pe baza relaţiilor cu rocile
învecinate, se poate spune doar că este postcadomiană; însă analizele radiometrice efectuate
asupra biotitului din granite sau din corneene au indicat 160 M.a. Aceasta înseamnă că
punerea în loc a corpului sienitic a avut loc în Neojurasic.
c. S e d i m e n t a r u l p r e a u s t r i c
Formaţiunile sedimentare care participă la alcătuirea Unităţii cntral-est-carpatice, deşi

aparţin la zone de sedimentare diferite, au fost deopotrivă implicate în tectogeneza austrică
încât pot fi înglobate sub numele de sedimentarul preaustric.
87
În structura actuală, sedimentarul preaustric s-a conservat mai ales la marginea estică a
Unităţii central-est-carpatice alcătuind ceea ce se cunoaşte sub numele de Sinclinalul
Marginal Extern (v.Pl.XIV). Datorită unei ridicări axiale, Sinclinalul Marginal Extern este
divizat în sinclinalul Rarău (fig.26) şi sinclinalul Hăghimaş. Mai departe spre sud,
sedimentarul preaustric are o largă răspândire în Munţii Perşani. iar spre nord ocupă suprafeţe
relativ întinse în Munţii Maramureşului.
Fig. 26. Schiţa geologică a sinclinalului Rarău

1-Fundamant.cristalin. Sedimentar.bucovinic: 2-Triasic inf; 3-Triasic mediu;
4-Callovian-Oxfordian; 5-6 Tithonic-Neocomian (formaţiunea de Lunca, conglomerate de Muncelu);7-
Barremian-Albian (wildfliş); 8-roci bazice. Flişul carpatic:
9-Tithonic-Neocomian (form. de Sinaia); sedimentar transilvan: 10-Malm-Neocomian;
11-olistolite; 12-grohotiş.
În toată aria de răspândire a sedimentarului preaustric, se disting foarte clar două tipuri
litofaciale şi litogenetice de acumulări care provin din zone de sedimentare distincte şi care, în
structura actuală, aparţin la unităţi tectonice deosebite. Astfel, se deosebeşte un sedimentar
care este în relaţii normale faţă de substratul cristalin, şi aparţine Pânzei sau Pânzelor
88
Bucovinice. Acesta constituie sedimentarul bucovinic. Un alt tip de sedimentar este alohton şi
constituie Pânzele Transilvane. Acesta este sedimentarul transilvan (fig.27).
S e d i m e n t a r u l b u c o v i n i c. Sedimentarul bucovinic include ansamblul de
depozite care stă normal peste şisturile cristaline formând învelişul acestora. Este alcătuit, în
general, din depozite neritico-litorale acumulate în zona de şelf a marginii continentale est-
europene şi constituie o suită relativ subţire cu multe discontinuităţi stratigrafice. Ca vârstă,
sedimentarul bucovinic corespunde Triasic-Eocretacicului însă, fireşte, nu este o suită
stratigrafică neîntreruptă (v.fig. 27).
Fig. 27. Coloane stratigrafice sintetice în Unitatea central-est-carpatică din segmentul

Hăghimaş-Rarău-Maramureş.
a-Sedimentar bucovinic; b-sedimentar transilvan
În unele lucrări este admisă prezenţa depozitelor permiene; însă acestea sunt de fapt
cruste de alteraţie din faza emersă pretriasică, astfel încât acestea nu constituie acumulări
permiene propriu-zise.
Triasicul. Acest sistem debutează prin depozite psefito-psamitice urmate de depozite
exclusiv carbonatice care s-au conservat în toate zonele de dezvoltare a sedimentarului
începând din Munţii Perşani până în Munţii Maramureşului.
Triasicul inferior, atât în Munţii Perşani (fig.28), cât şi în Munţii Hăghimaş şi Rarău
(v.fig.27) este reprezentat prin conglomerate, gresii şi calcare dolomitice care se dispun pe
substratul cristalin.
89
Triasicul mediu este reprezentat, în principal, prin dolomite urmate de calcare
organogene care se întâlnesc în Munţii Perşani pe văile Comăna şi Gărbova, în Munţii
Hăghimaş pe flancul vestic al sinclinalului şi sporadic pe flancul estic (în Culmea Dămuc). În
aceeaşi situaţie se regăseşte în sinclinalul Rarău unde formează, printre altele, înălţimile
Adam şi Eva de lângă Pojorâta, Piatra Buhă de pe Izvorul Alb etc. În sinclinalele Hăghimaş şi
Rarău, Triasicul mediu mai include calcare organogene cu Giroporella şi Diplopora revenind
Ladinianului. Ca iviri izolate, Triasicul mediu se mai întâlneşte în zona Iacobeni.
Triasicul superior ar include unele calcare şi dolomite roşiatice care stau peste
calcarele cu Giroporella.
Jurasicul. În sedimentarul bucovinic, Jurasicul se caracterizează prin predominarea
depozitelor detritice-calcaroase şi existenţa mai multor discontinuităţi în procesul de
sedimentare (v.fig.27, 28).
Jurasicul inferior (Liasicul), în Munţii Perşani debutează prin calcare detritice
roşiatice urmate de calcare oolitice fosilifere; se întâlnesc în zona Gârbova şi pe Valea
Comana. În Munţii Hăghimaş, Liasicul are o răspândire redusă; se găseşte în jurul Lacului
Roşu şi pe pârâul Ghilcoş unde este fosilifer. În Munţii Rarău nu se cunoaşte Liasicul
bucovinic.
Jurasicul mediu (Doggerul) este preponderent carbonatic (calcare oolitice, calcare
spatice etc.); se întâlneşte în Munţii Perşani în zona Comăna. În Munţii Hăghimaş, Jurasicul
mediu prezintă o mai mare variabilitate litologică (marnocalcare, calcare negre, calcare
oolitice etc.) şi se întâlneşte pe pârâul Hăghimaş şi la Lacul Roşu. În Munţii Rarău, Doggerul
este foarte slab reprezentat fiind cunoscut prin calcare oolitice fosilifere cum sunt acelea de pe
valea Tătarca sau din Culmea Tarniţa.
90
Fig. 28.Coloane stratigrafice sintetice în Munţii Perşani
Jurasicul superior marchează o semnificativă schimbare de facies în sensul că primele
depozite neojurasice sunt reprezentate prin silicolite care formează un nivel de jaspuri divers
colorate, cu intercalaţii de argile roşii, bine deschis în cariera de la Pojorâta. Pe baza poziţiei
stratigrafice (urmând peste calcarele cu Giroporella) şi a conţinutului în radiolari, jaspurile
sunt atribuite Callovian-Oxfordianului. Jaspurile se întâlnesc constant pe flancurile
sinclinalelor Rarău şi Hăghimaş. Ultimele depozite jurasice aparţin Tithonicului. Acestea sunt
91
incluse într-o suită mai comprehensivă corespunzând intervalului Tithonic-Neocomian
descrisă drept formaţiunea (strate) de Lunca.
Cretacicul. În mod firesc acest sistem este reprezentat numai prin seria sa inferioară
(Eocretacicul). În această epocă, aria central-est-carpatică a cunoscut o pronunţată instabilitate
tectonică, dar care a început încă din Jurasicul târziu.şi s-a accentuat spre sfârşitul
Eocretaciculul. Drept urmare, acumulările prezintă faciesuri tipice sinorogene începând cu
dezvoltarea turbiditelor obişnuite până la litofaciesuri grosiere şi haotice (wildflişuri).
Cretacicul inferior include suita Tithonic-Neocomian (v.fig.27, 28) reprezentată prin depozite
cu factură flişoidă, iar subordonat depozite pelagice, urmate de o formaţiune de wildfliş
aparţinând Barremian-Albianului. Asemenea depozite se întâlnesc în Munţii Perşani sectorul
Comăna şi în defileul Oltului unde conţin o faună neocomiană (v.fig.28) şi de asemenea
suportă formaţiunea de wildfliş.
În sinclinalele Hăghimaş şi Rarău, depozitele neocomiene (formaţiunea de Lunca) se
întâlnesc numai pe flancul estic al acestora; sunt bine deschise în profilul de pe Valea
Moldovei între Gura Sadovei şi Pojorâta (fig.29) unde suportă un episod conglomeratic
(conglomeratele de Muncelu). La diferite nivele, în formaţiunea de Lunca se intercalează
marnocalcare cu Aptychus, motiv pentru care aceste depozite au fost asemuite stratelor cu
Aptycus din Alpi. Neocomianul în faciesul formaţiunii de Lunca suportă formaţiunea de
wildfliş.
Fig. 29. Secţiune geologică pe Valea Moldovei la Gura Sadovei

1-Cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila. Sedimentar.bucovinic:2-conglomerate eotriasice; 3-dolomite
anisiene; 4-jaspuri callovian-oxfordiene; 5,6-formaţiunea de Lunca tithonic-neocomienă; 7-gresii şi
conglomerate de Muncelu-; 8-wildfliş (Barremian-Albian). Sedimentar.transilvan: 9-calcare triasice; 10-calcare
rheţiene; 11-marnocalcare liasice;12-calcare cu amoniţi (Dogger).
Acumulările de wildfliş formează umplutura propriu-zisă a sinclinalului marginal

extern. Acestea sunt reprezentate printr-o masă argiloasă, de culoare închisă, cu aspect de
curgere, în care sunt însedimentate blocuri exotice (olistolite) ce dau nota caracteristică a
wildflişului; pe alocuri se întâlnesc şi curgeri de bazalte. În general, formaţiunea de wildfliş
este lipsită de stratificaţie sau are o stratificaţie haotică. Pe lângă argilitele care predomină, se
92
mai întâlnesc brecii, conglomerate, gresii, calcare recifale, marne etc. Conţinutul
paleontologic conferă acestei formaţiuni vârsta barremian-albiană (v.fig.27).
În Munţii Maramureşului, de la izvoarele Ceremuşului spre nord, unde se întâlneşte
prelungirea directă a Sinclinalului Marginal Extern, situaţia este (sau pare) mai deosebită dar,
mai ales, insuficient clarificată. Aceasta se datorează, în primul rând, intervenţiei unei intense
activităţi vulcanice, bazice, dar şi complicaţiilor tectonice de detaliu. Acest fapt a făcut foarte
anevoiosă recunoaşterea entităţilor cronostratigrafice întâlnite în Sinclinalul Marginal Extern
din Hăghimaş şi Rarău şi care, în mod firesc, trebuie să se regăsească şi în Munţii
Maramureşului. Astfel, cu excepţia Triasicului inferior care se recunoaşte cu certitudine, toate
celelalte formaţiuni constituente ale sinclinalului marginal extern din acest sector nordic au
fost incluse în ceea ce M.Bleahu a numit “flişul negru” de vârstă eocretacică, după el, sau
medio jurasică-eocretacică după I.Bercia et al. Ulterior, pe hărţle geologice de ansamblu,
acestei formaţiuni şi acestei situaţii, M.Săndulescu le-a dat o interpretare tectonică
considerând că, formaţiunea în cauză are o poziţie alohtonă şi că ar reprezenta “pânza flişului
negru”. Acest fliş negru include de fapt depozite foarte heterogene, însă particularitatea
esenţială este dată de prezenţa unui material vulcanic de compoziţie bazică, şi culoarea neagră
a depozitelor.
Gh.Mitrea et al. (1979) au realizat o stratigrafie de detaliu în Munţii Maramureşului
care lasă să se întrevadă posibilitatea corelării situaţiei din această zonă cu aceea din restul
Sinclinalului Marginal Extern. Lăsând la o parte Triasicul inferior a cărui situaţie este clară, în
aşa numita “pânză a flişului negru” s-au inclus de fapt două entităţi deosebite. Astfel, ca
primă entitate se deosebeşte ceea ce M.Bleahu a denumit complexul mafic de vârstă
mezotriasică aparţinând sedimentarului transilvan; cea de a doua entitate este “flişul negru”
care aparţine sedimentarului bucovinic. În cuprinsul acestuia s-au identificat mai multe
formaţiuni care, pe baza conţinutului paleontologic, aparţin Dogger-Malmului (respectiv
jaspurile callovian-oxfordiene), Tithonic-Neocomianului (respectiv formaţiunea de Lunca ) şi
Barremian-Albianului (respectiv formaţiunea de wildfliş). În concluzie, şi în Munţii
Maramureşului, formaţiunea de wildfliş, cu care se încheie sedimentarul bucovinic, constituie
umplutura unor structuri sinclinale marcând prelungirea Sinclinalului Marginal Extern.
S e d i m e n t a r u l t r a n s i l v a n. În structura actuală, sedimentarul transilvan se
întâlneşte, fireşte, în situaţie alohtonă: fie ca blocuri însedimentate în formaţiunea de wildfliş,
fie ca petice de acoperire rămăşiţe ale unor pânze (Pânzele Transilvane), fie sub formă de
klippe de rabotaj. În această situaţie, nu poate fi vorba de urmărirea vreunui profil în care să
se recunoască succesiunea normală a sedimentarului transilvan; însă, depozitele fiind foarte
fosilifere, s-a putut stabili apartenenţa acestora la intervalul Triasic-Eocretacic, cu o
93
importantă discontinuitate corespunzătoare Callovian-Oxfordianului (v.fig.27, 28). Aceasta
mai înseamnă că în Unitatea central-est-carpatică suntem în prezenţa suprapunerii a două
faciesuri ale Triasic-Eocretacicului sincrone şi heteropice. Ca litofacies, sedimentarul
transilvan este aproape exclusiv carbonatic de tip pelagic, până la Mezojurasic şi de tip recifal
în Neojurasic şi Eocretacic. Se remarcă şi existenţa unor faciesuri heteropice sincrone, mai
ales în Triasic, fapt ce arată că zona de acumulare a sedimentarului transilvan avea o
morfologie variată. O trăsătură definitorie a sedimentarului transilvan o constituie asocierea
acestuia cu material vulcanic de tip ofiolitic, mai ales pentru intervalul Triasic-Mezojurasic.
Caracterele litofaciale şi prezenţa ofiolitelor arată că sedimentarul transilvan îşi are originea
într-o zonă de rift (zona de rift transilvană). Această zonă a apărut în aria de margine a ariei
continentale est-europene şi a evoluat contemporan sau penecontemporan cu zona de rift
tethysiană. Între ele se situa Microplaca Transilvano-Pannonică (Pl.x bis B.C.).
În sedimentarul transilvan s-au identificat toate etejele Triasicului, ale Jurasicului
aproape toate şi ale Cretacicului inferior (v.fig.27, 28).
Triasicul. Formaţiunile acestui sistem se întâlnesc în toate cele trei compartimente
(Perşani, Hăghimaş şi Rarău).
Triasicul inferior, în Munţii Perşani este reprezentat prin grezo-calcare în plăci,
intercalaţii de argile şi şisturi calcaroase foarte fosilifere (v.fig.28). În sinclinalul Hăghimaş se
cunosc puţine depozite eotriasice; apar doar ca fragmente însedimentate în formaţiunea de
wildfliş a Cretacicului bucovinic. În sinclinalul Rarău, Triasicul inferior este reprezentat prin
grezo-calcare în plăci cu intercalaţii de şisturi argiloase bogat fosilifere, cum sunt acelea de pe
Valea Seacă fiind însedimentate în wildfliş, sau marnocalcarele de pe pârâul Cailor.
Triasicul mediu este reprezentat prin depozite calcaroase foarte variate ca facies şi
foarte fosilifere fiind asociate cu vulcanite bazice. Acestea din urmă, în Munţii Perşani sunt
reprezentate printr-un complex ofiolitic constituit din porfire bostonitice, cum sunt acelea din
defileul Oltului. Acestora li se adaugă bazalte, dolerite, gabbrouri, serpentinite, andezite şi
trahite. În Munţii Hăghimaş, Triasicul mediu este slab reprezentat doar prin blocuri
însedimentate de calcare negre anisiene şi calcare roşii ladiniene cum sunt acelea din Muntele
Criminiş. În sinclinalul Rarău, calcarele dolomitice care formează Pietrele Albe de pe pârâul
Izvorul Alb; calcarele negre stratificate de pe pârâul Cailor foarte foilifere aparţin
Ladinianului. În Munţii Maramureşului, Anisianul este reprezentat prin calcare dolomitice, iar
Ladinianului îi revine o formaţiune vulcanogen-sedimentară.
Triasicul superior, în Munţii Perşani, este reprezentat prin diverse varietăţi de calcare
bogat fosilifere aparţinând Carnianului şi se încheie prin calcare negre cu megalodontide
aparţinând Rhetianului. În sinclinalul Hăghimaş revin Neotriasicului calcarele nodulare roşii
94
cu Jovites dacus de tipul calcarelor de Hallstadt, de la Piatra Unică. În sinclinalul Rarău,
Carnianul este reprezentat prin calcare cu Halobia styriaca cum sunt acelea din Popchii
Rarăului şi din Piatra Zimbrului şi prin calcarele roşii noduloase de pe pârâul Timen de la est
de Fundu Moldovei. În sinclinalul Rarău s-a identificat şi Norianul fiind reprezentat prin
calcare de tip Hallstadt foarte fosilifere şi marnocalcare cu Monotis salinaria. Suita
neotriasică din Rarău se încheie prin grezo-calcare cu Rhaetina gregaria apartinând
Rhetianului cum sunt acelea de la Gura Sadovii (v.fig.29).
Jurasicul. Revin sistemului Jurasic de tip transilvan, în principal, depozite de facies
pelagic, mai ales pentru primele epoci, iar Neojurasicul este reprezentat prin calcare masive
recifale. Această netă diferenţiere arată că în bazinul depoziţional condiţiile de sedimentare
s-au modificat sensibil.
Jurasicul inferior (Liasicul), în Munţii Perşani este dezvoltat în faciesul de Adneth
(calcare şi marnocalcare roşii fosilifere) urmat de gresii silicioase. Asemenea depozite se
întâlnesc în defileul Oltului şi în zona localităţii Comăna. În Munţii Hăghimaş, Liasicul în
facies de Adneth este cunoscut în Valea Curmătura şi la Piatra Unică. În sinclinalul Rarău
revin Liasicului unele calcare roşii cu Arietites din Muntele Muncelu de la vest de Câmpulung
precum şi blocurile cu marnocalcare cu Leioceras sp de la Gura Sadovei.
Jurasicul mediu, în Munţii Perşani, este reprezentat prin marnocalcare cu Bositra
buchi aparţinând Bathonianului, cum sunt acelea de pe Valea Lupşa. În sinclinalul Hăghimaş,
depozite mezojurasice apar numai ca lame tectonice la baza calcarelor din Pânza de
Hăghimaş. În sinclinalul Rarău, depozitele mezojurasice sunt reprezentate prin marnocalcare
şi grezocalcare foarte fosilifere cum sunt acelea de pe Valea Pojorâta sau acelea de la Gura
Sadovei.
Cu Doggerul se încheie o primă etapă din evoluţia ariei labile transilvane, etapă
caracterizată printr-un proces de extindere însoţit de depuneri de tip pelagic şi veniri succesive
de lave bazice.
Jurasicul superior, în Sinclinalul Marginal Extern, este reprezentat aproape exclusiv
prin depozite carbonatice. O dezvoltare mai largă a depozitelor neojurasice se întâlneşte în
Hăghimaş unde participă la alcătuirea pânzei de Hăghimaş (v.fig.30). În baza suitei calcaroase
se distinge un nivel de calcare nodulare (stratele cu Acanthicum) revenind Kimmeridgianului.
Urmează un nivel arenitic cu Haploceras elimatum aparţinând Tithonicului inferior, peste
care se dezvoltă calcare masive de tip Stramberg cu Thecosmilia care aparţin Tithonicului
superior.
95
Fig. 30. Secţiune geologică prin sinclinalul Hăghimaş
(după M.Săndulescu)
1-Cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila; 2-cristalinul de Tulgheş. Sedimentar bucovinic:
3-conglomerate şi gresii werfeniene; 4-dolomite anisiene; 5-calcare masive ladiniene;
6-marno-gresii liasice; 7-marno-gresii şi marne mezojurasice; 8-jaspuri callovian-oxfordiene;
9-grezo-calcare tithonic-neocomiene (formaţiunea de Lunca); 10-wildfliş Barremian-Albian. Sedimentar
transilvan: 11-calcare masive kimmeridgian-neocomiene;
12-calcare masive barremian-apţiene (facies urgonian). Inveliş posttectonic:
13-conglomerate vraconian-cenomaniene. Flişul: 14-formaţiunea de Sinaia.
În sinclinalul Rarău până în prezent nu a fost identificat Malmul. Este posibil ca unele
calcare din Pietrele Doamnei, care au la partea superioară o lentilă de bauxită, să aibă o atare
vârstă (v.fig.31).
Fig. 31. Schiţă panoramică în masivul Rarău

1-Cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila. Sedimentar bucovinic: 2-conglomerate şi gresii werfeniene; 3-
dolomite anisiene; 4-jaspuri callovian-oxfordiene; sedimentar transilvan:5-calcare cu accidente silicioase
carniene; 6-calcare masive noriene; 7-calcare masive malm-neocomiene; 8-calcare masive barremian-apţiene;
9-bauxite;10-urma şariajului transilvan.
Cretacicul. Eocretacicului îi revin depozite calcaroase recifale (v.fig.27, 28). În

sinclinalul Hăghimaş, Eocretacicul debutează printr-o secvenţă de marnocalcare cu
Neocomites neocomiensis urmată de calcare masive organogene cu Leviathania leviathan
semnificativă pentru Neocomian. Partea superioară a calcarelor masive organogene conţin o
96
faună cu Requienia sp. şi Toucasia sp. la care se adaugă orbitoline, totul indicând vârsta
Barremian-Apţian.
În sinclinalul Rarău, Barremian-Apţianul este dezvoltat de asemenea în facies
urgonian, iar calcarele respective formează Pietrele Doamnei (v.fig.31). Calcarele urgoniene
sunt ultimele depozite ale sedimentarului transilvan din Unitatea central-est-carpatică.
În unele interpretări se consideră că sedimentarul din Unitatea central-est-carpatică, pe
lângă suitele bucovinică şi transilvană, ar mai include şi altele (subbucovinică, de Iacobeni
etc) şi chiar mai multe suite transilvane. Fără îndoială că pe întinsul ariilor de sedimentare
bucovinică şi transilvană au existat condiţii de sedimentare întrucâtva deosebite şi care se
reflectă în anumite variaţii litofaciale, însă, reale, incontestabile şi cu semnificaţie
structogenetică majoră, rămân cele două tipuri de facies, bucovinic şi transilvan care
corespund la două zone de sedimentare cu evoluţie net distinctă.
1.1.1.2. EVOLUŢIE ŞI TECTOGENEZĂ
La sfârşitul ciclului hercinic, marginea continentală est-europeană care va fi implicată

în edificarea lanţului carpatic avea o structură heterogenă. Astfel, pe lângă Platforma Est-
Europeană cu soclu eoproterozoic, mai includea o zonă de structuri hercinice (caledonian-
hercinice) prelungire a acelora din Munţii Măcin, şi structuri cadomiene care sunt de fapt o
prelungire a acelora din Masivul-Central-Dobrogean (Pl.X A). Mai departe până în regiunea
Vardar, includea structuri vechi precambriene şi paleozoice de tipul acelora din domeniul
moesic însă remobilizate în ciclurile paleozoice; mai exact, de tipul unităţilor structurale din
faţa Carpaţilor Nordici (v.Pl.II).
La începutul ciclului alpin, în zona de margine a ariei continentale est-europene,
contemporan sau penecontemporan cu formarea şi evoluţia paleoriftului tethysian (Vardar), a
apărut şi a evoluat o paleozonă de rift intracontinentală (paleozona de rift transilvană). Acest
fapt a avut drept consecinţă detaşarea din zona de margine a ariei continentale est-europene a
unei părţi individualizându-se astfel Microplaca Transilvano-Pannonică (Pl.X B).
Paleozona de rift transilvană a cunoscut o etapă de extensie până spre sfârşitul
Jurasicului mediu, timp în care s-au acumulat depozite pelagice asociate cu formaţiuni
ofiolitice. În Neojurasic s-a produs inversiunea mişcării celor două blocuri implicate. Acest
eveniment, care a durat până spre sfârşitul Eocretacicului, în procesul de sedimentare s-a
tradus prin acumularea unor depozite neritice-carbonatice cu care se încheie sedimentarul
transilvan. Pe de altă parte, procesul de scurtare a scoarţei din paleozona de rift tansilvană,
care s-a desfăşurat contemporan cu mişcarea convergentă a blocurilor continentale, a
97
determinat apariţia, pe un aliniament mai intern al marginii continentale est-europene, a unei
noi zone de rift intracontinental (paleozona de rift central-carpatică). Urmarea a fost
desprinderea şi îndepărtarea altei porţiuni din aria continentală şi care va deveni blocul central
carpatic (v.Pl.X B).
Închiderea paleozonei de rift transilvană a fost însoţită de ridicarea (obducerea) unor
fragmente din crusta oceanică, expulzarea şi împingerea acestora peste sedimentarul
bucovinic de pe blocul central carpatic. În felul acesta s-a ajuns la suprapunerea tectonică a
două litofaciesuri sincrone şi heteropice rezultând Pânzele Transilvane (Pl.X C). Urma şi
rămăşiţele paleozonei de rift transilvane se găsesc undeva în partea estică a Depresiunii
Transilvaniei constituind sutura transilvană, dar care este acoperită de depoitele acesteia, de
vulcanitele neogene şi de sedimentarul postaustric (postparoxismal). Urma suturii transilvane
se continuă spre nord, suferă unele decroşări, iar în bazinul Tisei dispare odată cu afundarea
zonei cristalino-mezozoice: fie că este acoperită de unitaţile transcarpatice mai interne, fie că
dispare ca atare (fig.32).
Coliziunea dintre Microplaca Transilvano-Panonnică şi blocul central carpatic a avut
drept consecinţă împingerea acestuia din urmă, înclusiv Pânzele Transilvane, peste zona
flişului din faţă generând astfel un al doilea sistem de pânze, Pânzele Bucovinice. În felul
acesta s-a realizat aranjamentul tectonic al Unităţii central-est-carpatice ca efect al
tectogenezelor mezocretacice (v.Pl.X C).
98
99
Fig. 32. Schiţa tectonică a Carpaţilor româneşti interni
1.Aria cristalino-mezozoică; 2-înveliş posttectonic; (duplicatura de Lăpuş); 3-klippele transilvane;
4-flişul transcarpetic (Pânzele de Botiza şi Petrova):5-klippele pienine;
6-vulcanite neogene; 7-flişul carpatic; 8 unităţi supragetice; 9 Pânza Getică; 10-Autohtonul Danubian;
11-unităţile Munţilor Apuseni; 12-blocul transilvan (a-acoperit,b-la zi);13-depresiuni posttectonice;
14-urmă de şariaj; 15-urma suturii transilvane;
FDV-falia Dragoş Vodă; FS-falia Someşului;FST-falia sud-transilvană; FP-falia Plopiş; FA-falia est-apuseană.
a. P â n z e l e t r a n s i l v a n e
În structura actuală Pânzele Transilvane includ Pânza de Perşani şi Pânza de

Hăghimaş (v.Pl.XIV).
Pânza de Perşani. Aceasta a fost pusă în evidenţă de M.Ilie şi s-a conservat sub
forma mai multor petice de acoperire, mai întinse în partea sudică a Munţilor Perşani între
localităţile Comăna şi Lupşa, şi mai restrânse în defileul Oltului şi în zona Vârghiş. Pânza de
Perşani este constituită din depozite triasice şi eojurasice de tip pelagic asociate cu ofiolite.
Formaţiunile Pânzei de Perşani stau pe formaţiunea de wildfliş (Cretacic inferior bucovinic) şi
sunt acoperite de depozite apţiene târzii, de unde rezultă vârsta apţiană medie a punerii în loc
100
a Pânzei de Perşani (fig.33). Resturi ale Pânzelor Transilvane se mai găsesc în sinclinalul
Rarău (pe Valea Timen) şi în Munţii Maramureşului.
Fig. 33. Secţiune geologică prin compartimentul sudic al Munţilor Perşani

1-Cristalinul de Făgăraş. Pânza Bucovinică: 2-cristalinul de Gârbova; 3-conglomerate eotriasice; 4-dolomite
mezotriasice; 5-calcarenite mezojurasice; 6-depozite flişoide neocomiene; 7-wildfliş barremian-apţian;
8-Barremian-Aptian în facies urgonian. Pânza de Perşani: 9-calcare mezotriasice. Inveliş posttectonic:
10-gresii şi conglomerate vraconian-cenomaniene; 11-marnocalcare turonian-senoniene;12-gresii eocene;
13-şisturi argiloase oligocene; 14-marno argile burdigaliene; 15-argile şi nisipuri badeniene;
16-depozite cuaternare; 17-urma şariajului transilvan
Pânza de Hăghimaş. Aceasta a fost pusă în evidenţă de M.Săndulescu în partea

centrală a sinclinalului Hăghimaş; este constituită preponderent din calcare recifale de vârstă
neojurasică şi eocretacică. Formaţiunile pânzei stau pe wildflişul cretacic, iar contactul
tectonic este acoperit de depozitele neocretacice ale sedimentarului postaustric (v.fig.30).
Situaţie similară aceleia din Hăghimaş se întâlneşte şi în Rarău unde calcarele recifale
care formează vârful Rarău, Pietrele Doamnei etc. stau tectonic pe formaţiunea de wildfliş
(fig.34).
Fig. 34. Secţiune geologică prin sinclinalul Rarău

1-Şisturi cristaline. Sedimentar bucovinic: 2-conglomerate werfeniene 3-dolomite anisiene; 4-jaspuri callovian-
oxfordiene; 5-marno-gresii tithonic-neocomiene (formaţiunea de Lunca); 6-wildfliş barremian-albian.
Sedimentar transilvan: 7-calcare mezotriasice;8-calcare barremian-apţiene.
Flişul carpatic: 9-Tithonic-Neocomian (formaţiunea de Sinaia); β-bazalte
101
Se poate conchide că Pânzele Transilvane sunt alcătuite din formaţiuni diferite ca
vârstă şi litofacies şi că punerea lor în loc s-a făcut în momente diferite. Mai trebuie spus că
Pânzele Transilvane sunt pânze de cuvertură.
b. P â n z e l e B u c o v i n i c e
Al doilea efect major al tectogenezelor mezocretacice a fost încălecarea în ansamblu a

zonei cristalino-mezozoice peste aria flişului carpatic constituind Pânzele Bucovinice. Urma
şariajului bucovinic se poate recunoaşte din Munţii Maramureşului până în Munţii Perşani şi
constituie falia central carpatică. În timpul şariajului, corpul Pânzei bucovinice s-a fragmentat
în mai multe blocuri cu tendinţă de încălecare de la vest spre est. În felul acesta, în cuprinsul
Pânzei Bucovinice s-au individualizat mai multe digitaţii sau pânze de ordinul al doilea, încât
Pânza Bucovinică în sens larg ar reprezenta de fapt un sistem de pânze de imbricare
constituind Sistemul Pânzelor Bucovinice. Planurile de încălecare şi în acelşi timp şi
formaţiunile constituente ale pânzelor au fost redresate şi chiar răsturnate în timpul
tectogenezelor ulterioare, întâlnindu-se frecvent vergenţe vestice şi serii stratigrafice inverse.
Această situaţie l-a făcut pe M.Săndulescu (1984) să elaboreze un model structural mult
deosebit de cel prezentat mai sus.
Sistemul Pânzelor Bucovinice se recunoaşte mai clar în partea nordică a Unităţii
central-est-carpatice în bazinele superioare ale Bistriţei şi Moldovei unde, în lungul
contactelor tectonice dintre pânze s-au conservat şi formaţiunile sedimentare preaustrice
implicate în tectonica mezocretacică (v.Pl.XIV). Spre sud aceste pânze nu mai pot fi urmărite;
este posibil ca ele să scadă în amploare sau chiar să se destrame revenindu-se la o situaţie mai
puţin complicată.
În Sistemul Pânzelor Bucovinice, în sensul arătat, se deosebesc trei pânze bucovinice:
inferioară, mediană şi superioară (fig. 35, v.Pl.XIV).
Pânza Bucovinică inferioară. Aceasta se delimitează în partea estică a Unităţii
central-est-carpatice. Este alcătuită din cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila, cristalinul de
Tulgheş şi cristalinul de Repedea, la care se adaugă sedimentarul bucovinic care ocupă
Sinclinalul Marginal Extern. Pe suprafeţe mai restrânse sedimentarul bucovinic se mai
întâlneşte în lungul unor contacte tectonice din partea de vest a pânzei, fapt ce pune în
evidenţă existenţa unor cute-solzi ca: solzul Delniţa, solzul Putna Seacă şi solzul Ortoaia. Spre
est se recunosc solzi pe Izvorul Alb, la Gura Sadovei etc.
Pânza Bucovinică Mediană. Se urmăreşte la vest de precedenta şi este alcătuită din
mezometamorfite de Rebra-Barnar, epimetamorfite de Tulgheş şi din şisturi cristaline de
102
Repedea. Acestora li se adaugă sedimentarul bucovinic de pe aliniamentul Iacobeni. Contactul
tectonic se stabileşte între cristalinul de Tulgheş care se dispune anormal peste sedimentarul
bucovinic sau peste cristalinul de Repedea. Acest contact se urmăreşte de la localitatea
Ortoaia de pe Valea Bistriţei spre nord până la Cârlibaba; spre sud de Ortoaia, unde nu se mai
întâlneşte sedimentarul bucovinc, contactul tectonic nu se mai regăseşte.
Pânza Bucovinică Superioară. Este Pânza Bucovinică cea mai vestică. În
componenţa ei intră mezometamorfitele de Rebra-Barnar, epimetamorfitele de Tulgheş şi
cristalinul de Repedea. Contactul tectonic se urmăreşte de la Iacobeni-Vatra Dornei până în
muntele Bretila şi se regăseşte în Munţii Maramureşului. Spre sud se recunoaşte în zona
Izvoarele Mureşului. Contactul tectonic se stabileşte între mezometamorfitele de Rebra-
Barnar pe de o perte şi cristalinul de Tulgheş, cristalinul de Repedea sau sedimentarul
bucovinic de la Iacobeni care aparţin Pânzei Bucovinice mediane, pe de altă parte. În
cuprinsul Pânzei Bucovinice superioare se conturează solzul Rebra şi solzul Inău.
Reamintim că modul cum sunt înţelese şi delimitate Pânzele Bucovinice în modelul
prezentat (fig.35) diferă sensibil de modelul conceput de M.Săndulescu.
Fig. 35. Secţiune geologică prin partea nordică a Unităţii central-est-carpatice

1-Substrat bazaltic; 2-cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila; 3-cristalinul de Tulgheş;
4-cristalinul de Repedea; 5-sedimentarul din Sinclinalul Marginal Extern; 6-flişul carpatic A-crustă oceanică;
B-fundament de origine precarpatică; D1-masivul de serpentinite de la Breaza D2-Pânza Bucovinică Inferioară;
D3-Pânza Bucovinică Mediană;D4 Pânza Bucovinivă Superioară
.
În comparaţie cu Pânzele Transilvane, Pânzele Bucovinice sunt pânze de soclu fiind
implicat şi fundamentul cristalin.
103
1.1.2. U N I T A T E A L E A O T A – B U C E G I – P I A T R A M A R E
Cea de a doua unitate a zonei cristlino-mezozoice din Carpaţii Orientali se situiază la

sud de culoarul Vlădeni din sudul Munţilor Perşani şi circumscrie masivele: Piatra Craiului,
Leaota, Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare şi culoarul Dâmbovicioarei (v.Pl.XIV).
În ultimile decenii au apărut opinii diferite în ceea ce priveşte apartenenţa acestei zone
la Carpaţii Orientali sau la Carpaţii Meridionali. Argumentele care se aduc pentru una sau alta
din păreri sunt de ordin stratigrafic şi tectonic. Lăsând la o parte valabilitatea mai mult sau
mai puţin convingătoare a acestora, un fapt este cert şi anume că, aria Leaota-Bucegi-Piatra
Mare se individualizează ca unitate geostructurală distinctă deosebindu-se de Unitatea central-
est-carpatică, dar şi de Pânza Getică. Este suficient să se ţină seamă de lipsa sedimentarului
transilvan din aria Leaota-Bucegi-Piatra Mare pentru a o distinge de Unitatea central-est-
carpatică, sau de prezenţa depozitelor triasice şi lipsa depozitelor carbonifere şi permiene
pentru a evidenţia deosebirea dintre Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi Pânza Getică. În
ceea ce priveşte afinităţile Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare cu Carpaţii Orientali sau cu
Carpaţii Meridionali, elementul hotărâtor îl constituie structura flişului cretacic-paleogen şi a
molasei neeogene din Carpaţii Orientali care se continuă până în bazinul Dâmboviţei din
sudul Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare, în timp ce la vest de Dâmboviţa nu există un fliş
cretacic-paleogen, iar molasa este paleogen-mio-pliocenă. Este mai mult decât evident că, din
punct de vedere geostructural, limita dintre Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali este în
zona bazinului Dâmboviţei şi nu Valea Prahovei.
1.1.2.1. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI
La alcătuirea Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare participă şisturile cristaline care

formează masivele cristaline prealpine şi un înveliş sedimentar preaustric.
a. M a s i v e l e c r i s t a l i n e p r e a l p i n e
Masivele cristaline prealpine formează în întregime Culmea Leaota prelungindu-se

spre vest până la falia Iezer-Păpuşa. Ca şi în Unitatea central-est-carpatică şi aici, şisturile
cristaline aparţin unor cicluri prehercinice şi ciclului hercinic.
104
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e p r e h e r c i n i c e. Acestea formează aproape în
întregime Culmea Leaota în care se disting cele două grupe: mezometamorfite şi
epimetamorfite (fig.36).
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e m e z o m e t a m o r f i c e. Aceasta include
mezometamorfitele descrise de N.Gherasi şi R.Dimitrescu drept cristalinul de Voineşti care se
întâlneşte în partea centrală a Culmii Leaota. Constituite preponderent din paragnaise şi
micaşisturi, acestea mai includ o largă varietate de roci având 2.500 m grosime. Ca vârstă
această grupă ar aparţine unui ciclu precambrian.
Fig. 36. Suita şisturilor cristaline din Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e e p i m e t a m o r f i c e. Aceasta ocupă cea

mai întinsă suprafaţă din Culmea Leaota şi este cunoascută sub numele de cristalinul de
Lereşti-Tămaş. Cristalinul este reprezentat în principal prin şisturi sericito-cloritoase cu
porfiroblaste de albit, la care se adaugă şisturi clorito-amfibolice. Epimetamorfitele au fost
generate de ciclul cadomian.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e h e r c i n i c e. Se atribuie o atare vârstă unor
epimetamorfite din partea vestică a Culmii Leaota. Acestea au fost descrise sub numele de
cristalinul de Căluşu-Tămăşel; sunt reprezentate preponderent prin şisturi cristaline cu sericit
şi au o grosime de 2.000 m. Pe criterii micropaleontologice se apreciază că materialul
105
premetamorfic ar aparţine Paleozoicului, iar metamorfismul s-ar fi produs în tectogeneza
sudetă.
M a g m a t i t e l e l e g a t e d e ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e. Şisturilor cristaline
din Culmea Leaota li se asociază câteva masive magmatice desemnate drept granitul de
Albeşti şi granitul de Lalu. Acestea par a fi concordante cu şisturile cristaline prehercinice.
Atât vârsta obţinută pe cale radiometrică (464-543 M.a.), cât şi prezenţa anclavelor de
paragnaise (din cristalinul de Voineşti) în granitele de Albeşti, pledează pentru vârsta
cadomiană a punerii în loc a acestor magmatite.
b. S e d i m e n t a r u l p r e a u s t r i c.
Sedimentarul preaustric din Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare este localizat în două

sinclinale: sinclinalul Piatra Craiului-Dâmbovicioara şi sinclinalul Bucegi-Postăvaru-Piatra
Mare (v.Pl.XIV). Aceste sinclinale sunt separate între ele prin ridicarea Leaota.
Sedimentarul preaustric acoperă intervalul Triasic-Eocretacic şi corespunde la mai
multe cicluri de sedimentare şi anume: Triasic, Liasic, Dogger-Apţian şi Albian (fig.37).
C i c l u l T r i a s i c. Acesta debutează prin conglomerate urmate de gresii cuarţoase
şi argile roşii peste care se depun calcare şi dolomite, totul revenind Werfenianului; se
întâlnesc în zona Vulcan. Triasicul mediu este exclusiv carbonatic incluzând o largă varietate
de calcare al căror conţinut paleontologic atestă vârsta anisian-ladiniană. Se întâlnesc la
Cristian şi la Braşov. Neotriasicului, cel puţin în parte, îi corespunde o lacună stratigrafică
(v.fig.37).
106
Fig. 37. Coloane stratigrafice în Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare
1-Fundamantul cristalin; 2-gresii şi conglomerate; 3-gresii cuarţoase; 4-dolomite; 5-roci argiloase; 6-calcare
bituminoase; 7.-calcare; 8-calcare masive organogene; 9-calcare nodulare; 10-marne; 11-marnocalcare;
12-calcare oolitice; 13-gresii; 14-gresii calcaroase; 15-gresocalcare; 16-jaspuri.
C i c l u l L i a s i c. Acesta se caracterizează prin dezvoltarea faciesului de Gresten

reprezentat prin depozite preponderent detritice cu cărbuni cum sunt acelea de la Cristian.
C i c l u l D o g g e r - A p ţ i a n. Formaţiunile acestui ciclu se întâlnesc atât în
sinclinalul Piatra Craiului-Dâmbovicioara, cât şi în sinclinalul Bucegi-Piatra Mare. Primele
depozite mezojurasice marchează o transgresiune majoră care, în Bucegi, debutează printr-o
formaţiune detritică, dar care, pe verticală, trece la depozite marnocalcaroase, foarte fosilifere
pe flancul vestic al sinclinalului Bucegi la Strunga. În Postăvaru şi la Cristian se întâlneşte un
facies marnos calcaros cu Bositra buchi. Cu facies asemănător, Doggerul se întâlneşte şi pe
ambele flancuri ale sinclinalului Piatra Craiului-Dâmbovicioara unde, de asemenea, este
fosilifer. Malmul debutează prin jaspuri divers colorate (Oxfordian) identice cu acelea din
Unitatea central-est-carpatică. La rândul lor acestea suportă calcare nodulare stratele cu
Acanthicum), Kimmeridgian, după care se dezvoltă calcare masive (calcare de Stramberg),
Tithonic. Acestea formează cea mai mare parte din masivele Piatra Craiului, Postăvaru, Piatra
Mare (v.Pl.XIV, fig.37). În Bucegi, de la calcarele de Stramberg se trece la marnocalcare cu
tintinide aparţinând Neocomianului. Cu asemenea facies, Neocomianul se întâlneşte şi în
107
bazinul Dâmbovicioarei, însă aici lipseşte primul etaj (Valanginianul). De la faciesul pelitic se
trece la o alternanţă de marne şi calcare masive organogene cu Requienia sp. reprezentând
faciesul urgonian al Barremian-Apţianului, cu dezvoltare tipică în bazinul Dâmbovicioarei. În
sinclinalul Bucegi-Piatra Mare, depozitele Barremian-Apţianului nu se întâlnesc decât pe
flancul estic al acestuia unde se prezintă ca o formaţiune cu blocuri de tip wildfliş. Aceasta
vine în contact tectonic cu formaţiuni sincrone aparţinând flişului carpatic. Cu depozitele
barremian-apţiene se încheie ciclul sedimentar Dogger-Apţian. Apţianul superior nu este
cunoscut cu certitudine.
C i c l u l A l b i a n. Ultimul ciclu este reprezentat prin ceea ce se cunoaşte sub
numele de conglomeratele de Bucegi. Acestea formează umplutura sinclinalului Bucegi-Piatra
Mare. Conglomeratele de Bucegi s-au format exclusiv pe seama ariei mai vestice care, în
timpul Albianului, funcţiona ca zonă emersă supusă eroziunii; au o grosime de 2.000 m şi
prezintă largi variaţii de facies atât lateral cât şi pe verticală căpătând, fie aspect masiv, fie
stratificat, sau adesea capătă factură de fliş. În elementele conglomeratelor de Bucegi se
recunoaşte întreaga gamă de roci constituente ale zonei cristalino-mezozoice. Suita
conglomeratelor de Bucegi se încheie cu gresiile şi conglomeratele de Babele. Vârsta albiană
a conglomeratelor de Bucegi se deduce din faptul că, în mod constant, de-asupra acestora, pe
Valea Dâmboviţei ca şi în împrejurimile oraşului Predeal, se dispun transgresiv şi discordant
depozite bogat fosilifere de vârstă vraconiană.
1.1.2.2. EVOLUŢIE ŞI TECTOGENEZĂ
În intervalul Triasic-Eocretacic, aria Leaota-Bucegi-Piatra Mare a evoluat ca domeniu

cu o oarecare stabilitate fiind supusă doar unor mişcări de basculare. În această situaţie a
cunoscut succesiv şi alternativ mai multe faze de exondare şi de submersie. La sfârşitul
Eocretacicului, întreaga zonă a fost afectată de mişcările mezocretacice care au fost definitorii
pentru aranjamentul arhitectural. Mişcările au început de fapt mai de timpuriu, poate chiar din
Jurasicul terminal şi au avut drept efect producerea unor deformări preponderent rupturale. În
felul acesta au avut loc denivelări de tip grabene şi horsturi favorabile producerii unor
dislocări importante de roci. Acestea au furnizat materialul care s-a depus în zonele mai joase
generând formaţiunea cu blocuri. În timp, mişcările au fost cu atât mai intense cu cât se
apropiau de paroxismul austric.
Principalul efect al tectogenezei austrice constă în încălecarea zonei Leaota-Bucegi-
Piatra Mare în ansamblu, peste flişul carpatic. Acest contact tectonic a fost remarcat încă de
E.Jekelius, apoi de N.Oncescu şi de I.Băncilă. Urma planului de încălecare se continuă de la
108
Bunloc, prin sudul Munţilor Postăvaru, vest Predeal, vest Sinaia şi ajunge în Valea Ialomiţei.
Mai departe este acoperit de sedimentarul postaustric, însă ajunge în Valea Dâmboviţei. În
lungul acestui contact tectonic, relaţiile de suprapunere anormală se stabilesc, fie între
calcarele jurasice ale Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi flişul barremian-apţian în faciesul
grezos-ruginiu din Pânza de Ceahlău cum se poate constata la Bunloc, fie între Barremian-
Apţianul în faciesul formaţiunii cu blocuri din sinclinalul Bucegi şi flişul barremian-apţian în
faciesul formaţiunii de Comarnic sau de Piscu cu Brazi, aceasta fiind situaţia cea mai frecvent
întâlnită pe versantul estic al Munţilor Bucegi. Din cauza unor similitudini litofaciale între
Barremian-Apţianul în faciesul Piscu cu Brazi din flişul carpatic (care prezintă episoade mai
grosiere) şi formaţiunea cu blocuri din sinclinalul Bucegi-Piatra Mare, este foarte greu de
recunoscut contactul tectonic major dintre Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi Pânza de
Ceahlau. De aceea, în unele interpretări, se consideră că pe versantul estic al Bucegilor ar fi o
continuitate de sedimentare de la formaţiunea stratelor de Sinaia (tithonic-neocomiene) până
la conglomeratele de Bucegi (albiene), contestându-se astfel caracterul major al relaţiilor
tectonice dintre Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi flişul carpatic de la est.
Odată cu încălecarea spre est, Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare a suferit o cutare
largă formându-se cele două structuri sinclinale: sinclinalul Piatra Craiului-Dâmbovicioara şi
sinclinalul Bucegi-Postăvaru-Piatra Mare separate prin ridicarea Leaota (fig.38).
Fig. 38. Secţiune geologică între Piatra Craiului şi Valea Prahovei

1-Şisturi cristaline; 2-Dogger; 3-Malm; 4-Neocomian; 5-Barremian-Apţian (a-facies urgonian,b-facies de
wildfliş); 6-Albian (conglomerate de Bucegi); 7-Vraconian-Cenomanian; 8-fliş carpatic Tithonic-Neocomian
(formaţiunea de Sinaia); FCC-falia central-carpatică.
Cele mai vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin Neocretacicului,
situaţie evidentă în bazinul Dâmbovicioarei. De aici decurge vărsta mezocretacică a
încălecării zonei Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi individualizarea acesteia ca unitate tectonică
devenind Pânza Leaota-Bucegi-Piatra Mare. Vârsta încălecării acesteia este un argument în
plus şi definitoriu a deosebirii între aceasta din urmă şi Pânza Getică.
Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare a suferit şi influenţa paroxismului laramic.
Această influenţă se reflectă în deformări specifice ca, tendinţa de redresare a structurilor din
109
zona de margine şi adesea chiar retroversarea acestora, înclusiv a planului de şariaj, fapt
evident la vest de oraşul Predeal. La marginea vestică, Unitatea-Leaota-Bucegi-Piatra Mare a
avut de suportat stressul indus de încălecarea unităţilor Carpaţilor Meridionali, în speţă a
Unităţii de Făgăraş şi a solzilor din faţa acesteia, în lungul faliilor Iezer-Păpuşa şi Holbav.
Consecinţa a fost fracturarea flancului vestic al sinclinalului Piatra Craiului. În zona Vulcan
de pildă, învelişul sedimentar neocretacic este prins sub solzii Holbav şi Măgura Codlei
(fig.39).
Fig. 39. Secţiune geologică prin partea de nord a Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare
1-Cristalin supragetic (de Făgăraş); 2-cristalin getic; 3-cristalinul de Leaota; 4-sedimentar getic (solzii Holbav
şi Măgura Codlei); 5-conglomerate werfeniene; 6-calcare mezotriasice; 7-depozite jurasice; 8-depozite
eocretacice; 9-conglomerate de Bucegi albiene;10-conglomerate neocretacice;
11-flişul carpatic (formaţiunea de Sinaia);12-depozite recente.
În concluzie, şi din punct de vedere tectogenetic, Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare

prezintă afinităţi cu Unitatea central-est-carpatică. Urma şariajului Pânzei de Leaota-Bucegi-
Piatra Mare este cel puţin analoagă faliei central-carpatice, iar Pânza de Leaota-Bucegi-Piatra
Mare este analoagă Pânzelor Bucovinice însă decroşată spre est (v.Pl.XIV).
1.1.3. Î N V E L I Ş U L S E D I M E N T A R P O S T P A R O X I S M A L
După desăvârşirea tectogenezei austrice, care a dus la stabilirea aranjamentului

tectonic şi la individualizarea unităţilor Central-est-carpatice şi Leaota-Bucegi-Piatra Mare,
acestea au evoluat în continuare ca domenii cu oarecare stabilitate. În această situaţie, chiar de
la începutul Neocretacicului, cea mai mare parte din unităţile amintite a fost acoperită de ape
redevenind astfel bazine de sedimentare cu substrat stabil. Depozitele acumulate în aceste
condiţii constituie învelişul sedimentar postpânză, postparoxismal sau postaustric.
În structura actuală, învelişul postparoxismal s-a conservat pe suprafeţe mai mari sau
mai mici în diferite zone ale ariei cutărilor austrice. Astfel, s-au păstrat pe suprafeţe mai
întinse în Maramureş, în nordul Transilvaniei şi în Munţii Bârgăului, iar pe suprafeţe mai
110
restrânse în Munţii Perşani şi în zona Leaota-Bucegi-Piatra Mare (v.Pl.XIII, XIV şi fig.27,
28).
Din punct de vedere litofacial, sedimentarul postparoxismal include depozite variate,
de la calcare până la depozite psefito-psamitice, acestea din urmă fiind preponderente. Cea
mai largă dezvoltare o au în zona transcarpatică, unde sunt implicate în structura acesteia şi
vor fi tratate la capitolul respectiv. În aria de aflorare a zonei cristalino-mezozoică propriu-
zisă, sedimentarul postparoxismal s-a conservat pe suprafeţe limitate şi aparţine Cretacicului
superior şi Paleogenului.
Cretacicul. Succesiunea completă a depozitelor neocretacice se întâlneşte la Glodu
(est de Munţii Călimani) unde debutează prin conglomerate şi gresii glauconitice care revin,
de regulă, Cenomanianului. Pe verticală se trece la depozite predominant pelitice de tipul
marnelor roşii (de Puchow) cu globigerine aparţinând Turonian-Senonianului (v.fig.27).
Depozite neocretacice se mai întâlnesc la Ţibău (Valea Cârlibaba) şi în sinclinalul Hăghimaş
unde este prezent numai Cenomanianul. Ca iviri discontinui, depozitele neocretacice se
întâlnesc în lungul limitei dintre cristalinul din Unitatea central-est-carpatică şi învelişul
sedimentar postparoxismal, cum sunt acelea din estul Munţilor Bârgău.
În Munţii Perşani, depozitele neocretacice au o dezvoltare litofacială asemănătoare şi
se întâlnesc pe Valea Bogata (gresia de Bogata), în defileul Oltului şi în zona localităţii
Comăna (v.fig.28).
În compartimentul Leaota-Bucegi-Piatra Mare învelişul neocretacic postparoxismal
debutează, de asemenea, prin depozite psamito-psefitice cenomaniene cum sunt acelea din
culoarul Dâmbovicioarei şi din zona Vulcan, din culoarul Râşnov. Sunt foarte fosilifere,
Valea lui Ecle, Podu Cheii etc. fiind puncte fosilifere devenite clasice. În continuitate de
sedimentare se dezvoltă depozite marnocalcaroase cu globotruncane cum sunt acelea de pe
Valea Glăjăriei din sinclinalul Bucegi-Postăvaru care revin Turonian-Senonianului (v.fig.37).
Paleogenul. Formaţiunile paleogene acoperă cea mai mare parte din aria de dezvoltare
a sedimentarului postparoxismal, dar extinderea cea mai mare o au în zona transcarpatică
(v.fig.27).
În Munţii Bârgăului, Eocenul are o slabă dezvoltare, în schimb Oligocenul, cu factură
de fliş, are o grosime de 2.000-3.000 m.
Cele mai sudice iviri de depozite paleogene se întâlnesc în sudul Munţilor Perşani
unde se găsesc numai depozite oligocene (v.fig.28).
Din punct de vedere tectonic deformări mai importante a suferit învelişul postaustric
în compartimentul Leaota-Bucegi-Piatra Mare. Astfel, la marginea vestică a Unităţii Leaota-
111
Bucegi-Piatra Mare, învelişul postparoxismal este prins tectonic sub solzii Holbav şi Măgura
Codlei (v.fig.39).
1.2. Z O N A F L I Ş U L U I
Zona flişului, ca arie structogenetică, este cea mai întinsă dintre toate zonele
structurale ale Carpaţilor Orientali şi dă nota caracteristică a acestora. Se întinde în tot lungul
catenei muntoase spre sud până în bazinul râului Dâmboviţa. Spre est vine în contact cu zona
de molasă de care o separă falia externă. Spre vest, zona flişului vine în contact cu Unitatea
central-est-carpatică şi cu Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare în lungul faliei central
carpatice (v.Pl.XIV).
Prin complexitatea şi variabilitatea problemelor pe care le-a ridicat, flişul a reprezentat
un adevărat miraj pentru mulţi geologi români. Începând cu S.Athanasiu care a pus bazele
stratigrafiei flişului cretacic, şi-au adus contribuţia la descifrarea şi cunoaşterea structurii
geologice a zonei flişului: I.Popescu-Voiteşti, Gh.Macovei, I.Atanasiu, D.M.Preda, I.Băncilă,
M.G.Filipescu, G.Murgeanu, I.Dumitrescu, Gh.Cernea, N.Grigoraş, Th.Joja, Gr.Popescu,
I.Pătruţ, M Săndulescu, Gr.Alexandrescu, L.Ionesi, O.Dicea şi mulţi alţii.
Zona flişului include formaţiunile şi structurile care au rezultat din evoluţia unei zone
de rift (zona de rift central-carpatică) apărută spre sfârşitul Jurasicului mediu (v.Pl.X B, C).
Acesată zonă acoperită de ape a antrenat în “Valea de Rift” şi zona de margine continentală
est-europeană care a fost compartimentată de falii în mai multe blocuri ce s-au afundat spre
zona de rift generând structuri de tip graben-horst (v.Pl.X C). Încă din Eocretacic, apele s-au
extins şi peste această margine continentală devenită instabilă.
Bazinul de sedimentare al mării flişului prezenta condiţii de acumulare foarte variate.

Diferenţierea era determinată de morfologia fundului mării, de relieful ariei limitrofe sursă de
furnizare a materialului terigen şi de natura şi comportamentul substratului. Toţi aceşti factori
au concurat la dezvoltarea unor faciesuri heteropice sincrone cu distribuţie zonară în lungul
edificiului muntos. Din acest punct de vedere, s-au format trei tipuri litofaciale semnificative
şi definitorii mai ales pentru Cretacicul inferior şi anume:
 un fliş intern preponderent grezos-calcaros asociat cu ofiolite, care este propriu
paleozonei de rift central-carpatice;
 un fliş extern în facies silezian (şisturi negre) care este propriu zonei de margine
continentală instabilă;
112
 un fliş median (de tranziţie) între cele două faciesuri extreme reprezentat în
principal printr-un fliş curbicortical (v.Pl.X C).
Această sistematizare a flişului carpatic este de preferat aceleia de până acum care
deosebea un fliş intern şi un fliş extern, dar care avea în vedere, mai ales, poziţia geometrică
în spaţiu şi mai puţin litofaciesurile.
1.2.1.1. FLIŞUL INTERN
Formaţiunile constituente ale fişului intern s-au acumulat în fosa cea mai internă a
mării flişului, respectiv paleozona de rift central-carpatică (v.Pl.X). Acestea au o grosime de
mai multe mii de metri, iar în cuprinsul lor se disting mai multe formaţiuni desemnate, de
regulă, sub diferite denumiri, a căror vârstă s-a apreciat pe baza conţinutului paleontologic.
Din punct de vedere cronostratigrafic, flişul intern aparţine, în cea mai mare parte, intervalului
Tithonic-Neocretacic, dar incluzând şi flişul postparoxismal, se extinde până în Paleogen
(fig.40).
Fig. 40. Coloană stratigrafică în flişul intern
113
T i t h o n i c -N e o c o m i a n u l cuprinde cele mai vechi depozite ale flişului intern.
Succesiunea stratigrafică a acestora debutează printr-o componentă preponderent argiloasă de
la care, pe verticală, se trece la un fliş grezos-calcaros. Întreaga suită poate atinge 2.500 m
grosime şi este cunoscută sub numele de formaţiunea (stratele) de Sinaia. Aceasta prezintă o
remarcabilă constanţă litofacială în tot lungul Carpaţilor Orientali. Din conţinutul în tintinide
(Calpionella alpina, C.carpathica etc.) se deduce vârsta tithonic-neocomiană a formaţiunii
stratelor de Sinaia. O caracteristică a acestora este dată de asocierea lor, mai ales a depozitelor
dinspre baza succesiunii, cu ofiolite cum sunt acelea de la Azuga. Pe alocuri, ofiolitele pot
forma adevărate masive muntoase, cum este acela de la Breaza (Valea Moldovei).
B a r r e m i a n -A p ţ i a n u l include formaţiunile care urmează peste formaţiunea
de Sinaia, fiind reprezentate printr-un fliş preponderent marnocalcaros cu intercalaţii subţiri
de microbrecii, cunoscut sub numele de formaţiunea (stratele) de Comarnic. Acestea sunt
urmate de un fliş grezos ruginiu descris drept formaţiunea Piscu cu Brazi. Conţinutul
paleontologic cu Phylloceras infundibulum, Macroscaphytes yvani, Palorbulina disciodea-
conoidea etc. atestă vârsta barremian-apţiană a formaţiunilor de Comarnic şi de Piscu cu
Brazi. Barremian-Apţianul în faciesul descris se întâlneşte în partea sudică a Carpaţilor
Orientali. De la Depresiunea Bârsei spre nord se remarcă o schimbare de facies pe direcţie în
sensul că, printr-un facies marnos-grezos de tranziţie (flişul de Sânmartin), se trece la un fliş
grezos descris sub numele de formaţiunea sau stratele de Bistra bine dezvoltate în Munţii Ciuc
şi mai departe spre nord. Conţinutul paleontologic al acestor depozite atestă sincronismul
dintre ele şi formaţiunea de Comarnic şi respectiv formaţiunea de Piscu cu Brazi (v.fig.40).
A l b i a n u l include depozitele cu care se încheie Cretacicul inferior al flişului
intern. Acestea sunt reprezentate printr-un flis argilo-grezos-conglomeratic cunoscut sub
numele de strate de Bobu, dar mai ales prin gresii şi conglomerate masive cunoscute sub
numele de conglomeratele şi gresiile de Ceahlău-Zăganu. Atât vârsta flişului de Bobu, cât şi a
conglomeratelor de Ceahlă-Zăganu decurge din conţinutul paleontologic cu Colombiceras
subpeltoceratoides şi Salfeldiella guettardi găsite în baza conglomeratelor, şi Neohibolites
minimus, Leymeriella sp. etc. provenind din flişul de Bobu.
C r e t a c i c u l s u p e r i o r. Acesta este puţin răspândit în aria flişului intern
întâlnindu-se sporadic în bazinul superior al Buzăului şi ceva mai frecvent la vest de Valea
Prahovei. Este reprezentat prin depozite marnoase-grezoase cu Lechites gaudini şi auceline
(stratele cu Auceline) sau prin depozite grezoase-conglomeratice (strate de Dumbrăvioara)
revenind Vraconianului care are poziţie transgresivă. Urmează un fliş marnos de culoare roşie
cu Rotalipora appenninica şi Neohibolites ultimus (formaţiunea de Teliu) revenind
Cenomanianului; suita flişului intern se încheie printr-un fliş marnocalcaros cu
114
Globotruncana lapparenti şi Inoceramus labiatus revenind Turonian-Coniacianului care a
fost descris drept formaţiunea de Valea Dobârlăului.
În Senonian s-au produs mişcările neocretacice (laramice timpurii ) care au dus la
aranjamentul tectonic al flişului intern acesta devenind, din punct de vedere tectonic, Pânza de
Ceahlău. Acumulările realizate după desăvârşirea cutărilor intrasenoniene constituie învelişul
postparoxismal sau postpânză. Acesta aparţine Senonianului superior şi Paleogenului.
S e n o n i a n u l. Acestuia îi revine un fliş marnos-grezos (stratele cu echinizi) urmat
de marne roşii (Strate de Gura Beliei).
P a l e o g e n u l include partea terminală a marnelor roşii de Gura Beliei şi un fliş
marnos-grezos cunoscut sub numele de flişul sau Eocenul de Şotrile.
Sedimentarul postparoxismal din aria flişului intern se încheie cu şisturi disodilice şi
menilite revenind Oligocenului (v.fig.40).
1.2.1.2. FLIŞUL MEDIAN
Flişul median s-a format în fosele mediane ale mării flişului care, în parte, aveau
substrat oceanic, iar în parte substrat continental (v.Pl.X C). În asemenea condiţii s-au
acumulat depozite care, pentru Eocretacic, fac trecerea de la flişul intern preponderent grezos-
calcaros sau grezos conglomeratic, la flişul extern în facies silezian. Flişul median are o
grosime de câteva mii de metri şi aparţine ca vârstă Cretacic-Paleogenului. Nota
caracteristică este dată de dezvoltarea unui fliş curbicortical (fig.41).
C r e t a c i c u l i n f e r i o r. Depozitele eocretacice debutează printr-o alternanţă de
şisturi argiloase şi gresii în strate subţiri, descrise sub numele de strate de Plăieşi. Acestea
sunt urmate de o alternanţă de secvenţe de fliş curbicortical cu secvenţe de şisturi argiloase
negre, descrise drept strate de Toroclej. Asemenea depozite se întâlnesc în partea central-
internă (zona Ciuc) a ariei de apariţie a flişului median; se apreciază că acestea ar aparţine ca
vârstă Hauterivian-Apţianului. Trăsăturile litofaciale ale acestor depozite evidenţiază situaţia
lor de depozite de tranziţie între Cretacicul inferior din flişul intern şi Cretacicul inferior din
flişul extern.
De la flişul de Toroclej, pe verticală se trece la o alternanţă tipică de fliş curbicortical
constituit dintr-o suită ritmică, binară, primul termen fiind dat de o gresie calcaroasă cu
textură curbicorticală, iar al doilea din argile verzui. Acestea au mai fost descrise de I. Băncilă
drept strate de Palanca. De la diferite nivele din flişul curbicortical provin exemplare de
Puzosia mayoriana, Hoplites dentatus, Neohibolites minimus etc. care atestă vârsta apţian-
albiană a flişului curbicortical.
115
Fig. 41. Coloană stratigrafică în flişului median
Începând din partea centrală a Carpaţilor Orientali (în sens longitudinal), la diferite
nivele, cu precădere spre partea superioară a suitei flişului curbicortical, se dezvoltă episoade
de fliş grezos până la conglomeratic, cum sunt acelea din bazinele Bistriţei şi Trotuşului
descrise ca gresia de Cotumba. În zona de curbură episoadele grezoase au o mai mare pondere
şi au fost descrise sub numele de gresia de Sita-Tătaru, gresia de Măciucu Berţii etc. Din
diverse puncte din gresia de Sita-Tătaru provine o faună cu Puzosia communis, Parahibolites
turtiae, Anisoceras ornatus etc. indicând Albianul superior.
C r e t a c i c u l s u p e r i o r. Formaţiunile neocretacice s-au conservat la marginea
vestică a flişului median şi aflorează sporadic în lungul faliei Lutu Roşu fiind prinse sub
planul de încălecare a flişului intern. La sud de Depresiunea Breţcu, depozitele neocretacice
apar ca o zonă continuă având o mai mare extindere în semifereastrele Teliu şi Cheia
(v.Pl.XIV). În ansamblu, Cretacicul superior al flişului median este grezos-marnos prezentând
o mare similitudine cu acela din aria flişului intern, fapt ce dovedeşte o uniformizare a
condiţiilor de sedimentare în cele două arii de acumulare. În flişul median se individualizează
116
aceleaşi entităţi litostratigrafice (strate cu Auceline, formaţiunea de Teliu, formaţiunea de
Valea Dobârlăului). De altfel, stratotipurile menţionate se găsesc tot aici. Vârsta acestora este
argumentată de un bogat conţinut paleontologic cu Aucellina gryphaeoides, Neohobolites
ultimus, Inoceramus labiatus, Globotruncana lappareti etc.
S e n o n i a n - P a l e o g e n u l se întâlneşte de la Valea Prahovei spre vest unde
îmbracă faciesul marnelor roşii, formaţiunea de Gura Beliei pentru Senonian, respectiv
formaţiunea de Şotrile pentru Eocen, urmate de depozite argiloase, bituminoase aparţinând
Oligocenului.
1.2.1.3. FLIŞUL EXTERN
Flişul extern s-a format în marea flişului care avea drept substrat marginea instabilă a
Platformei Est-Europene (v.Pl.X C). Acest substrat era compartimentat în mai multe blocuri
deplasate diferenţiat pe verticală dând structuri de tipul horst-graben. Nota distinctivă a
acestui fliş extern o constituie, în primul rând, litofaciesul de tip silezian al Cretacicului
inferior, iar în al doilea rând, dezvoltarea mare a formaţiunilor paleogene; acestea din urmă, la
rândul lor, prezentând o remarcabilă variaţie laterală de facies.
Formaţiunile constituente ale flişului extern aparţin intervalului de timp Eocretacic-
Paleogen la care se adaugă şi depozite miocene timpurii (fig.42).
C r e t a c i c u l i n f e r i o r. Acesta are o răspândire generală şi este reprezentat prin
ceea ce V.Uhlig a descris drept şisturi negre sau faciesul silezian al Eocretacicului. Asemenea
depozite sunt bine deschise la Audia pe Valea Bistriţei unde au fost descrise ca atare
(formaţiunea de Audia). În ansamblu se prezintă cu o factură specifică dată de prezenţa,
adesea preponderentă, a unor roci siltice de culoare neagră. În cuprinsul acestora
M.G.Filipescu şi colaboratorii au realizat o stratigrafie de detaliu separând trei complexe bine
individualizate (v.fig.42):
 un complex inferior sferosideritic, nota caracteristică a acestuia fiind dată de
frecvenţa ridicată a unor sferosiderite cu dezvoltare lenticulară. Din aceste
depozite provin exemplare de Neocomites neocomiensis, Leopoldia castelanensis,
Pseudothurmania angulicostata etc. care îi conferă vârsta valanginian-eoapţiană;
 un complex median, şistos, în care predomină argilele siltice de culoare neagră cu
intercalaţii subţiri de gresii spongolitice şi brecii cu elemente de şisturi verzi. Din
aceste depozite provine o faună cu Neohibolites aptiensis strombeckiformis,
Acatnthoplites laticostatus etc. semnificativă pentru Apţianul târziu-Albianul
timpuriu;
117
 un complex superior al gresiilor silicioase glauconitice, cu care se încheie suita
şisturilor negre şi care are ca element caracteristic o gresie silicioasă foarte dură,
cu glauconit din care provine o faună cu Neohibolites minimus, Parahibolites
turtiae etc. semnificativă pentru Albianul superior inclusiv Vraconianul.
Eocretacicul în faciesul şisturilor negre aflorează pe o zonă îngustă, dar continuă la
marginea vestică a flişului extern. În restul ariei flişului extern, şisturile negre apar în zonele
axiale ale unor culminaţii anticlinale la Găineşti pe Valea Suha Mare, în zona Cârnu-Şiclău de
pe Valea Bistriţei (sud de Lacul Bicaz), la Poiana Uzului, la est de localitatea Ojdula şi la
Voineşti-Şiclău (Covasna). Mai spre est, şisturile negre se găsesc în anticlinalul Horaiţa-
Doamna de pe Valea Sărata (semifereastra Bistriţei) şi în anticlinalul Coza (semifereastra
Vrancea) unde apar cu anumite modificări litofaciale. Astfel, de la vest spre est, are loc o mai
frecventă dezvoltare a depozitelor pelitice şi a calcarelor, fapt pentru care depozitele în cauză
au căpătat alte denumiri (strate de Sărata în anticlinalul Horaiţa-Doamna, strate de Streiu în
semifereastra Vrancea).
Fig. 42. Coloane stratigrafice sintetice în flişului extern
118
C r e t a c i c u l s u p e r i o r. În flişul extern, Cretacicul superior este reprezentat
printr-un fliş grezos-marnos. În partea de vest (în Pânza de Audia) sunt frecvente intercalaţiile
de marne şi argile roşii iar subordonat se intercalează roci silicioase (jaspuri, radiolarite, tufite
etc.) şi strate subţiri de brecii. De la diverse nivele din suita acestor depozite, desemnate de
M.G.Filipescu drept strate de Zagon, provin exemplare de Neohibolites ultimus, Rotalipora
appenninica, Globotruncana lapparenti etc. care le conferă apartenenţa la Cenomanian-
Santonian. Spre est se remarcă o modificare laterală de facies în sensul că în jumătatea
inferioară a suitei neocretacice, care constituie formaţiunea de Lupchianu sau formaţiunea de
Cârnu-Şiclău revenind Cenomanian-Coniacianului, predomină argilele cu intercalaţii de gresii
calcaroase. Suita neocretacică se încheie cu un fliş marnos-grezos-microconglomeratic
(formaţiunea de Hangu sau strate cu inocerami) având ca element distinctiv marne cu fucoide.
Din acestea provin exemplare de Inoceramus salisburgensis, Globotruncana arca,
Abathomphalus mayaroensis etc. care le conferă vârsta Santonian-Maastrichtian.
Spre marginea estică a flişului extern deosebirile litofaciale faţă de partea vestică sunt
evidente. Astfel, partea inferioară a suitei neocretacice este reprezentată printr-un fliş vărgat
argilos-grezos cu glauconit şi intercalaţii microconglomeratice desemnate drept strate de
Tisaru care revin Cenomanian-Coniacianului fiind corelabile cu formaţiunea de Cârnu-Şiclău.
Acestea sunt urmate de formaţiunea de Lepşa care sunt reprezentate printr-un fliş calcaros-
marnos cu silexite, marne roşii etc. corelabile cu formaţiunea de Hangu (Santonian-
Maastrichtian).
Cretacicul superior, în aria flişului extern, apare într-o serie de solzi în lungul zonei
vestice (pânza de Audia ), iar spre est aflorează pe suprafeţe mai largi (v.Pl.XIV).
Paleogenul. Aşa cum s-a amintit, depozitele paleogene imprimă flişului extern una
din trăsaăturile cele mai caracteristice, atât ca arie de extindere şi aflorare, cât şi ca dezvoltare
litofacială. Paleogenul în flişul extern are dezvoltare completă, acoperă suprafeţe foarte
întinse şi prezintă importante variaţii laterale de facies, atât în lungul zonei, cât şi pe direcţia
est-vest. Aceste variaţii au fost determinate de natura şi structura ariilor sursă de furnizare a
materialului terigen. Două au fost principalele surse: una o reprezenta unităţile carpatice
interne, respectiv zona cristalino-mezozoică şi flişul intern, iar cea de a doua era vorlandul. La
acestea s-au mai adăugat diverse riduri sau ridicări axiale care, intermitent şi local, au putut
deveni surse de alimentare cu material terigen.
În funcţie de relieful ariilor sursă, în general, se deosebesc faciesuri grezoase grosiere
spre vest, şi faciesuri argilo-grezoase şi calcaroase spre est.
Faciesurile grezoase grosiere s-au format în proximitatea zonei cristalino-mezozoice şi
a flişului intern care evoluau ca arii emerse cu un relief activ supuse unei erozcini intense şi
119
capabile să furnizeze un bogat material terigen grosier. În cuprinsul acestor faciesuri grosiere
se disting: litofaciesul de Tarcău pentru Paleocen-Eocen (după litotopul caracteristic şi
dominant gresia de Tarcău) şi litofaciesul de Fusaru-Pucioasa (după litotopul gresia de
Fusaru) pentru Oligocen (v.fig.42).
Faciesurile pelitice calcaroase s-au format în partea estică având ca sursă de
alimentare în principal vorlandul. În cuprinsul acestor faciesuri se disting: litofaciesul de
Doamna pentru Paleocen-Eocen (denumit după calcarele de Doamna) şi litofaciesul de Kliwa
(după litotopul caracteristic gresia de Kliwa), pentru Oligocen.
Între faciesurile principale (extreme) amintite se surprind faciesuri de tranziţie şi
anume: litofaciesul de Tazlău pentru Paleocen-Eocen şi litofaciesul de Moldoviţa pentru
Oligocen.
P a l e o c e n-E o c e n u l este dezvoltat în cele trei litofaciesuri amintite.
L i t o f a c i e s u l d e T a r c ă u este dezvoltat în partea de vest a ariei flişului
extern, şi este dominat de un fliş grezos masiv în care este preponderentă o gresie grosieră,
micacee, cu episoade microconglomeratice. La diverse nivele apar intercalaţii groase de argile
cenuşii, mai rar roşiatice, cu strate subţiri de gresii calcaroase, adesea glauconitice. Acest
ansamblu predominant grezos reprezintă ceea ce s-a numit gresia de Tarcău sau flişul grezos
masiv de Tarcău. Acesta, în partea mediană a ariei flişului extern (Pânza de Tarcău), urmează
peste un facies mai grosier al Senonianului superior, facies cunoscut sub numele de strate de
Horgazu. Se poate conchide deci că baza gresiei de Tarcău aparţine Paleocenului, iar marea
masă a acesteia revine Eocenului inferior şi mediu.
La marginea vestică a flişului extern, unde se individualizează Pânza de Audia,
Paleocen-Eocenul grezos-grosier are caracter transgresiv. Acesta se întâlneşte din Valea
Moldovei spre nord unde a fost descris ca gresia de Prisaca-Tomnatec, iar din Valea Covasnei
spre sud a fost descris drept gresia de Siriu. Deşi similitudinea acestora cu gresia de Tarcău
merge până la identitate, vârsta lor a fost foarte disputată; şi aceasta din cauză că, mai întâi în
gresia de Siriu, s-au găsit prisme şi mulaje de inocerami şi chiar o impresiune de amonit, pe
baza cărora gresia de Siriu a fost atribuită Senonianului, eventual Senonian-Paleocenului, deşi
semnele de remaniere ale resturilor fosile păreau evidente. Ulterior, L.Ionesi a descoperit în
gresia de Prisaca-Tomnatec, pe pârâul Senator din bazinul Moldoviţei, o asociaţie de
foraminifere mari cu Nummulites uronensis, N.perforatus, N.partschi, Discocyclina roberti
etc. care atestă vârsta Eocen mediu-inferior eventual şi Paleocen a acestor gresii. Deşi prin
aceasta, vârsta paleogenă a gresiei de Siriu-Prisaca a fost lămurită, mai persistă încă tendinţa
de a face din gresia de Siriu un accident sedimentologic neocretacic.
120
Peste flişul grezos masiv de Tarcău urmează un fliş grezos-argilos în grosime de 200
m. urmat de marne cu globigerine, printre care Gobigerina praebulloides, descrise sub numele
de formaţiunea (strate) de Podu Secu. Această formaţiune aparţine Eocenului superior.
Litofaciesul de Tarcău se încheie printr-o secvenţă de fliş grezos-calcaros formaţiunea de
Ardeluţa din care provin: Nummulites chavannessi, N.fabianii etc. indicând Priabonianul.
Paleocen-Eocenul în litofaciesul de Tarcău poate atinge grosimea de 2.000 m şi se întâlneşte
între Valea Sucevei şi Valea Moldovei, iar mai spre sud între Valea Bistriţei şi Valea
Buzăului. În continuare spre sud-vest, structurile se afundă încât litofaciesul de Tarcău nu mai
apare decât prin partea sa superioară într-o structură anticlinală cunoscută ca anticlinalul
Homorâciu-Prăjani (v.Pl.XIV).
L i t o f a c i e s u l d e D o a m n a este dezvoltat spre marginea externă a flişului
extern şi include depozite pelito-grezoase-calcaroase (v.fig.42). Suita sedimentară debutează
printr-o secvenţă de fliş grezos-calcaros descris drept formaţiunea de Putna sau de Izvor
conţinând o faună cu Discocyclina seunesi, Globigerina triloculinoides etc. indicând
Paleocenul; urmează un fliş calcaros-silicios (formaţiunea de Straja) pe alocuri de culoare
roşie. În continuitate de sedimentare urmează un fliş grezos-argilos (formaţiunea de Suceviţa);
din care provine o asociaţie de foraminifere cu Asterocyclina taramelli indicând Eocenul
inferior. Formaţiunea de Suceviţa este urmată de calcarele de Doamna, o entitate litofacială
foarte constantă în tot flişul extern, reprezentată prin calcare micritice în strate subţiri, cu
accidente silicioase, atribuite Luteţianului. Calcarele de Doamna suportă o secvenţă de argile
pestriţe care trec pe verticală la o alternanţă ritmică de gresii calcaroase şi argile verzi urmate
de marne cu globigerine. Întreaga formaţiune constituie formaţiunea de Bisericani
echivalentul lateral al formaţiunii de Podu Secu. Suita litofaciesului de Doamna se încheie cu
o formaţiune grezoasă-silicioasă denumită gresia de Lucăceşti. Aceasta conţine foraminifere
mari printre care Nummulites fabianii indicativ pentru Priabonian.
L i t o f a c i e s u l d e T a z l ă u se remarcă prin caracterul său de tranziţie între cele
două faciesuri extreme (de Tarcău şi de Doamna). Particularitatea acestuia constă în alternanţa
unor gresii micacee de tipul gresiei de Tarcău cu gresii calcaroase şi marne care substituie
litofaciesul de Doamna. Ansamblul acestor depozite a fost descris drept formaţiunea de
Tazlău revenind Paleocen-Eocenului mediu. În continuare pe verticală se dezvoltă un fliş
similar formaţiunilor de Podu Secu şi de Bisericani alcătuind formaţiunea de Plopu. Suita
litofaciesului de Tazlău se încheie printr-o formaţiune constituind o întrepătrundere între
gresia de Lucăceşti şi formaţiunea de Ardeluţa, cunoscută drept formaţiunea de Lupoaia.
În regiunea Văii Buzăului, litofaciesul de Tazlău şi litofaciesul de Doamna, în
ansamblu, capătă o factură tipică de fliş grezos devenind o alternanţă ritmică şi monotonă de
121
gresii calcaroase şi argile având peste 1.200 m grosime. Pentru acest tip de Paleocen-Eocen,
N.Grigoraş a introdus termenul de Eocenul (faciesul) de Colţi. Mai departe spre vest acest
fecies se urmăreşte prin partea lui superioară în zona axială a anticlinalului Văleni de Munte
(v. Pl.XIV).
O l i g o c e n u l în flişul extern, în cea mai mare parte, este dezvoltat sub cele trei
aspecte litofaciale amintite (de Fusaru-Pucioasa, de Kliwa şi de Moldoviţa,). Limita
Eocen/Oligocen, convenţional, se consideră a fi între gresia de Lucăceşti şi primele depozite
bituminoase.
L i t o f a c i e s u l d e F u s a r u-P u c i o a s a îşi are dezvoltarea în partea de vest a
flişului extern şi este reprezentat printr-un fliş grezos masiv, elementul arenitic predominant
fiind dat de gresia de Fusaru. Termenul pelitic are un caracter slab bituminos. În suita
litofaciesului de Fusaru din Moldova centrală de jos în sus se recunosc şi se delimitează mai
multe formaţiuni (v.fig.42).
Din Valea Buzăului spre sud-vest şi în continuare în anticlinalul Homorâciu-Prăjani,
Oligocenul trece la un fliş grezos-argilos, bituminos în grosime de peste 1.000 m. În cuprinsul
acestuia se delimitează o formaţiune pelitică, bituminoasă, cu menilite alcătuind manilitele şi
disodilele inferioare; urmează formaţiunea de Pucioasa (o formaţiune argiloasă, bituminoasă
cu intercalaţii episodice de gresii de tip Fusaru). De aici denumirea de litofsaciesul de Fusar-
Pucioasa pentru Oligocenul din partea vestică a flişului extern. Succesiunea acestui litofacies
se continuă cu un episod de fliş cu intercalaţii de cinerite alcătuind formaţiunea de Vineţişu
urmată de şisturile disodilice şi menilitele superioare, acestea revenind Miocenului (v.fig.42).
L i t o f a c i e s u l d e K l i w a se întâlneşte în partea estică a flişului extern şi se
caracterizează prin dezvoltarea largă a depozitelor pelitice bituminoase cu secvenţe de gresii
silicioase (gresia de Kliwa). În litofaciesul de Kliwa se delimitează mai multe entităţi
litostratigrafice (v.fig.42). De reţinut este că gresia de Kliwa poate constitui o masă compactă,
unitară, în partea nordică şi centrală sau apare la două nivele separate printr-o secvenţă de fliş
(formaţiunea de Podu Morii), în partea sudică a zonei flişului extern.
L i t o f a c i e s u l d e M o l d o v i ţ a, ca facies de tranziţie între litofaciesul de
Fusaru şi litofaciesul de Kliwa, se diferenţiază, mai ales la nivelul gresiei de Fusaru şi
respectiv al gresiei de Kliwa. Acestea sunt înlocuite printr-o alternanţă de secvenţe de gresii
de tip Fusaru cu secvenţe de tip Kliwa. Suita litofaciesului de Moldoviţa se încheie printr-o
formaţiune de fliş grezos-calcaros similară formaţiunii de Vineţişu.
M i o c e n u l încheie ciclul de sedimentare paleogen din bazinul de sedimentare al
mării flişului extern unde s-a prelungit până în Burdigalianul timpuriu fiind întrerupt de
mişcările stirice vechi intraburdigaliene. Drept urmare, în structura şi arhitectura flişului
122
extern din zona de curbură spre sud-vest sunt implicate şi depozite eomiocene aparţinând
Acvitanianului şi Burdigalianului timpuriu. Astfel, pe lângă formaţiunile de Vineţişu şi
disodilele şi menilitele superioare, care aparţin Acvitanianului, Eomiocenului timpuriu îi mai
revine o formaţiune gipsiferă, denumită formaţiunea lutitic-evaporitică sau gipsurile
inferioare, care urmează peste disodilele şi menilitele superioare. Acestea suportă o
formaţiune foarte heterogenă ca litologie, descrisă de L.Mrazec drept strate de Cornu. Ele
conţin o faună cu Pecten beudanti şi Pecten pseudobeudanti manţionate de D.M.Preda et al.
încă din 1916, la care Gh.Voicu mai adaugă Globigerina ampliapertura şi Operculina
complanata, care indică vârsta Burdigalian timpuriu. Formaţiunea de Cornu are o răspândire
largă în Valea Prahovei, unde împreună cu formaţiunea lutitic-evaporitică constituie molasa
de Cornu. Spre est aceasta se întâlneşte pe flancurile sinclinalelor Slănic şi Drajna.
Depozite eomiocene timpurii, în aria flişului extern, se mai întâlnesc în semiferestrele
Vrancea, Oituz şi Bistriţa unde alcătuiesc formaţiunea de Goru-Mişina corespunzătoare
menilitelor superioare (v.fig.42).
1.2.2. E V O L U Ţ I E Ş I S T R U C T O G E N E Z Ă
În evoluţia mării flişului, care acoperea paleozona de rift central-carpatică dar şi

marginea instabilă a ariei continentale est-europene, etapei de extensie i-a urmat o etapă de
restrângere însoţită de procese de scurtare a şcoarţei care a avut drept consecinţă formarea şi
ridicarea succesivă a unor generaţii de structuri care se urmăresc de la vest spre est.
Din punct de vedere tectonic, diversele generaţii de structuri s-au concretizat în pânze
sau sisteme de pânze de şariaj (fig.43). Acest aranjament arhitectural în pânze s-a realizat în
două etape: una în Neocretacic-Paleogen, iar cea de a doua în Miocen.
Conturarea pânzelor flişului carpatic, aşa cum figurează pe hărţile actuale, s-a realizat
în timp. La vremea respectivă, cercetătorii au creat o nomenclatură mai mult sau mai puţin
proprie (personală) în desemnarea pânzelor pornind de la criterii diferite. Astfel, unii au luat
în consideraţie poziţia geometrică a pânzelor una faţă de alta (vest internă, internă superioară,
mediană etc.); alţii au ţinut seamă de caracterele structurale şi litofaciale (pânza de solzi,
pânza cutelor marginale etc.); alţii au utilizat denumiri regionale (pânza de Ceahlău, pânza de
Tarcău etc.). Chiar acelaşi autor nu a fost consecvent în aplicarea unuia şi aceluiaşi criteriu.
Acest fapt a dus la o nomenclatură foarte greoaie adesea dând loc la confuzii. În această
situaţie, cel puţin din punct de vedere didactic, se impune unificarea nomenclaturii pornidndu-
se de la un criteriu bine stabilit. Cel mai agreat criteriu pare să fie acela al denumirilor
regionale pornindu-se de la numele unui masiv muntos, al unor localităţi sau al unor râuri
123
foarte cunoscute în aria de aflorare a pânzei respective. În acest spirit, în cele ce urmează,
pânza sub care se prezintă flişul intern este desemnată drept Pânza de Ceahlău; pânza care
corespunde flişului median este desemnată drept Pânza de Teleajen: pânzele care corespund
flişului extern sunt denumite, de la interior spre exterior: Pânza de Audia, Pânza de Tarcău şi
Pânza de Vrancea (v.fig.43).
Fig. 43. Secţiune geologică prin Carpaţii Orientali

(după I.Băncilă actualizată)
Fundamentul; A-de origine continentală (est-europeană); B-de origine oceanică. Unitatea central-est-carpatică:
1-cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila; 2-cristalinul de Tulgheş; 3-sedimentar preaustric. Pânza de Ceahlău:
4-Tithonic-Neocomian (form.de Sinaia);5-Barremian-Apţian (form.de Bistra); 6-Albian (conglomerate de
Ceahlău-Zăganu). Pânza de Teleajen: 7-Neocomian (form. de Plăieşi); 8-Barremian-Apţian (form. de Toroclej);
9-Apţian sup.-Albian (form. de Palanca); 10-Albian sup.-Vraconian inf. (form. de Cotumba-Sita-Tătaru). Pânza
de Audia: 11-Valanginian-Albian (formaţiunea de Audia)12-Cenomanian-Senonian. Pânza de Tarcău
13-Cenomanian-Coniacian (form. de Cârnu-Şiclău); 14-Santonian-Maastrichtian (form. de Hangu);
15-Paleocen-Luteţian (gresia de Tarcău);16-Priabonian (form. de Podu Secu şi form. de Ardeluţa); 17-Oligocen
în litof. de Fusaru; 18,19-(18 form. de Putna,19-form. de Straja). .Pânza de Vrancea: 20-Paleocen-Luteţian în
litof.de Doamna (form. de Putna-calcare de Doamna); 21-Priabonian (gresia de Lucăceşti); 22-Oligocen în
litof. de Kliwa; 23-Miocen inf. Pânza Subcarpatică: 24-Cretacic; 25-Paleogen; 26-Acvitanian (form. cu sare);
27, 28- Burdigalian (27-conglomerate de Pleşu-Petricica,28-argile vărgate) 29-Badenian. 30-Platforma
Moldovenească: a-Cretacic, b-Miocen presarmaţian, c-Sarmato-Pliocen. FCC-falia central-carpatică; FLR-
falia Lutu Roşu; FI-falia internă; FA-falia Audia; FT-falia Tarcău; FE-falia externă; FP-falia pericarpatică.
În intenţia de a se încadra şi generaliza, din punct de vedere tectogenetic,

geostructurile majore la scara întregii arii carpatice romăneşti, în lucrările de sinteză toate
structurile realizate în tectogenezele cretacice au fost grupate sub numele de dacide, putându-
se vorbi de dacide timpurii (acelea realizate în tectogenezele mezocretacice) şi de dacidele
târzii (acelea generate în tectogenezele neocretacice). Structurile realizate în Terţiar au fost
grupate sub numele de moldavide şi în acest caz putându-se vorbi de moldavide timpurii
(acelea realizate în tectogenezele miocene timpurii) şi moldavide târzii (acelea generate de
tectogenezele din Miocenul târziu).
F l i ş u l i n t e r n, aşa cum s-a amintit, a fost generat de paleozona de rift central-
carpatică, astfel încât, în structura actuală, acesta are rol de sutură. Aranjamentul tectonic al
124
flişului intern este rezultatul mai multor tectogeneze începând cu paroxismul austric şi
terminând cu mişcările eostirice şi chiar cu mişcările moldavice.
Primele deformări au fost generate de încălecarea Unităţii central-est-carpatice şi a
Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare peste flişul intern încă înainte ca acesta din urmă să se fi
individualizat ca unitate tectonică. Dovada o constituie caracterul transgresiv al Cretacicului
superior (Vraconianul) din flişul intern.
Rolul definitoriu în stabilirea aranjamentului tectonic al flişului intern l-a avut
tectogeneza intrasenoniană care a dus la încălecarea flişului intern peste flişul median
individualizându-se astfel Pânza de Ceahlău.
a. Pânza de Ceahlău
Aceasta se urmăreşte de la graniţa de nord a ţării, unde are o lăţime de câţiva

kilometri; dispare spre sud fiind acoperită tectonic în zona Câmpulung şi apoi se lărgeşte
treptat atingând lăţimea maximă în zona internă a curburii. Se închide în zona bazinului
Dâmboviţei. Urma şariajului Pânzei de Ceahlău constituie falia Lutu Roşu. În lungul acesteia,
diverşi termeni stratigrafice ai flişului intern vin în contact de superpoziţie tectonică cu
formaţiunile neocretacice ale flişului median. Cea mai nouă formaţiune a flişului median
prinsă sub planul de încălecare este aceea de Valea Dobârlăului aparţinând Turonian-
Senonianului inferior, iar cea mai veche formaţiune care acoperă urma planului de şariaj, este
formaţiunea cu echinizi urmată de marnele de Gura Beliei inferioare aparţinând Senonianului
superior. De aici rezultă că punnerea în loc a Pânzei de Ceahlău a avut loc într-o tectogeneză
neocretacică (laramică timpurie).
Pânza de Ceahlău prezintă şi unele compliaţii tectonice secundare mai ales de tipul
digitaţiilor, cum ar fi digitaţia Ciuc ce se urmăreşte din Valea Bistricioarei spre sud, sau
digitaţiile de Bobu, de Bratocea etc. de la sud de Depresiunea Bârsei (v.Pl.XIV). Elementul
definitoriu al Pânzei de Ceahlău îl constitue flişul de Sinaia încât prezenţa acestuia în
diversele structuri tectonice dovedeşte apartenenţa şi subordonarea acestora Pânzei de
Ceahlău.
În afară de deformările amintite, în Pânza de Ceahlău se întâlnesc cute anticlinale şi
sinclinale care se urmăresc pe mari distanţe. Un exemplu se surprinde în Munţii Baiului unde
se recunoaşte o structură anticlinorie. O structură oarecum asemănătoare se întâlneşte în
Munţii Baraolt unde flişul de Sinaia marchează zonele axiale ale unor anticlinale, în timp ce
depozitele barremian-apţiene ocupă structuri sinclinale. În Munţii Stânişoara şi Ceahlău se
delimitează sinclinalul Sabasa-Ceahlău având în zona axială conglomeratele de Ceahlău. Cele
125
mai multe din contactele tectonice din cuprinsul Pânzei de Ceahlău sunt falii inverse. Unele
din ele sunt reluări ulterioare punerii în loc a pânzei. Dovada o constitue existenţa vergenţelor
vestice. Cel mai elocvent exemplu este oferit de caracterul retroversat al planului de
încălecare central-carpatic de la vest de oraşul Predeal şi planul de încălecare al digitaţiei de
Bobu. Că Pânza de Ceahlău a suferit deformări în faze tectogenetice ulterioare aceleea care a
generat-o, o dovedeşte structura sinclinală Bărbuleţu care traversează Valea Dâmboviţei
constituită din depozite paleogene ce se suprapun oblic faţă de structurile Pânzei de Ceahlău.
F l i ş u l m e d i a n a suferit o primă deformare în tectogeneza neocretacică timp
când a fost încălecat dinspre vest de Pânza de Ceahlău. Însă tectogeneza definitorie este
tectogeneza stirică veche (intraburdigaliană) când flişul median a devenit Pânza de Teleajen.
b. Pânza de Teleajen
Aceasta este cuprinsă între falia Lutu Roşu şi o falie mai estică, falia internă sau falia
Teleajen. Aceasta se urmăreşte de la graniţa de nord până în Valea Prahovei. Mai departe este
implicată în tectonica de detaliu încât este mai greu de urmărit (v.fig.43). În partea sudică,
unde s-au păstrat şi depozitele paleogene şi cele eomiocene, se surprind situaţii unde, sub
planul de încălecare sunt prinse depozite paleogen-eomiocene ultimele reprezentând gipsurile
inferioare. Primele depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin molasei burdigaliene
corespunzătoare conglomeratelor de Brebu. Această situaţie atestă vârsta intraburdigaliană a
Pânzei de Teleajen fiind un efect al tectogenezei eostirice. Pânza de Teleajen prezintă o
tectonică proprie. Aceasta constă în existenţa unor structuri plicative de tipul digitaţiilor.
Astfel, la marginea vestică a Pânzei de Teleajen, de la marginea Depresiunii Breţcu spre sud,
se delimitează o structură constituită din depozite neocretacice prinse sub planul de încălecare
al Pânzei de Ceahlău. Structura în ansamblu este dislocată şi împinsă peste flişul curbicortical
individualizându-se ca o digitaţie a Pânzei de Teleajen. Aceasta se continuă spre sud până
aproape de Valea Doftanei incluzând semiferestrele tectonice Teliu şi Cheia. La marginea
estică a Pânzei de Teleajen, tot de la Depresiunea Breţcu spre sud, se individualizează o altă
structură care a iscat controverse în sensul că, unii cercetători o atribuie Pânzei de Teleajen,
alţii Pânzei de Audia de la est, iar alţii o consideră ca o pânză independentă constituind Pânza
de Macla. Toate acestea datorită litofaciesurilor constituente care arată afinităţi şi cu una şi cu
alta din pânzele între care se găseşte. Se remarcă totuşi afinitatea mai pregnantă cu Pânza de
Teleajen încât, mai judicios şi mai aproape de realitate este de a o considera o digitaţie (de
Macla) a Pânzei de Teleajen.
126
În afară de structurile menţionate, Pânza de Teleajen prezintă o serie de cute sinclinale
şi anticlinale cu ambele flancuri frecvent deversate spre est şi mai rar spre vest. De asemenea,
flişul median, respectiv Pânza de Teleajen, prezintă efectele cutărilor postparoxismale.
Acestea se reflectă în redresarea sau chiar retroversarea planului de şariaj fiind un efect al
mişcărilor moldavice.
F l i ş u l e x t e r n, aşa cum s-a amintit, a rezultat din evoluţia bazinului de
sedimentare cu substrat de margine continentală est-europeană instabilă. Aranjamentul
tectonic este efectul mai multor tectogeneze. Astfel, procesul de încălecare a flişului extern
spre est a început în Miocenul timpuriu, odată cu încălecarea flişului median
(intraburdigaliană) când structurile cele mai vestice ale flişului extern, sub influenţa
încălecării de către flişul median, s-au desprins de pe substrat şi au înaintat peste structurile
mai estice. În felul acesta s-a format pânza cea mai vestică a flişului extern, Pânza de Audia
(v.Pl.III, Pl.XIV).
c. P â n z a d e A u d i a
Pânza de Audia se urmăreşte ca o zonă îngustă în tot lungul Carpaţilor Orientali până
în zona internă a curburii. Mai departe este acoperită de Pânza de Teleajen (v.Pl.XIV). În
alcătuirea Pânzei de Audia intră formaţiuni eocretacice în facies silezian (formaţiunea de
Audia), formaţiuni neocretacice şi formaţiuni paleogene respectiv gresia de Siriu-Tomnatec
(v.fig.42, 43). Pânza de Audia încalecă peste Pânza de Tarcău de la est în lungul faliei Audia.
Cele mai noi depozite încălecate aparţin Oligocen-Eomiocenului (formaţiunea de Vineţişu),
iar cele mai vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin Burdigalianului
superior (conglomeratele de Brebu) fapt ce confirmă vârsta stirică veche a Pânzei de Audia. În
timpul încălecării, formaţiunile constituente au fost cutate şi faliate dând o structură tipică de
cute-solzi (de imbricare). Unele suprapuneri tectonice din cadrul pânzei au o amploare
deosebită formând adevărate digitaţii. Astfel, de la Valea Moldovei spre nord se distinge o
digitaţie inferioară în care predomină gresia de Prisaca-Tomnatec şi o digitaţie superioară în
care preponderente sunt şisturile negre. Cele două digitaţii se încalecă după falia Feredău.
Pânza de Audia în ansamblu a suferit şi influenţa mişcărilor ulterioare punerii ei în loc. Acest
fapt se recunoaşte, mai ales, în redresarea şi răsturnarea planului de şariaj principal.
Procesele de încălecare în aria flişului extern au continuat. Astfel, după
individualizarea Pânzei de Audia, alte generaţii de structuri din faţa Pânzei de Audia s-au
desprins de pe substratul lor şi au înaintat peste formaţiunile din faţă. În felul acesta s-au
schiţat încă două pânze: Pânza de Tarcău şi Pânza de Vrancea. Cele mai noi depozite prinse
127
sub planul de şariaj al acestora se consideră a aparţine Badenianului inferior, iar cele mai
vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin Sarmaţianului încât se poate spune
că încălecarea a început în timpul mişcărilor neostirice. Cert este însă că etapa finală când
flişul extern în ansamblu a înaintat peste formaţiunile molasei inferioare s-a produs în
tectogeneza moldavică (intrasarmaţiană), iar urma planului de şariaj a fost acoperită de
depozite sarmato-pliocene (v.Pl.XIV şi fig.43).
d. Pânza de Tarcău
Este cea mai întinsă dintre pânzele flişului extern fiind cuprinsă între falia Audia la
vest şi o linie tectonică foarte sinuasă spre est. La alcătuirea Pânzei de Tarcău participă
formaţiuni eocretacice în faciesul şisturilor negre, formaţiuni paleogene de faciesuri foarte
diferite şi depozite miocene timpurii cu factură de molasă. Amploarea încălecării dovedită
prin forajé depăşeşte 30 km. Pânza de Tarcău, la rândul ei, prezintă deformări remarcându-se
structuri de amploarea digitaţiilor. S-au delimitat două asemenea structuri: digitaţia de Tarcău
şi digitaţia de Tazlău.
Digitaţia de Tarcău (superioară) este cea mai internă, iar fruntea ei se urmăreşte din
zona de curbură spre nord până la graniţă. Această digitaţie, la rândul ei, este larg cutată.
Digitaţia de Tazlău (inferioară) are o poziţie externă şi se urmăreşte de la graniţa de
nord a ţării până în zona de curbură. Şi aceasta prezintă o cutare strânsă, imbricată.
În afară de deformările tectonice majore menţionate, în Pânza de Tarcău se întâlnesc şi
alte structuri tectonice. Unora dintre acestea, în interpretări mai recente, li s-a acordat de
asemenea valoare de digitaţii (de Ciunget, de Putna-Leşunţ etc.). Chiar dacă aceste ultime
deformări nu au valoarea ce li se acordă, relaţii tectonice între diverse formaţiuni, mergând de
la simple falii inverse pănă la încălecări de o anumită amploare, se întâlnesc frecvent.
De la Valea Buzăului spre sud-vest, unde are loc o afundare a întregii zone a flişului şi
unde urma planului de şariaj este acoperită de depozite postpânză, pare să aibă loc şi o
atenuare a amploarei deformărilor. Cert este că Pânza de Tarcău se mai poate urmări doar prin
două structuri anticlinale: Homorâciu-Prăjani şi Vălenii de Munte. Prima se continuă spre vest
până în bazinul Dâmboviţei, iar cea de a doua se îngustează afundându-se în zona Văii
Prahovei. Aceste două anticlinale sunt la rândul lor delimitate de sinclinalele Slănic şi Drajna
(v.Pl.XIV).
Pânzei de Tarcău mai aparţin o serie de klippe de rabotaj situate în faţa pânzei cum
este aceea de la nord de Valea Suceviţei (intre pâraele Voiticel şi Clit) şi aceea dintre bazinul
128
Tazlăului Sărat şi Culmea Berzunţ. Klippele sunt constituite din formaţiuni paleogene de tipul
celor din Pânza de Vrancea.
e. Pânza de Vrancea
Este pânza cea mai externă a flişului carpatic şi prezintă particularitatea că apare
discontinuă sub formă de semiferestre tectonice. Este constituită din depozite eocretacice în
faciesul şisturilor negre, depozite neocretacice în faciesul stratelor cu inocerami şi depozite
paleogene în litofaciesul de Doamna şi respectiv de Kliwa. De la nord spre sud, Pânza de
Vrancea apare în semiferestrele: Putna, Humor, Bistriţa, Oituz şi Vrancea. De asemenea mai
apare în ferestrele Dumesnic şi Mitocu lui Bălan. Spre est, Pânza de Vrancea încalecă peste
formaţiunile molasei inferioare în lungul faliei externe care se urmăreşte până în zona de
curbură; mai departe este acoperită de Pânza de Tarcău. Pânza de Vrancea la rândul ei este
deformată prezentând structuri cu vergenţă estică. Acestea sunt foarte evidente în
semifereastra Bistriţa care este dominată de anticlinalul Horaiţa-Doamna în care apare
formaţiunea de Sărata şi în semifereastra Vrancea unde, în anticlinalul Coza apare
formaţiunea de Streiu.
Dispariţia Pânzei de Vrancea spre sud-vest şi în general, modul cum se afundă
structurile flişului extern în această direcţie, sugerează că odată cu afundarea axială ar avea
loc şi o atenuare, dacă nu chiar o destrămare a încălecărilor. Cert este că în bazinul
Dâmboviţei, întreg ansamblul structural al flişului extern dispare. Această dispariţie trebuie
pusă pe seama comportamentului diferit a marginii continentale instabile, în lungul Carpaţilor.
1.3. Z O N A D E M O L A S Ă
Molasele, din punct de vedere litofacial, sunt acumulări terigene foarte heterogene
încluzând de la conglomerate până la marno-argile, adesea cu caracter de ritmicitate. La
acestea se pot adăuga evaporite, cărbuni, calcare, tufite etc. Preponderente sunt însă
conglomeratele şi gresiile cu frecvente schimbări laterale. Spre deosebire de flişuri care sunt
eminamente marine, molasele pot fi marine, lacustre, fluvio-lacustre etc. Molasele sunt legate
de încheierea evoluţiei de edificare a unui sistem cutat şi se plasează la marginea acestuia.
Dată fiind existenţa unor importante bogăţii în subsolul zonei de molasă ca: petrol,
sare, săruri de potasiu etc. aceasta a intrat foarte de timpuriu în preocupările multor geologi.
Gr.Cobălcescu urmat de numeroşi geologi români şi străini printre care: D.M.Preda,
O.Protescu, Fl.Olteanu, Th.Iorgulescu, I.Pătruţ, N.Grigoraş, Gr.Popescu, I.Motaş, Gh.Voicu şi
multi alţii au pus bazele stratigrafiei Neogenului din zona de molasă. Au urmat generaţiile
129
M.Săndulescu, M.Micu, M.Mărunţeanu, I.Pană, I.Andreescu şi alţii care au întregit imaginea
geologică a zonei de molasă.
Zona de molasă este partea cea mai estică (externă) a Carpaţilor Orientali. Bazinul de
acumulare respectiv s-a creat spre sfârşitul ridicării lanţului carpatic, în Miocenul timpuriu.
Într-o primă etapă, corespunzătoare Miocenului timpuriu şi mediu, formaţiunile de molasă s-
au acumulat într-un bazin al cărui substrat era format în întregime din fliş extern. Acumulările
din această etapă constitue molasa inferioară. Într-o a doua etapă, corespunzătoare Sarmato-
Pliocenului, bazinul de sedimentare a migrat spre est situându-se cu un flanc (intern) pe
formaţiunile flişului extern, cutate, şi cu celălalt flanc (extern) pe cuvertura unităţilor de
vorland, necutată. Depozitele acumulate în această a doua etapă constitue molasa superioară.
În această situaţie, bazinul de sedimentare al molasei superioare evolua ca avanfosă
reprezentând ultima etapă din evoluţia bazinului est-carpatic.
Formaţiunile celor două molase se delimitează foarte clar molasa inferioară incluzând
depozite miocene până la Badenian inclusiv, în timp ce molasei superioare îi revin depozite
sarmato-pliocene. Şi din punct de vedere al răspândirii areale, cele două molase se
delimitează cu uşurinţă, mai ales din Valea Buzăului spre nord (v.Pl.XIV). Molasa inferioară
ocupă constant o poziţie internă, în timp ce molasa superioară are o poziţie externă, sau se
suprapune celei inferioare.
a. M o l a s a i n f e r i o a r ă
Molasa inferioară se urmăreşte de la graniţa de nord a ţării spre sud, pe o zonă foarte
îngustă până în Valea Moldovei. Mai departe se lărgeşte treptat atingând lăţimea maximă în
Moldova centrală unde ajunge la 15-20 km în bazinul Tazlăului. Pe această distanţă, molasa
inferioară este cuprinsă între falia externă (urma şariajului Pânzei de Vrancea) spre vest şi
falia pericarpatică spre est. De la Valea Trotuşului spre sud, molasa inferioară, la zi, este
delimitată de falia externă şi o falie mai estică denumită falia Caşin-Bisoca. Din Valea
Buzăului spre vest, în zona cutelor diapire, molasa inferioară este acoperită în mare parte de
molasa superioară, încât nu mai apare decât în sinclinalele Drajna şi Slănic (v.Pl.XIV).
Depozitele molasei inferioare, din punct de vedere cronostratigrafic, aparţin
Miocenului inferior şi mediu.
130
M i o c e n u l i n f e r i o r – m e d i u. Molasa inferioară urmărită în lungul Carpaţilor
Orientali, prezintă importante variaţii litofaciale. Astfel, se remarcă o deosebire sensibilă între
molasa din Moldova centrală şi molasa din partea sudică (zona cutelor diapire) (Pl.XI, XII).
În Moldova centrală (Pl.XI), molasa inferioară debutează printr-o formaţiune
argiloasă-bituminoasă cunoscută drept formaţiunea (strate) de Gura Şoimului. Aceasta, ca
vârstă, ar reveni Acvitanianului. Urmează o formaţiune preponderent argiloasă, cu evaporite,
puternic deformată, cu blocuri însedimentate, constituind formaţiunea cu sare inferioară.
Aceasta suportă o gresie feldspatică, gresia de Condor. Ca vârstă, formaţiunea cu sare şi
gresia de Condor sunt atribuite Burdigalianului inferior.
Peste gresia de Condor, în Moldova centrală, urmează depozite preponderent marno-
argiloase frecvent de culoare roşie constituind formaţiunea vărgată inferioară sau molasa
roşie, sau încă formaţiunea de Măgireşti. Aceasta are o grosime în jur de 1.000 m şi prezintă
însemnate variaţii laterale de facies. Astfel, spre est trece la conglomerate formate aproape
exclusiv din şisturi verzi şi sunt bine dezvoltate în Culmile Petricica Bacăului şi Pleşu
(conglomeratele de Pleşu-Petricica). Acestea suportă o secvenţă cu litologie preponderent
argiloasă (formaţiunea de Tescani). Asociate conglomeratelor se întâlnesc blocuri de depozite
provenind din flişul extern (formaţiunea de Bisericani, gresie de Kliwa etc.) care reprezintă,
fie blocuri însedimentate, fie lame tectonice. Lateral spre vest, formaţiunea vărgată inferioară
trece, pe alocuri, la un facies grezos (gresia de Borzeşti), sau la conglomerate (conglomerate
de Almaşu) şi se încheie cu o secvenţă grezoasă (gresia de Moişa). Se apreciază că
formaţiunea vărgată inferioară revine Burdigalianului superior şi apare la zi pe arii limitate
marcând culminaţiile unor cute anticlinale (v.Pl.XIV).
Molasa inferioară din Moldova centrală se continuă cu formaţiunea vărgată superioară
în grosime de 2.000 m, constituită din marno-argile nisipoase adesea roşiatice, însă predomină
argilele cenuşii motiv pentru care mai este cunoscută şi sub numele de molasa cenuşie. În
baza formaţiunii apare un complex gipsifer (gipsul de Perchiu), iar la nivele superioare un
altul (gipsul de Stufu). Pe alocuri se surprind variaţii laterale de facies şi ca o notă
caracteristică apar şi intercalaţii de roci carbonatice (v.Pl.XI). Formaţiunea vărgată superioară
este atribuită Badenianului inferior şi acoperă suprafeţe întinse ocupând zonele axiale ale unor
cute sinclinale (v.Pl.XIV).
Suita stratigrafică a molasei inferioare continuă cu depozite preponderent piroclastice
constituind formaţiunea tufurilor şi marnelor cu globigerine. Aceasta lateral poate trece la o
gresie calcaroasă de culoare albă cu noduli de Lithothamnium descrisă drept formaţiunea de
Răchitaşu. Urmează formaţiunea cu gipsuri şi sare adesea cu aspect brecios, care suportă
formaţiunea şisturilor cu radiolari urmată de formaţiunea marnelor cu Spiratella. Ultimele
131
două formaţiuni trec lateral la depozite calcaroase cu piroclastite descrise drept formaţiunea
de Haloşu.
Vârsta Badenian mediu-superior a formaţiunilor de deasupra formaţiunii vărgate
superioare este argumentată de un bogat conţinut micropaleontologic de foraminifere
provenind mai ales din formaţiunea tufurilor şi marnelor cu globigerine.
132
De la curbură spre sud-vest, şi mai ales începând din Valea Buzăului, aşa cum s-a
arătat deja, peste ultimele formaţiuni ale flişului extern, (formaţiunea de Vineţişu şi disodilele
şi menilitele superioare atribuite Acvitanianului), urmează molasa de Cornu reprezentată în
bază printr-o formaţiune lutitic-evaporitică (gipsurile inferioare) corelabilă cu formaţiunea cu
sare inferioară din Moldova centrală, şi prin formaţiunea de Cornu corelabilă cu gresia de
Condor, totul revenind Burdigalianului inferior (Pl.XII).
Transgresiv şi discordant peste molasa de Cornu se dispune molasa de Doftana
reprezentată printr-o formaţiune preponderent argiloasă, frecvent de culoare roşie
reprezentând formaţiunea vărgată. Aceasta, pe alocuri, debutează printr-un nivel de
conglomerate (conglomerate de Brebu) peste care urmează depozite preponderent argilo-
marno-grezoase frecvent de culoare roşie, cu intercalaţii de gresii, tufuri şi gipsuri.
Formaţiunea vărgată are o grosime de peste 1.500 m şi pe baza asociaţiilor de
microforaminifere şi de nannoplancton a fost atribuită Burdigalianului superior urcând şi în
Badenianul inferior. Este corelabilă cu formaţiunile vărgate inferioară şi superioară din
Moldova centrală.
Urmează molasa de Slănic aici întâlnindu-se dezvoltarea, devenită clasică, a
Badenianului mediu-superior (Pl.XII). Astfel, în zona Slănic-Vărbilău, Fl.Olteanu şi
Gr.Popescu (1953) au realizat orizontarea litostratigrafică a Badenianului care are valoare
regională. Astfel, în cuprinsul molasei de Slănic s-au separat: formaţiunea tufurilor şi
marnelor cu globigerine, formaţiunea cu gipsuri şi sare, formaţiunea şisturilor cu radiolari şi
formaţiunea marnelor cu Spiratella (v.Pl.XII).
Pe baza conţinutului în microfaună cu Praeorbulina glomerosa, Orbulina universa
etc. molasa de Slănic în ansamblu este atribuită Badenianului mediu-superior, Badenianului
inferior revenindu-i, aşa cum s-a arătat, jumătatea superioară a formaţiunii vărgate.
133
134
b. M o l a s a s u p e r i o a r ă
Formaţiunile molasei superioare se dispun în bună parte pe marginea unităţilor de

vorland şi se urmăresc la est de aria de extindere a molasei inferioare începând din Valea
Trotuşului spre sud. Între Văile Buzău şi Prahova, molasa superioară înaintează peste molasa
inferioară. La nord de Valea Trotuşului, molasa superioară nu s-a mai păstrat.
Din punct de vedere cronostratigrafic, molasa superioară include depozite sarmato-
pliocene a căror stratigrafie este clară în partea sudică a zonei de molasă respectiv în bazinul
Văii Buzăului.
Sarmato-Pliocenul. În partea sudică a zonei cutelor diapire, unde se presupune că este
în continuitate de sedimentare cu depozitele badeniene, debutează prin marne albicioase cu
Syndesmia scythica, Ervilia praepodolica Mactra eichwaldi etc. revenind Volhinianului
timpuriu. Mai spre interiorul zonei de molasă, între Valea Buzăului şi Valea Râmnicului
Sărat, se întâlneşte un facies calcaros recifal cu bioherme de serpulide (la Râuri-Bozioru). Mai
spre nord Volhinianul are caracter transgresiv.
În partea centrală a zonei cutelor diapire, depozitele aparţinând Volhinianului sunt
urmate de depozite pelitice cu Cryptomactra pesanseris revenind Basarabianului. Cu
dezvoltare locală se întâlnesc şi faciesuri marginale ale Basarabianului reprezentate fie prin
conglomerate, fie prin calcare oolitice sau lumaşelice cu Mactra fabreana, Cardium fittoni
etc. (în Măgura Istriţei), fie prin calcare recifale cu serpulide (între Teleajen şi Buzău). Suita
sarmaţiană în zona cutelor diapire se încheie prin calcare lumaşelice cu Mactra pallasi
(v.Pl.XII).
În zona cutelor diapire, depozitele sarmaţiene sunt urmate de depozite nisipoase
argiloase cu Dossinia maeotica, Unio subatavus etc. revenind Meoţianului. Urmează depozite
preponderent marnoase cu Valencennius annulatus, Congeria rhomboidea, Phyllocardium
planum planum aparţinând Ponţianului. În continuitate de sedimentare se dispun depozite
nisipoase-grzoase cu cărbuni conţinând o faună cu Prosodacna rumana, Stylodacna heberti
etc. indicând Dacianul. Suita pliocenă se încheie cu depozite argiloase şi marnoase cu
Psilunio lenticularis revenind Romanianului. La partea superioară a acestora se întâlnesc şi
episoade de prundişuri reprezentând prundişurile de Cândeşti care în parte aparţin
Cuaternarului (v.Pl.XII).
Din Valea Milcovului spre nord, formaţiunile molasei superioare îmbracă un facies
detritic grezos argilo-nisipos foarte monoton, lipsit de un conţinut paleontologic astfel încât
nu se poate face nici o detaliere stratigrafică. Aceste depozite au fost descrise de
N.Macarovici şi I.Moţas drept (stratele) formaţiunea de Milcov (v.Pl.XI). Aceasta constituie
135
homoclinul sarmato-pliocen care se situiază la marginea zonei de molasă şi se întinde spre
nord până în Valea Trotuşului (v.Pl.XIV). La nord de aceasta, în Moldova centrală molasa
superioară nu s-a păstrat.
Zona de molasă constitue ultima şi cea mai estică unitate tectonică a Carpaţilor
Orientali, Pânza Subcarpatică. Formaţiunile molasei inferioare, odată încălecate de flişul
extern dinspre interior, la rândul lor au încălecat peste cuvertura unităţilor de vorland
individualizându-se astfel Pânza Subcarpatică.
a. P â n z a S u b c a r p a t i c ă
În partea nordică a zonei de molasă, Pânza Subcarpatică este cuprinsă între falia
externă (fruntea Pânzei de Vrancea) la interior şi falia pericarpatică reprezentând contactul
tectonic dintre molasa inferioară şi cuvertura din vorland, la exterior (v.Pl.III, XIV). Această
falie se urmăreşte de la graniţa de nord a ţării până în Valea Trotuşului. Cele mai noi
formaţiuni prinse sub planul de şariaj aparţin Sarmaţianului timpuriu. Din Valea Trotuşului
spre sud unde se dezvoltă şi molasa superioară, Sarmaţianul mediu, ca prim termen al molasei
superioare, înaintează transgresiv acoperind urma planului de şariaj al Pânzei Subcarpatice,
situaţie din care se deduce vârsta intrasarmaţiană (moldavică) a Pânzei Subcarpatice.
Pânza Subcarpatică, la rândul ei, prezintă o tectonică proprie (v.Pl.XIV, fig.43, 44).
Aceasta este foarte evidentă în partea centrală a zonei. Astfel, în bazinul Tazlăului se
recunoaşte un contact tectonic interpretat ca reprezentând o digitaţie (digitaţia Măgireşti-
Perchiu). La est de Culmile Pleşu şi Petricica se constată relaţii tectonice între conglomeratele
burdigaliene şi formaţiunile mai tinere de la est; aici se recunoaşte solzul Valea Mare. Pe
lângă aceste structuri, în Pânza Subcarpatică se mai întâlnesc frecvent cute normale, cute-solzi
şi cute culcate, mai ales în bazinul Bistriţei.
Din Valea Buzăului spre vest, unde molasa superioară se extinde mult peste molasa
inferioară, formaţiunile de molasă au fost afectate de diapirismul sării. Cutele diapire, care
constau în străpungerea depozitelor mai noi de către un sâmbure de sare mai vechi, se
caracterizează prin anticlinale înguste şi sinclinale largi (fig.44). Valea Buzăului este
traversată de mai multe cute diapire (Tega, Lapoş, Berca-Arbănaş etc).
Cutarea în stil diapir a zonei de la Valea Buzăului spre vest, generată de
comportamentul particular al sării, a fost influenţată de mişcările tectonice care au dus la
136
deformarea cutelor diapire, deformări care sunt cu atât mai accentuate cu cât structurile în
cauză sunt situate pe aliniamente mai nordice. I.Atanasiu şi J.Gavăt au deosebit: cute diapire
revărsate (la care sâmburele de sare a fost dezrădăcinat încât acesta are o poziţie superficială:
Lapoş, Buştenari); cute diapire exagerate (la care sâmburele de sare străpunge toate
formaţiunile suprapuse: Udreşti); cute diapire atenuate (la care sâmburele de sare nu ajunge la
suprafaţă: cutele din zona Ploieşti); cute criptodiapire (care se prezintă ca boltiri în care
prezenţa sării nu a fost dovedită, dar se presupune că există: Urlaţi, Tinosu etc.).
Fig. 44. Secţiune geologică prin zona cutelor diapire

(după C.Sârbu)
1-Cretacicul unităţilor de vorland; 2-Oligocen; 3-Acvitanian; 4-Burdigalian; 5-Badenian;

6-Sarmaţian; 7-Meoţian; 8-Ponţian; 9-Dacian-Romanian; 10-Cuaternar; 11-masive de sare
Ultimele mişcări care au afectat zona de molasă au fost acelea din Pliocen-Pleistocen,
mişcările valahice. Printre efectele acestora se numără stabilirea raporturilor tectonice între
molasa inferioară şi molasa superioară în lungul faliei Caşin-Bisoca. La est de aceasta se
găseşte un compartiment coborât care se desenează ca un vast homoclin sarmato-pliocen.
Acesta se urmăreşte din zona de curbură spre nord până în Valea Trotuşului.
Formaţiunile molasei superioare spre vest se întind mult peste molasa inferioară
acoperind falia pericarpatică. Aceasta din urmă se prelungeşte şi în faţa Carpaţilor
Meridionali. Limita vestică a molasei superioare este dată de limita de eroziune
presarmaţiană, iar limita externă este considerată zona de îngroşare a formaţiunilor acesteia.
1.4. Z O N A T R A N S C A R P A T I C Ă
Zona transcarpatică se delimitează în nord-vestul Carpaţilor Orientali şi cuprinde

nordul Transilvaniei şi Maramureşului (Pl. XIII).
Cunoaşterea geologiei zonei transcarpatice s-a realizat în două etape. În prima etapă,
care s-a desfăşurat în prima jumătate a secolului trecut, s-a obţinut o informare generală
137
asupra geologiei de ansamblu, la care şi-au adus contribuţia H. Zapalowicz, Z.Schretter,
S.Jasko şi alţii. Cea de a doua etapă s-a desfăşurat după 1950 şi a dus la realizarea cunoaşterii
geologiei detaliate şi la întocmirea hărţilor geologice moderne. La aceasta şi-au adus
contribuţia I.Dumitrescu, L.Atanasiu, V.Mutihac, D.Patrulius, I.Motaş, I.Draghinda, M.
Săndulescu, S. Năstăseanu, O.Dicea, Gh.Bombiţă şi multi alţii.
Din punct de vedere al structurii geologice, în zona transcarpatică sunt incluse unităţile
structurale de la vest de Unitatea central-estcarpatică, inclusiv marginea vestică acoperită a
acesteia. Astfel delimitată, zona transcarpatică reprezintă zona de joncţiune dintre Carpaţii
Nordici şi Carpaţii Orientali. În această situaţie, în aria zonei transcarpatice se întâlnesc unităţi
structurale specifice Carpaţilor Orientali, şi unităţi proprii Carpaţilor Nordici. Acestora li se
adaugă prelungirea blocului transilvan deformat. Drept urmare, în zona transcarpatică se
găsesc următoarele unităţi structurale majore:
 marginea internă a Unităţii central - estcarpatice;
 prelungirea blocului transilvan deformat;
 urma, eventual elemente ale suturii transilvane;
 sutura transcarpatică cu flişul transcarpatic constituind Unitatea klippelor şi a
flişului transcarpatic.
138
Dintre toate unităţile menţionate constituiente ale zonei transcarpatice, numai ultima,
Unitatea klippelor şi a flişului transcarpatic este deschisă la zi, celelalte sunt acoperite
complet de cuvertura postaustrică formând fundamentul heterogen al acesteia. Aşadar, în zona
transcarpatică aflorează şi pot fi cercetate direct două entităţi structurale: cuvertura
postaustrică şi Unitatea klippelor şi a flişului transcarpatic
1.4.1.1. CUVERTURA POSTAUSTRICĂ
După desăvârşirea tectogenezei austrice care a dus la edificarea primelor structuri ale
Carpaţilor Orientali, acestea din urmă au căpătat o oarecare stabilitate, însă chiar de la
începutul Neocretacicului, au fost acoperite în bună parte de ape devenind astfel bazine de
sedimentare. Apele se întindeau mult spre vest acoperind şi prelungirea spre nord a blocului
transilvan şi sutura transilvană. Depozitele acumulate în asemenea condiţii constituie
cuvertura postaustrică. Atât alcătuirea litofacială cât şi aranjamentul tectonic al acesteia
reflectă în bună măsură extinderea, structura şi mai ales comportamentul fundamentului
heterogen.
Cuvertura postaustrică s-a păstrat pe largi suprafeţe în Maramureş şi în nordul
Transilvaniei întinzându-se spre vest până la limita cu Unitatea klippelor şi a flişului
transcarpatic (v.Pl. XIII).
În funcţie de alcătuirea, dar mai ales de comportamentul fundamentului care, aşa cum
s-a arătat, este heterogen, în litostratigrafia cuverturii se delimitează două arii litofaciale
sensibil deosebite. Astfel, în partea estică a Maramureşului se deosebeşte o zonă de faciesuri
marginale (neritico-litorale), în timp ce spre vest se întâlnesc faciesuri de larg, flişoide
(fig.45).
F a c i e s u r i l e m a r g i n a l e. În partea estică a Maramureşului bazinul de
sedimentare avea drept fundament marginea Unităţii central-estcarpatice relativ stabilă. În
asemenea condiţii s-au acumulat depozite neritico-litorale preponderent detritice, adesea
grosiere şi mai rar pelitice sau recifale. Spre vest, în jumătatea sudică a zonei, faciesurile
marginale se întind până în bazinul Sălăuţei unde, în structura actuală, cuvertura formează mai
mulţi solzi. La nord de Valea Izei, mai exact la nord de un sistem de falii Rodna-Dreagoş
Vodă-Bogdan Vodă (prescurtat R-DV-BV) ajung până în bazinul Ruscovei (v. Pl. XIII).
Formaţiunile neritico-litorale, ca vârstă, aparţin Cretacicului superior şi Paleogenului.
139
Cretacicul superior. Ca prim termen al cuverturii postaustrice Cretacicul superior
debutează prin depozite detritice grosiere care se dispun direct peste fundamentul cristalin şi
din care se cunosc fragmente de Exogyra sp. revenind Cenomanianului. Pe verticală se
dezvoltă brecii, conglomerate şi gresii în grosime de până la 200 m alcătuind formaţiunea de
Ajmaru Mare care, pe baza unei faune de inocerami şi microforaminifere, a fost atribuită
Turonian-Senonianului. Depozitele neocretacice apar sporadic de sub depozitele paleogene în
lungul contactului cuverturii cu fundamentul cristalin. Se întâlnesc în paleogolfurile Ruscova
şi Borşa şi în Pasul Prislop (v. Pl .XIII).
Paleogenul. Depozitele paleogene au caracter ingresiv diverşii termeni adesea
depăşind formaţiunile neocretacice încât iau contact direct cu fundamentul cristalin.
E o c e n u l (v.fig.45) debutează prin brecii masive lipsite de stratificaţie iar
elementele constituiente sunt foarte heterogene fiind prinse într-o matrice nisipoasă. Pe
verticală se trece la gresii la început masive apoi stratificate, pe alocuri turbiditice, ansamblul
acestora constituind formaţiunea de Prislop care se încheie prin şisturi siltice, pararitmice, în
alternanţă cu gresii calcaroase. Conţinutul destul de sărac în microforaminifere, la care se
adaugă şi numuliţi, indică vârsta Eocen timpuriu a formaţiunii de Prislop.
Formaţiunea de Prislop este urmată de formaţiunea de Vişeu preponderent marno-
grezoasă conglomeratică în grosime ce poate atinge 300 m. Conţinutul în foraminifere mari cu
Nummulites brogniarti, N.perforatus etc. indică Luteţianul.
Suita eocenă din faciesul marginal se continuă cu o formaţiune preponderent
marnoasă, formaţiunea de Gura Vaserului în grosime de 200 m. Conţinutul în nannoplancton
cu Ericsonia formosus Sphaenolithus radians etc. la care se adaugă Nummulites striatus este
indicativ pentru Eocen mediu terminal-Eocen superior.
Ca ultim termen al Eocenului sunt calcarele de Valea Teilor de la izvoarele Izei în
grosime de 50 m. Acestea au dezvoltare locală şi sunt reprezentate prin calcare organogene cu
alge, corali, briozoare etc. şi numeroase foraminifere la care se adaugă moluşte (Chlamys,
Pecten etc.). Prezenţa nummuliţilor printre care Nummulites fabianii, N.chavannesi etc. indică
vârsta Priabonian eventual cu trecere la Oligocen (v.fig. 45).
Eocenul în facies de margine apare ca o fâşie aproape continuă la marginea estică a
zonei transcarpatice în lungul contactului cu şisturile cristaline din Unitatea central-
estcarpatică (v. Pl. XIII).
O l i g o c e n u l aflorează pe o zonă mult mai întinsă decât Eocenul. Primele depozite
de această vârstă au fost descrise pe Valea Carelor în apropiere de satul Săcel (pe Iza) şi au
fost denumite ca atare (formaţiunea de Valea Carelor). Stratotipul este reprezentat prin blocuri
mari de argile de culoare închisă ce îşi au originea într-un mâl sapropelic, lagunar, care prin
140
diageneză a devenit argilă slab siltică. Roca se prezintă compactă sau stratificată şi numai
rareori şistoasă. Se întâlnesc de asemenea lentile ankeritice şi şisturi disodilice cu eflorescenţe
de sulfaţi. Argilelor li se adaugă intercalaţii subţiri de gresii fin granulare iar pe alocuri apar
microbrecii în care sunt remaniate calcare priaboniene din substratul calcaros. O caracteristică
a formaţiunii de Valea Carelor este dată de faptul că aceasta este puternic deformată şi
contorsionată fenomenul de budinaj fiind foarte frecvent. Se apreciază că acest aspect
particular al formaţiunii de Valea Carelor este, fie de origine tectonică cum este cazul pe
Valea Sălăuţei, sau este cauzat de deformări gravitaţionale mai recente după ce eroziunea a
îndepărtat gresia de Borşa de de-asupra care o proteja, cum ar fi situaţia din regiunea Valea
Carelor. În vecinătatea zonei cristaline, în masa formaţiunii de Valea Carelor sunt remaniate
numeroase şi variate blocuri din substrat (conglomerate de Prislop, conglomerate cretacice,
şisturi cristaline etc).
Conţinutul paleontologic al formaţiunii de Valea Carelor este foarte heterogen, în cea
mai mare parte fiind remaniat, însă fauna in situ indică un mediu anaerobic bogat în H2S. Pe
baza litofaciesului şi a biofaciesului cu frecvente schelete de peşti, formaţiunea de Valea
Carelor este atribuită Rupelianului fiind comparabilă cu stratele de Ileanda Mare din Bazinul
Transilvaniei a căror vârstă rupeliană a fost dovedită.
Formaţiunea de Valea Carelor se întâlneşte la sud de sistemul de fracturi R-DV.BV
La nord de acesta, formaţiunii de Valea Carelor, cel puţin în parte, îi corespunde o formaţiune
bituminoasă reprezentată prin marnocalcare bituminoase (marne albe), marnocalcare
silicifiate cu intercalaţii de menilite şi şisturi argiloase, cunoacută drept formaţiunea de Valea
Morii.
Cea mai importantă formaţiune din Maramureş, atât ca grosime cât şi ca extindere,
este gresia sau formaţiunea de Borşa. Aceasta are peste 2000 m grosime. Este o gresie
turbiditică în strate de grosimi metrice, de culoare cenuşie-albăstrue, sau galbenă când este
alterată, cu rare cruste de alterare oxhidrică. Frecvent prezintă mecanoglife de regulă largi şi
liniare. În formaţiunea de Borşa se întâlnesc de asemenea intercalaţii subţiri de brecii cu
noduli de cruste algale în care sunt remaniaţi numuliţi. Prin dizolvarea cimentului calcaros,
grsia de Borşa capătă aspect ruiniform. Elementul pelitic este reprezentat prin intercalaţii de
marno-argile, şisturi bituminoase, sferosiderite şi lentile de menilite. Dezvoltarea tipică a
gresiei de Borşa se întâlneşte la nord de sistemul de falii R-DV-BV, zonă care a cunoscut o
subsidenţă foarte activă. O gresie analoagă şi sincronă se găseşte şi la sud de falia amintită,
însă aceasta nu are carecterele specifice evidente ale gresiei de Borşa.
141
Gresia de Borşa are un bogat conţinut paleontologic remaniat din Eocen printre care
numuliţi însă dintre fosilele in situ Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus îndică
pentru gresia de Borşa vârsta Oligocen superior-Miocen timpuriu.
La sud de sistemul de falii Rodna-Dragoş Vodă-Bogdan Vodă faciesul marginal al
cuverturii postaustrice formează mai multe cute-solzi: Valea Carelor, Şetref, Romuli, Fiad (v.
Pl. XIII).
F a c i e s u r i l e d e l a r g. Din bazinul Văii Sălăuţa spre vest, prin intermediul
unei zone de tranziţie (îndinţare) reprezentată de depozite preponderent detritice-turbiditice,
se face trecerea la faciesurile de larg cu caractere flişoide. Faciesul de tranziţie ar indica
prezenţa în fundamentul preaustric a zonei de sutură transilvană care ar fi constituit un
substrat mai instabil decât substratul marginal de la est. Această instabilitate se reflectă în
caracterul predominant arenitic-turbiditic al cuverturii postaustrice, precum şi în aranjamentul
tectonic în cute-solzi al cuverturi.
La vest de urma suturii transilvane, fundamentul preaustric este reprezentat de
prelungirea blocului transilvan (v. Pl. XIII). Acesta, la rândul său, spre nord, începând de la
graniţa dintre Transilvania şi Maramureşul istoric (Culmea Hudin-Ţibleş-Pasul Şetref-
Pietrosul Rodnei) a fost deformat în ciclul alpin şi a suferit o afundare în trepte spre nord
reducându-se treptat până la dispariţia totală în bazinul Tisei. În aceste condiţii cuvertura
postaustrică în nordul Transilvaniei din Munţii Ţibleş spre vest (în Munţii Preluca) capătă
caractere de depozite de mare puţin adâncă, iar la nord de graniţa amintită se întâlnesc
faciesuri preponderent arenitice cu factură flişoidă.
F a c e s u r i l e d e l a r g d e m a r e p u ţ i n a d â n c ă se întâlnesc în sudul
Maramureşului la vest de Munţii Ţibleş unde formează Munţii Preluca şi convine să fie
denumite ca atare, formaţiunea de Preluca (v.fig.45). Aceasta debutează printr-o secvenţă
pararitmică reprezentată de o alternanţă de gresiiî în strate cu grosimi de la 0,5 la 2,00 m cu
intercalaţii de marno-argile şi gresii siltice de culoare cenuşie-albăstrue. Spre partea
superioară a suitei greiile devin dominante. Pe baza conţinutului în nannoplancton,
formaţiunea de Preluca, cu o grosime de până la 600 m, este atribuită Oligocenului mediu-
superior şi Miocenului timpuriu (v.fig.45).
F a c i e s u r i l e f l i ş o i d e se întind în sudul Maramureşului istoric pe o zonă
relativ largă începând din bazinul Văii Lăpuş spre est până în Valea Izei la Săcel (v. Pl. XIII).
Această zonă de faciesuri flişoide constituie, din punct de vedere tectonic, o duplicatură a
cuverturii postaustrice şi anume Duplicatura de Lăpuş care, spre nord, este delimitată de
fruntea Pânzei klippelor şi a flişului transcarpatic şi de sistemul de falii R-DV-BV.
142
Formaţiunile în faciesuri flişoide aparţin, ca vârstă, Neocretacicului, Eocenului şi
Oligocenului (v.fig.45)
Cretacicul superior. Apare într-o deschidere foarte limitaă la Săcel, pe Valea Carelor.
Este reprezentat prin marne roşii cu globotruncane şi cu intercalaţii subordonate de gresii
calcaroase.
Paleogenul. În general, Paleogenul este reprezentat prin depozite preponderent
detritice, adesea cu caracter turbiditic şi cu largi variaţii litofaciale, episoadele grosiere fiind
foarte frecvente mai ales în zona Munţilor Lăpuş. Deşi s-a încercat delimitarea unor
formaţiuni, tocmai din cauza schimbărilor laterale de facies, aceste separaţii sunt foarte
relative. Se poate însă distinge relativ uşor, formaţiunile eocene de cele oligocene.
E o c e n u l este reprezentat prin faciesuri preponderent grosiere în care sunt frecvente
episoadele conglomeratice cu aspect masiv sau slab stratificate. Elementele constituiente sunt
alcătuite în principal din diferite tipuri de şisturi cristaline. Dacă se mai daugă faptul că, pe
alocuri, se întâlnesc şi blocuri de calcare mezozoice ce pot atinge dimensiuni de câţiva metri
cubi, rezultă că acumularea depozitelor eocene a avut loc într-un bazin foarte instabil ale cărui
arii de alimentare erau foarte apropiate şi prezentau abrupturi şi faleze susceptibile să
furnizeze blocuri de desprindere. Paleoansamblul geostructural îl constituiau prelungirile
blocului transilvan care a fost implicat în cutările alpine suferind deformări preponderent
rupturale. Aceste deformări au fragmentat marginea fundamantului transilvan în blocuri care
au suferit mişcări pe verticală dând horsturi şi grabene în care sau pe care acumulările au fost
foarte variate. Insula de cristalin de la Preluca este un exemplu de bloc ridicat.
Fig.45. Coloane stratigrafice în zona transcarpatică.
143
Depozitele preponderent grosiere alternează sau trec lateral la depozite tipice de fliş de
tipul “stratelor cu hieriglife” Elementul pelitic este reprezentat prin argile şi marno-argile
cenuşii-verzui adesea căpătând culoare roşie-vişinie, cu intercalaţii subţiri de gresii calcaroase
cu hieroglife caracteristice. Asemenea depozite se întâlnesc pe Valea Bistriţei de la sud de
Săcel unde depozitele grosiere sunt foarte reduse însă care, spre vest devin foarte frecvente.
Grosimea depozitelor eocene poate atinge câteva sute de metri. Vârsta eocenă a
acestora este dovedită atât de conţinutul în foraminifere mari cu Nummulites perforatus, N.
fabianii etc. cât şi în microforaminifere cu Globigerina eocaena, Globotruncana corpulenta
etc.
La nord de falia R-DV-BV, depozitele eocene în faciesuri detritice de larg aflorează pe
o zonă foarte îngustă în bazinul Văii Ruscovei, aparţinând duplicaturii Ruscova echivalent al
Duplicaturii Lăpuş (v. Pl. XIII).
O l i g o c e n u l în facies flişoid are o largă dezvoltare la sud de sistemul de falii R-
DV-BV participând la alcătuirea Duplicaturii Lăpuş (v. Pl. XIII). Se caracterizează prin
prezenţa rocilor bituminoase însă preponderente sunt gresiile care devin foarte frecvente spre
partea superioară a suitei ajungând în strate de 2-3 m şi sunt analoage gresiei de Borşa.
Depozitele oligocene în facies flişoid au fost descrise şi sub numele de formaţiunea de Baicu
având dezvoltare mare pe valea cu acelaşi nume. Conţinutul paleontologic cu Cocolithus
pelagicus, Helicoshaera recta etc. indică o atare vârstă, iar prezenţa diatomeelor în nivelele
superioare ale succesiunii stratigrafice ar indica Miocenul timpuriu cu care s-a încheiat ciclul
de sedimentare.
La nord de Valea Îzei, depozitele oligocene flişoide ocupă o arie mult mai restrânsă şi
sunt reprezentate prin gresia (formaţiunea) de Borşa care participă la alcătuirea duplicaturii de
Ruscova. Aceasta se întinde de la Rozavlea spre nord, traversează Valea Vişeului şi ajunge pe
Valea Bistrei (v. Pl. XIII).
Cu depozitele oligocen-miocen inferioare se încheie procesul de sedimentare
preeostiric din zona transcarpatică.
1.4.1.2. UNITATEA KLIPPELOR ŞI A FLIŞULUI TRANSCARPATIC
Aria klippelor şi a flişului transcarpatic se desfăşoară la vest de aria de extindere a

cuverturii postaustrice şi se suprapune peste zona de rift şi sutura transcarpatică ce au evoluat
la vest de blocul transilvan. În structura acestei zone se disting o serie de klippe tectonice cu
învelişul lor sedimentar şi flişul transcarpatic propriu-zis paleocen-eocen.
144
a. K l i p p e l e t e c t o n i c e
Klippele tectonice apar pe două aliniamente: un aliniament intern, adică la vest de

zona de apariţie a flişului transcarpatic, reprezentând klippele pienine; şi un aliniament extern
(estic) situat în faţa flişului transcarpatic, constituind klippele transilvane (v Pl. III).
Klipele pienine. Acestea nu se întâlnesc pe teritoriul ţării noastre. Ele apar începând
de la nord de Valea Tisei spre vest până la marginea Bazinului Vienei. La alcătuirea acestora
participă formaţiuni neojurasice şi eocretacice cu litofaciesuri variate însă specifice zonelor de
rift.
Klippele transilvane. Au fost descoperite de S.Anton în 1943, în Munţii Lăpuş din
nord-vestul Transilvaniei la Poiana Botizei. Sunt alcătuite din depozite preponderent pelagice
reprezentate prin calcare micritice şi microdetritice, jaspuri, marnocalcare etc. la care se
adaugă microbrecii şi tufite cu elemente de vulcanite bazice (fig.46). Unele din depozitele
menţionate sunt foarte fosilifere conţinând printre altele: Punctaptychus punctatus,
Berriasella sp, Calpionella alpina, C. carpathica etc. care conferă formaţiunilor din klippe o
vârstă ce nu coboară sub Callovian şi nu urcă mai sus de Neocomian.
Fig. 46. Secţiune prin klippele pienine de la Poiana Botizei

(după Gh.Bombiţă, 1999)
1. Argile cu vulcanoclastite; 2. cinerite şi cinerite grezoase (Callovian);3. radiolarite (Callovian-
Oxfordian); 4. calcare cu fragmente vulcanice; 5. calcarenite (Oxfordian); 6. calcare pelagice cu accidente
silicioase; 7. brecii; 8. calcare nodulare şi marne cu Aptychus; 9. calcare nodulare roşii (Km-Tith.
inf.):10.calcare pelagice cu accidente silicioase (Tithonic sup.-Berriasian sup);11. marne oliv cu
concreţiuni (Neocomian.);12. marne roşii (Cretacic sup.); 12 a.-marne cenuşii cu tufite (Cenomanian);
13. diferite silturi (Paleocen); 14. fliş tipic (Eocen).
145
Din punct de vedere litofacial şi cronostratigrafic, nu sunt deosebiri semnificative între
klippele pienine şi klippele transilvane. Dimpotrivă, lipsa depozitelor triasice, care în Pânzele
Transilvane din Munţii Perşani şi Rarău sunt din abundenţă, ar pleda pentru încadrarea
klippelor de la Poiana Botizei în rândul klippelor pienine
Distincţia definitorie şi de necontestat dintre klippele pienine şi klippele transilvane de
la Poiana Botizei este de ordin tectonic pentru că, în timp ce klippele pienine încalecă flişul
transcarpatic dinspre interior, klippele transilvane se găsesc în faţa flişului transcarpatic fiind
încălecate de acesta din urmă. Klippele transilvane sunt înglobate în structurile de solzi din
faţa Pânzei de Botiza..
Î n v e l i ş u l k l i p p e l o r. Klippele malm-neocomiene (transilvane) de la Poiana
Botizei sunt acoperite de depozite de facies pelagic reprezentate în principal prin marne şi
marnocalcare roşii (v.fig.45). Din acestea provin asociaţii de microforaminifere cu Rotalipora
appenninica, Praeglobotruncana stephani, Abathomphalus mayaroensis etc. semnificative
pentru Cretacicul superior (Cenomanian-Senonian). Asemenea depozite apar în solzii frontali
de la Poiana Botizei.
b. F l i ş u l t r a n s c a r p a t i c
Acesta este cel de al doilea component al Unităţii klippelor şi al flişului transcarpatic

şi acoperă o largă suprafaţă întinzându-se, în ţara noastră, din Valea Tisei spre sud depăşind
Valea Izei (v. Pl. XIII). Flişul transcarpatic este reprezentat aproape exclusiv printr-un fliş
grezos-argilos de vârstă paleocen-eocenă. În cuprinsul acestuia, în mare, se disting trei
formaţiuni litofaciale care se succed pe verticală şi anume: formaţiunea de Tocila,
formaţiunea de Secu-Strâmtura şi formaţiunea de Valea Vinului (v.fig.45).
F o r m a ţ i u n e a d e T o c i l a debutează printr-o secvenţă constituită din argile
roşii şi marne nisipoase micacee purpurii sau cenuşii-verzui. Subordonat se întâlnesc
intercalaţii de gresii care imprimă depozitelor în ansamblu un început de ritmicitate. Aceste
depozite din baza formaţiunii de Tocila au o grosime în jur de 50 m şi se dispun peste
învelişul neocretacic al klippelor. Conţinutul în nannoplancton, dar mai ales în
microforaminifere cu Globorotalia crassata, Globigerina triloculinoides etc. indică vârsta
paleocenă. Peste secvenţa din baza formaţiunii urmează o stivă de gresii de cca. 500 m
grosime reprezentând o succesiune ritmică de gresii dure, fin granulare, micacee, în strate
groase până la 0,30 m, cu hieroglife mici proeminente pe talpa stratelor, în alternanţă cu
argile sau marne siltice de culoare cenuşie-verzue, adesea roşiatice. În ansamblu aceste
depozite prezintă caracterele tipice ale stratelor cu hieroglife şi sunt relativ bogat fosilifere
146
mai ales în numuliţi printre care Nummulites pratti, N. distans, N. partschi etc. assiline,
microforaminifere etc. care indică Eocenul inferior..Ultima secvenţă de la partea superioară a
formaţiunii de Tocila este preponderent grezoasă stratele putând atinge 2,00 m grosime.
Acestea alternează cu depozite pelitice în strate până la 1,00 m grosime reprezentate prin
marne sau argile marnoase adesea cu episoade de siltite roşii. În general, depozitele secvenţei
superioare a formaţiunii de Tocila sunt lipsite sau prezintă o granoclasare slabă. Formaţiunea
de Tocila are o grosime de 350 m iar conţinutul paleontologic cu Chilostomella sp. indică
Eocenul mediu cu trecere spre Eocenul superior. În general, formaţiunea de Tocila este bine
dezvoltată în compartimentul sudic în zona Poiana Botizei, iar la nord de Valea Izei se
întâlneşte în zona localităţilor Petrova, Leordina, Rona de Sus etc.
F o r m a ţ i u n e a d e S e c u - S t r â m t u r a, al cărei stratotip este în Muntele Secu
din Munţii Lăpuş, poate atinge grosimea de peste 1 000 m. Aceasta este rezultatul unei faze
de sedimentare nisipoasă de tip fluxoturbiditic care a generat gresii cu aspect masiv lipsite de
sedimentare gradată. Stratele pot atinge grosimea de 2-3 m şi sunt separate prin intercalaţii de
marne nisipoase şi argile siltice. Spre partea superioară a formaţiunii, numai local apare o
oarecare ritmicitate depozitele în ansamblu căpătând factură de fliş reprezentat printr-o
altenanţă de gresii cu laminaţii curbicorticale şi marno-argile cenuşii-verzui. Conţinutul în
foraminifere (numuliţi, operculine, assiline), dar mai ales conţinutul în nannoplancton cu
Ericsonia formosus, Zigodiscus dubius etc. indică Eocenul mediu. Formaţiunea de Secu are o
mare răspândire la sud de Valea Izei. În compartimentul de la nord de Iza formaţiunea de
Secu se întâlneşte începând de la Valea Izei spre nord prin regiunea Petrova până la Rona de
Sus.
F o r m a ţ i u n e a d e V a l e a V i n u l u i include ultimele depozite ale flişului
transcarpatic Acesta îşi are dezvoltarea tipică pe Valea Vinului, în împrejurimile localităţii
Botiza, unde atinge grosimea de 300 m. Este o formaţiune predominant pelitică reprezentată
prin marne şi siltite de culoare cenuşie-verzue-albăstrue frecvent având cruste de alteraţie
ruginii. Se întâlnesc şi una sau două intercalaţii de argile roşii. Mai rar se întâlnesc concreţiuni
lenticulare de gresii dure. Atât conţinutul în fitoplancton cu Rhambodinum draco şi Wezeliella
articulata cât şi asociaţiile de foraminifere cu Sphaerammina subgaleata indică Eocenul
târziu. Nu sunt dovezi care să indice continuarea procesului de sedimentare şi în Oligocen.
De reţinut este faptul că în aria de răspândire a flişului transcarpatic propriu-zis nu se
întâlnesc depozite oligocene ceea ce, din punct de vedere stratigrafic, constiuie o diferenţă
semnificativă între flişul transcarpatic şi cuvertura postaustrică de la est. Formaţiuni atribuite
Oligocenului, însă cu multă incertitudine, s-ar găsi numai în solzii frontli (Ieud, Secătura,
Leordina) formaţi în principal din depozite neocretacice şi eocene. Însă depozitele presupuse
147
oligocene din aceşti solzi reprezintă mai curând elemente antrenate şi rabotate din Oligocenul
cuverturii postaustrice peste care, Unitatea klippelor şi a flişului transcarpatic a alunecat, sau
reprezintă terminaţiile vestice ale Oligocenului care au acoperit şi marginea extrem-estică a
ariei flişului transcarpatic. Cert este că procesul de acumulare a depozitelor care au generat
flişul transcarpatic s-a încheiat spre sfârşitul Eocenului sau începutul Oligocenului astfel
încât, în timpul Oligocenului, aria flişului transcarpatic a evoluat ca spaţiu exondat. În această
situaţie, aria flişului transcarpatic a fost supusă eroziunii şi a constituit sursa de alimentare cu
material terigen pentru bazinul de sedimentare de la est în care se acumulau depozitele
cuverturii postaustrice, mai ales compartimentul nordic în care se acumula Oligocenul în
faciesul gresiei de Borşa. Dovada o constituie prezenţa nivelelor cu numuliţi remaniaţi din
abundenţă.
Peste flişul transcarpatic se dispun formaţiunile celei de a doua cuverturi sedimentare
posteostirice din bazinul posttectonic al Maramureşului de vârstă Miocen mediu.
Zona transcarpatică a rezultat, ca unitate geostructurală, din evoluţia zonei de rift

transcarpatice (v.fig.23). Aceasta a apărut nu cu mult înainte de Callovian, ca urmare a
fracturării Microplăcii Transilvano-Panonice care s-a divizat într-un bloc panonic şi un bloc
transilvan (Pl. XIII bis A).
Zona de rift transcarpatică a cunoscut o etapă de expansiune timp în care a avut loc o
activitate vulcanică bazică şi s-au acumulat depozite de tip pelagic, predominant carbonatice
şi silicioase (Pl .XIII bis B).
Spre sfârşitul Eocretacicului, zona de rift transcarpatică a cunoscut o fază de
restrângere şi a suportat procese de deformare care au dus la ridicarea unor porţiuni ale zonei
de rift sub forma unor riduri dintre care unele erau emerse.
Procesele de scurtare a scoarţei declanşate de mişcarea convergentă a celor două
blocuri au dus, pe lângă deformarea zonei de rift, şi la deformarea blocurilor în mişcare
(blocul transilvan), dar şi a celor învecinate dinspre est, respectiv marginea internă a Unităţii
central-estcarpatice. Acestea au suferit deformări preponderent rupturale (Pl. XIII bis C).
După paroxismul austric a urmat o perioadă de calm tectonic ce a durat în tot
intervalul neocretacic. În acest timp apele mării din zona de rift transcarpatică s-au întins mult
spre est acoperind atât prelungirea spre nord a blocului transilvan, cât şi urma suturii
transilvane şi marginea internă a Unităţii central-estcarpatice. În acest bazin de sedimentare cu
148
fundament foarte heterogen, dar cu o stabilitate pronunţată, s-au acumulat depozite de tip
pelagic preponderent pelitice de tipul marnelor roşii de Puchow (Pl. XIII bis D).
În Paleogen, zona de rift transcarpatică a redevenit arie labilă cu o subsidenţă activă.
În această situaţie, diversele compartimente ale fundamentului foarte heterogen al bazinului
de sedimentare transcarpatic au avut comportamente diferite. Astfel, pe de o parte,
fundamentul constituit din marginea internă a Unităţii central-estcarpatice şi din prelungirea
blocului transilvan deformat au căpătat o anumită instabilitate însă nu au devenit arii labile. În
aceste condiţii, depozitele acumulate au constituit o cuvertură postaustrică alcătuită din
faciesuri marginale neritico-litorale şi din faciesuri bazinale de larg, flişoide (Pl. XIII bis E).
Pe de altă parte, zona de rift transcarpatică a devenit arie foarte labilă în care s-au creat
condiţii de acumulare a formaţiunilor tipice de fliş care au devenit flişul transcarpatic.
În Oligocen, s-au manifestat mişcările eostirice precursoare care au dus la ridicarea
ariei flişului transcarpatic Aceasta a evoluat în continuare ca arie emersă cu relief variat
constituind aria de alimentare cu material terigen pentru bazinul de sedimentare de la est care
evolua ca mare închisă în care, periodic se realizau condiţii de mediu de sedimentare euxinic
(Pl. XIII bis E).
În Miocenul timpuriu, (în Burdigalian) a avut loc paroxismul eostiric care reprezintă
tectogeneza definitorie pentru întreaga zonă transcarpatică. Principala consecinţă a
paroxismului eostiric pentru aria labilă a flişului transcarpatic a constat în desprinderea
flişului paleocen-eocen de pe substrat şi înaintarea lui sub forma unei pânze de şariaj peste
cuvertura postaustrică dinspre est. Această încălecare a determinat şi deformarea cuverturii
postaustrice din faţă al cărei fundament heterogen se comporta ca margine continentală
instabilă.
Odată cu desprinderea flişului paleocen-eocen şi înaintarea pe cale tectonică a
acestuia, a fost antrenat şi învelişul neocretacic al structurilor din substrat, precum şi
fragmente dislocate din substratul preneocretacic (Malm-Neocomian). Acestea din urmă au
fost înglobate în formaţiunile marnoase ale învelişului neocretacic care, în structura actuală,
formează solzii frontali Poiana Botizei şi Secătura, iar blocurile malm-neocomiene reprezintă
klippele tectonice de la Poiana Botizei (Pl. XIII bis F).
Aşadar, se poate conchide că tectogeneza eostirică, definitorie pentru zona
transcarpatică, a dus, pe de o parte, la încălecarea flişului transcarpatic peste cuvertura
postaustrică generând Pânza Klippelor şi a Flişului Transcarpati, iar pe de altă parte, a
provocat deformarea cuverturii postaustrice generând structuri de tip duplicatură (Duplicatura
de Lăpuş şi Duplicatura de Ruscova), sau structuri de cute solzi (solzii Valea Carelor, Şetref,
Romuli şi Fiad- Pl. XIII bis F).
149
150
Punerea în loc a Pânzei Klippelor şi a Flişului Transcarpatic şi formarea duplicaturolor
şi a structurilor de solzi amintite, au fost urmate de o deformare rupturală majoră reprezentând
sistemul de falii Rodna – Dragoş Vodă – Bogdan Vodă care a afectat partea mediană a zonei
transcarpatice. Acest sistem de falii este de fapt mai vechi. În lungul lui, în timpul
Oligocenului, jumătatea nordică a zonei transcarpatice a cunoscut o afundare accentuată
favorizând acumularea gresiei de Borşa în grosime de peste 2 000 m. Sistemul de falii a fost
activ până în timpurile eo- sau posteostirice şi are un pronunţat caracter de transcurenţă.
1.4.2.1. PÂNZELE FLIŞULUI TRANSCARPATIC
În aria flişului transcarpatic se delimitează ca unitate tectonică majoră Pânza Klippelor

şi a Flişului transcarpatic. Aceasta este divizată de sistemul de falii R-DV-BV în două
sectoare: unul sudic constituind Pânza de Botiza şi altul nordic alcătuind Pânza de Petrova.
a. Pânza de Botiza
Se întinde la sud de Valea Izei şi a fost identificată de I. Dumitrescu (1953). Elementul
distinctiv al acesteia îl reprezintă prezenţa klippelor malm-neocomiene în solzii frontali
Poiana Botizei şi Secătura formaţi din marne roşii neocretacice şi depozite paleocen-eocene.
Mai spre est este solzul Ieud format numai din depozite paleocen-eocene. Corpul pânzei
propriu-zise este format din fliş paleocen-eocen.
Toţi cercetătorii, fără excepţie, care au avut în preocupare această zonă începând cu
S.Anton (1943) care a descoperit klippele de la Poiana Botizei, le-au considerat ca
reprezentând continuarea klippelor pienine din Carpaţii Nordici. Însă, V.Mutihac (1988) face
observaţia (dealtfel lesne de constatat) că, klippele pienine şi klippele de la Poiana Botizei nu
sunt aceleaşi întrucât ultimele se găsesc în faţa şi sub Pânzele Flişului Transcarpatic, în timp
ce primele se găsesc în spatele Pânzelor Flişului Transcarpatic pe care le încalecă dinspre sud-
vest. Pentru a scoate în evidenţă această situaţie, V. Mutihac a desemnat klippele de la Poiana
Botizei drept klippele transilvane, nu pentru că ar proveni din sutura transilvană, ci pentru că
se găsesc în nord-vestul Transilvaniei şi pentru că sunt altele decât cele pienine. Acestea ar
proveni din aceiaşi paleozonă de rift (transcarpatică) însă ar reprezenta un aliniament de
klippe mai avansat decât klippele pienine.
b. Pânza de Petrova
Se întinde la nord de Valea Izei până în Valea Tisei. Este formată, de asemenea, din
acelaşi fliş paleocen-eocen de tipul stratelor cu hieroglife ca şi Pânza de Botiza. În baza
pânzei se găseşte solzul Leordina. Din punct de vedere litofacial nu sunt deosebiri
semnificative faţă de Pânza de Botiza, iar din punct de vedere tectonic, aceste două pânze sunt
151
decroşate de sistemul de falii R-DV-BV. Însă distincţia constă în faptul că solzul frontal
Leordina nu include klippe malm-neocomiene deşi, s-ar putea ca unii solzi incluzând klippe
malm-neocomiene să fi fost depăşiţi de Pânza de Petrova. Aceasta încalecă spre exterior peste
depozitele oligocen-eomiocene ale duplicaturii de Ruscova aparţinând cuverturii postaustrice
a Unităţii central-estcarpatice
c. Pânza de Măgura
Se întinde în afara graniţelor ţării noastre la nord de Tisa. Este formată din depozite de
fliş similare celor din Pânzele Botiza şi Petrova şi este de fapt prelungirea Pânzei de Petrova
fiind încălecată dinspre sud-vest de klippele pienine (v.Pl.III).
1.4.2.2. STRUCTURILE CUVERTURII POSTAUSTRICE
Mişcările eostirice care s-au manifestat cu intensitate în aria de rift transcarpatică şi

procesele tectonice care s-au desfăşurat aici au influenţat şi zona de margine continentală din
jumătatea estică a zonei transcarpatice acoperită de cuvertura postaustrică. Aceasta a suferit
deformări plicative cu atât mai intense cu cât se găsea mai aproape de aria labilă
transcarpatică. Astfel, partea cea mai internă a zonei de margine continentală instabilă, care
avea drept fundament prelungirea blocului transilvan deformat, a fost mai puternic afectată de
ştressul tectonic încât a suferit deformări care au generat structuri de tip duplicatură. În rândul
acestora se numără Duplicatura de Lăpuş şi Duplicatura Ruscova.
Deşi în unele interpretări duplicaturile amintite sunt incluse în zona pienidelor (zona
de rift transcarpatică), prezenţa şi dezvoltarea largă a depozitelor oligocene, caracteristică a
cuverturii postaustrice, pledează`pentru apartenenţa acestora la cuvertura postaustrică. Lipsa
Oligocenului este o caracteristică a flişului transcarpatic.
În părţile mai estice, unde marginea continentală era reprezentată de prelungirea
Unităţii central-estcarpatice mai puţin instabilă comparativ cu fundamentul transilvan, stressul
tectonic a dus la formarea unor solzi cum sunt: solzii Valea Carelor, Şetref, Romuli şi Fiad
(v.Pl. XIII).
a. Duplicatura Lăpuş
Se desfăşoară în faţa Pânzei de Botiza pe care o suportă tectonic. Se urmăreşte din
regiunea Poiana Botizei spre est până la Săcel pe Valea Izei. Este formată în principal din
depozite paleocen-eocene şi oligocene în faciesuri flişoide. Într-o singură deschidere, la Săcel,
apar şi depozite neocretacice.
b. Duplicatura Ruscova
152
Se întinde la nord de sistemul de falii R-DV-BV, prin bazinul Văii Vişău până în
bazinul Ruscovei. Este formată din depozite eocene în facies flişoid şi din depozite oligocene
în faciesul gresiei de Borşa.
c. Structurile de solzi
De la vest spre est sunt: s o l z u l V a l e a C a r e l o r format în principal din
depozite oligocene în faciesul formaţiunii de Valea Carelor; s o l z u l Ş e t r e f format de
asemenea din depozite oligocene de tip Valea Carelor. Acesta include şi depozitele
neocretacice din Pasul Şetrf şi din zona tunelului Dealul Ştefăniţei; s o l z u l R o m u l i se
urmăreşte în principal în bazinul Văii Sălăuţa şi include depozitele neocretacice şi paleogene
de la Romuli.; s o l z u l F i a d, cel mai estic, traversează cursul mijlociu al Văii Sălăuţa şi
este constituit în principal din depozite oligocene în faciesuri grezoase turbiditice.
Structurile de solzi sunt foarte evidente în partea central-estică din jumătatea sudică a
zonei transcarpatice. Spre sud-vest structurile se reduc în amploare, iar din regiunea Munţilor
Ţibleş spre vest îşi pierd individualitatea.
Cele mai vechi formaţiuni care acoperă şi sigilează tectonica eostirică a zonei
transcarpatice, sunt tufurile şi marnele cu globigerine, badeniene, din Depresiunea
posttectonică a Maramureşului.
1.5. Z O N A V U L C A N I T E L O R N E O G E N E
Ca ultim act din cortegiul proceselor geodinamice majore care au dus la edificarea
Carpaţilor Orientali se înscrie activitatea vulcanică neogenă. Aceasta s-a desfăşurat din
Badenian până spre sfârşitul Pliocenului, timp în care a cunoscut momente de paroxism ce au
alternat cu faze de calm. De pe urma acestei activităţi a rezultat lanţul eruptiv Oaş-Gutâi-
Călimani-Harghita (v.Pl.XIV). Vulcanitele neogene sunt vulcanite de subducţie, predominant
andezitice, însă se întâlnesc toate speciile de roci de la riolite până la bazalte.
În lanţul vulcanic amintit se disting trei compartimente cu particularităţi petrologice,
vulcanologice şi morfostructurale specifice. Astfel, spre nord-vest este compartimentul Oaş-
Gutâi; cu poziţie mediană este compartimentul Tibleş-Bârgău; în partea sud-estică se găseşte
compartimentul Călimani-Harghita.
1.5.1. C O M P A R T I M E N T U L O A Ş – G U T Ă I
Punerea în loc a vulcanitelor din această zonă s-a produs în intervalul Badenian-
Pliocen. Activitatea vulcanică a debutat printr-un episod exploziv când s-a pus în loc o
formaţiune vulcanogen-sedimentară reprezentată prin tufite şi aglomerate riolitice. Au urmat
153
veniri de lave preponderent andezitice. Aceste produse, în funcţie de varietatea petrografică,
au fost descrise sub diferite denumiri locale (andezite de Seini, de Şindileu, de Igniş etc.
(fig.47).
Activitatea vulcanică din compartimentul Oaş-Gutâi a furnizat, de asemenea, foarte
frecvent produse piroclastice care însoţesc aproape toate tipurile de vulcanite, alternând cu
curgerile de lave încât, în întreg compartimentul Oaş-Gutâi, structurile vulcanice sunt de tip
stratovulcani. Unele veniri de lave au fost însoţite de faze metalogenetice (v.fig. 47).
Fig. 47. Succesiunea punerii în loc a vulcanitelor din Oaş-Gutâi
Pe lângă curgerile de lavă şi piroclastite, însă cu totul subordonat, se întâlnesc şi

corpuri subvulcanice formate din microdiorite. Activitatea magmatică s-a încheiat în Pliocen
prin punerea în loc a unor andezite piroxenice.
Pe criterii petrografice şi ţinând seamă de evoluţia chimismului vulcanitelor de la acid
spre bazic, în ordinea punerii lor în loc, D Rădulescu distinge trei cicluri evolutive. Primul
ciclu include vulcanitele de la riolite până la andezitele de Seini şi se caracterizează printr-o
puternică diferenţiere. Al doilea ciclu cuprinde vulcanitele de la dacite, prin andezite
cuarţfere, până la andezitele piroxenice cu hornblendă şi se caracterizează printr-o diferenţiere
moderată. Al treilea ciclu include masa andezitelor piroxenice şi se caracterizează prin lipsa
unei diferenţieri.
Compartimentul Oaş-Gutâi a fost puternic erodat încât au putut fi identificate puţine
centre de emisie şi aparate vulcanice. In partea nordică a regiuni au fost identificate caldera
Mara şi caldera Săpânţa (fig.48).
154
1.5.2. C O M P A R T I M E N T U L Ţ I B L E Ş – B Ă R G Ă U
Spre deosebire de celelalte două compartimente, vulcanitele din Ţibleş-Bârgău, la care

trebuie adăugat şi masivul Toroiaga din Munţii Maramureşului, se prezintă sub formă de
155
corpuri eruptive intruse în şisturi cristaline sau în depozite paleogene. Lipsesc curgerile de
lavă şi produsele piroclastice. Se întâlnesc numeroase asemenea masive intrusive.
Masivele Tibleş şi Hudin, situate la graniţa dintre Transilvania şi Maramureş, sunt
formate din diferite varietăţi de andezite şi dacite şi au o întinsă zonă de contact, iar rocile
prezintă zone de alteraţie hidrotermală cu mineralizaţii polimetalice.
Corpul Toroiaga se prezintă ca un corp central însoţit de numeroase apofize (silluri,
dykeuri). Este alcătuit din andezite, diorite şi dacite; procesele hidrotermale au generat
importante mineralizaţii de sulfuri complexe.
Muntele Heniu din Bârgău este alcătuit din silluri insinuate în depozite oligocene.
Acestea sunt formate din diorite în partea centrală şi din andezite cu piroxeni în zonele
marginale.
Corpurile Vârful Cornii, Măgura Mică, Măgura Sturzilor şi altele de dimensiuni mai
mici se întâlnesc tot în Munţii Bârgăului. Sunt formate din diferite varietăţi de andezite.
1.5.3. C O M P A R T I M E N T U L C Ă L I M A N – H A R G H I T A
Compartimentul sud-estic este cuprins între Bistriţa Bârgăului la nord şi Valea Oltului
la sud şi include masivele Călimani, Gurghiu şi Harghita. Una din caracteristicile acestui
compartiment este dată de faptul că eroziunea nu a afectat profund suprastructura vulcanică,
încât aceasta s-a păstrat în mare parte fiind evidente aparatele vulcanice care ies în relief.
Curgerile de lavă alternează cu piroclastite fiind evidente structurile de stratovulcani. Se
întâlnesc şi corpuri intrusive reprezentate prin dykeuri, domuri etc.
În desfăşurarea activităţii vulcanice din compartimentul sud-estic se disting două etape
cărora, în structura actuală, le corespund două entităţi petrofaciale bine distincte. O primă
etapă a fost predominant explozivă şi a generat o formaţiune vulcanogen-sedimentară care
constitue infrastructura. A doua etapă a fost preponderent efuzivă şi a generat stratovulcani
care constituie suprastructura.
a. I n f r a s t r u c t u r a v u l c a n o g e n - s e d i m e n t a ră
Aceasta include produse rezultate de pe urma unei activităţi vulcanice combinată cu

procese de natură exogenă. Produsele sunt reprezentate prin material piroclastic acumulat
subaerian sau subacvatic, în alternanţă cu material terigen provenit din erodarea vulcanitelor
în fazele de calm. Formaţiunea vulcanogen-sedimentară poate atinge grosimea de 500 m şi are
o largă dezvoltare în cele trei masive: Călimani, Gurghiu, Harghita (fig.49, Pl.XIV).
156
Fig. 49. Complexele vulcanogene din compartimentul Călimani-Harghita
a-Infrastructura vulcanogen-sedimentară; b-suprastructura strato-vulcanică.
În Munţii Gurghiu s-a putut face o detaliere litostratigrafică a formaţiunii vulcanogen-

sedimentare delimitându-se trei nivele, fiecare dintre ele corespunzând unor anumite procese
geologice (fig.49). Astfel, nivelul inferior, reprezentat printr-o alternanţă de cinerite fine şi
gresii, corespunde unei activităţi vulcanice ale cărei produse s-au depus în condiţii subaeriene
fără intervenţia factorilor exogeni. Nivelul intermediar, constituit preponderent din material
terigen cu granulaţie mijlocie depus subaerian, corespunde unei întreruperi a activităţii
vulcanice şi o intervenţie a factorilor exogeni. Nivelul superior, constituit aproape exclusiv
din depozite grosiere de natură foarte diferită, corespunde unei activităţi vulcanice puţin
cunoscută.
b. S u p r a s t r u c t u r a s t r a t o v u l c a n i c ă
Aceasta este alcătuită din curgeri de lavă care alternează cu piroclastite.

V u l c a n i t e l e cele mai vechi ale suprastructurii sunt considerate dacitele de
Drăgoiasa din Munţii Călimani. A urmat punerea în loc a diferitelor specii de roci, cele mai
noi fiind andezitele bazaltoide din Harghita. Pe lângă curgerile de lave, în suprastructura
vulcanică se găsesc şi mici corpuri subvulcanice cum este corpul de diorite din caldera
Călimani.
157
P i r o c l a s t i t e l e au o dezvoltare importantă. Acestea alternează cu produsele
efuzive şi sunt reprezentate prin brecii, microbrecii, aglomerate şi tufuri. având o grosime de
10-100 m. Piroclastitele se întâlnesc în toate cele trei masive muntoase, iar în Munţii
Gurghiului au putut fi identificate trei nivele (inferior, mediu şi superior), identificarea lor
făcându-se după natura petrografică a elementelor constituente.
Elemente v u l c a n o l o g i c e. Aşa cum s-a amintit, în compartimentul
Călimani-Harghita s-au păstrat foarte bine aparatele vulcanice. Cea mai importantă prin
dimensiuni este caldera Călimani cu un diametru de 10 km, fiind deschisă spre nord de pârâul
Neagra. În Munţii Gurghiu este caldera Fâncel-Lăpuşna larg deschisă spre sud; mai la sud este
aparatul Seaca-Tătarca de formă circulară deschis spre nord. Aparatul Ciumani-Ferăstrae din
apropiere este de fapt o îngemănare a două aparate. În Munţii Harghita s-au păstrat, de
asemenea, aparate vulcanice însă acestea sunt mai mici, ca: Astaroş, Harghita-Mădăraş etc.,
iar în partea sudică este aparatul închis Sfânta Ana (v.Pl.XIV).
Cu privire la vârsta punerii în loc a vulcanitelor din lanţul Gutâi-Călimani-Harghita,
pentru vulcanitele din compartimentul nord-vestic s-a putut constata că cele mai vechi curgeri
de lavă alternează cu depozite badeniene, iar cele mai noi sunt asociate depozitelor pliocene.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre vulcanitele din Călimani-Harghita, căci nu se cunosc
relaţiile acestora cu sedimentarul. Însă, atât pentru vulcanitele din Oaş-Gutâi, cât şi pentru
cele din Călimani-Harghita, s-au realizat analize radiometrice. Rezultatele obţinute, între 3 şi
10 M.a., arată că activitatea vulcanică neogenă din compartimentul Oaş-Gutâi se încadrează în
intervalul Badenian-Pliocen, în timp ce în Călimani-Harghita activitatea vulcanică a început
mai târziu şi s-a încheiat în Romanian.
1.6. D E P R E S I U N I L E I N T R A M O N T A N E Ş I
VULCANITE BAZALTICE
Ultimele deformări care au afectat edificiul Carpaţilor Orientali s-au produs în Mio-
Pliocen şi chiar în Pleistocen. Aceste deformări au avut caracter ruptural şi au generat o serie
de depresiuni situate în interiorul edificiului muntos. Ariile afundate au devenit bazine de
sedimentare posttectonice în care s-au acumulat depozite cu caractere de molasă, adesea cu
cărbuni. În unele bazine mai tinere din imediata vecinătate a lanţului vulcanic, materialul
piroclastic are o mare pondere.
158
a. D e p r e s i u n e a C o m ă n e ş t i
Aceasta s-a format în Sarmaţianul târziu prin afundarea unei porţiuni foarte limitate
din zona flişului extern din bazinul mijlociu al Trotuşului (v.Pl.XIV). Umplutura depresiunii
este formată din depozite psefito-psamitice cu cărbuni ce aparţin Sarmaţianului şi Meoţianului
(fig.50).
Din punct de vedere tectonic, Depresiunea Comăneşti formează mai multe cute
sinclinale (Lapoş, Lăloaia, Asău, Sălătruc, Dărmăneşti, Larga) separate prin zone de ridicare
în care apare la zi fundamentul (flişul extern).
b. D e p r e s i u n e a B â r s e i
Este cea mai întinsă depresiune intramontană din Carpaţii Orientali şi s-a format prin
afundarea unei părţi din aria flişului est-carpatic de la interiorul curburii (v.Pl.XIV).
Depresiunea Bârsei prezintă mai multe intrânduri în zonele montane înconjurătoare
dând tot atâtea depresiuni secundare (Zărneşti, Căpeni-Baraolt, Sfântu Gheorghe, Breţcu).
Dintre toate acestea mai bine cunoscută este Depresiunea Căpeni-Baraolt. Umplutura acesteia
este alcătuită din material fin până la grosier la care se adaugă cărbuni. Pe baza conţinutului
paleontologic în bivalve şi resturi de mamifere (v.fig.50) se apreciază că depozitele din
Depresiunea Căpeni-Baraolt aparţin Ponţianului superior-Pleistocenului mediu. Cel puţin
unele din depresiunile secundare pot fi mai tinere.
Fig. 50. Coloane stratigrafice în depresiunile posttectonice din Carpaţii Orientali
159
c. D e p r e s i u n e a C i u c u l u i
Este situată în bazinul superior al Oltului între Munţii Ciuc la est şi Munţii Harghita la
vest. Depresiunea Ciucului este traversată de două praguri (Jigolin şi Racu) care o divid în trei
depresiuni secundare (inferioară, mijlocie şi superioară). Umplutura depresiunii este
constituită din acumulări terigene a căror grosime poate atinge 800 m. Se apreciază că acestea
ar aparţine ca vârstă Pliocenului terminal-Pleistocenului.
d. D e p r e s i u n e a G h e o r g h i e n i
Se găseşte la izvoarele Mureşului fiind cuprinsă între Munţii Gurghiului şi Harghita la

vest şi Munţii Hăghimaş şi Giurgeu la est. Depozitele acumulate sunt foarte asemănătoare
acelora din Depresiunea Ciucului fiind reprezentate prin aglomerate, tufite etc. şi material
terigen. Grosimea lor poate atinge 1.000 m. Ca vârstă sunt sincrone cu acelea din Depresiunea
Ciucului.
e. S i s t e m u l d e p r e s i o n a r B o r s e c - B i l b o r - D r ă g o i a s a
Această adevărată salbă de depresiuni formează un aliniament orientat nord-sud la

limita dintre zona cristalină mezozoică şi vulcanitele neogene din compartimentul Călimani-
Harghita. Cea mai sudică este Depresiunea Borsec şi în acelaşi timp şi cea mai bine cunoscută
din punct de vedere geologic. Umplutura acesteia este constituită dintr-o alternanţă de argile
cu intercalaţii de cărbune xiloid cu impresiuni de plante (Quercus, Salix etc.) la care se mai
adaugă o faună cu resturi de mamifere (Zygolophodon sp.) care conferă depozitelor din acest
sistem vârsta Pliocen terminal-Pleistocen.
f. D e p r e s i u n e a M a r a m u r e ş u l u i
Depresiunea Maramureşului este situată în aria transcarpatică pe cursul mijlociu şi

inferior al Izei şi s-a format prin afundarea unei părţi din flişul transcarpatic şi a învelişului
postparoxismal al Unităţii central-est-carpatice. Prin caracterele litostratigrafice, Depresiunea
Maramureşului prezintă mari afinităţi cu zona molasei est-carpatice şi cu Depresiunea
Transilvaniei fiind de fapt o zonă adiacentă a acesteia din urmă. Formaţiunile constituente ale
Depresiunii Maramureşului aparţin ca vârstă Badenianului, Sarmaţianului şi Pliocenului
(v.fig.50). Badenianul este reprezentat prin cele patru formaţiuni cunoscute din sudul molasei
160
est-carpatice, iar Sarmaţianul este marnos-grezos cu secvenţe conglomeratice. Pe baza
conţinutului paleontologic este dovedită prezenţa Volhinianului şi a Basarabianului inferior;
nu se ştie nimic despre Sarmaţianul superior. Umplutura Depresiunii Maramureşului se
încheie printr-o alternanţă de marne şi nisipuri cu Congeria partschi despre care se poate
spune că ar aparţine Sarmato-Pliocenului în facies panonic.
Din punct de vedere tectonic, Depresiunea Sighetului nu prezintă complicaţii.
Depozitele descriu cute largi, iar pe alocuri sarea a generat cute diapire.
g. V u l c a n i t e l e b a z a l t i c e
În partea sudică a Munţilor Perşani, în zona localităţilor Racoşul de Jos, Horghiz,

Veneţia, se găsesc produsele unui vulcanism tânăr desfăşurat în intervalul Pliocen terminal-
Pleistocen mediu (2,2-0,35 M.a.). Acesta este reprezentat prin produse piroclastice şi curgeri
de lavă bazaltică care, pe anumite intervale, capătă aspect columnar cele mai cunoscute fiind
“Coloanele de Bazalte de la Racoş” declarate monument al naturii protejat.
Structura vulcanică de la Racoşul de Jos (fig.51) este alcătuită în bază dintr-o
formaţiune vulcanogen-sedimentară (freato-magmatică) rezultat al unui episod exploziv. A
urmat un episod efuziv cu curgeri de lavă care, prin consolidare, au căpătat aspect columnar.
Grosimea curgerilor de bazalte nu depăşeşte 30 m. A urmat un nou episod exploziv când s-a
pus în loc o formaţiune vulcanogen sedimentară (superioară). Structura vulcanică se încheie
cu un con de bazalte scoriacee rezultat al unui nou episod efuziv.
În elementele terigene ale formaţiunii vulcanogen-sedimentare, N.Mihăilă (1977) a
identificat resturi fosile (v.fig.51) care conferă vulcanitelor bazaltice vârsta Pliocen terminal-
Pleistocen mediu. Aceiaşi vârstă a fost obţinută şi pe cale radiometrica K-Ar (2,.2-0,35 M.a. –
Mihăilă, Kreuzer, 1981; Downes, 1995).
Substratul vulcanitelor bazaltice de la Racoş îl constitue tuful de Perşani de vârstă
miocen medie.
Din punct de vedere petrografic, bazaltele prezintă aspecte relativ variate datorate atât
gradului diferit de cristalinitate cât şi componenţilor mineralogici diferiţi.
Ca element caracteristic, I.Măldărăscu a pus în evidenţă prezenţa frecventă în masa
bazaltică a unor noduli de peridotit.
Chimismul vulcanitelor bazaltice este alcalin.
Atât vârsta cât şi chimismul bazaltelor din Perşani le deosebesc pe acestea de
vulcanitele neogene din lanţul vulcanic Oaş-Gutâi-Călimani-Hargita. Vulcanitele alcali-
bazaltice aparţin unui vulcanism distinct. Dacă se mai adaugă faptul că vulcanitele alcali-
161
bazaltice sunt situate pe sistemul de fali crustale din partea sudică a Depresiunii Transilvaniei,
este evident că acestea îşi au o origine mai profundă. În sprijinul unei atare interpretări vin şi
nodulii de peridotit pe care I.Măldărăscu îi pune în legătură cu materialul venit din manta.
Fig. 51. Coloană stratigrafică ilustrând relaţiile bazaltelor de la Racoş cu sedimentarul
În încheiere, se poate conchide că edificiul Carpaţilor Orientali s-a format în urma

evoluţiei a trei zone de rift intracontinental cu implicarea şi a unor arii continentale prealpine.
Structurile generate de cele trei tipuri de paleozone sunt rezultatul unor tectogeneze care s-au
desfăşurat în timp începând din Cretacicul mediu până în Pliocen, şi în spaţiu de la vest către
est. Astfel, tectogeneza austrică (mezocretacică) a generat cele mai vechi structuri alpine
(Pânzele Transilvane şi Pânzele Bucovinice). Tectogenezele neocretacică (intrasenoniană) şi
eostirică (intraburdigaliană) au generat structurile flişului median şi ale flişului transcarpatic,
iar tectogeneza moldavică (intrasarmaţiană) a generat structurile flişului extern şi ale molasei.
Ca mişcări tectonice în curs de desfăşurare, sunt mişcările valahice începute în Pliocen şi care
se manifestă din zona de curbură spre vest. Ca prim efect al acestora este stabilirea relaţiilor
de superpoziţie tectonică între molasa inferioară şi molasa superioară (falia Caşin-Bisoca).
Caracterul încă activ, din punct de vedere tectonic, al zonei de curbură, este dovedit
atât de anvergura modestă a structurilor flişului extern din zona de curbură, dar mai ales de
seismicitatea ridicată din zona Vrancea. Homoclinul sarmato-pliocen dintre Milcov şi Trotuş
şi formaţiunile cuaternare cutate din Măgura Odobeşti reprezintă mărturiile cele mai
convingătoare despre caracterul tectonic încă activ al compartimentului sudic din Carpaţii
Orientali.
162
Pl. XIV. Harta geologică a Carpaţilor Orientali
163
1.7. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E
În subsolul Carpaţilor Orientali se găsesc zăcăminte de minereuri, de hidrocarburi, de

săruri haloide, de cărbuni, substanţe utile nemetalifere, roci utile, ape minerale naturale şi
balneoterapeutice
M i n e r e u r i. Zăcămintele de minereuri sunt relativ frecvente în ceea ce priveşte
numărul acestora, în schimb, datorită conţinutului scăzut în metal, foarte multe dintre
exploatările existente sunt cuprinse în programe de închidere datorită costurilor ridicate de
extracţie pentru exploatările subterane.
Minereuri de sulfuri polimetalice în exploatare sunt cele de la Leşu Ursului şi de la
Fundu Moldovei din Munţii Bistriţei şi de la Bălan din Munţii Hăghimaş, localizate în
cristalinul de Tulgheş. Aceste zăcăminte sunt de natură sedimentară, metamorfozate. Minereul
se prezintă sub formă de lentile strat find constituit din pirită, calcopirită etc. În zona Baia
Mare, zăcămintele sunt legate de vulcanismul neogen, fiind reprezentate prin galenă şi blendă
la Baia Sprie şi Cavnic, în timp ce la Băiţa-Nistru, Băiuţ, predomină pirita şi numai
subordonat se asociază calcopirita, galena etc.
Zăcăminte auro-argintifere se cunosc în regiunea Baia Mare pe Valea Roşie, la Săsar
şi sunt legate de erupţiile neogene andezitice, dacitice şi riolitice. Mineralizaţia este
reprezentată prin aur nativ fin diseminat în cuarţ; subordonat se întâlnesc săruri de argint sub
formă de filoane.
Minereurile de mangan în Carpaţii Orientali sunt legate de şisturile cristaline de
Tulgheş. În zona Borca-Broşteni, sunt legate, în principal, de roci carbonatice. În bazinul
Dornelor se exploatează la Iacobeni, Dadu, Tolovanu, Ulm-Sihăstria.
Minereuri radioactive sunt prezente în mineralizaţiile din gnaisele de Rarău din zonele
Crucea şi Tulgheş.
Zăcăminte de baritină se cunosc şi se exploatează în bazinul Văii Moldovei la Ostra.
Baritina se consideră a fi de origine hidrotermală.
H i d r o c a r b u r i. Acumulările cele mai importante de hidrocarburi se găsesc în
zona de molasă, mai puţine în zona flişului şi foarte puţine în cuvertura posttectonică a zonei
cristalino-mezozoice.
Zăcămintele din zona de molasă sunt cele mai bogate. Se cunosc acumulări de petrol
începând cu depozitele paleogene până la cele romaniene inclusiv, însă cele mai bogate se
găsesc în Meoţian. În sectorul moldav al zonei de molasă, acumulările de hidrocarburi sunt
mai puţine, acestea fiind localizate în depozitele burdigaliene, badeniene şi sarmaţiene. Cele
mai importante zăcăminte se găsesc în zona cutelor diapire. Structurile se urmăresc pe
164
anumite aliniamente dintre care cel mai intern se suprapune cutelor diapire exagerate cum ar
fi structurile: Buştenari-Runcu, Câmpina-Gura Drăgănesei, Ocniţa etc. În aceste structuri
acumulările se găsesc în Oligocen, Burdigalian, Meoţian, Ponţian, Dacian şi Romanian însă
principalul colector a fost Meoţianul care a ajuns să includă până la 29 complexe productive
cum este cazul cu structura Berca-Arbănaşi din valea Buzăului. Un al doilea aliniament spre
exterior se suprapune cutelor diapire normale şi include structurile Boldeşti, Podenii Vechi,
Băicoi-Ţintea, Moreni etc. Un al treilea aliniament, mai spre exterior, se suprapune peste
cutele diapire incipiente, cum ar fi structurile Sărata, Ceptura, Urlaţi etc. Cele mai externe
structuri sunt acelea de la Brazi şi de la Măneşti-Vlădeni.
Zăcămintele din zona flişului cele mai importante se întâlnesc în Pânza de Vrancea şi
anume în zona Moineşti. Formaţiunea colectoare este aproape întotdeauna gresia de Kliwa.
Între principalele structuri din zona flişului sunt de luat în seamă: Gropile lui Zaharache,
Moineşti, Tazlău-Lucăceşti-Moineşti, Uture-Solonţ-Stăneşti. La Tazlăul Mare se cunosc
zăcăminte exploatabile de gaze.
Zăcămintele din cuvertura posttectonică sunt foarte limitate printre acestea numărâdu-
se acela descoperit în zona Săcel-Maramureş localizat în gresia de Borşa.
C ă r b u n i. Zăcăminte de cărbuni se găsesc în depresiunile intramontane, dintre care,
cele mai importante sunt cele de la Comăneşti şi Borsec (cărbune brun), de la Căpeni-Baraolt
(lignit) şi în zona subcarpatică (Schitu Goleşti, Boteni, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Ceptura
etc. (lignit).
Turbă se găseşte în regiunea Vatra Dornei unde se exploatează la Poiana Stampei şi în
regiunea Ciuc.
S a r e g e m ă. Se cunosc multe zăcăminte de sare, iar rezervele sunt mari. Cele mai
multe dintre acestea sunt localizate în depozitele badeniene cum sunt acelea de la Slănic
(Prahova), de la Târgu Ocna, de la Cacica.
A p e m i n e r a l e n a t u r a l e. În legătură cu manifestările postvulcanice, în
Carpaţii Orientali se cunosc numeroase izvoare de ape carbogazoase care au permis evaluarea
unor importante rezerve de ape minerale naturale carbogazoase, cele mai cunoscute fiind în
zona Vatra Dornei, Borsec, Sâncrăieni, Tuşnad, Biborţeni. Ape minerale balneoterapeutice la
Sângiorz-Băi, Covasna, Slănic-Moldova etc. De asemenea au fost puse în evidenţă şi ape
minerale naturale necarbogazoase (plate) cum ar fi zăcământul de la Izvorul Alb. Trebuie
menţionat că valorificarea acestor ape este cu mult sub potenţialul existent.
N ă m o l t e r a p e u t i c. Asemenea nămoluri se întâlnesc la Sovata-Lacul Ursului,
unde staţiunea s-a dezvoltat datorită acestei substanţe, şi la Slănic (Prahova).
165
R o c i u t i l e. În rândul acestora intră zăcămintele de andezite, de calcare, de
dolomite, de diatomite, de gipsuri, tufuri vulcanice, nisipuri cuarţoase, gresii etc.
Andezite se exploatează în diverse cariere din lanţul vulcanic Gutâi-Harghita-
Călimani.
Calcare se exploatează la Bicaz, Lespezi, Albeşti, Mateiaş etc; sunt utilizate la
fabricarea cimentului.
Dolomite se găsesc în cantităţi mari şi se exploatează în jud. Suceava la Bâtca Şarului,
la Delniţa, pe pârâul Cailor, pe pârâul Limpedea; în judeţul Harghita la Păuleni-Ciuc etc.
Dolomitele se utilizează în siderurgie, la fabricarea sticlei şi ca piatră naturală pentru drumuri.
Diatomite se cunosc şi se exploatează la Pătârlagele-Buzău fiind utilizate în industria
chimică, ceramică şi alimentară.
Gipsuri se cunosc şi formează zăcăminte importante în zona subcarpatică la Bătrâni,
Mâneciu-Ungureni, Ceraşu, Sarichiojd etc; sunt utilizate în industria cimentului, la fabricarea
ipsosului etc.
Tufuri vulcanice se întâlnesc în depozitele badeniene din zona de curbură şi în
Depresiunea Maramureşului. Sunt exploatate în cariera Piatra Verde de la Slănic (Prahova); se
utilizează la fabricarea cimentului şi ca piatră ornamentală.
Nisipuri siliciase se exploatează la Copăceni şi Gura Viţioarei fiind utilizate în
industria sticlei şi în metalurgie.
Gresii şi în primul rând gresia de Kliwa, se exploatează la Velniţa pe pârâul Capra-
Tarcău; este utilizată ca piatră fasonată.
Marne sunt cunoscute la Ţepeşeni-Bicaz şi sunt utilizate la fabricarea cimentului.
Nisipuri şi pietrişuri se exploatează din depozitele aluvionare ale principalelor râuri ce
străbat Carpaţii Orientali.
______________
166

Geologia Romaniei - Mutihac PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geologia Romaniei - Mutihac PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

V.

Platforma Moldovenească este unitatea consolidată din faţa Carpaţilor Orientali

Aşa cum sugerează şi numele, Platforma Moldovenească este o unitate geostructurală

În jumătatea nordică a Platformei Moldoveneşti, datele asupra soclului platformei

Peste soclul eoproterozoic se dispune transgresiv şi discordant o stivă de depozite

Fig. 4. Secţiune la Crasnaleuca pe Prut (după N.Macarovici şi P.Jeanrenaud)

C i c l u l B a d e n i a n - P l i o c e n. Faza de emersie începută în Paleogen s-a

Platforma Moldovenească este parte integrantă a Platformei Est-Europene şi în mod

În subsolul României se găsesc însemnate bogăţii de origine minerală, unele în

Platforma Moldovenească este săracă în resurse naturale minerale; se întâlnesc

Cea de a doua unitate eoproterozoică, Paltforma Sud-Dobrogeană este cuprinsă între

Prin foraje s-a traversat întreaga cuvertură sedimentară a Platformei Sud-Dobrogene,

Formaţiunile cuverturii sedimentare sud-dobrogene aparţin la mai multe cicluri de

Fig. 6. Secţiune la piciorul podului de la Cernavodă

Platforma Sud-Dobrogeană s-a individualizat spre sfârşitul Neoproterozoicului prin

Fig. 7. Secţiune prin zona litorală

În Platforma Sud-Dobrogeană, dintre resursele minerale existente sunt de menţionat

Masivul Central-Dobrogean se circumscrie în treimea mijlocie a Dobrogei fiind

În alcătuirea soclului Masivului Central-Dobrogean se deosebesc două formaţiuni bine

Succesiunea mai completă a cuverturii soclului cadomian se cunoaşte la vest de

Fig. 9. Formarea şi evoluţia spaţiului central-dobrogean

Fig. 10. Secţiune prin Masivul Central-Dobrogean

M i n e r e u r i. În Dobrogea centrală, rezervele de minereu (pirită cupriferă) de la

Fig.11. Harta structurală a spaţiului moesic decopertată la baza Permianului

Fig. 12. Coloană stratigrafică în Platforma Valahă

H i d r o c a r b u r i. Platforma Valahă constituie cea de a doua unitate structurală de

Structogenul Nord-Dobrogean este circumscris în treimea nordică a Dobrogei fiind

Spaţiul nord-dobrogean a avut o evoluţie geologică foarte variată şi complexă, atât în

3.1.1.1. UNITATEA MĂCIN

Situată în partea de nord-vest a Dobrogei, Unitatea Măcin este delimitată la vest de

Unitatea Niculiţel se delimitează între falia Luncaviţa-Consul şi o falie mai estică ce se

3.1.1.3. UNITATEA TULCEA

Unitatea Tulcea se suprapune jumătăţii estice a ariei nord-dobrogene şi se delimitează

Fig. 16. Secţiune la Tulcea-Monument

Î n v e l i ş u l s e d i m e n t a r a l p i n. Formaţiunile învelişului sedimentar alpin

Jurasicul mediu este de asemenea reprezentat prin faciesuri turbiditice. Acestea

Fig. 18. Secţiune geologică la Denis Tepe

3.1.1.4. ZONA CÂRJELARI – CAMENA

Fig. 19. Coloană stratigrafică în zona Cârjelari-Camena.

În Dobrogea de Nord resursele naturale minerale sunt foarte limitate şi sunt

După realizarea aranjamentului tectonic al Structogenului Nord-Dobrogean, marginea

În aria Structogenului Nord-Dobrogean se întâlneşte numai cuvertura neocretacică şi

Fig. 20. Secţiune prin Bazinul Babadag (din V.Mutihac, 1974)

Turonianul este reprezentat prin calcare grezoase gălbui cu Inoceramus labiatus şi

Platforma Continentală a Mării Negre, prin definiţie, este prelungirea unităţlor

Revenind şi limitându-ne la litoralul românesc, se poate spune că Platforma

Fundamentul preeuxinic al Platformei Continentale româneşti include formaţiunile

Acesta este constituit din prelungirea soclului eoproterozoic sud-dobrogean şi a

5.1.1.2. FUNDAMENTUL PREEUXINIC CENTRAL -DOBROGEAN

Fundamentul preeuxinic cadomian al Platformei Continentale este constituit din

Cuvertura preneocretacică, pe lângă depozitele carbonatice cunoscute din Dobrogea

5.1.1.3. FUNDAMENTUL PREEUXINIC NORD-DOBROGEAN

Reprezintă prelungirea structurilor nord-dobrogene sub apele Mării Negre. Acestea

În prezent, în zona de şelf a Mării Negre sunt în exploatare zăcămintele de petrol pe

Fig. 23. Paleozonele de rift alpine central şi sud-est europene

Carpaţii Orientali, ca unitate geostructurală majoră, pe teritoriul ţării noastre, se întind

Zona cristalino-mezozoică ocupă partea centrală a Carpaţilor Orientali şi corespunde,

Unitatea central-est-carpatică se întinde de la culoarul Vlădeni, care o separă de

1.1.1.1. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI

În alcătuirea Unităţii central est-carpatice, în sensul arătat, participă şisturi cristaline

Masivul sienitic de la Ditrău se conturează ca un corp cuasicircular străbătând

Fig. 25.Secţiune prin corpul sienitic de la Ditrău

1-Şisturi cristaline; 2-monzonite; 3-roci sienitice; 4-essexite; 5-sienite foidice;