ALFRED ADLER

Cooperarea între
sexe
Scrieri despre femei şi bărbaţi, dragoste, casatorie, si sexualitate

EDITATA SI TRADUSA DE
HEINZ L. ANSBACHER SI ROWENA R. ANSBACHER
CU UN ESEU DIN PARTEA LUI HEINZ L. ANSBACHER

1
W. W. NORTON & COMPANY, INC NEW YORK • LONDON

Heinz L. Ansbacher, profesor emerit de psihologie la Universitatea din Vermont, a contribuit

la numeroase capitole simpozion şi articole de enciclopedie despre Alfred Adler, şi editate
Ştiinţă vieţii de Adler. Rowena R Ansbacher, soţia sa, a fost asociat mult timp, fostul redactor
al Jurnalului Individual de Psihologie. Împreună cu Ansbachers au editat două cărţi ale lui
Adler denumite, Psihologia individuală a lui Alfred Adler şi Superioritatea şi Interesul Social.

Drepturi de copiere 1978 de Heinz L. Ansbacher

Toate drepturile rezervate.
Tipărit în Statele Unite ale Americii.
Publicată pentru prima dată pe hartie in Norton 1982 de catre Doubleday & Company, Inc.
W. W. Norton & Company. Inc., Bld. Fifth nr. 500, New York, NY 10110
W. W. Norton & Company Ltd. Str. Coptic nr. 10, Londra WCIA IPU
34567890

CONŢINUTUL
PREFAŢĂ
PARTEA I Scrieri Sociologice şi Teoretice

1. MITUL INFERIORITATII FEMEII…………………………………………… 3

Diviziunea muncii şi dimorfismul sexual…………………………………………. 3
Situaţia culturală…………………………………………………………………… 5
Efectele asupra copiilor……………………………………………………………. 8
Efectele asupra femeilor……………………………………………………………. 8
Un caz………………………………………………………………………………18
Căile de atac…………………………………………………………………………22

1
Concluzii………………………………………………………………………….... 25
Anexa: problema avortului…………………………………………………............ 27

2. PROTESTUL MASCULIN SI CRITICA LUI FREUD ………………………... 32

Protestul masculine …………………………………………………………………32
Aperceptia antitetica şi dogmatizare ………………………………………………. 43
Critica teoriei libidoului lui Freud…………………………………………………. 48
Sexualitatea în nevroză…………………………………………………………….. 52
Un caz de sexualitatea ca mijloc de lupta cu caracter personal ………………….... 56
Critica de represiune ………………………………………………………………. 61
Caz de sexualitate continuata……………………………………………………… 70

PARTEA a-II-a Sexualitatea şi individulul

3. SEXUALITATEA………………………………………………………………. 77
Dezvoltarea functiei sexuale……………………………………………………….. 78
Atitudinea femeii faţă de sexualitate……………………………………………….. 83
Atitudinea psihosexuala a barbatului……………………………………………….. 92
Educaţie sexuală şi de pubertate……………………………………………………. 97
4. DRAGOSTE SI CASATORIE ………………………………………………….104
Dragostea ca un scop de viaţă …………………………………………………….. 105
Perturbarea relatiilor de dragoste …………………………………………………. 109
Situaţia specială a artistului ………………………………………………………. 117
Intampinand dificultăţi ….………………………………………………………… 120
Înţelegerea sarcinii .căsătoriei ……………………………………………………. 121
Educaţia şi instruirea ……….……………………………………………………...126
Pregatire corespunzătoare şi necorespunzătoare …………………………………. .129
Curtarea şi atracţie sexuală ………………………………………………………... 135
Cazul pentru monogamie ………………………………………………………….. 137
ESEU: PROTESTUL MASCULIN VERSUS
LIBIDOUL de Heinz L. Ansbacher ………………………………………………..143
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………...166
INDEX ……………………………………………………………………………...179

PREFAŢĂ
Teoria sexualităţii lansată de Alfred Adler (1870-1937) este cel mai bine caracterizată
în opoziţie cu teoria lui Freud. În timp ce Freud credea că sexualitatea unei persoane îi
determină personalitatea, Adler afirma că personalitatea în totalitate şi stilul de viaţă
determină sexualitatea.
Scopul acestei cărţi este de a aduna într-un singur volum scrierile lui Adler despre sex
şi subiecte legate de feminism, dragoste şi căsătorie pentru a putea fi analizate ca un întreg.
Apariţia unui asemenea volum era necesară, mai ales că în acest timp exista un interes
crescut faţă de sex şi de respingere universală a teoriilor freudiene, începând cu membrii
aparţinând mişcării de eliberare a femeilor până la psihanalişti.
Adler considera sexul a fi una dintre cele trei mari probleme cu care fiecare om
trebuie să se confrunte, celelalte două fiind munca şi relaţiile sociale. În plus, de vreme ce
Adler a pus accentul pe unitatea personalităţii, o prezentare a teoriilor lui sexuale va însemna
practic o introducere în teoria personalităţii ca întreg.

1
 Cartea este organizată în patru capitole, formând două părţi. Partea I, „Scrieri
Sociologice şi Teoretice” prezintă, în Capitolul 1, opiniile lui Adler despre sintagma „statutul
femeii”, opinii care sunt în favoarea egalităţii dintre sexe. Aceste opinii au precedat probabil
lucrarea psihologică a lui Adler, deşi ele nu au fost publicate în ordinea aceasta. Capitolul 2
este prima traducere integrală a criticii lui Adler la teoria sexualităţii a lui Freud, completată
mai departe de câteva scrieri teoretice de început. Partea a II-a „Sexualitate şi individ” are în
vedere în Capitolul 3 dezvoltarea sexuală, atitudinile psihosexuale ale femeilor şi ale
bărbaţilor, educaţia sexuală şi pubertatea. Capitolul 4 se ocupă în detaliu de problemele din
dragoste şi căsnicie, incluzând motivele de tulburări şi de dinamică implicate în pregătirile
pentru dragoste şi căsătorie.
A treia secţiune, „Tulburări sexuale”, a fost omisă din ediţia Norton. (Ediţia completă
este publicată în pânză de Jason Aronson.)
De vreme ce materialul pentru acest volum a fost adunat din surse diferite, au existat
şi câteva suprapuneri care nu au putut fi evitate sau anumite neuniformităţi de stil. Anumite
părţi, au fost destinate publicului larg şi pot fi citite uşor, pe când altele au fost destinate unui
public de cititori profesionişti, mai mult sau mai puţin specializaţi.
Sunt prezente de asemenea şi referinţe privind terminologia. Doi termeni, identificaţi
în mare măsură cu psihologia lui Adler, „interes social” şi „stil de viaţă” apar relativ rar, deşi
termeni echivalenţi pentru „stil de viaţă” – exprimând personalitatea ca întreg – sunt prezenţi
peste tot. Aceşti doi termeni au fost introduşi de Adler începând cu 1918 respectiv 1926, în
timp ce majoritatea scrierilor sale despre prezentul subiect au fost compuse mai înainte. Pe de
altă parte, termenul „protest masculin”, care figurează destul de des în scrierile de început, a
fost înlocuit mai târziu de concepte cum ar fi lupta pentru succes, putere, superioritate sau
simplu – o suprasituaţie.
O mare parte a materialului este tradus aici pentru prima oară sau este retradus, aşa
cum este indicat în notele de subsol ale diferitelor secţiuni. De asemenea, aproape toate
titlurile şi subtitlurile au fost înlocuite de către editori.
Un „Eseu” al primului editor urmează scrierilor lui Adler. Secţiunea 3, „Protestul
Masculin” se ocupă cu problemele tehnice destul de teoretice implicate în Capitolul 2.
Acest volum trebuie considerat ultimul din trilogie. Primul volum, Psihologia
Individuală a lui Alfred Adler (New York: Basic Books, 1956; Harper Torch Books, 1964)
este o prezentare sistematică a operei lui Adler, făcând o selecţie a scrierilor sale. Al doilea
volum, Superioritatea şi Interesul Social (Evanston, III.: Northwestern University Press,
1964; 3rd ed., New York: W. W. Norton, 1979) este o colecţie de scrieri târzii prezentate în
întregime, incluzând un eseu biografic de Carl Furtmüller şi o biografie completă a lui Adler.

* * *

Traducerea iniţială pentru cea mai mare parte a capitolului 3 şi primele două secţiuni
din capitolul 4 a fost suportată de Public Health Service Research Grant, numărul MH-14330-
01 de la Institutul Naţional de Sănătate Mintală. În acest sens, doresc să-mi exprim
recunoştinţa sinceră şi veşnică colegilor mei de la Universitatea din Vermont, Donald G.
Forgays, la acea vreme preşedinte al Departamentului de Psihologie. El a fost cel care m-a
îndemnat să încep această carte încurajându-mă cu cererea de finanţare şi ajutându-mă pe
parcurs. Întotdeauna s-a dovedit a fi un bun prieten personal, dar şi un prieten şi un susţinător
al psihologiei adleriene.
O recunoştinţă profundă îi datorez şi soţiei mele, Rowena R. Ansbacher, co-editor la
prezentul volum, ca şi la celelalte două. Ea mi-a oferit un ajutor valoros mai ales în selectarea
materialului care urma să fie inclus şi în traducerea lui.

1
 Sunt foarte recunoscător colegilor fideli pe care i-am avut la tipărire – Sherrill Musty,
care a realizat prima traducere, Leslie Weiger, care a fost de mare ajutor în stadiile de mijloc,
Hildegarde Bosterle, care a condus manuscrisul către un final fericit.
Revenind la Adler, el a văzut soluţia tuturor problemelor de viaţă într-un efort de
cooperare raţională între indivizi egali, colegi fiinţe umane responsabile – care se respectă
reciproc, care vor lupta independent şi interdependent în scopuri utile de obicei. El a dobândit
această perspectivă din convingerile şi observaţiile lui asupra psihologiei pacienţilor şi a
înglobat-o într-o teorie care i-a cauzat neajunsuri atunci când a încercat plasarea ei pe un
fundament ştiinţific de răsunet, aderând la realităţile vieţii cât mai aproape posibil.
Mesajul special al acestei cărţi este acela că problema vieţii legată de sex şi de
căsnicie nu va fi rezolvată în mod individual – dacă umanitatea şi la rândul său fiecare individ
urmează să beneficieze de ele, chiar să le supravieţuiască. Pe măsură ce terminăm cartea,
auzim o furtună de voci ridicându-se şi murmurând că un asemenea mesaj a devenit urgent.
Adler a văzut soluţia într-o cooperare apropiată între doi indivizi de sexe diferite, angajaţi nu
într-o „auto-actualizare” greşită, ci într-o „actualizare” reciprocă, iar prin copii a văzut
viitorul umanităţii. De aici şi titlul actualei colecţii: Cooperarea între Sexe.

HEINZ L. ANSBACHER

Universitatea din Vermont

Burlington, Vermont
27 februarie 1978

PARTEA I Scrieri Sociologice şi Teoretice

1. MITUL DE INFERIORITATE AL FEMEILOR1

DIVIZIA MUNCII ŞI DIMORFISM SEXUAL2

Cei doi factori care domină toate procesele psihologice sunt: interesul social
(Gemeinschaftgefühl) şi lupta pentru semnificaţie (Geltungsstreben). Pentru construirea şi
asigurarea condiţiilor de viaţă, pentru atingerea celor trei mari îndatoriri ale vieţii – dragostea,

1
Traducere nouă de A1927a, Partea I, Cap. 7, Das Verhältnis der Geschlechter (Relaţia dintre sexe),
cu excepţia ultimelor două secţiuni.
2
A1927A, p.95-97

1
munca şi societatea – omul îşi activează întotdeauna interesul social şi acţionează în sensul
luptei pentru semnificaţie, pentru putere şi pentru superioritate. Orice fenomen psihologic
trebuie evaluat prin prisma relaţiilor cantitative şi calitative dintre aceşti doi factori pentru a
aproxima înţelegerea psihologică. Relaţia dintre aceşti factori va determina dimensiunea până
la care o persoană va fi capabilă să înţeleagă logica convieţuirii umane şi să se adapteze la
diviziunea muncii pe care o impune această logică.
Diviziunea muncii este o necesitate absolută pentru conservarea societăţii umane. În
consecinţă, fiecare om trebuie să umple un anumit loc la un moment dat. Dacă o persoană
refuză să umple acest loc, el neagă conservarea vieţii sociale, a rasei umane în totalitate. Îşi
uită rolul de camarad şi devine o persoană care creează probleme. Pe scurt, în asemenea
cazuri vorbim de obiceiuri proaste, neajunsuri, rezolvarea lucrurilor în manieră proprie; în
cazurile mai dificile, vorbim de excentricitate, delincvenţă; iar mai târziu putem vorbi de
infracţiuni şi crime. Asemenea fenomene sunt condamnate doar ţinând cont de distanţa faţă
de cerinţele sociale şi incompatibilitatea cu acestea.
Valoarea unei persoane este determinată de modul în care îşi umple locul primit în cadrul
diviziunii muncii din comunitate. În cadrul afirmării din viaţa socială, omul devine important
pentru ceilalţi şi totodată este una dintre legăturile înmiite ale unui lanţ pe care se bazează
continuarea vieţii umane, şi în care absenţa unor legături ar da naştere coplapsului vieţii
sociale. Ideal ar fi ca abilităţile individuale să îi repartizeze locul în procesul de producţie
totală a societăţii umane. Dar s-a strecurat puţină confuzie în această înţelegere şi din acest
motiv s-a întrerupt diviziunea muncii, setând criterii false pentru aprecierea valorii umane.
Un individ poate fi nepotrivit pentru locul în care se află; sau pot apărea dificultăţi de la setea
de putere sau de la ambiţia falsă a anumitor indivizi, care împiedică, prin interesul lor egoist,
acest mod de trăi şi a munci laolaltă. Puterea personală sau interesul economic duce la
distribuirea muncii astfel încât cele mai interesante poziţii, care oferă putere, sunt deţinute de
anumite grupuri ale societăţii, în timp ce alte grupuri nu au acces la astfel de poziţii. De
vreme ce lupta pentru putere joacă un rol important în aceste chestiuni, procesul de diviziune
a muncii nu s-a desfăşurat niciodată fără incidente. Intervenţia continuă şi violentă a făcut din
muncă un fel de privilegiu pentru unii şi un fel de opresiune pentru alţii.
O asemenea diviziune a muncii este dată şi dimorfismului sexual uman.
[Zweigeschlechtlichkeit (împărţirea în două sexe)]. Încă de la început această diviziune
exclude o parte, femeia, de la anumite ocupaţii din cauza fizicului ei, în timp ce alte slujbe nu
sunt date bărbaţilor pentru că sunt mult mai potriviţi în altă parte. Această diviziune a muncii
ar trebui realizată potrivit unor criterii complet lipsite de prejudecată.
Mişcarea femeilor a acceptat logica acestui punct de vedere, în măsura în care nu se
exagerează prea tare. Acest lucru nu defeminizează femeile, dar nici nu distrug relaţiile
naturale dintre femei şi bărbaţi în ce priveşte oportunităţile de lucru potrivite pentru ei. Pe
parcursul dezvoltării umanităţii, diviziunea muncii a luat o altă formă – femeia a preluat o
parte din slujbele care altădată îl ţineau ocupat pe bărbat, în timp ce el îşi poate folosi mult
mai bine puterea de muncă în alte domenii. Această diviziune a muncii nu este chiar
iraţională atâta timp cât resursele de muncă nu sunt atribuite la întâmplare iar resursele
intelectuale şi fizice nu sunt utilizate greşit.

SITUAŢIA CULTURALĂ

Influenţa Masculină3

3
A1927a, p. 97-100, cu excepţia unor omisiuni, acoperite mai târziu

1
 Prin dezvoltarea culturii în direcţia luptei pentru putere, mai ales prin eforturile anumitor
indivizi sau grupuri care doreau să îşi asigure privilegiile, diviziunea muncii s-a realizat în
favoarea bărbaţilor. Această tendinţă este răspândită şi azi, având ca rezultat o cultură umană
caracterizată prin preamărirea semnificaţiei bărbatului. Diviziunea muncii are loc astfel încât
bărbaţii formează grupul cu privilegii garantate. Datorită dominanţei lor, bărbaţii influenţează
poziţia femeilor în diviziunea muncii, în procesul de producţie, în favoarea propriului lor
avantaj. Bărbaţii recomandă femeilor sferele lor de viaţă şi sunt în poziţia de a impune acest
lucru; ei determină formele de viaţă pentru femei, forme care urmăresc în primul rând punctul
lor de vedere.
Aşa cum stau lucrurile azi, bărbaţii se luptă mereu pentru superioritate în faţa
femeilor, în timp ce femeile sunt constant nemulţumite din cauza privilegiilor bărbaţilor. Dar,
de vreme ce ambele sexe convieţuiesc, există o tensiune, o nelinişte constantă a unei armonii
psihologice. Această condiţie generală, psihologică este experimentată de ambele părţi ale
rasei umane ca fiind extrem de dureroasă şi conduce la perturbări cu ecou.
Influenţa masculină nu a fost de la început un lucru natural, dar a trebuit să fie apărată
de nişte legi. Înainte de acest lucru, trebuie să fi existat perioade în care influenţa masculină
nu era atât de sigură. Există într-adevăr dovezi istorice ale unei perioade de matriarhat, pe
linie maternă (Mutterrecht), atunci când mama, femeia, juca cel mai important rol în viaţă,
mai ales pentru copil, iar toţi bărbaţii din trib aveau un fel de obligaţie faţă de ea. Anumite
obiceiuri şi tradiţii încă trimit spre această perioadă, cum ar fi de exemplu numirea în glumă a
fiecărui bărbat ca fiind unchiul sau vărul unui copil.
Trecerea de la matriarhat la patriarhat a fost precedată de o mare bătălie. Într-adevăr,
la început bărbatul nu avea privilegiile pe care azi îi place să le descrie ca şi cum i s-ar cuveni
de drept, dar a trebuit să lupte pentru ele. O bună descriere detaliată a acestei evoluţii
urmează să fie găsită în cartea „Femeia şi socialismul” a lui August Bebel (1885). Victoria
bărbaţilor a fost echivalentă cu subjugarea femeilor.
Influenţa masculină nu era o stare naturală, dar a devenit necesară doar în timpul
luptei continue cu vecinii, când i-a revenit un rol semnificativ pe care l-a folosit pentru a
prelua definitiv conducerea. Paralel cu acest lucru a mers şi dezvoltarea proprietăţii private şi
legea moştenirii, ca fundaţie a dominaţiei masculine, într-atât încât bărbatul este în general
partea care câştigă şi care deţine.

Perspectiva asupra inferiorităţii femeii4

Pentru a-şi justifica influenţa, bărbatul în general demonstrează că, pe lângă poziţia care i-
a fost atribuită prin natură, femeia este o fiinţă inferioară. Perspectiva asupra inferiorităţii
femeii este atât de răspândită încât pare că este comună tuturor fiinţelor umane. Pe lângă
acest lucru, se poate observa şi o anumită nelinişte într-un bărbat, nelinişte care provine
probabil din vremea luptei împotriva matriarhatului, când femeia reprezenta un factor de
nelinişte pentru un bărbat. În istorie şi în literatură ne lovim constant de aceste tipuri de
indicii. Astfel, un scriitor roman spune: „Mulier est hominis conjusio.” [Femeia reprezintă
confuzia bărbatului.] În cadrul consiliilor bisericeşti principalul obiect al discuţiilor îl
reprezenta întrebarea dacă femeia are sau nu suflet, iar tratatele savante conţineau întrebarea
dacă femeia este o fiinţă umană în cele din urmă. Vânătoarea de vrăjitoare, ca şi arderea lor
pe rug, a durat multe secole şi este o mărturie dureroasă a erorilor, nesiguranţei enorme şi a
confuziei existente în acele timpuri, cu privire la această întrebare.

4
A1927a, p. 103-7, cu excepţia unor omisiuni, acoperite mai târziu

1
 Femeile sunt adesea prezentate ca fiind cauza tuturor relelor din lume, cum este şi în
cazul păcatului originar relatat în Biblie, sau în Iliada lui Homer, unde o femeie a fost
suficientă pentru a atrage nefericirea unui popor. Legendele şi poveştile din toate timpurile se
referă la inferioritatea morală a femeilor, la depravarea lor, ranchiună, făţărnicie,
nestatornicie şi neseriozitate. „Frivolitatea feminină” este menţionată chiar şi în susţinerea
legilor. În mod similar, femeile sunt subestimate în ceea ce priveşte competenţele şi
performanţa. Figurile de stil, anecdotele, proverbele şi glumele tuturor oamenilor sunt pline
de critici depreciative la adresa femeilor. Ele sunt acuzate că sunt arţăgoase, nepunctuale,
meschine şi imbecile.
Este nevoie de o agerime extraordinară pentru a dovedi inferioritatea femeii, aşa cum au
făcut-o Strindberg, Moebius, Schopenhauer sau Weininger. Numărul lor este însă mărit de
multe femei care, prin resemnarea lor, au ajuns să împărtăşească perspectiva asupra
inferiorităţii femeii şi rolul de subordonare pe care acestea îl merită. Stima de sine scăzută a
femeilor se traduce şi prin salariul mai mic pe care îl primesc femeile faţă de bărbaţi, chiar
dacă munca lor este egală ca valoare cu munca bărbaţilor.
Este adevărat că testele de aptitudini au arătat că în anumite domenii, cum ar fi
matematica, băieţii se descurcă mai bine, iar în alte domenii, cum ar fi limbile străine, fetele
se descurcă mai bine. Băieţii arată într-adevăr a fi mai pricepuţi decât fetele în domenii care îi
pregătesc pentru ocupaţii masculine. Dar acest lucru subliniază doar aparent adevăratele lor
aptitudini. Dacă ne uităm mai atent la situaţia fetelor, se dovedeşte că povestea legată de
abilităţile mai scăzute ale fetelor este o fabulă, o minciună, care doar pare a fi adevăr.
Un argument în plus împotriva prejudecăţii de inferioritate a femeilor îl reprezintă
numărul mare de femei care au devenit remarcabile în majoritatea domeniilor, mai ales în
literatură, artă, tehnologie şi medicină, al căror rezultate le egalează pe cele ale bărbaţilor.
Întâmplător, numărul bărbaţilor care nu arată rezultate, dar dau dovadă de un grad ridicat de
incompetenţă, este destul de mare astfel încât s-ar putea aduce un număr egal de dovezi în ce
priveşte mitul de inferioritate a bărbatului – desigur pe nedrept.
Rezultatul serios al acestui mit de inferioritate a lucrurilor feminine este reprezentat de o
dicotomie neobişnuită de concepte. Masculinul este identificat cu lucrul de valoare, puterea şi
victoria, pe când femininul este identificat cu supunerea, servilitatea şi subordonarea. Această
manieră de a gândi a devenit adânc înrădăcinată în cultura noastră astfel încât orice este
excelent are o tentă masculină, pe când orice lucru cu valoare mai mică şi imperfect are tentă
feminină. După cum se ştie, pentru anumiţi bărbaţi cea mai mare insultă este expresia „ca o
muiere”, pe când pentru fete bărbăţie nu înseamnă o ştirbire a prestigiului. Accentul este pus
în aşa fel încât orice aminteşte de o femeie să fie reprezentat ca fiind inferior.
Fenomenele care susţin frecvent acest mit se află sub supraveghere atentă şi nu sunt
altceva decât consecinţele dezvoltării întârziate. Nu vrem să pretindem că putem transforma
oricare copil într-o persoană care în sensul obişnuit al cuvântului poate fi considerată
„înzestrată” sau foarte capabilă. Dar suntem încrezători că putem face din oricare copil o
persoană care ar fi considerată „neînzestrată”. Nu am făcut asta până acum, dar ştim că alţii
au reuşit acest lucru. Acest fapt este plauzibil mai ales că în zilele noastre aceasta este adesea
soarta fetelor decât a băieţilor. Am avut ocazia să vedem asemenea copii „neînzestraţi” care
păreau atât de talentaţi câteodată, ca şi cum ar fi fost transformaţi virtual.

EFECTELE ASUPRA COPIILOR

Băieţii5
5
A1927, p. 98-103.

1
 Toate instituţiile noastre, tradiţiile, legile, învăţăturile şi obiceiurile poartă mărturia
poziţiei privilegiate a bărbatului spre care sunt orientate şi de care sunt păstrate. Acestea
pătrund adânc şi au o influenţă enormă asupra psihicului copilului. Deşi nu putem admite că
înţelegerea acestor legături de către copil este mare, totuşi el este sensibil la influenţe. Se are
în vedere cazul unui băiat care a reacţionat cu un acces de furie vehementă la cererea de a se
îmbrăca cu haine de fată. Asemenea întâmplări ne dau motive suficiente de a investiga aceste
legături. Acest fapt ne aduce din nou în atenţie lupta pentru putere dintr-un alt punct de
vedere.
Odată ce străduinţa băiatului de a înţelege a atins un anumit punct, el va prefera să
meargă pe drumul ce pare garantat de privilegiile masculinităţii sale, pe care o vede peste tot.
În ziua de azi educaţia din familie este potrivită pentru a inculca lupta pentru putere şi astfel
înclinaţia spre aprecierea pe cât posibilă a privilegiilor masculine şi aspiraţia către ele.
Motivul este acela că de obicei bărbatul, tatăl, apare în faţa copilului ca un simbol de putere.
Prin misterioasele lui apariţii şi dispariţii, el stârneşte interesul copilului mai mult decât o
face mama lui.
Foarte curând copilul observă rolul de superioritate pe care şi-l asumă tatăl său; el impune
tonul, aranjează, direcţionează totul. Copilul observă cum toată lumea ascultă de
instrucţiunile tatălui şi cum mama i se supune. Din toate punctele, omul apare în ochii
copilului ca fiind puternic şi autoritar. Pentru anumiţi copii, tatăl pare atât de autoritar încât ei
cred că orice spune el este sfânt, iar pentru a întări o afirmaţie spun doar : „Tata a zis aşa.”
Chiar şi acolo unde influenţa tatălui nu este atât de evidentă, copiii vor avea impresia că
tatăl este superior pentru că toată greutăţile familiei sunt puse în grija sa, dar de fapt numai
diviziunea muncii dă tatălui posibilitatea să îşi folosească resursele cât mai bine.
Copilul aflat în creştere nu are nevoie de cărţi pe această temă. Chiar dacă nu cunoaşte
nimic despre aceste lucruri, copilul va simţi rezultatul – faptul că bărbatul este partea
privilegiată, el deţine veniturile, chiar şi atunci când taţii şi mamele sunt dispuţi să renunţe la
aceste privilegii vechi, tradiţionale în favoarea drepturilor egale. Este extrem de dificil să îi
explici unui copil că mama, care face toată munca casnică, este un partener care are drepturi
egale cu tatăl.
Imaginaţi-vă ce trebuie să însemne pentru un băiat să vadă oriunde prioritatea bărbatului,
încă din prima zi. Încă de la naştere este primit cu mult mai multă bucurie decât o fetiţă şi
este sărbătorit ca un prinţ. Toată lumea ştie că majoritatea părinţilor îşi doresc mai degrabă
băieţi. Băiatul îşi dă seama la fiecare pas că este preferat şi considerat mult mai valoros.
Cuvintele diverse care îi sunt adresate sau preluate ocazional îi sugerează importanţa de a fi
bărbat.
Superioritatea principiului masculin îi apare băiatului şi sub forma femeii care trăieşte sub
acelaşi acoperiş cu el dar este folosită la munci mai puţin apreciate, iar în cele din urmă
femeile din mediul său nu sunt convinse întotdeauna că au drepturi egale cu bărbaţii. De
obicei ele joacă un rol care apare subordonat şi inferior bărbaţilor.
Copilul experimentează toate situaţiile care urmează din această relaţie. Rezultatul este o
mulţime de imagini şi opinii în ce priveşte esenţa femeii, din care ea abia iese în evidenţă.
Dezvoltarea psihologică a unui băiat primeşte astfel o formă masculină. Ceea ce poate el
detecta ca şi scop dorit în lupta pentru putere sunt aproape în exclusivitate trăsăturile şi
atitudinile masculine.
Din relaţiile de putere descrise se ridică un fel de virtute masculină. Anumite trăsături de
caracter, în punctul de origine, sunt considerate „masculine”, altele „feminine” fără a avea
bază care să justifice aceste aprecieri. Atunci când comparăm băieţi şi fete şi găsim
confirmări aparente ale acestei clasificări, nu putem vorbi de fapte naturale. Observăm aceste
fenomene, mai degrabă, la persoane care sunt legate de un anumit cadru, al căror plan de

1
viaţă sau linie de urmat este deja îngustată de către puterea de decizie unilaterală. Aceste
relaţii de putere au fost date forţat unor persoane în locul cărora ei trebuie să se dezvolte.
Astfel distincţia trăsăturilor de caracter feminine şi masculine nu se justifică. Vom vedea
că ambele tipuri de caractere pot servi cererilor de luptă pentru putere, astfel încât se poate
exersa puterea şi prin mijloace feminine – spre exemplu, prin supunere şi ascultare. Prin
intermediul avantajelor de care se bucură un copil, acesta este posibil să fie pus în prim plan
faţă de altul care nu este ascultător, deşi în ambele cazuri este prezentă lupta pentru putere.
Pătrunderea în interiorul unei persoane este uneori mai dificilă din cauza că lupta pentru
putere apelează la cele mai variate trăsături de caracter pentru a reuşi.
Pe măsură ce băieţii cresc, semnificaţia masculinităţii sale devine aproape o datorie.
Ambiţia lui, lupta pentru putere şi superioritate sunt îmbinate perfect, devin identice din
punct de vedere virtual, fiind strâns legate de masculinitate. În lupta lor pentru putere, mulţi
copii nu se mulţumesc să poarte masculinitatea doar în sinea lor. Ei vor întotdeauna să arate
şi să demonstreze că sunt bărbaţi, prin urmare trebuie să fie privilegiaţi. Pe de o parte
încearcă mereu să se remarce, iar prin acest lucru îşi exagerează trăsăturile masculine de
caracter; pe de altă parte, ei încearcă mereu să îşi demonstreze superioritatea faţă de mediul
feminin, aşa cum fac toţi tiranii, prin sfidare, sau printr-o iscusinţă vicleană, în funcţie de
gradul de rezistenţă pe care îl întâlnesc.
De vreme ce fiecare persoană este măsurată prin idealul masculinităţii privilegiate, nu e
de mirare că această măsură este întotdeauna aplicabilă unui băiat care în cele din urmă el se
măsoară singur prin intermediul ei. Bărbatul se va întreba dacă înfăţişarea lui este întotdeauna
masculină, dacă este suficient de bărbat, etc. Tot ceea ce azi e prezentat ca fiind „bărbătesc” e
familiar – mai întâi, ceva care este pur egoist, care satisface dragostea de sine (aceasta este
superioritatea), întâietatea asupra celorlalţi – toate astea împreună cu trăsăturile pline de viaţă
cum ar fi: curajul, puterea, mândria, rememorarea victoriilor de toate felurile (mai ales asupra
femeilor), deţinerea funcţiilor, a distincţiilor şi titlurilor înclinarea spre călirea propriei
persoane împotriva impulsurilor feminine. E o luptă continuă pentru superioritate personală
pentru că se consideră că bărbatul este superior.
Un băiat va adopta astfel trăsături pentru care găseşte modele doar printre adulţi, mai ales
de la tatăl lui. Urmele acestei idei de grandoare cultivate artificial pot fi urmate oriunde. Un
băiat trebuie să-şi asigure încă de timpuriu excesul de putere şi privilegiile. Acestea înseamnă
pentru el „virilitate”. În cazurile nefericite virilitatea se transformă în binecunoscutele
fenomene de grosolănie şi brutalitate.

Fetele6

Avantajele pe care le oferă masculinitatea reprezintă o mare tentaţie, de aceea multe fete
sunt ghidate de un ideal masculin. Acest lucru poate fi exprimat fie ca o dorinţă neîmplinită,
ca un criteriu de evaluarea a comportamentului lor sau ca o manieră de apariţie şi
comportament. „În chestiuni de cultură fiecare femeie vrea să fie bărbat.” Fetele, ca o atracţie
nebănuită, preferă exact acele jocuri şi activităţi care potrivit aptitudinilor fizice cerute ar fi
mai potrivite pentru băieţi. Băieţii se urcă în copaci, le place să se mişte în compania băieţilor
şi resping toate ocupaţiile feminine, ca fiind o ruşine. Ei găsesc satisfacţie doar în activităţi
masculine. Toate acestea se deduc din preferinţele pentru masculinitate. Aici se poate observa
clar cum lupta pentru o poziţie înaltă, lupta pentru superioritate se extinde mai mult spre
aparenţă decât spre realitate şi poziţia actuală în viaţă.
Fetelor li se spune la fiecare pas, în fiecare zi, şi în nenumărate forme că ele sunt
incapabile şi sunt potrivite doar pentru munci uşoare şi de subordonate. Evident, o fetiţă care
6
A1927a, primul paragraf, p.103; restul, p.105-7

1
nu poate examina corectitudinea unor astfel de judecăţi va privi nepriceperea femeilor ca o
soartă inevitabilă şi va crede în cele din urmă că şi ea este nepricepută. Astfel descurajată,
fata nu priveşte materiile şcolare (cum ar fi matematica, dacă va trebui să o studieze vreodată)
cu interesul necesar sau îşi pierde interesul definitiv pentru ele. Astfel ei îi lipseşte pregătirea
fizică şi mentală.
În asemenea circumstanţe, dovada incapabilităţii femeii va părea desigur corectă. Dar este
o eroare din două motive. Primul motiv este acela că valoarea unei persoane este adesea
judecată pe baza performanţelor lui din punct de vedere al muncii – adică, dintr-o perspectivă
limitată, egoistă. Din acest punct de vedere nu îşi mai are loc întrebarea până la ce punct
performanţa şi aptitudinile sunt legate de dezvoltarea psihologică.
Al doilea şi principalul motiv este acela că, încă din copilărie, fata se loveşte de un mit
care e foarte probabil să îi zbuciume încrederea în valoarea ei, încrederea în sine şi să îi
submineze speranţa de a fi vreodată competitivă. Când i se reconfirmă faptul că femeile
primesc doar roluri de subalterne, se înţelege că fata îşi pierde din curaj, nu va dori să deţină
controlul şi se va da înapoi de la sarcinile vieţii.
Apoi, desigur, fata va fi nepotrivită şi inutilă. Când ne uităm la cineva şi îl impresionăm
cu părerea generală dar în numele lui îi respingem toate speranţele pe care le-ar fi putut
concretiza în ceva, când îi subminăm curajul într-o asemenea manieră şi descoperim că nu
face faţă, atunci nu suntem îndreptăţiţi să considerăm că avem dreptate, dar trebuie să
acceptăm că noi am cauzat acest ghinion.
În cultura noastră nu este uşor pentru o fată să aibă încredere în sine şi curaj. Întâmplător,
chiar şi în testele de aptitudine, un lucru ciudat a fost acela că un grup de fete, cu vârste
cuprinse între 14 şi 18 ani, s-au dovedit superioare tuturor celorlalte grupuri, inclusiv
grupurilor de băieţi. Toate aceste fete proveneau din familii în care femeia – mama sau ea –
aveau ocupaţii independente.
Asta înseamnă că acele fete au crescut în medii în care nu erau influenţate de mitul
conform căruia femeile sunt inferioare sau au resimţit acest lucru într-o măsură mai mică,
pentru că au putut vobserva cum mama lor se descurcă prin propriile puteri. Astfel, aceste
fete s-au putut dezvolta mult mai liber şi independent, nestingherite de acest mit.

EFECTELE ASUPRA FEMEILOR

Răzvrătirea împotriva rolului feminin7

Întâietatea bărbaţilor a adus o anomalie serioasă în dezvoltarea psihologică a femeilor,

ceea ce rezultă în nemulţumirea aproape totală a femeilor cu rolul lor. Ele merg pe aceleaşi
căi şi sub aceleaşi condiţii ca toate celelalte fiinţe umane, fiind puţin probabil să devieze de la
sentimentele lor puternice de inferioritate.
Dacă totuşi un număr mare de fete găsesc o recompensă pe jumătate satisfăcătoare,
aceasta se datorează evoluţiei caracterului, inteligenţei lor şi poate a anumitor privilegii care
arată oricum că o eroare dă naştere imediat altora. Asemenea privilegii sunt eliberările,
extravaganţele, galanteriile care, cel puţin, au aspectul unei preferinţe, prin inventarea unei
stime pentru femeie. În cele din urmă femeile sunt idealizate, ceea ce, oricum rezultă în
idealul unei femei create pentru avantajul bărbatului. O femeie notează 8: „Virtutea femeii – o
invenţie bună a bărbaţilor!”
În lupta împotriva rolului feminin, se disting în general trei tipuri de femei. Un tip se va
dezvolta într-o direcţie activă, „masculină”. Aceste femei devin extrem de energice,
7
A1927a, p. 107-11.
8
George Sand (1804-76), pseudonimul unei femei franceze, romancier Amandine Duvenant.

1
ambiţioase şi se luptă pentru încoronarea succesului. Ele încearcă să îşi depăşească fraţii şi
amicii bărbaţi, se orientează spre ocupaţii rezervate genului masculin, se implică în tot felul
de sporturi etc. De obicei ele resping dragostea şi relaţiile maritale. Dacă ele se implică în
asemenea relaţii, le distrug prin efortul de a fi partenerul care domină, cel care este cumva
superior celuilalt. Pentru toate treburile casnice ele manifestă o aversiune enormă, fie
spunând acest lucru ăn mod direct, fie indirect prin negarea oricărui talent – şi demonstrând
din când în când nepriceperea.
Acest tip de femei încearcă să pară dure printr-un fel de masculinitate. Poziţia defensivă
împotriva rolului masculin este o trăsătură de bază al naturii lor. Ele sunt câteodată numite
„femeile bărbat”. Dar acest lucru se bazează pe concepţia eronată a unui factor înnăscut, o
substanţă masculină, care obligă fetele la această atitudine. Oricum, toată istoria culturală
arată că restricţiile şi opresiunea femeii, cărora le este încă subjugată, sunt imposibil de
suportat de către o persoană şi îndeamnă femeia la revoltă. Dacă revolta ia o direcţie
percepută ca fiind „masculină”, acest lucru se datorează faptului că există în cele din urmă
două posibilităţi de a găsi drumul în această lume – fie potrivit felului ideal de a fi al femeii
sau al bărbatului.
Astfel, orice mişcare în afara rolului feminin apare ca fiind masculin şi invers, nu din
cauza substanţelor misterioase ci pentru că din punct de vedere spaţial şi psihologic nu se
poate altfel. Trebuie să se ţină cont astfel de dificultăţile în care are loc evoluţia unei femei.
Nu ne putem aştepta la o reconciliere totală cu viaţa, cu faptele din cultura noastră şi cu
formele de trăi laolaltă, de vreme ce femeilor nu li se dau drepturi egale cu ale bărbaţilor.
Un alt tip de femeie trece prin viaţă cu un fel de resemnare şi demonstrează un grad
nemaiîntâlnit de adaptare, supunere şi umilinţă. Aparent asemenea femei se potrivesc oriunde
şi lucrează orice, dar afişează o asemenea stângăcie şi prostie că nu ajung nicăieri şi devenim
suspicioşi. Uneori au simptome nervoase şi îşi prezintă în mod accentuat slăbiciunea cerând
atenţie specială. Ele demonstrează că formarea artificială în contradicţie cu natura lor este în
general pedepsită printr-o indispoziţie nervoasă, iar persoana respectivă este catalogată drept
incapabilă pentru viaţa socială. Astfel de femei sunt cele mai bune persoane din lume, dar din
păcate sunt bolnave şi nu pot îndeplini sarcinile primite. Pe termen lung nu sunt capabile să
îşi satisfacă mediul în care trăiesc. Ascultarea, umilinţa şi propria limitare sunt bazate pe
aceeaşi împotrivire ca şi în primul caz. Ele par a spune: Aceasta nu ete o viaţă plină de
bucurii.
Al treilea tip de femeie pare a fi acela care, deşi nu respinge rolul feminin, totuşi
păstrează în ea conştiinţa chinuită a unei fiinţe inferioare condamnate să primească un rol de
subordonare. Femeile sunt pe deplin convinse de inferioritatea lor ca şi de credinţa că
bărbatul este recunoscut pentru toate performanţele competente. Astfel ele îi susţin poziţia lui
privilegiată şi întăresc corul vocilor care atribuie toate abilităţile bărbatului şi cer o poziţie
specială pentru el. Ele îşi arată slăbiciunea ca şi cum caută recunoaştere pentru acest lucru şi
cer ajutor. Dar această atitudine este izbucnirea unei revolte îndelung pregătite.
Aceasta se manifestă adesea în cadrul căsătoriei, atunci când în mod constant femeia
direcţionează sarcinile sale către soţul ei, admiţând că doar un bărbat le poate duce la bun
sfârşit.
Nemulţumirea faţă de rolul femeii apare ca fiind extremă la fetele care din anumite
motive „divine” se retrag din viaţă şi intră la o mănăstire, de exemplu, sau preiau o slujbă
care are legătură cu celibatul. Ele aparţin acelora care nu pot fi împăcate cu rolul femeii şi
renunţă la toate pregătirile pentru actuala lor vocaţie. Multe fete îşi doresc o slujbă încă de
tinere pentru a deveni independente, ceea ce li se pare a fi o protecţie împotriva căsătoriei
timpurii. Prin această atitudine, aversiunea faţă de rolul tradiţional al femeii este din nou un
factor de conducere.

1
 Chiar şi atunci când s-a produs căsătoria, unde se presupune că fata şi-a asumat voluntar
acest rol, aceasta nu este o dovadă de împăcare cu rolul femeii.

Femeile în rol de mame9

În ciuda mitului inferiorităţii femeii, una dintre cele mai importante şi dificile sarcini în
viaţă, educarea copiilor, este lăsată în grija femeilor. Ce fel de părinţi vor fi cele trei tipuri de
femei descrise mai sus şi cum se vor deosebi?
Primul tip, având o atitudine masculină asupra vieţii, va conduce ca un tiran, se va
ocupa cu strigatul şi pedepsirea continuă, şi astfel va exercita o presiune puternică asupra
copiilor, de care aceştia vor încerca să scape. În cel mai bun caz acesta va fi un antrenament
care nu va avea nicio valoare. De obicei, copiii cataloghează asemenea mame drept
incompetente de a-i creşte. Zgomotul, gălăgia asurzitoare şi agitaţia au un efect negativ şi
există pericolul ca fetele să fie încurajate să îşi imite mamele, în timp ce băieţii vor avea o
frică de durată pentru tot restul vieţii lor. Printre bărbaţii dominaţi de o asemenea mamă, în
mod surprinzător, mulţi ocolesc femeile ca şi cum ar fi inoculaţi cu amărăciune şi nu mai sunt
capabili să mai aibă încredere în femei. Se ridică astfel problema unui dezacord permanent
între sexe, considerat patologic. Totuşi, chiar şi în asemenea situaţii există oameni care
vorbesc în mod absurd despre o distribuţie greşită a substanţei feminine şi masculine.
Celelalte două tipuri sunt la fel de neîndemânatice în creşterea copiilor. Un tip
afişează un scepticism în asemenea manieră încât copiii observă curând lipsa încrederii în
sine a mamei lor şi sunt astfel scăpaţi din mână. Mama va continua să îşi reînnoiască
eforturile şi avertismentele, ameninţând că tatăl va fi informat. Oricum, dacă apelează mereu
la tată, mama arată că nu are încredere în abilităţile ei de a-şi creşte copiii. Astfel, ca şi
părinte, ochii îi bat a retragere, ca şi cum depinde de ea să justifice perspectiva care arată că
bărbatul este competent şi indispensabil în creşterea copiilor. Simţindu-se total incapabile,
asemenea femei refuză orice fel de activitate educaţională şi dă acest lucru în grija bărbatului
sau a guvernantei, etc.

Femeile în vârstă10

În legătură cu acest lucru vrem să menţionăm un alt fenomen care oferă în mod frecvent
criterii depreciative la adresa femeii. Este aşa numita vârstă periculoasă – în jur de cincizeci
de ani – când au loc anumite fenomene psihologice şi schimbări de linie prin ascuţirea
anumitor trăsături de caracter. Schimbările fizice pot sugera unei femei că va pierde ultima
urmă de linie suplă la menţinerea căreia a lucrat atât de mult. Sub aceste condiţii înrăutăţite,
ea îşi va spori efortul de a păstra tot ceea ce o ajuta înainte în atingerea şi menţinerea poziţiei
ei.
În cultura actuală, de credinţă în atingerea scopurilor, oamenii în vârstă se confruntă cu
vremuri cu totul dificile, dar acest lucru se aplică mai mult la femei. Un asemenea prejudiciu,
care subminează complet valoarea femeii în vârstă, loveşte sub altă formă, în fiecare din noi.
Nu putem face un calcul sau o evaluare a vieţilor noastre în fiecare zi. Ceea ce a realizat o
persoană atunci când era în putere ar trebui să i se ia în considerare şi când şi-a pierdur din
putere şi eficienţă. Nu se poate exclude o persoană din conexiunile psihologice şi materiale
doar pentru că este bătrân. Modul în care se practică acest lucru cu femeile în vârstă este
9
A1927a, p.110-11.
10
A1927am p.116-17

1
insultător. Să ne imaginăm anxietatea cu care o fată se gândeşte la această perioadă pe care şi
ea va trebui să o înfrunte. A fi femeie nu înseamnă că totul se opreşte în al cincisprezecelea
an din viaţă, deminitatea umană continuă integral şi după acest punct şi ea trebuie păstrată.

UN CAZ11

Un exemplu tipic de neînţelegere cu partea feminină este cazul unei tinere căsătorite, în
vârstă de 36 de ani, care s-a plâns de diferite stări de indispoziţie nervoasă. Ea era fiica cea
mare a unui bărbat mai în vârstă şi a unei femei despotice. Faptul că mama, o fată foarte
drăguţă, s-a căsătorit cu un bărbat mai în vârstă sugerează că existau obiecţii împotriva
rolului femeii şi acest lucru a influenţat alegerea unui soţ. Într-adevăr căsătoria nu a fost una
foarte reuşită. Acasă, mama ţipa atunci când vorbea şi şi-a impus dorinţa fără a lua în seamă
alte lucruri. Tatăl, mai în vârstă, era mereu pus la colţ. Fata spunea că mama ei nu îi permitea
tatălui aproape niciodată să se aşeze pe o bancă pentru a se odihni. Ea s-a concetrat mereu să
îşi conducă casa pe baza unui principiu pe care ea îl stabilea şi care trebuia considerat
intangibil.
Subiectul a crescut, fiind un copil capabil, răsfăţat mai mult de tatăl său. Mama ei, pe de
altă parte, nu a fost niciodată mulţumită de copil şi era mereu împotriva ei. Mai târziu, când s-
a născut un băiat, mama l-a favorizat în mare măsură şi relaţia cu fiica ei a devenit de
nesuportat. Fata ştia oricum că avea un susţinător în tatăl ei; nepăsător şi maleabil cum era el
în alte privinţe, totuşi dădea dovadă de o rezistenţă vehementă în problemele ce o priveau pe
fiica lui.
În încăpăţânarea de a lupta cu mama sa, fata a ajuns să o urască efectiv. Ţinta preferată a
atacurilor fetei o constituia mania curăţeniei de care dădea dovadă mama ei, ajunsă până într-
acolo încât, de exemplu, nu îi permitea servitoarei să atingă mânerul uşii fără să îl curăţe după
aceea. Fata se amuza atunci când umbla cât mai murdară şi mai neîngrijită, pătând tot de
atingea. În general, ea a dezvoltat doar trăsăturile care erau opuse dorinţelor mamei sale.
Acesta este un argument împotriva presupoziţiilor cu privire la caracteristicile înnăscute.
Dacă un copil dezvoltă acele trăsături doar pentru a-şi necăji mama, acest fapt trebuie să se
bazeze pe un plan conştient sau inconştient. Lupta continuă şi azi, abia observându-se o
ostilitate vehementă mult mai mare.
Într-o zi, ea a căpătat aparent o boală de nervi pe care nimeni nu a putut să o explice. Era
chinuită constant de gânduri rele împotriva mamei sale, care îi punea piedici în tot ceea ce
făcea. Brusc, ea s-a refugiat în credinţă, dar fără succes. După un timp, gândurile rele au
dispărut, acest lucru fiind pus pe seama medicamentelor, dar probabil mama a fost forţată să
adopte o poziţie defensivă. Au mai rămas doar urme de gânduri, dar cu o frică izbitoare de
furtună. Furtuna era pusă pe seama conştiinţei încărcate, iar fata credea că într-o zi se va
transforma într-un dezastru, din cauza gândurilor rele. Se poate observa cum fata încearcă să
se elibereze de ura împotriva mamei sale.
Astfel, evoluţia copilului a continuat şi părea că fata va avea în cele din urmă un viitor
frumos. Odată a fost impresionată în mod deosebit de spusele profesoarei sale: „Această fată
ar putea face orice dacă ar vrea.” Asemenea cuvinte nu au valoare în sine, dar pentru ea, ele
au însemnat: „Dacă ea vroia să facă ceva, făcea.” Rezultatul acestei perspective a fost
continua invidie faţă de mama sa.
La vremea pubertăţii s-a transformat într-o fată frumoasă, de măritat, având mulţi
pretendenţi. Din cauza faptului că avea limba ascuţită, a ratat mereu şansele de a avea o
relaţie. Ea s-a simit atrasă doar de un anumit bărbat, din cartier, mai mare decât ea şi exista
11
A1927a, p. 111-16

1
teama ca ea să se mărite cu el. Dar după un timp şi acesta a plecat, iar fata a rămas fără
pretendenţi până la vârsta de douăzeci şi şase de ani. În cercurile ei, acest lucru era ciudat şi
nimeni nu înţelegea cauza de vreme ce nu îi cunoşteau trecutul. În bătălia grea dusă încă din
copilărie cu mama sa, ea a devenit ireconciliabilă şi arţăgoasă. Lupta era poziţia ei favorită.
Din cauza comportamentului mamei sale, ea devenise iritabilă şi îşi vâna triumful. Cel mai
mult îi plăceau disputele aprinse. Acest fapt îi arăta vanitatea. Atitudinea masculină reieşea
din preferinţa pentru jocuri unde putea câştiga puncte în lupta cu un adversar.
La vârsta de douăzeci şi şase de ani a întâlnit un bărbat foarte decent, care nu a fost
alungat de cheful ei de ceartă şi a curtat-o în mod serios. El era cuviincios şi supus.
Îndemnată de rude să se mărite cu el, ea a declarat în mod repetat că nu îl place, iar o
căsătorie cu el nu ar sfârşi bine. În opinia ei, nu era greu de făcut o asemenea profeţie. După o
rezistenţă de doi ani, a consimţit în cele din urmă, fiind convinsă că a găsit un sclav cu care
putea face ce dorea ea. În adâncul ei spera ca bărbatul să fie o reeditare a tatălui ei, care
mereu ceda în faţa ei. Dar curând a realizat că s-a înşelat. La câteva zile după nuntă, bărbatul
stătea cu pipa în gură în sufragerie şi citea ziarul. Dimineaţa dispărea în birou, era punctual la
cină şi bombănea atunci când nu era gata la timp. El i-a cerut curăţenie, afecţiune şi
punctualitate – în opinia ei, toate acestea erau cereri nejustificate pentru care ea nu era
pregătită.
Relaţia care s-a dezvoltat între ei nu semăna deloc cu cea dintre ea şi tatăl ei. Aceasta a
fost o trezire aspră la realitate. Cu cât pretenţiile ei erau mai mari, cu atât mai puţin îi erau
îndeplinite de soţul ei, iar cu cât îi amintea mai mult de rolul de soţie, cu atât mai puţin acea
parte de acest lucru. Ea îi amintea continuu că nu are dreptul să ceară asta de vreme ce ea îl
atenţionase în mod explicit că nu îl place. Dar el nu a fost impresionat. El a continuat cu
pretenţiile, astfel că viitorul nu arăta bine pentru ea. Acest om corect, conştiincios, o curtase
într-o stare de ameţeală, de uitare de sine, care s-a risipit o dată ce s-a văzut cu o posesiune
sigură.
Neînţelegerile dintre ei nu au dispărut odată ce ea a devenit mamă. Ea a trebuit să preia
noi atribuţii. Relaţia cu mama, care era de partea ginerelui, s-a înrăutăţit. De când cu războiul
permanent, acasă se ducea o luptă cu arme grele, soţul era din când în când nemulţumit şi
nepăsător într-adevăr, iar ea avea o poziţie potrivită. Comportamentul lui este consecinţa
caracterului ei inadecvat şi respingerii rolului de femeie. Dacă ea ar fi putut juca rolul
conducătorului care se plimbă prin viaţă cu un sclav lângă ea, îndeplinindu-i fiecare dorinţă,
căsnicia ar fi avut succes probabil.
Ce să facă ea acum? Să obţină divorţul sau să se întoarcă la mama ei şi să admită că a fost
înfrântă? Nu mai putea fi independentă pentru că nu era pregătită pentru asta. Un divorţ i-ar fi
încălcat mândria, vanitate. Viaţa era o tortură. Pe de o parte era soţul care critica totul; pe de
altă parte mama ei cu arme grele, promovând mereu curăţenia şi ordinea.
Deodată femeia a devenit curată şi disciplinată. A început să curăţe şi să lustruiască toată
ziua. Părea că a învăţat în cele din urmă lecţia pe care i-o repeta mereu mama ei. La început
poate că mama zâmbea, iar soţul era de asemenea mulţumit cu rânduiala soţiei, care făcea
ordine prin camere.
Dar întotdeauna un asemenea lucru poate ajunge la extreme. Ea spăla şi curăţa lucrurile
până când se uzau. Toţi o întrerupeau din aşezarea lucrurilor, iar ea pe de altă parte îi deranja
pe ei. Atunci când spăla ceva şi era atins de cineva, trebuia curăţat din nou, şi numai ea putea
face asta. Totuşi, rar mai găseai o asemenea mizerie ca în casa acestei femei, de vreme ce la
ea nu era vorba de curăţenie, ci de deranjarea celorlalţi. În cazul ei nu existau prietene, nu se
putea înţelege cu nimeni şi nu ştia ce înseamnă aprecierea.
Aşa numita spălare prin constrângere este foarte des întâlnită. Asemenea femei se luptă cu
rolul lor şi doresc, ca un fel de perfecţiune, să privească în jos la cei care nu spală aşa de des.
În mod inconştient, aceste eforturi duc la o explozie a căminului.

1
 În viitorul apropiat, cultura trebuie să ne dea metode pentru educarea fetelor, putându-se
astfel realiza o reconciliere cu viaţa. Aşa cum o vedem azi, o asemenea împăcare nu poate fi
făcută nici în cele mai favorabile condiţii. În cultura noastră, inferioritatea femeii, deşi
inexistentă în realitate şi respinsă de toate persoanele inteligente, se regăseşte încă în lege şi
tradiţie. Trebuie să ţinem cont de acest lucru, să recunoaştem întreaga tehnică a acestei
atitudini eronată de ordinea socială şi să luptăm împotriva ei, nu pentru că venerăm femeia în
mod patologic şi exagerat, ci pentru că asemenea condiţii ne distrug viaţa socială.

REMEDII12

Toate aceste fenomene se bazează pe erori ale culturii noastre. Odată ce un mit a pătruns
într-o cultură, el va penetra totul şi poate fi găsit oriunde. Astfel, mitul inferiorităţii femeii şi
aroganţa ce însoţeşte bărbatul strică continuu armonia între sexe. Rezultatul este o tensiune
enormă, care atinge toate relaţiile de dragoste, ameninţând toate posibilităţile de a fi fericit,
distrugându-le frecvent. Întreaga noastră dragoste de viaţă este otrăvită de această tensiune, se
usucă şi devine aridă.
De aceea o căsătorie armonioasă este atât de rară iar copiii cresc în credinţa conform
căreia mariajul este ceva neobişnuit de dificil şi periculos. Mitul despre femei şi gândurile
similare îi împiedică frecvent pe copii să ajungă la o înţelegere reală a vieţii. Să ne gândim la
numărul mare de fete care privesc căsătoria doar ca un fel de scăpare, bărbaţi şi femei care
văd în căsătorie doar un rău necesar. Acestea sunt cele mai mari, cele mai puternice înclinaţii
ale fetelor încă din copilărie, revoltându-se împotriva rolului impus, respectiv, celei mai mari
dorinţe a bărbatului de a juca rolul de privilegiat, în ciuda absurdităţii pe care îl presupune
acest lucru.

Prietenia

Semnul tipic al împăcării, al destinderii dintre sexe este prietenia. Ca şi în vieţile

naţiunilor, şi în relaţia de subordonare dintre sexe există o parte insuportabilă. Dificultăţile şi
poverile sunt atât de mari încât toţi ar trebui să fie atenţi la această problemă. Acest domeniu
este atât de mare încât cuprinde viaţa fiecărui individ. Este foarte complicat deoarece cultura
noastră a pus în seama copilului alegerea unei atitudini faţă de viaţă, într-un fel de opoziţie cu
alte sexe.
O creştere calmă a copiilor ar putea învinge aceste dificultăţi. Agitaţia din zilele noastre,
lipsa principiilor educaţionale testate şi în special competiţia din întreaga noastră viaţă au
efectele lor în ce priveşte primii paşi şi direcţiile urmate ulterior în viaţă. Multor persoane le e
frică să se implice în relaţii amoroase. Pericolul este că bărbatul are sarcina de a-şi dovedi
masculinitatea sub toate formele, chiar şi prin şiretlicuri, prin „cuceriri”. Acest lucru distruge
lipsa de prejudecăţi şi încrederea în dragoste. Don Juan este fără îndoială o persoană care nu
are încredere în bărbăţia sa şi asftel continuă să caute noi dovezi prin cuceririle pe care le
face.
Suspiciunea existentă între sexe subminează orice încredere şi astfel toată umanitatea
suferă. Idealul exagerat al masculinităţii reprezintă o cerere, un imbold continuu, o nelinişte
permanentă, care rezultă doar în pretenţii de vanitate, îmbogăţire şi privilegii, contrazicând
condiţiile naturale ale traiului laolaltă a oamenilor.
Nu avem motive să ne opunem obiectivelor curente ale mişcării femeilor: lupta pentru
libertate şi drepturi egale. Mai degrabă trebuie să le susţinem, pentru că în cele din urmă
fericirea şi buna dispoziţie din viaţa umanităţii va depinde de crearea condiţiilor care le vor
12
A1927a, p.117-21

1
permite femeilor să fie împăcate cu rolul lor şi de modul în care bărbaţii vor răspunde
problemei legate de relaţia lor cu femeile.

Învăţământul mixt

Printre încercările de a iniţia relaţii mai bune între sexe, cea mai importantă este
învăţământul mixt. Aceasta este o practică controversată având susţinători şi oponenţi.
Susţinătorii prezintă ca principal avantaj posibilitatea sexelor de a se cunoaşte mai bine în
timp, pentru a evita mituri dăunătoare; oponenţii menţionează mai ales diferenţa foarte mare
dintre fete şi băieţi, care frecventează şcoala, iar educaţia comună va amplifica această
diferenţă. Băieţii se vor simţi persecutaţi pentru că fetele sunt mult mai avansate intelectual.
Băieţii, care au trebuit să poarte povara privilegiilor lor şi dovada că sunt mult mai
competenţi, se vor confrunta subit cu faptul că privilegiile lor erau doar bule de săpun care se
sparg la contactul cu pământul. Oamenii de ştiinţă pretind că prin sistemul de învăţământ
mixt, băieţii devin mai timizi decât fetele şi îşi pierd încrederea în sine. Fără îndoială există
un adevăr în aceste observaţii şi argumente. Dar argumentele sunt valide doar dacă
învăţământul mixt este privit în sensul unei competiţii între sexe, pentru victoria unuia în faţa
celuilalt. Dacă învăţământul este înţeles în aceeaşi manieră de profesori şi elevi, atunci este
dăunător. Dacă profesorii nu vor ajunge la o mai bună înţelegere a învăţământului mixt – una
de practică şi de pregătire în vederea cooperării viitoare dintre sexe în problemele comune –
şi îşi concentrează activitatea vocaţională pe acest concept, experimentele din cadrul
sistemului de învăţământ mixt vor eşua, iar oponenţii vor lua aceste eşecuri drept confirmări
ale argumentelor lor.
Pentru a putea oferi o imagine de ansamblu în acest caz, avem nevoie de creativitatea
unui poet. Trebuie să ne mulţumim cu atragerea atenţiei doar în cazul punctelor importante.
Legăturile cu tipurile mai sus menţionate sunt mereu prezente şi mulţi cititori îşi vor aminti
că aceleaşi gânduri apar şi aici, ca şi în descrierea copiilor născuţi cu o inferioritate, din cauza
organelor sexuale: Fata aflată în creştere se poartă mereu ca şi cum este inferioară. În cazul
respectiv, ceea ce s-a spus legat de compensarea sentimentelor de inferioritate este valabil şi
aici. Diferenşa este aceea că fata este privită ca fiind inferioară şi din exterior. Viaţa ei este
atrasă atât de mult pe această linie, încât chiar şi persoane care fac analiza interiorului uman
cedează acestui mit.
Efectul general al acestui mit este acela că ambele sexe sunt în cele din urmă atrase în
vârtejul intrigilor atractive şi joacă roluri cărora nu le pot face faţă. Acest lucru complică
caracterul inofensiv al vieţii, fură relaţiile de spontaneitate şi îndoapă oamenii cu prejudecăţi
în faţa cărora orice perspectivă de fericire dispare13.

CONCLUZIE14

Poate cea mai importantă problemă în societatea noastră este statutul femeii
(Frauenfrage). De vreme ce viaţa noastră este orientată spre muncă şi câştig, rezultă că atunci
când vine vorba de bani bărbaţii cer şi primesc mai mult decât femeile. Această situaţie este
reflectată în mintea majorităţii oamenilor astfel: femeile există pentru bărbaţi şi servirea.
Aceasta este însă o presupunere eronată, bazată pe o legătură naturală a sexelor. Totuşi acest
mit îşi are originea în impedimentele ocazionale ale femeii, luând naştere atât la femei cât şi
13
Un paragraf similar se va regăsi şi la pagina 121
14
Traducerea originală de la A1914f, p.428-83

1
la bărbaţi, pe parcursul vieţii. cineva poate căuta această valoare în atitudine, nu în cuvinte şi
gânduri conştiente.
Având o stimă de sine redusă, femeia se va retrage cu uşurinţă din testele şi deciziile
vieţii, pierzându-şi încrederea în sine. De obicei eforturile ei slăbesc prea devreme sau arată o
exaltare care se traduce printr-o lipsă de încredere. Înclinarea spre acţiuni independente de
obicei dispare încă din copilărie, ca o nevoie excesivă de a se sprijini pe ceva, putând fi
satisfăcută rar, iar realizările sunt marcate ca fiind inferioare. Armele slăbiciunii ocolesc
ţintele prea înalte; apar trăsături ale supunerii care par exagerate la început dar se transformă
curând în linii dominatoare.
Semnificaţia naturală a corpului şi a organelor sale este falsificată şi toate impulsurile
sunt schimbate şi otrăvite de scopurile dorite şi nedorite şi de constrângerea unei căsătorii.
Acest lucru are loc pentru că trăsăturile naturale ale femeii au fost depreciate şi au fost
restabilite doar condiţionat. Câţiva autori bine pregătiţi cred că au găsit „trăsăturile feminine
înnăscute”, în sensul negativ al cuvântului, sau o natură feminină, care ar condamna o
persoană la inferioritate permanentă. Tocmai am descris un caz nefericit, acesta fiind necesar
atunci când fetiţa a interiorizat o superstiţie masculină ca o soluţie disperată a luptei
intelectuale, iar acum încearcă continuu să vorbească cu o voce masculină. Toate încercările
de protest iniţiate pentru a-şi recâştiga încrederea în sine, furată încă din timpul grădiniţei,
doar diminuează din spontaneitatea experienţei. Atunci când un băiat are de-a face cu
dificultăţi în realizările sale, găseşte ajutor mai întâi în recunoaşterea condiţiilor generale
nefavorabile, îşi păstrează echilibrul psihologic, şi îşi poate continua munca. O fată, în
asemenea cazuri, aude din toate părţile, dar şi din neliniştea propriei inimi, următoarea
afirmaţie: „doar pentru că sunt fată” – şi consideră cu uşurinţă că efortul ei a fost în zadar.
Sufletul uman nu se poate regăsi în asemenea autodepreciere. Rezultatul este o ostilitate
ciudată, în general ascunsă dar uşor de decodat faţă de bărbatul aparent apreciat.
În ce priveşte partea lui, bărbatul poartă încă din copilărie obligaţia de a-şi dovedi
superioritatea faţă de femei, răspunzând în mod secret naturii ostile a sexului feminin printr-o
suspiciune crescută şi chiar prin tiranie. În perspectiva egalităţii evidente a valorilor „de toate
tipurile umane”, se înţelege că ambele sexe, începând cu atitudinile lor nefireşti dar aproape
imposibil de evitat, devin moştenitori ai unei lupte permanente. În consecinţă sunt expuşi
armelor, gărzilor, altercaţiilor în numele unui prestigiu care nu e necesar. Mai mult, ambele
sexe, luându-şi măsuri de prudenţă care deranjează şi având o frică crescută, se înfruntă ca şi
inamici, se sfidează unul pe altul şi se tem pentru propria apărare.
Aceste consideraţii subliniază îmbolnăvirea severă a organismului nostru social şi arată că
aceste perspective eronate ale copilăriei devin călăii unei sorţi tragice. Din acest motiv ar fi
greşit să-i arătăm vieţii minciuna în legătură cu sentimentelor noastre nobile, care reies din
bătălia sexelor. Pentru cei ce doresc să se informeze mai mult, vreau să subliniez că dovezile
superiorităţii în relaţia dintre bărbaţi şi femei sunt aproape întotdeauna dovezi doar pe
jumătate, ajutând doar puţin la promovarea „fiinţei superioare”. De asemenea ar trebui
adăugat că acest aspect se poate atinge adesea prin interzicerea trucurilor de inventivitate şi
imaginaţie.

ANEXĂ: PROBLEMA AVORTULUI15

Ca în majoritatea problemelor, atunci când examinăm legea împotriva avortului observăm

că doar din perspectiva Psihologiei Individuale pot fi văzute toate părţile problemei într-o
lumină corectă şi li se recunoaşte semnificaţia reală.
15
Traducerea original a A1925i

1
 Argumentele avansate în general de cei care luptă împotriva avortului nu îi apar
psihologului ca fiind mereu valide. Nu vreau să mă ocup aici de necesităţile medicale pe baza
cărora sarcina este întreruptă. Se presupune că orice doctor care nu are prejudecăţi în
principii, va decide, atunci când viaţa mamei este ameninţată, să intervină şi să întrerupă
sarcina. Este o chestiune de certitudine a diagnosticului evaluarea pericolului corect.
Obiecţiile constante împotriva continuării unei sarcini se transformă aparent într-o formă
de constrângere doar din perspectiva pesimistă a persoanelor în cauză. În majoritatea
cazurilor individuale pe care le examinăm obiectiv, observăm că situaţia poate fi privită şi
altfel, mai curajos, şi atunci motivele care constrâng avortul se vor diminua.
Ni se spune adesea că o familie se descurcă bine cu doi copii, din punct de vedere
financiar, dar de la al treilea sau al patrulea copil, venitul este ameninţat iar standardul de
viaţă poate fi redus considerabil. Dar vedem, pe de altă parte, că tocmai naşterea unui nou
copil oferă părinţilor impulsuri către o activitate crescută, le aduce idei noi de surse de venit,
şi astfel îşi face loc o nouă prosperitate a întregii familii, în locul temutei sărăcii. Dificultăţile
speciale în găsirea unui loc de muncă şi lipsa unei locuinţe pot agrava în câteva cazuri,
această situaţie.
În alte cazuri, în care o tânără fată, mamă nemăritată, este în pericol de a-şi pierde poziţia
socială şi intră într-un conflict de nerezolvat cu familia ei, se poate ajunge şi la o altă soluţie
în afara avortului. Ne-am confruntat adesea cu situaţii în care fetele care urmau să nască erau
disperate, dar mai târziu şi-au regăsit valoarea printr-un copil şi au ştiut cum să rezolve
problemele dificile apărute de la statutul de mamă nemăritată. Acest fapt le-a îndemnat să
urce pe culmile succesului în carieră, garantându-le astfel independenţa faţă de un mediu
opresiv.
În acelaşi timp vedem adesea fete care reuşesc să scape de sarcina nedorită, dar care mai
târziu au regretat amarnic şi au realizat că mai sunt şi alte modalităţi de a se descurca ca
mame, ceea ce le-ar fi adus echilibru şi bucurie. O atitudine curajoasă a unei mame
nemăritate este foarte probabil să îşi încurajeze şi partenerul să ia în calcul posibilitatea unei
căsătorii. Dar există şi cazuri în care doar întreruperea sarcinii poate salva existenţa mamei,
mai ales că nu putem influenţa mediul în care trăieşte fata, părinţii ei, etc.
Observăm că cele mai importante motive pentru un avort nu sunt valide, obiectiv vorbind.
Cazul este de obicei acela în care femeia însărcinată nu doreşte copilul. Nu şi-l doreşte pentru
că în lipsurile generale ale sexului feminin îi este teamă să nu dea greş. Un copil, în cele din
urmă înseamnă mult mai mult decât responsabilitatea unei guri în plus de hrănit. Înseamnă
mai întâi o amplificare a legăturii cu tatăl copilului. Înseamnă abandonarea egoismului fără
margini, renunţarea la a fi centrul atenţiei tuturor, unele femei fiind obişnuite să facă aceste
lucruri în mediul lor. A fi însărcinată şi a da naştere unui copil înseamnă şi o înfrângere
pentru multe femei care sunt angajate în lupta împotriva superiorităţii sexului masculin. Ca
femeie, un copil înseamnă expunerea dezavantajelor naturale în aria sexualităţii.
Dar rar va accepta o femeie respingerea maternităţii, pentru că ştie că acesta ar fi un act
de egoism şi laşitate. Astfel vedem adesea destule femei care sunt într-o situaţie foarte
potrivită pentru a da naştere unui copil, fiind căsătorite şi având circumstanţe favorabile, dar
totuşi creează un artificiu prin care pot scăpa de această obligaţie atunci când ea se apropie.
Vedem femei care îşi păzesc viaţa de familie cu strădanii intense, grijă exagerată, şi atribuim
asemenea semnificaţii neregularităţii sau unei întreruperi a ordinii cu care s-au obişnuit, astfel
încât întregul mediu ajunge la opinia: „Cât de norocoasă este această femeie ca are doar un
copil!” Vom găsi mereu teama de a avea copil, ca o cauză a numeroaselor tulburări nervoase.
Poate cineva să forţeze o femeie de a da naştere unui copil împotriva voinţei ei? Pentru
legiuitor problema se poate rezolva prin naşterea unui copil. Dar noi ştim că problema începe
mai întâi cu naşterea, pentru că o asemenea femeie nu va respecta termenul fără să protesteze
împotriva faptului că nu vrea să fie mamă. Ce fel de mamă va fi aceasta pentru copilul ei?

1
 Cum îşi va duce la bun sfârşit o asemenea sarcină dacă este forţată să o facă împotriva
voinţei ei? Înclinăm să susţinem că o dată cu naşterea copilului dragostea de mamă se va
instala necondiţionat, ca o reacţie chimică. Oricum psihologul ştie că acest lucru nu este
neapărat valabil. Destule femei îi fac pe copii, de multe ori, să simtă ca nu au fost doriţi.
Conştientizarea faptului că un copil este nedorit otrăveşte viaţa multor indivizi, înrădăcinează
o tulburare psihologică serioasă, şi uneori formează baza de la care iau naştere delincvenţii,
psihopaţii care nu pot scăpa de blestemul unei tinereţi lipsite de dragostea maternă. Pentru
interesul copiilor – mai ales aceia care au această problemă – sunt în favoarea ideii conform
căreia unei femei i se poate spune deschis: „Nu trebuie să faci copii dacă nu vrei.”
Am văzut adesea nenumărate femei care au respins sentimentul matern prin nenumărate
pretexte şi deodată îşi doresc copilul respins, pentru că s-au văzut libere de a decide dacă îşi
doresc sarcina. Nu trebuie să uităm cât de adânc este înrădăcinat în fiecare femeie protestul
împotriva inegalităţii cu bărbatul. Constrângerea unei legi create de bărbaţi, prin care
femeilor li se refuza decizia privind soarta lor, trebuie să fi fost simţită ca o umilire de fiecare
femeie. Potrivit acestei legi, o femeie are un rol nu de persoană ci de funcţie de perpetuare a
speciei.
Comparativ cu acest argument, toate celelalte se regăsesc în plan secundar: Doar o femeie
care îşi doreşte copilul va fi o mamă bună.
Anumite persoane susţin că abolirea legii împotriva avortului va înrăutăţii mai departe
condiţia deplorabilă a principiilor generale. Dar nivelul scăzut al moralităţii are şi alte motive
mult mai adânci – mai ales întreaga noastră educaţie care este atât de puţin orientată spre
sentimente sociale şi atât de mult orientată spre ambiţia personală, încât e absurd să aplici
nivelul moral doar în acest loc, unde doar o parte a oamenilor este afectată. Trebuie să
împărţim responsabilitatea de a trăi laolaltă, în loc de a pune cele mai grele poveri pe umerii
celor mai slabi.
Va fi o adevărată binecuvântare pentru umanitate dacă centrele de consiliere
matrimonială ar fi create, iar la nivelul acestora Psihologii Individuali ar funcţiona şi ar oferi
informaţii în legătură cu problemele apărute.

1
 2. PROTESTUL MASCULIN ŞI CRITICA LUI FREUD

PROTESTUL MASCULIN1

Fapte ale Hermafroditismului Psihologic

Aproape fiecare cercetător al hermafroditismului uman a menţionat sau a accentuat faptul

că printre caracteristicile sexuale derivate se pot găsi trăsături psihologice al celuilalt sex.
Krafft-Ebing, Dessoir, Halban, Fliess, Freud şi Hirschfield se numără printre aceştia.
Freud studiat în special fenomenele sexualităţii în activitatea nervoasă şi a descoperit că
fiecare nevroză arată caracteristici homosexuale. Această observaţie a fost amplu confirmată.
[Mai târziu a fost înlocuită de: Am putut să corectez această observaţie, ca semn al activităţii
nervoase ireconciliabile, cu erotismul.] într-o lucrare mai mică (A1908f) am demonstrat
relaţia dintre prostituţie şi homosexualitate. Fliess a crezut că nevroza masculină a suferit de
reprimare a trăsăturilor feminine; nevroza feminină a suferit de reprimare a trăsăturilor
masculine. Sadger are idei asemănătoare.
Un studiu atent al nevrozei în legătură cu trăsăturile hermafrodite aduce următoarele
rezultate:
1. Fenomene fizice generale ale sexului opus se regăsesc adesea – mentalitatea feminină în
nevroza masculină şi mentalitatea masculină în nevroza feminină. Caracteristici
secundare ale sexului opus sunt regăsite adesea în acelaşi mod: în bărbaţi – fenomenele de
inferioritate a organelor sexuale, cum ar fi hipospadia [deschiderea meatului urinar pe faţa
verticală a penisului la nivel glandular], ţesuturile parauretrale, penisul mic, testiculele
1
Traducerea de la A1910c, "Hermafroditismul psihologic în viaţă şi nevroza: in Dinamica şi Terapia
nevrozelor" ca retipărit în A1914a, pp. 74-83; 1928, ed., pp. 76-84.

1
 mici, criptorchidism [coborârea unuia sau a ambelor testicule în abdomen], etc, iar la
femei – labia mică lărgită, clitoris mare, infantilismul aparatului sexual, etc. În plus, e o
regulă să regăsim inferioritatea altor organe. (Vezi A1907a).
Dacă aceste fenomene fizice se comportă bine încă de la început, orice relaţie genetică cu
intelectul sexului opus, aşa cum presupune Fliess şi cum specifică Krafft-Ebing, pentru bărbat
– intelectul femeii, iar pentru femeie - intelectul bărbatului, ar fi mult mai puternic dezvoltată
dar nu poate fi dovedită în prezent [mai târziu s-a adăugat: cu certitudine].
Se poate arăta în organele inferioare ale copiilor, în sistemele de organe şi sistemele
glandulare, că funcţionarea şi creşterea lor nu este normală, iar boala şi slăbiciunea sunt
evidente, mai ales la începutul evoluţiei lor, deşi mai târziu acestea pot deveni robuste şi
puternice.
2. Aceste fenomene obiective dau naştere unui sentiment subiectiv de inferioritate şi astfel
împiedică independenţa copilului, creşte nevoia lui de afecţiune şi susţinere şi
caracterizează persoana adultă până la vârsta bătrâneţii chiar. Slăbiciunea, stângăcia,
neîndemânarea, starea bolnăvicioasă, tulburările din copilărie – cum are fi: enurezisul,
lipsa de continenţă a fecalelor, gângăvia, lipsa respiraţiei, deficienţele în aparatul vizual şi
auditiv, petele dobândite la naştere sau pe parcurs şi urâţenia, toate acestea reprezintă o
fundaţie pentru sentimentele de inferioritate în relaţia cu persoanele mai puternice acestea
fixându-se pe viaţă. Acest lucru este adevărat mai ales în sentimentele faţă de tată.
Trăsăturile semnificative de supunere, ascultare şi dragoste devotată pentru tată
caracterizează mulţi copii, mai ales cei dispuşi spre nevroză.2
Asemenea copii sunt astfel puşi într-o poziţie care le apare a fi nebărbătească. Ca şi copii,
toate nevrozele masculine erau puse sub îndoiala privind atingerea unei masculinităţi depline.
Repudierea masculinităţii, apare copilului ca fiind sinonim cu feminitatea. Drept urmare este
menţionată o arie largă de judecăţi valoroase de origine copilărească: orice agresivitate
nereţinută, activitate, competenţă, putere şi caracteristicile de a fi curajos, liber, bogat, agresiv
sau sadic pot fi considerate masculine; toate inhibiţiile şi deficienţele, la fel ca şi laşitatea,
supunerea, sărăcia sau trăsăturile similare pot fi considerate feminine. (vezi 1908b).3
3. Copilul joacă un rol dublu pentru un timp. Pe de o parte, el arată tendinţe de supunere faţă
de părinţi şi educatori, iar pe de altă parte, câteva dintre dorinţele lui, fantezii şi acţiuni
exprimă o luptă pentru independenţă, o dorinţă de posesie, o semnificaţie („cel mic va fi
mare”). De vreme ce fetele şi femeile arată mai mult o anumită tendinţă, iar băieţii şi
bărbaţii mai mult cealaltă, copilul ajunge la judecăţi de valoare similare acelora ale
adulţilor: privesc inhibiţia de agresiune drept ceva feminin, agresiunea crescută drept ceva
masculin. „A fi rău” adesea înseamnă pentru copil a fi bărbat.
Această sciziune interioară a copilului este exemplul şi fundaţia celor mai importante
fenomene psihologice ale nevrozei, divizarea [adăugat mai târziu: numită fals] conştiinţei şi
[adăugat mai târziu: punctul de început] indecizia, ceea ce poate avea ca rezultat diferite
consecinţe în viaţa de mai târziu. Ca o regulă se pot găsi atitudini care variază între direcţia
„feminină” şi „masculină”, alături de tendinţe care întăresc unitatea de imagine din acest
cadru. În definitiv, bărbaţii sunt împiedicaţi de a fuziona total cu rolul femeii şi vice versa.
Acest lucru duce de obicei la un compromis – adică [la bărbaţi], o comportare feminină prin
mijloace masculine (de exemplu, sfiala şi supunerea masculină, masochismul masculin,
homosexualitatea, etc) şi [la femei] o comportare masculină prin mijloace feminine (tendinţa
de emancipare a femeilor, poliandria, nevroza silită ca perturbare a rolului feminin, etc). Se
poate regăsi şi o parte aparent întâmplătoare alături de caracteristicile „masculine” şi
„feminine”.
2
A se vedea, de asemenea, CG.. Jung (1909). [Nota autorului, omisa de la ediţiile viitoare.]
3
De altfel, această evaluare nu este numai pentru copil, dar şi pentru cea mai mare parte a conştiinţei
noastre culturale. [Nota autorului.]

1
 În nevroză, unde ne întâlnim adesea cu nepotrivirea unor asemenea trăsături,
discernământul şi reducerea lor sunt posibile cu metodele Psihologiei Individuale. Ca o
precondiţie, terapeutul nu îşi aduce propriile lui judecăţi despre trăsăturile masculine şi
feminine în cadrul analizei dar îşi adaptează sentimentele în funcţie de pacient şi le
urmăreşte.

Structura nevrozei
Toate aceste variaţii capătă o mare importanţă pentru structura nevrozei. Tendinţa
feminină, masochistă (în opinia pacientului) predomină şi creează tabloul feminin, masochist
al nevrozei, în timp ce pacientul dobândeşte o sensibilitate extremă faţă de afundarea în
„feminitate”, împotriva oricărei deprecieri, oprimări, reduceri şi pângăriri.
Punctul slab, sentimentul de inferioritate, liniile feminine sunt acoperite sau sunt
mascate de formarea de compromis, sau devin ireconoscibile prin sublimare şi simbolism.
Dar câştigă în amploare şi intensitate, continuu sau ocazional, şi devin manifest sub forma
abuliei, umorului bolnav, depresiei, anxietăţii, durerii, sentimentului de expectativă anxioasă,
îndoielii, paraliziei, impotenţei, insuficienţei, etc.
Prin urmare sentimentul de inferioritate învinge impulsul vieţăă, măreşte fără limite
dorinţele, provoacă hipersensibilitate, şi creează o sete de satisfacţie ce nu tolerează
acomodare şi rezultă în continue, aprinse aşteptări şi frici. În această sete mărită, pasiune
pentru succes, protest masculin frenetic, zace sămânţa eşecului - dar de asemenea
predispoziţia pentru realizările geniului şi artistului.
Nevroza izbucneşte atunci când, în linii principale, protestul masculin a eşuat. Atunci
trăsăturile feminine predomină, dar numai sub continua creştere a protestului masculin şi a
tentativelor patologice de a erupe de-a lungul liniilor masculine. Astfel de încercări ar putea
reuşi fără să aducă reale satisfacţii şi armonie, sau ar putea eşua, cum se întâmplă adesea în
nevroză, şi forţa pacientul mai adânc în rolul feminin,în apatie, în anxietate, şi insuficienţă
mentală, fizică şi sexuală etc, ce sunt ulterior exploatate ca mijloace de obţinere a puterii.
Analiza nevrozei de sine stătătoare, având în vedere cele de mai sus, va releva
întotdeauna următoarele trăsături şi va observa valenţele dinamice:
a. trăsăturile feminine [mai târziu: trăsături evaluate ca feminine]
b. protest masculin exagerat
c. formare de compromis între a şi b
Eşecul protestului masculin în cazul hermafrodismului psihologic este favorizat,
practic indus, prin intermediul următorilor factori:

1
 1. Exagerarea protestului. Scopul este în sine, sau având în vedere resursele
pacientului, irealizabil.
2. Supraestimarea scopului. Astfel de supraestimare (ca Don Quijote) are inconştient
un scop, cel de a nu interveni în rolul de erou al pacientului. În acest fel vor rezulta
dezamăgiri.
3. Tendinţe feminine dând tonul şi inhibând agresiunea. Adesea într-un moment
crucial sau înainte de acţiunea dorită, sentimentul „feminin” se trezeşte sub forma credinţei
exagerate în autoritate, îndoială şi anxietate, şi duce la umilire şi supunere sub continua
formare de protest, sau creează o armă din îndoială, anxietate etc, şi prin urmare duce
supunerea la absurd.
4. Un sentiment activ de vină (vezi A1909a) [adăugat ulterior: un descendent al
interesului societăţii] derivat din copilărie şi [ale cărui obiecte] care poate fi cu uşurinţă
schimbat. Susţine trăsăturile feminine şi sperie pacientul cu posibile consecinţe asupra
acţiunilor sale (tipul lui Hamlet).

Întărirea liniilor feminine

În acest punct trebuie să menţionăm elemente ulterioare ce întăresc liniile feminine la
copili ce depăşesc mai mult sau mai puţin măsura psihologică şi reprezintă regulat ocazii de
exagerare a protestului masculin. Am reuşit să recunoaştem următoarele origini şi mecanisme
într-un număr considerabil de nevroze a ambelor sexe, prin urmare pot vorbi de o valabilitate
generală a acestor descoperiri, cu atât mai mult cu cât prin dezvăluirea lor a fost iniţiat
tratamentul nevrozei.
1. Teama de pedeapsă. Este promovată de exagerarea la durere şi
hipersensibilitatea pielii, stricteţea educatorilor, pedepsele corporale. Vor fi considerate
reacţii masculine: indiferenţa faţă de pedeapsă, indiferenţa sfidătoare, suportarea durerii,
căutarea de torturi dese (masochism aparent, vezi Wexberg, 1914), şi aserţiunile
demonstrative ale pacientului cu privire la cât poate suporta, erecţia şi comportamentul sexual
activ atunci când este ameninţat cu o pedeapsă, ce poat fi uneori facilitate de particularităţile
individuale psihologice. (vezi Asnaourow, 1913)
2. Căutarea simpatiei prin demonstrarea slăbiciunii sau suferinţei. Sau, protest
masculin: idei de grandoare (în compensarea deziluziei feminine de micime), indignare faţă
de simpatia altora, râs în loc de plâns [adăugat ulterior: cinism, lupta împotriva stimulatorilor
de afecţiune], etc, luarea în râs a propriei persoane. Combinaţiile au loc regulat. Dereglările
copilăriei precum enurezisul, bâlbâiala, becisnicia, durerile de cap, lipsa de apetit etc s-ar

1
putea fixa datorită simpatiei sau din sfidare. Aproape regulat apar formările de compromis.
Reacţia masculină foloseşte slăbiciunea pentru a-i irita pe părinţi şi este sfidătoare prin
reţinerea unei dereglări de a nu trebui să cedeze. Toate [mai târziu multe] visele enurezice
arătă încercarea celui care visează de a se comporta ca un bărbat (să urineze din picioare,
urinal pentru bărbaţi, arc larg al şuvoiului de urină, figuri din urină pe nisip). În acelai timp
aceasta este o reacţie masculină împotriva fricii de pedeapsă, adesea cu utilizarea ficţiunilor,
ca şi cum oala de noapte sau toaleta ar fi disponibile.
3. Concepţia eronată a rolurilor sexuale, ignorarea diferenţei dintre bărbaţi şi
femei, şi gânduri legate de posibilitatea transformării băieţilor în fete şi invers. Frecvent
există un sentiment neclar de hermafrodism. Atributele fizice, greşelile în educaţie,
exprimările greşite din partea mediului (haine de fete la băieţi, păr lung la băieţi, păr scurt la
fete, îmbăierea împreună cu celălalt sex, lipsa de satisfacţie a părintelui faţă de sexul
copilului, etc) trezesc sau măresc dubiile copilului atâta timp cât diferenţele de sex nu îi sunt
clare. Similar poveştile legate de naşterea copiilor sau concepţiile false legate de aceasta
(naşterea prin anus, conceperea prin gură, prin intermediul unui sărut, prin otravă, sau prin
atingere) creează confuzie. Devierea experienţelor sexuale timpurii sau a fanteziilor în care
gura sau anusul joacă rolul organului sexual contribuie la umbrirea distincţiei dintre bărbaţi
şi femei şi ar putea deveni fixate în mod incorect.

Tulburările sexuale
Homosexualitatea îşi are originea în încercarea de a schimba rolul sexual [mai târziu:
din nesiguranţa cu privire la rolul sexual al unui individ]. Bărbaţii homosexuali au avut în
copilărie talentul de a se imagina în rol de fată. În cazul în care, ca întotdeauna, protestul
masculin apare, transformarea în homosexual are loc ca evitare a temutei femei.
În ansamblu, înţelegerea poate fi obţinută doar dacă cineva urmează încercările
masculine de protest, ca de exemplu în masturbarea obligatorie care, la fel ca orice
compulsie, înseamnă încercarea de a proceda ca un bărbat şi în acelaşi timp de a evada din
rolul său sexual [ulterior: însărcinarea]. Această tendinţă există în poluţie şi în ejacularea
precoce. Graba precum şi fenomenul care o însoţeşte (erecţie insuficientă, uneori vise
homosexuale) trădează punctul slab ascuns în spatele acestora. În analiza viselor trebuie
căutate coşmarurile, visele în care eşti împiedicat de la ceva, şi visele de anxietate ce aparţin
unei elaborări a liniei feminine, a învingerii. Totuşi în aceste vise aproape regulat apare
tendinţa masculină (ţipătul, fuga, trezirea) ca protest.
Trăsăturile exibiţioniste sunt favorizate de tendinţa de a părea bărbat [ulterior adăugat:

1
în ciuda sentimentului de nesiguranţă]. La fete sau femei o renunţare de modestie feminină
sau respingerea hainelor feminine par a fi suficiente în acest scop. Aceeaşi tendinţă de putere
caracterizează narsicismul. În fetişism linia degradării devine prioritară în mod regulat
(preferinţe pentru lenjerie, bluze, şorţuri, bijuterii, poadoabe de păr etc [ulterior adăugat: în
locul partenerului]), dar întotdeauna este însoţită de tendinţa masculină de a nu fi dominat de
partener. La origine o expresie a hermafroditismului ca fiecare autoerotism, fetişurile legate
de [mănuşi şi] pantofi [sunt] îndreptate către adăpostul [mai târziu lucrul ocazional] şi
caracterul feminin, masochist prin intermediul distanţării de rolul masculin. [Ulterior adăugat:
Evadarea dintr-o zonă asumată de pericol devine întotdeauna aparentă.]
Trăsăturile originale masochiste, precum ipohondriile şi sensibilitatea exagerată la
durere, aparţin trăsăturilor feminine de rezistenţă. Ca orice fenomen psihologic, nu le lipsesc
niciodată determinanţii ocazionali ulteriori pentru a demonstra intensitatea suferinţei etc
[ulterior adăugat: şi să se substragă de la îndeplinirea sarcinilor vieţii datorită presimţirii unei
înfrângeri].
Este foarte de înţeles că un copil foloseşte trăsăturile mamei sale pentru a-şi
reprezenta liniile feminine, şi cele ale tatălui pentru liniile masculine. („De la tata am
înălţimea...”). Protestul masculin intensifică dorinţele copilului, care apoi caută să îşi
depăşească tatăl în toate privinţele şi intră în conflict cu acesta. Prin urmare acele trăsături
secundare apărute corespund dorinţelor îndreptate spre mamă (alegoria lui Oedip).

Terapia
Este sarcina educaţiei şi a psihoterapiei să releve această dinamică şi să o facă
conştientă. Prin urmare creşterea excesivă a „trăsăturilor masculine şi feminine” va dispărea,
şi evaluarea copilărească va lăsa loc unei viziuni mai mature asupra lumii; de asemenea
procesele disociative, conştiinţa împărţită şi viaţa dublă vor înceta. Hipersensibilitatea
cedează, şi pacientul învaţă să tolereze tensiunea ce provine din mediul înconjurător fără să se
supere. În timp ce înainte era "o jucărie a stimulilor inconştienţi întunecaţi, el devine stăpânul
conştient sau pacientul sentimentelor sale" (A1905b) [referinţă omisă ulterior]

CONŞTIINŢA DE SINE ANTITETICĂ SAU DOGMATIZAREA

Considerăm că forţa de îndrumare a nevrozei este dorinţa de a potenţa stima de sine ca

scop final. Această forţă încearcă întotdeauna să se afirme cu o putere specială. Este expresia
luptei şi a dorinţei, care este ancorată adânc în natura umană. Aceast gând îndrumător ar

1
putea fi numit de asemenea „dorinţa de putere” (Nietzche). Expresia şi adâncimea acesteia ne
informează că o anume forţă compensatorie este implicată pentru a pune capăt nesiguranţei
umane generale.
Printr-o formulare rigidă, care de regulă se ridică la suprafaţa conştientului, nevroticul
încearcă să obţină o bază fermă pentru a scoate lumea din balamale. Nu contează cu adevărat
dacă este conştient de mult sau puţin din această forţă conducătoare. În nici unul dintre cazuri
nu cunoaşte nici mecanismul nici nu este capabil de unul singur să descopere şi să-şi distrugă
comportamentul copilăresc analogic şi conştiinţa de sine. Acest lucru reuşeşte doar cu metoda
Psihologiei Individuale, care permite unei persoane să ghicească şi să înţeleagă analogia
copilărească prin metoda abstractizării, reducerii şi simplificăriii, şi prin observarea mişcării
psihologice aproape fără conţinut.
Reiese că nevroticul întotdeauna se percepe pe sine conform analogiei unei antiteze şi
de obicei chiar ştie şi admite doar relaţii antitetice. Această orientare primitivă în lume, ce
corespunde categoriilor antitetice ale lui Aristotel, precum şi tabelelor opusurilor lui Pitagora,
îşi are originea în sentimentul de nesiguranţă şi reprezintă un simplu dispozitiv al logicii.
Ceea ce noi am descris ca opusuri polare hermafrodite (A1910c), Lombroso ca bipolar, şi
Bleur ca ambivalent, duce înapoi la acest mod de percepţie a sinelui, ce funcţionează conform
principiului antitezei.
Nu trebuie să cădeţi în greşeală comună de a privi aceasta ca esenţa lucrurilor, dar
trebuie să recunoaşteţi în ea metoda de lucru primitivă, un punct de vedere, ce măsoară un
lucru, o forţă, sau o experienţă printr-un opus care este potrivit acesteia.

Percepţia antitetică de sine

Individul nevrotic are o modalitate de percepţie a sinelui incisiv schematică, puternic
abstractă. Prin urmare grupează atât evenimentele interioare cât şi pe cele exterioare conform
unei scheme strict antitetice, asemănătoare cu părţile de debit şi credit în contabilitate, şi nu
admite gradaţii între acestea. Această greşeală în gândirea nevrotică, care este identică cu
abstractizarea exagerată, este de asemenea cauzată de tendinţa nevrotică de salvgardare.
Această tendinţă necesită linii de ghidare, idealuri foarte bine definite în care nevroticul să
creadă, pentru a alege, prevedea şi lua măsuri.
În acest fel se înstrăinează de realitatea concretă, unde elasticitatea psihologică este
necesară mai mult decât rigiditatea – adică unde folosirea abstractizării este necesară mai
mult decât venerarea şi zeificarea sa. La urma urmelor, nu există principiu după care să
trăieşti care să fie valabil până la sfârşit; până şi cele mai corecte soluţii ale problemelor

1
intervin în cursul vieţii atunci când sunt împinse prea mult în prim-plan ca, de exemplu, când
o persoană face din curăţenie şi adevăr scopul tuturor eforturilor sale.
În viaţa psihologică a nevroticului vom găsi înclinaţia de a stiliza experienţe şi
persoane în mediu până la un grad foarte pronunţat, exact cum se întâmplă în gândirea
primitivă, mitologie, legendă, cosmogonie, teogenie, artă primitivă, produceri psihotice, şi la
începuturile filosofiei. În acest proces fenomenele ce nu se potrivesc împreună trebuie,
bineînţeles, să fie atent separate prin ficţiune abstractă. Impulsul de a face aceasta vine din
dorinţa de orientare care, la rândul ei, îşi are originea în tendinţa de salvgardare. Impulsul este
adesea atât de considerabil încât necesită disecarea artificală a unităţii, a categoriei, şi chiar a
sinelui în două sau mai multe părţi antitetice.
Una din perechile de contrarii adesea devine din ce în ce mai clară: sentimentul de
inferioritate contra. intensificarea stimei de sine. Apelarea la perechi concrete de contrarii
corespunde încercărilor primitive a copilului de a se orienta în lume şi de a se proteja pe sine.
Între aceste perechi am găsit în mod regulat: (1) deasupra-dedesubt şi (2) masculin-feminin.
În sensul pacientului, dar nu întotdeauna în sens general, amintiri, impulsuri, şi acţiuni sunt
apoi întotdeauna aranjate după o clasificare a inferior=dedesubt=feminin contra
puternic=deasupra=masculin. Această clasificare este importantă. Deoarece poate fi
falsificată şi avansată după bunul plac, îşi permite o distorsionare a imaginii lumii prin care
nevroticul poate întotdeauna să-şi reţină punctul de vedere de a fi fost umilit. Este în natura
lucrurilor ca aici experienţele pacientului cu privire la inferioritatea sa structurală să vină în
asistenţa sa, după cum o face şi agresiunea în creştere a mediului, care este încontinuu iritat
de comportamentul său nevrotic.
Lupta nevroticului pentru siguranţă, propriile sale protecţii pot fi înţelese atunci când
factorul de valoare original antitetic, adică cel de nesiguranţă, este luat în calcul. Atât
siguranţa cât şi nesiguranţa sunt rezultatele judecăţii dihotomice care a devenit dependentă de
idealul de personalitate fictivă şi furnizează judecăţi de valoare subiective părtinitoare.
Sentimentul de siguranţă şi polul său opus, sentimentul de nesiguranţă, aranjate conform
antitezei dintre sentimentul de inferioritate şi idealul de personalitate sunt, precum ultimul, o
pereche fictivă de valori. Sunt genul de construcţie psihologică despre care Vaihinger (1911)
arată că „în ele realitatea este împărţită artificial, au înţeles şi valoare doar când sunt
împreună şi, când sunt luate separat, conduc prin izolarea lor la lipsă de sens, contradicţii şi
probleme iluzionale.
În analiza psihonevrozei devine deseori aparent că aceste antiteze sunt analoage
antitezei bărbat-femei considerată reală. Dinamica nevrozei poate prin urmare fi privită, şi

1
este deseori înţeleasă ca atare de către nevrotic, "ca şi cum" pacientul ar dori să se transforme
din femeie în bărbat sau ar vrea să îşi ascundă dezumanizarea. Aceste tendinţe, în
deplinătatea lor variată, dau imaginea a ceea ce am numit protestul masculin.

Ficţiunea dogmatizată de îndrumare

Nevroticul îşi duce constant cu el sentimentul de nesiguranţă. Prin urmare, „gandirea
analogică” – adică, soluţia încercată pentru probleme conform analogiei cu experienţe
anterioare – este mai puternic şi mai distinct exprimată în el decât în indivizii obişnuiţi. Frica
lui de nou (misoneismul lui Lombroso) şi de decizii şi probe, care întotdeauna înfruntă una,
îşi are originea în încrederea sa deficitară în sine însuşi. S-a legat atât de mult de linii de
îndrumare, le ia prea literal, şi caută prea mult să le realizeze, excluzând orice alternativă,
încât inconştient a renunţat la abordarea fără prejudicii, cu mintea deschisă a chestiunilor
realităţii.
Sentimentul de nesiguranţă forţează nevroticul la un ataşament mai puternic faţă de
ficţiune, linii de ghidare, idealuri şi principii. Aceste principii de îndrumare sunt luate în
considerare şi de persoana obişnuită. Dar pentru aceasta ele sunt o figură de stil (modus
dicendi), un mecanism pentru a distinge deasupra de dedesubt, stânga de dreapta, ce e bine de
ce e rău; lui nu îi lipseşte deschiderea minţii, când i se cere să ia o decizie, să se elibereze de
aceste ficţiuni, şi să ia în calcul realitatea. De asemenea nici fenomenele lumii nu sunt pentru
el împărţite în antiteze rigide; dimpotrivă, se luptă constant să îşi menţină gândurile şi
acţiunile detaşate de linia de îndrumare ireală să să le aducă în armonie cu realitatea. Faptul
că utilizează ficţiuni ca mod de a ajunge la o concluzie apare din utilitatea ficţiunii de a
totaliza conturile vieţii.
Totuşi nevroticul, ca şi copilul dependent încă scos din lume, şi la fel ca omul primiv,
se agaţă de paiul ficţiunii sale, îi creează ipostaze – adică, arbitrar, îi atribuie realitate, şi caută
să o realizeze în lume. Pentru aceasta ficţiunea nu este potrivită; este cu atât mai nepotrivită
când, ca în psihoze, este ridicată la o dogmă sau la o antropomorfizare. „Poartă-te” „ca şi
cum” ai fi pierdut, „ca şi cum” ai fi cel mai mare, „ca şi cum” ai fi cel mai urât. Simbolul ca
modus dicendi ne domină vorbirea şi gândirea. Nevroticul îl ia literal, şi psihoticul încearcă să
îl realizeze.. În contribuţiile noastre la teoriei nevrozei acest punct este întotdeauna subliniat
şi menţinut.
Mai ferm decât individul obişnuit nevroticul îşi fixează Dumnezeul, idolul, idealul de
personalitate, şi de agaţă de această linie îndrumătoare, şi cu un scop mai adânc pierde
contactul cu realitatea. Persoana obişnuită, pe de altă parte, este întotdeauna gata să se

1
lipsească de acest ajutor, de această cârjă. În această ipostază, nevroticul seamănă cu o
persoană care îl admiră pe Dumnezeu, îl laudă pe Domnul, şi apoi îi aşteaptă credul
îndrumarea; nevroticul este legat de crucea ficţiunii sale. Individul obişnuit de asemenea
poate şi îşi va crea zeitatea, se va simţi atras către aceasta. Dar niciodată nu va pierde simţul
realităţii, şi întotdeauna o va lua în calcul imediat ce acţiunea şi munca sunt cerute.
Nevroticul este sub vraja hipnotică a unui plan de viaţă ficţional.
Urmez cu uşurinţă aici opiniile ingenioase ale lui Vaihinger, care susţine că, istoric,
ideile tind să treacă de la ficţiuni (construcţii ireale dar folositoare practic) la ipoteze şi mai
târziu la dogme. În Psihologia Individuală această schimbare de intensitate diferenţiază în
general modul de gândire al individului normal (ficţiunea ca expedient), al nevroticului
(încercarea de realizare a ficţiunii), şi al psihoticului (antropomorfism incomplet dar de
apărare şi reificarea ficţiunii: dogmatizarea).
Un exemplu al acestei progresii ar fi intensificarea prudenţei în anxietate, şi ocazional
reificarea anticipării dezastrului în depresie. Aceşti trei paşi în obţinerea siguranţei pot fi
clasificaţi după cum urmează. Precauţie (normală, ficţiune): „ca şi cum” aş putea să îmi pierd
banii, ca şi cum” aş putea ajunge mai jos. Anxietate (nevroză, ipoteză): „ca şi cum” îmi voi
pierde banii, „ca şi cum” voi putea ajunge mai jos. Depresie (psihoză, dogma): „ca şi cum”
mi-am pierdut banii, „ca şi cum” aş fi mai jos. Cu alte cuvinte, cu cât este mai puternic
sentimentul de nesiguranţă , cu atât mai accenuată devine ficţiunea prin abstractizarea mai
crescută a realităţii, şi cu atât mai mult se apropie de dogmă. Pacientul hrăneşte şi pretinde în
sinea sa tot ceea ce îl duce mai aproape de linia de îndrumare, care în schimb îi oferă
siguranţă şi prin urmare este eficientă, cu toate că într-un cerc redus. În acest proces realitatea
devine devalorizată în mai multe trepte, şi căile de corecţie care sunt adaptate societăţii se
dovedesc din ce în ce mai insuficiente.

CRITICĂ A TEORIEI LUI FREUD ASUPRA LIBIDOULUI

Mai puţin pentru a fi critici şi mai mult pentru a ne împărtăşi punctul de vedere, am
dori să separăm din fructuoasele şi preţioasele contribuţii ale lui Freud mai ales trei dintre
vederile sale fundamentale ca fiind eronate, deoarece acestea ameninţă să blocheze progresul
în înţelegerea nevrozei.

Libidou, Supus scopului, „Dorinţa de putere”

Prima obiecţie este legată de înţelegerea libidoului ca forţa conducătoare în nevroză.
Mai exact nevroza, mai clar decât normalitatea, arată că un scop forţează sentimentul de

1
plăcere, modificările şi puterea acestuia, în propria direcţie. Prin urmare nevroticul poate, ca
să spunem aşa, doar cu partea sănătoasă a energiei sale să urmeze vraja obţinerii plăcerii, în
timp ce pentru partea nevrotică sunt în desfăşurare scopuri „mai înalte”. [Adăugat ulterior:
Dacă „libidou” este tradus ca „iubire” în multiplele sale înţelesuri, atunci printr-o folosire
inteligentă şi extindere a acestora orice eveniment din cosmos poate fi parafrazat de acesta –
dar nu explicat. Prin această parafrazare mulţi oameni au impresia că orice impuls uman este
plin de „libido”, în timp ce în realitate norocosul găsitor doar extrage ceea ce a pus iniţial.
Ultimele interpretări ale lui Freud par să arate că teoria sa asupra libidoului s-a mişcat rapid
către punctul nostru de vedere de interes social şi către lupta pentru un ideal de personalitate
("ideal ego"). În interesul unei înţelegeri în creştere, acest lucru este întâmpinat cu căldură].
Am descoperit că scopul nevrotic este intensificatorul stimei de sine [Erhöhung des
Persönlichkeits-gefühls], cea mai simplă formulă prin care poate fi recunoscut protestul
masculin exagerat. Această formulă „Vreau să fiu un bărbat adevărat”, este o ficţiune de
îndrumare [ulterior adăugat: ca să spunem aşa percepţia fundamentală a sinelui (Jerusalem)]
în fiecare nevroză, motiv pentru care cere o valoare mai mare a realităţii decât psihicul
normal. Acestor idei de îndrumare li se subordonează libidoul, instinctul sexual, şi orice
înclinaţie către devieri, oricare ar fi originea lor. "Dorinţa de putere" şi „dorinţa de a părea”
ale lui Nietzche includ mult din concepţia noastră, care de asemenea include în multe puncte
părerile lui Féré şi ale unor autori mai vechi, conform cărora sentimentul de plăcere este
ancorat în sentimentul de putere, cel de displăcere în sentimentul de neputinţă.

Etiologia sexuală, o metaforă

O a doua obiecţie este legată de opinia de bază a lui Freud legată de etiologia sexuală
a nevrozei. Anterior Pierre Janet (1894) a ajuns instabil de aproape de această opinie când a
ridicat întrebarea „Ar trebui atunci ca sentimentul sexual să fie centrul în jurul căruia sunt
construite celelalte sinteze psihologice?”. Utilitatea metaforei sexuale ăi face pe mulţi, mai
ales pe nevrotici, să o considere o identitate. [Ulterior adăugat: Frecvent găsim printre mistici
- de exemplu Baader - astfel de expresii. De asemenea limbajul, cu înclinarea sa către
analogie, pune capcane considerabile pentru investigatorul încrezător]. Această utilitate nu
trebuie să îl înşele pe psiholog.
Conţinutul sexual al nevrozei îşi are originiea în primul rând în antiteza concepută
"masculin-feminin" şi este o schimbare de formă faţă de protestul masculin. Impulsul sexual
în fantezie şi viaţa nevroticului sunt orientate către scopul masculin; nu este o tendinţă, ci o
constrângere. Întregul sindrom al nevrozei sexuale este o metaforă ce reflectă distanţa

1
pacientului faţă de scopul său final fictiv masculin, şi încercările sale de a-l depăşi sau de a-l
perpetua.
Este ciudat că Freud, un cunoscător al vieţii interioare simbolice, a fost incapabil să
rezolve simbolismul în percepţia sexuală a sinelui, să recunoască sexualul ca jargon, ca
modus dicendi.

Dorinţe infantile contrânse de scop

Dar putem înţelege aceasta când aruncăm o privire asupra celei de-a treia greşeli de
bază, ipoteza lui Freud că nevroticul se află sub influenţa dorinţelor infantile [ulterior
adăugat: mai ales dorinţa de incest]. Se presupunea că aceste dorinţe prind viaţă în fiecare
noapte (teoria viselor), dar de asemenea în anumite ocazii apar în realitate. Dar în realitate
toate dorinţele infantile în sine sunt deja sub influenţa scopului fictiv final. Au de obicei
caracteristicile unui gând îndrumător dar coordonat şi din motive de economie a gândurilor
sunt foarte potrivite ca simboluri pentru calcul.
O fată bolnavă care, simţindu-se în special nesigură, se sprijină de tatăl său pe toată
durata copilăriei, şi prin urmare doreşte să-i fie superioară mamei, poate ocazional să
formuleze această constelaţie psihologică ca "parabola incestului" ca şi cum şi-ar dori să fie
soţia tatălui său. Dar astfel scopul său final este deja dat şi eficace: să îşi stăpânească
nesiguranţa fiind cu tatăl său. Inteligenţa sa psihomotorie în creştere, memoria sa afectată
inconştient răspund tuturor sentimentelor de nesiguranţă cu acceaşi agresivitate: cu atitudinea
pregătitoare de a căuta refugiu la tatăl ei ca şi cum ar fi soţia acestuia. Aici găseşte cea mai
mare stimă de sine pe care şi-a propus-o ca scop şi pe care a împrumutat-o de la idealul
masculin al copilăriei sale, supracompensarea sentimentului său de inferioritate.
Când este speriată de o curtare sau căsătorie, deoarece acestea ameninţă noi deprecieri
ale stimei sale de sine [ulterior adăugat: în măsura în care întâmpină dificultăţi mai mari decât
cu tatăl său], se comportă simbolic. Promptitudinea ei este îndreptată intenţionat împotriva
unui destin feminin, şi o lasă să caute siguranţă acolo unde a gasit-o întotdeauna - cu tatăl ei.
Aplică un dispozitiv, se comport conform unei ficţiuni fără sens, dar prin urmare poate cu
siguranţă să îşi atingă scopul [ulterior adăugat: să evite rolul feminin].
Cu cât este mai mare sentimentul de nesiguranţă, cu atât mai mult fata se agaţă de
ficţiunea sa şi încearcă să o ia aproape literal. De vreme ce gândirea umană este înclinată
către abstractizarea simbolică, câteodată pacientul – şi cu puţin efort de asemenea şi analistul
– reuşeşte să captureze lupta nevrotică pentru siguranţă în simbolul unui impuls incestuos
[adăugat ulterior: să fie superioară ca şi cu tatăl ei].

1
 În acest proces având un scop Freud a trebuit să vadă o înviere a dorinţelor infantile
pentru că şi le-a asumat pe ultimele ca forţe conducătoare. Recunoaştem în această metodă de
lucru infantilă, în aplicarea extinsă a ipotezelor de lucru de protecţie cum trebuie să privim
ficţiunea nevrotică, în pregătirea sa totală pe termen lung, în tendinţa sa către abstractizare şi
simbolism puternic, mijloacele potrivite ale nevroticului care vrea să atingă siguranţa,
intensificarea stimei de sine, protestul masculin.
[Ulterior adăugat: Nevroza ne arată executarea intenţiilor eronate. Toate gândurile şi
acţiunile pot fi urmărite înaipoi către experienţele din copilărie. Prin urmare, cu privire la
„regresia” lui Freud, persoana bolnavă psihic nu diferă de cea care este sănătoasă. Diferenţa
este doar că cel bolnav psihic construieşte pe greşeli care merg prea departe, şi că are o
atitudine greşită faţă de viaţă. În sine, regresia este forma normală de a gândi şi a acţiona].

SEXUALITATEA ÎN NEVROZĂ

Rolul limitat al sexualităţii

Impulsul sexual este de o importanţă similară în viaţa fiecăruia. Prin urmare ar fi o
întrebare inutilă dacă nevroza este posibilă fără el. Întrebarea este mai degrabă dacă impulsul
sexual trebuie privit ca începutul sau sfârşitul a tot, incluzând formarea tuturor simptomelor
nevrotice. La aceasta am dori să răspundem cu o scurtă descriere, nu a impulsului sexual
izolat, ci a dezvoltării sale în ansamblul tuturor impulsurilor.
Bilogic vorbind, nu ar fi posibil să susţinem că fiecare impuls are o componentă
sexuală, incluzând impulsul de a mânca, impulsul de a vedea, impulsul de a atinge etc.
Trebuie presupus mai degrabă că evoluţia organică a dus la dezvoltări pe care trebuie să le
privim ca diferenţierea potenţialităţilor originale ale celulei. Prin urmare un organ nutritiv a
urmat dorinţa şi necesitatea de a simţi, auzi şi vedea; un organ de procreere a urmat voinţa şi
necesitatea de descendenţă.
Protecţia tuturor acestor organe devine atât de necesară că a fost abordată din două
părţi: prin senzaţia de durere şi prin cea de plăcere. Dar acestea nu au fost suficiente, şi prin
urmare o a treia protecţie s-a dezvoltat sub forma unui organ al prudenţei, un organ al
gândirii, creierul. În laboratorul naturii, variaţii ale tuturor celor trei protecţii pot fi întâlnite.
Defecte periferic precum şi senzaţii accentuate de durere şi plăcere pot avea loc într-un organ
inferior. Partea cea mai variabilă, sistemul nervos central, preia compensaţia finală.
Afirmaţia: copilul este un pervers polimorf reprezintă un hysteron proteron
[inversează ordinea lucrurilor], este o licenţă poetică. "Constituţia sexuală" poate fi cultivată

1
după bunul plac prin experienţe şi educaţie, mai ales pe baza inferiorităţilor organelor. Chiar
şi prematuritate poate fi întârziată sau avansată. Impulsurile sadice şi masochiste sunt pur şi
simplu dezvoltări ale relaţiilor mai puţin periculoase ale nevoii prezente de sprijin şi ale
impulsului către independenţă odată ce este implicat impulsul masculin cu intensificările sale
de furie, mânie şi sfidare.
Doar organul sexual, şi doar acesta, dezvoltă factorul sexual în viaţă în general şi în
nevroză. În timp ce sexualitatea intră în relaţii cu intregul impuls al vieţii şi cauzele sale, de
asemenea intră şi celălalt impuls. Aproximativ la finalul primului an de viaţă – înainte ca
impulsul sexual să atingă un grad notabil – viaţa psihologică a copilului este deja bogat
dezvoltată.
Sfidarea şi evaluarea masculinităţii
Freud menţionează punctul de vedere al unor autori mai vechi, cărora li s-a alăturat
mai târziu Czerny, conform căruia copii încăpăţânaţi adesea devin nervoşi. În contrast cu alţi
autori, Freud atribuie aceste sfidări sentimentelor acestora de plăcere sexuală în timpul
reţinerii fecalelor. Deşi nu am văzut nici un caz incontestabil de acest fel, sunt de acord că cei
care au asemenea senzaţii atunci când reţin fecalele vor prefera exact acest fel de rezistenţă
atunci când devin sfidători. Factorul decisiv este sfidarea, în timp ce organul interior
determină localizarea şi selectarea simptomelor.
Mult mai des am observat că astfel de copii sfidători produc fecalele înainte sau după
ce au fost duşi la toaletă, sau chiar lângă toaletă; acelaşi lucru este valabil pentru urinare la
aceşti copii. Este acelaşi lucru cu mâncatul sau băutul; trebuie doar să înfrânăm băutul
anumitor copii, şi „libidoul” lor creşte la infinit. Trebuie doar să le spunem că mâncatul
regulat este important, şi libidoul lor scade la zero. Putem lua astfel de „cantităţi ale
libidoului” în serios, cu atât mai mult energetic, şi să le folosim pentru comparaţii? Am văzut
un băiat de treisprezece luni care abia învăţase să stea în picioare şi să meargă. Dacă îl
puneam jos, se ridica; dacă îi spuneam „Stai jos” rămânea în picioare şi privea răuvoitor. Sora
lui de şase ani a spus într-o astfel de ocazie: „Rămâi în picioare”, şi copilul a stat jos. Acestea
sunt începuturile procesului masculin. Sexualitatea care între timp înmugureşte este continuu
expusă la impacturile şi impulsurile sale.
Evaluarea masculinităţii de asemenea începe remarcabil de devreme. Am văzut băieţei
şi fetiţe de un an care preferau în mod evident persoane de sex masculin. Poate sunetul vocii,
prezenţa sigură, mărimea, puterea, calmul sunt cele care fac diferenţa. Am punctat această
evaluare critic într-o receunzie (A1910m) a cărţii lui Jung, „Conflictele sufletului copilului, şi
după cum observ în prezent, cu puţin succes (vezi Hitschmann şi Jung, 1913). Face să apară

1
în mod regulat dorinţa de a deveni bărbat.
Zilele trecute am auzit un băiat de doi ani zicând: „Mama proastă, dădaca proastă,
Toni [bucătarul] proastă, Usi [sora] proastă!, bunica proastă!" Întrebat dacă bunicul de
asemenea este prost, el a spus „Bunicul mare””, Toată lumea a observat că îl exclusese pe
tatăl său. Acest lucru a fost considerat semn de respect. Dar se poate înţelege cu uşurinţă că
vroia să declare toţi membrii de sex feminin care îl înconjurau proşti, pe el şi membrii de sex
masculin inteligenţi. A identificat prost cu femininul, inteligent cu masculinul. Această
ecuaţie i-a dat importanţă.
Am subliniat în mai multe lucrări că în special copii care au o inferioritate uşor
observabilă a organelor, care au defecte, care sunt nesiguri, care se tem mai ales de umilire şi
pedeapsă, dezvoltă setea şi graba care duc până la urmă la nevroză. La o vârstă tânără vor
evita teste care să le măsoare valoarea sau vor încerca să scape de răniri ale sensibilităţii lor.
Sunt sfioşi, roşesc uşor, evită orice testare a abilităţilor, şi îşi pierd spontaneitatea la o vârstă
fragedă. Această stare incomodă se îndreaptă cu putere către salvgardare. Vor să fie alintaţi
sau vor să facă totul singuri, le e teamă de orice fel de muncă sau citesc continuu. Ca regulă
sunt precoce. Setea lor de cunoaştere este un produs compensatoriu al nesiguranţei lor şi duce
la o vârstă fragedă către întrebări legate de naştere şi diferenţele de sex. Această activitate a
fanteziei solicitantă şi continuă trebuie înţeleasă ca un stimul pentru impulsul sexual de îndată
ce s-au căpătat cunoştinţe primitive despre procesele sexuale. Aici, de asemenea, scopul lor
este să-şi dovedească masculinitatea.
Când fantezii legate de naştere, gânduri de castrare sau gânduri analoage despre a fi
dedesupt, lipsa respiraţiei, a fi călcat etc. apar în nevroză, acestea nu sunt nici dorinţe, nici
fantezii reprimate, ci frici de moarte exprimate simbolic, contra cărora nevroticul se
străduieşte să se apere, sau pe care le aduce în minte ca o avertizare.

Frica de dominaţia femeii

Un tip frecvent care, oricum, l-am luat în considerare doar rareori, sunt fii mamelor cu
voinţă puternică, masculine. Aceştia au adânc împământenită frica de femei. În fanteziile lor,
femeia masculină – adică femeia care vrea să fie în vârf, vrea să fie bărbat - adesea joacă un
rol. Sau altfel au fantezia simbolică a penis captivus [vaginism] cra este frica de a nu putea fi
liber faţă de o femeie, împrumutând imaginea din raportul sexual al câinilor. Ca să fim foarte
exacţi, ei exagerează enorm. Senzualitatea proprie le pare gigantică, femeia devine un demon,
şi astfel neîncrederea lor ajunge în punctul în care devin sexual incompetenţi. Trebuie să
testeze şi să spioneze scrupulos fiecare fată (Griselda!).

1
 Din nou apare întrebarea: Ceea ce ne arată nevroticul ca libidou este veritabil? Am
spune „Nu”. Prematuritatea sa sexuală este forţată. Forţarea sa de a se masturba îi serveşte ca
sfidare şi ca protecţie împotriva demonului femeie, şi dragostea şi pasiunea sa ţintesc doar
către victorie. Sclavia iubirii este doar un joc care urmăreşte nesupunerea faţă de partenerul
„potrivit”, şi fanteziile sale deviante, chiar şi devierile sale active, servesc doar pentru a-l ţine
departe de iubire. Îi servesc, desigur, ca substitut, dar numai deoarece doreşte să joace rolul
eroului şi îi este frică să nu fie prins sub roţi dacă procedează în felul normal. „problema
principală” a nevrozei, fantezia incestului, are de obicei funcţia de a hrăni încrederea în
libidoul dominant al unei persoane şi prin urmare evitând cât mai mult posibil orice pericol
„real”.
UN CAZ DE SEXUALITATE CA MIJLOC DE LUPTĂ PERSONALĂ
Voi prezenta acum un caz care se află încă sub tratament. Dar structrura nevrozei sale
este suficient de clară astfel încât să pot da pasaje ca ilustrări ale afirmaţiilor mele.
Pacientul este un proiectant de douăzeci şi doi de ani care s-a plâns de tremurul
continuu al mâinilor în ultimul an şi jumătate, şi de poluţii nocturne frecvente. La vârsta de
cinci ani şi-a pierdut tatăl, care a devenit orb, şi care în ultimii trei ani abia putea să meargă şi
să stea în picioare singur. Abia la şaptesprezece ani a aflat pacientul că tatăl său murise de
tuberculoză spinală, o boală ce se presupune a fi cauzată de contact sexual excesiv. La acel
moment pacientul se masturbase mult şi acum începuse să îi fie frică de viitorul său.
Pacientul a avut ocazii frecvente pentru a se teme de viitorul său. Copil fiind era mai
slab şi mai mic decât fraţii şi prietenii săi, şi întotdeauna căutase protecţia mamei sale, care îl
răsfăţase în mod voit fiind cel mai mic fiu. A fost întotdeauna timid. Totuşi, curând a început
să insiste să aibă ultimul cuvânt şi să fie primul dintre tovarăşii săi de joacă, deci nu şi-a făcut
niciodată prieteni. Curând a vrut să ştie tot, atât cu privire la probleme sexuale cât şi la şcoală.
Ambiţia sa era să devină un om mare şi a fost singurul dintre fraţii săi care a frecventat liceul.
Următoarea amintire timpurie reflectă protestul masculin al copilăriei sale. Stătea pe
spate în iarbă şi a văzut sus, în nori, o imagine a tatălui său - el, slăbiciunea feminină, poziţia
feminină, cu tatăl său deasupra, în poziţia bărbatului.
Până în anii recenţi a a avut câteva trăsături feminine, şi în copilărie i s-a cerut deseori
să joace roluri feminine în piese, îmbrăcat ca femeie. Vreme îndelungată a împărţit patul cu
sora mai mare cu doi ani, cu care şi-a satisfăcut curiozitatea sexuală. În visele sale avea
fantezii ocazionale de incest, legate de mama şi sora sa.
Mama sa era foarte moralistă, şi putea observa disciplina sa strictă faţă de fii săi mai
mari atuncţi când aceştia aveau aventuri amoroase. Cu privire la căsătoria copiilor ei, era în

1
principal preocupată de chestiuni materiale, şi o hărţuise pe una dintre nurorile ei ani în şir
deoarece fata era săracă. Per ansamblu, mama sa îl dominase sub orice aspect.
Pacientul nostru avea erecţii şi începuse să se masturbeze de la nouă ani. Mai târziu
avea frecvent erecţii când se afla în compania fetelor. La vârsta de 14 ani a început să se
masturbeze mai regulat. Acest lucru a stricat atât de mult pentru el compania fetelor încât
prefera să fie singur. A început să fie convins că libidoul său era imens şi cu greu i se putea
face faţă.
Când a aflat despre boala tatălui său şi a trebuit să îşi asume faptul că tatăl său fusese
la fel de senzual ca el, acest lucru i-a provocat un şoc puternic, şi a încetat să se masturbeze!
Frecvent îşi permitea să sărute o fată în ciuda fricii sale de erecţie, dar după aceea evita
pentru o perioadă lungă de timp locurile unde putea întâlni fete.
Era libidoul său la fel de mare cât credea el? Mai ales era atât de mare încât trebuia să
se protejeze de frica de a fi cu fete? Anumite lucruri ar depune strict mărturie împotriva
acestui fapt. Crescuse în condiţii rurale şi mai târziu într-un liceu unde existau multe ocazii de
raporturi sexuale. Unele fete făcuseră suficiente avansuri. După cum s-a menţionat, când a
aflat de boala tatălui său şi de cauzele acesteia a încetat imediat să se masturbeze. Curând
după aceea, a început relaţii sexuale normale, dar nu frecvent, şi era cu uşurinţă reţinut de
gândul consecinţelor. Le părăsea pe fetele dispuse după ce le cucerea, de teamă că nu va
putea să scape de ele mai târziu. Îşi imagina fiecare femeie ca un demon, extrem de senzuală,
dorind să îl domine, le considera inferioare, nu avea încredere în ele, şi le atribuia întotdeauna
motive egoiste.
Acum doi ani a întâlnit o fată săracă frumoasă care l-a atras la început. Când se
gândeau la căsătorie el a început să sufere de poluţii exagerate şi, cu prostituatele, de
ejaculare precoce şi impotenţă. În aceeaşi perioadă a început să tremure la muncă, putând să
deseneze doar cu mare dificultate, şi să aibă ezitări în vorbire. Dar aceste simptome apăreau
doar dacă existase contact sexual sau poluţie cu o noapte înainte.
Cea mai evidentă presupunere, că îl văzuse pe tatăl său tremurând, şi acum îl imita
pentru a se speria, nu a fost confirmată de către pacient. Dar şi-a amintit un vechi profesor de
liceu care tremura şi avea ezitări în vorbire. Apoi pacientul nostru a interpreta aceasta ca un
semn de bătrâneţe la oamenii care în tinereţe au avut prea multe raporturi sexuale. De
asemenea a citit un pamflet care atribuia tremurul şi ezitarea în vorbire poluţiilor.
Mai multe informaţii am primit din gândurile lui cu privire la iminenta căsătorie.
Mama sa nu va fi satisfăcută; rudele sale bogate îl vor privi de sus; fata se va căsători cu el
doar din motive materiale, era senzuală şi îl va atrage în extazul dorinţei sale; era senyual el

1
însuşi, iar consecinţele masturbării, poluţiilor şi relaţiilor sexuale deja existau. Pe baza
acestor aranjamente se retrase de lângă fată, fără să ştie cu adevărat cum să scape de ea
complet. Această ezitare este echivalentul unui „Nu” şi în acelaşi timp îl protejează de alte
fete.
Tremură astăzi pentru a-şi aminti de ceea ce îl va ameninţa într-o bună zi. Tremură
pentru a scăpa de frica fundamentală de a fi din nou sub puterea unei femei, cum fusese cu
mama lui. Tremură pentru a evita soarta tatălui său şi pe cea a vechiului profesor. Tremură
pentru a scăpa de femeia demon, precum şi de propria sa senzualitate şi de cea a fetei. Şi
tremură pentru a satisface dorinţa mamei sale, contrar celei proprii, de a nu se căsători cu
această fată şi, prin urmare, în ultima analiză, să îşi demonstreze din nou dependenţa faţă de o
femeie.
Acesta este motivul pentru noţiunea excesivei sale senzualităţi precum şi pentru cea a
femeii, pentru erecţiile şi poluţiile sale frecvente. Ultimele s-au întâmplat frecvent deoarece le
doreşte şi are nevoie de ele, şi deoarece continuu se gândeşte la chestiuni sexuale pentru a le
provoca.
Întreb din nou: Cum ar trebui să estimeze cineva libidoul acestui nevrotic când totul a
fost inventat, aranjat, mărit, distorsionat, un produs intenţionat nenatural, un bun şi o
răspundere în acelaşi timp?
Următorul vis reflectă toate aceste trăsături şi subliniază cea mai importantă tendinţă
în vis, cea de salvgardare. „O tânără durdulie stă goală pe o canapea. Nu ştiu ce spune”. Se
gândeşte la o prostituată şi raţiunea îl lasă când vede femeia goală. „Încearcă să mă seducă”.
Femeia demon. „Am vrut să îi fac jocul, dar în ultimul moment am realizat că eram pe
punctul de a avea o poluţie şi m-am retras de lângă ea.” Încercarea de a urma un drum în viaţă
fără o femeie. Visul în ansamblu este o avertizare împotriva poluţiilor şi raporturilor sexuale
ca factori exogeni ai tabes-ului.
Simpla explicaţie că tabes-ul este un rezultat al sifilisului nu a avut efect. Numai
înţelegerea tendinţelor sale exagerate de salvgardare au oprit tremuratul.
Atunci care este miezul nevrozei sale? Fantezia incestului a servit doar scopului de a-i
garanta credinţa în fantezia sa exagerată, criminală. Reprimarea înclinaţiei sale de a se
masturba, care a fost uşoară, a fost urmată de un echivalent sau o protecţie mai bună,
poluţiile. Numai când s-a confruntat cu căsătoria şi s-a temut să fie din nou dedesupt, nu ca
bărbatul, tatăl, deasupra, să intre sub influenţa unei femei, şi prin urmare să fie forţat să îşi
recunoască inferioritatea faţă de toţi, a devenit „bolnav”.
De asemenea, putea tolera la fel de puţin să fie subordonat unui bărbat, fie unul dintre

1
colegii săi, pe care îi defăima continuu şi cu care se afla constant în relaţii proaste; profesorii
care îi apăreau în vise frecvente cu examene; sau superiorul său, în faţa căruia avea în
anumite zile atacurile sale de tremurat.
Atunci cum apare sexualitatea în nevroză, şi ce rol joacă acolo? Este trezită devreme
şi stimulată când inferioritatea ca protest masculin puternic există; este privită şi resimţită ca
gigantică astfel încât pacientul să se poată proteja într-un timp bun; sau este devalorizată şi
eliminată ca factor dacă acest lucru serveşte tendinţei pacientului. În general o persoană nu
poate lua impulsurile sexuale ale unui nevrotic sau a unui om civilizat ca autentice şi să
conteze pe ele, cu atât mai mult să continue să le reprezinte, indiferent de cum sunt privite, ca
factor fundamental al vieţii sănătoase ori bolnave. Niciodată nu reprezintă cauze, ci
întotdeauna material intimidat şi metode de luptă personală.
Atitudinea adevărată faţă de viaţă poate fi văzută clar deja în primele vise şi amintiri
ale unei persoane. Aceasta reprezintă dovezi că amintirea este reconstruită în sensul unei
proceduri planificate.
Visul cel mai timpuriu al pacientului nostru, aproximativ de la cinci ani, era: „Un taur
mă urmăreşte şi vrea să mă străpungă”. Pacientul crede că a avut acest vis la puţin timp după
moartea tatălui său, care fusese ţintuit la pat vreme îndelungată. Când stabilim o legătură cu
fantezia tatălui în nori (Dumnezeu?), gândul la frica de moarte a băiatului are loc.
„Reconstrucţia” mai târzie (Birstain, 1913) a luat probabil tabes-urile tatălui şi ale morţii sale,
care a şocat considerabil pacientul. Taurul trebuie, mai departe, să fi reprezentat
masculinitatea băiatului, crescut la ţară, care îl arăta ca urmărit într-o pierdere a umanităţii -
adică rolul feminin. Chiar dacă nu doriţi să mergeţi atât de departe în interpretare, aveţi
sentimentul unui copil plin de premoniţii negre.
Al doilea gând continuă aşteptările rele. A simţit că a căzut şi a aterizat pe o suprafaţă
tare. Visele cu căzături întotdeauna indică o atenţie pesimistă a celui care visează, care îl
sperie cu posibilităţi rele, cu „a fi dedesubt”.
Cea mai timpurie amintire a fost, crede el, că în prima zi de şcoală a intrat foarte
repede în şcoala de fete şi a plâns când a fost trimis la şcoala de băieţi. Putem lua acest lucru
ca o metaforă a dorinţei sale de a nu fi bolnav, mizerabil, mort, „dedesubt”, ca tatăl său, ci să
caute viitorul sănătos, puternic, şi în viaţă, corespunzând unui rol feminin cum vedea la
mama lui cea puternica care, conform tuturor, se ocupa de treburile ei ca un bărbat.
Ezitarea [ulterior adăugat: dintr-o lipsă de pregătire] în rolul său masculin cu toate
fenomenele ce-i aparţin, inclusiv nevrotice, a devenit axa vieţii sale psihologice. Viata sa
sexuală în mod necesar a corespuns acesteia.

1
 CRITICA REPRIMĂRII

Circularitatea reprimare-cultură
Pot să presupun în acest ciclu o cunoaştere a „reprimării” după cum a fost concepută
şi descrisă de Freud. Cauzele de reprimare, totuşi, şi drumul de la reprimare la nevroză nu
sunt în nici un caz la fel de clare cum se presupune în general de către şcoala Freudiană.
Încercările de explicare au creat un număr foarte mare de construcţii auxiliare, adesea
nedovedite sau chiar de nedovedit, nemenţionând acele construcţii care în cea mai evidentă
manieră recurg la analogii din fizică sau chimie, precum „obstrucţionare”, „presiune
crescută”, „fixaţie”, „reîntoarcere la căi infantile”, „proiecţii”, şi „regresie”.
Cauzele reprimării sunt exprimate prea sumar în lucrările acestei şcoli, ca stereotipuri
folosite dogmatic, dar de asemenea ca intuiţii ale căror baze întotdeauna merită să fie
determinate. Cu privire la reprimarea reuşită sau nereuşită, problema devine cu atât mai
misterioasă cu cât o urmărim până la "constituţia sexuală". Simpla declaraţie de reprimare,
totuşi, arată lipsa introspecţiei psihologice. Cauzele "sublimării" şi "formării înlocuitoare" de
asemenea nu sunt explicate; în schimb aceeaşi idee este repetată în cuvinte diferite.
Reprimarea organică apare doar ca o ieşire de urgenţă, arătând că schimbările în felul de a
acţiona sunt posibile; are cu greu orice importanţă asupra teoriei nevrozei. Prin urmare se iau
în calcul următoarele: impulsurile reprimate şi complexele impulsurilor, complexele
reprimate, fanteziile reprimate, experienţele reprimate, şi dorinţele reprimate.
Şi pe deasupra, planează precum deus ex machina o formulă magică – plăcerea,
despre care Nietzche spune atât de bine: "Toată plăcerea doreşte eternitatea, doreşte
eternitatea adâncă, adâncă". (Zarathustra, iii, 15). Şi Freud spune „Omul nu poate renunţa la
nici o plăcere pe care nu a experimentat-o niciodată”:
Sub această presupunere acele forme drastice arată că fiecare lucrare legată de o
disciplină a lui Freud trebuie să aarate: băiatul care este obligat să sugă la sânul mamei;
nevroticul care caută iar şi iar bucuria de a fi îmbăiat în vin sau lichid amniotic; până la sfera
mai pură unde bărbatul care caută fata potrivită nu o va găsi niciodată deoarece ăşi caută
mama de neînlocuit.
Acest fel de observaţie reprezintă un important progres metodologic. Dar a condus la
reificare şi îngheţarea psihicului care, în realitate, este constant activ şi preocupat de viitor.
Acceptarea conceptului de complex a fost un pas ulterior către prioritatea viziunii topologice
faţă de cea dinamică. Bineînţeles, aceasta nu a fost dusă atât de departe încât principiul

1
energiei, panta rhei [totul într-o stare sau flux] să nu poată fi adus ca gând ulterior.
Adevărata întrebare este aceasta: este reprimarea factorul care duce la nevroză sau
este, aşa cum mi-ar plăcea să afirm în termeni neutri pentru moment, psihicul iritat, deviant,
în examinarea căruia găsim reprimarea?
Şi acum vă rog să luaţi notă: Reprimarea are loc sub presiunea culturii, sub presiunea
„impulsurilor ego-ului”, cu ajutorul gândurilor unei constituţii sexuale anormale, a unei
precocităţi sexuale.
INTREBARE: De unde provine cultura noastră?
RĂSPUNS: Din reprimare.

Eforturi şi atitudini faţă de mediu

Şi atunci cum rămâne cu impulsurile ego-ului, un concept la fel de redundant şi de gol
ca puţine altele? Au acelaşi caracter „libidinos” ca impulsul sexual? Impulsurile ego-ului nu
sunt rigidizate şi separate ci [ulterior adăugat: conform observaţiilor Psihologiei individuale]
eforturi şi atitudini către mediu, dorind să fie semnificative, luptându-se pentru putere, pentru
dominaţie, pentru a fi deasupra. Cu această înţelegere putem să ne concentrăm teoretic sau
practic pe două posibilităţi: Dorinţa de a fi semnificatriv (a) poate inhiba, reprima, sau
modifica anumite impulsuri, (b) trebuie mai ales să aibă efectul de a stimula.
Pentru noi factorul constant este cultura, societatea, şi instituţiile acesteia. Impulsurile,
ale căror satisfacţie este de fapt considerată ca un scop, trebuie să fie retrogradate la funcţia
de metode de îndrumare pentru a începe satisfacţia de obicei în viitorul îndepărtat. Ochiul,
urechea, şi de asemenea şi pielea au obţinut ciudata abilitate de a ne extinde raza de eficienţă
mai departe de sfera spaţială a corpului. Prin pre-sensibilitate, psihicul nostru păşeşte în afara
prezentului - adică, temporar în afara limitelor satisfacerii instinctului primar Aici eforturile
crescute sunt la fel de urgente ca repr–mările, şi aceste relaţii includ necesitatea unui sistem
extensiv de protecţie, din care nevroza este o mică parte. [Ulterior adăugat: Aceasta înseamnă
că nevroza este primul din toate dispozitivele de protecţie].
Aceste eforturi încep în prima zi din copilărie şi schimbă toate tendinţele corporale şi
psihologice în asemenea măsură încât, de exemplu, ceea ce vedem nu reprezintă niciodată
nimic original sau primar, nimic ce nu a fost influenţat, şi nimic ce a fost schimbat doar într-
un moment ulterior. În schimb, adaptarea copilului îi direcţionează şi modifică impulsurile
până când acesta s-a adaptat într-un fel la mediu. În această primă etapă a vieţii nu se poate
vorbi de un model permanent sau de identificare atunci când copilul se orientează prin
intermediul unui model, deoarece acesta este deseori singurul mod de a omţine satisfacţia

1
imediată a impulsului.
Dacă luăm în considerare modul şi timpul variat în care impulsurile au fost satisfăcute
peste tot şi întotdeauna, şi cât de mult a depins acest lucru de instituţiile sociale şi de
condiţiile economice, ajungem la concluzia că este analog celor de mai sus, mai exact că
satisfacerea impulsului, şi în consecinţă calitatea şi puterea impulsului, sunt mereu variabile
şi prin urmare nemăsurabile.
După cum s-a observat înainte, de la observaţii privind impulsul sexual în nevroză am
ajuns la concluzia că aparentele tendinţe libidinoase şi sexuale ale nevroticului precum şi cele
ale individului normal nu permit sub nici o formă interferenţe cu privire la putearea şi
compoziţia impulsurilor sexuale.
Adaptare, ascultare şi sfidare
Cum se adaptează un copil unui mediu familiar dat? Haideţi să ne amintim cât de
diferit se exprimă organismele copiilor, chiar şi în primele luni de viaţă, când o persoană
poate încă să dobândească o vedere de ansamblu. Unii copii nu se satură niciodată, alţii sunt
destul de moderaţi; unii refuză schimbările în dietă, alţii vor să mănânce tot. Acelaşi lucru
este valabil cu privire la văzut, auz, excreţie, îmbăiere, şi relaţia cu celelalte persoane care îl
înconjoară. Totuşi deja în timpul primelor zile copilul se simte reasigurat dacă îl luăm în
braţe. Influenţele educaţionale care uşurează drumul pentru copil sunt de o mare importanţă
aici.
Deja aceste prime adaptări conţin valori afective în raport cu persoanele mediului.
Copilul este reasigurat, se simte în siguranţă, iubeşte, ascultă etc; sau devine nesigur, timid,
sfidător, şi neascultător. Dacă cineva intervine devreme cu tactici inteligente, rezultă o stare
ce poate fi descrisă ca una de voioşie fără griji [ulterior adăugat: iertare], şi copilul abia va
simţi constrângerea conţinută de fiecare educaţie. Greşelile în educaţie, pe de altă parte, mai
ales atunci când organele sunt insuficient dezvoltate, duc la dezavantaje atât de frecvente şi
sentimente de neplăcere faţă de care copilul caută protecţie. În mare, rămân doup tendinţe
principale din această situaţie: supunerea excesivă sau rebeliunea şi tendinţa către
independenţă. Ascultarea sau sfidarea – psihicul uman este capabil să funcţioneze în oricare
direcţie [vezi A1910d].
Aceste tendinţe de a îndruma modifică, schimbă, inhibă sau excită fiecare impuls în
asemenea măsură încât fiecare impuls innăscut manifestat poate fi înţeles numai din acest
punct de vedere. „Cinstit este prostesc, şi prostesc este cinstit”, cum cântă vrăjitoarele în
Macbeth. Jalea învinge bucuria, durerea se transformă în plăcere, viaţa este aruncată, moartea
pare deziderabilă – imediat ce sfidarea intervine prompt. Ceea ce adversarul iubeşte va fi urât,

1
şi ceea ce alţii desconsideră va fi foarte apreciat. Ceea ce cultura interzice,ceea ce părinţii şi
educatorii descurajează, tocmai aceea va fi ales ca cel mai arzător dorit scop. Un obiect sau o
persoană vor avea valoare doar dacă ceilalţi vor suferi. Indivizii sfidători întotdeauna îi vor
persecuta pe alţii, şi totuşi se vor considera mereu persecutaţi. Prin urmare o anumită lăcomie
sau dorinţă grăbită apare având doar o analogie, anume lupta criminală a tututror împotriva
tutturor, stârnirea invidiei,avariţia, vanitatea, şi ambiţia în societatea noastră modernă.
Tensiunea de la persoană la persoană este prea mare la nevrotic; dorinţa sa
îndrumătoare este atât de intensificată încât în aşteptarea fără astâmpăr el aleargă continuu
după triumful său. Agăţarea de vechi tulburări din copilărie, precum sugerea degetului,
enurezis, roaderea unghiilor, şi gângăvitul, se explică astfel. În cazurile în care aceste
tendinţe, care sunt doar aparent libidinoase, au fost permanent reţinute, putem vorbi cu
încredere de sfidare.
Acelaşi lucru este valabil pentru aşa-numita masturbare, precocitate sexuală, şi contact
sexual prematur. Am cunoscut o fată de şaptesprezece ani dintr-o familie bună care avea
frecvent raporturi sexuale începând de la paisprezece ani. Chiar şi aşa era frigidă. Ori de câte
ori se certa cu mama ei, lucru care se petrecea regulat la intervale scurte, fata ştia întotdeauna
cum să îşi asigure raporturi sexuale. O altă fată uda patul după fiecare dispreţuire din partea
mamei, şi îl murdărea cu fecale.
Evoluţia deficitară la şcoală, uitarea, lipsa de satisfacţie ocupaţională, constrângerea la
somn sunt de asemenea fenomene de protest pentru nevrotic. În lupta împotriva adversarului
sunt reţinute ca valoroase, nu spun plăcute.
O parte a acestui fel de psihic este descrisă de Siegmund în Walkyrie a lui Wagner.
"oricâţi am cunoscut, oriunde i-am găsit, fie că am curtat un prieten sau un farte, am fost
întotdeauna ostracizat. Ghinionul m-a urmărit. Ceea ce consideram corect, ceilalţi considerau
greşit. Tot ceea ce mie mi se părea rău, ceilalţi sprijineau. Ajungeam la certuri oriunde mă
aflam. Mă întâlneam cu furia oriunde mă mişcam. Când tânjeam după fericire, primeam doar
durere”.

Strădania nevrotică pentru semnificaţie, cu două studii de caz

De unde apare această dorinţă de semnificaţie, plăcerea în cel pervertit (Lust am
Verkehrten), această agăţare sfidătoare de greşeli, şi aceste măsuri de salvgardare împotriva a
prea mult şi a prea puţin, în care mai târziu pacientul apelează la propria dispreţiure, doar
pentru a se afirma mai târziu, sau în altă parte (Vezi dezbatearea mea despre pseudo
masochism, A 1910f)?

1
 După cum ştiţi, am considerat două focare ale dezvoltării psihologice responsabile
pentru aceasta, pe care le voi menţiona aici doar în trecere. Unul zace în urgenţa unui crescut
sentiment de inferioritate, pe care l-am observat întotdeauna în legătură cu organele
inferioare. Celălalt este un indiciu mai mult sau mai puţin distinct al unui frici timpurii de a
juca un rol feminin. Ambele suportă nevoia de rebeliune şi atitudinea de sfidare în asemenea
măsură încât trăsăturile nevrotice se dezvoltă întotdeauna, fie că individul în cauză este bine
apreciat, este tratat de nevroză, sau îşi creează un nume ca geniu sau criminal.
Din acest punct mai departe, sentimentele sunt falsificate. Nu ne mai confruntăm cu
relaţii simple, naturale ci cu urmărirea şi înhăţarea presupuselor triumfuri care par să zacă
tentante în viitor şi care fixează permanent o atitudine bolnavă. Nevroticul trăieşte şi gândeşte
mult mai departe în viitor decât un individ normal şi de regulă evadează din situaţiile
prezente de testare. Foarte frecvent trăsăturile de caracter ale nevroticului sunt ascunse.
Aceasta explică de ce când i-am descris, erau consideraţi a fi rari, particularităţile
excentricului.
Ce spune nevroticul despre aceste trăsături ale sale? Unii sunt conştienţi de ele chiar
dacă nu le cunosc amploarea sau consecinţele. Mulţi le-au cunoscut o dată şi apoi le-au uitat
din ambiţie şi vanitate. Apoi s-au protejat de acest egoist nedemn printr-un fel de acţiune
contrarie. Vedem în aceste cazuri impulsuri de îndrumare egoiste a unui gen anume – de
exemplu, avariţie, răzbunare, răutate, cruzime – înlocuite de altele, cu un conţinut etic. Prin
urmare „pasiunea de a fi semnificativ” trebuie să fie înăuntru, trebuie să fi luat controlul.
Cazul 1. Un bun exemplu pentru a asemenea reprimare a impulsurilor este un caz de
gângăvit pe care l-am raportat într-o lectură înaintea Societăţii filosofice din Viena (vezi
A1908e).
Gângăveala este o boală care în fiecare moment este constituită de mecanismul
protestului masculin. Pacientul a făcut o donaţie de două sute de coroane în scop caritabil în
al şaptelea district al Vienei. Trebuia să ajungă punctual la un distins restaurant în interiroul
oraşului, şi deja îi era foarte foame. Totuşi a vrut să meargă pe jos tot drumul, prost dispus şi
obosit cum era. A vrut să economisească banii de benzină, după cum a reieşit în timpul
analizei. După cum este cazul în nevroză, vroia să aibă tot, toţi banii, o femeie, toate sufletele,
şi încerca continuu să-i dispreţuiască pe ceilalţi.
Acorda o atenţie avidă evaluării celorlalţi. Putea să ducă o viaţă ascetică atunci când
aceasta îi aduce recunoaştere; putea să fie foarte studios atunci când se punea problema să îi
întreacă pe alţii; putea fi caritabil când oamenii o vedeau; dar era mizer în treburi mărunte
când credea că nimeni nu îl observa. Când cineva realiza ceva era prost dispus; când cineva

1
era plăcut, el ataca. Era neîncetat în contradicţie cu tatăl său şi nu se temea să ameninţe cu
sinuciderea când vroia să i se îndeplinească dorinţele. Gângăveala sa era direcţionată
împotriva tatălui, deranja toate planurile tatălui şi îi asigura pacientului nostru mai multă
libertate de mişcare. În acelaşi timp, se ferea de căsătorie. Terminase toate relaţiile cu fete
după un timp, cu explicaţia că atâta vreme cât gângăvea, nu se putea căsători. Acest exemplu
al „lungii serii amoroase", cum o numeşte Freud [adăugat ulterior: şi se referă la ea greşit ca
şi complex al lui Oedip] apăruse în realitate deoarece pacientul dorea toate femeile, ca Don
Juan, şo îi era frică de două lucruri de care încerca să se apere: (1) că va fi dominat de o
femeie, că îi va fi subordonat şi va trebui să renunţe la altele; (2) că egoismul său (de care era
conştient doar în sentimentele sale, nu şi în gânduri) îl va face să devină un soţ şi un tată rău,
şi rin urmare va fi înşelat de soţia şi copii săi ca pedeapsă.
Descoperirea acestor trăsături de protest este în general prima parte a analizei şi este
de regulă urmată de îmbunătăţire, dar de obicei cu o rezistenţă puternică, care se manifestă în
încercarăle de a-l dispreţui pe terapeut.
Cazul 2. Un alt pacient de-al meu a venit din Ungaria pentru a fi tratat deoarece, după
cum s-a descoperit la analiză, nu putea suporta că sora sa, pe care o vindecasem, vorbea
frumos despre mine. Veţi spune, era îndrăgostit de sora lui. Corect! Dar numai atunci când
avea o părere bună despre un bărbat. La început pacientul a fost politicos, aproape umil şi
modest, plin de integritate şi onestitate. Când i-am dovedit dorinţa de răzbunare, răutatea,
lipsa de onestitate, şi invidia, a fost o lungă perioadă furios, dar mai târziu a recunoscut totul.
Dar de asemenea a declarat că va trebui să rămână cu mine până se va face bine, chiar dacă
acest lucru va dura mai mulţi ani. Când am replicat că va rămâne atâta timp cât voi accepta, a
stat o vreme pe gânduri. Apoi a întrebat cu un zâmbet: "S-a sinucis până acum cineva care
făcea tratament cu dumneavoastră?”. Am replicat „Nu încă, dar sunt pregătit pentru asta în
orice moment.” „Să îi iei arma din mână”, adică să faci metodele patologice ale nevroticului
să pară ineficiente – este scopul oricărei tactici psihoterapeutice.
Pacientul suferea printre altele şi de insomnie. M-a rugat să discut acest simptom,
spunând că va fi satisfăcut doar dacă îşi va recupera somnul. Explicaţia a mers lin, şi şi-a
căpătat somnul complet. Dar nu mi-a spus acest lucru decât ceva vreme mai târziu.
Îşi reprimase pacientul trăsăturile de caracter? Deloc. Întregul său protest masculin a
devenit totuşi aparent într-un felt pe care el nu îl resimţea ca fiind foarte ofensiv, nici în
interior nici către exterior. Dar Freud descrie în termeni asemănători rezultattul reprimării
nereuşite. Rezultatul impulsurilor îndrumătoare reprimate poate fi întotdeauna recunoscut clar
în nevroză, o înţelegere la care Freud a contribuit. Pot fi văzute nu doar în fanteziile

1
nevroticului sau în visele acestuia, dar mai ales prin analiză psihologică, care ne învaţă să
recunoaştem marile şi micile lipsuri de armonie şi incongruenţele în viaţa pacientului şi le
permite rezolvarea.

Sentimentul de inferioritate – protestul masculin. Dinamica şi izbucnirea

nevrozei
Desigur, această lucrare este destul de incompletă când doar am descoperit caracterul
neurotic. Dar este totuşi important mai ales deoarece aceste cunoştinţe sunt o avertizare faţă
de pacient. Cea mai dificilă parte a tratamentului duce, în experienţa mea, regulat, la cele
două puncte ale dezvoltării psihologice a nevroticului: sentimentul de inferioritate şi protestul
masculin.
Dar acum la întrebarea principală: prin ce metodă se îmbolnăveşte nevroticul? Când
se manifestă nevroza sa? Freud a dat mai puţină atenţie acestui punct. Dar ştim că el
presupune ca motivul îşi are originea într-un incident prin care reprimarea a fost întărită şi
vechiul conflict psihologic înlocuit.. Acestui lucru cu siguranţă îi lipseşte claritatea. Poate
discuţia prezentă va ajuta la rezolvarea problemei.
Conform experienţei mele, individul predispus la nevroză, care de fapt întotdeauna
suferă, răspunde oricărui sentiment de defăimare sau chiar aşteptării acestuia cu un atac acut
sau cronic. Acest lucru marchează momentul izbucnirii nevrozei. Reprimările noi sunt doar
fenomente accidentale care se formează sub presiunea accentuată a protestului masculin,
dorinţei de importanţă, şi tendinţelor de salvgardare.

CAZUL SEXUALITĂŢII CONTINUATE

Frica de superioritatea feminină

Vreau să demonstrez cele de mai sus cu primul caz menţionat. Pacientul nostru şi-a
amintit că a tremurat pentru prima dată în timp ce cânta la vioară în momentul în care ar fi
trebuit să o ceară în căsătorie pe Albertine, fata pe care aparent o iubea atât de mult. Sub
pretextul tremuratului a încetat să cânte la vioară. Acuma aflăm următoarele: Albertine era o
pianistă excelentă, astfel încât el se gândise deseori că i-ar fi plăcut să o acompanieze cu
vioara dacă ar fi ştiut să cânte mai bine. Şi dacă s-ar fi căsătorit cu ea, ar putea ciar avea loc
un concert, în care soţia sa cu siguranţă va fi înaintea lui. Aceasta fusese frica vieţii sale: o
soţie care să îi fie superioară.

1
 Nu am întâlnit niciodată un nevrotic căruia cel puţin în secret să nu îi fie frică de acest
lucru. Din literatură aş dori să menţionez doar cazul lui Ganghofer, raportat de Alexander
Witt (1911), mai departe un caz aproape analog din memoriile lui Stendhal. În ambele cazuri
găsim amintiri din copilărie despre o femeie care calcă pe copil. Fanatezii cu femei gigant,
Walkirii, femei care leagă sau bat băieţi, care la un moment dat o fac în pseudomasochism;
poveşti cu vrăjitoare, nimfe, femei cu membre masculine, cu coadă de peşte, sau similare cu
amintirile din copilărie ale lui Leonardo da Vinci sunt frecvente şi îşi găsesc echivilanetul şi
replicile similare în la fel de frecventele fantezii cu naşteri, gânduri de castrare, şi dorinţa de a
avea un rol de fată. Acesta apare deseori într-o formă foarte uşoară în întrebarea "Care ar fi
sentimentele unei fete?".
Pacientul nostru a avut o amintire similară din copilărie, şi anume că o fată servitoare
este deasupra lui. Aceasta înseamnă: „Femeia este mai puternică decât bărbatul”. Amintirile
timpurii dsin copilărie, precum fanteziile de alegere vocaţională, întotdeauna conţin felul în
care persoana priveşte viaţa, indiferent dacă amintirile sunt autentice, fanzezii sau
reconstruite (Birstein, 1918). (vexi A1913d).
Această amintire timpurie a pacientului nostru nu a fost nici reprimată nici uitată, ci
aparent complet deconectată de prezentul său sau de starea psihologică anterioară şi prin
urmare golită de toată semnificaţia. A fost acesta un factor cauzator? Nimeni nu poate
presupune asta. De la început apar amintiri cu o mamă energică care văduvă fiind îşi
administra marea avere, se înţelesese bine cu soţul ei, şi despre care oamenii spuneau că este
ca un bărbat. Mama care îl răsfăţa, şi de asemenea îl pedepsea, era cu siguranţă superioară lui.
Când ulterior dorinţa sa a scos la iveală faptul că el, copil slab cu obiceiuri feminine
care îşi uda patul şi din acest motiv era adeseori ridiculizat şi pedepsit, ar trebui să devină
bărbat şi când şi-a exprimat protestul masculin în gânduri, vise şi udarea sfidătoare a patului,
în ajutorul său au venit amintiri cum că adeseori juca roluri în haine feminine şi că în prima zi
de şcoală s-a dus cu surorile lui mai mari la şcoala fetelor şi a refuzat în lacrimi să meargă la
băieţi. Şi încă existau agravări care îl adânciseră mai tare în protestul masculin. Părul său
pubian a crescut târziu, şi penisul său părea mai mic decât cel al colegilor. Şi-a stabilit
scopurile cu atât mai sus, a vrut să îndeplinească lucruri extraordinare, a vrut să fie primul din
şcoală, de la birou, până a găsit-o pe Albertine, de a cărei superioritate îi era frică.

Tendinţa de dispreţuire
Pacientul nostru a dispreţuit fetele şi femeile, inclusiv pe mama sa, în felul obişnuit,
din frică. Nu erau inteligente, nici independente, şi erau frivole. După cum spune Hamlet

1
„ţopăiţi, umblaţi în buiestru, pociţi cuvintele, daţi felurile porecte făpturilor Domnului şi vă
prefaceţi poftele în nevinovăţie. Pleacă. Nu mai vreau să aud nimic; m-aţi înnebunit".
Pacientul nostru în plus a susţinut că femeile miros urât.
Componenta olfactivă. Întâmplător, Freud a atribuit în mod repetat „componentei
olfactive” o semnificaţie specială ca parte libidinoasă; dar apare din ce în ce mai mult cao
fraudă nevrotică. O pacientă de cincizeci şi patru de ani care din frica de naştere a devenit
serios nevrotică, a avut spre sfârşitul tratamentului următorul vis ambiguu: "Despachetez ouă,
şi toate put. Spun: Pfui, ce put." În ziua următoare soţul ei trebuia să sosească. Ea deja
dispreţuise toate autorităţile medicale din Germania şi Austria.
O actriţă nevrotică vorbind despre aventuri amoroase spune: „Nu îmi este deloc frică
de astfel de aventuri. De fapt sunt complet amorală. Există doar o problemă: am descoperit că
toţi bărbaţii miros urât, şi aceasta îmi violează simţul estetic”. Vom înţelege: Cu o asemenea
atitudine o persoană poate foarte bine să îşi permită să fie imorală fără să rişte nici un pericol.
(Pentru mai multe asemenea cazuri, vezi A1911d). Nevroticii de sex masculin fac la fel; este
răzbunarea lor împotriva femeilor.
Europeni şi chinezi, americani şi negri, evrei şi arieni îşi reproşează unul altuia
mirosul. Un băiat de patru ani spune ori de câte ori trece pe lângă bucătărie „Pute”. Bucătarul
este duşmanul lui. Dorim să numim acest fenomen tendinţa de dispreţuire, o tendinţă ce îşi
găseşte o analogie în fabula cu vulpea şi strugurii acri.
Relaţiile sexuale. De unde îşi are originea tendinţa de dispreţuire? Apare din frica unei
răniri a propriei sensibilităţi a persoanei. Este de asemenea o tendinţă de protecţie, iniţiată de
îndemnul către semnificaţie, şi psihologic este de acelaşi rang ca şi dorinţa de a fi deasupra,
de a sărbători triumfuri sexuale, de a zbura, sau de a sta pe o scară, pe casa scării sau pe
frontonul unei case (Solness în The Master Builder a lui Ibsen). Se poate descoperi regulat la
nevrotic că tendinţele de a dispreţui o femeie şi cele de a avea relaţii sexuale cu ea merg mână
în mână. Sentimentele nevroticului se exprimă simplu: „Vreau să dispreţuiesc femeia prin
contact sexual”. După aceea este probabil că o va părăsi şi va apela la altele. Am numit
aceasta caracteristica de Don Juan a nevroticului. Corespunde „seriei amoroase” a lui Freud
(lLiebesreihe), pe care o interpretează într-o manieră fantastică.
Dispreţuirea femeilor, a mamei precum şi a tuturor celorlalte femei, determină un
nevrotic să caute refugiu cu prostituatele (A1913g), unde se scuteşte de greutatea de a
dispreţui, şi mai mult decât atât, îşi vede rudele explodând de furie. Copilul vede sau
suspectează că este masculin să fii deasupra. De obicei mama este femeia faţă de care
încearcă să stabilească o distanţă. Vrea să facă pe bărbatul cu ea, să o dispreţuiască, şi sp se

1
ridice. E posibil chiar să o înjure, să o bată sau să o ridiculizeze, să devină neascultător şi
nedisciplinat faţă de ea, să încerce să facă pe şeful, etc.

Complexul lui Oedip sau protestul masculin?

Dacă şi cât este de implicat libidoul aici este total indiferent. Protestul masculin al
nevroticului poate de asemenea să se întoarcă împotriva altor fete şi femei, de obicei către
cele care opun mai puţină rezistenţă, către servitoare şi guvernante. Mai târziu se obişnuieşte
cu masturbarea şi poluţia, combinând aceste tehnici de protecţiei împotriva demonului
femeie.
Acest lucru se aplică şi pacientului nostru. Când nu şi-a putut atinge scopul cu mama
sa – adică de a fi stăpânul – s-a întors către servitoare cu care, de la vârsta de 6 la 7 ani a avut
mai mult succes. o vede goală şi îi pune mâna sub fustă. Până în prezent această formă de
agresiune a fost activitatea sa sexuală dominantă. Putea să aibă contact sexual doar cu
prostituatele - până când a trebuit să-şi dovedească sie însuşi că nu se putea căsători. Atunci
au început poluţiile şi impotenţa şi frica de sexualitatea sa enormă împreună cu presupusul
pericol al paraliziei şi tremuratului la bătrâneţe. Sau mai bine: Tremuratul şi bâlbâiala au
apărut la fel ca poluţiile şi impotenţa, deoarece puteau să îl protejeze de căsătorie.
Probabil ar fi terminat la timp relaţia cu Albertina şi s-ar fi scutit de nevroză dacă o a
treia parte nu şi-ar fi făcut apariţia. Era prea mult pentru mândria lui. Acum nu putea să
renunţe, şi totuşi nu dorea să fie înhăţat. Luptele sale „libidinoase”, dorinţa de a poseda-o pe
Albertine, i-au umplut conştiinţa complet. Dar subconştientul a spus „Nu” şi l-a oprit din
curtare aranjând simptome care descurajau căsătoria. Aproape echivalent este şi gândul
conştiinţei sale: „Pot să mă căsătoresc doar când voi avea o slujbă stabilă”. Dar în acelaşi
timp, au apărut simptome care au făcut imposibilă o promovare.
Ce a „reprimat” pacientul nostru? Poate impulsul său sexual, libidoul? De acest lucru
este atât de conştient încât se gândeşte continuu cum să se protejeze de el. O fantezie?
Fantezia lui este pe scurt aceea că femeia se află deasupra lui, este cea mai puternică. Am
avut nevoie de toată pregătirea mea pentru a-i arăta conexiunea între aceasta şi fanteziile
similare, şi nevroza sa. Dar apoi reiese că fantezia în sine este doar o avertizare, emisă de
pacient pentru a obţine semnificaţie, chiar dacă pe căi deviante.
Şi-a reprimat dorinţe libidinoase faţă de mama sa – adică, suferă de complexul lui
Oedip? Am văzut mulţi pacienţi care au ajuns să îşi cunoască foarte bine „complexul lui
Oedip”, fără să simtă nici o îmbunătăţire. Odată ce o persoană înţelege protestul masculin în
complexul lui Oedip, nu mai este justificată să vorbească de un complex de fantezii şi

1
dorinţe. Va învăţa să înţeleagă că aparentul „complex al lui Oedip” este doar o mică parte a
dinamicii nevrotice dominatoare, o etapă a protestului masculin, care, deşi nesemnificativă în
sine, este, totuşi, instructivă în context. Este o situaţie ce trebuie luată simbolic şi care conţine
cele mai importante priviri în caracterologia nevroticulu, după cum o fac şi alte situaţii.

Partea a II-a. Sexualitatea şi individul

3. SEXUALITATEA

3.1. DEZVOLTAREA FUNCŢIEI SEXUALE

Din cauza interpretărilor, confuze, neverificabile şi înşelătoare ale funcţiei sexuale,
trebuie să începem cu faptele fundamentale fiziologice şi psihologice. Acestea nu dau nici un
motiv pentru acceptarea unor puncte de vedere atât de forţate ca omnipotentul libido sexual
ce domină mintea şi psihicul uman. O asemenea teorie distorsionată precum cea a lui Freud
şi, cu unele variaţii, a lui Jung, îşi găseşte acceptarea datorită (a) noutăţii, (b) numeroaselor
necazuri ale multor persoane cu tendinţe nevrotice (c) sentimentului deschis sau ascuns al
dorinţelor nesatisfăcute la persoane ce doresc împlinirea în problemele principale ale vieţii.
Umanitatea – indivizi şi grupuri – şi-a dorit întotdeauna să găsească o putere
universală în spatele tuturor fenomenelor şi experienţelor vieţii. Psihologia Individuală, într-
un sens mult mai larg şi mai adânc, acceptă în loc faptele vieţii în sine, în aspectele sale
explicabile şi inexplicabile. Unul dintre primele astfel de aspecte este acela că toate luptele,
gândurile, sentimentele, caracteristicile, expresiile şi simptomele se îndreaptă către o soluţie
de succes a sarcinilor sociale.
Numărul mare de eşecuri în dragoste şi căsătorie este datorat, ca şi toate celelalte
eşecuri, lipsei de pregătire.

Dragostea si căsătoria reprezintă o activitate pentru două fiinţe umane egale ce

1
formează o unitate, şi care poate fi dusă la capăt cu condiţia ca dezvoltării aceluiaşi tip de
interes social.
Psihologia individuală respinge ideea propriilor dorinţe, şi a rezultatelor
negative datorate unei represiuni, problemele cele mai importante ale vieţii. Acest tip de
concept refuză ideea de axare pe propria persoană, idee des întâlnită printre copii răsfăţaţi. La
fel de neconstructivă este si dorinţa de a deţine patrimoniul stămoşilor noştrii, care într-o
anumită măsură nu coincide cu prezentul, şi încă insuficient, gradul de interes social. Această
tipologie îşi îndreaptă interesul spre moştenirea strămoşească deoarece se complace cu
satisfacţia existenţei posesiunii moştenite, decât să depună efort în a folosi aceste moşteniri şi
a contribui la bunăstarea umanităţii, pentru a ajuta la creşterea interesului social.

ADAPTAREA SOCIALĂ A FUNCŢIILOR

În măsura în care putem vedea, omul este o fiinţă umană, şi pe bună dreptate
este numit aşa, deoarece deţine, prin moştenire, toate nevoile potenţiale şi necesare adaptării
la problemele vieţii sociale. Cu scopul de a face faţă acestora, el trebuie să se dezvolte cât
mai mult posibil din punct de vedere fizic cât şi mental. În acest moment, cea mai importantă
întrebare este: Pentru ce? Ce îl indeamnă pe om să lupte şi să-şi dezvolte capacităţile?
Individul, cât şi umanitatea, ca un întreg, îşi folosesc capacităţile, preluate de la strămoşii
noştrii, pentru a le îmbunătăţii într-o lume schimbată de fiinţa umană pentru binele întregii
umanităţi. Acest fapt a avut loc numai prin prisma interesului social. În plus, trebuie să
înţelegem că toate problemele vieţii pot fi rezolvate în mod corespunzător cu un grad
suficient de interes social.
Toate funcţiile umane – aduse în această lume prin intermediul unui nou
născut ca şi capacităţile de evoluţie într-un mediu social – trebuie adaptate la cererile lumii
înconjurătoare.
A căuta, a cerceta, a asculta, a produce sunete, a se mişca s-au adaptat din ce
în ce mai mult necesităţii atingerii acestui scop.
La începutul vieţii, au fost, toate funcţiile umane confuze şi automatice, uşor
îndreptate spre interacţiunea cu ceilalţi şi cu mediul înconjurător. Progresiv, puterea creatoare
a unui copil, acceptarea lumii externe, acumulează experienţă, şi le răspunde în aşa fel încât
să fie considerat câştigător pentru participarea sa la viaţa socială. Felul său de a mânca devine
potrivit; felul său de a privi, de a auzi, de a atinge, şi de a se mişca dovedesc mai mult sau
mai puţin dorinţa sa de cooperare. Felul său de a gândi şi de a vorbi conţin, din ce în ce mai
mult, valori şi bun simţ. Funcţiile, cât şi excreţiile sale, sunt, sau ar trebui să fie, în
conformitate cu viaţa şi mediul social. A suge degetul mare, a-şi roade unghiile, sunt procese
antisociale şi surse de infecţie, care se vor opri în momentul în care copilul va accepta
regulile acestui joc social din mediul inconjurător. Dacă nu sunt acceptate, motivul susţinut
este acelaşi, copilul nu şi-a gasit drumul prin cultura socială şi se străduieşte sa-şi atingă
scopul personal de superioritate.

FAZA SEXUALĂ PRIMARĂ

Funcţia sexuală este cu siguranţă moştenită, şi la început se manifestă printr-o

senzaţie gâdilitoare ridicată. Dezvoltarea, împreună cu ceilalţi, duce la turgescenţă, erecţii, şi
sentimente concomitente impulsurilor automatice. Atingerea şi rezultatul plăcut oferit de
această senzaţie gâdilitoare, conduc la repetarea actului, cu atât mai mult, în cazul în care
copilul, ca şi un întreg, doreşte să meargă pe propriul său drum, şi este mult mai înclinat spre
împlinirea personală decât spre cooperare, ca şi în cazul copilului răsfăţat.

1
 În acest fel, dreptul la cooperare este amânat pe mai târziu, şi copilul este
obligat să rămână la faza sexuală primară. Până în momentul în care va fi atins vârsta
potrivită transformării funcţiei sociale într-o activitate pentru două persoane de sexe diferite –
este valabil numai autoerotismul, în multiplele sale forme.
În faza primară, masturbarea devine o obişnuinţă. Viaţa socială a umanităţii,
întotdeauna se va opune acestui proces, deoarece, se ştie că umanitatea doreşte dezvoltarea
celei de-a doua faze. Dar există o discrepanţă între dezvoltarea treptată a fazei numărul doi, şi
opoziţia dintre îngăduirea efectuării acestui act datorită pericolelor implicate şi necesitatea
accestării acestui fapt numai la băieţii şi fetele, maturi din punct de vedere fizic şi mental.
Pentru copiii mai tineri, aceasta este o situaţie fără rezolvare. Nu numai părinţii şi profesorii
şi cărţile stupide şi periculoase, şi comentariile alimentează conflictele din mintea copilului,
cât şi interesul său social, câştigat în primii trei ani, de asemenea contracarează autoerotismul.
Medicii şi preoţii sunt şi mai mult de acord că faza primară nu poate fi evitată in totalitate, că
este o cale de dezvoltare naturală şi că nu ar trebui tratată cu asprime, şi că nu-l răneşte pe
copil din punct de vedere fizic şi mental.
În decursul acestei faze, se poate vedea capacitatea interesului social.
Remuşcările şi abaterile sunt comune şi acceptate de bunăvoie.Pe lânga aceasta, frecvenţa se
diminuează.Dar, copilul răsfăţat şi lacom, incapabil să reziste tentaţiei, se găseşte
într-o stare mai rea şi adesea foloseşte autoerotismul în alte scopuri – pentru a abuza de
atenţia părinţilor, pentru a atrage alţi copii, sau ca şi pretext pentru înfrângerile şcolare sau
mai târziu în viaţă.

TIPURI DE AUTOEROTISM

Mai târziu, cu necazurile lor, copiii se îndreaptă adesea spre alte tipuri de
masturbare, cum ar fi, transpunerea în vise erotice, utilizarea pozelor erotice sau a altor
mijloace de incitare, şi uneori a altui copil. Acest fapt deschide drumul spre aşa-zisa
homosexualitate, care reprezintă unul din multele tipuri de masturbare, de multe regasit
printre egocentrici, adulţi care în zadar se agaţă de faza primară, autoerotică a funcţiei
sexuale.
Problema aşa-zisei dezvoltări a sexualităţii nu este la fel de simplă precum ne
învaţă psihanaliza; pentru orice ar fi considerat normal, dezvoltarea naturală a sexualităţii, nu
poate avea loc în momentul în care circumstanţele externe prevăd o dezvoltare obligatorie. Se
ţine cont de faptul că nici o supărare din copilărie nu este luată în serios şi pedepsită la fel de
sever ca şi dezvoltarea faţă de normele sexuale.Pentru a fi sigur că, atunci când copiii se
comportă, din punct de vedere sexual, pueril şi lipsit de naturaleţe, nimeni nu are o atitudine
prietenoasă faţă de ei, şi de obicei sunt pedepsiţi.Dar nu există groază nemărginită, ca atunci
când un copil se comportă normal pe plan sexual. Cu toate că tot ceea ce observăm la copii
trebuie privit ca şi influenţa cauzelor externe.Nu ştim cum s-ar dezvolta sexualitatea în cazul
în care nu am fi, şi nu am institui bariere împotriva ei.2
Anumite tipuri indică sexualitate atunci când iritaţia şi frica ( la care alţii
răspund cu palpitaţii cardiace sau probleme intestinale sau ale vezicii urinare ) se complac în
vise sadice şi masochiste, în timpul zilei cât şi în timpul nopţii. Mai târziu, acest tip poate
duce la un eşec total în funcţionalitatea sexuală prin intermediul dezvoltării deviaţiilor sadice
şi masochiste.
Toate celelalte tipuri de deviaţii – fetişismul, sodomia, necrofilia, etc. – sunt
tipuri aparţinătoare fazei sexuale primare.Aceste tipuri, întotdeauna, trădează concepţia
greşită şi stilul de viaţă al unui copil răsfăţat sau neglijat, care nu a crescut îndeajuns pentru a
2
Acest paragraf este tradus din A1928c, paginile 5-6.

1
atinge un grad de interes social suficient pentru cooperarea deplină cu ceilalţi. Acest lucru
este la fel de adevărat, privitor la persoanele cu caracter de promiscuitate, cele care se
masturbează şi în exclusivitate cei care frecventează prostituate.
Simptomele nevrotice ale disfuncţiei sexuale, impotenţa, frigiditatea,
vaginismul, şi ejacularea prematură, sunt, de asemenea semne ale fazei sexuale primare.
Aceasta fază nu a fost depaşită din cauza lipsei interesului social.

FAZA SEXUALĂ SECUNDARĂ

Dragostea, ca şi responsabilitate, implică două persoane de sex opus, egale, şi

necesită atracţie fizică şi mentală, exclusivitate, precum şi o renunţare totală şi finală. Soluţia
corectă a acestei activităţi aparţinătoare cuplurilor, este binecuvântarea oferită de interesul
social faţă de persoanele care şi-au dovedit devotamentul faţă de prieteni, fiind pregătiţi
pentru un loc de muncă, şi demonstrând devotament reciproc.

O EXPRESIE A STILULUI DE VIAŢĂ3

Multi psihoanalişti cred în faptul că dezvoltarea sexualităţii reprezintă baza

dezvoltării întregii minţi şi a psihicului, la fel şi pentru mişcarile fizice. În opinia actualului
scriitor, acest lucru nu este posibil. Mai degrabă, întreaga formă de dezvoltare a personalităţii
depinde de – stilul de viaţă şi prototip.4
În copilărie, problemele sunt complicate de către relaţiile psihologice cu
părinţii. Instruirea sexuală precară este ocazională în conflictul psihologic dintre părinte şi
copil. Un copil combativ, în special în perioada adolescenţei, poate abuza de sexualitate cu
intenţia deliberată de a-şi răni părinţii. Se ştie despre băieţi şi fete că întreţin relaţii sexuale
după o ceartă cu părinţii. Copiii se folosesc de aceste mijloace de răzbunare tocmai pentru că
observă că părinţii sunt sensibili în această privinţă.
Goana după sex ar trebui valorificată într-un mod util prin care toate
activităţile noastre sunt exprimate. Dacă scopul este ales în mod corespunzător, nici
sexualitatea, nici alte manifestări ale vieţii nu vor fi suprasolicitate... Într-un stil de viaţă
normal, sexul îşi va găsi expresia corespunzătoare. Acest lucru nu înseamnă că putem depăşi
nevroza, semnele unei vieţi eronate, numai prin libera exprimare sexuală. Concepţia, atât de
larg difuzată, că libidoul reprimat este cauza nevrozei este fals. Mai degrabă... persoanele
nevrotice nu-şi găsesc expresia sexuală corespunzătoare.
Anumite persoane au fost sfătuite să dea frâu liber instinctelor sexuale, şi care
au urmat sfatul, doar pentru a-şi înrăutăţii situaţia. Motivul ... este acela că aceste persoane
eşuează în utilizarea vieţii lor sexuale într-un scop social util, care singur i-ar putea schimba
condiţia nevrotică. Exprimarea de la sine a instinctului sexual nu vindecă nevroza, o boală a
stilului de viaţă, dacă am putea utiliza termenul aşa, ea poate fi vindecată numai prin
îmbunătăţirea stilului de viaţă.

3.2. ATITUDINEA FEMEII FAŢĂ DE SEXUALITATE5,6

3
Reeditat din A1929d, paginile 125-26, 128, 129-30.
4
Prin ‘prototipul’ Adler ( A1929d) se înţelege precursorul rudimentar şi de formare al stilului de viaţă al
adultului, modelul unei personalităţi mature.
5
Traducere din A1926e, şi reeditare din A1930d, paginile 89-97.
6
Referinţe generale: G.Heymans (1910), Otto Weininger (1918), Vaerting (1923), J.S.Mill (1869),
Schirmacher (1905), Ellen Key (n.d), Paul Moebius (1903), Johan Bachofen (1861), Berhard Aschner

1
 Nu există nici o bază solidă pentru studierea atitudinii femeii faţă de
sexualitate. În conformitate cu direcţiile ştiinţifice actuale, se poate studia compoziţia
sângelui, se pot trage concluzii în legatură cu glandele endocrine şi corelaţiile lor, şi se
presupune că sunt îndeplinite condiţiile fizice corespunzătoare unui comportament sexual
ideal.
Conform cărui ideal judecăm? Ţelul dezvoltării sexuale feminine depinde
numai de organele sale reproductive? Cum judecăm ce e bine şi ce nu? Căutăm cumva
fericirea absolută, cât mai mulţi descendenţi, sau satisfacţia deplină? Cerem cumva egalizarea
valorilor dintre sexe sau supunerea unuia dintre ele? Atâtea întrebări, atâtea ţinte ale
dezvoltării feminine, atâtea cereri pentru diferitele forme sexuale ale vieţii! Literatura de
specialitate privind aceasta problemă umană este cea mai vastă.
Mai multe lămuriri decât în cazul lucrărilor ştiinţifice, urmate de imensitatea
de absurdităţi pseudo-ştiinţifice, sunt lucrările poeţilor, noveliştilor, pictorilor, şi sculptorilor.
Descoperim că, începând cu Biblia, miturile şi poveştile cu zâne, până la modernele povestiri
şi piese şi poezia lirică a bărbaţilor şi femeilor, problema erotică este tratată şi elaborată. Dar
din moment ce arta, tratată ca ştiinţă, a fost, pâna recent, aproape exclusiv munca bărbaţilor,
reflectă cunoştinţele bărbatului privitoare la sufletul femeii. Adesea, anumite probleme
importante rămân nerezolvate, amintindu-ne confesiunile ghicitorilor ”femeia este o
ghicitoare”.
Preponderenţa opiniilor masculine este cu siguranţă rautăcioasă, adesea
reducând imaginea femeii la un obiect folositor bărbaţilor sau femeilor. Responsabilitatea
femeii e aceea de a fi frumoasă şi de a creşte copii. Pe deasupra, izbitoarele deficienţe ale
caracterului, libertatea intelectuală, atingerea obiectivelor, şi aptitudinile vocaţionale şi cele
referitoare la viaţa publică sunt atât de accentuate încât existenţa femeii este aproape în
totalitate justificată prin dragoste şi grija faţă de descendenţi. Această decizie influenţează
puternic femeile. În general o acceptă şi par că se supun acestui rol atribuit de către bărbaţi.
În revolta exagerată, George Sand sfâşie acest sistem prin intermediul cuvintelor: „Virtutea
femeilor – o bună invenţie a bărbaţilor!”
Acest fapt sugerează că, în afara construcţiei fizice, şi alţi factori afectează
atitudinea sexuală a femeii care modifică cu mult cursul erotismului. Printre acestea se
regăsesc atitudinea faţă de cultură, numărul relativ al femeilor, şi măreaţa importanţă a
bărbatului corespunzătoare privilegiului de a face curte constant, baza sa economică fermă, şi
şcolarizarea şi pregătirea mult mai bune. În masura în care descoperim, educarea fetelor
pentru rolul de femeie ţine cont de aceşti factori şi încearcă să deprindă o reglementare a
acestora. O atitudine faţă de sexualitate bazată exclusiv pe fizic, o sexualitate izolată de
ceilalţi factori, poate fi găsită, numai în cazul debililor mintali. În toate celelalte cazuri fiecare
forma de sexualitate este bazată pe o idee preconcepută, preliminară faţă de problema
dragostei.

PERSPECTIVA INDIVIDUALĂ

Un lucru e cert: Sexualitatea feminină nu este sub nici o formă omogenă şi

depinde de diverşi factori. Se ştie că se poate remarca o anumită uniformitate, în momente
diferite şi locaţii diferite, în diferite popoare şi la vârste diferite, asemănător cu moda. Cu
toate că această asemănare există – „ Durerile şi gemetele lor care nu vor înceta să existe, mii,
şi toate au o singură sursă, un singur mod de vindecare” [ la fel cum spune Diavolul în Faust,

(1924=, Wilhelm Liepman (1922), Hugo Sellheim (1924), Helene Deutsch (1925). [Nota Autorului].

1
de Goethe]7 – totuşi, este evident, că fiecare caz în parte este puţin diferit; de exemplu, din
dorinţa generală de a găsi un soţ, nu se poate ajunge la concluzia că există ceva dorit, pentru
că din punct de vedere social, este nevoie de o pregatire sexuală. Restricţia din cercul de
acţiune al femeii, tradiţia, mândria personală, şi motivele economice, la fel de mult ca şi
impulsurile sexuale, o îndeamnă sa-şi aleagă un partener. În ciuda fundamentului organic,
impulsurile sexuale sunt îndrumate şi schimbătoare, în funcţie de forma de viaţă individuală,
cât şi adevăratele ei intenţii, pot fi antrenate în diverse direcţii. Indiciile impulsurilor sexuale ,
încă din copilărie, sunt modelate de către cultura înconjurătoare, şi la fel ca şi celelalte
impulsuri, domesticite şi incitate , în mod individual prin înţelegerea experienţelor, care nu se
limitează la experienţa sexuală. În momentul în care educaţia sexuala a unei fete o îndeamnă
spre o atitudine pasivă asupra vieţii, comportamentul său erotic va fi şi el pasiv.
Numai pe plan individual se pot determina toate aceste influenţe care
afectează exprimarea sexuală a femeii. În forma psihologică a expresiei, precum atitudinea
femeii cu privire la sex, nimeni nu se poate aştepta să găseasca o cauză reală. Toate
impulsurile şi sentimentele organice, la fel ca şi experienţele, trec prin filtrul personalităţii şi
sunt întelese prin prismă individuală. Din punctual de vedere al categoriei ideale, fiecare
utilizare a factorilor mai sus menţionaţi , fiecare evaluare de sine şi efectele sale, sunt
dezvoltate intr-un mod mai mult sau mai puţin greşit. Femeia va experimenta şi evalua
modalităţile de abordare, de peţire, regimul de perfecţionare activ şi pasiv al modului de viaţă
al partenerului, în conformitate cu ţelul ei în viaţă.
Toate aşa numitele caracteristici feminine sunt subiectul extrem al balanţei
sociale cu privire la forţele dintre bărbat şi femeie, le datorează originea, şi poate fi formată
sau distrusă de către el. Chiar şi trăsăturile aparent înnăscute, cum ar fi aşteptarea unui
pretendent, pasivitatea, rezerva, modestia feminină, sentimentele materne, sau monogamia,
sunt subiecte de discuţie mai mult decât se realizează în aceste vremuri, şi sunt direcţionate
spre scopul final [cel individual]. Aluziile la exhibiţionism, de multe ori justificate prin modă,
ar trebui evaluate ca fiind neutre; în timp ce formele mult mai explicite dezvăluie un caracter
activ.
În legătură cu acesta şi cu deprecierea partenerului, fetişismul se
supraevaluează ca fiind o problemă lipsită de importanţă. Acest lucru adesea limitează
alegerea în dragoste la fel de sever ca şi imaginea ideală a pertenerului. Împotriva acestor
doua revendicări dar şi altele, orice îmbunătăţire ar putea eşua. De multe ori aceste sunt doar
pretexte greşit înţelese pentru a exclude orice alegere. Altfel alegerea iubirii, întotdeauna va
corespunde cu o auto-limitare a impulsului sexual şi a suprastructurii , urmată de motive
variate. Impresiile din copilăria timpurie, imaginea tatălui, a fratelui, sau a persoanelor
apropiate sunt stabilite concomitent. Alegerea partenerului în dragoste, atâta timp cât este din
proprie iniţiativă, întotdeauna va corespunde în întregime particularităţilor, defectelor, şi
avantajelor atitudinii personale. Un sincer sentiment de tărie, rareori găsit, va acorda
prioritate bărbaţilor asemănători. Fetele care din umbră cauta superioritate, adesea se simt
atrase de slabiciuni, incapacitate, sau aleg ceva mai prejos de ele. În mod asemănător,
alegerea cuiva apropiat, sau a unei rude, duce la un sentiment de slăbiciune, la fel ca şi
preferinţa bărbaţi mult mai în vârstă sau mult mai tineri. De multe ori, sentimentul matern
este fructictificat într-un mod eronat, ţintind spre salvare sau îmbunătăţirea partenerului
decăzut şi încercarea reprimării ordinii sexualităţii normale.8

FACTORI FAVORABILI ŞI NEFAVORABILI

7
Partea I, Scena IV, Bayard Taylor – traducere după original, “Es ist ihr Weh und Ach aus einem
Punkte zu kurieren.”
8
Acest paragraph, şi următorul sunt introduse din paginile 95-96.

1
 Erotismul nu este un simplu insctinct animalic, niciodată, la fel cum credea şi
Schopenhauer, doar o atracţie naturală în scopul procreerii rasei umane. Mai degrabă
reprezintă o parte a sentimentului social, extrem calificată, şi care reflectă întreaga
personalitate, şi totuşi gradul de conexiune cu viaţa socială cât şi pregătirea pentru o viaţă în
doi.
Dezvoltarea capacităţii de a iubi este promovată de anumite condiţii,
ameninţată de altele. Situaţia din copilărie este decisivă, la fel ca şi primele decizii a fetei cu
privire la viitorul său ca femeie.
Credinţa în propria ei tărie, o viziune optimistă asupra viitorului, abilitatea de
a lua contact cu oamenii, înclinaţia spre bucurie, inexistenţa unui sentiment critic asupra
apartenenţei la sexul feminin, şi respectul faţă de rolul de femeie sunt întotdeauna elemente
favorabile.
Ignorarea propriei feminităţi sau ezitarea în primii ani de copulărie, un
puternic ataşament faţă de o singură persoană din familie, sentimente generale de slăbiciune
şi inferioritate, a creşte fără iubire, lipsa încrederii în propria persoană şi în ceilalţi, urâţenia
dar şi frumuseţea, susţin, în special, dispreţul faţă de feminitate, nupot, în nici un caz, deranja
pregatirea pentru iubire.

DEZVOLTAREA NEFAVORABILĂ

Situaţia fetei în copilărie este extrem de importantă. O casătorie eşuată a

părinţilor, grosolănia, stările de ebrietate şi nepăsarea tatălui, sau necredinţa creează fetei o
stare de frică pe tot parcursul vieţii că vor avea aceeaşi soartă nenorocită şi umilitoare ca şi
mama ei. Chiar şi atunci când vor avea cea mai bună construcţie sexuală, atitudinea lor faţă
de bărbaţi nu va fi lipsită de neîncredere, scrupule, şi inhiniţii. Ţelul şi scopul final va fi acela
de a evita degradarea pe care o consideră o siguranţă în viaţa unei femei, şi vor încerca sa
excludă rolul de femeie. Întreaga lor viaţă, atitudinea faţă de bărbaţi va conţine un sitem de
dispozitiv de protecţie sub forma inhibiţiilor, simptomelor nervoase, şi al devierilor sexuale.
În conformitate cu acesta, imaginea lor despre lume, logica lor, obiceiurile, şi
formarea impulsurilor sexuale – de fapt, pe întregul curs al vieţii – sunt îndreptate într-o
direcţie distantă de bărbaţi. În funcţie de personalitatea lor, care începe să se dezvolte în
primii ani de copilărie, experienţele, şi perspectivele mai mult sau mai puţin greşite,
naturaleţea, scipul fundamental al erotismului se schimbă intr-unul de rezervă. (Ersatzziel).
Acest substitut (A1917a, pag. 281) se înşală în privinţa problemelor secundare ( deviaţiile
sexuale de toate tipurile şi accentul pe anumite detalii sexuale), sau realizează doar o parte a
sexualităţii ( frigiditatea ), creează frică faţă de bărbaţi, indiferenţă, sau aversiune, sau
pornirile masculine, şi conduc spre un rol masculin în viaţa sexuală, la fel ca şi întregul
modus vivendi al femeii.
Acest tip de îndepărtare parţială sau totală de rolul feminin are expresii
caracteristice. Frecvent descoperim aversiuni faţă de maternitate şi creşterea copiilor; dar, din
nou, în cazurile moderate, copilul poate intra într-un exclusiv contrast cu soţul. În cele mai
multe cazuri simptomele nervoase de toate felurile împiedică o dezvoltare armonioasă a
erotismului. Înclinaţiile spre prostituţie şi tendinţele spre poligamie exagerată sunt, de
asemenea manifestaţii ale aversiunilor faţă de rolul de femeie. Vaginismul este tot o expresie
a respingerii.
Toate aceste manifestaţii care diminuează rolul femeii au în comun
numulţumirea fetelor faţă de poziţia socială din mediul cultural. Acest fapt este alimentat de
adevărata sau aparenta preponderenţă a bărbaţilor, şi de atitudinile beligerante ale femeilor,
care ar putea crea o punte de trecere dintre o revoltă deschisă la supunere potolită.
Necesitatea schimbării acestei situaţii induce femeilor toate idealurile de conducere şi

1
emanciparea, şi degenerează în sute de forme de prostest masculin, în viaţa personală. Kant
(1798), în Athropologia sa, subliniază acelaşi lucru. Şi Herder9, în colecţia sa de cântece
dedicate miresei din toate timpurile şi toate popoarele, a creat numai cântece triste.
De asemenea, binecunoscuta prejudecată privind inferioritatea femeilor,
excluderea aproape completă a realizărilor feminine din ştiinţă şi artă – parţial datorată
pregătirii inadecvate, în timp numai în cadrul dansului şi al teatrului l-i s-a permis atingerea
unor scopuri înalte. Nu e de mirare ca această nemulţumire referitoare la rolul femeii trimite
frecvent la o imitare a bărbaţilor – în modă, dorinţele şi fanteziile, conduita pe parcursul
vieţii, şi erotismul. Nu e surprinzător că, în conformitate cu estimările fizicienilor cu
experinţă, aproximativ 70% dintre femei sunt frigide în ciuda construcţiei sexuale perfecte.
Împreună cu toate aceste motive împotriva liberei dezvoltări sexuale în
direcţie socială, o formă de expresie culturală, şi în general inseparabile, se regăseşte o
pregătire pentru iubire inadecvată sau precară, un adevărat obstacol în calea armoniei sexuale.
Dominanta lipsă de încredere, continua cautare a sinelui, nevoia de a-ţi întrece propriul
partener, şi frica de a-i fi inferior împiedică devotamentul spontan şi otrăveşte relaţia de
iubire. Fetelor nu foarte draguţe le este frică de faptul că soţul s-ar putea plictisi mult prea
repede, în timp ce fetele frumoase se simt asuprite, considerându-se numai obiecte sexuale, şi
îşi consideră insultată demnitatea. Acest fapt se agravează prin obiceiurile de burlăcie ale
soţului, dezinteresul privitor la actul sexual, neînţelegerea sexualităţii masculine.
Neîndemânare, brutalitate, injurii aduse sensibilităţii psihologice în timpul primelor relaţii ar
putea duce la o supărare permanentă. Limitările geloase ale libertăţii, o sarcină înafara
consimţământului sau a voinţei ar putea avea acelaţi efect. Temerile privitoare la experienţele
din copilărie, şi prejudiciile dureroase şi pericolele statutului de femeie alimenteză
sentimentul de inferioritate.

TULBURĂRI SEXUALE

Dezvoltarea impulsurilor sexuale stimulează individul, în timpul celor slăbite,

în timpul acţiunilor autoerotice de masturbare. Cu toate că, mai devreme sau mai târziu, prin
seducţie sau pe cont propriu, parţial inhibat şi parţial încurajat de către mediu şi cultură,
copilul se va lovi de satisfacţiile masturbării. Inofensiv, prin ele însele, pot da naştere la un
curs de formare prin autoerotism, care împiedică dezvoltare erotismului normal şi efectelor
sale, imbunătăţeşte considerabil argumentele împotriva lui, pentru că, la fel şi o valvă
pregătită tot timpul, poate reduce tensiunea sexuală oricând.
Aceast punct de vedere se găseşte intr-un puternic contrast cu cel somatic.
Pentru noi, problemele culturale şi greşelile, îndrumarea slabă şi pregătirea inadecvată sunt în
prim-plan, în timp ce aceia care scot în evidenţă constituţia sau atribuie o slabă importanţă
acestor factori sau care ii privesc ca pe nişte deficienţe glandulare. Îm potriva acestor
evidenţiem:

1. Chiar şi cel mai înzestrat organism poate face greşeli şi erori.

2. În ceea ce priveşte inferioritatea organelor, incluzând glandele endocrine,
în opinia noastră e suficient pentru a putea fi luate în calcul, deşi
întotdeauna prezentate într-un context mai important decât cel pur organic.
Acest context este alcătuit din relaţia dintre inferioritate şi cerinţele culturii
respective, şi cum influenţează stima de sine, conducând la o evaluare de
sine scăzută.
3. Formarea fizică şi psihologică care rezultă din atitudinea sexuală
antisocială a femeii , scoate în evidenţă alte valori şi interese, şi de
9
Johann G. von Herder (1744-1803), filozof german, poet şi critic.

1
 asemenea produce schimbări în al doilea rânf al bazei organice
aparţinătoare funcţiei sexuale. Stimulii lumii externe care încurajează
aceasta funcţie sunt îndepărtaţi, impulsurile organice sunt oprite şi
amânate, şi organul este pus la odihnă în mod artificial şi ar putea fi rănit
în continuare de schimbarea forţată a vieţii. În „greva foamei” [anorexia
nervosa] a femeilor , de exemplu, care poate că este întotdeauna iniţiată de
„protestul masculin” în respingerea rolului femeii, substanţele procreative
şi alte glande endocrine scad în timpul procesului de emancipare. Dar şi
înainte de aceasta, exclus psihologic vorbind, aparatus psihologic este
ocupat cu interese de întreţinere şi evacuare.
Iubirea lesbiană, persistenţa fanteziilor sexuale, mastrubarea, şi necinstea sunt
semne de protest masculin şi dezvăluie frica bărbaţilor de respingere. Visele homosexuale nu
sunt o dovadă de homosexualitate, cum este considerat generalmente ca fiind dăunător, dar
sunt semnele îndreptării pe căi greşite. Dorinţa de poligamie, flirturile exagerate,
compromiterea pasională a celeilalte perosne, fanteziile unei femei captive, şi protestele
exagerate şi respingătoare ale bărbatului, toate se îndreaptă spre o încercare de respingere a
căsătoriei. Adulterul întotdeauna reprezintă semnul unei revolte împotriva bărbatului , un act
de răzbunare deghizat într-un scop pe deplin incitat de erotism
Prima menstruaţie adesea se produce un focar de luptă impotriva rolului
feminin, atunci când nu există pregatire adecvată. Frecvent rezistenţa arde cu putere de
fiecare dată. Durerea, fără cauze organice pare a fi produsă de contracţii arbitrare, prin
încetinirea eliberării sângelui, şi se ridică din nemulţumire prin respingerea evenimentului.
Acest punct de vedere este susţinut prin faptul că adesea după ccăsătorie, când împăcarea cu
rolul feminin este foarte departe, durerea dispare. Opinia general susţinută cum că
menstruaţia implică impurităţi sau boală, adesea avansată de doctori, scade încrederea în sine
a femeilor şi produce, destul de des, depresii puternice. Sentimentele sexuale intensificate
( poate pentru că nu sunt periculoase ) sunt destul de frecvente în această perioadă.
Apropierea menopauzei şi menopauza în sine sunt momente foarte dificile
pentru femeia care consideră tinereţea şi frumuseţea aproape cele mai importante atribuţii ale
femeii. Îşi pierd ultitima rămăşiţă de încredere în propria valoare. Deprimate şi disperate,
adesea încearcă să recâştige sentimentul valorii prin creşterea aşteptărilor de la cei din jur.
Altele plonjează într-un conflict destructiv cu propriul erotism, care nu dispare în acel
moment ci este respins peste tot, ridiculizat, şi nicidecum luat în serios.

CONCLUZIE

O atitudine eronată privind viaţa operează împotriva bărbaţilor şi femeilor. În

timp ce luăm în considerare cpnstrucţia organică a erotismului, trebuie să recunoaştem că
atitudinea individuală este decisivă în cazul direcţiilor erotice şi a neajunsurilor.
Dacă am numi condiţiile preliminare atitudinii sănătoase a femeii privitoare la
sex (Sexualleben) , de obicei nu sunt îndeplinite într-un mod suficient, acestea ar fi:
1. Îmbunătăţirea invariabilităţii rolului sexual şi acceptarea acestuia.
2. Pregatirea educaţională pentru iubire, în concordanţă cu interesul social.
3. Respect pentru rolul femeii.
4. Confirmarea vieţii şi a societăţii umane.

3.3. ATITUDINEA PSIHO-SEXUALĂ A BĂRBATULUI10,11

10
Traducere după original A1926f, reeditare din A1930d, paginile 98-102, 105.

1
 Atitudinea psiho – sexuală a bărbatului coincide în esenţă cu cea femeii.
Întotdeauna ne măsurăm cu concepţia ideală a bărbatului pe care ne-o imaginăm, ca apoi să
simţim diferenţa potrivirii cu viaţa oamenilor, şi cu cea a convieţuirii dintre una bărbat şi o
femeie. De asemenea, evaluarea unicităţii omului depinde în totalitate de aceste presupuneri.
Diferenţele dintre sexe se bazează pe o cultură recunoscută de bărbaţi, în mod
tacit sau deschis, privilegiile dragostei în viaţă urmărite în refuzarea femeii. Sfera de
activitate a bărbatului în dragoste este în primul rând determinată de aceasta, şi uşurată pentru
că nu are parte de o sarcină, consecinţa sexualităţii, pentru că rolul lui este de peţitor constant,
şi din cauza tradiţiei, o imensă fortă. Într-un acord perfect, moralitatea de conducător
aparţinătoare bărbatului la care se adaugă moralitatea sexuală comun acceptată, nu stabilesc
limite înguste, cum se întâmplă în cazul femeii.

DEZVOLTAREA TIMPURIE

Impulsul sexual masculin se manifestă cu diferite intensităţi, de obicei cu mult

înaintea pubertăţii, şi se poate îlua direcţii greşite în timpul copilăriei, pubertpţii, sau mai
târziu. Aşadar atitudinea bărbatului privind aceste probleme ale vieţii îi va influenţa
întotdeauna dezvoltarea sexuală. Este mult mai uşor de înţeles dacă nu este fixată o măsură a
impulsului sexual, şi expresiile lui pot creşte sau se pot reduce în funcţie de feluritele
influenţe.
Începând cu perioada copilăriei, aceste influenţe şi direcţiile psihologice se
afirmă în mod clar. Pregătirile sexuale constau în primul rând în îmbunătăţirea rolului
băiatului, o înţelegere matură a problemei sexuale, şi stabilirea unui ţel îndreptate spre iubire
şi căsătorie. Cultura noastră şi instituţiile sale preiau o parte din munca celor responsabili de
creşterea copilului. Pregătiri diferite, jocuri diferite, şi măsuri educaţionale diferite încearcă
cârmuiască cursul dezvoltării în mod corect. Viaţa înconjurătoare, asemănarea cu animalele,
măsurile educaţionale, sunt de obicei uşurate în mod egal, avansează spre o vedere în
adâncime privitor la secretul sexual; cititul, teatrul, imaginile motrice, şi uneori seducţia
completează această culturalizare. În plus, deoarece peste tot în viaţa lui un băiat se
interacţionează cu iubirea şi căsătoria, din moment ce toate măsurile educaţionale prevăd pe
viitor o soluţie socială pentru problema dragostei şi căsătoriei, şi din moment ce creşterea
impulsului sexual necesită o soluţie, pe vitor băiatului imaginea depre lume se dezvoltă în
acest fel.
De obicei, atitudinea băiatului în privinţa celuilalt sex este, la început, una
ostilă şi de superioritate. Aversiunea furioasă împotriva tipului de îmbrăcăminte al femeilor,
insinuarea unei existenţe feminine, sunt semne exagerate în descoperirea rolului sexual. De
asemenea, în ultimii ani de copilărie ai băiatului, sentimentul de superioritate iese la iveală,
chiar şi în educaţie comună, şi calitatea fetelor este denigrată, ca şi cum ar fi obligaţi să facă
acest lucru. „Băiatul,singur, se îndepărtează cu mândrie de fată.” 12 Prin intermediul gesturilor
sale critice, adesea găsim urme de afecţiune şi dragoste. Deseori, în al patrulea, al cincilea, al
şaselea an, pornirile prietenoase – cât şi cele critice şi maliţioase – apar. Nu lipsesc nici
tachinarea şi atacul.
Pe parcursul primilor ani , impulsul sexual poate crea ocazii de masturbare. În
copilărie, prin intermediul seducţiei putem descoperi masturbare reciprocă, sau, în special în
mahala, acte sexuale normale. E vrednic de atenţie că băieţii , în timpul procesului de

,11
Referinţe generale: Wilhelm Fliess (1906), Tandler and Gross (1913), Otto Weininger (1918),
Magnus Hirshfeld (n.d), Robert Műller (1907), Havelock Ellis ( 1912a), Hermann Rohleder (n.d),
Sigmund Freud (1923), Alfred Adler, )A1912a). [Nota autorului]
12
Din poemul lui Schiller, Die Glocke: “Vom Mädchen resist aich stolz der Knabe.”

1
dezvoltare le este mult mai uşor să recurgă la masturbare reciprocă prin homosexualitate,
decât la un comportament sexual normal.

PUBERTATEA

Vârsta de 14 ani este decisivă pentru un băiat deoarece poate alege

masturbarea, de care, mai devreme sau mai târziu se vor indepărta. La pubertate, impulsul
sexual este diminuat, eliberându-se spre dezonorare mai mult sau mai puţin frecventă.
Oboseala şi aspectul neîngrijit, pe parcursul aceste perioade, adesea provin din boli sau
tulburări de dezvoltare. Masturbarea şi necinstea pot fi depăşite complet. Dacă persistă pe
mai mulţi ani, pot fi tratate ca şi încercări de excludere a femeilor.
În timpul pubertăţii şi la scurt timp după, se formează imaginea fetei ideale,
care conţin semnalmentele unei persoane apropiate. Există posibilitatea să se schimbe mai
târziu, ca şi alte idealuri. Adesea există frica înrăutăţirii acestei imagini, sau a fetei care o
întruchipeză, prin gânduri senzuale. În acelaşi timp, pot avea loc cele mai extravagante
imagini pline de fantezie. Frecvent, masturbarea reprezintă dorinţa transpunerii dorinţei
senzuale în realitate.
Alături de acest sentiment pur, unii descoperă sorinţa unei senzualităţi vulgare,
sau angajarea în relaţii sexuale, urmând ultima linie de rezistenţă, de obicei cu prostituate şi
dame de companie . Ambele sunt pregătite şi creează puntea de trecere spre dragoste şi
căsătorie, uneori chiar permanent. Prin aceste două drumuri eronate tinerii bărbaţi sunt
adeseori încurajaţi de catre educatori instruiţi sau neinstruiţi. Închiderea acestor căi greşite
este posibilă numai pentru cei care nu simt nevoie relaţiilor sexuale foarte devreme, dar nici
nu le este frică să-şi ceară drepturile în dragoste în momentul în care ambii parteneri sunt
pregătiţi să se sprijine unul pe celălalt.
Obiceiurile şi practicile societăţii, reuniuni, dansuri, şi proiecte care includ
ambele sexe, promovează şi încurajează heterosexualitatea care începe acum să se dezvolte.
Formarea acestei uniuni este un proces continuu şi activ. În gânduri, pe stradă, la teatru, în
reprezentări pictoriale se găsesc stimulări constante care ajută această înclinare spre dragoste
şi căsătorie. Căsătoria este , bineînţeles, conectată la un grad înalt cu probleme economice şi
profesionale. Până la acel punct, o perioadă destul de lungă include destul de multe probleme
prin care tinerii decad spre capricii sexuale şi boli venerice.

CĂSĂTORIA

Când un bărbat se căsătoreşte, nu numai că se loveşte de responsabilităţile

acesteia (A1925b), dar aproape întotdeauna îşi exprimă propriile necesităţi, care de multe ori
nu corespund căsătoriei şi de multe ori sunt dăunătoare relaţiei. Această situaţie nouă pentru
el devine un criteriu de încredere în formarea lui pentru căsătorie. Această pregătire se va
reflecta asupra filozofiei sale şi asupra atitudinii sale faţă de femei. Alegerea perechii sale a
fost îndrumată de imaginea ideală a femeii şi a căsătoriei.
În funcţie de mulţumirea faţă de mamă şi soră, sau neînţelegerea cu aceste, îşi
va alege perechea asemănătoare lor, sau diferită de ele. Dacă este un bărbat care caută
tandreţe, îşi va cauta o fată care să-l răsfeţe. Dacă îi place sa fie într-o continua competiţie, îşi
va alege p fată puternică; sau le va prefera pe acelea care au o personalitate slabă şi sunt uşor
de condus. Bineînţeles, aşa apar multe greşeli , în special din cauzp faptului că fata nu va
tolera subjugare permanentă.
Dacă cineva este strict educat pentru căsătorie, atitudinea sexuală şi căsătoria
în sine, depind în totalitate de partener. Dacă femeia ştie sa creeze armonie,cei doi vor fi

1
imaginea sexualităţii armonioase până la finalul vieţii. Acesta caz este rar, ca dovadă slaba
pregătire a copiilor pentru căsătorie. Strâns legată de sexualitate, în unele cazuri se dezvoltă
sentimentul necondiţionat de camaraderie, astfel încât problemele dezagreabile nu apar sau
sunt uşor de depăşit. În aceste căsătorii va fo destul loc pentru noua generaţie, care va fi
acceptată prin acest sentiment de tovărăşie. Problema sexuală îşi va găsi rezolvarea, nu va fi
simţită ca o obligaţie faţă de celalalt, şi nici unul dintre parteneri nu se va simţi ca un obiect.
Apartenenţa sexuală (Zugehörigkeit) nu va avea probleme, numai în ultimii ani, adesea după
60 de ani. Actul sexual nu va fi o deficienţă, şi nici cauză unei proaste dispoziţii, a epuizării
sau a supărării.
În cazul celor nepregătiţi dituaţia este diferită. În timpul pubertăţii, timpul unei
posibile şi dorite sexualităţi, pregătirea inadecvată, îşi va face simţită prezenţa într-un mod
dureros şi în orice împrejurare, şi cei în cauză nu sunt capabili să reacţioneze. Sentimentul
insecurităţii, lipsa încrederii în propria persoană, îi trimite spre o imagine a sexualităţii, a
femeii şi a devotamentului faţă de femeie, mai mult sau mai puţin ameninţătoare faţă de
propria sferă de semnificaţie. Acestor indivizi le lipseşte cinstea, cea mai importantă cerinţă a
erotismulu sănătos. În comportamentul lor se întâlnesc digresiuni şi deviaţii, dintre care cele
mai puternice sunt homosexualitatea şi autoerotismul. În mod asemănător, toate celelalte
deplasări sexuale, cum ar fi fetişismul, sadismul, masochismul, şi comportamentul pervers,
scot în evidenţă nesiguranţa şi tentativa de instalare a propriei satisfacţii sau a propriilor
dorinţe, în locul celor oferite de societate, astfel, în scopul evitării testării propriilor valori.
Alegerea prostituatelor şi preferinţa contactelor lipsite de responsabilităţi, dezvăluie aceeaşi
slăbiciune. Cînd înţelegem corect această energie, îl putem evalua uşor pe Don Juan, şi în
cazurile de poligamie, lipsa curajului, caracteristică reprezentativă pentru cei fără aşteptări şi
preferinţe pentru succesul uşor de atins. Sexualitatea este „un act pentru doi” (Nietzsche), o
activitate pentru doi parteneri egali. Nu se găseşte succes în dragoste prin eforturile de
evidenţiere pe baza celuilalt partener, pentru a-şi alimenta capriciile. Acesta este un abuz, o
grosolănie; distruge structura erotismului pentru că nu coincide cu regulile iubirii.

CONCLUZIE

În acest mod ajungem la concluzia că tipul şi gradul de comportament sexual

al bărbatului, ca şi cel al femeii, derivă din personalitatea lor, şi în general reflectă propria
activitate, atâta timp cât organele lor sexuale sunt aproape intacte, ca şi rezultate al pregătirii
şi educării lor.

3.4. EDUCAŢIE SEXUALĂ ŞI PUBERTATE

Subiectul educaţie sexuală a fost teribil de exagerat în aceste timpuri. Mulţi

oameni sunt, dacă am putea spune aşa, înnebuniţi după acest subiect. Îl vor la orice şi la toate
vârstele, şi omit pericolele ignoranţei sexuale. Dar dacă privim spre trecutul nostru, cât şi al
altora, nu găsim atâtea dificultăţi şi pericole cum îşi închipuie ei.
Diferenţele biologice. La vârsta de doi ani ar trebui sa i se spună copilului că
el este băiat sau că ea este fată. De asemenea ar trebui să li se explice că sexul nu poate fi
schimbat, ca băietţii cresc pentru a deveni bărbaţi şi fetela pentru a deveni femei. Dacă acest
lucru are loc, lipsa celorlalte cunoştinţe nu devine un pericol. Dacă copilului i se spune că o
fată nu va fi crescută ca un băiat şi nici un băiat ca o fată, atunci rolul sexual se va fixa în
mintea copilului, şi acesta îşi va pregăti rolul lui sau al ei într-o manieră normală. Dar, dacă
totuşi copilul crede că print-un truc el sau ea îşi poate schimba sexul, probleme nu vor
întârzâia să apară.

1
 Probleme vor apărea şi dacă părinţii nu se feresc să-şi exprime dorinţa de
schimbare a sexului copilului. În Fântâna Singurătăţii (Radcliffe Hall) găsim o excelentă
prezentare literară a acestei situaţii. În multe cazuri părinţii işi doresc sa crească fata ca un
băiat, sau invers. Ei îşi vor fotografia copilul îmbracat in hainele sexului opus. Se întâmplă ca
o fetită care arată ca un băiat, să fie strigată de oameni ca atare. Pot cred o confuzie care
poate fi evitată foarte uşor.
Egalitatea dintre sexe. Orice discuţie despre sexe, care poate subaprecia sexul
feminin, şi susţine superioritatea sexului masculin, ar trebui evitată. Copii trebuie sa ştie ca
ambele sexe valorează la fel de mult. Acest moment este important nu numai pentru a preveni
un complex de inferioritate printre membrii sexului subevaluat, dar şi pentru a preveni
efectele negative asupra băieţilor. Dacă băieţii nu au fost crescuţi cu ideea de superioritate, nu
vor privi fetele ca pe nişte obiecte sexuale al dorinţelor. Nici nu vor privi relaţiile dintre sexe
într-o lumină urâtă dacă îşi vor cunoaşte viitoarele responsabilităţi.
Cu alte cuvinte, adevărata problemă a educaţiei sexuale nu este doar o simplă
explicaţie a psihologiei relaţiilor sexuale; de asemenes include pregătirea adecvată a întregii
atitudini faţă de dragoste şi căsătorie. Este strâns legată de chestiunea interesului social. Dacă
o persoană nu este interesată de partea socială, va face glume pe tema sexuală şi va primi din
punctul de vedere al propriei indulgenţe. Acest lucru se întâmplă, desigur, destul de des, şi
reprezintă o reflecţie a defectelor culturale. În cultura noastră femeile au de suferit pentru că
este mult mai uşor pentru bărbat sa joace rolul principal. Dar bărbatul suferă de pe urma
superiorităţii sale fictive [prefăcute], pierde esenţa valorilor fundamentale.
Perioada trupească. În ceea ce priveşte perioada trupească a educaţiei sexuale,
nu le este necesar copiilor să primească acest tip de educaţie foarte devreme. Se poate aştepta
până în momentul în care copilul devine curios, până când doreşte să descopere certitudinea
lucrurilor. Mama şi tatăl care sunt interesaţi de copilul lor, vor şti când este timpul să preia
conducerea dacă copilul lor este mult prea timid pentru a pune întrebări. Dacă copilul simte
că tatăl lui şi mama lui sunt camarazi, el va pune întrebări, şi atunci răspunsurile vor fi date
conform priceperii copilului. Răspunsurile care stimulează impulsurile sexuale trebuie
evitate.
În acest sens, se poate spune că nu ar trebui să se alarmeze de apariţia
prematură a instinctului sexual. Dezvoltarea sexuală începe foarte devreme – de fapt, în
primele săptămâni de viaţă. Este extrem de cunoscut ca un copil experimentează plăcerile
erogene, şi că uneori caută sa-şi stimuleze artificial zonele erogene. Nu trebuie să ne speriem
dacă descoperim începuturile unor necazuri, dar trebuie să ne dăm silinţa să oprim aceste
practici fără a părea că le acordăm prea multă importanţă. Dacă copilul descoperă că ne
facem griji privitor la aceaste probleme, va continua aceste practici în mod deliberat pentru a
atrage atenţia. În aceste momentele îl considerăm victima instinctului sexual, când de fapt el
exploatează o modalitate de a ieţi în edivenţă. În general copii mici încearcă să atragă atenţia
jucându-se cu organelle genitale pentru că ştiu că părinţilor le este frică de acest lucru. Este
acelaşi tip de psihologie pe care copii îl folosesc când se prefac bolnavi pentru a fi mult mai
răsfăţaţi şi apreciaţi.
Dacă aceste forme premature de simulare sunt evitate, nu ar trebuie să existe
frică. Trebuie doar discutat la momentul potrivit, folosind cuvinte simple, fără a irita copilul,
şi întotdeauna oferind răspunsuri într-o manieră simplă şi corectă. Mai presus de orice copilul
nu trebuie minţit dacă se doreşte câştigarea încrederii acestuia. Dacă acest copil are încredere
în părinţii lui, nu va ţine cont de discuţiile prietenilor – 90% din omenire îşi cumulează
cunoştinţele sexuale de la prieteni – şi va crede ce îi spun părinţii săi. Acest tip de cooperare,
această camaraderie este mult mai importantă decât numeroase trucuri folosite pe post de
răspuns la această situaţie.

1
 Rezumat. Aceste observaţii adunp cele mai importante puncte ale educaţiei
sexuale. Aici găsim, ca şi în alte faze ale educaţiei, importanţa dominatoare a cooperării şi a
prieteniei în cadrul familiei. Cu acest tip de cooperare, şi cunoştinţe despre rolul sexual
dobândi-te la timp şi egalitatea dintre sexe, copilul este bine pregătit pentru a-şi urma drumul
într-un mod sănătos.

ASPECTELE PUBERTĂŢII14,15

Puberatea este atât de frapantă datorită părţii trupeşti precum şi al procesului

psihologic de maturizare. Această perioadă începe şi se termină mai repede la fete decât la
băieţi. Maturizarea trupească cuprinde toate organele şi are loc chiar li atunci când toate
glandele sexuale sunt slăbite sau lipsite de funcţionalitate, numai că atunci caracteristicile
fazei sexuale secundare sunt dezvoltate slab. Maturizarea psihologică poate fi împiedicată
temporar sau permanent prin educaţie neadecvată şi insuficientă.
Aspectul dual al pubertăţii. Poeţii, cercetătorii, şi bunul simţ au fost
impresionaţi în primul rând de către două forme de expresie care permit un punct de vedere
dual. Pe de-o parte descoperim capabilitate crescută, care duce la puteri crescute calitativ şi
cantitativ. Acestea includ integrarea socială şi ocupaţională, abilitatea gândirii abstracte,
tendinţa căutării unei completări, impulsul privind uniunea socială şi sexuală, descoperirea
propriei puterii, formarea unui plan de viaţă, şi intrarea în sfera ocupaţională. De asemenea,
tendinţa spre idealism, dezvoltarea unei filozofii de viaţă, cucerirea lumii interne, idealizarea
şi spiritualizarea sexualităţii, atitudinile luate privitor la valorile vieţii, sunt adesea luate în
calcul. Toate aceste manifestaţii iasă în evidenţă cu claritate, atunci când criteriile copilăriei
sunt aplicate pe tineretul în curs de maturizare între treisprezece şi douăzeci şi unu de ani.
Pe de altă parte, dacă în această perioadă se aplică criterii specifice adulţilor,
deficienţele devin frapante. Neîndemânarea şi stângăcia, cauzate de o familiarizare
neadecvată cu organelle de mişcare, care acum au devenit mai mari şi mai puternice;
ocazional, în situaţii neobişnuite timiditatetea şi ruşinea; sfidarea, şi comportamentul critic şi
sceptic; extaz, fascinaţie, exuberanţă, intoxicare cu fraze şi sloganuri, ca şi cum ar putea
rezolva ghicitorile vieţii; o atitudine umilitoare pricind acceptarea valorilor; în principiu
opoziţie şi rezistenţă împotriva constrângerii directe ale valorilor culturael – toate aceste
caracterizează această fază. De asemena include deviaţii şi excese de orice fel, ca apar ca şi
proteste, şi care care deschid revolte secrete împotriva inferiorităţii simţite în copilărie.
Astfel viaţa din perioada pubertăţii pare că se desprinde singură de cea a
întregii societăţi, adesea atât de brusc incât ceilalţi cred că tinereţea se conduce după propriile
legi şi are propria formă de viaţă. În decursul ultimelor decenii, organizaţiile pentru bărbaţii
tineri au prins teren, în special pe pământ german. Ei deţin valorile pozitive ale camaraderiei.
Dar poartă o doză de ostilitate faţă de cultură, care uneori tinde spre izolare, o atitudine
beligerantă faţă de părinţi, şi adesea evită sexul feminine.
Continuitatea prin copilăriei. O observaţie nepărtinitoare va descoperi că în
esenţă nu apar noi constrângeri pe durata pubertăţii. Toate aceste fenomene pot fi recunoscute
ca şi stagii avansate ale dezvoltării începute în copilărie. Perioada pubertăţii, cu propria
abordare a vieţii, maturizarea organelor, şi cererile fizice şi psihice, crescute şi complexe, se
confruntă cu aşteptările viitorului ca şi cu un experiment. Copilul în curs de maturizare, acum
preia aceste atitudini faţă de viaţa lui şi aşteptările prezente şi viitoare, care sunt conform
pregătirii sale. În chestiunea socială şi cea a relaţiei cu un tăvarăş, de la mine la tine,
14,
Traducere după original A1926g, reeditare după A1930d, paginile 85-89.
15
Referinţe generale: Charlotte Bűhler (1923), G.Stanley Hall (1918), Eduard Spranger (1925), Otto
Tumlirz (1924), Alfred Adler (A1920a). [Nota autorului]

1
camaraderesc, apar trăsături prietenoase despre lumea filozofică – sau opusul lor, în funcţie
de dezvoltarea din copilărie a sentimentului social.
În privinţa alegerii ocupaţionale, apar mişcări de apropiere sau îndepărtare, şi
variază în funcţie de gradul de încredere în propriile puteri. Evaluarea şi opiniile despre
sexualitate cât şi scopul sexual din primii ani, devin mult mai clari în stagiul de independenţă
şi liberatet, şi primesc o mai mare toleranţă din partea adulţilor. Toate acestea, cât şi alte
chestiuni legate de pubertate primesc răspuns în funcţie de cum au fost tratate cu ceva timp în
urmă, manifestând interesul social dobândit până atunci , lupta pentru semnificaţie, şi
sentimentele de inferioritate.
Maturizare insuficientă. Pregătirile insuficiente din copilărie conţin, în mare
parte, pregătirea incompletă pentru viaţă, societate, ocupaţie, sau direcţie sexuală, şi
neglijarea încrederii de sine, şi a caracterului curajos. În cultura noastră, viaţa necesită
învăţătură şi o atitudine optimistă şi hotărâtă, sau dacă nu conflictele şi contradicţiile nu pot fi
evitate, care deja apar în copilărie, în şcoală, în familie, şi în relaţia cu colegii. Efectul este
dăunător, în special pentru indivizii dependenţi, datorită sensibilităţii şi indeciziei lor, care
persistă constant faţă de această rezistenţă slabă. Astfel, se constată că, frecvent, în timpul
pubertăţii, aproape de acest front al vieţii unde deciziile trebuie luate , deviaţii secrete sau
deschise din modurile culturale, înţelesul clar îndreptat spre evadarea din acest test.
Odată ce aceste fermentaţii dezagreabile sunt înţelese ca şi încercări de
compensare provenite dintr-un sentiment de slăbiciune, atunci mare parte din ceea cfost privit
ca un fenomen şi efectul pubertăţii se rezolvă de la sine prin rezultatul unei maturizări
progresive dar insuficientă. Odată ce copii sunt aproape insuficient pregătiţi, testul pubertăţii
dă naştere multor conflicte. Tinereţea este descurajată aproape general, principala vină a
lipsei curajului a unei mari secţiuni de populaţie, educaţie pentru laşitate, rasfăţ sau lipsa
iubirii, şi povara tuturor aşteptarilor legate de viitor. Prin urmare înclinaţia spre şiretlicuri,
scuze, evadarea din cerinţele presante, sunt larg răspândite.
Încercările frecvente de rânduire a pretextelor pubertăţii printr-un un avânt
social, ocupaţional, şi al problemelor în dragoste prin intensificarea conflictelor, merită o
atenţie specială. Nu prin tărie, ci prin slăbiciune, forme ale vieţii adesea imitate, se consideră
creatoare a puterii. Câte o ceartă ceartă inutilă izbucneşte adesea în familie; lupte fără sens
împotriva autorităţilor reale sau imaginare necesită orice urmă de tărie; ură, aversiune, lipsa
interesului faţă de ocupaţia celuilalt ridică cea mai mare parte a fricii de înfrângere; şi
capacitatea normală de a iubi interacţionează artificial printr-o continuă formare în direcţia
perversiunilor care par a garanta într-un mod sigur superioritatea celuilalt. Un cult al ego-
ului tendenşios şi aprins reprezintă o tulburare redusă a sentimentului social, conduce la o
izolare dăunătoare, întotdeauna legată de suprasensibilitate şi ambiţie nemărginită care din
creează atmosfera propice isolării şi conflictelor.
În această situaţie critică, apar numeroase simptome ca şi semne ale mişcării
de retragere, cum ar fi nevroza forţată, isterie, neurastenie, anxietate nevrotică, şi ca imagine
a unei decăderi complete, demenţa precoce. Calea spre răutate şi crimă este activă în cadrul
persoanelor tinere, reprezintă şi o imagine a descurajării cu ărive la normalitate, la fel cum
este şi prostituţia.
Suicidul, care apare în timpul pubertăţii când se tinde spre soluţii
descurajatoare şi răzbunătoare pentru rezolvarea conflictelor, câştigă teren în rândul
indivizilor.
Partea pozitivă. Alături de aceste fenomene problematice ale pubertăţii, se
găsesc valori sporite. Progresele următoare sutn văzute ca nişte posibile performanţe şi
abilităţi. Independenţă, fiabilitate, şi sentimentul solidarităţii (Zusammengehörigkeitsgefühl)
devin proeminente. Pregătirile intense şi abilităţile exprimate pe un rang înalt de interes, şi
achiziţiile permanente cât şi dezvoltarea lor, oferă vieţii persoanei mature o direcţie bine

1
definită în privinţa activităţii şi a vocaţiei. În timp ce atitudinile artistice şi ştiinţifice aparente
dispar în timp, în alte cazuri, abilitatea creativă denotă originalitate. Formele vieţii precedent
dobândite devin mult mai clare conturate prin aceste puteri crescânde şi lupta lor pentru
independenţă. Idealurile educative, de obicei conectate cu ceea ce s-a văzut, auzit, sau citit,
un punct spre viaţa viitoare în dezvoltare.

4. IUBIREA ŞI CĂSĂTORIA
IUBIREA CA ŞI RESPONSABILITATE16

Pentru a cunoaşte o persoană în totalitate, trebuie s-o înţelegem şi în relaţiile

de iubire. Trebuie să fim capabili sa-i spunem dacă se comportă corect sau incorect în
problemele de iubire; şi dacă ar trebui sau nu să se adapteze în unele situaţii. Perfect normal,
apare următoarea problemă: Ce putem face pentru a evita problemel în dragoste? Dacă noi
considerăm că fericirea umană depinde în mare parte de propria soluţie şi de căsătorie, vom
descoperi că acestea sunt cele mai importante chestiuni.
Una dintre dificultăţi este ridicată încă de la început. Se spune că oamenii în
totalitate asemănători, şi cei care ar fi putut fi fericiţi, şi.ar fi gasit fiecare parteneri diferiţi.
Acceptând această posibilitate, acest motiv susţine doar prosta alegere făcută de aceste
persoane. Dar nu ştim sigur dacă prăbuşirea acestei probleme în dragoste ţine de o alegere
greşită, sau el şi ea s-ar fi lovit oricum de ea, din motive mult mai puternice. Înţelegerea
sufletului uman şi forţele înduioşătoare adesea ne pot scuti de un eşec.

Cele trei sarcini

Problema în dragoste a relaţiilor reprezintă o parte din problema omenirii.

Înţelegerea este posibilă numai prin înţelegerea cu alte probleme ale vieţii. Viaţa conţine trei
sarcini complexe (Aufgabenkomplexe), de care depind soluţiile viitorului şi fericirea noastră.
Sarcina socială. Prima sarcina a vieţii este cea socială în cel mai larg înţeles al
său. Viaţa necesită un anumit tip de comportament şi o abilitate de socializare
(Kontaktfühigkeit) cu semenii noştri, un anumit tip de comportament cu familia , şi o
formulare a atitudinii sociale. Contează, în deciderea destinului, ce fel de scop îşi alege omul
în ordinea sa socială, spre ce îşi îndreaptă atenţia bunăstării sale, dar şi spre cea a altora.
Alegerea lui interioară este adeseori greu de desluşit de cele superficiale; uneori nu se poate
decide în legătură cu chestiunile sociale, şi uneori punctul său de vedere trebuie înţeles în alt
sens decât cel al aparenţei. Acest fapt se aseamănă şi cu cel al accepţiunilor politice. Oamenii
rareori sunt mulţumiţi de partidul lor politic, şi deseori doresc să-l schimbe. Dar contează
comportamentul faţă de comunitate, prieteni, şi nu ceea ce crede el sau ceilalţi.
Ocupaţia. Cea de-a doua sarcină a vieţii este ocupaţia – care este maniera în
care o persoană vrea ca propriile activităţi sa-i ajute pe ceilalti. De exemplu, când un tânăr
consideră orice ocupaţie respingătoare, vom îl vom considera provizoriu ca şi un bun prieten ,
pentru că fie nu e destul de matur pentru societate, fie nu va fi niciodată destul de matur pe
cont propriu. În majoritatea cazurilor alegerea profesională este bazată pe conexiuni
inconştiente. Sunt inconştienţi în momentull alegerii pe care nimeni nu o considera un pas în
beneficiul publicului general, sau caă şi-a găsit locul în diviziunea muncii. Bineînţeles,
contează ceea ce face la locul de muncă. Ar putea alege o ocupaţie dar să aibă parte de un
eşec, sau să recunoască mai târziu că ar fi trebuit să facă altceva. Schimbările frecvente ale
locurilor de muncă duc la concluzia ca acea persoană nu-şi doreşte nici o ocupaţie, sau poate

16
Traducere după original din A1926a, paginile 3-9.

1
se consideră prea bun pentru aşa ceva – de fapt, nu îndeajuns de bun – şi pretinde că se
mulţumeşte.
Dragostea şi căsătoria. A treia sarcină a vieţii pe care fiecare persoană
trebuie s-o rezolve în problema dragoste şi a căsătoriei, şi căreia vream sa-i oferim atenţie
specială. Copilul creşte treptat cu această problemă. Mai presus de orice îndoială, copilul,
începând cu primii ani din viaţă, încearcă să adopte o atitudine fermă şi să-şi creeze o direcţie
prin această problemă. Ce aflaăm despre acest subiect nu e decisiv, pentru că în cel mai scurt
timp în care copilul întâlneşte dragostea, timiditatea îl copleşeşte. Unii copi îşi exprimă clar
punctul de vedere că nu vor sp discute acest subiect. Alţii sunt f devotaţi părinţilor şi nu sunt
deocamdată capabili de afecţiune. Un băiat de patru ani rapunde săruturile oferite cu plame
deoarece sentimentul unui impuls afectues e nefiresc pentru el, pare să-l sperie – şi pentru
unii e de-a dreptul umilitor.
Privind propriile noastre vieţi observăm ca orice fărâmă de afcţiune era urmată
de ruşine şi impresia ca vom deveni mai slabi şi ne-am pierde valoare. Acest fap remarcabil
necesită o explicaţie. Cultura noastra îndreptată cu predilecţie spre idealul masculin, ne
confecţionăm o imagine dizgraţioasă despre tandreţe. În consecinţă, în şcoală, literatură, şi
orice alt mediu, copii sunt continuu învăţaţi ca iubirea este un fel de laşitate. Uneori exprimă
clar acest lucru, şi alţii ajung atât de departe încât evită emoţiile.

Logica vieţii sociale

Primele impulsuri de afecţiune ale copilului apar destul de devreme. Pe

măsură ce se dezvoltă, se poate observa ca toate sunt impulsuri sociale. Este ceva înnăscut,
din moment ce apare destul de frecvent. Conform gradului de dezvoltare putem evalua
atitudinea individuală asupra vieţii.
Conceptul de „fiinţă umană” include întreaga noastră pricepere a vieţii sociale.
Nu ne putem imagina că un om poate fi desemnat după ce e deja pierdut. În plus, pe tot
parcursul istoriei nu găsim oameni trăind în izolaţie. Întotdeauna au trăit în grupuri, separaţi
de ceilalţi doar artificial, prin nebunie. Darwin a demonstrat că animalele defavorizate prin
natura lor, trăiesc în grupuri. Vitalitate e activă prin formarea grupurilor, urmarea
inconştientă a propriului principiu de conservare. Cei care au trăit separat, şi le-a lipsit
imagine maternă, s-a pierdut, victime ale selecţiei naturale. Principiul selecţiei naturale este
periculos pentru om, în confruntarea cu natura, parte trupească fiind cea mai afetată.
Situaţia de inferioritate şi insuficienţă a rasei umane dezvoltă pentru ea cât şi
pentru fiecare în parte, un impuls continuu şi puterea de constrângere care ne conduce, până
când se atinge o condiţie aproximativă de odihnă, forma de existenţă pare asigurată.
Suntem pe aceeaşi cale, şi azi, cea mai bună consolare a omului este situaţia de
tranziţie în care ne aflăm, o fază momentană în dezvoltarea umană. Va trece cu bine prin
această fază, în legătură cu toate problemele vieţii, în concordanţă cu condiţiile actuale şi
judecă după logica faptelor, având în vedere că nu toată lumea e de acord, sentimentul de
logică a fiinţei umane se împreunează cu sentimentul social.
Întreaga dezvoltare a copilului necesită încorporarea într-o lume în care
sentimentul social e prezent. Viaţa şi sănătatea sunt asigurate numai dacă sunt persoana care
iau parte la acest lucru. De exemplu un viţel nou-născut poate ridica discriminări răutacioase
din partea celorlalţi. Un copil nou-născut, datorită inferiorităţii organismului, depinde de
sentimentul social adultului. Copilul trebuie îngrijit, educat, învăţat sa-şi poarte singur de
grijă.
Având în vedere că abilităţile de care suntem mândri, care ne asigură
prioritatea deasupra celorlalte creaturi – cum ar fi raţiunea, logica, limajul, sau capacitatea de
înţelegere şi preferinţele pentru tot ce e frumos – descoperim că o persoană singură nu ar fi

1
capabilă să le producă singură. Ele sunt, ca să spunem aşa, născute prin intermediul minţii
(Massenseele). Drept urmare nevoile următoare aparute nu pot împovăra o singură persoană –
şi sunt satisfăcute. Pentru o singură persoană, fără legătura cu vreo comunitate, luciditatea şi
logica voită va fi total indiferentă. Nu va fi nevoie de cuvinte, şi nu ar conta daca a fost bun
sau rău. Fără relaţionarea cu o comunitate sau cu prieteni, aceste concepte şi-ar pierde
înţelesul, ca şi în cazul animalelor singure. Toate calităţile umane , toate reuşitele minţii
umane, sunt de conceput numai prin raportul dintre oameni (Zunammenhang).

Dragostea, partea integrantă a sentimentului social

Raporturile dintre oameni nu e cerut doar de necesităţile zilnice, dar şi de cele

sexuale. Împărţirea umanităţii în două sexe, separte de a le separa, arată o eternă dorinţă
nestăpânită. Creează sentimentul de mutualitate, pentru că în venele lor curge acelaşi sânge,
pentru că fiecare conţine carne din celălalt.
Legile căsătoriei apaţinătoare unui număr variat de oameni poe fi înţelese
numai din punctul de vedere al iubirii ca şi o legătură cu întregul grup.Căsătoria şi relaţiile
sexuale între membrii aceleiaşi familii erau interzise pentru că ar fi dus la izolarea celorlalte
familii. Poezia, religiile, poruncile sacre se îndreaptă împotriva incestului şi încearcă să-l
extirpe. În timp ce oamenii de ştiinţă s-au întrebat asupra motivului aversiunii membrilor din
aceeaşi familie, o putem înţelege destul de uşor prin prisma sentimentului social care se
dezvoltă în orice copil şi că elimină orice posibilitate care ar putea duce la izolarea omului.
Acum putem înţelege dragostea în sensul ei de bază, relaţiile dintre sexe, sunt
întotdeauna conectate cu sentimentul social şi nu pot fi separate de el. Iubirea, o relaţie pentru
doi, are, ca parte integrantă a sentimentului social, propriile reguli şi este o componentă
obligatorie a conservării societăţii umane. Nu ne putem gândi la o societate dacă nu
aparţinem uneia. Cel care susţine o comunitate suţine şi dragostea. Cel care are simţul
comunităţii susţine mariajul sau orice formă de iubire cu valori egale şi înalte. Pe de altă
parte, o persoană a cărei sentiment social e înnăbuşit, sau nu şi-a descoperit propria natură în
cadrul umanităţii, va expune o forma ciudată a relaţiei de iubire.
Acum putem trage unele concluzii care vor uşura privirea de ansamblu a
relaţiilor de dragoste şi o vor lumina. O persoană a carei dezvoltare socială e defectuoasă, nu
are prieteni, nu e camarad, a carei lume conţine setimente sociale contradictorii, şi care poate
nu şi-a găsit o ocupaţie – e o persoană mai mult sau mai puţin pierdută , şi va avea dificultăţi
în relaţiile de iubire. Acest tip de persoane nu-şi vor putea rezolva problemele erotice. Vor
lua căi greşite, vor crea dificultăţi, şi, acolo unde chiar vor avea probleme, le vor accesa ca pe
o metodă de siguranţă.

ANOMALIILE RELAŢIILOR DE IUBIRE17

Să privim mai de aproape problemele pe care oamenii şi le creează în relaţiile

de iubire, şi astfel pătrudem mai adânc în această problemă. În relaţiile de iubire ale unei
persoane se implică întreaga personalitate. Îi putem descoperi personalitatea în funcţie de
relaţiile de iubire, şi putem ghici aspiraţiile sale sexuale prin înţelegerea personalităţii sale ca
un întreg.18
17
Traducere după original din A1926a, paginile 9-18, cu anumite paragrafe rearanjate.
18
În anul în care a fost publicat acest eseu, Adler a introdus în scrierile sale termenul “stil de viaţă”.
Astfel încă găsim următorii termini; “întreaga personalitate”, “personalitate”, şi “ personalitatea ca un
întreg”, pe care Adler ulterior le-a echivalat cu stilul de viaţă, în timp ce câteva pagini mai jos a folosit

1
Căutarea dobândirii controlului asupra partenerului

Obligaţia prin iubire. De cele mai multe ori găsim în relaţia sexuală ipoteza ca
iubirea este o obligaţia faţă de partener. Cănd privim în jurul nostru, şi îi observăm pe ceilalţi,
vom observa ca facem greşeli socotind că persoana iubită , prin faptul ca e iubită, o putem
obliga. Această greşeală pare prezentă în modul nostru de a privi lucrurile
(Anschauungsform). Provine din copilărie şi relaţiile cu familie, în cazul în care într-adevăr,
dragostea pentru partener este aproape egală cu o obligaţie. În cazul adultului e vorba de o
amprentă a copilăriei. Rezultatul se centrează pe următorul gând: „Pentru că te iubesc, trebuie
să faci asta şi asta”. Astfel se introduce un ton mult mai sever relaţiilor cu parteneri extrem de
devotaţi unul celuilalt. Nevoia de putere a unuia dintre ei, sau puterea propriei iubiri, vrea să-l
deseneze pe celălalt în schema lui, şi îi comandă paşii, modalitatea de expresie, activităşile,
totul are loc conform voinţei sale, „doar pentru că îl-o iubeşte”. Foarte uşor se poate ajunge la
tiranie. O urmă a acesteia se poate găsi aproape în toate relaţiile de iubire.
Astfel descoperim aceste factor înfiltrându-se în viaţa amoroasă şi produce
tulburări în relaţiile de prietenie; lupta pentru putere şi superioritate personală.
Într-o comunitate umană, trebuie respectată libertatea personalităţii individuale
şi posibilitate liberile alegerei. Cel care doreşte superioritate personală riscă propria legătură
cu o comunitate. Nu vrea să se încadreze, dar vrea sa-i subjuge. În acest mod distruge
armonia vieţii, a societăţii, şi printre prieteni. Din moment ce nimeni nu vrea sa stea ţintuit
într-un jug, acele persoane care, chiar şi în relaţiile de iubire caută dobândirea puterii, se vor
lovi de multe dificultăţi. Dacă vor continua acea luptă impertinentă pentru superioritatea în
viaţa sexuală, trebuie să găsească un partener supus, sau unul care să lupte pentru
superioritate şi propria vistorie ca şi un răspuns al acestei situaţii. În cazul supunerii, iubirea
se transformă în sclavie; în cel de-al doilea caz, se găseşte o luptă continuă, recirpocă, pentru
putere, care nu va găsi armonia.
Căutarea unui partener supus. Acest tip de căutare e foarte variat. Nişte
persoane dominante tremură pentru ambiţie, putere, şi caută un partener care să nu-i pună în
pericol superioritatea, care să fie tot timpul supus. Aceste persoane ambiţioase sunt lipsite de
valoare. În cultura noastră, posesia acestei puteri cauzează pagube nemăsurate dezvoltării
umanităţii.
Astfel putem înţelege acest fenomen ciudat relativ frecvent pe care oamenii îl
folosesc în alegerea iubirii într-un mod nepotrivit mediului social. De exemplu, un studiu
făcut pe viaţa sentimentală a lui Goethe demonstrează că acest om extrem de ambiţios a fost
foarte nesigur în viaţa amoroasă. Ocupat cu problemele umanităţii şi-a descoperit partenerul
(Mitwelt) căsătorindu-se cu bucătarul. Prin reliefarea egalităţii dintre oameni, precum facem,
nu suntem deloc revoltaţi. Dar o privim înafara menţinerii şi vrem să înţekegem din punctul
de vedere indivizilor examinându-le intenţiile finale.
Din punctul nostru de vedere acele persoane vor descoperi cine e sociabil, şi
care are educaţia şi pregătirea necesară convieţuirii. Alegerile deviate ale pretendenţilor
privesc persoanle cu probleme în dragoste, cu multe ezitări şi prejudicii, cărora le este frică
de partenerul sexual şi care îşi caută un partener mai slab. Este de asemenea posibil ca se
poate devia de la normă printr-un sentiment de tărie. Dar în mare parte se transmite prin
slăbiciune.
O astfel de alegere e specifică celor care o consideră ca fiind una fericită, şi nu
înţeleg că intenţionează sa ascundă cele mai ascunse motive ale iubirii şi sexualităţii, şi sunt
termenul “stil de viaţă” (pagina 113).

1
convinşi că e Cupidon de vină. Dar ca şi o regulă a acestui tip de relaţie slabă şi plină de
dezavantaje – nu e vorba de intelectualitatea superioară sau socială care vor dezamăgi
partenerul, sau dificultăţile sociale care au loc în inferioritatea partenerului, nu satisfac
anumite cerinţe ale familiei şi ale vieţii sociale. Aceşti factori cât şi cei externi pot fi înlăturaţi
şi înfrânaţi, în cazul în care dorinţă „superiorului” nu pot fi realizate. Dar ciudat e că
partenerul „inferior” e cel care nu suportă pentru mult timp să-i fie abuzată slăbiciunea. Chiar
dacă nu înţelege ce se întămplă, nu poate scăpa de sentimentul că deficienţele îi sunt abuzate.
Din cauza acestui sentiment caută să se răzbune; va încerca sa-ă demonstreze că nu e mai
prejos.
Sunt foarte multe cazuri evident pentru acest fel. Adesea o fată tânără, cultă,
extrem de inteligentă, se aruncă în braţele unei bărbat insignifiant, imoral şi poate din dorinţa
de a-l salva pe cel iubit de alcoolism, patima jocurilor de noroc sau indolenţă. Nu de multe ori
astfel de persoane au fost salvate prin iubire. Dar de cele mai multe ori această acţiune dă
greş. Partenerul „inferior” se simte oprimat de aceasă clasificare. Nu se lasă iubit şi salvat,
pentru că atitudinile sale faţă de viaţă sunt diferite şi de nerecunoscut, „bunul simţ”19. Poate
că a renunţat de mult, şi vede orice situaţie cu pretenţii şi un partener un nou pericol de
inferioritate aparentă.
Multe persoane sunt interesate numai de deficienţe fizice şi parteneri mai în
vârstă. Aceste cazuri ne atrag atenţia şi au nevoie de o explicaţie. Uneori găsim o explicaţie
naturală dintr-o situaţie anume. Dar chiar şi atunci când aceasta corespunde unui stil de viaţă
cu multe provocări.
Dorinţă prădalnică. Alte persoane se îndrăgostesc aproape numai de persoane
aflate deja intr-o relaţie. Această metodă îi arată adevăratele intenţii. Ar putea spune „Nu”,
privind aceste dorinţe, lupta pentru ceva imposibil, sau un ideal ce nu poate fi atins. Dar poate
însemna şi „dorinţa de a lua ceva de la cineva”, o caracteristică a stilului de viaţă imprimată
în sexualitate.
Biografiile persoanleor faimoase demonstrează că, în această cultură în care
trăim, persoanele cresc cu lăcomia de a fura, de a lua de la ceilalţi. A tânji la o femeie
măritată are urmări – şi anume, să atingă obiectul sexual – cu toate că de cele mai multe ori,
ascuns după intenţii nobile. Aproape toate creaţiile poetice conţin înţelesul, complicaţiile
eroului care doreşte o femeie deja dăruită altcuiva. Insăşi viaţa lui Wagner20 are aceste
caracteristici.

Fuga de căsătorie

Mulţi dinte oameni nu sunt suficient de maturi pentru societate, iubirea şi

relaţiile conjugale sunt considerate o zonă periculoasă, îşi exprimă imaturitatea în diferite
moduri de neînţeles. În legătură cu aceste chestiuni deranjante, general vorbind, ar putea fi
adevărate şi nu trebuie să fie neapărat o decepţie. De exemplu, când cineva e destul de timid
crede că nu se va căsători „pentru că viaţa în această perioadă e destul de dificilă”, fiecare
cuvânt e adevărat. Dar este de asemenea adevărat pentru cei care nu se căsătoresc. Aceste
adevăruri privesc persoanele care ar fi spus „Nu” fără să ştie acest lucru. Nu ar fi ajuns să
spună nu. Ar fi lipsit de diplomaţie să suporţi idei preconcepute prost argumentate, când cele
bine argumentate sunt general valabile. În mod alarmant, mulţi oameni încearcă să scape de
soluţionarea problemelor vitale, cât şi aparenţa sexuală.
Dragostea neîmpărtaşită. Acesta e cazul repetatelor eşecuri în dragoste. E
vorba de realizarea ţelului în viaţă şi îndepărtarea de aceasta şi de lume. În asemenea cazuri
19
Expresia englezească “bunul simţ” este folosită în lima germană, în original.
20
Acest paragraf a fost luat de la pagina 16.

1
dragostea nefericită nu e destul de nefericită încât să îţi atingă scopul. Loveşte persoanele cu
bunăvoinţa de a fugi de problemele vieţii, în special cele în dragoste, care uneori se repetă şi
se întăresc prin trucuri. Nu este inventat în totalitate dar este ataşat relaţiilor de viaţă actuale.
Apoi nu arată ca un dispozitiv dar demonstrează rezultatul unei experienţe.
De asemenea putem „face” o persoană inaccesibilă. Adesea, peţitorul are, încă
de la început, impresia că nu va fi bine primit, dar transformă această ocazie într-o reuşită.
Crede că nu poate trăi fără persoana iubită şi o curtează, cu toate că o observaţie obiectivă
sugerează improbabilitatea acestei iubiri. Chiar şi el îşi spune asta. Acest tip de peţit peia o
formă de rezistenţă – de exemplu, fiind extrem de insistent, sau apariţia înaintea deţinerii
certitudinii unei vieţi împreună. Un număr mare de persoane reacţionează în acest mod.
Unii au fost se îndrăgostesc neştiind dacă acea persoană există. Astfel îşi
exprimă clar dorinţa de a nu avea de-a face cu dragostea şi căsătoria. E posibil ca această
dragoste să nici nu existe.
Am putea crede, privind din exterior, că acest tip de comportament nu a făcut
parte din natura umană. Dar acest tip de persoană e un „fugar” în toate privinţele, şi dragostea
neîmpărtăşită e ascunzătoarea perfectă. Când suferă patru-cinci ani pentru această dragoste
neîmpărtăşită e ferit de soluţionarea acestei probleme. Bineînţeles, a suferit, a plătit pentru
intenţiile sale. Dar ţelul său – care a rămas inconştient, şi pe care el nu-l înţelege – e să stea
departe de problema iubirii şi a căsătoriei, o învăţătură conştientă şi justificată. Acest scop şi
soluşionarea lui nu sunt compatibili cu regulile păţânteşti şi logica convieţuirii umane. De
fapt ei sunt o tragedie decît o soluţie. Numai prin intermediul unei priviri perspicace e
posibilă o intervenţie.
Idealuri înalte. Pentru fugar, este recomandat să folosească un dizpozitiv de
testare. Să i se permită să creezz o idee, un ideal. Să i se permită să măsoare prin intermediul
acestui ideal, toate persoanele care îi ies în cale. Consecinţa e tocmai faptul că nu va găsi pe
nimeni potrivit; deviaţii ale idealului. Când le refuză şi le elimină, acitivitatea lui pare
rezonabilă şi bine fondată. Dar examinarea unui caz individual, descoperim că alegerea unei
astfel de persoane, chiar şi fără un ideal, doreşte să spună „Nu” încă de la început. Idealul său
conţine ţeluri sincere, oneste, curajoase. Dar aceste concepţii pot fi mărite şi micşorate până
în momentul supunerii unor măsuri omeneşti. Cu toate că avem dragostea la dispoziţia
noastră o „facem” să pară inaccesibilă.
Acest plan are posibilităţi variate de concretizare. Putem iubi o persoană care a
fost prezentă în viaţa noastră pentru scurt timp, ne-a făcut o impresie, a dispărut, şi acum nu o
mai putem găsi. Va trebui căutată peste tot în lume. La început suntem mişcaţi de acest tip de
iubire. Oricum, condiţia realizării acestui tip de iubire pe pământ, e existenţa unui super erou
care ar trezi suspiciuni.21

Teama şi lipsa restricţiilor

În general, sentimentul insecurităţii afectează multe forme de sexualitate.

Bărbaţii tineri care preferă femei mai în vârstă [cum s-a menţionat mai devreme], oarecum,
prin această opinie eronată convieţuirea ar mai puţin dificilă. Îşi arată sentimentele de
slăbiciune prin nevoie atenţiei materne. De obicei e vorba de răsfăţaţi care simt nevoia să se
sprijine pe cineva, „persoane care încă au nevoie de îngrijire”. Nu vor avea niciodată destule
măsuri de protecţie luate împotriva celuilalt sex, şi devin neliniştiţi când trebuie s-o înfrunte.
Sunt extrem de multe persoane care se lovesc de asemenea insecurităţi şi cu
multe defecte în faza de dezvoltare – frica de iubire şi căsătorie. Este o trăsătură specifică
acestor timpuri. Societatea noastră e plină de fugari. Prin imtermediul unei atitudini nefericite
21
Aceste două paragrafe au fost preluate din original, de la paginile 14-15.

1
şi greşite, parcă tot timpul sunt pe fugă, persecutaţi şi fugăriţi. Unii se izolează şi se ascund.
Unele fete nici nu îndrăznesc să meragă pe stradă., convinse că toţi bărbaţii le curtează şi că
sunt doar nişte obiecte atacate. Este doar vanitate, capabilă de ruinarea vieţii unei persoane
Experienţa şi cunoştinţele pot fi folosite şi bine şi rău. Printre utilizările greşite
se găsesc inversarea exagerată a unei erori, care este egală cu a greşi. În partea opusă se
găsesc taciturnitatea cât şi comunicativitatea, dar găsim şi persoane accesibile care greşesc.
Întotdeauna îşi oferă ejutorul celorlalţi. Cu toate că e foarte bine să-ţi recunoşti sentimentele,
sunt convinşi că această mărturie este o greşeală. Motivul e că acestă ofertă nu e obligatoriu
să fie tolerată, şi cel care face acestă mărturisire nu numai că va regreta dar va trebui să
poarte povara inhibiţiilor create, dar va deranja partenerul în dezvoltarea impulsurile
amoroase. Din cauza abuzurilor amoroase şi tensiunea şi luptele date între parteneri,
partenerul nu va fi sigur de certitudinea ofertei, sau consideră ca sunt intenţii ascunse. Nu
există reguli fixe – trebuie să luăm în considerare caracteristicile partenerului şi să urmăn
condiţiile impuse de cultura noastră. În ziua de azi e recomandată înfrânarea reacşiilor.

ARTISTUL ŞI SITUAŢIA SA SPECIALĂ22

Dragostea are un rol important în viaţa artiştilor – dragostea fericită, la fel ca

şi cea nefericită. Dragostea neîmpărtăşită a transformat, cel puţin o dată, pe fiecare persoană,
în victimele sale. Printre persoane foarte sensibile, artistul joacă un rol important. El iasă în
evidenţă prin căutarea unei vieţi „o altă viaţă”, care nu se găseşte în viaţa cotidiană, dar caută
o lume substitut (Ersatzwelt), şi este aproape respins de realitate. Oricum, el devine artist în
momentul în care creaţiile sale depăşesc lumea reală. O creaţie devine o operă de artă print.o
valoare generală, pe care artistul a găsit-o pe drumul întoarcerii spre casî, spre comunitate.
În deviaţiile vieţii reale, persoană e dispusă spre iubire şi căsătorie, reliefând
realitatea cotidiană, ostilă şi deranjantă. Mulţi artişti preiau ca atare legăturile vieţii, ca pe
nişte cătuşe sau obstacole. Ei se dezvoltă fară margini în aceste fantezii. Odată ce descoperă
aceste obstacole fără margini, cu greu le pot depăşi. Se regăsesc într.o relaţie de iubire fără
responsabilităţi, şi în continuare prezintă nu numai mişcările persoanei iubite, dar în acelaşi
timp mişcările unei persoane care se ascunde de iubire. Acestea sunt exprimate în gândurile şi
creaţiile lor, care surprind lumea şi problemele sale. Partenerul de celălalt sex se simte
copleşit, şi curând dragostea se transformă într-un pericol.
Acest e construit în gândurile poeţilor şi scriitorilor. Toţi oamenii cu probleme
au tendinţa, pentru că sunt foarte ambiţioşi şi sensibili, să preia handicapul puterii ca pe o
problemă serioasă, un perisol.
În ziua de azi arta e predominant masculină.

ÎNTÂMPINÂND DIFICULTĂŢI 23

În prelegerile mele despre ”Înţelegerea naturii umane”, în care de obicei participă

cinci sute de persoane, întrebările care-mi sunt adresate sunt la o scară mare, despre iubire –
un simbol prin care oamenii îşi găsesc mai greu menirea în această chestiune, decât prin cel al

22
Traducere după original A1926a, paginile 18-21.
23
Traducere originală din A1926a, pp. 22 – 23.

1
ocupaţiei.24
De ce există atât de puţine relaţii de dragoste fericite? Pentru că noi incă nu suntem
fiinţele umane reale, nesuficient de maturi pentru iubire, fiind datori faţă de semenii noştrii.
Luptăm împotriva ei, cu toate mijloacele de care dispunem, deoarece ne este frică. Gândiţivă
la opoziţia faţă de sistemul de învăţământ mixt, care vrea doar ca sexele săscape devreme în
viaţă de frică şi timiditate, având oportunitatea de a se cunoaşte mai bine între ei.
Nu există nici o regulă fixă în întâmpinarea dificultăţilor în relaţiile de iubire.
Caracteristica erotismului unei persoane este prosperitatea întregii sale personalităţi, ce
trebuie neapărat înţeleasă în fiecare caz în parte. Pentru a schimba erotismul eronat al unei
persoane, trebuie neapărat să înţelegem toate expresiile sale în coerenţa lor şi să-i schimbăm
personalitatea şi raporturile cu lumea înconjurătoare. Linia de acţiuni a unei persoane care-l
va afirma şi în iubire, ar putea să o forţeze să caute o iubire neîmpărtăşită şi să persiste în ea,
sau s-ar putea să adopte o experienţă mai uşoară şi să o conducă la un nivel superior.
Dacă o persoană saturată de ambiţie personală nu poate suporta nici un fel de negare,
ar putea sugera sinucidere. Aceasta este o greşeală, care poate fi explicată din întregul
context. În societatea noastră, care cere subordonare, va oferi oportunitatea existenţei unei
situaţii tragică majoră – legată de evadarea din viaţă, răzbunare faţă de societate şi de oameni
în individual.
Iubirea este cultivată şi relaţiile de iubire sunt înfrumuseţate şi rafinate prin cultivarea
şi dezvoltarea a tot ceea ce cuprinde sentimentul social. Relaţiile bazate pe iubire nu s-au
format subit ci prezintă o lungă pregătire. Latura erotică este întotdeauna prezentă printre
fiinţele umane dar cu siguranţă anumite cerinţe trebuiesc regăsite pentru a fi simţită şi vizibilă
ca iubirea.
Primele impulsuri de dragoste trimit înspre acele distante zile din copilărie, care nu
erau cu nici o tentă, erotică sau sexuală – zile în care fluxul larg al sentimentului social a luat
forma de ataşament şi afecţiune. Doar acea generală relaţie umană a fost vizibilă, acea ca
dintre o mamă şi un copil, conectează fiinţele umane imediat. Legătura durabilă între indivizii
singuri care slujeşte eternitatea şi consevarea umanităţii, pe care noi o numim iubire, nu a fost
încă formată. Este o egaliatet şi perpetuare în acelaşi timp. Aceste relaţii nu pot căpăta o
formă după propria dorinţă, deşi mai degrabă ar trebui neapărat să le permită a se dezvolta.
Cunoaşterea acestor aspecte nu s-a maturizat deoarece omul este capabil de
decptionare de sine cu privire la procesul propriului său suflet. Ambele sexe sunt cu uşurinţă
prinse în vârtejul prestigiului politic (Prestigepolitik). Atunci ei sunt forţaţi să joace un rol în
care nici nu pot face faţă, ce conduce la disturbarea lipsei de nocivitate şi a spontaneităţii
vieţii lor si îi saturează cu prejudicii împotriva oricărei urme de bucurie şi fericire adevărată
ce trebuie binînţeles să dispară. 25

O persoană care a absorbit aceste gânduri nu va trece, în mod natural, pe pământ gratuit de
vreo greşeală, dar acesta va rămâne cel puţin conştient faţă de calea cea dreaptă şi va fi
capabil, în loc să-şi mărească erorile, va continua să le diminueze.

ÎNŢELEGEREA SARCINII CĂSĂTORIEI26

24
Adler face referiri la popularele serii de prelegeri ce le-a susţinut timp de câţiva ani, la Volksheim,
cel mai important institut de educaţie pentru adulţi din Viena, în acea perioadă ( Furtmuller, 1964, p.
374). Aceste prelegeri, publicate ulterior sub acelasi titlu, a devenit cartea cea mai des citită şi tradusă
a lui Adler ( 1927a).
25
Acest paragraf este foarte similar cu cel de la pagina 25.

1
 Într-o anumită zonă a Germaniei este un vechi obicei care testează cuplurile de
logodnici dacă se potrivesc pentru o viaţă împreună de căsătoriţi. Înainte de ceremonia nunţii
mireasa şi cu mirele sunt duşi să taie untrunchi de copac care a fost tăiat. Aici li se dă două
ferăstraie şi sunt puşi să taie trunchiul pe din două. Acest test denotă cât sunt de dispuşi să
coopereze unul cu celalalt. Este o sarcină pentru două persoane. Dacă nu au încredere unul în
celălalt vor purta o luptă acerbă între ei şi nu vor realiza nimic. Dacă unul dintre ei vrea să
conducă şi să facă totul de unul singur, atunci, chiar dacă celălalt îi lasă calea liberă, sarcina
va dura de două ori mai mult. Amândoi trebuie să aibă iniţiativă, dar aceastea trebuie să se
combină împreună.Aceşti săteni germani au recunoscut că cooperarea este o condiţie
prealabilă, majoră pentru căsătorie.

Cooperarea pentru bunăstarea generală

În cazul în carfe mi-ar fi cerut să spun, ce înseamna dragostea şi căsătoria, ar trebui să

dau următoarea definiţie, incompletă după cum ar putea să fie:
„ Iubirea cu împlinirea sa, căsătoria care este cea mai intimă devoţiune faţă de
partenerul de sex opus exprimată prin atracţia fizică, prin tovărăşie şi prin decizia de a avea
copii. Poate fi afişat cu uşurinţă că dragostea şi căsătoria sunt de o parte, de cooperare nu de
colaborarea pentru bunăstarea a doar două persoane, ci de o colaborarea de asemenea pentru
bunăstarea umanităţii”.
Acest punct de vedere, că dragostea şi căsătoria sunt o cooperare pentru bunăstarea
umanităţii, aruncă lumină asupra fiecărui aspect al problemei. Chiar şi atracţia fizică, cea mai
importantă dintre toate năzuinţele umane a fost cea mai necsară dezvoltare pentru umanitate.
După cum am explicat atât de des, umanitatea, care suferă de organe imperfecte, nu a
fost prea bine echipată pentru viaţa de pe crusta acestei planete sărace, pământ.
Principala modalitate de a păstra viaţa umană a fost de a se propaga; prin urmare, a
fertilităţii noastre şi continua luptă de atracţie fizică. În propriile noastre zile, vom găsi
dificultăţi şi disensiuni care apar peste toate problemele de dragoste.
Cuplurile căsătorite se confruntă cu aceste dificultăţi, părinţii sunt preocupaţi de ele, întreaga
societate este implicată în ele. Dacă încercăm, prin urmare, pentru a ajunge la o concluzie
dreaptă, abordarea noastră trebuie să fie suficientă fără prejudecăţi.
Noi trebuie să uităm ceea ce am învăţat şi să încercăm să inverstigăm, în măsura în care
putem, fără a lăsa alte considerente să interfereze cu o discuţie completă şi gratuită.
Eu nu mă refer că putem judeca problema dragostei şi căsătoriei, ca şi cum ar fi o
problemă izolată. O fiinţă umană nu poate fi niciodată liberă în întregime în acest fel: Ea nu
poate niciodată să ajungă la soluţii pentru problemele sale pur de-a lungul liniei ideilor sale
private. Fiecare fiinţă umană este legată prin legături clare; dezvoltarea sa are loc într-un
cadru definit şi ea trebuie să-şi conformeze deciziile sale în acest cadru.

Aceste trei legături principale sunt stabilite de circumstanţele: că noi trăim într-un
anumit loc, în univers şi că trebuie neapărat să evoluăm în limitele şi posibilităţile ce
circumstanţele le presciu; că noi trăim printre alţii de aceeaşi rasă cu noi faţă de care trebuie
neapărat să învăţăm să ne adaptam; şi că trăim în cele două sexe, cu viitorul rasei noastre
dependent de relaţiile dintre acestea.
Dacă un individ este interesat de confraţii săi şi de bunăstarea umanităţii, în tot ceea
ce face va fi ghidat de interesele confraţilor săi. Va încerca să rezolve problema dragostei şi a
căsătoriei, de parcă bunăstarea celorlalţi ar fi inclusă. El nu are nevoie să ştie că el încearcă să
o rezolve în acest fel. Dacă-l întrebaţi, el probabil, că va fi incapabil să dea un raport ştiinţific
26
Retipărită din A1931b, pp. 263 – 68. În conformitate cu uzuanţa de azi în toate secţiunile retipărite
din A1931b (acesta este restul acestui capitol), „omenirea” a fost înlocuită cu „umanitatea”.

1
al obiectivelor sale. Dar el va continua să caute, cu spontaneitate bunăstarea şi perfecţionarea
umanităţii, iar acest interes va fi vizibil în toate activităţile sale.
Sunt alte fiinţe umane care nu sunt atât de mult preocupate de bunăstarea umanităţii. În loc să
considere că opinia lor stă la baza vieţii: „ Cu ce pot să contribui pentru semenii mei”, „ Cum
reuşesc să mă integrez ca parte a întregului”, întreba mai degrabă: „ Care este rostul vieţii?”,
„Ce am de câştigat din asta?”, „ Ce valoare are ?”, „ Alţi oameni mă iau în considerare
suficient?”, „ Sunt apreciat cum se cuvine?”. Dacă această atitudine se află în spatele
aproprierii unui individ faţă de viaţă, el va încerca să rezolve problema dragostei şi a
căsătoriei în acelaşi mod. Acesta va întreba întotdeauna „ Ce am de câştigat din asta?”
Dragostea nu este o pură obligaţie naturală, după cum cred unii psihologi. Sexul este un
imbold sau instinct; dar problema dragostei şi a căsătoriei nu este chiar atât de simplă după
cum ne satisfacem acest imbold. Oriunde ne uităm, observăm că imboldurile şi instinctele
noastre sunt dezvoltate, cultivate, rafinate. Noi ne-am oprimat câteva dintre dorinţe şi
înclinaţii. În numele interesului semenilor noştrii, am învăţat cum să nu ne plictisim unul pe
celălalt. Am învăţat cum să ne îmbrăcăm şi cum să fim curaţi. Până şi foamea noastră nu are
decât un debit natural; am cultivat simţurile gustului şi manierele despre cum să mănânci.
Imboldurile noastre au fost toate adaptate la cultura noastră comună; toate acestea reflectă
eforturile pe care le-am învăţat să le facem pentru bunăstarea umanităţii şi pentru viaţa
noastră în asociere.
Dacă aplicăm această înţelegere asupra problemei dragostei şi a căsătoriei, ar trebui
să observăm din nou aici că interesul faţă de intreg, faţă de umanitate, trebuiesc intotdeauna
incluse. Acest interes este primar. Nu exista niciun avantaj în discutarea oricărui aspect ale
dragostei şi a căsătoriei înnainte să fi văzut că problema poate fi rezolvată în întreaga sa
coerenţă, doar prin consideraţia bunăstării umanităţii ca întreg. Poate că ar trebui să ne
perfecţionăm, să găsim mai multe răspunsuri complete la această problemă. Dacă o facem vor
fi răspunsuri mai bune pentru că vor avea o importanţă însemnată asupra realităţii, că trăim în
două sexe, pe invelişul acestui pământ, unde asocierea e necesară. În măsura în care deja
răspunsurile noastre ţin cont de aceste condiţii, adevărul în acestea se poate menţine pentru
totdeauna.

Sarcină pentru doi parteneri egali

Când folosim acest demers, prima noastră descoperire în problematica iubirii este că
aceasta e o sarcină pentru doi indivizi. Pentru mulţi ani aceasta este o mărginire a unei noi
sarcini. Până la un anumit nivel, am fost educaţi să lucrăm singuri; până la un alt anumit
nivel, să lucrăm într-o echipă sau grup. În general, am avut puţină experienţă în a lucra doi cu
doi. Aceste noi condiţii, prezintă o dificultate dar este o dificultate mai usor de rezolvat, dacă
aceşti doi oameni au fost interesaţi faţă de semenii lor, astfel aceştia pot învăţa mult mai uşor
să fie interesaţi unul faţă de celălalt.
Am putea chiar să spunem, ca pentru o soluţie completă, pentru această cooperare
între cei doi fiecare partener trebuie să fie mai mult interesat faţă de celălalt decât de propria
lui persoană.
Acesta este unicul principiu de bază prin care dragostea şi căsătoria pot fi de succes.
Ar trebui deja să putem fi capabili să observăm că în acest sens multe opinii despre căsătorie
şi multe propuneri pentru această reformă sunt greşite.
Dacă fiecare partener este mai interesat decât de el însuşi, atunci trebuie să existe
egalitate. Dacă întradevăr este aşa, se iniţiază o devoţiune, niciunul dintre parteneri nu se va
simţi subminat sau în umbra celuilalt. Egalitatea este posibilă numai dacă ambii parteneri au
această atitudine. Ar trebui să fie efortul fiecăruia de a uşura şi imbogăţii viaţa celuilalt. În
acest fel, fiecare este în siguranţă. Fiecare se simte merituos; fiecare se simte necesar.

1
 Aici, descoperim fundamentala garanţie a căsătoriei, fundamentala însemnătate a
fericirii în această relaţie. Este sentimentul că eşti merituos, că nu poţi fi înlocuit, că
partenerul tău are nevoie de tine, că te comporţi bine, că eşti un bun camarad şi un adevărat
prieten. Nu e posibil ca un partener aflat într-o încercare de cooperare să accepte rolul
de supus. Doi oameni nu pot trăi împreună fructuos, dacă unul dintre ei îsi doreşte să conducă
şi il forţează pe celălalt să se supună. În condiţiile noastre actuale mulţi bărbaţi şi întradevăr
multe femei, sunt convinşi că este de datoria bărbatului să conducă şi să dicteze, să joace
rolul de lider, de a fi stăpân. Acesta e motivul pentru care avem atâtea căsnicii nefericite.
Nimeni nu poate suporta o poziţie de inferioritate fără furie şi dezgust.
Camarazii trebuiesc să fie egali şi când oamenii sunt egali întotdeauna vor găsi o
modalitate de a-si rezolva dificultăţile. Vor fi de acord, de exemplu, cu privire la a avea copii.
Ei stiu că o decizie pentru sterilitate implică aportul lor în oferirea unei plăgi pentru viitorul
umanităţii. Aceştia vor fi de acord în problema educaţiei şi vor fi stimulaţi să-şi rezolve
problemele cum survin, deoarece ştiu că copii din căsniciile nefericite sunt paralizaţi şi nu se
pot dezvolta corect.
În civilizaţia din zilele noastre nu sunt deseori bine pregătiţi pentru cooperare.
Antrenamentul nostru a fost prea mult cu privire la succesul individual pentru consideraţia a
ce putem obţine de la viaţă decât ce putem să-i oferim. Aceasta va fi uşor de înţeles că în
cazul în care avem împreună doi oameni care trăiesc într-un mod intim, cum cere o căsătorie,
orice eşec în cooperare, în capacitatea de a fi interesaţi de altcineva va avea cele mai mari
rezultate. Majoritatea oamenilor experimentează această strânsă relaţie pentru prima dată. Ei
sunt neobişnuiţi de a consulta interesele unui alt om, scopurile, dorinţele, speranţele şi
ambiţiile acestuia. Nu sunt pregătiţi pentru problemele unei sarcini în comun. Noi nu trebuie
să fim surprinşi de greşelile multe pe care le vedem în jurul nostru, dar putem examina
faptele şi să învăţăm cum să evităm greşelile în viitor.

EDUCATIA SI INSTRUIREA27

Nicio criză a vieţii de adult nu este îndeplinită fără o pregătire anterioară. Întotdeauna
răspundem în conformitate cu stilul nostru de viaţă. Pregătirea pentru căsătorie nu este
peste noapte. În comportamentul caracteristic al unui copil, în atitudinile sale, în gândurile
şi acţiunile sale, putem vedea cum el însuşi se formează pentru situaţii de adult. În
principalele sale caracteristici abordarea sa faţă de iubire este deja stabilită încă din al
cincilea sau al şaselea an.

Educaţie sexuală timpurie

Timpuriu în dezvoltarea unui copil, putem vedea că el îşi formează deja perspectivele
sale despre dragoste şi căsătorie. Nu trebuie să ne imaginăm că el prezintă îndemnuri
sexuale, în sensul nostru adult al termenului. El ia aminte despre un aspect al vieţii sociale
generale din care se simte el însuşi o parte.
Dragostea şi căsătoria sunt realităţi din mediul său: acestea intră în concepţia sa asupra
propriului său viitor. El trebuie să-l înţeleagă, să adopte o atitudine cu privire la aceste
probleme.
Când copii prezintă astfel de dovezi timpurii a interesului lor faţă de celălalt sex şi
aleg pentru ei înşişi parteneri care le plac, noi nu ar trebui să interpretăm ca pe o greşală sau
o pacoste, sau o influenţă precoce faţă de sex. Cu atât mai puţin ar trebui să ne batem joc de
ea sau să facem o glumă pe seama acesteia. Ar trebui să considerăm ca un pas înnainte în
pregătirea lor pentru dragostea şi căsătoria. În loc să ne batem joc, ar trebui mai degrabă să
fim de acord cu copilul că, iubirea este o minunată sarcină, în numele întregii umanităţi.
27
Retipărit din A1931b pagina 268-72

1
Prin urmare putem implanta un ideal în mintea copilului şi mai târziu în viaţă, copiii vor fi
în măsură să se întâlnească unul cu celălalt, fiind foarte bine pregătiţi ca tovarăşi şi în
calitate de prieteni într-un intim devotament. Acesta e revelator pentru a observa că copii
sunt spontani şi din toată inima aderenţii de monogamie-şi acest lucru de multe ori, în ciuda
faptului că mariajul părinţilor lor nu este întotdeauna armonios şi fericit.
Nu ar trebui să încurajez niciodată părinţii să explice relaţiile fizice despre sex prea
devreme sau să explice mai mult decât copii vor să înveţe. Trebuie înţeles că felul în care
un copil priveşte problematica căsătoriei e de cea mai mare importanţă. Dacă este învăţat
într-un mod greşit el poate vedea ca pe un pericol sau ca pe ceva dincolo di el.
În experienţa mea copii care au fost introduşi în tematica relaţiilor ale adulţilor la
începutul vieţii-la patru, 5 sau 6 ani şi copii care au avut experienţe precoce- sunt
întotdeauna mai speriaţi faţă de iubire în următorii ani de viaţă. Atracţia fizică le sugerează
totuşi ideea de pericol. Dacă un copil e mai matur când i se oferă primele explicaţii şi
experienţe, nu e atât de aproape de a fi înfricoşat: sunt mult mai puţine oportunităţi pentru
el de a comite greşeli în înţelegerea relaţiilor juste. Cheia ajutorului e să nu minţi niciodată
un copil. Niciodată să nu fugiţi de întrebările sale, să înţelegeţi ce se ascunde în spatele
întrebărilor sale şi să explicaţi doar cât ştiţi sigur că-i capabil să înţeleagă. O informare
intruzivă şi insinuantă poate provoca un mare rău.
În această problemă de viaţă, ca şi în restul, e bine ca un copil să fie independent şi să
înveţe prin eforturile sale ceea ce vrea să ştie. În cazul în care există încredere între el şi
părinţii săi, el poate să nu sufere niciun prejudiciu. El va întreba întotdeauna ceea ce el are
nevoie să ştie. Există o superstiţie comună, aceea că copiii pot fi induşi în eroare de
explicaţiile date de camarazii lor. Nu am văzut niciodată un copil, de altfel sănătos care a
suferit un prejudiciu în acest fel. Copii nu înghit tot ceea ce colegii lor le spun, în cea mai
mare majoritate copii sunt foarte critici şi dacă nu sunt siguri, că ceea ce li s-a spus este
adevărat îşi vor întreba părinţii sau fraţii şi surorile. Trebuie neapărat să mărturisesc şi eu,
că n-am găsit copii mai delicaţi şi mai pricepuţi în aceste treburi decât bătrânii lor.

Impresii din împrejurimile imediate

Până şi atracţia fizică a vieţii de adult este deja instruită în copilărie. Impresiile pe
care un copil le accumulează cu privire la simpatie şi atracţie, impresiile oferite de persoane
de sex opus în apropierea sa imediată- acestea sunt începuturile atracţiei fizice. Când un
băiat accumulează aceste impresii de la mama sa, surorile sale sau de la fetele din jurul lui,
selecţia sa de tipul de atracţie fizică în anii următori va fi influenţată de asemenea cu aceşti
membri dih mediul său anterior. Uneori, el este influenţat deasemenea prin creaţiile de artă:
toată lumea este desenată, în acest fel, de către un ideal de frumuseţe cu caracter personal.
Prin urmare, mai târziu, în viaţa sa individuală nu mai are o alegere liberă, în sensul cel mai
larg, doar o alegere de-al lungul liniilor sale de instruire.

Această căutare pentru frumuseţe nu este o căutare lipsită de sens. Emoţiile noastre
estetice sunt întotdeauna bazate pe un sentiment pentru sănătate şi pentru îmbunătăţirea şi
viitorul omenirii; simboluri ale modului în care ne dorim copii nostrii să se dezvolte.
Aceasta este frumuseţea care este desenul din noi mereu. Uneori dacă un băiat întâmpină
dificultăţi cu mama sa şi o fată cu tatăl său,(aşa cum se întâmplă adesea în cazul în care
cooperarea în căsătorie nu este fermă) caută un gen antitetic. Dacă, de exemplu, mama
băiatuşui l-a bătut la cap până la hărţuit şi el e slab şi îi e frică să fie dominat, el poate găsi
atractiv sexual numai acele femei care nu par a fi dominante. Este uşor pentru el să facă
greşeli: el poate căuta un partener care-l poate supune şi o căsnicie fericită nu este posibilă
fără egalitatea de şanse. Câteodată, dacă el vrea să dovedească că el însuşi e puternic şi el

1
 caută un partener, care, de asemenea pare a fi puternic fie pentru că el preferă forţă sau
pentru că gaseşte în partener mai mult o provocare pentru a-şi demonstra puterea lui.
În cazul în care dezacordul său cu mama sa este foarte mare, pregătirea lui pentru
dragoste şi căsătorie poate fi împiedicată, chiar şi atracţia fizică la sexul opus poate fi
blocată. Există multe grade de abstracţie ale sale, în cazul în care acestea sunt complete, el
va exclude sexul opus în întregime şi va deveni un pervertit.
Suntem întotdeauna mai bine pregătiţi în cazul în care căsătoria părinţilor nostrii a
fost armonioasă. Copii câştigă primele lor impresii despre ceea ce este căsătoria din viaţa
părinţilor lor şi nu este de mirare că cel mai mare numar de eşecuri în viaţă sunt printre
copiii din căsătorii sparte şi de o viaţă nefericită în familie. În cazul în care părinţii nu sunt
capabili ei însuşi să coopereze va fi imposibil pentru ei să-i înveţe cooperarea pe copiii lor.
Putem lua în considerare, de multe ori, că cele mai bune condiţii ale unui om pentru
căsătorie să fie de învăţare, dacă a fost instruit într-un mod corect pentru viaţa în familie şi
prin observarea atitudinii sale faţă de părinţii, surorile şi fraţii săi. Factorul important este
unde a câştigat pregătirea lui pentru dragoste şi căsătorie. Oricum trebuie să fim atenţi din
acest punct. Ştim că un om nu e determinat de mediu ci de estimările pe care el le face
asupra mediului. Estimările sale pot fi folositoare. E posibil ca el să fi avut experienţe
nefericite în casa părintească, dar acest lucru îl poate stimula să se descurce mai bine în
propria sa viaţă de familie. El s-ar stradui să fie bine pregătit pentru căsătorie. Nu trebuie
niciodată să judecăm sau să excludem o fiinţă umană deoarece are o viaţă de familie
ghinionistă în spatele său.

PREGATIREA CORESPUNZATOARE SI NECORESPUNZATOARE

Cea mai proastă pregătire este aceea când un individ îşi urmăreşte întotdeauna
propriul său interes. Dacă a fost pregătit în acest fel, întotdeauna se va gândi ce plăceri sau
ce emoţii ii poate oferi viaţa. Întotdeauna va pretinde libertate şi ajutor, fără a lua în
considerare vreodată cum poate uşura şi imbogăţii viaţa partenerului său. Aceasta este o
apropiere dezastruoasă. Ar trebui sa-l compar cu un om care încearcă să pună gulerul la cal
pornind de la coadă la cap. Nu este un păcat ci doar o metodă greşită.

Concepte cuvenite şi necuvenite despre căsătorie

În pregătirea atitudinii noastre faţă de dragoste, înnainte de toate ar trebui să nu
căutăm întotdeauna diminuări sau căi prin care să evităm responsabilitatea.
Camaraderia în iubire nu ar putea fi vizibilă dacă ar fi ezitări şi incertitudini.
Cooperarea reprezintă o decizie pentru eternitate; şi noi privim, doar acele uniuni, ca fiind
reale exemple de iubire şi reale căsătorii în care s- a luat o decizie fermă şi inalterabilă. În
această decizie noi includem şi hotărârea de a avea copii, de a-i educa, de a-i antrena în
cooperare şi sa-i facem, atâat cât putem, adevăraţi camarazi, de adevărat egali şi
responsabili membri ai acestei rase umane.
O căsnicie reuşită este cea mai bună cale pe care o avem pentru a ridica viitoarele
generaţii ale umanităţii; iar căsnicia ar trebui mereu, să ţină cont de aceasta. Căsătoria este o
adevărată sarcină; ea are propriile ei legi şi reguli; nu putem selecta o parte şi să-i evităm pe
ceilalţi fără a încălca eterna lege de pe suprafaţa acestui pământ, cooperarea.
Este imposibil să avem reala sugestie consacrată a iubirii dacă ne limităm responsabilităţile
la 5 ani sau privim căsătoria drept o perioadă de testare.28

28
Aceasta este o aluzie a scrierilor judecătorului Benjamin Lindsey (1927), care a propus o căsătorie
a partenerilor care în multe feluri, este similară căsătoriei de testare, a fost aprig discutată la sfârşitul
anilor 1920 şi începutul anilor 1930.

1
 Dacă bărbaţii sau femeile contemplă o astfel de scăpare, ei nu îşi adună toate puterile
pentru această sarcină. În niciuna dintre îndatoririle importante şi serioase ale vieţii nu ne
aranjăm o astfel de „ escapadă”. Nu putem iubi şi să fim limitaţi. Toţi cei mai bine
intenţionaţi şi cu inima bună, care încearcă să găsească o uşurare pentru căsătorie, sunt pe
calea greşită.
Ajutoarele pe care ei le propun vor dăuna şi vor restricţiona eforturile depuse de cei
care intră în căsătorie; ei o vor face mai uşoară pentru ei, găsirea unei ieşiri, şi omiterea
efortului pe care ei trebuiau să îl depună în această sarcină, asupra căreia ei s-au decis. Ştiu
că sunt multe difcultăţi în viaţa socială şi aceastea îi împiedică pe mulţi de la rezolvarea
problemei iubirii şi a căsătoriei, în felul just, chiar dacă le-ar plăcea să o rezolve. Eu nu
doresc să sacrific, cu toate acestea, iubirea şi căsătoria, ci eu vreau să sacrific obstacolele
vieţii noastre sociale.

Noi ştim ce caracteristici sunt necesare pentru o întreprindere armonioasă- să fii

credincios şi real, demn de incredere, să nu fii rezervat şi să nu fii egocentric. Dacă o
perosană crede că infidelitatea poate fi depăşită uşor, nu este pregătit îndeajuns pentru
căsătorie. Nu este posibil să porţi o camaraderie adevărată dacă ambii perteneri au decis să
îşi păstreze libertatea. Aceasta nu este camaraderie. Acolo nu suntem liberi sub orice
aspect.

Ne-am legat pentru cooperarea noastră.

Exemplu al unui caz:

Lăsaţi-mă să vă prezint un caz, de un acord privat de astfel încât nu se potriveşte
succesului căsătoriei sau de bunăstării umanităţii li care poate dăuna ambilor parteneri. Îmi
imaginez cazul în care un bărbat divorţat s-a recăsătorit cu o femeie. Ei erau oameni
cultivaţi, inteligenţi şi sperau mult ca noua lor aventură în căsătorie să fie mai bună decât
cea precedentă. Ei nu au ştiut, cu toate acestea, cum de primele lor căsătorii s-au destrămat,
ei căutau calea cea justă, fără a observa lipsa lor, faţă de interesul social. I s-au proclamat
drept oameni cu gândire liberă şi îşi doreau să aibă o căsătorie uşoară fără a-şi asuma riscul
de a se plictisi unul de celălalt. Ei au stabilit de la început, că fiecare este liber sub orice
aspect; ei trebuie să facă tot ceea ce îşi doresc, dar trebuie să aibă sufucientă încredere unul
în celălalt pentru a-şi povesti cele întâmplate. În acest moment soţul părea a fi mai curajos.
Oricând se întorcea acasă, avea multe aventuri de povestit soţiei sale. Iar ea părea, sa guste
în mare parte şi părea mandra de succesul sotului ei. Ea intenţiona să fie o perosană cochetă
sau să fie ea însăşi tot ceea ce iubeşte; dar înainte ca ea să facă primul pas, ea a inceput să
sufere de agorafobie. Ea nu mai putea să iasă singură; nevroza ei o ţinea în cameră; dacă
făcea un pas în afara uşii i se făcea frică şi era nevoită să se întoarcă.
Această agorafobie era o protecţie privind decizia pe care o făcuse; dar aceasta nu era totul.
În final, deoarece, ea nu putea să iasă singură, soţul ei a fost îndemnat să-i stea alături.
Vedeţi cum legea casătoriei s-a rupt datorită deziei lor. Soţul nu mai putea fi liber
deoarece trebuia să îi stea alături soţiei sale. Ea însăşi nu se putea folosi de libertate
deoarece nu putea ieşi singură. Dacă femeia ar fi vindecată ea ar fi îndemnată să găsească o
mai bună înţelegere a căsătoriei şi soţul la fel, va trebui să o privească drept o sarcină de
cooperare.

Diferite pregătiri necorespunzătoare

Alte greşeli sunt făcute, chiar la începutul căsătoriei. Un copil care a fost răsfăţat în
familie se va simţi neglijat în căsătorie. El nu a fost instruit pentru a se adapta vieţii sociale.

1
 Un copil răsfăţat se poate transforma în căsătorie într-un mare tiran; celălalt partener se
simte victimizat, se simte intemniţat şi începe să se opună. Este interesant să observăm ce
se întâmplă în momentul în care doi copii răsfăţaţi se căsătoresc unul cu celălalt. Fiecare
atrage interesul şi atenţia, dar nicunul nu este satisfăcut. Următorul pas este căutarea unei
ieşiri; un partener începe un flirt cu altcineva în speranţa de a câştiga mai multă atenţie.
Unii oameni sunt incapabili de a se îndrăgosti de o persoană; ei se îndrăgostesc de
două în acelaşi timp. Ei, prin urmare, se simt liberi; ei pot scăpa de una pentru a mergw la
cealaltă şi niciodată nu vor suporta întregile responsabilităţi ale iubirii. Ambele înseamna
niciuna.
Există şi alţi oameni care îşi inventează o iubire ideală, romantică şi intangibilă, ei se
pot în consecinţă juca cu sentimentele, fără a fi necesară aproprierea partenerului în
realitate. O înaltă idee a iubirii poate fi folosită pentru a exclude toate aşteptările, deoarece
nimeni nu va fi capabil să se ridice lor.
Mulţi bărbaţi şi îndeosebi multe femei, datorită greşelilor făcute în dezvoltarea lor, s-
au antrenat a nu se împăca şi de a respinge rolul lor sexual. Ei şi-au împiedicat funcţionarea
normală iar fizic nu sunt capabili, fără tratament, a-şi alcătui o căsătorie de succes. Aceasta
este ceea ce eu am denumit drept protest masculin şi este în mare parte provocat de
evaluarea exagerată a bărbatului în cultura noastră.
Dacă copii sunt în dubiu cu privire la rolul lor sexual, ei sunt capabili de a se simţi
nesiguri. Atâta timp cât sexul masculin este luat drept rolul dominant este natural ca ei să se
simtă, indiferent dacă sunt băieţi sau fete, că rolul masculin este de invidiat. Ei se vor îndoi
de propriile lor capacităţi de a-şi îndeplini acest rol, dorinţa suprasaturând importanţa de a fi
bărbat şi va dori să evite a fi supus testării. Această insatisfacţie privind rolul sexual este
destul de frecventă în cultura noastră. Putem să o suspectăm în orice caz, de frigiditate la
femei şi în impotenţa psihică la bărbaţi. În aceste cazuri există o reţinere în ceea ce priveşte
iubirea şi căsătoria, reţinere aici fiind justificată. Este imposibil să eviţi aceste eşecuri, dacă
nu admitem realmente că bărbaţii şi femeile sunt egali. Dacă o jumătate a rasei umane are
gândul de a fi nemulţumită de poziţia lui, acordată, vom avea mari obstacole în atingerea
succesului în căsătorie. Remediul aici, este antrenarea pentru egalitate; şi nu trebuie să
permitem copiilor să rămână ambigui referitor la viitorul lor rol.
Eu cred că adevărata sugestie consacrată a iubirii şi a căsătoriei este cel mai bine
protejată, dacă nu au mai existat alte relaţii sexuale înaintea căsătoriei. Eu am descoperit că,
în secret, multor bărbaţi nu le place dacă iubita lor este capabilă de a se dărui înainte de
căsătorie. Uneori ei o privesc ca pe un semn de virtute uşoară şi sunt intimidaţi de aceasta.
Mai încolo în acest stagiu al culturii noastre, dacă sunt relaţii sexuale înainte de căsătorie,
povara este mai grea pentru fată. Este în acelaşi timp o mare greşeală, dacă o căsnicie este
extrasă din frică şi nu din curaj.

Prietenia si ocupatia

Una dintre modalităţile prin care interesele sociale se pot forma este prin
intermediul prieteniei. Prin prietenie am învăţat sa vedem cu ochii celeilalte persoane, să
ascultăm cu urechile ei şi să simţim cu inima ei. Daca un copil este frustrat, dacă este
întotdeauna supravegheat şi păzit, dacă este crescut izolat, fără prieteni şi fără camarazi, nu
îşi poate dezvolta caestă capacitate de a se identifica cu o altă persoană. El va crede
întotdeauna că este cea mai importantă fiinţă din lume şi este mereu neliniştit, preocupat să-şi
asigure bunăstarea proprie.Pregătirea în prietenie este pregătirea pentru căsătorie. Jocurile pot
fi folositoare dacă s-au referit la formarea pentru a cooperaş dar în jocurile pentru copii găsim
deseori situaţia de competiţie şi dorinţa de a excela. Este foarte util a stabili situaţiaţiile în

1
care doi copii lucrează, studiază şi învaţă împreună. Eu cred că nu ar trebui să subevaluăm
dansul. Dansul este un fel de activitate în care două persoane trebuie să îndeplinească o
sarcină comună şi cred că este bine pentru copii să-i învăţăm să danseze. Nu mă refer exact la
dansurile din ziua de azi, unde avem parte mai mult de spectacol decât de dans. Dacă, cu
toate acestea îi vom pe copii dansuri simple, le va fi d eun mare ajutor în dezvoltarea lor.
O altă problemă care ne ajută pentru pregătirea în căsătorie este cea a a ocupaţiei.
Astăzi soluţia acestei probleme este pusă în faţa soluţiei de dragoste şi de căsătorie. Unul
dintre parteneri, sau chiar amâandoi trebuie să fie ocupate, a.î. să-şi poată câştiga existenţa şi
să susţină o familie, astfel putem înţelege că, corecta pregătire pentru căsătorie include
deasemenea o bună pregătire de muncă.

CURTAREA ŞI ATRACŢIA SEXUALĂ 29

Putem găsi întotdeauna un gram de curaj şi gradul de capacitate de a coopera în

aproprierea faţă de sexul opus. Fiecare individ are propria abordare caracteristică, propriul stil
de mers şi propriul stil de a face curte cuiva; iar acesta este intotdeauna corespunzător stilului
său de viaţă.
În comportamentul său amoros putem vedea dacă spune „DA” pentru viitorul
omenirii, este încrezător şi cooperativsau dacă este interesat doar de propria sa persoană,
suferă din cauza tracului şi se amăgeşte cu întrebările: „ Ce fel de spectacol joc?”, „ Ce
gândesc ei despre mine?”. Un bărbat poate fi lent şi prudent sau grăbit şi imprudent
în a face curte cuiva; în orice caz, comportamentul său amoros se potriveşte cu ambiţiile sale
şi cu stilul său de viaţă şi este singura sa impresie despre aceasta. Nu putem judeca pregătirea
pentru căsătorie, a unui om doar după curtarea sa, pentru că el arfe un scop direct în viaţa sa
şi în alte moduri el poate fi nehotărât. Cu toate acestea, aduna din acestea indicaţii sigure
pentru personalitatea sa. În propriile noastre condiţii culturale (şi doar în aceste condiţii) în
general este aşteptat ca bărbatul să fie primul care-şi exprimă atracţia, faptul că bărbatul ar
trebui să facă primul pas. Atâta timp cât acestă cerere culturală există, pentru aceasta este
necesar să-i pregătim pe băieţi în atitudinea masculină, să ia iniţiativa, nu să ezite sau să
caute o cale de scăpare. Ei pot fi pregătiţi, doar dacă se simt că fac parte din întreaga viaţă
socială şi dacă acceptă avantajele şi dezavantajele ca fiind ale lor. Bineînţeles că, fetele şi
femeile sunt de asemenea im plicated în curtare, ele de asemenea iau iniţiativa, dar ăn
condiţiile noastre culturale în vigoare, ei sunt obligaţi a fi mai rezervaţi şi curtarea lor este
exprimată prin persoana şi mersul propriu, prin modul de a se îmbrăca, prin felul cum arată,
vorbesc şi ascultă. Aproprierea unui bărbat, prin urmare, poate fi numită simplă şi scurtă, iar
a unei femei este mai profundă şi mai complicată. Atracţia sexuală faţă de partener este
necesară, dar ar trebui întotdeauna modelată de-a lungul linei de o dorinţă pentru bunăstarea
umană.
În cazul în care partenerii sunt interesaţi unul faţă de celălalt atunci nu vor întâmpina
probleme şi nici atracţia sexuală nu se va sfârşi. Acestă oprire implică o lipsă de interes; ne
arată că, individul nu mai este egal, prietenos şi cooperant faţă de partenerul lui, nu mai
doreşte să îmbunătăţească viaţa partenerului său. Oamenii pot gândi, uneori, că interesele
continuă dar atracţia este de scurtă durată. Acest lucru nu este adevărat. Uneori vorbele mint,
sau mintea nu vrea să înţeleagă, dar mişcările trupului spun întotdeauna adevărul. Dacă
mişcările sunt dificile arată că, nu există o înţelegere adevărată între cele două persoane. Şi-
au pierdut interesul unul faţă de celălalt. Unul dintre ei, cel puţin, nu mai doreşte să rezolve
problema de dragoste şi căsătorie dar caută în schimb o evadare şi o scăpare.

Într-o altă ordine de idei, unitatea de sex la oameni este diferită faţă de cea a altor
29
Reprintată din A1931b, pp.278-80

1
fiinţe. Este continua. Aceasta este o altă modalitate în care bunăstarea şi continuitatea
umanităţii este garantată, este calea prin care umanitatea poate creşte, poate deveni
numeroasă şi îşi poate asigura bunăstarea şi supravieţuirea prin măreţia numerelor sale. La
alte creaturi, viaţa aluat alte măsuri pentru a-şi asigura suprevieţuirea: De multe ori, de
exemplu, găsim că femelele produc un număr mare de ouă care nu ajung niciodată la
maturitate. Multe dintre acestea se pierd sau sunt distruse, dar numărul lor mare asigură că
unele dintre ele vor supravieţui. Pentru fiinţele umane, de asemenea, o metodă de
supravieţuire este să faci copii. Prin urmare, ar trebui sa găsim, că în problema de dragoste şi
căsătorie, majoritaatea persoanelor care sunt interesate într-un mod spontan în bunăstarea
umanităţii, sunt cei mai probabili, cei care vor avea copii; iar cei care nu sunt interesaţi,
conştient sau inconştient faţă de colegii lor, refuză povara procreării. Dacă ei întotdeauna
aşteaptă şi cer, dar nu oferă nimic în schimb, acestora nu le plac copii. Ei sunt interesaţi doar
d epropria lor persoană, iar ei privesc copii ca fraţi, probleme, neplăceri, lucruri care-i vor
împiedica sa-şi păstreze intersele pentru ei însuşi.
Prin urmare, putem spune că, pentru o rezolvare a problemei de dragoste şi căsătorie
decizia de a avea copii este necesară. O bună căsnicie înseamnă că ştim să evoluăm la
generarea viitorului omenirii, iar căsnicia ar trebui să aibă întotdeauna acest lucru în vedere.

CAZUL PENTRU MONOGAMIE 30

Soluţia pentru problema dragostei şi căsniciei, în viaţa noastră socială, de zi cu zi este

monogamia. Oricine începe o relaţie care are un astfel de devotament intim, un astfel de
interes faţă de o altă persoană, nu poate strica baza fundamentală a acestei relaţii şi să caute o
cale de scăpare.

Orientarea obligatorie
Ştim că există posibilitatea unei pauze, despărţiri în ceea ce priveşte o relaţie. Din
păcate, nu putem întotdeauna să o evităm. Dar este mai uşor să o evităm dacă privim căsnicia
şi dragostea ca o sarcină socială cu care ne confruntăm, o sarcină pe care tebuie să o
rezolvăm. Apoi ar treebui prin orice mijloc ca să rezolvăm problema. Despărţirile, de obicei,
au loc deoarece partenerii nu îşi unesc forţele. Ei nu formează o căsnicie, ci doar aşteaptă să
primească ceva. Dacă privesc problema în acest mod, binînţeles că vor da greş. Este greşit a
privi casatoria şi dragostea ca pe un paradis sau ca pe un sfârşit al unei poveşti. Când două
persoane sunt căsătorite, încep posibilităţile relatiei lor, în timpul căsniciei lor ei se confruntă
cu adevăratele sarcini din viaţă şi multe oportunităţi de a crea de dragul societăţii. Din alt
punct de vedere al căsniciei ca pe un scop final, este prea proeminent în cultura noastră.

Putem vedea, de exemplu, în multe romane în care un bărbat şi o femeie sunt proaspăt
căsătoriţi şi sunt la începutul vieţii lor de cuplu. Deseori situaţia este tratată ca şi cum
căsătoria în sine ar rezolva totul în mod satisfăcător, ca şi cum ei s-ar afla la sfârşitul oricărei
sarcini.
Un alt punct foarte important este să realizăm că dragostea de una singură nu poate
rezolva totul. Sunt multe feluri de a iubi şi este bine bazăm pe muncă, interese şi cooperare
pentru a rezolva problemele de căsătorie. Nu este nimci miraculos în această relaţie.
Atitudinea fiecărui individ faţă de căsnicie este una dintre expresiile stilului său de viaţă;
putem înţelege, dacă putem înţelege, individul pe ansamblu (cu excepţia în cazul in care nu).
Aceasta este cooerentă cu toate eforturile şi scopurile lui. Ar trebui, sa fim capabili să aflăm
30
Retipărită din A1931b, pp. 280-86

1
de ce atâţia oameni caută întotdeauna o schimbare sau scăpare. Pot spune exact câţi oameni
au această atitudine: toţi cei care rămân copii răsfaţaţi. Acest tip de persosne este periculos în
viaţa noastră socială, aceşti mari copii răsfăţaţi, care, ca parte a stilului lor de viaţă, fixată în
primii 4 sau 5 ani, au mereu fixată schema de apercepţie: „Pot să iau tot ce doresc?”. Dacă nu
pot avea tot ceea ce-şi doresc atunci ei cred că viaţa nu are nici un sens. „ Ce rost are să
trăieşti”, întreabă ei, „Dacă nu pot avea tot ceea ce îmi doresc?” Aceştia devin pesimişti: Ei
concep o „dorinţă de moarte”. Se prefac bolnavi şi nervoşi, iar în afară de stilul lor de viaţă
greşit construiesco filozofie. Ei cred că ideiile lor greşite sunt de o importanţă unică şi
extraordinară. Ei simt că este o bucată de ciudă din partea universului dacă trebuie să-şi
reprime energiile şi emoţiile. Ei sunt formaţi în acest fel, odată ce au experimentat un
moment favorabil în care au obţinut tot ceea ce şi-au dorit. Unii dintre ei poate mai crede
încă, că dacă plâng foarte mult, dacă protestă destul, dacă refuză să coopereze, va obţine
propriile dorinţe. Ei nu privesc coerenţa vieţii ci doar la propriile interese.
Rezultatul este că, ei nu doresc să contribuie, vor să obţină usor lucrurile; nu vor să li
se refuze nimic şi prin urmare îşi doresc o căsnicie de probă sau de rezervă, îşi doresc căsnicii
socisbile, provizorii, divorţuri uşoare: chiar de la începutul căsniciei ei cer libertate şi dreptul
de neloialitate. Acum, dacă o singură fiinţă este interesat de altul, aceasta trebuie neapărat să
aibă acele caracteristici ce aparţin de acel interes, trebuie să fie corect, un bun prieten; el
trebuie să fie responsabil, trebuie să fie credincios şi demn de incredere. Eu cred că cel puţin
o fiinţă umană care nu a reuşit să-şi îndeplinească astfel viaţa amoroasă, o astfel de casnicie,
ar trebui să înţeleagă, că în acest moment viaţa lui a fost o greşeală.
De asemenea, este necesar, să fim interesaţi de binestarea copiilor; dacă o căsătorie se
bazează pe diferite principii decât cele pe care le susţin, vor fi mari dificultăţi în creşterea
copiilor.
Dacă părinţii au divergenţe şi privesc căsătoria ca pe o bătaie de joc, dacă ei nu văd că
problemele lor ar putea fi rezolvate şi relaţia ar putea continua cu succes, nu este o situaţie
favorabilă pentru ajutarea copiilor în a fi sociabili.

Aproprieri si scopuri neadecvate

Probabil există motive pentru care oamenii nu ar trebui să trăiască împreună; probabil sunt
cazuri în care ar fi mai bine dacă ar fi despărţiţi. Cine ar trebui să decidă în aceste cazuri? (să
hotărască ce situaţi este?). Vom lăsa să decidă oamenii care ei înşişi nu ştiu, care nu înţeleg
căsătoria drept o obligaţie şi sunt interesaţi doar d epropria lor persoană? Vor privi divroţul la
fel cum privesc şi casnicia: „Ce putem face din astea?”, aceştia nu sunt, în mod evident cei
care vor decide. Veţi vedea des persoane divorţând şi recăsătorindu-se, iar şi iar şi repetând
mereu aceeaşi greşeală. Atunci cine ar trebui să decidă?
Poate ar trebui să ne imaginăm dacă ceva nu este în regulă cu o căsnicie, un psihiatru ar
trebui să decidă dacă da sau nu ar trebui să se despartă. Acest lucru este dificil, nu stiu dacă
este valabil şi pentru USA, dar in Europa am aflat că psihiatrii, de cele mai multe ori cred că
bunăstarea proprie este cel mai important lucru.

Prin urmare, în general, dacă sunt solicitaţi într-un astfel de caz, ei recomandă o iubită sau o
amantă şi cred că aşa se poate rezolva problema. Sunt sigur că în tinp îşi vor schimba părerea
şi vor înceta să mai dea astfel de sfaturi. Pot propune astfel de sfaturi doar dacă nu ar fost
bine instruiţi asupra coerenţei problemei, modul în care abordează impreună cu altă sarcină
din viaţa noastră pe pamânt; şi este aceeaşi coerenţă pe care aş dori să o ofer pentru
consideraţia Dvs.
O greşeală asemănătoare este făcută atunci când oamenii privesc ca o soluţie pentru
problemele personale. Din nou nu pot vorbi despre America, dar ştiu că în Europa dacă un

1
băiat sau o fată devin nevrotici, psihiatrul deseori îi sfătuiesc sa-şi găseasscă o iubită şi să-şi
înceapă viaţa sexuală. Ei îi sfătuiesc şi pe adulţi în acelaşi fel. Aceasta este întradevăr o
transformare al actului de iubire şi al căsătoriei într-un simplu medicament de brevet şi aceşti
indivizi sunt legaţi spre a pierde foarte mult.
Soluţia corectă pentru rezolvare problemei iubirii şi a căsătoriei aparţine îndeplinirii,
celei mai mari a intregii personalităţi. Nu există o problemă implicată mai de aproape cu
fericirea şi expresia veridică şi utilă a vieţii. Nu putem să o tratăm precum un fleac.
Noi nu putem privi asupra dragostei şi căsătoriei drept remediu pentru profesia de
criminal, pentru beţie sau nevroze. Un nevrotic are nevoie de tratamentul adecvat înainte de a
fi potrivit pentru dragoste şi căsătorie; iar dacă el le întâlneşte, înainte de a fi capabil de a le
gestiona corect, el este menit sa găsească ghinion şi noi pericole. Căsătoria este un ideal înalt,
iar rezolvare sarcinii implică, prea mult efort şi activitate creativă pentru ca noi sa-l încărcăm
cu astfel de poveri.
În alte situaţii şi în căsătorie, se intră cu scopuri neadecvate. Unii oameni se
căsătoresc pentru obţinerea stabilizării economice; aceştia se căsătoresc deoarece le este milă
de cineva, sau se căsătoresc pentru a-şi asigura un servitor. Nu există loc pentru astfel de
glume în căsătorie. Eu am întâlnit şi cazuri în care oamenii s-au căsători pentru a-şi mări
dificultăţile.
Un tânăr, probabil, este in dificultate cu examinările sau cu viitoarea sa carieră. El consideră
că ar putea eşua, foarte uşor, iar dacă va fi aşa îşi doreşte să se poată scuza. Îşi mai asumă
încă o sarcină, cea a căsătoriei, prin urmare, in scopul de a avea un alibi.
Eu sunt sigur că nu ar trebui să diminuăm ori să depreciem această problemă, ci să o
vedem ca pe un nivel înalt. Printre toate uşurinţele pe care eu le-am ascultat, întotdeauna,
dezavantajul este de partea femeilor. Fără nici o urmă de îndoială, bărbaţii în cultura noastră
au o viaţă mai uşoară. Aceasta este o greşeală în abordarea noastră comună. Nu poate fi
depăşită de o revoltă personală. Îndeosebi, însăşi căsătoriei, o revoltă personală ar strica
relaţiile sociale şi interesul partenerului. Poate fi doar recunoscută şi depăşită schimbând
întreaga atitudine a culturii noastre.
Un elev al meu, profesorul Rasey din Detroit, a relizat un studiu şi a găsit că un
procent de 42%, dintre fetele chestionate, ar fi dorit să fie băieţi; aceasta înseamnă că ele erau
dezamăgite de propriul lor sex 31. Poate fi rezolvată problema iubirii şi a căsătoriei în timp ce
aproape o jumătate din omenire este dezamăgită, descurajată şi nu se împacă cu poziţia ei şi
obiectează libertatea mai mare aceleilalte jumătăţi? Este posibil să rezolvăm acestea, dacă
femeile se aşteaptă mereu a fi desconsiderate şi se cred a fi doar obiecte sexuale pentru
bărbaţi, sau să creadă a fi natural pentru bărbaţi, poligamia şi infidelitatea?

Iunie Noiembrie
1924 1939 1939
N= 6,000 N= 2,000 N= 2,000
boys girls boys girls boys girls

31
Marie J. Rasey (1887-1957), Profesor de Psihologie Educaţională la Universitatea Waine din
Detroit, a studiat cu Adler în Viena în timpul verilor din 1929- 28 (Rasey, 1953, pg. 160-163). Rasey
(1947) a raportat: „Datele personale au fost securizate pentru răspunsurile la întrebarea: Dacă ai avea
un inel magic şi ai putea fi ceea ce îţi doreşti, ai rămâne ceea ce eşti, sau ţi-ai schimba sexul?” (pg.
117-118). Rezultatele au fost precum în ilustraţia din tabelul de mai jos. Observaţi insatisfacţia
ctrescută a fetelor cu sexul lor, în timpul anilor.

1
Să rămân ceea ce sunt
100% 62% 99% 72% 95% 75%
Îmi voi schimba sexul

0% 38% 1% 28% 5% 25%

Concluzie

În urma tutror celor spuse putem extrage o simplă, evidentă şi ajutătoare concluzie.
Fiintele umane nu sunt nici poligame nici monogame. Dar să constientizăm că trăim pe
aceeaşi planetă împreună cu alte fiinţe umane, egale nouă şi împărţite în două sexe, şi că
trebuie să rezolvăm cele trei probleme ale vieţii în care circumstanţele noastre ne pun într-o
cale propice ajutându-ne să vedem că cea mai plină şi înaltă dezvoltare a individului în
dragoste şi în căsătorie este întărită de monogamie.

Scrisoare către o fiică pentru căsătoria ei

[O scrisoare de-a lui Adler, felicitându-şi fiica cea mare, Valentine, şi a soţului ei cu
ocazia nunţii lor; ar putea servi practic, drept cuprins acestei secţiuni. Scrisoarea este luată
din bibliografia lui Adler, scrisă de Phyllis Bottome (1957, pg. 111). În prima parte se
prezintă într-o profundă, afectuasă manieră personală, recomandările lui Adler pentru o
căsnicie de suuces. A doua parte afişează griji parentale, în egală măsură, în privinţa multor
semnificaţii practice, dar nu a fost considerată a fi relevantă aici].

Dragă Vali şi dragă Georgel

Vă trimit cele mai mari felicitări, vă îmbrăţişez şi vă felicit din toată inima mea!
Gândurile mele vă sunt mereu alături.
Nu uitaţi că viaţa de căsătorit este o îndatorire la care ambii trebuie să se implice, cu
bucurie.
Amintiţivă că monogamia este forma de viaţă însemnată drept cea mai gingaşă floare
a culturii sexuale.
Vă rog să vă umpleţi cu soluţii curajoase, să vă gândiţi mai mult la celălalt decât la
voi înşivă, şi să găsiţi căile pentru a face viaţa celuilat mai uşoară şi mai frumoasă.
Nu vă permiteţi să ajungeţi unul subordonatul celuilalt. Nimeni nu poate suporta
această atitudine. Nu permiteţi nimănui să influenţeze formarea relaţiei voastre maritale.
Împrieteniţivă numai cu oameni care au afectiuni sincere pentru amândoi....
Multe sărutări şi felicitări,
Tata

Eseu:
Protest masculin versus libidou
Prezentarea teoriilor lui Adler despre sexualitate a venit la mânere cu cele ale lui
Freud, în opoziţie cu cele pe care Adler le-a dezvoltat. Controversa s-a focalizat în jurul
conceptului lui Adler de „protest masculin”, ce prezintă diferenţe crase dintre psihologiile
celor doi, ale lui Freud şi ale lui Adler. Este motivul subiectului al selecţiilor din capitolul doi
care au fost scrise între 1910 şi 1912.

1
 Controversa ţi-a format bazele până în Februarie 19811, în cadrul întâlnirii
săptămânale ale societăţii psihoanalitice din Viena. O cale de a forma aceste diferenţe majore
este să spunem că Freud a reprezentat un impuls psihologic, fizicalist fondat pe conceptul de
„ libidou”, în timp ce Adler a prezentat o valoare umanitară psihologică.
Pentru Freud, sexul a reprezentat cel mai imp0ortant impuls, în timp ce pentru Adler
a fost doar un impuls important printre celălalte; toate impulsurile fiind subordonate evaluării
individului şi utilizarea lor pentru scopurile sale.
Adler a observat un scop sau ţel, dominant omului, pentru a-şi infrânge dificultăţile
sau inferiorităţile, pentru a fi puternic şi de neînvins, pentru a fi câştigător în ceea ce priveşte
definiţia fiecărui individ privind succesul. La început acesta i s-a prezentat lui Adler,
observând in pacienţii săi, „dorinţa de a fi ca un barbat”, nu ca o femeie, de a fi „masculin”
nu „feminin”. Datorită acestei dorinţe crescânde, Adler a marcat termenul de „protest
masculin”.
Ambele părţi ale acestui termen necesită explicaţia următoare. La „protest”, precum
este folosit aici, este sinonim nu doar, pentru „a obiecta”, precum este des folosit termenul,
dar şi pentru a „pretinde”. Iar „masculin” are puţin de a face cu sexul fiziologic caracteristic
bărbaţilor. Mai degrabă este preferat statutul masculin in schimbul celui feminin in genere in
cultură şi felul în care indivizii reacţionează cu acesta.
Cultura a format întregi sindroame, atât pozitive cât şi negative caracteristic
„masculin” şi respectiv „feminin”, iar acestea au devenit în mod particular semnificative
pentu nevrotic.
Într-o lucrare intitulata „ Despre atitudinea masculină în nevroza feminină”, Adler
(1911c) a citat in paragraful de început: „În ceea ce priveşte, drept principală forţă
mişcătoare, (motorul) in bolile nevrotice-protestul masculin impotriva femininului, sau în
aparenţă tulburare si senzaţii feminine” (pg. 74). Începând cu a doua imprimare a acestei
lucrări în 1924, Adler a precedat acestea, de un paragraf nemaifiind tradus anterior, despre
dinamica inferiorităţii- superiorităţii.
„ Nicio persoană nu poate tolera un sentiment de reală sau aparentă inferioritate.
Oricum observăm sentimente de inferioritate, găsim si sentimente de protest si viceversa.
Însăşi dorinţa, în măsura în care, precede acţiunile... mişcându-se mereu în direcţia de la
„dedesubt” la „deasupra”, desigur, în timp devine aparent numai prin luarea în considerare a
contextului (Zusammenhangsbetrachtung).”(pg. 74)
Următoarele pasaje ale lui Kant, au fost introduse în prealabilul ediţiei din 1924, şi
acestea nemaifiind traduse anterior.
Pofta de a domina (Herrschsucht) îşi are originea în temerea de a fi dominat de către
alţii şi ţinteşte spre câştigarea, în scurt timp al avantajului puterii asupra lor.
Când rafinamentul luxului a ajuns la un anumit nivel, o femeie va ajunge să devină
modestă, numai din greşală şi nu va ascunde dorinţa ei de a prefera a fi bărbat în loc de
femeie. Atunci ea va putea da o însemnatate mai mare şi mai explicită înclinaţiilor ei. Dar
niciun bărbat nu-şi va dori să fie o femeie.
- Kant, Antropologie

Importanţa şi tranziţia termenului

Importanţa. Când Adler a subliniat termenul de „protest masculin” era mai degrabă
potrivit a accentua atenţia pe diferenţele dintre el şi Freud. La Freud sexul a fost cel mai
important fenomen biologic, reprezentat de libidoul şi de reprimarea lui. La Adler sexul a
apărut ca fiind un factor important în nevroză datorită statutului cultural determinant de
diferenţa dintre sexe, cu frica rezultată, că unul nu ar putea fi la înălţimea celuilalt sex sau a
rolului genului în cazul unui bărbat şi insatisfacţia cu rolul sexului desemnat în cazul unei

1
femei. „în afara a ceea ce unul înţelege drept sexual, sunt mult mai multe relaţii importante
ascunse care de abia gusta sexualitatea-acesta este protestul „masculin”. ” (A1911i, pg. 149).
Adler (1910n) a introdus termenul, în faţa societăţii psihoanalitice din Viena, în aceste
cuvinte: „Este o întrebare, a ce înţelege nevroticulm prin „feminin”si „masculin”. Reiese că el
prin „feminin” înţelege aproape tot ceea ce este rău şi desigur, inferior...tot ceea ce este activ
este privit ca fiind „masculin”, tot ceea ce este pasiv este „feminin”. ” (pg. 425). „Efortul de a
scăpa de aceste trasaturi „feminine” este exprimat ca „masculin”. ... În nevrotică, protestul
masculin, acest protest al masculinităţii poate fi regăsit în prezent” (pg 426) .
Termenul este atunci o metaforă pentru valoarea umană străduindu-se în nevroză.
Adler (A1911h) l-a desemnat ca fiind „impuls primar” (pg. 111) pe care, câţiva ani mai târziu
l-a descris ca „impuls agresiv” (A1908b), prin care el nu a exprimat, doar, ostilitate dar si o
iniţiativă inertă continuu, precum agresivitatea a fost mai tarziu, înţeleasă de George Kelly
(1955, pg. 508-510; 1963, pg. 143), desi Adler nu i-a împartăşit explicit, acest gând.
Când Adler a introdus protestul masculin, el prin acesta a înlocuit impulsul
agresivităţii, acordând, precum am citit în capitolul 2 urmatoarea importantă explicaţie :
„Concepţia impulsului agresiv...suferă de defectul de a fi unul biologic şi nu este potrivit
pentru înţelegerea, completă, a fenomenului nevrotic. Până în acest moment unul trebuie să
înţeleagă concepţia nevroticului... care nu permite o definiţie în termeni biologici, ci doar în
termeni psihologici sau în termeni cultural-psihologici.” (pg. 37).
Tranzitivitatea. La început Adler a corelat „protestul masculin” cu „puterea dorintei”
a lui Nietzsche, considerând propriul său concept a fi mai amplu. Dar termenul nu este
întrutotul potrivit pentru un sens atât de general. Fenomenul este posibil numai într-o
societate comandată predominant de bărbaţi. Precum Valentine Adler(1925), fiica lui Adlel, a
evidenţiat: „Prin distrugerea dominaţiei masculine, problema puterii dintre bărbaţi-femei
dispare, împreună cu transformarea sa dialectică de „protest masculin”. ”(pg. 307). Prin
urmare, în toti aceşti ani Adler (1928k) a limitat protestul masculin la „un caz special,
frecvent” de la generala „străduinţă aşcendentă, puterea dorinţei... o formă de tendinţă spre
superioritate” (pg. 28). Privind acestă luptă Adler, (A1956b) a scris apoi: „Toate funcţiile
noastre îşi urmează direcţiile. Ele luptă pentru cucerire, siguranţă, a spori fie în direcţia bună
sau cea rea. Impulsul de la negativ la pozitiv nu se opreşte niciodată. Îndemnul de la dedesubt
la deasupra nu încetează niciodată. Oricare premisă ale viselor tuturor filosofilor si
psihologilor de salvagardarea-sinelui, principiul plăcerii, egalizate toate acestea nu sunt decât
vagi reprezentări, încercări de a exprima măreţul impuls înălţător.” (pg.103) .
„Frecventul caz special” căruia Adler (A1933b) i-a limitat protestul masculin a fost
„atitudinea, din partea femeii, de protest împotriva rolului său sexual... un complex de
superioritate bazat pe conceptul de inferioritate- ca o fată” (pg. 64). Cu toate acestea termenul
rămâne puternic connectat de dezvoltarea intelectului şi de câteva dintre cele mai importante
concepţii ale lui Adler.
În genere Adler, nu anunţa schimbările în teorie sau terminologie. Uneori el se
exprima de parcă punctele lui de vedere anterioare nu ar fi existat. Într-un pasaj al ediţiei
complete al acestei cărţi (pg. 238), el îşi acuză criticii de faptul că, sincer, nu îl înţeleg.
El citează: „Sunt încă scriitori care în loc de a folosi subit psihologia individului, ei
văd în „protestul masculin” inceputul şi sfârsitul ideilor noastre. Ei nu înţeleg că „protestul
masculin” reprezintă doar o, deşi importantă, concretizare a anterioarei lupte pentru
superioritate. ” Cu toată sinceritatea Adler ar fi putut recunoaşte criticile, doar pentru că nu
şi-a continuat expunerea evolutiilor încă din 1911, ceea ce includea şi surda limitare a
întelesului şi a folosirii termenului de protest masculin şi introducerea termenilor adiţionali.

„Puterea voinţei” şi neînţelegerea ei

1
 Introducerea „puterii voinţei” a lui Nietzsche, de către Adler în conexiune cu protestul
masculin a dus la formarea imediată a neînţelegerii- care există în continuare- căruia Adler
considera ca o luptă pentru putere, deasupra celorlalţi, are dinamica generală umană pe care
el ar fi chiar susţinut o astfel de tendinţă. Totuşi, Adler a văzut această luptă pentru putere
numai in nevrotic şi i s-a opus ferm în sprijinul unei colaborări. [ Întâmplător după spusele lui
Walter Kauffmann (1974) „şi pentru Nietzsche „puterea voinţei” este o tendinţă esenţială de
depăşire şi autoperfecţionare.”(pg. 248), decât dominarea asupra celorlalţi] .
Adler compătimit (1928m) că „astăzi noi am construit idealul de bază prea mic, în
concordanţă cu interesul social şi prea concordat cu nevoia de putere personală... Lupta
pentru putere personală este o dezamăgire dezastroasă şi otrăveşte traiul împreună al
oamenilor. Oricine doreşte nevoia de renunţare a comunităţii umane, la lupta pentru
dominarea celorlalţi.” (pg.168-169).
Adler a depus eforturi repetate pentru a corecta neînţelegerea privind folosirea
„puterii voinţei”. În introducerea celei de-a doua ediţii a „Constitutiei nevrotice” la şapte ani
după prima, el a sesizat necesitatea de a contraataca „vorbele fară sens” : „cititroul serios va,
sper eu , cu mine va privi psihicul fiecărui om intr-o progresie de sine conştientă spre un ţel
de perfecţiune, astfel încât emoţiile, trăsăturile de caracter şi simptome sublinează
invariabilitatea între ei înşişi.Aceste pătrunderi psihologice îl vor încărca cu o sarcină a vieţii:
să arate calea înspre, reducerea luptei pentru putere personală şi spre educaţia faţă de
comunitate” (A1928k, pg IV).
Trei ani mai târziu, în introducerea celei de a treia ediţie, Adler, a citat din nou:
„obiectivele psihologiei individului cer reducerea necondiţionată a luptei pentru putere şi
dezvoltarea interesului social. Cuvântul de referinţă pentru psihologia individului este
„seaman”şi atitudinea seamănului privind cererile iminente ale societăţii umane ” (A1928k,
pg. VI).
Zece ani mai târziu, citim: „privind lupta pentru putere găsim înţelegerea eronată în
care psihologia individului nu priveste doar existenţa psihologică precum lupta pentru putere
ci transmite această idee. Acestă luptă pentru putere nu este nebunia noastră, ci este ceea ce
găsim în ceilalţi” (A1956b, pg.113). „Lupta fiecărui individ activ este spre devenire, nu
înspre putere... lupta pentru putere-mai exact, pentru puterea personală- reprezintă doar unul
din sutele de tipuri, toate dintre acestea căutând perfectia, o situaţie mai bună, oferind
sigurantă” (A1956b, pg. 114).
Dezvoltarea conceptului de putere în teoria adleriană a fost conturat de Kurt Adler
(1972).

Hermafrodism psihologic

În (A1910c) Adler a introdus termenul de „protest masculin”, în lucrarea

„Hermafrodism psihologic”(vezi capitolul doi), aceasta devenind cea mai importantă lucrare
a sa.
Hermafrodism inseamnă prezenţa, în variate proporţii a unor componente biologice,
ale sexului opus, în fiecare individ; fiind şi catalogat drept bisexualitate.
Hermafrodismul psihologic înseamnă prezenţa la un individ, unor trăsături
caracteriale corespunzătoare sexului opus, depinzând de construcţia lui sexuală.

1
 În altă ordine de idei, noi vrem să subliniem că, în zilele noastre, atât
„hermafrodismul” cât şi „bisexualitatea”, au primit alte înţelesuri. Hermafrodism înseamnă „o
condiţie congenitală, ambiguă, a aparatului reproductiv, astfel incât sexul individului nu este
clar definit a fi exclusiv masculin sau exclusiv feminin” (Money şi Ehrhard, 1965, pg. 285);
în timp ce bisexualitatea înseamnă a se angaja, în relaţii homosexuale, dar şi în relaţii
heterosexuale.
Adler a schimbat orice legătură directă între hermafrodismul psihologic şi factorii
biologiei. Contrar lui Freud (1905), el susţinea că factorii sunt de fapt conectaţi indirect şi
fiecare individ are capacitatea de a fi mai „masculin” sau mai „feminin” depinzând de ceea ce
preferă fiecare şi ce le serveşte mai bine. Din această privinţă devine important că trăim intr-o
cultură dominant masculină, ce a creat condiţii şi stereotipuri favorabile pentru bărbaţi, apoi
pentru femei. Deoarece membrii ambelor sexe ar prefera să fie „ca un bărbat” decât „ca o
femeie”. Acesta este protestul masculin, care într-o formă blândă este chiar bine răspândit, pe
când forma extremă este nevrotică.
Când Adler (A1910n) a expus aceste gânduri în faţa societăţii psihoanalitice din
Viena, el credea „că atinge cel mai delicat punct din aria investigaţiei psihoanalitice” (pg.
428), şi că avea dreptate. Acestea au fost exact ceea ce a dus la ruptura cu Freud, iar lucrarea
lui Adler (A1910c) cu această temă a fost de nenumărate ori denumită drept Freud în
controversa sa cu Adler.

Origini sociale ale termenului „Protest masculin”

Adler a considerat psihologia sa individuală drept o psihologie socială (A1956b,

pg.157). Această corelaţie este de fapt foarte strânsă, el adoptând chiar termenul de „protest
masculin” de la dinamica individului, direct de la şcena socială a mişcării feministe.
Adler(A1911h) a declarat explicit: „Evaluarea nevrozelor masuline şi feminine, este
doar o cristalizare a evaluării care a existat tot timpul în cultura noastră şi a început de la
naşterea civilizaţiei” (pg 109). Într-o pacientă femeie „întreaga armură a bătăliei social
feministe pentru emancipare va fi regăsită, doar distorsionată, alterată în ceva fără sens- ceea
ce este copilăros şi în van. E o bătălie individuală, putem spune, o antepriză privată împotriva
avantajelor masculine. Dar ca o analogie, sau precursor, deseori în compania bătăliei private
emergente, putem spune, a drepturilor egale pentru femei dovedeşte că îşi are originile
dinspre inferioritate spre compensaţie, de la tendinţa de a fi ca un bărbat.” (A1911c, pg. 86-
87, autorului, cu caractere italice).
Adler(A1911i) a stabilit şi o conexiune între protestul masculin şi ideile de evoluţie
(lupta pentru independentă). În lucrarea sa, înnaintea societăţii psihoanalitice din Viena, la
celebra întâlnire din 1 februarie 1911, el a spus că în introducere (inclusă numai în „Minute”
şi nu în întreaga relatare): „problema originii tendinţelor de protest la bărbaţi şi la femei, şi
unde ele există, pot fi catalogate drept răspunsuri privitoare la dezvoltarea umană, a culturii şi
a societăţii. Demonstrează că aceste forţe au fost, de fapt, întotdeauna vii şi active.

Faptul că printre alte lucruri, cu care ne-am familiarizat toţi, ideea de bătălie pentru
existenţă este dovada acestuia. Într-o manieră asemănătoare, un alt punct în care femeia este
devalorizată de bărbat este clar exprimat în cultura noastră; întrucât poate fi privit ca fiind o
fortă conducătoare în civilizaţia noastră. Tot ce este necesar, aici, este să ne referim la
demersurile literare a asa numiţilor antifeministi.” (pg. 141).
Cu doi ani înnainte de a valorifica termenul „protest masculin”, Adler a observat:
„femeile de abia încep să îşi conducă propriile vieţi, înafara familiei lor, şi să işi dezvolte
caracterele; aceste tendinţe pot constitui o anumită barieră spre completarea fuzionării actului
sexual. Această circumstanţă poate fi raţiunea în indici particular ridicaţi a [sexual] anestezie

1
[frigiditate] din timpurile noastre”(Nunberg şi Federn, 1962, pg. 307). Adler a estimat un
procent de 70 de femei ca fiind frigide.
Mai sus găsim: „graba de a schimba [condiţia prezentă a femeilor] duce la toate
ideile...emancipare, şi se degenerează în viaţa personală în 100 de forme ale „protestului
masculin””(pg 88). Dar Adler previne mişcarea pentru egalitatea femeilor care nu trebuie să
intervină în relaţiile lor personale. Pozitia dezavantajată a femeilor este o greşeală culturală.
„Nu poate fi oprimată de revolta personală.în special în căsnicie o revoltă personală ar
deranja relaţiile sociale şi interesul partenerului. Greseala poate fi remediată doar prin
recunoasterea şi schimbarea întregii atitudini a culturii noastre” (pg 141).
În concluzie, întrebarea, dacă mişcarea feministă trebuie înţeleasă ca o extensie a
protestului masculin trebuie dat răspunsul definitiv „Nu”. Mai bine spus protestul masculin e
o neglijenţă a mişcării feministe într-o individuală, viaţă privată, feminină-în general privind
partea fără scop a vieţii.

Două exemple ale protestului masculin

În aceasta conexiune, Adler (A1911c, pg.87) se referă la Helena Racowitza (1845-

1911) a cărei memorii fuseseră recent publicate. Numele ei, era probabil destul de însemnat
printre cititorii lui Adler. Însă, astăzi probabil suntem justificaţi să prezentăm, succint, cazul
ei.
Helena Racowitza a fost fiica unui nobil prusian von Donniges, profesor de ştiinţe
politice în Berlin, mai târziu fiind diplomat în serviciul regelui bavariei. Fiind o tânără rebelă,
Helena, în urma perseverenţei sale considerabile, a reuşit să aibe o relaţie amoroasă cu
Ferdinand Lassalle, un conducător socialist, briliant, mai bătrân cu 20 de ani. Această relaţie
a dus la moartea sa într-un duel cu românul Yanko Racowitza. Helena s-a căsătorit apoi cu
victoriosul, „explicaţie ce nu a putut sa o dea niciodată prietenilor săi. (...) Ea a fost marcată,
spune ea, de devotamentul lui afectuos, de loialitate şi cavalerismul lui, refuzând să accepte
viziunea lumii în ceea ce priveşte relaţia ei cu Lassalle” (Bonsal, 1911). După câteva luni
Yanko a murit de tuberculoză. Helena a intrat într-o etapă în care a scris diverse nuvele, s-a
căsătorit de două ori şi în tot acest timp a trăit o viaţă aventuroasă pe care a culminat-o
sinucigându-se. Relaţia cu Lassalle a fost senzaţională astfel încât „aproximativ 100 de
volume, inclusiv două ale eroinei”(Bonsal, 1911) au fost publicate.
În memoriile sale, Racowitza (1910) scria despre „egalitatea dintre sexe” (pg. 29) şi
poate da impresia de a milita pentru emanciparea feministă. Dar în curând a apărut dorinţa de
„a fi ca un bărbat”. Precum o tânără de doisprezece ani i-a sugerat, un prieten căruia i s-a
plâns de escapadele sexuale ale soţului ei, „De ce nu faci la fel?”(pg. 29), şi ea adus aminte că
în acea zi „s-a pus fundaţia pentru viitorul meu” (pg. 28). În următoarele pasaje se prezintă,
întradevăr, că ea ducea o bătălie individuală pentru triumful personal şi umilinţa faţă de
adversar. „Am întrebat mereu admiratorii mei şi am obţinut, negreşit, recunoştinţa calităţilor
superioare ale rivalilor lor favoriţi. În cazul lui Yanko când a refuzat să studieze lucrările lui
Lassalle cu mine, am spus, că trebuie.îti datorezi ţie însuţi.
Trebuie să şti cât de grozav a fost intelectul unui om pe care l-am preferat, pe lângă
tine, pe când vei recunoaşte superioritatea lui intelectuală, mândria ta nu va mai avea de
suferit. ” (pg. 79). Putem să observăm lipsa ei de compasiune, dorinţa ei pentru triumfuri
„copilaroase şi fără sens”, pasiunea ei pentru a domina şi a umili.
Adler(A1912a, pg. 176) menţionează că aceaste memorii, impreună cu cele ale Mariei
Bashkirtseva (1889), sunt „în mare descripţii rafinate ale încercărilor protestului masculin”
(p.176). la naşterea nobilei ruse Bashkirtseva (1860-84), a fost o tânără briliantă cu multe
calităţi, care la vârsta de 20 de ani a devenit o renumită pictoriţă naturalistă în Paris. A murit
la 24 de ani de tuberculoză. Memoriile ei demonstrază marea ei ambiţie de a realiza ceva cu

1
talentele ei şi a devenit marcată, citind în timp ce era muribundă.Însă cazul ei nu a avut o
mare rezonanţă.

Origini Social – Psihologice şi filozofice ale altor concepte

Derivarea „ protestului masculin” din scena socială a fost doar un aspect al poziţiei
generale ale lui Adler în privinţa psihologiei ca ştiinţă socială şi culturală, nu în principal o
ştiinţă biologică în sensul mecanic, chiar dacă studiul său „ Studiul inferiorităţii organice şi
compensaţia psihică” (A1907a). Ironic, Freud susţinea împotriva lui următoarele: „ În loc de
psihologie (A1911 i, pg. 147). Sau mai devreme, Adler prezintă materialul psihologic privit
prrea repede prin prisma biologică”(Numberg şi Federn, 1967, pg. 432).
Adler (A1956b, pg. 92) a obiectat folosirea metamorfozei în fizica şi mecanica lui
freud. Fiindcă omul nu este o maşină această metamorfoză nu îi face dreptate subiectului. În
schimb Adler a împrumutat termenii lui şi metaforele din viaţa socială şi din ştiinţele sociale.
Grupul e compus din indivizi, prin urmare, ceea ce devine aparent trebuie să fie valid pentru
individ. Următoarele sunt câteva concepte ale lui Adler, ce pot fi urmate şi de oamenii de
ştiinţă socială.

Evaluarea subiectivă a faptelor obiective.

Când Adler (A1920a) a declarat „ Evaluarea subiectivă este mult mai importantă decât
mediul şi dispoziţia experienţelor obiective. Mai mult această evaluare prezintă cu
certitudine, o relaţie cu realitatea deseori ciudată”(pg.4); el a comparat acest comcept cu cel
al „ superstructurii ideologice deasupra fundaţiei economice” al lui Marx şi Engels. În mare
parte, în psihologia de masă, faptele create de superstructurile ideologice” înztăreşte nivelarea
diferenţelor individuale”(pg.4).
Aceste pasaje referitoare la Marx şi Engels, accidental nu au fost incluse în ediţia
engleză ale „Teoriei şi practicii în psihologia individului”.

Puterea creativă a individului.

Evaluarea subiectivă considerată până la un punct, liberă de realitatea obiectivă, a fost

numită, de Adler drept „puterea creativă”(Schopfreiche Kraft) a individului. Acesta fiind
răspunsul lui Adler privind determinarea absolută. El l-a creditat pe Heymann Steinthal
(1923-99), drept un psiholog socialist timpuriu, pentru prezentarea psihicului drept putere
creativă organică (A1920a, pg. 85), numai că Steinthal a folosit Gestaltungskraft drept
sinonim pentru schopferische Kraft.

Hipersensitivitate.

Hipersensitivitatea (Ueberemfindlichkeit) este importantă în descrierea dispoziţiei

neurotice a lui Adler. Pacientul cu sentimente de inferioritate ridicate uşor, se consideră
neglijat, rănit, mic (A1956b, pg. 290). Adler îl creditează pe Karl Lamprecht (1856-1915),
istoric cultural, ca fiind observat această sensitivitate (Reizsamkeit) în psihologia naţiunilor
(Volkerpszchologie).

Stil de viaţă.

1
 Acest termen ce a devenit atât de proeminent în ultimele lucrări ale lui Adler, acesta
fiind după 1926- cel mai probabil, sugerat indirect de către sociologul şi politicianul german
Max Weber (1864-1920). Weber se referea, folosind acest termen, la stilul de viaţă a unui
grup sau subcultură. Deşi când Adler a introdus termenul la început l-a specificat drept „stil
de viaţă individual” (vezi Ansbacher, 1967). Continuând pardela între cultură şi individ,
Powers (1973)a demonstrat că, la fel precum miturile ne acordă cheia înţelegerii unei culturi,
sau stil de viaţă a unui grup, la fel şi amintirile timpurii ale unui individ acordă cheia spre
înţelegerea stilului sau de viaţă individual.

Simptomele de siguranţă, stima de sine.

Cu privire la idea, că lenea şi toate celelalte simptome neurotice inhibitoare, pot fi

înţelese drept metode ale pacientului de a-şi asigure propria stimă. Adler (1920a) rewferindu-
se la istoricul german Barthold G. Niebuhr(1776-1831).
El citează din volumul 3 al istoriei Romane ale lui Niebuhr: „anitatea naţională” ca şi
varietatea personală este mai ruşinată de eşecuri, care trădează limitarea puterii, decât cea mai
mare ruşine ce urmează din lene şi omiterea mişelească a vreunui efort. Creanţele de fostul
arogant fiind distruse, in cazul celor din urmă să continue (pg.71). În proprii termeni ai lui
Adler (A1956b), acestea devin „copiii leneşi sunt precum oameni mergând legaţi strâns d eo
funie având o plasă sub robe; când ei vor cădea, vor cădea mai încet. E mai puţin dureros să
afirmi că unul este puturos decât să spui că este incapabil.... lenea serveşte copilului ca un
scut pentru a masca lipsa de încredere în el însuşi, oprind-ul din încercările de a se confrunta
cu problemele ce-i vin în cale.” (pg. 391).

Concepte variate .
Precum un psiholog social, Adler a fost şi unul filozof. Filozofia fiind o mare parte a
umanului în contrast cu ştiinţele naturale, şi el, cu plăcere şi-a asumat datoria faţă de filozofi.
(Acesta în contrast cu Freud, care spre exemplu, a negat orice cunoaştere a lui Nietzche, când
anumite similitudini în gândire i-au fost punctate [Nunberg şi Federn, 1962, pg. 359-360] ).
Adlre a adoptat „ Totul depinde de părerea fiecăruia...”- mottoul pentru cea mai
importantă carte a sa (A1912a)- de la cel mai de seamă filozof Stoic Seneca „Voinţa de a
putea” a fost, desigur împrumutată de la Nietzche. Conceptul de adaptare a scopului a fost
împuternicit de Alder şi valoarea ficţiunii în acest proces fiind sugerată de filozoful
pragmatic, german Vaihilinger (1911b), care a devenit semnificativ pentru Adler.
Amintiri timpurii ale lui Bergson un pragmatist francez ca metodă de diagnosticare a
fost clarificată lui Adler (Ansbacher, 1973). Pentru conceptul de unificare al planului vieţii,
care ani la rând, a precedat conceptul de stil de viaţă, Adler a realizat un acord parţial în ceea
ce priveşte cunoştinţele importante ale: Steindhal Vaihilinger şi Bergson (A1913h; în
ulterioarele imprimări Steindhal este omis).
Bunul simţ versus inteligeţă privată ca fiiund descrise sănătate mintală versus
tulburări mentale a fost cel mai probabil acceptat de Adler dela Kant. (Ambchaer, 1965).
Interpretarea lui Adler a celor trei condiţii ale vieţii noastre pe acest pământ în interacţia
socială şi dimorfism sexual, precum teme ale vieţii (Aufgaben) e de acord cu neo-Kantian
Herman Cohen, acesta considerând unui om gegeben („ce îi este dat”) este de fapt
aufgegeben („menit”) precum o ghicitoare sau o sarcină (Vleeschauwer, 1974).
În încheiere, conceptul lui Alder despre intreresul social sau sentimentul social
(Gemeinschaftsgefuhl) a avut începutul în John Stuart Mill’s „sentimente pentru semeni” şi
în dorinţa soacială a omenirii, dorinţa de a fi unit cu celelalte „tipurile de
creaturi”(Ansbacher, 1968, pg. 140).

1
 Apare apartenenţei sale la ştiinţele sociale, sursele lui Adler împart acelaşi teren, din
care Ellenberger (1970), coincide intru-totul corect: „Adler aparţine în definitiv psihologiei
iluminării, ciu voinţa, că omul este o fiinţă ratională şi socială, înzestrat cu loberul arbitru şi
cu abilitatea de a lua decizii conştiente”(pg. 629).

Dinamica dialecticilor.
Precum am citat mai sus, Adler a schimbat conceptul de : „Conduita agresivă” cu cel
de „Protest masculin”, deoarece el dorea o concepţie care să nu fie explicată în termeni
biologici „ci doar in termeni psihologici sau în termeni cultural – psihologici”(pg. 37-145).
El nu dorea să se exprime in termenii unei ştiinţe mecanice naturale, ci în termenii
ştiinţei sociale.
Impulsul este un concept mecanic, maşinile nu protestează şi nu fac grevă.

Concepţia bipolară.

Tipic pentru un concept mecanic un „impuls” este unipolar, ceea ce este o simplă
forţă care este aplicată şi nimic altceva. Este o conceptie pozitivistă, demonstrativă. În timp
ce, un „protest” este o declaraţie solemnă a opiniei, de obicei, dezacord sau obiecţie, deşi
poate fi şi o afirmare. „Opinia” implică diferite cercetări asupra importanţei aceluiaşi subiect
dacă sunt posibile, pentru care, unul ar putea dezbate. Pe când „protest” este o concepţie
dialectică, este de asemenea bipolar, precum vom vedea. Rzchlak (1968) a arătat în detaliu că
aceste două concepte reprezintă două filozofii ale ştiinţei şi că „Terminologia dialectică ne
prezintă cea mai acurată imagine a condiţiei umane, fundamentală”.(pg.255).
Un concept dialectic este bipolar şi prin asta include o teză şi o antiteză; dar include şi
un al treilea factor agregat, adică punctul comun de referinţă a primelor două, sau rezolvarea
antagonismului celor două, sinteza. Câan Adler (A1910c) a introdus termenul de „ protest
masculin”, el a specificat următorii trei factori: (A) Trăsături evaluate a fi feminine; (B)
Protest masculin hipertrofeizat; (C) O formaţiune compromisă între A şi B. În scurt timp
Adler a renunţat la termenii „ feminin”, „masculin” şi protest masculin pentru concepţia
dialectică, dinamica a reţinut structura şi înţelesul lor.
Punctul A, a venit desemnat pentru sentimente de inferioritate, normale sau intense;
sentimente de nesiguranţă, slabiciune, de a fi subjugat sau de a se simţi într-o poziţie
inferioară.
Punctul B a primit un larg numar de nume succesive; dorinţa de a fi un bărbat
adevărat, dorinţa de putere, sau dorinţa de a obţine puterea, superioritate, succes, perfecţiune,
desăvârşire.
Punctul C a devenit mişcarea, a se strădui pentru a atinge aceste ţeluri o continuă
învingere a dificultăţilor, compensaţie sau tulburări mintale, o construcţie a dificultăţilor
adiţionale drept scuze pentru a nu-şi atinge scopurile datorită temerii de a greşi, în timp ce
protejează un vestigiu de stima de sine a unuia.
În acelaşi an, deşi nu foarte sigur, Adler (a1910f) a exprimat structura dialectică în
termenii (a) sentimente de inferioritate, (b) tendinţe psihologice compensative şi (c)
comportament şi atitudini corespunzătoare. Alineatul în cauză tratrează „ O lege
fundamentală a legilor psihologiei”, este răsturnarea dialectică a inferiorităţii organice printr-
un sentiment de inferioritate, subiectiv, în tendinţe psihologice de compensaţie şi
compensarea în excces. Oricum aceasta nu este o lege naturală, dar, în general este o seducţie
plauzibilă a minţii umane. Comportamentul şi atitudinile copilului care este, prin urmare
terminat nervos, prezintă aceste urme ale reversiei dialectice timpurie în copilărie. (pg. 54).
Dinamica dialectică este explicată de Adler (A1929d) minuţios în următoarele, unde
ţine cont de conceptele de trecut şi viitor. „ Viitorul este strâns legat de străduinţa noastră şi

1
de ţelul nostru, în timp ce trecutul reprezintă starea d einferioritate sau de inacceptabilitate pe
care încercăm să o depăşim. De aceea nu ar trebui să fim uimiţi, dacă ăn cazurile în care
întâlnim un complex de inferioritate, găsim un complex de superioritate mai mult sau mai
puţin ascuns. Pe cealaltă parte, dacă căutăm un complex de superioritate, putem mereu să
găsim un complex de inferioritate mai mult sau mai puţin ascuns. Dacă privim astfel
lucrurile, paradoxul înlătură aparentul a două tendinţe contradictorii, existente în acelaşi
individ. Pentru că este evident ca două sentimente atât de fireşti străduinţe pentru
superioritate şi sentimentul de inferioritate sunt complementare natural. Noi nu ar trebui să ne
străduim să fim superiori şi să reuşim, dacă nu am simţi o anumită slăbiciune în condiţia
noastră prezentă.... străduinţa pentru superioritate nu încetează niciodată. Ea alcătuieşte, de
fapt, mintea, psihicul individului.(pg. 27-28).

Luarea la cunoştinţă a lui Hegel si Nietzsche

În timp ce Adler a format conceptele de dialectică şi bipolaritate, l-a luat la cunoştinţă

pe Hegel (1770-1831), dialectician şi profesor a lui Marx. Când în 1907 s-a adresat societăţii
de filozofie ale Universităţii din Viena, cu privire la inferioritatea organică şi compensarea, a
explicat conceptul lui Freud, de reprimare privit drept constrângere „ a metodelor de
compensare în exces, nepotrivite şi imature”; Adler a subliniat (A1908c): „faptul că în acest
proces al compensaţiilor în exces ca trăsătură de caracter, conduită, o dorinţă sau concept, ar
putea ajunge chiar opusul lui – acesta este expus antiteza lui- este un caz special, amintindu-
ne într-o oarecare măsură de dialecticele Hegeliene”(pg. 31).
În 1909, Adler l-a creditat pe Hegel pentru că „a împuternicit idea de evoluţie pentru a
face o descoperire în filozofie”, prin mutarea „ în prim plan a filozofiei lui şi a concepţiei lui
asupra dialecticii- care este transformarea unui lucru în opusul lui, din teză în antiteză-
chestiuni ce pun stăpânire pe noi, în continuare” (Nunberg şi Federn, 1967, pg. 333-334). În
următorul an 1910, Adler a introdus conceptul său de protest masculin- o construcţie
dialectică, după cum am văzut.
Ceea ce priveşte „ideea evoluţiei”, Hegel a rasigurat că „există posibilitatea pentru
ceva să existe şi să nu existe, în acelaşi timp, când se află în procesul de „ devenire””
(Rzchlak, 1968, pg. 286, 287).
„Devenirea” a fost o mare grijă pentru Adler, de la început şi pe tot parcursul vieţii
sale. Prin urmare el a citat în ultima pagină a „ Constituţiei nevrotice” a filozofului german,
minor, Rudolph Hildebrand (1824-1894) „ deşi măreaţa esenţă care ne înconjoară şi ne
penetrează adânc, acolo se extinde o mare devenire ce tânjeşte spre existenşa perfectă”
(A1917, pg.445;vezi şi Ansbacher, 1962).

În timpul primei sale familiarizări cu Hegel, în 1908-Adler şi-a exprimat şi o mare

admiraţie faţă de Nietzsche (1844-1900). „ Printre toţi marii filozofi... Nietzche este mai
apropriat de felul nostru de a gândi.... În lucrarile lui Nietzche, unul poate găsi, aproape pe
fiecare pagină observaţii asemănătoare cu cele pe care le facem în terapie”(Nunberg şi
Federn, 1962, pg. 358). Această afirmaţie se bazează şi în mare parte pe dialectice. Potrivit
lui Walter Kaufmann (1974, pg. 84), Nietyche a fost considerat mai dialectic chiar şi decât
Hegel. Deşi Adler ar fi putut, uşor, face tranziţia de la protestul masculin la „ puterea
dorinţei” a lui Nietzche „ Vreau să fiu un bărbat adevărat” este ficţiunea ghidată în fiecare
nevroză, pentru care cere o valoare reală mai mare, decât psihicul normal.... „ puterea dorinţei

1
include mult din concepţia noastră”.
Această putere a dorinţei nu a însemnat, îndeosebi putere asupra celorlalţi ci dorinţa
de a fi puternic, capacitatea de adepăşi obstacole, incluzând cele de slăbiuciune, discutate
anterior.
Principiul teleologic. Important pentru ambii Nietzsche şi Adler, este principiul teleologic-
care este, a nu căuta pentru cauze ale comportamentului în trecut, ci pentru scopuri în viitor.
Nietzsche (1884) a parafrazat acest principiu prin: „Nu de unde îţi va construi onoarea, ci
unde vei merge!...nobleţea ta nu va trebui privită din urmă, ci înainte!” (pg. 315-316).
Influenţa lui Nietzsche poate fi observată, în lucrarea lui Adler (A1956b) următoarea
frază: „ Cea mai importantă întrebare a vieţii sănătoase cât şi a tulburării mintale, nu este De
Unde? Unde?... În acest Unde? Este conţinută cauza „(pg. 91).
Chestionând atitudinea, Kaufmann (1974) i-a judecat pe Nietzsche, ca fiind „ dialectic
mai conştient” decât Hegel, deoarece Nietzsche „ a fost ... un anchetator mai riguros....toate
presupunerile urmau a fi anchetate” (pg. 84). Aceasta este ilustrată în citarea lui Nietzsche,
„ Nu sunt sufucient de bigot pentru un sistem- şi nici măcar pentru sistemul meu” (pg. 80).
Aceeaşi atitudine chestionantă se regăseşte la Adler (A1956b) în citatele: „ Noi privim
omul de parcă nimic în viaţa lui nu ar fi determinat cauzal şi de parcă orice fenomen ar fi
putut fi diferit” (pg. 91), „ regulile generale chiar şi cele stabilite de psihologia individului, a
propriei mele creaţii- ar trebui privite ca nimic mai mult decât un ajutor spre o iluminare
preliminară din punctul de vedere în care individul poate fi găsit- sau poate absenta”(pg.194).
Şi în concluzie, „ să nu credeţi orbeşte în nicio autoritate- nici măcar în mine”
(A1930e, pg. 172).
Cu toate aceste similitudini metodologice este important să recunoaştem, că, în ceea
ce priveşte substanţa, Adler a fost remarcat pe polul opus, faţă de Nietzsche. Aceasta se
reflectă cel mai bine în respectivele lor modele ale „ bărbatului ideal”-pentru Nietzsche a fost
un elitist, un „super om”; pentru Adler, un democratic „ prieten”.

Realitatea obiectivă sau gândirea procesată? Vaihilinger

.Privind metoda dialectică problema unui om este: „se întâmplă ca evenimentele

obiective în lumea fizică să urmeze principiile dialecticii, sau numai procesele gândirii tale
fac să opereze astfel?
Hegel a prezentat întâia poziţie. Precum Thilly şi Wood (1957) au formulat, pentru
Hegel „ evoluţia dialectică a conceptelor în mintea filozofului coincide cu evoluţia obiectivă
a lumii”. Categoriile de vgânduri subiective sunt precum cele ale universului; gândul şi fiinţa
sunt identice” (pg. 480). Aceasta reflectă, desigur idealismul lui Hegel dar foarte interesant,
în deosebi, în ultima frază „ gândul şi fiinţa sunt identice „ poate, într-o ordine inversată, fi
citată precum o susţinere a materialităţii pure.
Cea de-a doua alternativă, numai gândul nostru funcţionează dialectic, este acceptată de
Nietzsche; mai puternic de Vaihilinger, în care Adler a găsit un sprijin puternic.
Nietzsche, potrivit lui Kaufmann (1974), nu a crezut „ că realitatea este auto-
contradictorie. Numai judecăşi necalificate despre realitate ne învăluie în incoştienţa
superficială” (pg. 80). Astfel Nietzsche poate fi privit precum un „ monist dialectic” (pg.
235). „ Metafizica dorinţei de putere este un monist dialectic, în care forţa de bază este privită
ca esenţial creativă „ (pg. 241).
Hans Vaihilinger (1859-1933) pragmatist german, este cunoscut pentru teoria sa,
asupra ficţiunilor, filozofia lui „ de parcă”. Asumarea, de bază a lui Vaihilinger (1911b), este
aceea că, gândirea este o activitatea ce are drept scop rezolvarea problemelor din viaţa reală şi
că i se potriveşte bine scopul, în acelaşi timp, diferenţiindu-se de procesele obiective. „ Căile
gândului sunt diferite de cele ale realităţii....cele mai mari şi mai importante greşeli umane se

1
nasc din procesul gândirii, fiind luate drept copii ale însăşi relităţi” (pg 8). Vaihilinger îl
atenţionează pe Hegel, pentru a fi făcut singur această greşeală. „ Sistemul Hegelian oferă,
istoric cel mai evident şi tipic exemplu al acestei erori, în filozofie: confuzia dintre procesul
gândirii şi evenimente, conversia evenimentelor gândirii subiective în evenimente din sfera
existenţei obiective, (faptul că dialectul helgian, cu toate acestea, este bazat pe o intuiţie
corectă în natura dezvoltării logice, vom avea ocazia să remarcăm mai târziu)” (pg.8).
Vaihilinger îl acuză pe Hegel de „ abuzul de abstracţii” (pg. 204), o frază adoptată de
Adler. „ Abstracţiile sunt un ajutor necesar gândirii şi au o latură practică, însă ele nu
furnizează nici o cunoaştere teoretică, întoarse şi sucite, definite şi diferenţiate precum vor fi.
Noi confundăm fapta cu ficţiunea, mijloace cu scopuri, dacă noi am încerca să
deducem ceva dintr-un astfel de ajutor lingvistic”.(pg. 205). Vaihilinger (1911a) susţine că
Hegel a plasat contradicţiile pe care le-a găsit în abstracţiile sale „ eronat ... în realitate, după
ce a făcut toate abstracţiile întâi în realitate. Este abuzul abstracţiilor ceea ce crează nereguli
între cele mai groteşti contradicţii” (pg.395).

Aproprierea dialectică generală, a lui Adler

Concepţia dialectică generală a lui Adler se extinde la variate aspecte ale teoriei sale
şi ale aplicaţiilor, făcândul un sistem remarcabil, integru şi de sine concordant. În viziunea
completă ne referim la conxiunea dialecticilor, a lui Adler, cu imaginile lui asupra
creativităţii umane şi determinarea sinelui, înţelegerea conflictelor maritale, metode de
rezolvare a problemei şi soluţii conflictelor, teoria nevrozei, înţelegerea simptomelor şi
tehnici de psihoterapie. În acelaşi timp, Adler a aderat ferm la unitatea demonstrativă şi
spontană prin care organismul respinge asumarea obiectuvutăţii, stabilizând categorii, forme,
dihotomii şi contradicţii. Prin urmare, este îndatorat să descriem aproprierea filozofică lui
Adler, precum un „monism dialectic”, terenul fiind atribuit de Kaufmann (1968, pg. 241) lui
Nietzsche.
O evaluare a folosirii dialecticii a lui Adler, a fost publicată de Robert Dolliver
(1974). Este destul de bună, cu excepţia înţelegerii lui Dolliver a dezvoltării lui Adler, căreia
îi suntem în dezacord.
Joseph F. Rychlak (1968), este cel care a adus tradiţiei dialectice, în atenţia psihologiei
americane contemporane, citează precum atributul aproprierii dialectice e metafora
talmudică. „ Orice băţ are două capete” (pg.328). Această metaforă este utilă privind spectrul
general, al lui Adler practicianul şi pentru psihologii adlerieni din prezent. De fapt există o
pagină mică intitulată „ Orice băţ are două capete” de William Beecher (1946), un scriitor
adlerian inteligent si iscusit. Lucrarea tratează cazul unui băiat, care în urma unei boli grave a
ajuns să fie în cea mai mare parte dependent de părinţi; a.î. aceştia au devenit sclavii lui.
Beecher a raportat acest caz aminteşte că de prea multe ori ne-am putea agăţa de partea
greşită a băţului.Noi uităm că individul “slab”este acela care se află într-o poziţie mai
puternică.Este inutil să îi cerem să renunţe la o poziţie aşa de favorabilă-atâta timp cât
“sclavii” lui rămân dispuşi sau intimidaţi în a-l servi”(p.85).
Dar Rychlak (1968) crede în mod evident că dialectica este complet asociată cu
dualismul.El nu apreciază faptul că cineva poate să fie la fel de bine un monist în tradiţia
demostrativă,atâta timp cât ţine de realitatea obiectivă,şi în acelaşi timp un dialectician atâta
timp cât ţine de subiectivitatea procesului psihologic uman-acesta este un dialectician
monist.Astfel Rychlak(1973) într-un mod aproape eronat conclude că în interiorul său Adler

1
a fost la fel de neîncrezător ca şi Freud în ceea ce priveşte dialectica, “şi după ce a părăsit
tabăra lui Freud a opus în mod hotărăt orice fel de opoziţie a formulării teoretice” (p.
209).Dolliver (1974) vede dezvoltarea lui Adler în acelaşi mod şi chiar încercă explicaţia
îndrăzneaţă “aceea că Adler a încercat să stârpească influenţa dialecticii din teoretizarea sa
din cauza asocierii acesteia cu Freud”(p.20).Adler (1956b) a continuat de fapt să
perfecţioneze modelul său holistic al structurii umane eliminând toate rămăşiţele
dualismului.De fapt,el a declarat orice teorie care acceptă dicotomii într-un mod pozitivist ca
fiind neştiintifică (p. 229).Dar în ceea ce priveşte funcţionarea umană subiectivă,o concepţie
dialectică este fundamentală în teoria lui Adler de apercepţie şi de cogniţie şi în practica sa de
a reconstrui aceste funcţii aşa cum am încercat să aratăm în întreaga ediţie.

Reacţia lui Freud

Dintre criticile aduse până atunci şi noi termeni introduşi de către Adler,Freud a reacţionat
cel mai puternic şi în cele din urmă la „protestul masculin”.
La început când Adler a introdus „protestul masculin” în 1910 înainte de Societatea
Psicoanalitică din Vienna,Freud l-a respins pur şi simplu cu cuvintele:”Conceptele
„masculinităţii” şi ale „ feminităţii” sunt de nici un folos în psihologie şi noi am face bine...
să folosim conceptele de libido(dorinţă) şi de represiune.Orice are legătură cu libido are
caracter masculin şi orice are legătură cu represiunea este de caracter feminin... Ceea ce
Adler a descris este o schimbare de nomenclatură prin care noi pierdem claritatea” (Nunberg
and Federn,1967,pp. 432-33).
Remarca lui Freud este mai întâi oarecum complicată,cu toate acestea aceasta loveşte în
mod direct diferenţa crucială.Libido-represiunea se referă la un presupus conflict de bază
intrafizic inconştient exprimat în termeni extrem de abstracţi,în timp ce masculinitate-
feminitate se referă la un conflict interpersonal tranzacţional exprimat într-un mod mai
concret.
Atunci când Freud insistă că aceasta este doar o problemă de semantică,el nici nu realizează
întreaga semnificaţie a formulării sale convingătoare nici nu încearcă să o respingă.
Frica de castrare şi invidia penisului.Dar Freud nu a lăsat ca lucrurile să se oprească cu
această simplă negare.La scurt timp dupa aceea,el a adaptat protestul masculin la sistemul său
propriu prin includerea acestuia sub influenţa castrării complexe-aceasta este,frica de castrare
şi invidia penisului.El a avut succes atât de mare cu acestă adaptare încât şi astăzi este des
considerat ca fiind iniţiatorul protestului masculin.

1
Cu toate acestea problema în jurul protestului masculin nu ajunge niciodată să se oprească cu
Freud.Pentru el protestul masculin devine aproape pe bună dreptate simbolizarea controversei
cu Adler şi a continuat să se concentreze pe tot parcursul vieţii sale.
Freud (1911) a introdus protestul masculin în binecunoscuta sa lucrare în cazul lui Schreber
în felul următor:”Această fantezie feminină( a lui Schreber)... a fost întâlnită odată cu o
repudiere indignantă-un adevărat „protest masculin”,ca să folosim expresia lui Adler,dar într-
un mod diferit faţă de al lui” (p. 426).Ceea ce Freud a vrut să spună prin acest „sens diferit”
el a exprimat la o întâlnire în cadrul Societăţii Psicanalitice din acelaşi an.”În...nevroză cine a
acordat o aşa mare importanţă masculinităţii lor,...cineva poate aproape întotdeauna să
reuşească să traseze nevroza către castrarea complexă...Dacă castrarea complexă este luată în
considerare,ar fi posibil să aducem un număr din afirmaţiile lui Adler în armonie cu opiniile
noastre.(Nunberg and Federn,1974,p.275).

Câţiva ani mai târziu,Freud a unit protestul masculin şi castrarea complexă în lucrarea sa
„The Taboo of Virginity”.”Femeile trec printro primă fază prin care îşi invidiază fraţii semnul
lor bărbătesc...Această „invidie a penisului” formează o parte din castrarea complexă.Dacă
„masculin” înseamnă a include conotaţia formei „ a dorii să fi masculin”,termenul „protest
masculin” se potriveşte cu această atitudine;acest termen a fost inventat de Alfred Adler
pentru scopul de a proclama acest factor ca un fundament al tuturor nevrozelor în general”
(pp.230-31).

Cea mai clară afirmaţie asupra acestei probleme se găseşte în una dintre ultimele lucrări ale
lui Freud.Freud (1937) a afirmat:”Noi nu trebuie să ne lăsăm duşi în eroare de termenul
„protest masculin” crezând că ceea ce omul respinge este atitudinea pasivităţii,sau,aşa cum
am putea spune aspectul social al feminităţii....Ceea ce ei resping nu este pasivitate în general
ci pasivitate în relaţie cu oamenii.Cu alte cuvinte,”protestul masculin” nu este altceva decât
frica de castrare” (p.357n).

Răsturnarea lui Adler asupra acestui argument a fost din start:”Frica de castrare trebuie
considerată în mod simbolic:Pacientul stabileşte aceasta frică...pentru a se asigura pe el însuşi
împotriva oricărui fel de angajament...Castrarea complexă...foloseşte ca o măsură de
siguranţă” (Nunberg and Federn,1974,pp.277-78).Cu alte cuvinte aceasta devine o idee
obsesivă prin care individul se scuză pe el însuşi de a fi prezent la probleme sociale mai
importante pentru care se simte nepregătit.

1
 Narcisism şi idealul ego-ului.În pofida reinterpretării sale reducţioniste a protestului
masculin,Freud a confirmat în mod tacit semnificaţia teoretică adâncă a conceptului lui Adler
introducând trei ani mai târziu cateva concepte ale propriilor sale funcţii de servire.
Conceptul lui Adler de protest masculin a însemnat:(a) un stadiu actual ale trăsăturilor
feminine,o senzaţie de inferioritate(teză);(b) un scop în viitor al forţei şi superiorităţii
masculine(antiteză);şi (c) împotrivirea şi mişcarea de la (a) la (b).Întrucât punctul de sfârşit al
dinamicii lui Freud a fost realizarea unui obiect pentru a satisface o unitate,”scopul”
conceptului lui Adler a fost o năzuită condiţie viitoare a persoanei însuşi,un auto-ideal.
Un asemenea concept implicând o proiecţie viitoare a individului a fost introdus de Freud
(1914b) în lucrarea sa „On Narcissism”.Conceptul a fost „idealul ego-ului”,care a devenit
apoi „super-ego”.Editorul Ediţiei Standard a lucrărilor lui Freud,John Strachey,subliniază
importanţa acestei lucrări în introducerea sa:
„Lucrarea este una dintre cele mai importante scrieri ale lui Freud şi poate fi privită ca unul
dintre pivoţi în evoluţia opiniilor sale...Aceasta intră în problemele adânci ale relaţiilor dintre
ego şi obiecte externe şi trage noua distincţie între „ego-libido” şi „obiect-libido”.Mai mult
decât atât –cea mai importantă dintre toate,poate,-aceasta introduce conceptele despre
„idealul ego-ului”...baza a ceea ce a fost în cele din urmă descrisă ca fiind „super-ego” în
„The ego and the Id (1923)....La două puncte...aceasta tranşează asupra controverselor cu
Adler şi cu Jung....Unul dintre motivele lui Freud...a fost,fără îndoială,acela de a arăta că
conceptul narcisimului oferă o alternativă „libido-ului” nonsexual al lui Jung şi protestului
masculin al lui Adler” (p. 70,italics added).

Rezumat şi încheiere.Freud a crezut la început că „protestul masculin” al lui Adler,bazat pe

dialectica masculină-feminină,ar putea fi redus în mod simplu în propriile sale concepte
pricipale din acea perioadă,”libido” şi „represiune”.S-a dovedit însă că Freud a trebuit să
dezvolte mai departe sistemul său pentru a furniza o alternativă pentru consideraţiile sociale
introduse cu „protestul masculin”.Aceasta a durat un deceniu,după care Freud a introdus
conceptele id-ului(identificării),ego-ului,şi super-ego-ului care păreau mult mai vii decât
libido şi represiune.
Am văzut,atunci,că Adler a avut o influenţă profundă asupra lui Freud.Freud a fost
incapabil „să îl lase pe Adler să plece”,aşa cum a declarat Paul Roazen (1975, p. 208).Roazen
a observat deasemenea că „ideile lui Adler au fost străbătute de către pupilele lui Freud chiar
dacă ei ar fi putut să nu ştie ceea ce făceau” (p. 205).Adler (A1933b) a ajuns la o concluzie

1
foarte asemănătoare atunci când a scris:”Aceasta va părea la numeroşi oameni ca şi cum eu
am anticipat nedrept dezvoltarea psihanalizei în ultimii douăzeci şi cinci de ani.Eu sunt
prizonierul psihanalizei care nu o lasă să plece” (p.255;nw translation).
În ceea ce priveşte critica lui Freud asupra lui Adler,Roazen (1975)
concluzionează:”Analiştilor contemporani,dacă li s-ar cere să apere critica lui Freud asupra
lui Adler s-ar găsii ei înşişi într-o poziţie jenantă.” (p.204).Roazen susţine aceasta prin
enumerarea conceptelor lui Freud care au dispărut din literatura psicanalitică şi a conceptelor
lui Adler care au fost preluate în tăcere.