IOAN DAN

CAVALERII ORDINULUI BASARAB

 Soţiei mele – ARETIA

Capitolul 1

Cam la jumătatea drumului dintre Câmpina şi Băneşti, linia dealurilor

subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Câmpia porneşte chiar
de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, până la Dunăre. Scăpate de
chingile aspre ale stâncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cântec
de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de
cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lângă arcul de cerc al
înălţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blând, se continuă
molcom odată cu demnitatea vârstei.
Pe ultima curmătură a dealurilor era cândva un castel frumos.
Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o
îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile
ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine până
dincolo de cocheta aşezare a Târgşorului.
Câmpia blajină, acoperită ici-colo cu pâlcuri de pădure, dar şi cu
holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe
jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri până aproape de Codrul Vlăsiei,
aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii
erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet
plăcut de talăngi, înconjurate de câini ciobăneşti cât viţeii. Pe marginile
Prahovei, la deal, peste Câmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi
nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel
că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile,
aşezate în livezi, mirozna de fân sau de otavă, florile de pe coaste ori din
văi, bâzâitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvântare a
lui Dumnezeu.
Pe dealurile din stânga, ce se călătoreau fără întrerupere până
dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor
mari, înfoiate, lungi până la pământ, se alintau desfrânate în bătaia
vântului de toamnă, arătându-şi sânii verzui-aurii.
Oamenii satelor de pe înălţimi sau din câmpie mai purtau şi alte
nume, după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvântat între ei era
neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline
de sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai câmpiei, nu arătau cine ştie ce
voinici. Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le
mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele
dintre vii şi păduri, dintre livezi şi fâneţe erau greu de împărţit cu
dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele
Cepturenilor nu au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri
călători, crai înrăiţi în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi
copţi la minte şi la trup, cu gânduri de pocăinţă pentru păcate vechi,
uncheşi roşi de tăriile timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini
dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei
scurtă, craii se cuminţeau pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de
câte ori călcau pe de lături, iar uncheşii năuci de atâta frumuseţe îşi
lepădau vârstele. Nunţile rar ţineau mai puţin de o săptămână. Butoaiele
mari cu vin sau cu ţuică se goleau prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla
după măsuri mici. Cântece vesele coborau până la câmpie.
Stăpân peste aceste locuri era comitele Staicu, un tânăr şcolit pe la
universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al
măriei-sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci
şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să-şi afle
multe prilejuri de mândrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se
deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii
aspre, ochii cenuşii, scânteietori şi părul cârlionţat ca o cunună, îi dădeau
un aer plăcut. Margareta, soţia tânărului castelan, era fiica lui Petru
Muşat, domnul Moldovei. Pe lângă frumuseţe şi graţie, Margareta
moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb-roză ca
petala mărului înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte,
dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al
Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la
castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita
căsătorie circulau în şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tânărul
se încurcase cu o muiere de prin alte părţi. Cât despre Margareta, mulţi ar
fi fost în stare să jure că are o dragoste tăinuită.

Într-o seară din mai a anului 1388, un pâlc de călăreţi trecu în goană
prin satul Ciuliniţa, străbătu câmpia de-a latul şi se afundă în Codrul
Vlăsiei. Conducătorul pâlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta
oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar
izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai târziu, în faţa călăreţilor
apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De-a
lungul malului înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine
întreţinut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mândra
aşezare bisericească avea pe vremea aceea două părţi separate între ele.
Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau
chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe,
clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari,
îndulcite cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin
bărcile ascunse lângă zidul ce cobora în apa limpede, adâncă, era ceva
mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini
treceau cu bărcile către insulă spre a-şi afla popas de meditaţie sau
rugăciuni. Bogăţia odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora.
Dar paşnicii călugări, mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blândeţe,
cu zâmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mâinile lor aspre umblau pe
furiş sub rasele lungi până la pământ, ce ascundeau arme nu tocmai de
lepădat.
Călăreţul din fruntea pâlcului descălecă lângă poarta ferecată la
vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite
bătăi de toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de
rugăciune. Puţini ştiau că ceva pândari aflaţi în foişoare bine ascunse de
ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini.
Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de
oştean. În mâinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa
cum s-ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfântă binecuvântare poţi să
te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul
de colo te trimite în lumea drepţilor cât baţi din palme şi nu ştiu dacă mai
ai vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început
de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s-au repetat de-a lungul
drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atâţia câţi
suntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării
despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s-au
schimbat pe aici!”
— Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.
— Să-l văd pe sfinţia-sa, egumenul Lazăr.
— La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel
grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau
turcii!”
— O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim
de departe.
— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului?
— Pe cavalerul Negrea. Sfinţia-ta nu eşti părintele Sima?
— Aşa se pare.
— Păi, ar trebui să mă recunoşti.
— Nu, fiule. La vreme de noapte nu-l recunosc nici pe tata. Am
vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cât despre memorie, să nu mai
vorbim. Aşteaptă să trimit vorbă! Însă până atunci, adunaţi armele
voastre grămadă şi depărtaţi-vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în
a opta epistolă către tătari...
Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n-avea habar de
învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa
cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în
această privinţă. Apoi se lumină cu un zâmbet şi zise din vârful buzelor
ţuguiate:
— Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către
tătari: „De veniţi cumva cu gânduri rele, aţi încurcat-o cum vă văd şi mă
vedeţi”.
Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scârţâiră uşor. Călăreţii intrară
într-o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele
în mâini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii,
puternică, se lipea ca o mângâiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai
tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a
egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adânca tihnă a
unei nopţi calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul
Sima, un bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lângă Negrea şi grăi cu
blândeţe:
— Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întâlnire. Atunci
ai fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te
recunoşteam, dormeai în pădure până la ziuă. Vremurile sunt aspre, iar
cine nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului
Pilat din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen?
— Noi patru.
Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mâna lui Negrea. Primul era
înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină ce-i
ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce,
tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup,
moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rând. Sprâncenele lui groase,
părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz
reţinură o clipă atenţia lui Sima.
Îngândurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate,
spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn,
aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tânăr, poate sub treizeci de
ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai
Ţării Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo câţiva, dar puterea lui
era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate
problemele mai deosebite.
La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într-o
rasă fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi
călugări tineri, sfioşi, umblau iute de-a lungul unei mese şi aşezau
gustări. Când totul fu isprăvit după rânduială, egumenul le făcu un semn
şi ei ieşiră cu plecăciuni adânci. Doar Sima rămase nehotărât în prag.
— Pofteşte, sfinţia-ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile-voastre, cătă
către oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului
nu are taine pentru Sima. Cine sunteţi?
Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima,
om stăpânit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adâncă mirare.
— Fir-aş al nai...
Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.
— Fir-aş al sfinţilor părinţi! Măria-sa Ivanco... Ivanco... regele
Dobrogii şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
— Nu, sfinţia-ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic
prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită
memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sunt despot.
Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor.
— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost
adâncă, fiindcă legăturile noastre s-au pierdut odată cu trecerea anilor.
Stau retras şi ştiu puţine din câte se petrec dincolo de porţile mănăstirii.
Dar şi turcii vă numesc rege.
— Da, şi ei, chiar acum când vin peste noi. După lupta de la Polènik,
unde nu le-am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într-o
scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum
regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să-şi
îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mână, ci
şi bogăţiile Dobrogii.
Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu
întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani
în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încântătoare alături de prinţul Ioan.
Hălăduiseră amândoi prin pădurile Dobrogii în goană după vânat sau în
plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul
viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă,
ţepoasă, cu vârfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de
timp şi de briza mării, fruntea mai boltită decât pe vremuri şi două cute
adânci în colţurile gurii îi dădeau alt aer.
„Puţin i-a rămas din vechea înfăţişare, gândi Lazăr. Asprimea vieţii,
care a devenit atât de nesigură la marginea Balcanilor, i-a alungat
tinereţea.”
Tăcerea se prelungise peste cât se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi
făcu un semn de binecuvântare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să-i
răspundă printr-un zâmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.
— Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria-ta, propuse Lazăr, în a cărui
voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească.
Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor
prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea
privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca
o solie. Atât fusese de ajuns între ei pentru a-şi regăsi, peste ani, vechile
simţăminte.
— Suntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o
recunoşti?
Zicând acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tânăr, cu trupul firav
şi faţa dulce ca de prunc.
— Nu, nu o cunosc, măria-ta. Cu toate că... după frumosul păr
auriu... Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră?
— Da, nu te-ai înşelat. Când ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea
patru-cinci ani. Acum are aproape şaisprezece.
— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.
— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N-am venit în semn de prietenie,
deşi am fi dorit-o. Acum trei săptămâni am aflat că sultanul Murad îşi
trimite oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali-paşa,
fiul lui Hairedim.
— Poate că sunt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atât de
sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere
timp. Cine v-a dat ştirea?
— Nufărul Alb.
Egumenul îşi reţinu o tresărire.
— Îl cunoaşteţi?
— Nu. Cred că nimeni nu-l cunoaşte, zâmbi Ioan. Veştile lui cad
parcă din cer. În urmă cu trei săptămâni călătoream de la Varna spre
Caliacra. Într-o pădure întinsă pe dealuri şi prin râpe, o săgeată a căzut
înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă.
Prin ea ne vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi
întâi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în
căutarea arcaşului.
 — Să fie o glumă?
— Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, când turcii se îndreptau spre
sârbi şi bosnieci, Nufărul ne-a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui
Murad. Prin el am aflat câtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la
Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai
astfel poate să cunoască atâtea lucruri.
— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i-a anunţat pe Lazăr al Serbiei
şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sârbii şi
bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să câştige lupta de la
Polènik.
— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii
s-a încumetat până în regiunea Oreahova-Vraţa cu scopuri de pradă.
Nufărul l-a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste
o mie de robi creştini au scăpat din mâinile turcilor.
— Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este
cinstit în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri
şi la poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii
de ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori
s-au plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce
nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se
găsesc ticăloşi gata să vândă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu
despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date
de Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă
prin trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vâlvătăi până
la cer. O seamă de bulgari şi-au părăsit vetrele lor cu ce-au putut lua şi
fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bântuie
ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul
nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom
ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am
adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De
fapt, în afară de pământ, mori, câteva corăbii şi două mine de cupru,
aceasta e întreaga noastră avere.
— Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.
— Nu, sfinţia-ta! Tezaurul nu poate părăsi pământul ţării sale. Ar
însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de
părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să-l îngropăm. Doar doi oameni
cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul
Toma.
Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirându-se de
ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că-l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi
totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale.
— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a
nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămâne la voi. Cred că nicăieri nu va
fi în mai mare siguranţă decât la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu
înainte de a-i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să-i fie
Irinei frate şi părinte.
— Mi-e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din câte ştiu,
comitele Staicu lipseşte de la castel. El s-a aplecat spre cele sfinte şi
caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar
pe la Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu
plăcere. Prinţesa Irina ar putea să rămână de pe acum la castel.
— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan.
Locul meu e pe pământul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul
acesta l-am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult
decât altor fete? Nu-i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?
Din cauza mâniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese
umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală.
„Frumoasă şi mândră la fire”, gândi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm:
— Ne pare rău că nu-l întâlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată
corespondenţă. Anul trecut ne-a promis un ajutor de două sute de călăreţi
prahoveni în cazul unui atac turcesc.
— Dar Măria-sa Mircea?
— O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra.
— Deci v-aţi întâlnit cu domnul Ţării Româneşti?
— Nu.
— Atunci, poate că i-aţi trimis o solie.
— Solie i-am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar când au ajuns
ei, cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii
Argeşului.
— Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru
voi, măria-ta.
— Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la
Nufărul Alb.
— Iar Nufărul?
— Da, zâmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi-i ajută
pe creştini în dauna turcilor.
Un ceas mai târziu, când zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure,
înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten.
— Să vă păziţi viaţa, măria-ta! grăi Lazăr.
— Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care
trebuie să fie veşnică.
— Îi puteţi oare bate pe turci?
— Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de
călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii
sunt puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are
de făcut pe câmpul de luptă. Cândva, strămoşii noştri, romanii, au supus
toate popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în
disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci
rămânea în continuare sub arme pentru a-şi desăvârşi măiestria. Ei bine,
un astfel de oştean călit greu poate fi învins pe câmpul de luptă. Asta fac
turcii azi şi sunt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează
oştile cu cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi
formează de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curând
puterea turcilor. Poate că mai târziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi
disciplina de fier sau învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un
început şi un sfârşit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
— Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii
bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare?
— Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna.
 — Domnul cu voi, măria-ta!
Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Când
lăsară în urmă aşezarea Târgşorului, zorile se îngânau cu întunericul. Întâi
timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai târziu triumfătoare şi limpezi. Cerul
sticlos, curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe,
pe Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.

La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din râul răcoros,

chiar după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei
douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine
rostuit peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de
trâmbiţă, astfel că vreo treizeci-patruzeci de arcaşi ieşiră lângă porţile
mari. Cunoscut la castel, Negrea descălecă primul, schimbă câteva
cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de
slujitori se grăbiră să prindă caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea
un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrâni.
O alee largă, îngrijit pietruită, împodobită ici-colo cu bănci risipite la
umbră sau în plin soare, ducea până aproape de un peron acoperit cu
boltă. Construită în formă de evantai, cu un corp central retras şi două
aripi laterale uşor aduse înainte, mândra clădire semăna cu o pasăre
uriaşă, gata să-şi ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele
fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui,
frumoasele scări interioare arătau priceperea şi rafinamentul meşterilor
locali.
Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu
doamna Margareta le ieşiră în întâmpinare, urmaţi de o mică suită. Un
sfert de ceas mai târziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în
taină cu gazdele.
— După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă
întâlnim, grăi Ioan.
— Cu o zi înainte, aşa s-ar fi întâmplat, zâmbi Staicu.
— Înseamnă că ne surâde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să
venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra
noastră.
— Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi-ar spune-o despotul
Dobrogii, mi-ar fi greu să cred. Din câte ştim, sultanul Murad are unele
necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă.
Aşa stând lucrurile, e de mirare. Cine v-a dat asemenea ştiri?
— Nufărul Alb.
Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:
— Sunt aproape doi ani de când aud mereu despre Nufărul Alb. Orice
faptă măreaţă întâmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi
se pare, măria-ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe
spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia
nimeni nu i-a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în
închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce-şi iau acest
nume, însă ei sfârşesc prost, fie sub securea călăului, fie într-o luptă
oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială.
Amintiţi-vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De
două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine
tocmai în sprijinul celor spuse de noi.
— Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngândurat, însă un
lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr.
— Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat.
— Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii
năzuiesc mai mult sus de Dunăre.
— Ştiu, măria-ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se
cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti.
Oaspetele zâmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc.
— I le-am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de
călăreţi.
— Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sunt
oşteni aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi
gata de drum în două zile.
— M-ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi.
— Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întâi, oştenii aceştia, chiar
dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără
încuviinţarea domnului Ţării româneşti. Fiindcă şi noi şi ei suntem slujitori
ai ţării şi ai măriei-sale Mircea. Câţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş
pentru a căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua
pricină de întârziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al
arcaşilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E
plecat la Braşov şi nu cred să sosească înainte de mâine în zori.
— Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor.
— Noi? se miră Staicu. Nu, măria-ta. E multă vreme de când am
schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.
La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se
aprinseseră într-un fulger scurt de mânie. Dar el se stinse la fel de iute şi
neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan
al Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mânie. Doar Staicu înţelese
unde bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adâncă grijă a soţiei sale.
— Măria-ta, spuse Margareta, învăluindu-şi soţul într-o privire caldă,
ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpânul şi
soţul nostru nu-i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri.
Se spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să
grăiască în limba italienilor, în cea a sârbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă
şi latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l-a
oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii
au nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii
sale ne îngrijorează. În urmă cu doi ani, când s-a făcut nunta noastră,
comitele, deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea
focos, iar căzătura din şa i-a făcut mult rău.
Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr-un gest hazliu, chiar dacă
mânia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei
dispreţ.
— Măria-ta! reuşi el să zâmbească. Aş crede că doamna Margareta
exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi.
— Sunteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de
afirmaţia sa.
Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva,
Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni
spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia
de mai zâmbea cu blândeţe, printre draperiile grele, şi intrară curând
într-o cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire.
Ochiul ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr-o privire scurtă, dar
suficientă.
— Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în
albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile,
zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în
albastru. Zău, e uimitor de plăcut!
— Ne atrage această culoare, zâmbi gazda. Câţi ani aveţi?
— Aproape şaisprezece.
— Cu trei ani mai mică decât mine.
Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte câteva ceasuri de
taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor.
— De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De
fapt, suntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru
şi al măriei-sale Mircea, v-a fost naş.
— Aşa este, aprobă Irina.
Tânăra gazdă deschise fereastra. Surâsul Prahovei pătrunse în
cameră ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde,
se rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al râului.
— O, cât sunteţi de fericită! spuse Irina.
— Fericită? tresări gazda.
— Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într-un ţinut în care liniştea vă
înconjoară cu toată blândeţea ei. Sunteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor
şi chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă
împresoară.
Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de râs. Un râs
cristalin, curat ca al pruncului fără necazuri.
Capitolul 2

Cumătrul Cotae a fost unul dintre străluciţii conchistadori care au

descălecat în Câmpia Bârsei, pe la sfârşitul veacului al paisprezecelea.
Descălecat e un fel de a spune, fiindcă venise acolo nu pe un roib frumos,
ci apostoleşte. Dar, spre deosebire de iluştrii săi înaintaşi în arta pedestră,
sosise într-o goană straşnică, mânat din spate de câţiva călăreţi ce-i cătau
urmele nu dintr-o pornire de dragoste. Explicaţia acelei cavalcade stă în
faptul că jupânul Cotae avea multă aplecare spre simţirea gingaşă. Îl
impresiona profund un cârâit de găină la miez de noapte sau dulcele viers
înaripat al godacului trezit din somn. Înmărmurit de admiraţie, zăbovea
adesea lângă cine ştie ce coteţ străin şi dirija concertul cu pricepere de fin
cunoscător. Încântarea lui era atât de adâncă, încât rar se mulţumea
numai cu înălţătoarele reprezentaţii lirice. De obicei lua şi interpreţii cu el,
astfel că ajungea uneori în situaţii grele, din care ieşea mulţumitor doar
prin agerimea picioarelor sale neasemuit de lungi. Gospodarii păgubiţi şi
autorităţile timpului nu înţelegeau firea unui estet. Ba, mai mult: îl
hărţuiau, pe cât le sta în putinţă, iar Cotae, veşnic grăbit, pribegea mereu
prin ţinuturi noi şi chiar prin ţări megieşe. Aşa stând lucrurile, n-ar fi de
mirare dacă sprintenul călător s-a numărat cumva printre cei care au pus
bazele turismului internaţional. Din vechile hrisoave rezultă că era înalt,
deşirat, cu faţa lungă de un cot, cu ochii neastâmpăraţi şi vicleni, posesor
al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o frumoasă
asemănare cu un anumit trăpaş mult lăudat în Biblie şi în alte cărţi sfinte.
În prima sâmbătă din mai a anului 1388, Cotae împlini douăzeci şi
opt de primăveri fără să ştie sau să-l preocupe astfel de eveniment ce
trebuia cinstit după datină. Gândurile lui păreau cu totul altele. Nu era
flămând. În fond, mâncase chiar binişor cu vreo două-trei zile înainte. Iar
chelălăiturile stomacului său cam lacom îl plictiseau peste măsură şi îl
lipseau de plăcerile unei dimineţi pline de poezie.
Cu o asemenea stare sufletească părăsi culcuşul vremelnic de frunze
de pe Dealul Tâmpei şi porni să coboare printre copaci către zidurile
cetăţii Braşovului. După câţiva paşi, se opri brusc.
— Pe cele şapte vaci slabe! exclamă el. Parcă stăruie în aer un miros
de plăcinte osândite în unsoare multă, rumenite şi fragede, tocmai bune
să-l pună la caznele iadului pe un bărbat cuprins de cusururile cumpătării.
Stomacul meu le-a dibăcit înaintea nasului, dovedindu-se cu haruri mai
alese. Dacă nu-l umflu azi cât un cimpoi înseamnă că sunt ultimul nătărău
din neamul Cotae. E drept că n-am „sunători”, că mă înham la o treabă
grea...
Nu-şi duse discursul până la capăt, fiindcă dintre copaci apăru un
bărbat vrednic a fi privit cu tot interesul. Un ins mărunt, adus de spate,
cu umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albicioşi, spălăciţi, şi
braţele groase cât nişte coapse de asin. Zâmbetul omului poate că era un
semn de bunăvoinţă sau doar o strâmbătură provenită de la ceva dureri
de dinţi. Mărunţelul nu dădu cuvenita bineţe, aşa cum se obişnuieşte de
veacuri, ci întrebă din pură curiozitate:
— Cumetre, n-ai cumva o coajă de pâine?
La aceste cuvinte, Cotae ridică o sprânceană şi chibzui îndelung.
După întrebare, era limpede că omul se trăgea dintr-o viţă înstărită ca şi
a sa.
— N-am, răspunse măreţ, cu obişnuitele ifose ale stirpei sale. Să mor
dacă am! În neamul Cotae chestiile astea...
— Cotae ai zis? îl întrerupse mărunţelul. Frumos nume! E drept că
Gogoaşă sună mai dulce, fiindcă aşa mă cheamă, dar asta nu-i pricină de
supărare.
Tăcură şi se preţuiră din priviri fără sfială. Straiele lor din pănură
groasă lucrată la piuă, croite de meşteri care doriseră poate a depăşi
moda timpului, i-ar fi dat de gândit chiar trecătorului cu ochiul mai puţin
ager. Pe Cotae arătau neîngăduit de scurte, în vreme ce ale mărunţelului
se dovedeau cam prea pe corp şi plesnite pe la încheieturi. Doar la cizme
asemănarea dintre ei era fără sminteală. Tălpile respingeau căputele cu
silă vădită – sau invers. Fiecare dintre ele îşi dorea pesemne libertate în
mişcări. Altă explicaţie ar fi fost greu de găsit. Numai câteva sfori de
cânepă făceau legătură vremelnică între părţile împricinate. Totuşi, către
vârf, încălţările îşi dezveliseră cuiele de lemn ca nişte dinţi mari, iar
căscăturile parcă aduceau prilej de veselie.
— Cotae ai zis? reluă discuţia cumătrul Gogoaşă. Ştii că s-ar putea să
avem unele vechi legături de prietenie? Tata a pomenit cândva despre un
Cotae Chioru. Cred că o fi un strămoş de-al tău.
— Şi ce-i cu asta? se încruntă lunganul, socotind că mărunţelul îl cam
ia peste picior.
— Nimic. Doar atât că jupânul Cotae Chioru era bun prieten cu
Gogoaşă cel Flămând, cunoscut judecător la drumul mare.
— Zău?
— Să dea boala-n mine dacă te mint! Asta fără să mai pomenesc
despre Cotae cel Bubos şi Gogoaşă Păduchiosu, care au murit în doi pari
alăturaţi.
— O!
— Te miri degeaba, fiindcă nu e totul.
— Nu e totul?
— Nu, cumetre. Cotae cel Pricăjit l-a privegheat pe străbunul nostru
Gogoaşă cel Flămând şi a avut bunătatea să-i ungă frânghia cu grăsime,
fiindcă nu se găsea să...
— Magnific! strigă Cotae entuziasmat de-a binelea.
— Chiar aşa! aprobă Gogoaşă. N-am înţeles cuvântu’, ceea ce
dovedeşte că eşti un om umblat prin lume şi cu mare ştiinţă.
— Ce-i drept e drept, recunoscu lunganul plăcut impresionat. Nici eu
nu-i dibăcesc rosturile, însă l-am auzit la cavalerii subţiri când dau ochii
peste cap şi se minunează, aşa că o avea tâlcu’ său.
Coborâră împreună, fiecare cu gândurile lui. Gogoaşă o cam luase
„pe arătură” în privinţa vechilor Cotae. Totdeauna făcea aşa când dorea
să lege o prietenie. Nu auzise despre strămoşii lunganului. Ba mai mult:
nici nu-i trecuse prin minte că ar exista un nume atât de aiurit. Ştia în
schimb că orice creştin se simte onorat dacă îi lauzi neamurile.
Ziua abia începuse şi era cald. Primăvara se pornise neruşinată şi
dulce, cu soare mult care parcă striga printre copaci, cu iarba crescută
peste limita hotărâtă de buna rânduială. Pe culmile munţilor, ceaţa cu
fustele-n cap gonea înspăimântată de zimţii soarelui. Peste câmpie se
ridica o spuzeală subţire ca în toiul verii.
Între zidurile Braşovului şi mica aşezare a Dârstelor, o mare de
oameni se foia fără odihnă, printre care şi vite, printre tarabe şi mărfuri
de-a valma, cu larmă şi răcnete mari, ca la un asediu. Era zi de târg.
Cei doi cumetri intrară acolo fără grabă. Trecură pe lângă tarabe cu
piei de miel, cu lână, opinci, pănură, hamuri, sape sau măciuci frumos
ghintuite. Nu rămaseră pironiţi nici lângă negustorii de mărunţişuri ci,
atraşi de mirosul plăcut, poposiră lângă plăcintarul ocazional, care abia
prididea să-şi mulţumească onorata clientelă. Mai sprinten, Cotae se
înfipse ca un burghiu printre numeroşii muşterii, întinse mâna cât o lopată
alături de alte douăzeci şi strigă aspru:
— Hei, jupâne, dă-mi odată plăcinta aia şi restu’!
Luat prin surprindere, dar nu destul de nătărău, vânzătorul cam
nesigur de afirmaţia acestuia mârâi ca dulăul pe lanţ.
— Restu’? Care rest? Ia-ţi plăcinta şi întinde-o? Am mai văzut eu
d-ăştia ca tine.
Înţelept, ştiind că aţa nu ţine când o întinzi prea tare, Cotae nu
stărui. Ieşi din mulţime folosind coatele ca nişte pumnale ascuţite, reveni
lângă ortacul său, rupse jumătate din plăcintă, iar peste o clipă fălcile lor
puternice clămpăniră scurt, o singură dată.
Neobişnuit să cumpere fără bani, Gogoaşă îl privi cu admiraţie pe
Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului şi scoase o pungă
prăpădită de vreme, soioasă, gata a-şi da duhul la prima întrebuinţare. Cu
ea în palmă, călcă măreţ către taraba unuia cu pâine proaspătă.
— Cumetre! îi zise vânzătorului. Îmi dai o pâine pentru punga asta
frumoasă?
— Nu.
Dar Gogoaşă, originar de prin părţile Ampoiului, unde se zicea că
oamenii sunt renumiţi în sfânta lor încăpăţânare, stărui, ca şi când i-ar fi
făcut un mare hatâr.
— Ai zis nu? Şăguieşti, pesemne, sau îţi lipseşte harul cugetului
adânc. Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu-i
place să stea goală. Cum o pui la brâu, te pricopseşti din senin.
— Te cred, zise ironic vânzătorul. D-aia o vinzi, să-i fericeşti şi pe
alţii. Păstrează-ţi punga, bă neică! E păcat să dai aşa noroc, mai ales că
după înfăţişare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucată de pâine şi zi să fie
pomană!
Ceva mai încolo, o precupeaţă mustăcioasă, cu sânii bogaţi ca nişte
lubeniţe, cam prea pârguită pentru privirile ei focoase, îl îndemnă pe
Cotae.
— Ia un curcan gata ciupelit, slăbănogule!
— L-aş lua bucuros dimpreună cu stăpâna, râse lunganul.
— Păi ce să fac eu cu tine, măi ăsta? De muncă nu eşti bun. Arăţi ca
găina prinsă între lemne şi uitată acolo o lună.
— Fiindcă mă trag din viţă subţire, mustăci Cotae.
— Se vede după ţoale, hohoti precupeaţa. Şi după faţă. Ar fi acolo un
semn care mă pune pe gânduri. Când ai mâncat ultima oară?
— Ei, să nu o luăm chiar aşa! De mâncat mănânc aproape zilnic. De
săturat mă satur mai rar.
— Vezi că am dreptate? Dintr-o ochire te-am cumpărat. Pe mine nu
mă păcăleşte nimeni. Cum pun ochii pe unul, ştiu câte parale îi face
pielea. Nu eşti de pe aici?
— Nu. D-aia te-aş ruga să-mi spui: cum îi zice muntelui din spatele
matale? Aş vrea să merg în partea aia.
Îndatoritoare, precupeaţa se întoarse unduindu-şi şoldurile mari ca
două ugere alăturate, dar când vru să-i dea explicaţiile de cuviinţă, căscă
gura a straşnică mirare.
— Sfântă Fecioară! exclamă îngrijorată. Parcă a intrat în pământ.
Curcanii sunt toţi. Găini aveam opt. Acum sunt doar şapte... hei, oameni
buni... pungaşu’... pramatia!...
Toate ar fi mers bine dacă cei doi nu s-ar fi oprit la fântâna din
marginea târgului. O femeie şi câţiva bărbaţi veniră îndată după ei,
dornici de apă proaspătă.
— Parcă l-am mai văzut pe lunganu’ de colo, îi şopti femeia unuia de
alături. Ei, drăcie! Să mă bată sfântu’ de n-o fi ăla care i-a luat găina
mătuşii Anica! O ţine sub aripa sumanului.
Omul, cam moleşit de căldură, cu gândurile aiurea la cumpărăturile
făcute, întrebă distrat:
— Pe tuşa Anica?
Apoi înţelese, iar câteva clipe mai târziu, Cotae şedea cuminte cu
fruntea în ţărână, sub genunchiul bărbaţilor. Atraşi de larmă, ceva oşteni
din gărzile Braşovului sosiră în goană. În astfel de prilejuri, destul de dese
prin târguri şi iarmaroace, judecata era simplă şi se făcea pe loc.
— Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goală! porunci conducătorul
oştenilor. Să vadă oamenii că păstrăm buna rânduială. Iar de va ieşi cu
bine de sub asprimea pedepsei, îl ducem la închisoarea cetăţii.
Cotae îşi lepădă sumanul şi cămaşa, le pături frumos, îl privi lung pe
Gogoaşă, apoi se întinse pe iarba măruntă, strivită de încălţările
trecătorilor. Însă – mirare! La prima lovitură de bici, care lăsă dungă
roşie, adâncă, osânditul în loc să urle de durere, începu să stihuiască.

Urca un crai semeţ către Posada,

Cu mii de cavaleri alături,
Dar câţi ieşiră dintre stânci,
Călări sau pe brânci?

La cea de-a şasea lovitură, când primii stropi de sânge apărură ici
colo, Gogoaşă sări ca ars.
— Luminate gărzi ale Braşovului! strigă. Eu am luat găina, nu el.
Oştenii râseră ca la o glumă reuşită. Cotae ridică fruntea mirat, cătă
spre grăsun cu un licăr de veselie, după care grăi aspru:
— Daţi-i înainte! Omu’ ăsta vorbeşte în dodii.
Se găsi însă cineva în mulţime cu totul de altă părere.
— Era cu lunganul. Zău! Să mă trăsnească dacă nu era cu el!
Zadarnic interveni precupeaţa miloasă. Mustăciosul comandant al
gărzilor nu şezu la tocmeală, ci hotărî scurt:
— Ăstuia, cincisprezece lovituri!
Cum Gogoaşă nu se grăbea să-şi lepede sumanul şi cămaşa, oştenii
prinseră să-l dezbrace cu sârg.
— Aşa, aşa, fraţilor! bombăni grăsunul, înciudat de rezultatul
mărturisirii făcute. Ajutaţi-mă să nu duc singur nerozia până la capăt.
Cunosc unul mai nătărău ca mine, dar ăla n-are nici o vină, fiindcă aşa
s-a născut. Eu sunt deştept foc. Dacă m-ar vedea ampoienii cât sunt de
deştept, s-ar îngălbeni de mândrie şi m-ar pocni în moalele capului a
binecuvântare.
Târgoveţii nu-l luară în seamă pe Gogoaşă. Făcuseră cerc mare în
jurul lunganului, minunându-se de dârzenia sa. O bună parte dintre ei
ştiau că puţini rămân teferi dincolo de douăzeci de bice. Oare va rezista el
până la capăt? Adesea, biciuiţii cu inima slabă piereau cam după a
douăzecea lovitură. Puţini dintre ei îndurau osânda fără strigăte de
durere. Astfel de bărbaţi erau priviţi întotdeauna cu simpatie, indiferent
de învinuirea ce li se aducea. Oamenii ştiau să preţuiască dârzenia. Dar
unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se mai văzuse prin acele
părţi.
Alături de privitori zăbovi un călăreţ cu faţa nici de ţânc gata să
strige: „mamă!”, nici de bărbat în puterea firii, chiar dacă statura lui
aducea a zdrahon bine legat. Să fi avut, poate, cel mult douăzeci de ani.
Chipul său prelung, sprâncenele frumos arcuite ca la femei, nasul uşor
coroiat, umerii obrajilor colţuroşi, părul blond cum e colilia bătută de
soarele mult şi ochii când albaştri, când verzui, formau laolaltă un tot plin
de farmec. Straiele de pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres,
cunoscuseră cândva o stare mai bună. Cizmele scurte, cam roase, ca şi
pălăria decolorată, nu-i aduceau o notă de eleganţă. Până şi armele lui,
adică arcul, tolba cu săgeţi, cuţitul de la brâu şi spada, arătau folosinţă
îndelungată.
Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul îşi îndemnă calul, sparse cercul
privitorilor şi strigă:
— Opriţi! Cine-i conducătorul gărzilor?
— Eu, se încumetă mustăciosul. Ce doreşti?
— Vreau să-l răscumpăr pe cel osândit. Legile pământului îmi dau
acest drept.
— Adevărat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetăţii decât
loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriţi să-l răscumpăraţi?
— Pe cel cu stihuirile.
— Aha, lunganul! Cât oferiţi?
— Doi ducaţi.
— De aur sau de argint?
— De aur.
— În cazul acesta, omul e al vostru.
Cotae se ridică pentru a doua oară şi-l cercetă atent pe tânăr, iar
cuvintele sale stârniră uimire.
— Am ajuns oare atât de rău încât să intru rob? Să fiu robul unui
ţânc? Daţi-i înainte, domnilor!
Departe de a pune la inimă cele auzite, călăreţul i se adresă fără
urmă de reproş:
— N-am spus că te vreau rob. Mi-a plăcut cum stihuieşti. Asta e.
Plătesc şi eşti liber.
— Aşa mai merge, aprobă osânditul. Cât despre aur, să-ţi iei
nădejdea că ţi-l întorc, fiindcă n-am de unde să-l iau.
După acele cuvinte, în care nu apăruse nici un semn de mulţumire
sau de recunoştinţă, porni să se ridice, dar ziua nu părea prea norocoasă
pentru el. Alături de tânăr se ivi un al doilea călăreţ, gros la trup ca
trunchiul copacului bătrân, roşcat la chip, cu barba scurtă, ţepoasă. Aerul
său mândru, calul de rasă bună, armele scumpe şi îmbrăcămintea frumos
croită îi dădeau o înfăţişare falnică.
— Domnule! i se adresă mustăciosului. Tânărul acesta a oferit doi
ducaţi de aur pentru libertatea voinicului de colo?
— Întocmai, răspunse oşteanul mirat.
— Mda! Eu adaug încă trei pe deasupra dacă veţi continua loviturile.
Fu un moment de stupoare generală. Târgoveţii porniţi la început
împotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorită bărbăţiei cu care
suportase primele şase lovituri. Roşcovanul observă nemulţumirea de pe
feţele celor din jur şi îşi reţinu un zâmbet.
— Mi-au plăcut stihuirile ca şi tânărului milostiv, continuă el. Dar
omul mă atrage mai mult. Până azi n-am văzut un osândit care stihuieşte
sub asprimea loviturilor de bici. De o va ţine tot aşa până la capăt,
înseamnă că e dat naibii, iar eu mă oblig să-i dăruiesc cinci ducaţi peste
ce vi se cuvine vouă.
— Fir-ar să fie! râse mustăciosul. Nici că se poate mai bine. Chiar mă
întrebam cât îl vor ţine curelele pe trăsnitul de colo. Fiindcă, la drept
vorbind, până acum se pare că şi-a câştigat ceva admiraţie prin mulţime.
Iar ăsta e mare lucru, dacă ne gândim că găinarii sunt priviţi şi trataţi
după cum merită.
— Aşa este. Totuşi pedeapsa mi se pare prea aspră.
— Numai la prima vedere, domnule. Dacă apuca să înfulece găina, se
alegea doar cu cincisprezece bice. Restul până la treizeci sunt pentru
prostie.
— Hm! zâmbi roşcovanul. După mutra lui ipocrită, n-aş zice că face
casă bună cu prostia. Cred că a avut ghinion.
— Poate, domnule, însă prin părţile astea şi ghinionul se pedepseşte
la fel. Al doilea osândit nu vă interesează?
— Ba mă interesează chiar mai mult decât lunganul.
— Ah, ah, nu vă înţeleg. Stihuitorul măcar e dârz. Grăsunul s-a băgat
în bucluc aşa, din senin. D-aia cred că e prost făcut grămadă. Faptul că
încasează cincisprezece bice îi ajută celuilalt ca ciomagul în mâna
mortului.
— Nu sunt de aceeaşi părere. Ajutorul are însemnătate mai mică.
Gestul de prietenie precumpăneşte.
— Da, nu mă gândisem la asta, murmură oşteanul. Deci înţelegerea
noastră rămâne în picioare?
— Absolut.
— Prea bine, cavalere! Hei, băieţi, daţi-i înainte.
— O clipă, domnilor! interveni tânărul blond. Mi se pare că am
încheiat un târg.
— Fără tăgadă, îl întrerupse oşteanul. Aşa ar fi fost de nu s-ar fi
licitat peste voi. Poate mai daţi ceva?
— Nu, cei doi ducaţi reprezintă cam tot ce am.
— Păcat! râse oşteanul. Ne pierdem vremea. Hei, băieţi!
— Stai, omule, nu te pripi! grăi tânărul fără urmă de mânie în glas.
Banii n-au avut chiar totdeauna ultimul cuvânt. Ar mai fi o cale. Dacă
domnul acesta binevoieşte să încrucişeze spada cu mine, m-aş simţi
onorat.
În ochii cavalerului roşcovan apăru o sclipire şăgalnică.
— Poate ţi s-a urât cu viaţa, observă oşteanul mirat de cele auzite.
Nu eşti de pe aici, tinere?
— Nu.
— D-aia te-ai pripit să-l provoci pe cavalerul acesta. Mai e încă timp
să baţi în retragere. Ai văzut că poartă un semn pe mânecă?
— Am văzut.
— Şi ştii ce înseamnă?
— Habar n-am.
— Te cred, fiindcă altfel nu te-ai fi încumetat la asemenea propunere.
O frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că
purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat
acum doi ani de către măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate
fi acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar
sunt puţini. Socot că îi numeri pe degete.
— Ei, la naiba! zâmbi roşcovanul. Tânărul acesta mi-a făcut o
propunere care mă cinsteşte. A mă împotrivi înseamnă să-i aduc un
afront. Primesc provocarea, iar cine va câştiga capătă drepturi asupra
osândiţilor.
Hotărât lucru, ziua promitea să fie plină de surprize. Mulţi târgoveţi
îşi lăsară treburile baltă, dornici să asiste la o întrecere cavalerească
despre ale cărei urmări se cuvenea să discute mai târziu, în faţa unor
ulcele cu vin. Cercul privitorilor căpătă o arie mult peste ce era nevoie.
Oamenii ştiau că în astfel de dispute e bine să nu stai prea aproape,
fiindcă în focul asalturilor multe lovituri de spadă cad pe de lături.
Cei doi cavaleri descălecară. Însoţitorii roşcovanului, vreo zece la
număr, îşi găsiră loc în primele rânduri şi îl priviră pe tânărul blond cu
adâncă mirare. Curajul său, nebunia hotărârii de a se bate cu un purtător
al Ordinului Basarab meritau admiraţie, însă numai atât. Statura lui
impunătoare nu putea dovedi nimic în privinţa măiestriei, fiindcă faţa
copilărească îi arăta vârsta fragedă. Or, la asemenea vârstă arta scrimei
greu ajunge cunoscută în toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului
gata de luptă. O seamă de târgoveţi porniră să facă pariuri, dar puţini
mizau pe mâna lui.
— Numele meu e Bogdan, grăi roşcovanul.
— De prin părţile Moldovei?
— Numai după tată. Mama e din judeţul Jaleş.
— Sunteţi oare vestitul Bogdan, cel care a câştigat turnirul de la
Cracovia?
— Vestit nu ştiu, domnule, răspunse roşcovanul cu modestie.
Întrecerea de anul trecut a fost mai slabă decât altele. Puţini lăncieri cu
renume au venit la Cracovia. Aşa stând lucrurile, meritul meu nu ar fi
prea mare. Eraţi acolo?
— Nu, despre strălucitele voastre isprăvi am aflat prin alte părţi.
— În cazul acesta, faptul că mi-aţi reţinut numele e o mare cinste
pentru mine.
— L-au reţinut mulţi, cavalere. Vorbele bune, ca şi cele rele, ajung
adesea până departe.
 — Aşa este! Cum vă numiţi?
— Arad.
— Frumos, dar acesta nu pare să fie un nume!
— Îi găsiţi vreun cusur? se încruntă blondul.
— O, nu mă gândeam la calitatea lui! râse Bogdan. Cum aş îndrăzni
una ca asta? Aradul mi se pare că e un sat sau o cetate la marginea
câmpiei Zărandului. Vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi dat prilejul să vă
cunosc. Purtaţi cumva o cămaşă de zale?
— Nu.
— Atunci se cuvine să o scot pe a mea, altfel aţi fi dezavantajat. De
câte ori plec la drum folosesc această apărătoare sigură.
Târgoveţii cătară cu simpatie spre Bogdan. După felul în care îşi
cinstea adversarul, se vedea limpede că are un suflet ales, plin de
nobleţe. Un altul ar fi păstrat cămaşa fără să-şi facă probleme de
conştiinţă.
Ajutat de unul dintre oamenii săi, roşcovanul începu să se dezbrace.
Bicepşii lui mari, croiţi parcă din rădăcini noduroase, ieşiră la iveală şi
smulseră exclamaţii admirative printre spectatorii ocazionali.
— Aveţi o spadă bună, observă Arad. Prin lucrătura mânerului îi
recunosc pe meşterii care au făurit-o. Mi se pare că văd pe ea micuţa
gravură a fraţilor Livori din Veneţia.
— Aţi ghicit, domnule, făcu roşcovanul plăcut surprins. Ochiul vostru
e ager, iar priceperea mai presus de frageda vârstă.
— Nu-i mare lucru. Am trecut de câteva ori prin atelierele fraţilor
Livori.
— Da? Aţi fost la Veneţia?
— Numai în trecere, dar mi-am petrecut doi ani la universitatea din
Bologna.
— Ce vorbiţi! se entuziasmă Bogdan. L-aţi cunoscut cumva pe
bătrânul maestru Fabricius?
— Mi-a fost dascăl.
— Drace! Lumea nu-i prea mare. Şi mie mi-a fost dascăl. Totuşi nu
v-am întâlnit acolo. Câţi ani aveţi?
— Aproape douăzeci.
— Ia te uită! Chiar dacă sunteţi voinic, după faţă vă dădeam mai
puţin. Scutierul meu îmi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au şi inima
la fel”. Câtă dreptate e în vorbele lui, cine ştie? Veniţi cumva de la
Bologna?
— Nu, nu de acolo. Din altă parte.
„Hm! gândi roşcovanul. Că nu se lasă tras de limbă nu-i un cusur, ci
o calitate. Că îşi ascunde numele adevărat– nu e nici primul, nici ultimul.
Că nu şi-a retras provocarea când a aflat câte ceva despre mine
dovedeşte un suflet de viteaz. Îmi place tânărul acesta.”
Apoi continuă:
— Eu am împlinit douăzeci şi şapte de ani. Adică sunt din altă
generaţie de învăţăcei. Aşa se face că nu ne-am întâlnit la Bologna. Ah, la
naiba! Mi se pare că armele noastre ne aşteaptă. De nu voi fi atins prea
adânc, sper să mai stăm de vorbă.
Blondul fu adânc impresionat de această modestie. Chiar şi târgoveţii
gustară cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.
 Spadele salutară frumos, cu sclipiri în bătaia soarelui. Mai înalt şi
suplu, Arad arăta fragil lângă voinicul său adversar. Totuşi, de la primele
schimburi de lovituri târgoveţii şi oştenii înţeleseră că va fi o luptă cum
rar s-a văzut. Arad lucra metodic, fără pripeală, cu un început de zâmbet
în colţurile buzelor, parcă încântat de dispută. Bogdan împletea măiestria
cu forţa. Lupta curat, în linie, poate cu o uşoară preferinţă pentru laterale
sau pentru loviturile de sus în jos, cărora le imprima o tărie neobişnuită.
Când cobora în contră, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac
tânăr.
Cei doi cavaleri se opriră o clipă, iar târgoveţii intuiră că sosise
momentul hotărâtor. Va birui oare forţa lui Bogdan sau fineţea tânărului?
Spadele porniră lateral cam la înălţimea şoldurilor. Apoi urcară treptat
către piept, iar şuierul subţire, prevestitor de mari primejdii, pierea în
zăngănitul aspru al oţelului. De două ori lovi roşcovanul pieziş. De două
ori sări Arad într-o parte, uimindu-i pe târgoveţi cu sprinteneala sa. Dacă
una din aceste lovituri şi-ar fi atins ţinta, blondul şi-ar fi putut lua rămas
bun de la privitorii ocazionali. Faţă de primele asalturi, acum lamele parcă
se îmbrăţişau sau curgeau una pe lângă alta cu precizie de milimetru.
Ştiindu-şi puterea, roşcovanul prinse un moment în care armele veniră
încrucişate mâner lângă mâner şi încercă să-şi împingă adversarul, dar,
mirare, nu reuşi să-l clintească.
— Ei, drăcie! spuse uimit. Nu credeam că eşti atât de puternic. Parcă
ai prins rădăcini în locul acesta. Cât despre...
Nu-şi isprăvise fraza, fiindcă se auzi un răcnet mânios, urmat de
hohotele târgoveţilor. Atraşi de frumuseţea luptei, oştenii îi uitaseră pe
Cotae şi Gogoaşă. Sub privirile îngăduitoare ale câtorva oameni, cei doi
profitaseră din plin. Zadarnic alergaseră gărzile în dreapta şi în stânga.
Foştii osândiţi parcă intraseră în pământ.
— Domnule, râse Bogdan, mi se pare că ne batem pentru pielea
ursului din pădure.
— Aşa cred şi eu, zâmbi Arad şi îşi sprijini spada cu vârful în iarbă.
De fapt, poate că e mai bine aşa. Numai lipsa unui slujitor bun m-a
îndreptat la o luptă cu domnia-voastră. E drept că cei doi au mâinile cam
lungi.
— Ei, domnul meu, îl întrerupse Bogdan, cu o undă şăgalnică în glas,
nu cred că ăsta e chiar cel mai mare păcat al oamenilor. Apoi, pramatiile
acelea aveau şi unele calităţi. Altfel nu mi-aş fi oprit privirile asupra lor.
Dar, de vreme ce au luat-o la sănătoasa, nu mai are rost să vorbim. Aţi
avea timp să ciocnim câteva ulcele cu vin?
— Din păcate, nu. Unele treburi grabnice mă opresc de la această
plăcere. Sunt în drum spre Ţara Românească.
— Şi noi. Am făcut unele cumpărături la Braşov şi tocmai ne
întoarcem către casă. Dar nimic nu ne împiedică să călătorim împreună.
Mergeţi cumva mai jos de Câmpina?
— Da, la mănăstirea Snagovului.
— Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu,
unde am cinstea să fiu comandant al arcaşilor. De la castel vă puteţi tăia
drum prin câmpie până la Codrul Vlăsiei. Cunoaşteţi locurile?
— Nu.
— Atunci va fi mai greu şi cred că-i mai nimerit să treceţi prin
Târgşor.
Bogdan îşi îndemnă oamenii la drum, iar calul său veni aproape de
cel al blondului. Mergeau în trap întins, dornici să intre în munţi, unde
căldura nu stăruia cu puterile din câmpie. La puţină vreme după ce
atinseră valea Timişului, răcoarea îi cuprinse lin pe călători. Poteca nu
prea largă, străjuită pe dreapta şi pe stânga de arbori falnici, rar primea
câte o pată de soare. Cerul, văzut printre crengi, parcă devenise mai
înalt. Aerul blând al câmpiei rămăsese undeva în urmă. Cel dintre munţi,
mai aspru, cu miroznă amăruie de brad, stăruia puternic, plin de vigoare.
Tropotul cailor se furişa prin inima pădurilor şi uneori se repeta în plăcute
ecouri, care, în loc să tulbure liniştea de acolo, parcă o întărea.
Cei doi tineri trecură în fruntea micului convoi şi discutau ca nişte
cunoştinţe vechi. Urcuşul către înălţimile aspre ale Predealului mai tăie
ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel că oamenii
fură nevoiţi să facă unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de
odihnă, auziră un zgomot în urma lor. Cum locurile erau bântuite de lotri,
însoţitorii roşcovanului pregătiră arcurile.
Arad puse urechea la pământ şi rămase o vreme nemişcat.
— Sunt doi călăreţi, zâmbi el. Îndată vor ieşi la vedere.
— Doi, aprobă Bogdan privindu-l surprins, ştiind că puţini sunt cei ce
ghicesc în pădure numărul cailor doar după zgomot de copite.
Aşa cum prevăzuse blondul, curând îşi făcură apariţia pe drumul
îngust doi călăreţi care din obişnuinţă sau cine ştie din ce cauză nu săltau
în şei, cum era firesc, ci călăreau pe deşelate. Cel din faţă arăta mărunt,
uşor adus de spate şi lat în umeri. Al doilea, slăbănog, uscat, cu urechile
mari ciulite iepureşte şi cu picioarele nefiresc de lungi.
— Sfântă Filofteie! exclamă un arcaş. Ăştia sunt ăi doi osândiţi. Pe ei,
fraţilor!
— Lăsaţi-i! porunci roşcovanul, nu mai puţin uimit.
Câteva clipe mai târziu Cotae şi Gogoaşă descălecară sprinteni,
întoarseră caii, îi atinseră cu ceva nuiele, iar animalele porniră la vale în
goană, parcă fericite că au scăpat de astfel de călăreţi.
— Gloabe nu luăm niciodată, spuse lunganul în loc de salut. Astea au
fost doar aşa, cu împrumut, altfel nu reuşeam să vă ajungem. Se
descurcă ei. Calul, dacă nu-i chiar o mârţoagă lipsită de harurile
înţelepciunii, totdeauna ştie să meargă acasă.
— Şi de ce aţi venit după noi? se interesă Bogdan, fără a-şi ascunde
surprinderea.
Cotae, fiindcă spre el privea acesta, îşi potrivi cea mai mirată figură
din câte văzuse roşcovanul şi vorbi cu multă seninătate în glas:
— Vai, domnule! Dacă aţi luat-o aşa, înseamnă că nu ne-aţi aşteptat
să lămuriţi cu noi unele lucruri. Tânărul cavaler care vă însoţeşte îmi
datorează un ducat de aur.
— Adevărat? se întoarse Bogdan către Arad.
— Ştiu eu? râse blondul nu mai puţin uimit. Să vedem pe ce se
întemeiază spusele lui.
— Pe dreptate, domnule, grăi Cotae.
Aflat alături, Gogoaşă întări cele spuse prin frumoase aplecări ale
căpăţânii.
— Când mă aflam sub loviturile de bici, continuă lunganul, aţi promis
doi ducaţi de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s-a părut că
plătiţi cam peste măsură. Ticălosul de comandant al gărzilor ar fi putut să
vă facă o reducere, având în vedere că eu încasasem între timp şase
lovituri de bici. Atunci mi-am pus în gând să o iau din loc şi să scad preţul
răscumpărării până la jumătate.
— Nu înţeleg.
— Îndată, domnule. Îndată ajung la cele de cuviinţă. Văzându-vă cât
sunteţi de milos, nu m-a răbdat inima să vă las păgubit şi am întins-o
dimpreună cu ortacul meu. Deci sunt liber cu preţul numai a unui ducat,
care, dacă nu vă luaţi cuvântul îndărăt, mi se cuvine.
Auzind asemenea vorbe năstruşnice, Bogdan simţi dintr-o dată că nu
mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de râs. „Drace, sunt nebuni!
gândi el. Nebuni de-a binelea. Adică nu! Lunganul are tupeu. În viaţa mea
nu am văzut unul cu un tupeu ca al ăstuia! Şi nu-i prost! Ba din contră: îi
umblă mintea ca o morişcă”.
— Nu, nu-mi iau cuvântul îndărăt, răspunse blondul, privindu-l pe
Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvântul dat comandantului
gărzilor din Braşov.
— Parcă eu zic altfel? aprobă Cotae.
— Atunci e bine. Însă cererea ta are o hibă. Ai uitat, pesemne, că am
încrucişat spada cu acest nobil cavaler şi că neatenţia oştenilor s-a
datorat schimbului de lovituri. Fără acea întrecere de scrimă, oricât ţi-ai fi
pus în gând să o ştergi, n-ai fi avut nici o şansă. Aşa că fuga voastră nu-i
una pe propriile puteri. Mai degrabă cred...
— Vai, domnule cavaler! îl întrerupse Gogoaşă, după ce ţoşcăi de
câteva ori din buzele mari a crâncenă mâhnire. Dacă o luaţi aşa, mi-e
teamă că ne depărtăm de adevărul cel limpede ca lumina zilei. E adevărat că
am luat-o din loc?
— Fără tăgadă.
— Buun!... E adevărat că suntem liberi, aşa cum a fost voia
domniei-voastre?
— Nu mai încape îndoială.
— Păi asta e! Ce rost mai are felul în care s-a petrecut fuga noastră?
Ea e împlinită şi vă costă doar pe jumătate din cât i-aţi promis oşteanului.
„Fir-ar să fie! gândi Bogdan. Îmi plac tupeul şi isteţimea ăstor doi
pungaşi. Îi iau în slujba mea. De oameni isteţi totdeauna avem mare
nevoie”.
Apoi grăi:
— Cererea voastră e dreaptă. Nu te încrunta, cavalere, fiindcă eu
plătesc.
Spunând acestea, scoase din punga doldora o monedă de aur, o
aruncă în sus, iar lunganul o prinse cu îndemânare şi o strecură în
buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare
ale lui Gogoaşă.
— Şi acum ce gânduri aveţi? se interesă Bogdan.
— Mari, domnule, răspunse Cotae fără să chibzuiască prea mult.
Dincolo de munţi vom căuta un han liniştit şi vom închina câteva ulcele cu
vin în sănătatea voastră.
— Ce-ar fi să intraţi în slujba mea? E drept că aveţi apucături proaste
care vă stau împotrivă, dar e tot atât de drept că vom face încercări, fără
să neglijăm asprimea. Apoi se ştie de când lumea că munca îl
îndepărtează pe om de greşeli şi-i aduce foloase.
— De! răspunse lunganul scărpinându-se în creştet. Mi-e teamă că...
Gogoaşă, intuind mânia ce-l cuprindea pe roşcovan, îşi întrerupse
ortacul şi se văicări:
— Domnule cavaler, ne-am gândit la asta de cum v-am văzut. Chiar
m-am sfătuit cu prietenul meu în această privinţă. Iar dacă am alergat
după domniile-voastre, nu amărâtul de ducat a fost pricina cea mare. Din
păcate, suntem ologi amândoi. Ne încearcă reuma. Dimineaţa avem
nevoie de câteva ceasuri până ce apucăm să ne punem pe picioare.
Acuma suntem în drum către un vraci înţelept care aud că ar fi făcut
minuni cu alţii. După aceea... dacă ne mai primiţi...
„Hm! socoti roşcovanul. Nu prea arătaţi voi a ologi”.
Apoi îşi luă seama şi spuse:
— Când vă însănătoşiţi, căutaţi-mă la castelul comitelui Staicu.
Foştii osândiţi aprobară cu gesturi mari şi se fofilară grabnic printre
copaci.
— Mi se pare că aţi pierdut un ducat, râse blondul.
— Pe toţi dracii, aşa e! L-am oferit cu gândul de a-i atrage în slujba
noastră...
Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindcă privirile lui încremeniră o
clipă sub cămaşa descheiată a blondului. La gâtul acestuia atârna un
lănţişor de argint cu un frumos medalion din acelaşi metal. Până aici nimic
nu ar fi fost neobişnuit, însă medalionul acela era unic în felul său, fiindcă
prezenta o lipitură vizibilă în partea lui de mijloc.
„Ceva asemănător purta cândva cavalerul Dumitru, prietenul
comitelui Staicu, socoti roşcovanul. A trecut multă vreme de când nu l-am
mai văzut pe Dumitru. Dar mă tulbură nu asta, ci faptul că greu ar putea
să existe două medalioane lipite la fel.”
— E al vostru? întrebă arătând cu mâna spre gâtul blondului.
— De vreme ce-l port, aşa se pare, grăi Arad nemulţumit.
Zicând acestea, îşi încheie haina cu un gest scurt, aspru, care lăsă a
se înţelege că nu dorea o prelungire a discuţiei pe seama bijuteriei.
Ajunseră în curând pe înălţimi. La picioarele lor, pădurile dormeau în
tihnă. O adiere de vânt ca un suspin se vânzolea fără noimă şi fără putere
asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de pădure, cu palmele
întoarse către soare, se mişcau leneşe, parcă nehotărâte.
„Aş pune mâna în foc, sau aş putea să jur că medalionul acela e al
cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce împrejurare o fi ajuns la alt
stăpân? Fiindcă blondul nu arată a lotru! Îmi spune inima că e un tânăr
cinstit. Sunt oameni care la prima întâlnire îţi devin simpatici sau nu. Ori
sunt oameni a căror înfăţişare nu-ţi spune nimic. Inima rar greşeşte. Pe
blond l-am îndrăgit din prima clipă. Şi cu toate astea, ne putem lua oare
numai după prima impresie? Cred că ar fi o gravă lipsă de înţelepciune.
Aşa stând lucrurile, voi căuta să lămuresc misterul medalionului”.
După un popas destul de scurt, oamenii şi animalele se îndemnară la
drum. Cei doi tineri cavaleri rămaseră în urma convoiului.
— Veţi zăbovi mult la Snagov? întrebă roşcovanul.
— Încă nu ştiu.
Când soarele căzu spre asfinţit, ascunzându-se în spatele munţilor,
când numai paloarea cerului mai aminti de existenţa sa, călăreţii ieşiră din
ulucul văii Prahovei şi se aflară alături de castelul comitelui Staicu.
— Rămâneţi la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau măcar pentru
un ceas de odihnă. Cel puţin calul vostru are nevoie de ea.
— Invitaţia mă onorează, domnule, răspunse Arad. Păcat că nu o pot
primi. Sunt grăbit. Ba, mai mult: n-aş vrea să mă prindă întunericul pe
drum necunoscut, rău pentru un tânăr lipsit de experienţa rosturilor
lumeşti.
„Asta să i-o spui lui mutu! cugetă Bogdan, în vreme ce zâmbea cu
vădită aprobare. Până una alta, văd că ai ocolit cu dibăcie toate întrebările
mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub înfăţişarea asta naivă?”
Apoi grăi:
— Domnule, sper să ne mai întâlnim.
— Plăcerea ar fi şi de partea noastră în egală măsură.
După acele vorbe, Arad salută elegant cu pălăria şi îşi struni calul pe
drumul ce ducea către aşezarea Târgşorului. Roşcovanul cătă gânditor în
urma lui, dar nu multă vreme. Câţiva arcaşi din străjile castelului îi ieşiră
în întâmpinare. Bogdan îi porunci unuia să-i aducă un cal înşeuat, iar
peste un sfert de ceas tăie drumul prin câmpie, prin păduri, către
mănăstirea Snagovului. Calul, odihnit, galopa după voia călăreţului.
„Ei bine, vulpoiule, râse Bogdan, voi fi la Snagov cu mult înaintea ta.”
Capitolul 3

Înnoptase. Peste Câmpia Bărăganului se lăsa liniştea adâncă a unei

nopţi calme. Doar către nord, undeva prin munţi, fulgere mari brăzdau
cerul. La mănăstirea Snagovului, luminile adormeau pe rând. Egumenul
Lazăr şedea la cină. Bucatele din faţa sa nu erau o gustare de om tânăr,
ci de unchiaş al cărui stomac în papainoage te îndeamnă spre lucruri
uşoare: două aripi de pasăre şi un ceai.
„Hm! gândi Sima, aflat la celălalt capăt al mesei. Egumenul ori face
pe nebunul şi înfulecă apoi pe furiş, ori e sortit pieirii. După cât e de
voinic, după gâtul puternic şi faţa roşie, plină de sănătate, cred că umblă
adesea prin pivniţele mari sau prin cămările pline cu bunătăţi. Numai
ceaiurile astea l-ar gălbeji în mai puţin de o lună. În sala de scrimă doar
eu îi fac faţă, însă cu mare greutate. Ca să nu mai vorbim despre faptul
că încalecă pe cei mai ai dracului armăsari, Doamne iartă-mă! Pe urmă,
cu muierile e clar. Un tânăr care nu cunoaşte mângâierea iubitei se
ofileşte ca floarea fără apă. Numai aşa înţeleg de ce pleacă adesea cine
ştie pe unde şi totdeauna singur”.
— Crezi că va ploua? întrebă Lazăr.
— Aş! grăi Sima, în vreme ce muşca lacom dintr-un picior de pui.
Vântul adie uşor către miazănoapte şi, în loc să aducă norii, îi
îndepărtează.
Egumenul tăcu. Cunoştea priceperea grăsunului în astfel de lucruri.
După o vreme, iritat de trosnetul oaselor pe care Sima le mesteca de-a
valma cu carnea, vorbi iar.
— Cine să fie oare Nufărul Alb?
Sima se opri o clipă din plăcuta îndeletnicire şi privi lumânările multe,
aşezate frumos pe mijlocul mesei.
„M-aş mira să nu fii chiar tu, fiindcă eu nu sunt, iar alţii să ne
întreacă în viclenie sau iscusinţă n-am întâlnit”.
— De! răspunse cu chibzuială, îndepărtând gândurile de adineauri.
S-ar putea să-l cunoaştem. Uneori, vitejii sunt printre noi. Dacă
deschidem bine ochii... că şi sfântul evanghelist Istrate grăieşte clar în a
cinşpea epistolă către bulgari...
— Sima! îl întrerupse egumenul cu blândeţe, stăpânindu-şi râsul sub
o voită încruntare. De câţiva ani ne căznim a te lămuri asupra
învăţăturilor sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osânză. Mereu o iei
razna şi socot că te paşte osânda veşnică. De unde l-ai mai scos şi pe
sfântul evanghelist Istrate? O iei adesea prin învăţăturile sfinte ca pe
mirişte.
Lazăr nu-şi isprăvi severa predică, fiindcă un călugăr îi anunţă vizita
cavalerului Bogdan.
Câteva minute mai târziu, roşcovanul se aşeză lângă cei doi. Cu toate
că umblase toată ziua călare, faţa lui proaspătă arăta ca după un somn
bun. Un călugăr aduse vin într-o oală pântecoasă, spre desfătarea lui
Sima, care îşi luase gândul de la o astfel de petrecere binecuvântată.
— Ne bucură şi ne miră vizita voastră, grăi Lazăr.
— Nici eu n-am prevăzut-o cu câteva ceasuri înainte.
Apoi începu să povestească despre tânărul blond şi despre
medalionul acestuia. Când isprăvi, egumenul chibzui o vreme la cele
auzite.
— De ce nu i-aţi cerut lămuriri în privinţa medalionului?
— Pricini ar fi vreo două, sfinţia-ta. Întâi, l-am îndrăgit, lucru rar la
un om cam acru, aşa cum mă ştiu. Apoi, de-a lungul drumului, îi pusesem
prea multe întrebări, ce nu se cuvin din partea unui cavaler. Aflasem de la
el că va veni aici, deci puteam amâna cu câteva ceasuri lămurirea de
cuviinţă.
— Şi dacă v-a minţit? Dacă nu va trece pe la Snagov?
— M-ar mâhni, însă mi-am luat unele măsuri. Şase dintre călăreţii
mei cei mai buni sunt pe urmele lui. La ziuă, ar fi o joacă să-l prindem.
În vreme ce gazde şi musafir discutau astfel, un călăreţ îşi îndemna
calul obosit prin Codrul Vlăsiei.
„Sper să nu ne rătăcim, chibzui nocturnul călător. În aer stăruie ceva
umezeală rece. Ea vine din stânga noastră. Asta înseamnă că lacul
Snagov e pe aproape. Dar ce mă miră ar fi bătăile de toacă la ceas
nepotrivit, fiindcă vremea vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul bătăilor
are ceva aparte. Câteva rare şi una mai scurtă, puternică. Rostul lor cred
că e limpede. Se anunţă la mănăstire sau aiurea sosirea noastră. Pândari
ascunşi prin Codrul Vlăsiei ne-au simţit. Bătaia scurtă de toacă s-ar părea
că dă numărul”.
Un sfert de ceas mai târziu cavalerul blond ajunsese la poarta
mănăstirii şi – mirare: aceasta se deschise grabnic.
„Sunt aşteptat”, gândi tânărul în timp ce lăsă calul în seama câtorva
călugări.
Unul dintre aceştia îi făcu semn să-l urmeze. După câţiva paşi, Arad
întrebă cu aerul cel mai firesc:
— Bogdan a venit de mult?
— Acum un ceas şi ceva.
Când intră în încăpere, egumenul şi Sima se ridicară să-l întâmpine.
Blondul salută adânc, după moda apusului, iar privirile i se opriră ca din
întâmplare pe masă.
„Trei căni din care s-a băut, chibzui el. M-aş mira ca doi oameni să
bea din trei căni”.
— Fiţi binevenit, cavalere! zâmbi Lazăr cu vădită bunătate. Noaptea
rar primim oaspeţi, însă pe cei singuratici totdeauna.
— Asta mă cinsteşte mult, răspunse blondul. Pe la alte mănăstiri nici
nu-ţi deschide nimeni porţile până la ziuă. Aici văd că e altfel. De fapt,
continuă şăgalnic, aş crede că de o jumătate de ceas ştiţi despre drumul
meu către mănăstirea Snagovului.
— Domnule! râse grăsunul. Tainele cărţilor se dezvăluie asupra
noastră cu haruri mari. Învăţăm, ce-i drept, multe, dar ghicitori nu
suntem.
— Aşa cred şi eu. Numai că bătăile de toacă târziu după vecernie îşi
au rostul lor.
— Ah, asta era? se lumină grăsunul cu prefăcută mirare. Păi,
domnule, la noi sunt alte obiceiuri. Noi ne rugăm toată noaptea şi batem
toaca de câte ori ne vine pe chelie.
După care gândi:
„Tânăr, tânăr, însă copt la minte ca unul trecut de miezul vieţii.”
 — Aţi venit cu scop, sau numai pentru a vă odihni la vreme de
noapte? se interesă egumenul.
— Cu scop, sfinţia-voastră. Prilej de odihnă aş fi găsit şi aiurea.
— Vă ascult, cavalere.
— De faţă cu acest călugăr?
— Noi nu avem taine pe care să nu le poată cunoaşte fratele Sima. El
este comandantul gărzilor Snagovului.
— Atunci nu-mi mai rămâne decât să vorbesc.
Spunând acestea, scoase medalionul de la gât şi îl aşeză în faţa
egumenului.
— Îl recunoaşteţi?
— Aş crede că da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l-am văzut
adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru.
— Aşa este. Lui îi aparţine.
— Şi cum de a ajuns la voi?
În vorbele egumenului stăruia o anumită blândeţe, un anumit calm
plăcut ca susurul ploilor subţiri de toamnă. Doar privirile sale răscoliră o
clipă întreaga fiinţă a oaspetelui.
— Pe cavalerul Dumitru l-am întâlnit acum patru săptămâni. Locuiam
la Buda, în acelaşi han de pe malul Dunării. Aflase de la mine că sunt
român. În schimb, eu ştiam din spusele sale că e ungur, că se numeşte
Lorant şi este negustor de vinuri de prin părţile comitatului Zala. Uneori
cinsteam împreună câte o cană cu vin, fie în odaia lui, fie într-a mea. Ne
înţelegeam bine şi ne întâlneam cu plăcere. Într-o noapte am auzit un
zgomot mare în odaia sa. Am sărit din pat, am luat spada şi m-am
năpustit asupra încăperii. Dar am ajuns târziu. L-am găsit cu unele răni
grele care m-au pus pe gânduri.
— Şi lotrii?
— Nu i-am văzut. Fereastra era deschisă. Cred că pe acolo au plecat.
Însă am convingerea că nu pe acelaşi drum au intrat. Uşa era descuiată.
— Înainte de moarte aţi aflat ceva de la el?
— Dar cine vă spune că a murit? zâmbi blondul. I-am legat rănile cu
feşi, l-am scos prin fereastră şi m-am îndreptat spre grajduri. Afară
mijeau zorile. Am înşeuat calul meu şi pe al lui, le-am dăruit grăjdarilor
trei ducaţi de aur, iar un sfert de ceas mai târziu galopam prin pustă.
— Bine lucrat! aprobă Lazăr. Însă ar fi totuşi două întrebări.
— Le aştept.
— Cum de aţi putut părăsi cetatea Buda cu un om rănit şi mai ales
înainte de ivirea zorilor când porţile sunt încuiate? Străjile nu v-au pus
întrebări?
— Nu. Hanul se află dincolo de zidurile cetăţii.
— Am priceput, dar ar mai fi ceva. În astfel de situaţie se cuvenea să
căutaţi un felcer, nu să porniţi la drum.
— Aşa mă gândisem şi eu, numai că Dumitru a fost de altă părere.
Adică mi-a spus: „Domnule, scoate-mă de aici cât poţi de repede!” Am
înţeles că avea motivele lui şi bine am făcut. Nu trecuse o jumătate de
ceas de la plecarea noastră, când am văzut că suntem urmăriţi de şase
călăreţi. O pădure se zărea nu tocmai departe. Din păcate, goana noastră
nu era chiar pe puterile cailor, tocmai datorită rănitului.
— Cum aţi ghicit că cei din spate sunt nu nişte călători, ci duşmani?
 — Ah, sfinţia-voastră! râse Arad. Cine nu ia seama în jurul său
plăteşte adesea cu preţul vieţii. Mai ales într-o călătorie se cere multă
pricepere. Când observi călăreţi în spatele tău, e mai bine să-i socoteşti
duşmani, chiar dacă mai târziu se dovedeşte altfel. E destul să te prefaci
aţi schimba drumul spre dreapta sau spre stânga pentru a le afla
intenţiile. Dacă şi ei manevrează la fel, e limpede. Dar să revenim la ale
noastre. Cum vă spuneam, urmăritorii goneau straşnic. Nu aveam nici o
şansă pentru a ajunge la adăpostul pădurii, aşa că m-am pregătit de
luptă.
— Aţi fi putut să fugiţi, observă Lazăr.
— Numai laşii se gândesc la propria piele, răspunse Arad cu asprime.
M-am pregătit de luptă. În spatele urmăritorilor goneau alţi cinci călăreţi.
Întâi am crezut că sunt din ceata duşmanilor. Apoi, spre mirarea mea,
două săgeţi doborâră doi dintre urmăritori. Atunci mi-am încordat arcul,
iar cel din fruntea duşmanilor cred că a primit săgeata din pin. Prinşi la
mijloc, ultimii trei s-au descumpănit doar câteva clipe. Timp destul pentru
săgeţile mele şi ale prietenilor neaşteptaţi. Când totul s-a isprăvit după
buna rânduială, am dorit să le mulţumesc celor care ne-au scos din mare
încurcătură, însă din nou mirare. Călăreţii şi-au întors caii şi au luat-o din
loc la fel de iute cum veniseră. Armăsarul cavalerului Dumitru primise o
săgeată între coaste. L-am ucis cu spada, fiindcă nimeni nu poate îndura
agonia unui cal. Am prins apoi o iapă cu picioarele lungi, nervoase,
rămasă de pe urma celor morţi şi ne-am continuat drumul cu dese opriri.
Într-o pădure ne-a ajuns din urmă un călăreţ. Omul s-a apropiat de mine
şi mi-a zis: „Domnule, văd că ortacul vostru e rănit. Întâmplarea face să
fiu felcer.” După spada sa cât toate zilele, după înfăţişarea mândră şi
după un semn de tăietură în mijlocul frunţii aducea mai degrabă a cavaler
decât a felcer. Apoi, un felcer nu întâlneşti chiar la tot pasul. Prea picase
la timp. M-am ferit să-i arăt bănuielile mele şi am aprobat să se ocupe de
rănile lui Dumitru, însă îi pândeam toate mişcările. Duşman sau prieten?
Aceasta era întrebarea. Ne-am continuat drumul cu spor destul de slab. A
doua zi, după multe popasuri, am ajuns într-o margine de pădure. Nu
prea departe de noi suna un pârâu. Dincolo de pârâu am zărit o casă
pitită în umbra copacilor mari. O aşezare frumos rostuită şi greu de dibuit
de către cei care folosesc drumurile obişnuite. Pe garduri, o seamă de piei
puse la uscat ne-au lămurit că am dat peste nişte vânători. Văzându-ne
cu un rănit, stăpânii casei nu s-au arătat prea bucuroşi de oaspeţi, dar
cinci ducaţi de aur, cât le-am oferit eu, pot muia inima cea mai aspră.
După o noapte de odihnă, rănitul şi-a revenit, pentru puţină vreme, ce-i
drept, însă destul ca să-mi adreseze rugămintea de a aduce în mare
grabă acest medalion la mănăstirea Snagovului. Mi-am întipărit bine în
minte locul acela, apoi am pornit la drum, după ce le-am promis gazdelor
încă zece ducaţi, iar felcerului douăzeci.
— Iată o faptă care vă face cinste, grăi egumenul. Aşa cum v-am mai
spus, Dumitru este un bun şi vechi cunoscut al nostru. Ne vom îngriji în
privinţa lui. Aţi fi în stare mâine în zori să porniţi îndărăt cu câţiva oameni
de ai noştri?
— Mi-e teamă că nu. Unele treburi mă opresc de la această plăcere.
Apoi, prezenţa mea nu-i necesară. După îndrumările mele, călăreţii voştri
vor nimeri acolo fără greşeală. Dincoace de Tisa am văzut câteva sate.
Unul dintre ele se numeşte Cera. Două mile mai jos de Cera, Tisa face un
cot mare. Dincolo de apele Tisei începe o pădure. Cine taie pădurea de la
cot drept spre apus nimereşte între două dealuri nu prea înalte. Pe vârful
celui din stânga stăruie nişte ruine, iar la poalele lui se află casa
vânătorilor.
— Înţeleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede.
Poate că e timpul să vă odihniţi. Sima se va îngriji de o cină după buna
rânduială a ospeţiei. Ne-aţi îndatorat mult, domnule. De va fi să ne
părăsiţi la ziuă, spre marea noastră părere de rău, veţi găsi la şaua calului
o pungă cu cinzeci de ducaţi.
Arad porni spre uşă în urma grăsunului Sima, dar în apropierea
pragului şovăi o clipă.
— Ar mai fi un amănunt, spuse şăgalnic. Nobilul cavaler Bogdan se
pare că-mi poartă de grijă. Numai aşa îmi explic oboseala drumului său
până aici. Socot că s-ar cuveni să-i mulţumesc pentru atâta cinste.
Auzind asemenea vorbe, egumenul îşi ascunse uimirea sub un
zâmbet. În schimb, ochii lui Sima se rotunjiră binişor, semn pentru Lazăr
care îl cunoştea ca pe o brezaie, că mărunţelul călugăr chibzuieşte un
răspuns în doi peri.
— Domnule! grăi Sima în vreme ce-şi mângâia bărbuţa rară aşa cum
văzuse la cei şcoliţi şi plini de ifose. Am citit în cărţile sfinte că prin
posturi lungi, împănate cu rugăciuni şi mătănii, oamenii îşi pot împlini
unele dorinţe dacă nu pier între timp din cauza slăbiciunii. Chiar
evanghelistu’ Paraipan spune în a treia epistolă către...
— Isprăveşte, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de râs. Dacă
am lăsa închipuirea ta bogată să zburde, mi-e teamă că ar ieşi o nouă
religie, dar nu una aplecată spre pocăinţă. Cât despre cavalerul acesta, aş
crede că-i greu să-l îmbrobodeşti cu snoavele tale.
După aceste vorbe se ridică sprinten, cam prea vioi pentru o faţă
bisericească, şi deschise una dintre uşile laterale. În pragul ei apăru
Bogdan. Pe faţa roşcovanului stăruia îndoiala între veselie şi jenă.
— Aţi auzit discuţia purtată aici? îl întrebă Lazăr.
— Până la ultimul cuvânt.
— Atunci e bine, fiindcă am pierde vremea cu unele lămuriri.
— Aş zice că văd altfel lucrurile, sfinţia-ta, se înclină roşcovanul. Eu
am nevoie de lămuriri. Pe ce temei a stat credinţa voastră că sunt aici?
cătă el spre Arad.
— Pe logică, domnule. De când aţi văzut medalionul, mi-a fost clar că
aveţi unele bănuieli împotriva mea. Însă numai nişte simple bănuieli vă
opreau de la o cercetare mai amănunţită, fiindcă nu doreaţi să-mi aduceţi
un afront. Ştiaţi încotro mă îndrept, deci era uşor să mi-o luaţi înainte
călărind un cal odihnit.
— Dar puteaţi să vă schimbaţi gândurile şi să ocoliţi mănăstirea
Snagovului.
— Adevărat! aprobă cavalerul blond. Din această cauză aţi pus pe
urmele mele şase călăreţi.
Cu toată stăpânirea de sine, Sima scăpă un fluierat admirativ. Mai
calm, egumenul continuă să zâmbească, iar Bogdan gândi uluit:
„Acum câteva ceasuri blondul se plângea că e un tânăr lipsit de
experienţa vieţii. Drace! Să mă ia naiba dacă nu e mai şiret ca un vulpoi
bătrân! Privindu-l, gândurile mele se îndreaptă fără să vreau spre Nufărul
Alb. Pe seama Nufărului s-au scornit o seamă de haruri mari. Totuşi, mi-e
greu să cred una ca asta. Dacă Nufărul există cu adevărat, el nu poate fi
atât de tânăr. De vreo doi ani încoace, în fiecare cavaler mai acătării văd
un Nufăr. Cândva l-am bănuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul
Lazăr. Mai târziu, chiar pe cavalerul Toma, sfetnicul de încredere al
regelui Dobrogii. Uneori gândurile mele au mers către cavalerul Cîrstev,
mândria bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sârbilor.
Adevărul e că nu ştiu nimic. Adică ceva ştiu: eu nu sunt Nufărul.”
— Sper să nu-mi purtaţi pică pentru bănuielile mele, i se adresă
blondului.
— O! râse acesta. Nici vorbă. Şi eu aş fi procedat la fel.
Mai şezură o vreme de taină. Când discuţia începu să lâncezească,
Arad găsi de cuviinţă să părăsească încăperea dimpreună cu Sima.
— Ce părere aveţi despre tânărul blond? întrebă egumenul.
— Ştiu eu? murmură Bogdan. Vârsta lui fragedă mă pune pe gânduri.
După şiretenie, după inteligenţa sclipitoare şi după misterul care-l
înconjură, aş zice că e Nufărul Alb.
Lazăr zâmbi din nou. Roşcovanul nu izbuti să înţeleagă dacă e vorba
despre un zâmbet obişnuit sau unul ironic, ori pur şi simplu de aprobare.
— E vremea să-mi fac rugăciunile de noapte, spuse egumenul. Până
atunci, cred că în odaia de alături aţi gusta mai pe îndelete o cană cu vin.
„Mă expediază elegant, chibzui roşcovanul. Tare nu-mi vine a crede
că rugăciunile îl îndeamnă să rămână singur. Astea le poate face oricând.”
După ce uşa se închise în urma oaspetelui, Lazăr prinse medalionul în
palmă şi apăsă pe un mic resort. Mişcările sigure ale mâinilor sale
dovedeau că umblase şi altădată cu acea bijuterie. Capacele medalionului
se desfăcură, iar dintre ele căzu pe masă o bucată de hârtie. Egumenul
apropie una dintre lumânări, citi cele scrise acolo şi scoase un fluierat
uşor de satisfacţie sau poate de uimire. Puţin mai târziu, deschise uşa.
— Poftiţi, cavalere! spuse cu aceeaşi voce blajină, atât de cunoscută
la Snagov şi aiurea. Rămâneţi peste noapte la noi?
— Ah, nu, sfinţia-ta! Mă întorc la castel.
„E tocmai ce-mi doream”, socoti Lazăr.
— Ne pare rău, continuă el. Ne-am fi bucurat de prezenţa voastră.
Însă – datoria înainte de toate. Dacă tot plecaţi, v-am ruga să-i duceţi o
scrisoare comitelui Staicu.
— Dar lipseşte de la castel.
— Nu vă faceţi griji. S-a întors.
Egumenul luă o bucată de hârtie pe care scrise: „Vă aşteptăm la
sfânta spovedanie”.
Bogdan luă scrisoarea, care nu era sigilată, aşa cum s-ar fi cuvenit.
Curând, tropotul calului său se auzi puternic dincolo de porţi. Apoi
zgomotul îşi pierdu tăria, odată cu îndepărtarea. Vântul se înteţise. Uneori
rafalele parcă sfâşiau cerul şi rupeau pânza norilor în zdrenţe uriaşe.
Câmpia pitită în faţa furtunii îşi înfoia vegetaţia ca nişte ţepi de arici. Doar
Codrul Vlăsiei, vânjos, dormea în tihnă, chiar dacă vârfurile copacilor
cântau o melodie aspră, ca marea pe timp de nelinişte.

*
 Aşa cum prevăzuse călugărul Sima, ploaia căzuse prin alte părţi. În
zori, vântul îşi mai dădea aere, dar cu slabe puteri. După plecarea lui
Bogdan, doi călăreţi ieşiseră din Snagov în goana mare a cailor. Ei duceau
ştiri pentru domnul Ţării Româneşti. Medalionul cavalerului Dumitru
pusese în mişcare o seamă de oameni. Unul dintre aceştia era comitele
Staicu. Îmbrăcat simplu, fără podoabe şi fără arme, castelanul ajunse la
castel mult înainte de deschiderea porţilor. Călugării de strajă, prea
hărţuiţi peste noapte, obişnuiţi a picoti până în zori, îl primiră cu zâmbete
şi plecăciuni, ascunzându-şi nemulţumirea. Când acesta intră în locuinţa
egumenului, unul dintre cuvioşii străjeri grăi cu năduf:
— Grea noapte, fraţilor. Nu-i a bună atâta vânzoleală pe aici.
— De, răspunse altul. După câte am tras eu cu urechea pe lângă cei
care vin sau pleacă, mi se pare că miroase a război.
— Asta nu-i de mirare, interveni al treilea. Luaţi aminte la semnele
Bibliei. Ele arată că sfârşitul lumii e pe aproape. Vă amintiţi, fraţilor, că
anul trecut s-a întunecat soarele în plină zi? S-a făcut amurg în amiază.
În aer stăruia o linişte ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Câinii
porniseră să urle a pagubă. Iată primul semn.
În timp ce străjerii căutau să-şi amintească alte semne privitoare la
apropiatul sfârşit al lumii, egumenul îl primi pe comitele Staicu. Fratele
mai mic al domnului Ţării Româneşti intră în sufragerie şi îşi alese un
scaun cu gesturi de obişnuit al casei.
— Aţi venit mai iute decât vă aşteptam, se miră Lazăr.
— Nu cine ştie ce iute. Adevărul e că m-am sculat ca de obicei tocmai
când mijea de ziuă. Cavalerul Bogdan cred că aştepta la uşa odăii mele.
Apoi, asemenea invitaţie la spovedanie m-a făcut să pornesc fără zăbavă
spre Snagov.
Râseră amândoi ca la o glumă bună. După ce se mai liniştiră,
egumenul scoase dintr-un sertar medalionul şi mica scrisoare a lui
Dumitru. Staicu le trase la îndemână.
— Veşti? întrebă el.
— Aşa se pare.
— Dumitru, pesemne, se odihneşte.
— Şi eu cred că se odihneşte, dar nu la Snagov.
— Să înţeleg prin asta că a venit şi a plecat?
— Ah, nu!
Egumenul porni să-i povestească tot ce aflase de la tânărul Arad.
Comitele asculta atent, fără ca buna dispoziţie de pe chipul său să se
schimbe o clipă.
— Curios, murmură oaspetele. După descrierea blondului, felcerul nu
poate fi decât cavalerul Ionuţ. Mă miră că un bărbat cu experienţa lui a
putut să facă o greşeală atât de mare. Firesc ar fi fost să pornească el la
drum cu medalionul lui Dumitru, nu să-l încredinţeze unui tânăr
necunoscut. Oare ce s-a întâmplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru şi
oamenii lui aveau misiunea de a afla care sunt iscoadele trimise la Argeş
de regele Sigismund al Ungariei.
— Aş crede că Ionuţ nu a greşit de vreme ce medalionul a ajuns în
mâinile noastre.
— Să zicem că nu a greşit, dar a riscat, şi nu-i bine.
 — Totuşi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Însă ce mă
pune pe gânduri e peticul de hârtie ascuns în medalion. Oare nu era mai
simplu, mai sigur, ca Dumitru să-şi întipărească în minte numele lor?
— Dumitru a avut un motiv şi se pare că-l înţeleg, spuse Staicu,
privind gânditor spre bucata de hârtie. Întâi, scrisul acesta e în ungureşte
şi nu seamănă cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine că a fost tăiat
dintr-un document mai mare.
— Asta am bănuit şi eu, chiar dacă n-am priceput scopul.
— Nu-i prea greu de ghicit. Dumitru se pare că şi-a făcut unele
calcule. Cândva, bucata aceasta de document ne-ar putea folosi. Încă nu
văd cum, dar sper că vom afla.
— Poate, aprobă egumenul. Rămân însă câteva lucruri nelămurite în
spusele blondului. Dacă Dumitru a fost atacat, înseamnă că cei care au
făcut-o urmăreau un scop.
— Fireşte.
— Atunci de ce nu i-au luat medalionul?
— Fiindcă nu ştiau că în el e ascuns documentul.
— Fie! Dar de ce nu l-au căutat?
— Aş crede că a fost un singur om. Intervenţia blondului l-a pus pe
fugă.
— Ei, sări Lazăr, iată că am ajuns unde doream. Să presupunem că
aşa a fost. Gândiţi-vă că cel care a hotărât atacul nocturn era la el acasă.
Nu ar fi fost mai simplu să trimită gărzile şi să-l aresteze pe Dumitru? De
ce în mare taină? Fiindcă e limpede că o autoritate ungurească a poruncit
atacul.
— Tocmai că nu e limpede, zâmbi Staicu. Ba aş zice că ungurii n-au
aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund şi cu atât mai
puţin despre sustragerea unei părţi de document. Încercarea de asasinat
şi nu intervenţia gărzilor, cum ar fi fost firesc, mă face să bănui cu totul
altceva. Cel ce l-a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult:
nu lucra în slujba regelui Sigismund.
— M-am gândit la asta în timpul nopţii.
Staicu privi o clipă voios în ochii inteligenţi ai egumenului, după care
continuă:
— Faptul că neaşteptatul prieten blond a fost urmărit doar de şase
călăreţi, că alţi cinci i-au doborât pe aceştia şi s-au întors din drum,
tocmai spre Buda, unde firesc şi-ar fi riscat viaţa, mă face să bănui că
românii nu cu ungurii au avut de furcă.
— Atunci cu cine şi de ce s-au întors la Buda, în loc să alerge lângă
Dumitru.
— Nu ştiu. Şi pe mine mă pune pe gânduri manevra lor.
Tăcură. În curte umbra de pe ziduri scădea treptat, micşorată de
razele soarelui. Pe marginea acoperişului vecin se sfădea un stol de vrăbii
gureşe. Sima, asurzit pesemne de atâta gălăgie, apucă un pietroi şi-l
aruncă într-acolo, grăind paşnic:
— Pace vouă, fetelor.
Lazăr şi Staicu, martori la scena de afară, se porniră pe râs.
— Curioasă binecuvântare! zise Staicu.
— Vai, domnule! murmură Lazăr. Cu Sima te poţi aştepta la orice.
Niciodată nu poţi pricepe ce e în mintea lui năstruşnică. Către învăţăturile
sfinte se simte atras ca asinul spre bâtă. Dă iama prin ele, fără teamă de
păcat. Apoi, vorbeşte cu atâta siguranţă, încât ai crede că e tobă de carte.
De fapt, el e sarea şi piperul Snagovului. El aduce puţină veselie aici.
— Numai pentru astfel de haruri, puţini l-ar ţine în slujbă.
— Adevărat! Uităm adesea să-i pomenim frumoasele însuşiri de
oştean.
— Mi se pare că nu mulţi îi fac faţă în lupta cu spada.
— Fără îndoială. E drept că ştie multe taine ale scrimei, că are putere
în braţe, dar în astfel de întrecere la el nu aceste haruri precumpănesc, ci
cu totul altele. În lupta cu spada el se abate de la regulile atât de
cunoscute, aşa cum face când o ia pe mirişte în cele sfinte. Niciodată nu-i
poţi ghici următoarea lovitură. Din această cauză cunosc vreo câţiva
spadasini care au pierdut în faţa lui.
— În privinţa documentului, aţi luat vreo măsură? se întrebă
comitele, schimbând subiectul discuţiei.
— Mai încape vorbă? O copie după el am trimis-o la Argeş. Oamenii
mei au plecat îndată după miezul nopţii. Cred că spre prânz vor fi îndărăt.
Cu puţin înaintea sosirii voastre, opt călugări îmbrăcaţi în straie de
negustori au pornit pe urmele cavalerului Dumitru.
— Straşnic! râse comitele. Nici un comandant de oşti nu ar fi lucrat
mai bine. Zău, îmi vine a crede că Snagovul nu e un lăcaş închinat numai
celor sfinte, ci...
— Vai, domnule, cum puteţi grăi astfel? îl dojeni Lazăr cu o nuanţă
şăgalnică în glas.
— În fond, câţi călugări aveţi aici? întrebă Staicu, fără să mai ia în
seamă spusele acestuia.
— Două sute optzeci.
— Drace! O mică oaste. Şi câţi dintre ei sunt călugări cu adevărat?
— Numai Dumnezeu ştie, râse egumenul. Noi am crede că cei în
vârstă, în orice caz.
— Da, da, înţeleg. Cel puţin două sute de oşteni înarmaţi până în
dinţi. Apoi vreo cinci-şase sute de cai, locuri unde se fac frumoase
exerciţii de tras cu arcul şi cine mai ştie ce ascunde Snagovul, atât de
paşnic la prima vedere?
— Facem şi noi ce putem pentru apărarea sfântului lăcaş de pe
insulă, vorbi Lazăr cu modestie, chiar dacă ochii săi râzători dezminţeau
vorbele.
Intrarea lui Sima în odaie întrerupse discuţia ce pornise pe o pantă
ironică. Grăsunul arăta bine dispus. Şi avea motive temeinice, fiindcă
fiecare oaspete îi prilejuia o nouă cercetare pe la nenumăratele butoaie cu
vin.
— Ce face blondul? se interesă Lazăr.
— E gata de drum, sfinţia-voastră. Adineauri cucernicii rândaşi i-au
scos calul din grajd. Frumos armăsar! Să dea boala-n mi...
— Sima!
— Să dea binecuvântarea peste mine dacă am văzut altul mai
frumos.
— Ah, dragă Sima! stărui egumenul. Nu-l putem lăsa pe cavaler fără
o gustare. Pofteşte-l să se ospăteze cu noi!
Comitele îl privi atent pe Arad.
 „Înalt şi suplu, chibzui el. Mersul mlădios ca al jderului. Ochii
inteligenţi, parcă aplecaţi către sclipiri şăgalnice. Asta arată o fire
deschisă.”
— Aţi fi plecat fără a vă lua rămas bun? întrebă egumenul.
— Ah, nu, sfinţia-voastră! Tocmai şedeam la îndoială dacă e bine să
vă tulbur acum. E vremea rugăciunilor. Bătăile de toacă o anunţă.
— Luaţi loc, domnule! Fratele Sima va îngriji de cele cuvenite unei
gustări înviorătoare. Domnia-sa e comitele Staicu.
Cei doi tineri se salutară adânc, după moda cavalerească, iar
cuvintele obişnuite în astfel de prilejuri nu lipsiră.
— După tot ce am auzit despre voi, mă aşteptam să fiţi mult mai
vârstnic, spuse cavalerul blond.
— Întâmplarea face să am aceleaşi cuvinte privitoare la tinereţea
voastră, înclină Staicu. Da, da, mult prea tânăr pentru nişte haruri atât de
mari. Bogdan mi-a spus multe lucruri de mirare în ce vă priveşte.
— Mi-e teamă că nobilul vostru slujitor a exagerat în privinţa unor
calităţi pe care încă nu mi le-am însuşit.
— Slujitor? se miră comitele. Bogdan nu-i slujitorul meu. Un cavaler
al Ordinului Basarab nu are stăpân decât în domnul ţării. E drept că
lucrează la castelul nostru, că îl plătim regeşte, dar lui nu-i poruncim. Îl
rugăm.
— Asta mă bucură mult. Şi zău că-mi doresc o nouă întâlnire cu
tânărul Bogdan.
— Cam greu. Acum e în drum spre Caliacra, în fruntea a două sute
de arcaşi.
— Nici că se poate mai bine, zâmbi Arad. Caliacra e tocmai ţinta
călătoriei mele.
— Îl căutaţi cumva pe Ioan, despotul Dobrogii?
— Am unele treburi acolo, ocoli Arad un răspuns direct.
Afară, câţiva călugări măturau curtea. Alţii încheiau delicatul stropit
al florilor. Dinspre sala de scrimă răzbea zăngănitul aspru al oţelului.
Îndată după gustare, comitele Staicu porni spre casă. Cavalerul blond
părăsi Snagovul cu puţin în urma acestuia, dar îi fu dat să mai zăbovească
lângă porţile mari. Nu departe de el, doi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte
sperietori şedeau de taină cu câţiva călugări. Cel mai înalt grăi cu
frumoasă chibzuială:
— Sfinţiile-voastre, pe noi ne-a adus aici nu gândul către un adăpost
vremelnic. Şi nici o gustare ce se cuvine unor drumeţi flămânzi...
— Numai gândul la pocăinţă şi la cele sfinte, îl întrerupse mărunţelul
său tovarăş. E drept că ceva de-ale gurii întăreşte întotdeauna sufletul
către puterea credinţei...
„Pe cei o mie de tartori ai iadului! îşi spuse blondul. Cei doi de colo
sunt foştii osândiţi.”
Cu această constatare, lăsă calul în voia soartei şi se îndreptă către
micul grup. Cotae îl zări primul, iar pe faţa lui şuie nu s-ar fi putut citi că-l
încearcă o surpriză plăcută. Ba din contră. Dacă tânărul cavaler pomenea
despre isprava lor din câmpia Braşovului, speranţa unui ospăţ în lege
începea să se clatine. Gândul acesta îl făcu să pornească un atac verbal
de învăluire.
— Domnule cavaler! exclamă, afişând o mare bucurie. Ne luasem
nădejdea să vă mai găsim. Taman mă sfătuiam cu alde Gogoaşă...
— M-aţi căutat? îl întrerupse blondul.
— Vai, înălţimea-voastră! Ca pe sfintele moaşte.
— De unde aţi aflat că sunt aici?
Luat prin surprindere, Cotae îşi împreună mâinile lungi într-un gest
grăitor de crâncenă mirare, apoi făcu un efort şi dădu ochii peste cap, cu
gândul să câştige timp.
— Din vis, strălucirea-voastră, interveni Gogoaşă, intuind jocul lui
Cotae. Mi s-a arătat în vis calul vostru, însă voi apăreaţi ca în ceaţă.
Numai mănăstirea Snagovului se vedea clar.
— Minune! strigă unul dintre călugări.
Dar Gogoaşă nu-l luă în seamă, fiind preocupat de propriile scorneli.
— Pe urmă se făcea că... se făcea că vine o muiere frumoasă, cu
şoldurile mari cât un ciubăr... adică nu. O sfântă, numai piele şi os...
carele ne-a gătit. De fapt, nu ea. Era acolo şi un arhanghel...
— Ce tot îndrugi, nătărăule? se zborşi Arad.
— Fiule! îl întrerupse cu asprime un călugăr. Nu huli. Peste omul
acesta a picat harul ceresc.
— Mda! Şi de ce m-aţi căutat?
— Să intrăm în slujba voastră, minţi Cotae cu seninătate.
La îndemnul cavalerului, călugării îi conduseră pe cei doi spre o curte
dosnică, unde bucătăria cu plite încinse răspândea miresme îmbietoare. În
drum întâlniră câteva coteţe şi sumedenie de găini care ciuguleau cu mult
sârg împrejur. Văzându-le, faţa lui Cotae se lumină brusc. O seamă de
gânduri bune îl cuprinseră, gingaşe.
„Găinile, săracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt
încap mai uşor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, însă e prea
mare pentru o ascunzătoare sigură”.
Cam după un ceas, cavalerul blond, urmat de noii săi slujitori, părăsi
Snagovul. Caii celor doi galopau frumos în urma stăpânului. Când ieşiră
din umbra deasă a Codrului Vlăsiei, ziua era în cumpăna amiezii. Călăreţii
făcură primul popas lângă un pârâu. Acolo îşi potoliră setea animale şi
oameni.
— Să nu vă fie cu supărare, încotro mergem? întrebă Cotae.
— La Argeş.
— Parcă auzisem că la Caliacra.
— Ţi s-a năzărit.
— Aşa cred şi eu, murmură lunganul cu înţelepciune. Oare nu s-ar
cuveni să prânzim aici? Facem un foc bun şi perpelim găina pe jăratic.
Mi-e teamă să nu se strice de căldură.
— Ce?
— Găina, domnule.
— Care găină?
— Păi asta, grăi Cotae, scoţând-o din fundul unui sac.
— Drace! De unde ai luat-o?
— De la mănăstire, înălţimea-voastră. I-am răsucit gâtul niţel, fiindcă
orice găină bag de seamă că e din neamu’ muieresc, iar muierile au o
gură...
— Chestia asta nu-mi place.
— Vai, domnule, să nu spuneţi asta! Acolo sunt aşa de multe, aşa de
înghesuite, încât a le rări înseamnă adevărată binefacere pentru neamu’
găinilor.
Mai chibzuit, Gogoaşă adunase între timp unele vreascuri şi aprinsese
focul. Cotae curăţă găina cu multă pricepere, totuşi lipsa unui opărit după
datină păgubi orătania de trei sferturi din piele. Caii folosiră prilejul şi se
ospătară cu iarba proaspătă, plină de frăgezime în apropierea apei. Sătui
şi odihniţi, călăreţii porniră la drum în galop. Blondul trecu în frunte,
bucurându-se de harurile armăsarului său sprinten. Trecu o bună bucată
de vreme. Tocmai ocoleau o pădure nu prea întinsă, când auzul bun al
cavalerului nu mai prinse zgomot de copite în urma sa. Parcă săgetat de o
idee, Arad întoarse capul chiar la vreme pentru a-i observa pe cei doi
slujitori cum dispar printre nişte râpe mari.
— Pe caznele iadului! răcni tânărul. Pramatiile au luat-o din loc.
Îşi îndemnă calul pe urmele lor. Cu toate că cei doi observară curând
manevra stăpânului, cu toate că-şi îmboldeau animalele cu mult sârg,
distanţa dintre ei scădea vizibil. Blondul potrivi o săgeată în arc, aşteptă
un moment prielnic şi trase. Micuţa sculă primejdioasă trecu şuierând la
câteva degete de căpăţâna lui Gogoaşă.
— Cumetre! strigă acesta înfiorat. Cred că-i mai bine să oprim. A
doua săgeată mă pune pe gânduri. Se pare că pramatia de stăpân ştie să
ochească frumos.
Cum Cotae nu era nărod din fire, preţui spusele ortacului său şi îşi
potoli calul.
— Încotro, ticăloşilor? zbieră cavalerul.
Cei doi cumetri nu fură impresionaţi de vocea năprasnică, ci numai
de spada pe care acesta le-o vântura pe aproape.
— Strălucirea-voastră! răspunse Cotae calm. Taman dădeam o raită
prin împrejurimi socotind că am putea fi urmăriţi.
— De cine?
— Parcă poţi să ştii?
— Aha! Dă-mi punga!
Lunganul scoase punga din sac, însă cam fără chef. Dacă ar fi avut şi
el arme, altfel ar fi stat lucrurile.
— Când mi-ai luat-o?
— Păi, domnule cavaler, când aţi băut apă, ziceam c-ar fi păcat să o
pierdeţi. Stătea prost la brâul vostru. Asta v-o spun cu mâna pe inimă.
Un gând apărut pe neaşteptate îl făcu pe cavaler să nu ia punga.
— Păstreaz-o! spuse cu un aer blând, spre totala uluire a celor doi
cumetri. La Argeş vom avea mare nevoie de ea. O să vă cumpăr nişte
straie mai acătării şi ceva arme. Ştii să faci socoteli?
— Nu mă întrece nimeni, strălucitorule! se lumină lunganul.
— Atunci e bine. Am avut doi ducaţi. Egumenul Lazăr mi-a dăruit
cincizeci, din care i-am dat şase ducaţi lui Sima pentru caii şi şeile
voastre. Restul e acolo. Vezi să nu pierzi punga.
— Eu, biruitorule? Din mâna mea nici diavolu’ n-o mai scoate.
— Aşa te vreau, fiindcă s-ar putea să mai căpătăm o pungă la Argeş.
Ochii celor doi crescură brusc şi străluciră ca zăpada în faţa soarelui.
Porniră din nou la drum, iar cavalerul nu mai găsi de cuviinţă să privească
îndărăt.
Capitolul 4

La castelul comitelui Staicu masa de prânz fu servită pe o minunată

terasă. Priveliştea încântătoare, bucatele alese şi ziua însorită nu reuşiră a
încălzi atmosfera aparent plăcută dintre cei doi soţi. E drept că discuţia se
purta sprintenă, uneori presărată de glumele tânărului, la care Margareta
răspundea fie printr-un zâmbet, fie prin râsul ei cu limpezimi de cristal.
Dar printre fraze adesea răzbăteau unele înţepături delicate pe care
doamna avea grijă să le împrospăteze de câte ori se ivea prilejul.
— Am pentru voi o mare şi sper plăcută surpriză, grăi comitele.
— Încă una? Mă copleşiţi, domnule.
— Nu înţeleg. Din câte îmi amintesc, azi mi-a lipsit alt prilej.
— Nicidecum, râse Margareta. Cea mai frumoasă surpriză stă în
prezenţa voastră. În zori, când am aflat că aţi părăsit castelul, am crezut
că unele treburi vă reclamă, ca de obicei, prin alte părţi. Întoarcerea atât
de neaşteptată se datorează oare dragostei pe care ne-o purtaţi?
— Aţi fost înştiinţată greşit, râse el, prefăcându-se a nu-i înţelege
împunsătura. Ieşisem doar la o scurtă plimbare.
— O! aprobă Margareta cu aer naiv. Să te mai iei după aparenţe! Vă
cer iertare, domnule, şi aştept cu nerăbdare surpriza. Să fie cumva un
nou dar din partea voastră?
— Nu. Acum un ceas o ştafetă de la Argeş ne-a adus invitaţia
măriei-sale, domnul ţării. Suntem poftiţi la turnirul de dimineaţă şi la
balul ce va începe odată cu lăsarea nopţii.
— Păcat! zâmbi ea cu prefăcută tristeţe. Aplecarea voastră spre
rosturile ştiinţei şi ale celor sfinte ne va opri să dăm curs invitaţiei. Fiindcă
o soţie bună, iubitoare, totdeauna trebuie să ţină seama de dorinţele
stăpânului său.
— Ei, ei! răspunse comitele, ameninţând-o şăgalnic. Ne mândrim cu
grija voastră pentru noi, dar invitaţia măriei-sale e o poruncă. Aşa stând
lucrurile, am hotărât să se facă pregătirile de drum.
— Nu mai rămâne decât să mă supun, zâmbi ea, de data aceasta cu
adevărat bucuroasă.
O plimbare la Argeş, un bal, erau motive de plăcută surpriză pentru
monotonia atâtor luni de singurătate, care de fapt tot singurătate se
chema, chiar când Staicu revenea la castel, fiindcă răceala dintre ei
rămăsese aceeaşi. Margareta nu putea accepta un soţ lipsit de harurile
îndrăznelii cavalereşti, iar comitele aştepta cu răbdare o schimbare în
bine. Poate că vârsta fragedă a doamnei o împiedica să înţeleagă unele
lucruri. Rosturile lumii nu stăteau doar în lovituri de spadă, în cavalcade şi
lupte cavalereşti. O privire mai atentă a Margaretei ar fi fost destul pentru
a o lămuri că soţul ei se îngrijeşte frumos de gospodărirea ţinutului, că
inteligenţa lui scânteietoare lucrează adesea în folosul ţării. Din păcate,
speranţele castelanului întâlneau bariere mult mai mari. Tânăra doamnă
crescuse la curtea Moldovei, adică într-un loc unde fiii boierilor se
întreceau în a deveni cavaleri. Moda cavalerească a Apusului cucerise
tineretul român de mai bine de o sută de ani şi va dăinui în ţările române
până aproape de secolul al şaisprezecelea, când expansiunea spre nord a
turcilor şi grecilor va cunoaşte o perioadă de vârf. Obişnuită deci a trăi
într-un loc unde a nu fi cavaler însemna o ruşine sau presupunea defecte
fizice, frumoasa Muşatină nu concepea un soţ cu altfel de preocupări.
Apoi, căsătoria lor fusese nu una din dragoste, ci impusă. Margareta se
simţea umilită prin scoaterea ei la mezat. Fiindcă numai raţiuni politice
uniseră această familie. Fire romantică, visătoare, aşteptase cu totul
altceva de la viaţă. La câteva luni după cununie, ea mai sperase încă
într-o iniţiativă a comitelui. I-ar fi fost recunoscătoare dacă el ar fi avut
curajul să desfacă unirea lor şi să o trimită acasă la ai săi. Însă numai un
cavaler desăvârşit şi-ar fi atras asupra sa mânia domnilor Moldovei şi Ţării
Româneşti. Or, comitele Staicu părea lipsit de asemenea îndrăzneală. Sau
poate că o iubea, spre totala lui nefericire. Explicaţii nu fuseseră între ei,
ci doar o izbucnire petrecută cu multă vreme în urmă. Nemulţumit de
răceala pe care i-o arăta, Staicu îi spusese cam aspru:
„Doamnă, pe oameni trebuie să-i luăm aşa cum sunt, nu cum ni-i
dorim în visările noastre. Pe noi ne-a unit hotărârea mai-marilor. E o
căsătorie impusă. Dar dacă lucrurile stau aşa, oare nu avem datoria de a
ne cunoaşte mai bine? De a ne înţelege unul pe altul? De a încerca o
apropiere între noi? Cred că fericirea între soţi stă şi în puterea renunţării.
A nu dărui nimic în căsnicie înseamnă a nu aştepta să primeşti.”
„Dar, domnule, grăise ea pătimaş, a nu crede în visările noastre, a nu
înfăptui măcar o parte din ele, înseamnă moartea sufletului. Iată de ce nu
sunt de acord cu spusele voastre. A lua de la viaţă puţin înseamnă a ne
mulţumi cu orice. Numai neajutoraţii se mulţumesc chiar cu orice. Nu aş
dori să mă înţelegeţi greşit. Sunteţi un om învăţat şi valoros în felul
vostru, însă nu ce am visat eu. V-am fost vândută, domnule. Îmi sunteţi
stăpân şi înţeleg să-mi port jugul, dar nu-mi cereţi mai mult decât
prezenţa mea aici. Despre a dărui sau a renunţa nici nu merită să vorbim.
De veţi dori să mă umiliţi, e dreptul vostru. Veţi obţine trupul meu prin
forţă, dar sufletul niciodată. El nu cu forţa se capătă.”
Vorbele acelea fuseseră spuse cu aproape doi ani înainte. Odată cu
trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile cu mai puţină
înverşunare. E drept că nu o încerca o explozie de fericire atunci când
comitele revenea la castel după lungi absenţe, însă e tot atât de drept că
prezenţa lui era o plăcută surpriză, aducând calm şi linişte. După vechea
discuţie dintre ei, Staicu venea rar pe acasă. Iar la astfel de prilejuri, în
discuţiile lor obişnuita răceală se schimbase în ironie.
La un ceas după prânz, o frumoasă trăsură ieşi din castel şi trecu
podul de peste Prahova. Douăzeci de călăreţi, arcaşi după arme, îi
însoţeau pe Staicu şi Margareta. Îmbrăcată în straie bărbăteşti strânse pe
corp, cu părul adunat în coc greu, cu cizme până aproape de genunchi,
tânăra doamnă arăta ca un scutier nevârstnic. Pusese multă cochetărie în
alegerea culorilor, ce precumpăneau către vişina trecută din copt.
Renunţase la obişnuitul albastru dintr-o toană sau pur şi simplu la gândul
de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei ţinută. Trupul ei, bine
conturat sub hainele strâmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi,
delicate, merita să fie privit chiar de cusurgiii înrăiţi. Obrajii uşor aprinşi,
îmbujoraţi poate de emoţia drumului, sau numai de soarele puternic,
strălucirea ochilor, zâmbetul copilăros îi măreau farmecul. Aşezat alături,
Staicu îi privea adesea profilul fin, fără a îndrăzni să o tulbure. Doar la
hopuri, trupurile lor se atingeau cu totul întâmplător, iar la astfel de
prilejuri, Staicu îi simţea aroma părului ce aducea a floare de câmp. O
clipă, fu ispitit să o cuprindă în braţe. Era atât de aproape, încât îi simţea
respiraţia uşoară ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioară îl opri la
timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el, Margareta bănui, cu
acel instinct atât de puternic al femeilor, că în aer stăruie o chemare
tainică. Ochii ei strălucitori se închiseră pe jumătate, faţa îi păli, buzele îi
tremurară uşor ca o părere, însă totul dură atât de puţin, încât crezu că
visase. O încruntare abia vizibilă, urmată de o retragere a ei spre
marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa aceea de aşteptare, de
nelinişte, socoti că nu-i fusese adresată lui Staicu, ci unui ins foarte neclar
în mintea ei. În ultima vreme, când era plecat, se gândea adesea la el. Nu
cu simţăminte de dor, nu cu grija unei iubite, ci mirată că în cei doi ani el
nu încercase un singur gest care să-i arate ce-i în inima lui.
„Mă iubeşte oare? se întrebă ea. Nu, nici vorbă. Cine ştie peste ce
dragoste a fost nevoit să calce la încheierea căsătoriei noastre. Totuşi,
uneori, îl simt că mă cheamă, chiar dacă nu rosteşte o vorbă. Să fie oare
doar o chemare de prietenie? Nu. Femeile nu simt decât chemările
dragostei, cele ale prieteniei sunt haruri ale bărbaţilor.”
Seara trecută şezuseră de taină până târziu. Când se despărţiseră în
faţa apartamentului ei, pe Margareta o încercase o ezitare. El îi făcuse
urări vesele. Ea, pline de ironie. Dar înţepăturile nu mai aveau ascuţimea
de altădată, fiindcă gândurile ei erau altele. Poate că nu l-ar fi respins
dacă el ar fi încercat să intre. De fapt, şi el ezitase.
O nouă hurducătură, mai aspră, o smulse din gândurile acelea. Apoi,
mersul domol, uniform, lăsă loc întrebărilor, presupunerilor. Privirile îi
zăboviră o clipă asupra soţului. Tânărul părea că aţipise. O şuviţă de păr îi
căzuse pe frunte şi îi aducea un aer copilăros.
„Cred că sunt nedreaptă, chibzui în continuare. În fond, şi el e la fel
de oropsit. Nici el nu a dorit această căsătorie. Mă mir că nu s-a săturat
de împunsăturile mele. Totdeauna le primeşte cu aer vesel. Dar ce o fi în
inima lui, nimeni nu ştie. Rar se supără. Totdeauna ştiu când îl cuprinde
mânia. Atunci, ochii i se subţiază ca în faţa soarelui mult, iar umerii
obrajilor se colorează uşor.”
Chibzui poate pentru a suta oară asupra unor lucruri neclare. În
preajma Crăciunului, Staicu venise acasă rănit. Avea în umăr o tăietură
proaspătă de cuţit sau de spadă. S-au întâlnit în sala cea mare. El vesel
ca de obicei, ea la fel de ironică. Nimic nu lăsase a se observa că e rănit.
Abia a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Îngrijorată, a intrat în odaia
lui tocmai când felcerul îi spăla rana. Bună cunoscătoare, fiindcă întâlnise
adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de îndată că nu-i o
simplă zgârietură. Felcerul curăţa fără milă, aşa cum îi cerea meseria, iar
tânărul îi adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigăt, nici un geamăt
nu scăpase de pe buzele lui, deşi era clar că durerile sunt cumplite. Dar
ce o mirase în egală măsură erau muşchii lui mari, pietroşi, ce nu se
potriveau unuia lipsit de exerciţii fizice. Când l-a întrebat de rostul
împunsăturii, comitele a râs şi a pomenit ceva despre nişte lotri.
Altă dată, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu ieşise pe Dealul
Câmpiei cu câţiva slujitori. I se năzărise lui că ar fi acolo un teren bun
pentru o livadă. Margareta venise după ei călare şi căuta un loc de urcuş.
Din apropiere sărise un iepure, iar calul speriat o aruncase din şa. Staicu
era undeva deasupra, pe marginea unei râpe. În cădere l-a observat cum
se aruncă de la o astfel de înălţime ameţitoare. Ea nu păţise nimic rău,
dar uitase să facă vreo mişcare, uimită şi îngrozită. Apoi, Staicu s-a
aplecat şi a ridicat-o ca pe un fulg. În clipa aceea ochii lui nu arătau
numai teamă, ci şi un licăr ciudat, pe care nu-l mai văzuse. Parcă era un
strigăt slab, ca o chemare din depărtări.
— Cum aţi putut sări tocmai de acolo? îl întrebase cu mustrare în
glas.
— Vai, doamnă! pornise el a râde. În cădere cred că nu aţi văzut prea
bine. Nu am sărit, doamnă, ci am alunecat pur şi simplu. Chiar mă
întrebam în timpul zborului: „Cât va rămâne întreg din mine, pentru a vă
acorda sprijinul de cuviinţă?”
Trăsura poposi aproape de vadul unei ape. Călăreţii din suită
descălecară bucuroşi de odihnă. Soarele căzuse mult spre apus. Pe la
coturi, apa râului îşi lovea şoldurile cu lenevie de malurile înalte.

În ultimele zile, hanurile din împrejurimile cetăţii Argeşului

deveniseră neîncăpătoare. O seamă de drumeţi prevăzători se îngrijiseră
din timp de un adăpost bun. Doar oaspeţilor domnului ţării nu le păsa de
nimic în această privinţă. La palatul domnesc, dichisitul odăilor se
încheiase. Călătorii din apus rămâneau adesea nedumeriţi, observând că
hanurile nu au protecţia cetăţilor. Puţini ştiau că în nordul şi în sudul
Dunării era o veche lege a pământului. O lege nescrisă, dar respectată,
care ferea bisericile şi hanurile de călcări cu oşti. Chiar turcii, harnici
dărâmători de biserici creştine, rar loveau hanurile, fiindcă ştiau şi ei că
acolo găseşte odihnă drumeţul de orice neam sau religie. În jurul cetăţii
erau la vremea aceea unsprezece hanuri răspândite pe sub poale de
codru. Cocheta aşezare a Argeşului înconjurată de ziduri, cuprindea la
rândul ei încă pe atâtea. Cam prea multe, socoteau unii. Doar călătorii
obişnuiţi se arătau de altă părere. Nu rareori lipsa unei odăi libere îi făcea
să înnopteze sub cerul liber.
Poate nu cel mai vechi, dar cu siguranţă cel mai frumos era hanul
„Doi cocoşi”. Aşezat sub o curmătură de deal, înconjurat de brazi falnici,
rostuit din piatră şi lemn, cu zeci de odăi, cu grajduri mari, hanul nu
cunoştea lipsa clienţilor. Sub el, săpată în stâncă, o pivniţă în care ar fi
încăput alte hanuri mai mici adăpostea nenumărate butoaie cu vin şi cu
ţuică. În cămări, şuncile afumate, mari cât nişte coapse de vădană,
slănina fragedă ca bobul de zmeură, cârnaţii cât odgoanele nu arătau nici
pe departe bogăţia merindelor. Undeva în spatele clădirii o crescătorie de
porci şi una de orătănii primeneau cu prospătură ospeţele. Drumeţului
ostenit şi flămând nu i se cereau lămuriri despre rosturile sale, ci doar să
aibă bani. Hangiul Stoleru, un moldovean pripăşit pe la Argeş cu vreo
douăzeci de ani în urmă, era o matahală de om cât uşa, dar nu aplecat
spre suferinţa grăsimii. Până şi slujitorii săi fuseseră aleşi pe sprânceană,
după voinicie. Socoteală înţeleaptă, fiindcă încăierările rar lipseau, iar
legea dreptăţii trebuia făcută pe loc.
Odată cu lăsarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la „Doi
cocoşi”. În marea sufragerie de la parter o seamă de lumânări aprinse,
zgomot de voci şi tacâmuri, cântece vesele sau triste, ţipete şi porunci,
trosnet de buşeală, înjurături pipărate arătau că binecuvântata cină se
desfăşoară creştineşte. Urmat de Cotae, Arad prinse a urca cele câteva
trepte, când uşa se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului aruncară ceva
ce semăna a ghiulea, după care uşa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu
pricina nimeri în braţele blondului cu toată viteza ce se cuvenea unei
astfel de scule.
— Drace! strigă el încântat. Bine că nu căpăţâna ăstuia m-a lovit în
plin, ci o parte mai moale.
Zicând acestea, ridică proiectilul pe picioarele lui, ce-i drept cam
nesigure, însă destul de bune pentru a se susţine singur. În lumina slabă,
mogâldeaţa prinse contururi. Era un bărbat nu prea mare la trup, dar atât
de păros, încât greu s-ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete şi
barbă, sau dintre barbă şi straie.
— Domnule, iertaţi-mi graba! grăi el cu o undă şăgalnică în glas.
— Cu graba nu am nimic, răspunse blondul. Socot însă că întâlnirea
noastră a scos ceva scântei, ce-i drept nu prea dorite.
— Ah, domnule, dorinţele oamenilor nu prea se aseamănă între ele.
Eu mă socot fericit de ocazie. Dacă în locul vostru întâlneam bradul de
colo, n-aş mai fi avut plăcerea să vă prezint omagiile mele.
— Care a fot cauza plecării atât de... hm... atât de neaşteptate din
han?
— Una măruntă. Lipsa de sunători. Totdeauna am crezut că un
cavaler, fiindcă asta sunt, poate să bea pe datorie până ce prinde zile mai
bune.
— Sunt de aceeaşi părere, aprobă tânărul. Poate e bine să vă
întoarceţi la masă.
— O, nu! se împotrivi acesta. „Doi cocoşi” a fost până adineauri
singurul han din care nu fusesem arun...
— Poftit să plecaţi, îl întrerupse Arad.
— Chiar aşa, domnule. Şi-i păcat. Vinul de aici e bun. Am băut un
tămâios de Buzău care ţi se strecoară în trup ca apa vie.
— Atunci s-ar cuveni să intrăm.
— Numai să nu iasă cu o încăierare ce v-ar păgubi sănătatea.
Blondul deschise uşa. Un slujitor îl văzu pe bărbos alături şi făcu o
încercare să-l ia de guler. Pumnul tânărului îl trimise cât colo. Alţi slujitori
veniră în grabă. Cuprins de cucernice furnicături, Cotae apucă un scaun
şi-l ridică deasupra capului. Aflat prin apropiere, Stoleru îl cântări pe
blond din priviri doar o clipă. Destul pentru a-şi da seama că are în faţă
un oaspete de soi. Ţinuta mândră şi mai ales straiele lui, care, chiar dacă
trecuseră prin multe, arătau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia,
i-ar fi impus respect până şi unui hangiu mai puţin priceput.
— Poftiţi, înălţimea-voastră! spuse aplecându-se atât cât era de
cuviinţă. Cu ce vă pot fi de folos?
— Întâi cu adăpostul cailor. Unul dintre slujitorii mei aşteaptă afară.
M-am mirat că rândaşii nu ne-au ieşit în întâmpinare aşa cum se
obişnuieşte pe la alte hanuri.
— Şi la noi se păstrează cu sfinţenie acest frumos obicei. Din păcate,
odăile sunt pline cu oaspeţi. Mâine va fi un turnir aici.
— Mda! Vom căuta în altă parte. Cât îţi datorează acest nobil
cavaler?
— Mai nimic. Două oale cu vin şi o pulpă afumată valorează atât de
puţin, încât nu merită a vorbi despre ele.
Blondul privi spre Cotae. Acesta înţelese într-o clipă şi scoase un
ducat de aur.
— Ia-l, jupâne! spuse lunganul măreţ. Nu, nu! Păstrează restu’!
— Domnule cavaler! sări hangiul însufleţit dintr-o dată. De la prima
ochire mi-am dat seama... adică nu... vă cer iertare! Ar mai fi două odăi.
Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor. Cât despre cai, voi da poruncile
de trebuinţă.
La un semn al hangiului, câţiva slujitori curăţară o masă cu muşterii
cu tot, în vreme ce alţii aşezau măsăriţă curată. Cotae şi Gogoaşă fură
îndemnaţi spre un colţ unde îşi ciocneau ulcelele cei de mâna a doua.
Proaspeţii slujitori observară că a găsi un loc printre mesenii de acolo
rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Porniră totuşi hotărâţi, înşfăcară
câte un guler de care atârna ceva greu, smuciră cu sârg, îşi desfăcură
palmele după un chibzuit avânt, iar cei luaţi de pe locurile lor în chip atât
de creştinesc poposiră cam fără voie pe duşumea. Cum aceştia nu
protestară, fie din pricina băuturii peste măsură, fie din altă pricină, cum
cei de la masă nu păreau a se sinchisi, Cotae şi Gogoaşă se aşezară în
voie.
Arad ciocni un rând cu părosul. Înviorat de plăcuta întorsătură a
lucrurilor, omul închină solemn şi grăi plin de mulţumire:
— Domnule, numele meu e Grama.
Discutară multă vreme când mai tare, când în şoaptă. Uneori se
aplecau iute, ferindu-se din calea unor proiectile în formă de căni, de
scaune sau cine ştie ce alte corpuri care circulau la răstimpuri pe
deasupra meselor, din diferite părţi, după cum izbucneau încăierările.
Numai novicii, numai cei ce păşeau pentru prima oară într-un han făceau
caz când primeau în braţe un trup aruncat din greşeală. Dacă încăierările
promiteau a fi frumoase, mulţi muşterii se arătau dispuşi a intra în horă,
iar în astfel de ocazii doar hangiii luau parte fără entuziasm. Puţini se
sinchiseau de o vânătaie, de un cucui, de lipsa unei bucăţi din piele sau
de pierderea câtorva dinţi.
Cu puţin înainte de miezul nopţii, când cavalerul Grama cam
întrecuse măsura ulcelelor, când picioarele lui ar fi putut căpăta o mie de
întrebuinţări în afară de aceea a susţinerii trupului, Cotae şi Gogoaşă îl
luară târâş, fiecare de câte o aripă, şi-l cărară în odaia blondului.
La ziuă, Arad îl întrebă pe bărbos:
— Ai un cal?
— Am avut o iapă de rasă, domnule, răspunse acesta cam acru.
— Aha! Dar arme?
— Şi arme am avut. Dacă aţi fi văzut spada mea de Sibiu... fiindcă
Sibiul rivalizează cu Toledo în făurirea acestui fel de scule.
— Ei, nici chiar aşa să nu o luăm. O fi Sibiul, însă Toledo...
— Da, da, eram sigur că nu recunoaşteţi, zâmbi bărbosul. Totdeauna
suntem gata să credem că numai străinii pot da lucruri bune. Şi eu am
crezut aşa până acum câţiva ani, când am dat în Sibiu peste unul, Axinte.
Mi se rupsese spada sus, lângă mâner. Cineva m-a îndrumat spre Axinte.
L-am căutat, socotind că mi-o va cârpăci până se va ivi prilejul pentru una
nouă. Axinte e mai mărunt decât mine, care nu fac parte din tagma
uriaşilor, şi are o faţă lungă, uscată, ca de ţârcovnic. Omul s-a uitat la
spadă şi mi-a zis: „Domnule, oţelul nu se poate cârpăci, dar aş putea să
vă vând o spadă făurită de mine.” Zic: „Mă nene, asta-i de Toledo. Un
cavaler care a purtat la şold un Toledo nu se poate mulţumi cu o custură
oarecare.” „Adevărat! a râs el. Am aici trei spade. Una dintre ele e de
Toledo. Voi acoperi mânerele şi gravurile, iar domnia-voastră încercaţi a
vedea care e mai bună.” Cu tot învelişul făcut de Axinte, pe cea străină
am recunoscut-o îndată după înfloriturile de pe ea. Zic: „O iau pe asta.”
Zice: „Asta e Toledo. Mă aşteptam să o recunoaşteţi. Totuşi o încercare
merită. Eu am să iau una făurită de mine, iar voi încercaţi să mi-o rupeţi
sau să mi-o ştirbiţi. În caz de reuşită, veţi primi Toledo în dar.” Un ceas
întreg m-am căznit, cu toată priceperea, însă fără folos. Până la urmă, am
cumpărat o spadă de Sibiu la preţul uneia de Toledo.
— Hm! Parcă am auzit ceva despre Axinte.
— Şi veţi mai auzi, domnule.
— Poate. Deci n-aveţi nici arme?
— Am avut. Din păcate am pierdut totul la un joc de zaruri. Totuşi,
sunt în câştig. După acel dezastru m-am jurat să nu mai pun mâna pe
zaruri. Dar ce folos, dacă judecata bună vine la urmă?
— Sper să fie un necaz trecător.
— Mă îndoiesc, râse bărbosul, fiindcă nu mai am nici un fel de avere.
Dacă aş avea o spadă, s-ar schimba lucrurile. Azi va fi un turnir. Cei ce
câştigă un turnir sunt răsplătiţi regeşte aici, la Argeş.
— Ştii să foloseşti bine o spadă?
— Ah, domnule, aş zice că lucrez destul de frumos! Părintele meu,
seniorul Grama, Dumnezeu să-l ţină încă vreo zece-douăzeci de toamne,
mi-a dat lecţii admirabile. E drept că asta s-a petrecut acum patru ani. De
atunci ne-a lipsit prilejul să încrucişăm spadele, din cauză că nu l-am
găsit niciodată treaz. După ce şi-a pierdut averea – tot la jocul de zaruri –
a dat în darul băuturii. Păcat! Avea o fineţe în loviturile de spadă...
— Totuşi, după o noapte atât de grea... hm... aveţi puţine şanse
într-un turnir, îl întrerupse Arad.
— Vă faceţi griji degeaba. Sunt două luni de când mă odihnesc.
— Atunci, propun să intrăm în frumoasa aşezare a Argeşului. Iar dacă
doriţi să luaţi parte la turnirul de spadă, nimic nu vă poate opri.
— Păi tocmai spadă n-am şi nici straie pe măsura unui cavaler.
— Toate la vremea lor, zâmbi blondul. Întâmplarea face să dispun de
nişte ducaţi.
— Mă îndatoraţi, domnule.
— Nu prea. Aurul acesta a venit pe neaşteptate.

Măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, părăsise palatul ca de

obicei, cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Îmbrăcat simplu, într-o
cămaşă descheiată la gât, cu pantaloni strânşi pe picior, lucraţi din
cunoscutul postav de Ypres, pe care o mână dibace brodase la genunchi
câte un vultur cu aripile întinse, purtând la brâu o sabie scurtă legată de o
cingătoare încheiată în paftale de aur, domnul ţării ieşise în parc pentru
plimbarea de dimineaţă. Vreo câţiva arcaşi porniră grabnic să-l
însoţească, aşa cum încercau adesea, dar un semn al măriei-sale îi opri.
Aerul aspru al parcului aducea a zi rece de octombrie. Mircea zăbovi lângă
vatra unui izvor ce năvălea voiniceşte de sub o stâncă. Acolo îi plăcea
să-şi scufunde faţa în unda rece, care înfiora trupul ca tăietura de brici.
După ce simţi din plin binecuvântarea apei, porni agale pe sub copacii
mari, ai căror coroane uriaşe parcă se îmbrăţişau unele cu altele, fără a
mai lăsa loc pentru razele soarelui, ivite undeva pe o culme ca un zâmbet
de prunc. Primul bărbat al ţării purta plete lungi şi o barbă rotundă, aspră.
Înalt ca şi Staicu, se deosebea de acesta prin trăsăturile prelungi. Ochii lui
mici, adânci, de culoarea aurului ca şi părul bogat, nasul drept, buza de
sus voluntară fără a strica simetriei, lipsa obişnuitelor cute din colţul gurii
alcătuiau chipul unui bărbat atrăgător chiar dacă împlinise treizeci şi şase
de ani. Nici trupul nu cunoscuse apăsările vârstei. Fireştile rotunjimi ale
pântecului, ce apar la bărbaţi la vârsta aceasta, nu-l încercaseră. Al său
era plat, suplu, ca al tinerilor. Dar nu numai natura îl ferise de asemenea
cusur, ci şi plimbările lungi, matinale, exerciţiile zilnice de scrimă, băile
reci, călăria şi vânătoarea cu arcul.
„Am o zi grea, gândi el. Azi voi primi o seamă de oaspeţi. Pe la zece
va începe turnirul. Uneori întrecerile cu lancea, cu spada şi cu arcul se
prelungesc până după prânz. Către seară, alături de doamna noastră
Mara, vom deschide balul, iar la miezul nopţii mă voi întâlni cu Nufărul
Alb.”

Pe străzile Argeşului, mulţimea trecătorilor era mult mai mare decât

în alte zile. Negustorii de mărunţişuri profitau din plin, oferind spre
vânzare lucruri mai acătării sau îndoielnice în ce priveşte calităţile. Unii
veniseră în căruţe, alţii doar cu ce purtau în spinare. Nici localnicii nu
şezuseră cu mâinile în sân la o astfel de concurenţă şi ieşiseră cu
mărfurile tocmai în marginea câmpului rezervat întrecerilor. Până şi
hanurile, atât de somnoroase dimineaţa, îşi primeau muşteriii ocazionali,
ce intrau acolo să-şi petreacă vremea până la începerea turnirului. Mulţi
clătinau din cap şi socoteau în sinea lor că nu-i a bună cu noul vodă, care
în preajma războiului se ţine de petreceri. Altele trebuiau acum spre
apărarea ţării, fiindcă nimeni nu ştia până unde vor lovi oştile lui Ali-paşa.
De la urcarea lui vodă în scaunul ţării, întâmplată la 23 septembrie 1386,
trecuseră doi ani. Doi ani de linişte, ce-i drept, dar ce gânduri avea el
puţini ştiau. Va fi un demn urmaş al părintelui său Radu? Greu de
presupus.
Porţile cetăţii, deschise odată cu lumina zilei, lăsau a se revărsa
călători din împrejurimi, ori din îndepărtate judeţe. Unii intrau călări pe
cai greu de strunit, alţii apostoleşte. Mulţi în trăsuri purtate de telegari
sprinteni sau în căruţe mari, înghesuiţi, transpiraţi, gălăgioşi şi veseli.
Încă din zori, împrejurimile câmpului de întrecere fuseseră ocupate.
Spectatorii chibzuiţi nu lipseau. Primele rânduri se formaseră trainic, iar
bătălia pentru o poziţie mai bună era fără sorţi de izbândă. Doar cei din
casele mărginaşe păreau favorizaţi cu adevărat. Terasele, ferestrele şi
acoperişurile gemeau de privitori. Jos, rândurile se legănau ca nişte valuri
uriaşe sub asaltul celor întârziaţi.
Sunet de trâmbiţe vesti sosirea lui vodă. O seamă de călăreţi
deschiseră drum prin mulţime. La spatele lor, pe cai neastâmpăraţi ce
jucau în loc, îşi făcură apariţia boierii Roman Herescu şi Manea, amândoi
cavaleri ai Ordinului Basarab. Platoşele sclipeau în bătaia soarelui ca nişte
oglinzi. Puţin mai în urmă, o parte dintre spectatori zăriră coroana de aur
în cinci colţuri a domnului ţării. Alături de vodă, tânăra doamnă Mara,
înaltă, suplă, în rochie albă tivită cu fir de aur, iar în stânga lor, Staicu şi
Margareta. La spate, sumedenie de curteni călcau domol, conduşi de
comitele Dragomir, castelanul de Dâmboviţa. Nici oaspeţii nu lipseau.
Veniseră acolo vornicul Drăgoi, Burlă şi Stanciu, toţi trei consilieri supremi
ai domnului Moldovei, Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, trimişi
din Transilvania, Serbia, Vidin, Tîrnovo, Croaţia şi cavaleri ai regelui
Poloniei, Vladislav Iagello.
Întreaga mişcare încremeni când crainicul anunţă cu voce puternică:
— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată
Ţara Românească.
Aflat nu departe de vodă, consulul Pietro Embrone îi şopti
secretarului său:
— Mircea e vesel. Râde şi discută fără griji.
— Ca la orice turnir, încuviinţă secretarul.
— Santa Madona! exclamă Pietro. Războiul bate la uşă. Să fie oare
domnul Ţării Româneşti un naiv?
— Mă îndoiesc, şopti secretarul. Cred mai degrabă că acest turnir
ascunde o frumoasă manevră. Iată un prilej de a aduna o groază de
oameni fără a bate la ochi. Tare îmi vine a crede că trimişii polonilor au
venit nu de dragul întrecerilor, ci ca soli. Cred că ar fi interesant să luăm
seama la întâlnirile de azi ale valahului. Nişte soli poloni la curtea din
Argeş nu ar fi pe placul regelui Ungariei. Dar un turnir poate fi un bun
paravan, fiindcă la astfel de prilejuri vin adesea mulţi cavaleri. Apoi,
iscoadele turcilor îl vor vesti pe sultan că aici nimeni nu se gândeşte la
război.
— În ce scop?
— Nu ştiu. Am aflat însă că Mircea şi-a întărit cetăţile de la Dunăre.
Zidurile s-au dublat, iar garnizoanele sunt mai mari ca de obicei. Numai
cetatea Turnu are acum peste două mii de arcaşi.
— Deci, pregătiri în taină?
— Aşa se pare.
La un semn al lui vodă, crainicul îi chemă pe cavalerii întrecerilor de
spadă. Erau patru. Trei voinici şi unul mărunţel, pricăjit, prea firav pentru
o dispută atât de grea.
Turnirurile nu-l atrăgeau pe mitropolitul Antim. El socotea că o faţă
bisericească nu are ce căuta la asemenea uşuratice vărsări de sânge. În
schimb, egumenul Lazăr era nelipsit. Şi nu o dată ţinea pariuri cu vodă.
— Măria-ta! grăi Lazăr. Nu credeţi că mărunţelul îşi caută moartea?
— Să vedem, râse domnul ţării. Numai el ştie pe ce se bizuie.
— Mi-e teamă că mâna lui slăbănoagă nici nu va putea ridica spada.
— Vreţi să pariaţi împotriva lui?
— Ah, nu! Mie îmi place să risc. Ţin zece perperi pe mâna cavalerului
Grama. Aşa mi se pare că-l cheamă.
 — Fie! aprobă vodă. Sper să nu mă păgubiţi ca altădată.
Primii intrară în luptă un tânăr oacheş din Judeţul de Baltă şi un
bărbat mai vârstnic, necunoscut la curtea Argeşului. După unele
schimburi de lovituri, spectatorii observaseră că oacheşul e mai ager, iar
vârstnicul e mai chibzuit în mişcări. Dar totul dură atât de puţin, încât
spectatorii mai şedeau încă încremeniţi. Spada vârstnicului intrase adânc
în umărul celuilalt. Grijuliu, necunoscutul se aplecă deasupra oacheşului
căzut parcă fără suflare. O singură privire ageră îi fu suficientă pentru a
şti că rana e puţin primejdioasă. Mulţumit, salută adânc spre locul în care
şedea vodă.
— Prea scurtă întrecere, murmură Lazăr.
— Dar frumoasă, grăi comitele Staicu. Cavalerul vârstnic e un mare
spadasin.
— Sau, poate, norocos.
În vreme ce Lazăr savura spectacolul din plin, fiindcă locul său lângă
vodă era dintre cele mai bune, călugărul Sima, îmbrăcat în rasă lungă,
transpirat, roşu la faţă, înainta cu cizmele lui mari prin mulţime. După
strigăte, înţelese că privirile sale nu avuseseră parte de prima întrecere.
Mânat de talazurile celor ce se înghesuiau fără noimă, ajunse la loc liber,
sub un prun. Ochii săi cucernici cătară în sus, printre crengi. Pe craca cea
mai de nădejde, un tânăr, nu chiar flăcău după semnele chipului, şedea
împărăteşte.
„Dacă mă sui lângă el, pică prunul cu noi, chibzui grăsunul. E prea
fraged ca să ţină doi oameni. Apoi, fără ajutor, mi-e teamă că nu pot urca
până acolo.”
— Hei, fiule! răcni Sima.
— Ce e, bre? întrebă flăcăul.
— Dă-te jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pângărit
crengile pomului.
— Da de unde? râse băiatul. Doar m-am mai urcat şi altă dată şi
nimeni nu mi-a zis că-i păcat.
— Parcă eu zic altfel? o luă Sima grijuliu. Când prunele sunt coapte
avem datoria să ne săltăm printre sfintele crengi, însă acum e păcat greu.
Pomul abia e pe rod.
Descumpănit, băiatul grăi totuşi cu judecată:
— Păi ăia de colo de ce stau în pruni?
— Lasă că ajung eu şi la ei. De ce crezi că sunt pus aici?
— Aş zice că nu-i păcat.
— Ce? Pesemne că Lucifer îţi tulbură mintea. Câţi ani ai?
— Aproape şaptesprezece.
— La biserică mergi?
— În fiecare duminică, sfinţia-ta.
— Şi nu ţi-au spus acolo despre păcatul urcatului în prun?
— Nici o vorbă, sfinţia-ta.
— Mare mirare! Pe mine m-ai văzut în prun? răcni mânios.
— Nu.
— Atunci dă-te jos înainte de a chema străjile! Sfântu’ apostol
Chihaia zice limpede în a şaptea epistolă către argeşeni: „Luaţi aminte şi
nu vă urcaţi în prunul fără prune coapte fiindcă spurcăciunile... şi
buboaiele la şezut... bubele dulci... râia... străjile...” Dă-te jos!
 Nemulţumit, dar destul de speriat, băiatul îşi dădu drumul din pom şi
porni să o ia din loc, însă un gest al călugărului îl opri.
— Uşor, fiule! Ajută-mă să mă urc!
— Parcă ziceai că...
— Sigur că ziceam. Trebuie să binecuvântez cu mătăniile fiecare
crenguţă, altfel se usucă prunu’.
Grea treabă. Sima îşi săltase poalele rasei cam fără folos. Fundul său
cât o varniţă atârna ca plumbul, chiar dacă braţele puternice porniseră a
face minuni pe tulpină la deal. Băiatul nu era slăbănog. După o vreme
reuşi să pună umărul sub cucernicul fund şi, prin frumoasă trudă, Sima
ajunse pe craca atât de râvnită, unde se aşeză comod, fericit de o
vizibilitate straşnică.
— Hei, sfinţia-ta!
— Ce vrei?
— Nu cobori?
— De ce să cobor?
— Fiindcă păcatu’... şi buboaiele...
— Păcatu’? Ai te cară d-acilea! Întâi trebuie să mă rog şi să meditez
două ceasuri încheiate. Pe urmă să vii să mă ajuţi la coborât.
Cum nu era nătâng, băiatul o luă din loc înjurând printre dinţi.

Adversarul micuţului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o

brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atât de puternic, încât mulţi
îl credeau egal în voinicie cu mândrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de
mălai-mare, petrecăreţ, darnic până la risipă, veşnic fără un chior în
pungă şi gata a se lipi acolo unde întrezărea ceva câştig. Meseria armelor
nu-l atrăgea, cu toate că unele însuşiri alese în mânuirea lor i-ar fi adus o
situaţie mai bună. Ieşise victorios în câteva turniruri, dar gloria, numele
bun nu-i făceau cine ştie ce plăcere, ci numai obişnuita pungă cu sunători
cuvenită învingătorului. Cum era lefter de vreo câteva săptămâni, venise
la întrecere cu gândul la un chef mare. Văzându-l pe Grama atât de
neajutorat fizic, după primul moment ce-i stârni mirarea cugetă adânc:
„Să fiu al dracului dacă nu-i o glumă! Fiindcă, de nu-i aşa, a mă bate
cu ăsta, a-l despica în două, mă duce la un păcat atât de rău, încât ar
trebui să-mi schimb numele pentru a nu fi certat cândva în cer. Adică
n-au găsit ei unul pe măsura mea?”
— Piei, drace! murmură printre dinţi.
— Aţi spus ceva, domnule? se interesă mărunţelul.
— Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugăciune. Totdeauna înaintea
întrecerii îmi fac rugăciunile, minţi el. Poate e cazul să vi le faceţi şi voi,
fiindcă nu se ştie dacă mai e timp la urmă. Mă numesc Anton.
— Încântat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper să facem o partidă
frumoasă.
Ultimele cuvinte ale adversarului îl năuciră cu totul pe Anton. Apoi îşi
luă seama şi grăi, sperând să nu-i aducă acestuia vreo jignire, dar să-l
facă a înţelege că ar mai fi timp să o ia la sănătoasa.
— Domnule, oare o dragoste nefericită vă aduce la moar... adică
vreau să zic aici? Dacă aveţi ceva neamuri dragi...
 — Ei, ei, domnul meu! îşi ieşi din pepeni mărunţelul.
„Să mă ia naiba! chibzui Anton. Cred că i-am zis ceva ce nu se cade.”
— Cavalere! încercă el să repare. N-am vrut să vă aduc un afront,
însă cu cei ce rămân pe urmă...
— În gardă, domnule!
„Fie! gândi Anton. Tu ai vrut-o.”
În jurul arenei se lăsase o linişte adâncă. Pentru oricine era limpede
că la prima lovitură de spadă mărunţelul va fi despicat. De undeva,
dintr-un balcon, cineva strigă mânios:
— Nu-i drept!
Însă nimeni nu-l luă în seamă. Cei doi spadasini tocmai încheiaseră
saluturile de cuviinţă. Anton foarte nemulţumit, fiindcă niciodată nu
luptase cu neajutoraţi, lovi de câteva ori spada mărunţelului, hotărât să
i-o smulgă din mână. Dar, spre mirarea sa, nu reuşi. Grama primea
fiecare lovitură nu în contră, ci pieziş, astfel că lamele în loc a se ciocni
puternic alunecau una pe lângă alta parcă îmbrăţişate. Apoi o fandare
lungă se opri în coapsa lui Anton.
— Sfântă fecioară! murmură zdrahonul. Bărbosul ăsta vede o
meserie...
— Sper că nu v-am atins prea adânc, spuse Grama.
— Ei, la naiba! D-astea am primit eu destule. Însă acum e rândul
meu. Să te fereşti, domnule, fiindcă voi lovi năprasnic.
După ultimele vorbe, spada sa se abătu asupra micuţului cavaler ca o
vijelie, gata a doborî totul în calea ei. Şi totuşi – mirare! Grama dansa în
jurul zdrahonului asemenea unui titirez. Dinspre balcon răzbătu aceeaşi
voce, în care răsună de data aceasta o adâncă uimire. Iar în clipele ce
urmară, tăcerea fu întreruptă de două zgomote mari. Primul e clar.
Căzuse Anton peste spada ce se frânsese. Dar pentru al doilea, vodă îl
întrebă pe crainic:
— Ce a fost asta?
— Nimic, măria-ta. Unul prea înflăcărat a picat din balcon.
Nu mult după prânz, cavalerul blond dimpreună cu Grama şi cei doi
slujitori poposiră printre tarabele cu mărfuri.
— Am crezut că vei pierde întrecerea, grăi Arad.
— Zău? Eu am fost sigur de câştig după primele schimburi de lovituri.
Ştii care e necazul în lupta dintre un zdrahon şi unul pirpiriu?
— Nu.
— Cei mari la trup cred prea mult în voinicia lor şi devin generoşi. Iar
dacă le lipseşte generozitatea, rar ne bagă în seamă. Noi, ăştia
neajutoraţii, nu cunoaştem mila în faţa uriaşilor, ci lovim din toate
puterile. Apoi, cu toate că domnul Anton stăpâneşte bine arta scrimei, aş
zice că nu-i dăruit cu haruri aparte. Îi lipseşte fineţea. Or, într-o luptă cu
spada primează nu voinicia, nu cunoaşterea corectă a loviturilor, ci fineţea
execuţiilor.
— Aşa e. Câţi bani ai primit din mâna lui vodă?
— O pungă cu cinzeci de perperi. Adică peste nouă sute de ducaţi de
argint.
— Nu-i rău. Cu astfel de sumă te pui pe picioare.
— Aiurea! Douăzeci şi cinci de perperi i-am împrumutat cavalerului
Anton.
 — Cum asta?
— Păi, din cele ce a avut bunăvoinţa să-mi spună după luptă, mi-am
dat seama că e lefter.
Arad îl privi cu plăcere, dar Grama nu observă, fiind preocupat de
unele socoteli băneşti.
— Deci, continuă el, dacă îţi plătesc datoria, dacă îmi cumpăr un cal
bun, rămân vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atât. La Deva am
două surori care au rămas în cruntă sărăcie şi aşteaptă ajutorul meu. Cât
despre seniorul Grama, el se descurcă totdeauna în hoinărelile lui. Cine
ştie pe unde îl poartă paşii.
— Înţeleg, spuse blondul nu prea bucuros. Când vei porni spre Deva?
— Mâine în zori.
— Prea bine, domnule! Datoria mi-o plăteşti altă dată, iar un cal bun
îţi voi împrumuta eu.
Arad cumpără unele straie frumoase, pe măsura cumetrilor Cotae şi
Gogoaşă. Feţele celor doi slujitori străluceau de mândrie. Numai la
alegerea armelor stăpânul întâmpină unele greutăţi. Cotae era bucuros de
arcul său nou. Gogoaşă, în schimb, arăta mare dispreţ pentru astfel de
sculă.
— Domnule! grăi el îmbufnat. Cu arcul nu mă pricep să trag.
— Înveţi.
— A, nu, e prea târziu! Doar dacă aveţi bunăvoinţa să-mi luaţi un
topor. La noi, pe valea Ampoiului, sunt o mulţime de tăietori şi cioplitori
de lemne. Până şi copiii se pricep. Iar joaca noastră era aproape
totdeauna cu toporul.
— Meseria armelor nu-i o joacă.
— Ştiu, domnule, şi d-aia mă încumet a vă arăta ce pot.
— Cu săgeata îl iei pe duşman de la distanţă.
— Şi cu toporul.
— Mare minune! Uite că aşa ceva nu am văzut până acum. Şi de
unde să-ţi iau asemenea armă?
— Am întâlnit un negustor cu topoare bune.
La puţină vreme, Gogoaşă reveni încântat de frumoasa achiziţie.
Dincolo de câmpul întrecerilor începea codrul. Întâi o seamă de tufe şi
copaci singuratici, apoi liziera deasă. Mânat de curiozitate, Arad se opri
cam la douăzeci de paşi în faţa unui trunchi ce întrecea grosimea unui
om. După ce-l privi o vreme gânditor, îl întrebă pe Gogoaşă:
— Ai putea să-l nimereşti de aici?
— Fără sminteală. E drept că de multă vreme n-am mai încercat, dar
nădăjduiesc să nu-mi fi pierdut îndemânarea.
Apoi, parcă în joacă, slobozi toporul din mâna sa vânjoasă.
— Drace, straşnică lovitură! strigă blondul entuziasmat. Văd că tăişul
a intrat în tulpină de vreo două degete.
— Vai mie, domnule! se căină grăsunul. Altădată îl înfigeam mai
adânc, dar nu asta-i supărarea mea. Toporul a lovit cam la o palmă de
crăpătura aceea pe care am ochit-o. Va trebui să lucrez mult până ce îmi
va reveni îndemânarea.
— Tu cum stai cu arcul? se întoarse blondul către Cotae.
— Ca măgarul la muls oile. Îmi place, însă n-am tras niciodată.
— Ai vrea să încerci?
 — Dacă nu vă e cu supărare.
Arad îi arătă un copac aflat cam la vreo treizeci de paşi. Cotae
încordă arcul, închise ochii şi trase.
— Pe sfintele moaşte! râse cavalerul. Bine că n-a fost nimeni prin
apropiere. Puteai să-l laşi olog. Când tragi cu arcul şi nu eşti în şa,
picioarele nu stau unul lângă altul, ci dreptul dus mai în spate. Apoi, dacă
închizi ochii, nu faci nimic. Nici poziţia umărului nu-mi place. Ia dă-mi
arcul şi să fii atent la tot ce fac! În faţa noastră sunt trei copaci aproape
lipiţi unul de altul. Voi trage în cel din mijloc.
— Prea departe, interveni Grama. Până acolo cred că sunt peste
optzeci de paşi.
— Aşa cred şi eu, zâmbi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi
încerca să trimit săgeata în el.
— Ar fi straşnic, se auzi o voce din spate şi nu mică fu surpriza
cavalerului blond când îi văzu pe Staicu, pe egumenul Lazăr şi pe Sima.
— Ce plăcere! se înclină Arad.
— Ce mirare! observă comitele. După spusele voastre vă ştiam în
drum spre Caliacra.
— Şi nu vă înşelaţi. Am făcut doar un ocol pe la Argeş.
— Înseamnă că staţi puţin aici.
— Până mâine în zori.
— Pesemne că aveţi o invitaţie la balul de la palatul domnesc.
— Ce vă face să credeţi?
— Să cred? Nu, domnule, ci numai să sper. Mi-ar plăcea să petrecem
câteva ceasuri împreună.
— Şi mie, însă nu am o astfel de invitaţie. Cine s-ar fi gândit la unul
ca mine? Cine mă cunoaşte?
— Noi. Aveţi ceva împotrivă dacă vă poftim?
— Nu m-am gândit la o cinste atât de mare.
— Atunci, vă las o invitaţie la oştenii din paza porţii.
— Domnule! râse Arad. Socot că, de vreme ce am obţinut această
favoare, îmi pot îngădui să vă mai cer una pentru prietenul meu,
cavalerul Grama.
— A, tânărul care a câştigat întrecerea de spadă? se întoarse
comitele spre micuţul cavaler. Nici că se poate mai bine. Frumoasă
lovitură aţi dat, domnule! Dar parcă vă pregăteaţi să trageţi cu arcul, privi
din nou către blond. Vă stinghereşte oare prezenţa noastră?
— Nicidecum. Doresc să-i dau slujitorului meu prima lecţie.
— La o distanţă atât de mare? Poate nu ştiţi că azi întrecerea cu arcul
s-a disputat doar la şaizeci de paşi. Învingătorul e un tânăr din judeţul
Olt. Un flăcău de mare nădejde. În faţa lui au pierdut câţiva cavaleri
dintre cei mai iscusiţi. Zău, turnirul de la Argeş a adus multe surprize.
Arad potrivi săgeata, încordă arcul, ochi scurt şi trase. După câteva
clipe se auziră exclamaţii de uimire.
— Cavalere! strigă egumenul cu entuziasm. Săgeata voastră s-a
înfipt la câteva degete de ciot. Poate că mă înşel, fiindcă distanţa e mare.
Voi da o fugă până acolo.
Apoi spre hazul celor de faţă, îşi săltă poalele rasei şi porni în goană.
Când reveni, ochii săi străluceau ciudat.
— Minunat, cavalere! zâmbi el. Doar la trei degete de ciot. Sunteţi un
ţintaş cum rar mi-a fost dat să văd. Sau, mai degrabă, încă n-am văzut.
Şi mă mir: de ce nu aţi luat parte la întrecerea cu arcul? Aţi fi câştigat
uşor. Surprizele se ţin astăzi lanţ.
Blondul ridică din umeri, vizibil nemulţumit.
— Arcul acesta nu are o bătaie prea bună, sfinţia-ta. N-aş zice că-i
rău, însă nu-i centrat cum se cuvine. Lemnul său are un capăt ceva mai
subţire. Cotae, dă-mi arcul meu!
Şi spre mirarea celorlalţi ochi din nou, chiar mai scurt decât prima
oară, iar săgeata nimeri în mijlocul ciotului.
— Iată ce înseamnă să-ţi cunoşti arma, zise Arad mulţumit de
reuşită.
— Domnule! făcu Staicu privindu-l şăgalnic. Am întâlnit mulţi arcaşi
buni, dar cunosc un singur om în stare să vă egaleze la o distanţă aşa de
mare.
— Voi?
— O, nu! E vorba despre sfinţia-sa Lazăr.
Arad şi însoţitorii săi îl priviră zâmbind. Cuvintele comitelui aduceau a
glumă. Nu puteau crede aşa ceva, fiindcă nu auziseră ca vreo faţă
bisericească să aibă mari daruri în mânuirea armelor. Staicu parcă le ghici
gândurile. Uşor nemulţumit, îl rugă pe Lazăr să încerce. Bucuros,
cavalerul blond îi oferi acestuia arcul său. După felul cum îl prinse, cu
mâinile mari, nervoase, după dibăcia dovedită în mânuirea lui, se văzu
clar că Lazăr umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul ochi la fel de
scurt şi de energic. Săgeata bâzâi prin aer ca un bondar uriaş şi se înfipse
în ciot.
— Sper să ne vedem la bal, râse comitele.
Mai la o parte, în vreme ce egumenul şi Staicu se depărtau la braţ,
grăsunul Sima îi zise lui Cotae:
— Fiule, sub îndrumarea vrednicului tău stăpân, vei ajunge chiar
scutier. Dacă nu poţi acum, îmi vei plăti atunci.
„Săracul, chibzui lunganul. Cred că de la căldură i se trage. După
vorbele fără căpătâi ai zice că l-a lovit cineva cu leuca în cap.”
Apoi răspunse milos:
— Nu înţeleg. Despre ce plată e vorba?
— A orătaniei.
— Care orătanie?
— Bă ăsta! îşi ieşi Sima din pepeni. După plecarea voastră din
Snagov, cucernicul ce se ocupă de orătănii mi-a zis că-i lipseşte una. Că
te-a văzut pe lângă coteţe. Ce-i drept, numai o aripată dovedeşte că eşti
lipsit de păcatu’ lăcomiei, însă nu şi al şterpelitului.
„Din vorbele lui se vede că nu-i prea sigur”, chibzui lunganul,
dumirindu-se încotro vâsleşte grăsunul. Cum nu era prima oară căzut sub
asemenea învinuire, îşi luă o figură din cele mai ofensate şi răspunse cu
măreţie:
— Sfinţia-ta, nu prea ştiu despre ce ai grăit. Dacă vrei să ştii, până
azi găinile au fost cercetate de către oameni destul de puţin. Fiindcă nu-i
destul să te pricepi la un ciupelit frumos, ori la ronţăit un copan. Sufletu’,
sfinţia-ta. Sufletu’ trebuie căutat la găină. Orătăniile pricep omul cu inima
bună şi se iau după el ca mielu’ după oaie. D-aia zic: poate că o orătanie
să se fi luat după noi însă, dom’le, eram călare şi n-am băgatără de
seamă.

Se apropia miezul nopţii. Balul era în toi doar pentru cei tineri.
Vârstnicii, retraşi prin ungherele sălii, gustau câte o cană cu vin sau
depănau amintiri. Cavalerii străini, înconjuraţi cu atenţia curtenilor, mai
discutau încă aprins despre turnir. Jupânesele tinere îşi îndemnau soţii la
dans. Cele răscoapte puneau la cale cumetrii şi ospeţe. Parcă nimeni nu
avea gândul îndreptat spre războiul ce era gata să înceapă la sud de
Dunăre. Lipsea totuşi veselia de altădată, fiindcă primejdia unui război
totdeauna apasă inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiţi de
experienţa bătrânilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale
teraselor, flăcăii şi fetele schimbau sărutări pe furiş. Nelipsiţii crai se
poticneau adesea cu prefăcută mâhnire şi prindeau în braţe câte o
codană, iar scuzele durau uneori atât de mult, încât victimele, nu prea
supărate, începeau să-şi depene visuri de măritiş. Uşile larg deschise
ofereau prilej de dans chiar şi în curtea plină cu pomi. Unii dansatori
îndrăzneţi mânaseră sârbele către liziera parcului măreţ, acolo unde
lumânările păcătoase lipseau şi îmbrăţişările rămâneau ascunse în umbra
copacilor.
Domnul ţării se întreţinea cu oaspeţii poloni. Măria-sa, Mara, tânăra
Margareta şi câteva jupânese găsiseră loc plăcut pe una din numeroasele
terase. Aerul nopţii de mai, încărcat de mireasma florilor, căpătase
oarecare asprime în apropierea miezului nopţii, însă nu destulă putere
pentru a le alunga. Mitropolitul Antim îi adunase în jurul său pe Atanasie
al Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazăr al Snagovului şi pe
tânărul Dragomir, comitele de Dâmboviţa. Staicu discuta în şoaptă cu
isteţul conte genovez Pietro Embrone.
— Domnule! zise acesta. Războiul bate la uşă...
— Dar nu la a noastră, îl întrerupse Staicu.
— Adevărat, însă mâine poate fi altfel. Mă mir că măria-sa Mircea nu
adună oastea ţării.
— Asta înseamnă că ştie mai multe decât noi.
„Şi tu, tâlharule! gândi consulul de la Chilia, ascunzându-şi supărarea
sub un zâmbet nepăsător. M-aş mira ca fratele lui vodă să nu ştie. Tăceţi
ca peştii, iar eu tremur de îngrijorare. Turcii ţintesc nu numai Ţara
Românească, ci şi Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe.
Ei totdeauna sunt bine informaţi. Oştile lui Ali-paşa trec totul prin foc de-a
latul Balcanilor. Să fie oare acest vodă un papă-lapte, un becisnic?
Secretarul meu mă asigură că-i un om chibzuit, dar tare nu-mi vine a
crede. În locul turnirului, al balului, m-aş fi bucurat să-l văd cu oştile la
Dunăre. Sau poate că îşi dă seama de zădărnicie. Cine cutează azi a sta în
faţa achingiilor lui Ali-paşa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste
câteva zile Dobrogea şi Varna. Însă negustorii genovezi veniţi de la
Adrianopole spun că sultanul Murad a trimis încă douăzeci de mii de
achingii către pasurile Balcanilor. Încotro ţintesc, nu ştie nimeni. Ioan al
Dobrogii va pierde războiul. E adevărat că-i un tânăr viteaz. Din păcate, îi
lipseşte înţelepciunea părintelui său, Dobrotă. Mircea i-a trimis ajutor o
mie de călăreţi. De ce oare numai atât?”
 Cavalerul blond şi Grama ocupaseră o masă într-un colţ al sălii. Sima,
Cotae şi Gogoaşă, o alta undeva prin ungherele mai îndepărtate ale curţii,
fiindcă erau doar însoţitori, fapt ce nu le îngăduia să se amestece cu
invitaţii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii îi ajuta destul de bine
să-şi găsească ulcelele cu vin.
Când miezul nopţii păru foarte aproape, vodă socoti că e vreme să-l
întâlnească pe Nufărul Alb.
— Domnilor! râse el către cavalerii poloni. V-am reţinut de la
plăcerile balului. Sunteţi tineri şi se cuvine să petreceţi.
Oaspeţii pricepură că discuţia s-a încheiat, astfel că îl părăsiră, cu
unele plecăciuni adânci. Cavalerii unguri aflaţi prin apropiere ar fi dat mult
să ştie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Să fi fost doar
nişte obişnuite amabilităţi?
Domnul ţării ieşi agale din sală tocmai când mitropolitul Antim le
vorbea celor din jur despre planurile de a clădi o frumoasă biserică la
Târgovişte. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea altă părere
în privinţa locului ales. Între ei porni o dispută ce ameninţa să dureze
mult. Egumenul Lazăr profită din plin şi se fofilă pe lângă coloanele mari
acoperite cu marmură, apoi pe lângă perete până la una dintre
numeroasele ieşiri. Miezul nopţii era aproape de cumpănă.
Pe faţa comitelui Staicu apăru brusc un semn limpede de suferinţă.
Buzele lui scăpară un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez.
— Vă e rău? îl întrebă acesta.
— A, mai nimic. O indispoziţie trecătoare. Însă vina e numai a mea.
Am mâncat o pulpă de berbec prea împănată cu grăsime pentru stomacul
meu gingaş. Sau poate că e de la vinul negru, cu care nu sunt obişnuit.
Sper să mai stăm de vorbă în noaptea asta. Mă atrag inteligentele voastre
păreri în privinţa măsurilor de apărare a Ţării Româneşti.
Consulul aprobă cu un gest grăitor. Comitele porni spre uşă. Paşii săi
domoli, umerii aduşi uşor înainte dovedeau suferinţa de care fusese
cuprins atât de neaşteptat.
Cavalerul blond zâmbea la răstimpuri cam fără rost, uimindu-l pe
tânărul Grama. Discuţia dintre ei lâncezea, în loc să prindă aripi după
numeroasele căni cu vin bun.
„O fi niţel făcut? gândi micuţul bărbos. Parcă n-aş crede. Aseară am
băut împreună de două ori pe atât şi nu eu am fost cel mai treaz. Drace,
te pomeneşti că-i îndrăgostit! Numai îndrăgostiţii răspund aiurea când îi
întrebi ceva. Iar în privinţa zâmbetului fără noimă – să nu mai vorbim.”
Arad îl smulse din gândurile acelea.
— Hai, bătrâne, să mai ciocnim o ulcică. Să bem pentru femeile
frumoase.
— Dar pentru cele urâte? mustăci Grama.
— Urâte? Nu există femei urâte. Cel puţin aşa mi-a spus unul mai
vârstnic. Cică totul e să ştii a le descoperi ce au frumos.
— După vorbele tale, să cred că eşti îndrăgostit?
— Să crezi, bătrâne, râse blondul. Şi zău că nu-i nimic rău în asta.
Toţi cădem până la urmă în cofă. Însă ceva fulgerător se întâmplă rar.
Poate că sunt cam băut şi am uitat să-ţi spun că în seara asta o nobilă
doamnă a avut gingăşia să-şi oprească privirile asupra mea.
— Într-adevăr, ţi-a scăpat. Numai ochiul meu încă ager după atâtea
căni m-a lămurit, văzându-te cum zâmbeşti aiurea.
— Atunci, nu ne mai rămâne decât să bem împreună încă un rând,
fiindcă va trebui să plec. Adică să alerg. La naiba, să zbor! Legea
cavalerească ne cere a fi la întâlnire cu puţin înainte de sosirea iubitei.
Până mă întorc, să bei, bătrâne, pentru dragoste şi pentru norocul meu,
fiindcă, pe toţi tartorii iadului, am nevoie de noroc!
Cam ţeapăn, blondul porni spre uşă. Grama zâmbi îngăduitor.
Lumânările pe isprăvite pâlpâiau cu ultimele puteri. Cele proaspăt aprinse
parcă sfidau împrejurimile. Privindu-le, micuţul cavaler murmură pierdut
în gânduri:
— Ca viaţa. Tinereţea, cu harurile ei. Bătrâneţea, cu ultimele puteri.
Toţi ardem. La dracu! De ce să ardem?
Tăriile vinului îl opriră să cugete mai acatării. Mânios, aşa din senin,
bău câteva căni cu vin spre a se limpezi. Iar când privi lumânările din
nou, constată că acestea o luaseră între timp din loc şi puseseră distanţă
mare între ele şi masa la care şedea. Însă nu asta îl miră, ci numai faptul
că lumânările, prinse una de alta în horă, dansau ca nişte apucate.
— Ăsta-i începutul dezmăţului, strigă scârbit de necuviinţa
lumânărilor, apoi îşi lăsă căpăţâna obosită pe masă.

Domnul Ţării Româneşti intră în cabinetul său urmat de căpitanul

Gherghina, despre care se şoptea adesea că-i prea tânăr pentru un
comandant al gărzilor de la Argeş, chiar dacă îi recunoşteau calităţile de
cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina îşi câştigase încrederea lui vodă
în misiuni grele, neştiute de nimeni. Tăcut din fire, rar intra într-o
discuţie. Pe curteni îi trata politicos şi rece, fără a lua seama la unele
clevetiri. De fapt, nu cei douăzeci şi doi de ani ai tânărului iscau
neîncrederea unor curteni, ci originea lui obscură. Era fiul unui potcovar
din mica şi cocheta aşezare a Bucureştilor. Bun spadasin, câştigase două
turniruri. Nimeni nu ştia unde învăţase el arta scrimei. Poate că egumenul
Lazăr ar fi fost în drept să vorbească, dar cui i-ar fi trecut prin minte să-l
întrebe? Cu toată înălţimea lui remarcabilă, Gherghina nu era voinic. Ba
s-ar fi putut spune că-i prea subţirel pentru un spadasin cu faimă.
— Avem veşti, domnule? îl întrebă vodă.
— Puţine, măria-ta. În faptul serii au sosit călăreţi de la cetăţile
Turnu, Căpăţâneni, Brăila, Giurgiu şi Crăciuna. Ei ne-au vestit că s-au
încheiat lucrările de întărire. Oştile din pădurile Argeşului au primit încă o
mie trei sute de cămăşi de zale, iar cele de lângă Giurgiu, opt sute.
Negustorii braşoveni au sosit ieri cu şapte sute de scuturi din piele, dar
preţul lor mi se pare piperat.
— Să nu vă tocmiţi! Avem cu ce plăti. Sunt bune?
— Cred că cele mai bune din ultimii ani.
— Mda! Cu otrava pentru săgeţi cum stăm?
— A fost împărţită după porunca măriei-tale.
Mircea îl privi cu plăcere. Gherghina vorbea totdeauna scurt şi
limpede. Nici un cuvânt în plus nu se strecura în frazele lui.
— Voi primi un oaspete, continuă vodă. Să nu-l laşi să aştepte.
Gherghina salută şi părăsi încăperea. Mircea scoase scrisoarea lui
Lazăr dintr-un sertar al biroului. Din curte şi din sala balului răzbătea
zgomot de veselie.
„Oamenii petrec, chibzui el. Poate că nu-i rău. Pentru prilej de
supărări va fi timp destul. Adică, mă înşel. Oamenii simt primejdia ce ne
aşteaptă prin mişcarea turcilor către Dunăre, însă în noaptea asta vor să
nu-şi amintească de ea. Dar despre mine ce cred? Am observat aluziile
unora la faptul că ar trebui să ridicăm oastea cea mare a ţării. Nerozii!
Mulţi mă socot slab şi nehotărât, fiindcă se aşteptau ca la ora asta să fiu
cu oştile de-a lungul Dunării. Aş vrea să mă creadă în continuare slab şi
să fie linişte. Sunt doi ani de când m-am ridicat singur în scaunul de
domnie pe care l-am ţinut o vreme alături de fratele Dan. Doi ani de pace
şi belşug, însă nu uşori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne-a
pândit adesea în aceşti doi ani, gata să vină peste noi. El înţelege
pericolul turcesc şi crede că prin ocuparea Ţării Româneşti, a Serbiei, a
Bosniei, a Moldovei şi a Ţaratului de la Tîrnovo ar pune stavilă împotriva
lor. Din păcate, nu pricepe că asta înseamnă război şi slăbirea ţărilor
creştine.”
Căpitanul Gherghina deschise uşa. Un bărbat înalt, cu umerii largi şi
şolduri înguste trecu pe lângă el. Omul era Nufărul Alb.
— Măria-ta! salută oaspetele.
— Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lui
Sigismund.
Cabinetul de lucru al măriei-sale dovedea bogăţie şi gust. Pereţii
acoperiţi cu lemn de culoarea măslinei, bogatele ornamente ale tavanului,
mobilierul de stejar lucrat în măiestrite incrustaţii, draperiile mari de
catifea, covoarele moi, în tonuri calme, minunatele panoplii încărcate cu
spade şi cu săbii de Toledo, de Genova, de Sibiu şi de Braşov, cu arcuri
aurite la capete, cu cămăşi de zale din argint, mulţimea bibelourilor
dovedeau bunăstare. Mânerele ferestrelor, ale uşilor şi multe alte obiecte
erau din aur masiv. De fapt, întregul palat domnesc avea strălucirea
bogăţiilor. Mulţi negustori străini sau băştinaşi poposeau la Argeş cu
postavuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia şi chiar din
îndepărtata Anglie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper,
căpăţâni de zahăr, scorţişoară, lemn-dulce şi săpunuri parfumate. Rar se
întâmpla ca vodă şi curtenii să nu fie cumpărători pe măsura ofertei.
— Ce aţi hotărât în privinţa iscoadelor lui Sigismund? se interesă
oaspetele.
— A-i trece prin încercarea caznelor nu-i nimerit, fiindcă n-au ce ne
spune mai mult decât ştim. A-i da pe mâna călăului ar însemna să tragem
puţine foloase, câtă vreme îi cunoaştem, fără ca ei să aibă habar. Socot
că ne putem folosi de ei.
— Aşa cred şi eu, măria-ta. De vom lucra chibzuit, arma lui
Sigismund se va întoarce împotriva lui.
— Cum?
— Întâi, Sigismund va afla numai ce dorim noi să ştie. Apoi, e
vremea să-l facem a juca după lăuta noastră. Filos, primul grămătic al
curţii de la Argeş, e căpetenia iscoadelor lui Sigismund. Începând de azi,
pe la el nu vor mai trece decât scrisorile şi actele hotărâte de noi. Iar
începutul va fi cu o scrisoare a voastră către domnul Moldovei, Petru
Muşat.
 — Ce va cuprinde această scrisoare? zâmbi vodă încântat de marea
inteligenţă a Nufărului Alb.
— M-am gândit mult la ea şi cred că ar suna astfel:

„Măria- ta,
Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de
Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui
Dumnezeu şi în darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată
Ţara Românească, vă dăm ştiri mari.
Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese şi sunt gata a
face cu noi tratat de alianţă. Murad ne cere să- l părăsim pe măritul rege
al Ungariei, Dumnezeu să- l ţină în slavă, şi să ne unim cu turcii. Dacă ne
învoim, sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra şi cetatea Chilia, pe
care ni le va da nouă. I- am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne- am
învoi a- l părăsi pe slăvitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E
drept că regele Ungariei nu s- a arătat totdeauna deschis la suflet faţă de
noi, că a gândit să ne încerce cu oşti, totuşi socotim că Dumnezeu îi va
lumina gândurile şi va înţelege dragostea noastră către el. Dacă am trece
de partea sultanului Murad, regatul Ungariei ar intra în mare primejdie.
Însă noi suntem creştini şi chiar dacă Sigismund nu ne- a iubit totdeauna
cum se cuvine, îi vom fi prieteni de nădejde.
Măria- ta, prin respingerea propunerilor turceşti, ne- am atras mânia
lui Murad. De vor fi lupte, şi ele vor fi cu siguranţă chiar anul viitor, vom
cere sprijin de oşti atât slăvitului Sigismund, cât şi vouă.”

— Frumos ticluită! râse Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei

când va primi o astfel de scrisoare?
— Consilierii supremi ai lui Petru Muşat sunt încă aici. Din câte ştiu,
vor pleca mâine. Ei bine, la ziuă va trebui să staţi de vorbă cu vornicul
Drăgoi. El îl va lămuri pe domnul Moldovei că totul e o plăsmuire. De azi
în trei zile ar fi bine să-i dictaţi această scrisoare grămăticului Filos. El o
va trimite în Moldova, iar o copie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos
îşi va pune iscoadele să gonească zi şi noapte spre Buda.
— Nici că se poate mai bine. De fapt, ceva adevăr există în această
scrisoare. Dacă am trece de partea turcilor sau dacă turcii ne-ar supune,
regatul Ungariei ar fi atacat în mai puţin de un an. Şi e la fel de adevărat
că alianţă cu păgânii în dauna creştinilor nu vom încheia niciodată. Acum
rămâne să vedem ce va crede şi va face Sigismund după o veste ca asta,
care aduce a lovitură de trăsnet.
— Ce ar face oricine, măria-ta, dacă ar primi o astfel de scrisoare.
— Crezi în puterile ei?
— Absolut.
— Şi eu sper că regele Ungariei va uita gândurile de călcare cu oşti în
Ţara Românească şi ne va sprijini de-i vom cere ajutor. Va înţelege că o
luptă între oştile noastre şi ale sale nu aduce folos decât sultanului Murad.
Asta înseamnă că vom avea linişte din partea lui Sigismund şi timp de
pregătiri. Fiindcă turcii nu vor trece Dunărea anul acesta. Murad e
înţelept. El face paşi mici, dar siguri. Va cuceri, în cel mult o lună,
Dobrogea. Deci, în cel mult o lună ajungem vecini cu Imperiul turcesc.
— I-aţi dat puţini călăreţi despotului Ioan.
 Mircea îl privi cu admiraţie pe Nufărul Alb. Puţini ar fi îndrăznit să i-o
spună în faţă.
— Mult mai puţini decât alţii, zâmbi el. De am intra azi în luptă
alături de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeaşi. Încă nu suntem destul de
puternici. Abia în primăvară încheiem pregătirile oştilor noastre. Şi poate
nici atunci, fiindcă în faţa turcilor va trebui să ne întărim continuu. Nu-i
destul numai numărul oştenilor, dacă ei nu ştiu a folosi armele cu înaltă
pricepere. După cum ştii, trei mii de arcaşi se pregătesc în pădurile
dinspre Giurgiu de aproape doi ani. La început, mulţi dintre ei nici nu ştiau
să ţină arcul în mâini. Azi am fi putut aduce câţiva la turnirul de la Argeş.
Aproape toţi ochesc bine, chiar şi din goana cailor. Alţi opt sute de arcaşi,
trei sute de lăncieri şi două mii de luptători cu spada se pregătesc în
pădurile Argeşului. Numai cu oastea cea mare a ţării nu le putem face
faţă turcilor. Asta e surpriza pe care i-o pregătesc lui Murad. Suntem însă
puţini. Abia când numărul arcaşilor, al lăncierilor îmbrăcaţi în zale şi
armuri, al luptătorilor cu spada şi al celor cu arme de foc se va dubla,
putem privi mai liniştiţi o înfruntare cu turcii. Trebuie să înţelegem că
numai cu oşti organizate temeinic îi putem bate. Iată de ce nu ne-am
alăturat lui Ioan al Dobrogii. De fapt, şi alte cauze ne-au oprit. Noi i-am
propus adesea regelui Ioan să unim Dobrogea cu Ţara Românească. O
parte dintre curtenii lui s-au arătat bucuroşi, fiindcă-i firesc. Din păcate,
Ioan vede îngust. Nu înţelege. Am fi putut să-l supunem, însă o luptă
între fraţi de acelaşi sânge nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile în primăvara
viitoare. Atunci ne vom bate nu cu românii, ci cu garnizoanele turceşti.
Prin unirea cu Dobrogea vom deveni mai puternici. Până şi comerţul
nostru va câştiga înzecit. A stăpâni cetăţile de pe malul Mării Negre
înseamnă mult. Şi le vom stăpâni.
— Dar dacă Ioan îi bate pe turci?
— Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are oşti
puţine. Doar noi şi Straţimir de la Vidin i-am acordat sprijin.
— Şi genovezii.
— Ah, iată o glumă bună! Patru sute de luptători? Genova nu pricepe
că Murad le va tăia comerţul din Marea Neagră. Nici veneţienii nu înţeleg.
Sau te pomeneşti că speră a obţine prin tratative favorurile sultanului.
Sigismund al Ungariei i-a făgăduit mult lui Ioan şi nu i-a dat nimic. La fel
a făcut şi regele Poloniei. Imperiul bizantin nu-i poate da nimic, fiindcă
are el nevoie de ajutor. Însă cel mai mult va păgubi Iagello. Comerţul
polonez va ajunge la bunul plac al sultanului.
— Dar Moldova?
— Petru Muşat e vasalul lui Iagello. Deci să nu mai vorbim. Când te
întorci la Adrianopole?
— Cred că mâine seară voi fi pe drum.
— Mda! Ai făcut bună treabă acolo.
— M-au ajutat legăturile mari pe care le am printre oamenii
sultanului. Darurile totdeauna îţi aduc prietenii. Dacă nu sincere, cel puţin
folositoare.
— Şi nu te strâmtorezi în privinţa banilor?
— Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare şi mirodenii câştigă
mult. Zău, îmi vine să cred că în aceşti doi ani am devenit un bun
negustor.
 — Cum le explici slujitorilor când lipseşti din Adrianopole?
— Ah, măria-ta! Un bun negustor e un obişnuit al drumurilor.
— Te-a bănuit cineva în ultima vreme acolo?
— M-a bănuit. E vorba despre regretatul meu prieten Ismail. Un
bărbat gros cât un butoi şi isteţ cum puţini am întâlnit. Ismail doarme
acum somnul de veci în apele fluviului Mariţa.
— Ce gânduri ai?
— Va trebui să fac mai mare vrajbă printre oamenii lui Murad. Şi mai
ales să semăn neîncredere între ei. Apoi, am nevoie de multe ştiri. Uneori,
ştirile preţuiesc cât o victorie pe câmpul de luptă.
— Ai fost la Constantinopole?
— De câteva ori. Am acolo frumoase legături de negustorie.
— Cum stau lucrurile în imperiu? Eu am adunat unele ştiri prin
iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi.
Nufărul Alb zâmbi, fiindcă înţelegea bine cât e de greu a te descurca
într-un labirint de intrigi ca cel din Constantinopole.
— Cred că Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept că turcii
i-au prins într-un cleşte de fier, însă e sigur că înţeleptul Murad aşteaptă
cu răbdare momentul prielnic. Împăratul de la Constantinopole, conştient
de pericol, încearcă alianţe prin ţările creştine, însă până acum nu a
căpătat decât promisiuni în doi peri. Vistieria lui e goală. Totuşi ar fi greu
să credem că în capitala vechiului imperiu e sărăcie. S-au ridicat o seamă
de dregători atât de bogaţi, încât bazileul e un biet sărman pe lângă ei.
Cei bogaţi îşi trimit averile la Genova, la Florenţa şi la Veneţia. Nimeni nu
mai crede în viitorul imperiului. Poate nici bazileul. Oştile slujesc de multă
vreme fără plată. De va fi o răscoală a lor, Murad va şti că a sosit
momentul prielnic pentru asediu. Turcii au multe iscoade acolo.
— Dar despre fiii fratelui Dan ai aflat ceva?
— Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva în Imperiul turcesc. Cel
puţin aşa au ajuns la mine unele zvonuri. Păcat că nu e aici, alături de
noi. Ba mi-e teamă că lucrează acolo împotriva noastră. Altfel, nu văd de
ce ar sta la turci. Despre al doilea Dan nu ştim nimic. Ioan Dan, după cum
ştiţi, s-a născut dintr-o dragoste tăinuită. Mama sa, Dumitra, de teama
doamnei Maria, soţia legitimă a voievodului Dan, s-a refugiat la Raguza
când micuţul Ioan avea doar câteva luni. De atunci i s-a pierdut urma.
— Mda! murmură Mircea îngândurat. I-aş fi dorit pe aceşti nepoţi
lângă noi. Poate că, sfătuiţi rău, se tem de mine şi pribegesc în sărăcie.
Lucru ce nu se cuvine unor fii de domn.
— Cel puţin despre Ioan Dan ştim că nu a dus-o prea bine cât a stat
la Raguza, grăi Nufărul Alb îngândurat. La Raguza sunt mulţi români, iar
pe aproape câteva sate româneşti. Anul trecut am fost acolo. Tot
întrebând, am dat de un fir. Un fost slujitor al frumoasei Dumitra mi-a
mărturisit că, în urmă cu mulţi ani, ceva trimişi ai doamnei Maria au
răscolit Raguza în căutarea ei şi a micuţului Ioan. Dumitra a prins de
veste şi a părăsit oraşul în mare taină.
— Mare păcat! spuse vodă, cu adâncă mâhnire. Nepoţii mei ocolesc
singura uşă la care ar trebui să bată. Dacă trăieşte, cred că Ioan e acum
un flăcău în toată puterea.
— Măria-ta! zâmbi Nufărul Alb. Poate că într-o zi vor găsi uşa.
Capitolul 5

În vreme ce Nufărul Alb şedea de vorbă cu domnul ţării, un bărbat

înalt, la fel de lat în umeri ca şi faimosul erou al Balcanilor, călca grăbit pe
una din străzile Argeşului, destul de populate la miezul nopţii. Populate,
fiindcă petrecerea de la palatul domnesc dăduse prilej altei petreceri a
localnicilor. Pe la multe case, în spatele perdelelor, lumânările vegheau ca
în toiul serii. Oamenii doreau să profite. În zori, sau în câteva zile, vodă
avea să ridice oastea cea mare a ţării, iar în astfel de situaţii nimeni nu se
mai gândeşte la petreceri. Bărbatul înalt privea casele nu cu ochiul distrat
al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte părţi. Tot cercetând, zăbovi
după o vreme în faţa unei porţi de fier. Înconjurată cu un zid înalt, o casă
frumoasă, mult prea mare pentru un om de rând, pe jumătate ascunsă de
boschete şi brazi, se vedea totuşi clar în bătaia lunii. Câţiva slujitori tineri,
dimpreună cu ceva însoţitoare pe măsura lor, încetară o clipă hârjoana,
aşteptând ca tânărul cavaler, căci asta era necunoscutul după straie, să
treacă mai departe. Cum străinul nu arăta grabă şi spre mirarea lor puse
mâna pe clanţa porţii de fier, unul dintre slujitori îndrăzni să-i spună:
— Înălţimea-voastră să nu-mi luaţi în nume de rău, cred că veniţi de
la bal şi numai asta vă face să greşiţi poarta. Omul când gustă o ulcică...
— Nu stă aici boierul Voicu? îl întrerupse cavalerul.
— Aici stă, domnule, însă cred că ceasul nu-i potrivit pentru o vizită.
— Dar lumânările din casă încă mai ard!
— Aşa este, înălţimea-voastră. Boierul suferă de gută şi doarme
puţin.
— Trebuie să-i vorbesc.
— Până la ziuă nu vă putem lăsa. Ne alegem cu pedepse aspre.
Necunoscutul scoase doi perperi şi-i strecură în palma slujitorului.
Apoi trase de pe deget un inel, după care grăi prietenos:
— Arată-i acest inel stăpânului tău!
Încurajat de cele două monede, slujitorul intră în casă. Pentru o
sumă ca aceea putea să rişte a-l mânia pe boier. Totuşi, spre uimirea
celorlalţi slujitori, acesta reveni curând.
— Poftiţi, înălţimea-voastră!
La apariţia cavalerului, bătrânul Voicu sări din pat, destul de sprinten
pentru guta care îl supăra de vreo câteva zile, şi ridică un sfeşnic.
Luminată din plin, faţa tânărului oaspete putu fi cercetată până la
amănunt.
— Măria-ta! bâigui Voicu.
— A, nu! râse musafirul. Titlul nu mi se potriveşte.
— Ah, aşa e! Puterile mi-au slăbit din cauza gutei, însă ochii au
rămas buni. Au trecut opt ani de când v-am văzut ultima oară. Aţi
crescut, domnule. Adică vorbesc anapoda. Sunteţi un cavaler chipeş cum
rar întâlneşti.
După primele clipe de bucurie, faţa lui Voicu dădu semne de
îngrijorare.
— Cu ce gânduri aţi venit la Argeş, domnule? îl întrebă, privindu-l
insistent pe tânăr.
— Cu gânduri bune.
 — Bune? Iertaţi-mă, dar n-am priceput! Bune în ce fel?
— Am venit să te văd.
— Numai atât?
— Nu chiar. Mai am şi alte scopuri.
— Păi, tocmai asta mă nelinişteşte. Poate mi-aţi putea da unele
lămuriri. Fiindcă, zău, am nevoie de ele.
— Am venit să-l slujesc pe vodă.
— Minunat, minunat! se înduioşă bătrânul. Mi-aţi luat o piatră de pe
inimă. Acum nu-i timp de răzmeriţă. Ne ameninţă turcii. Dacă dorinţa
voastră e să intraţi în slujba măriei-sale, chiar mâine vom merge la
palatul domnesc, încheie boierul cu entuziasm.
— Asta nu, dragul meu! se împotrivi musafirul zâmbind. Îl voi sluji pe
vodă fără să ştie cine sunt.
— Nu înţeleg, îl privi Voicu bănuitor.
— Vei înţelege mai la urmă.
— Aşa e! se lumină bătrânul. Avem timp pentru asta. Doamna
Dumitra unde e? Trăieşte?
— Mama e bine.
— Atunci mă pot ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea nepoatei
noastre.
— Îţi mulţumesc, domnule! spuse tânărul cu vădită emoţie. Să ştii că
banii domniei-tale i-am cheltuit cu folos. Am învăţat în şcoli bune, iar mai
târziu, o seamă de cavaleri m-au iniţiat în tainele armelor. Lucrez destul
de bine cu lancea, cu spada, cu arcul şi chiar cu armele de foc. Vorbesc
binişor în câteva limbi şi sunt sănătos. Mama locuieşte într-o căsuţă
modestă în Sibiu. Ea mi-a povestit atâtea despre oamenii de aici, despre
frumoasele locuri ale Ţării Româneşti, încât am simţit că trebuie să mă
întorc acasă. Mama îmi spunea că, oricât de bine ţi-ar fi printre străini, ca
acasă nu-i nicăieri. Oricât te-ar iubi străinii, ei nu te vor socoti niciodată
ca pe unul de-ai lor. În privinţa unchiului Mircea, am meditat mult. Acum
nu e vremea să mă arăt.
— Dar te va primi cu bucurie, strigă Voicu.
— Rămâne de văzut. Eu nu ştiu ce gândeşte vodă. Nu ştiu în ce fel
i-ar fi bucuria. De mă va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc,
mă aşteaptă călăul.
— Vai, vai! se tângui bătrânul. E de mirare că poţi crede una ca asta!
Între răposatul voievod Dan, tatăl domniei-voastre şi măria-sa Mircea nu
a fost numai dragoste de fraţi buni, ci şi o mare prietenie. Doar au domnit
o vreme împreună. Când părintele vostru a fost ucis de ţarul Şişman cu
pumnal viclean, măria-sa Mircea a ţinut post negru o săptămână
încheiată. Comitele Staicu are aceleaşi drepturi la domnie şi nu-l
prigoneşte nimeni. Ba aş zice că vodă îl iubeşte mult. Voi nu aveţi avere,
fiindcă întreaga moştenire a răposatului Dan-voievod a fost lăsată fraţilor
voştri. Acum câţiva ani, nimeni nu mai ştia că trăiţi. Vodă vă va înzestra
cu un castel, fiindcă aşa e firesc. Dacă Staicu ar gândi ca voi...
— Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o mică deosebire. Îl voi sluji
pe vodă până când va veni timpul să afle. Poate că într-o zi îmi veţi fi
martor în faţa măriei-sale.
— Până atunci s-ar putea să mor, protestă Voicu.
— M-ar mâhni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine să ştii că
lucrez în folosul Ţării Româneşti de aproape doi ani.
Curând, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan-vodă, părăsi casa.
Paşii tânărului Ioan răsunară o vreme de-a lungul străzii, apoi zgomotul
se pierdu în noapte.
„Poate că e mai bine aşa, gândi Voicu. Ioan e un cavaler plin de
înţelepciune, fiindcă are tăria să aştepte.”

Trecuse de miezul nopţii. Balul parcă se mai domolise. O seamă de

curteni plecaseră pe la casele lor. Numai tineretul nu luă seama la goana
timpului. Părintele Sima, aşezat între Cotae şi Gogoaşă, făcuse la început
unele mofturi. Rangul său de comandant al Snagovului nu era destul de
mare pentru a se număra printre invitaţii măriei-sale, dar nici atât de mic
încât să stea alături de slujitorii cavalerului blond. Însă, cum nimeni nu-l
luă în seamă, cum alţii egali cu el nu întâlnise, mai suspinând, mai cu
unele jalnice ţoşcăituri ale buzelor sale mari, acceptase invitaţia celor doi
cumetri. Masa lor, ascunsă jumătate într-un boschet, jumătate sub
coroana înflorită a unui pom, era destul de retrasă astfel că cel puţin în
privinţa liniştii aveau temeiuri de satisfacţie. Destul de rar perechile de
îndrăgostiţi nimereau peste ei din greşeală, însă totdeauna cu exclamaţii
de mirare. După primele căni de vin, Sima începu să vadă lucrurile în alt
chip, iar când se chercheli de-a binelea, nu mai găsi nici o deosebire de
rang între el şi cei doi cumetri. Ba s-ar fi putut spune că era chiar
încântat. În altă companie, greu i-ar fi dat cineva atâta cinstire. Onoraţi
de tovărăşia grăsunului, Cotae şi Gogoaşă se întrecură într-o mie de mici
atenţii. Lui îi umpleau întâi cana, lui îi ofereau cea mai bună bucăţică din
mielul copt în spuză. Pentru el închinau la fiecare cană, iar acesta
răspundea măreţ:
— Hm!
Abia dincolo de cea de-a patra grăi cu mai puţină acreală:
— Beţi, păcătoşilor, sub privirile noastre îngăduitoare! Că şi înţeleptul
Solomon s-a coborât uneori în mulţime.
La a cincea murmură blând:
— Nimicnicii... toate sunt nimicnicii.
Dincolo de a şasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea fragedă,
mulţumindu-se doar a deschide gura, fiindcă atât Cotae cât şi Gogoaşă,
fericiţi de aşa companie înşfăcau bucăţile cele mai bune şi-l îndopau pe
întrecute. Nu se ştie din ce pricină, Sima i se adresa numai lui Cotae,
căruia îi mulţumea la fiecare bucată de carne:
— Domnule...
La început, auzind cuvântul „domnule”, Cotae privise peste umăr
pentru a se încredinţa că nu altuia îi fusese adresat. Apoi se obişnuise
destul de repede, semn că-i plăcea cuvântul acela.

Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazăr şi cavalerul

blond şedeau de taină undeva la marginea parcului. Mândrele trăsuri
ieşeau una după alta prin porţile cele mari ale palatului domnesc. În sala
balului slujitorii strângeau vesela. Aplecat peste masă, Cotae îi vorbea
grăsunului Sima la ureche.
— Poate o să vă mire faptu că nu mi-am cunoscut părinţii. De aia
cred că am fost lepădat la naştere. După ce m-am făcut mare, mi-am
căutat părinţii, însă fără folos. Era greu, fiindcă nu purtam la gât o
frumoasă bijuterie de aur cu pietre lucitoare, în a cărei deschizătură să se
afle taina legăturilor mele de rudenie. Îţi închipui, sfinţia-ta, ce eleganţă
ar fi căpătat povestirea asta dacă un prinţ sau chiar regele Ungariei ar fi
strigat cu lacrimi în ochi: „Iată fiul nostru, iată bijuteria prin care îl
recunoaştem”. D-aia sunt de părere că la naştere toţi pruncii ar trebui să
poarte câte o frumoasă bijuterie. Am împlinit douăzeci de ani într-o
primăvară. Şi taman în ziua aia boieru’ din satu’ vecin striga în gura mare
că fata lui îi va da mâna ăluia care îi ară pământu’. Fata şedea alături de
boier. M-am înfăţişat dinaintea lor şi m-am prins să isprăvesc eu arătura.
Eram vesel, chibzuind că şi Făt-Frumos a pornit-o de jos, de la greu. Cân’
s-a împlinit sorocu’, toată câmpia era arată. M-am dus la boier să-i cer
plata. „Ehe! a grăit el. Ai împlinit una din alea trei poveri. Acum te
aşteaptă semănătura, abia la toamnă, după cules, e bine să vii.”
Ostenisem greu de atâta muncă, da’ nu-mi părea rău. Dacă primeam
mâna fetei, şi câmpia trecea în stăpânirea mea. Aşa că m-am dus iar
dinaintea lor. Amândoi zâmbeau frumos şi cu bunătate. Zice boieru’:
„Gata, voinice?”
„Gata.”
„Ai cărat bucatele în hambare?”
„Le-am cărat, doamne.”
Atunci s-a înturnat către fată şi i-a zis:
„Dă-i mâna voinicului!”
Fata a scoborât câteva trepte, a întins mâna, a strâns-o pe a mea şi
mi-a grăit dulce:
„Drum bun, flăcăule!”
Zic:
„Domniţă, nu aşa ne-a fost înţelegerea din primăvară.”
„Da cum?” se miră ea.
„Să-mi dai mâna cu trup cu tot.”
„Am pomenit noi ceva despre trup?”
Zic:
„N-ai pomenit, domniţă, da’ se înţelege, că şi Făt Frumos...”
Zice:
„Nu ştiu ce-ai înţeles domnia-ta. Eu ţi-am dat mâna şi m-am ţinut de
cuvânt.”
Am plecat de acolo în mare câştig. Învăţasem că vremea poveştilor a
trecut, iar oamenii trăiesc după alte rânduieli mai adânci. De atunci nu-mi
mai plac poveştile. Tot în anu’ ăla s-a întâmplat să-mi aflu familia. Zău,
sfinţia-ta! Regele de la Buda şi-a adus aminte de mine şi m-a chemat la
oaste. Eu crezusem că habar n-are că trăiesc. Într-o zi a venit să ne vadă.
Toţi oştenii eram îmbrăcaţi frumos şi la fel. Da’ regele şi sfetnicii lui
arătau ca nişte sori în aurăraia multă a ţoalelor. Regele s-a oprit aproape
de noi şi a pornit să grăiască:
„Dragii mei copii!”
M-am uitat în jur cu mare surprindere. După vorbele regelui,
însemna că toţi suntem fraţi. Cam mulţi, ce-i drept, dar nu vedeam nimic
rău în asta.
„Dragii mei copii”, a zis regele din nou.
„Tată! am răcnit din toate puterile. Tată, de douăzeci de ani te caut.”
Regele s-a oprit cu o sprânceană ridicată.
„Care e măgaru’?” a întrebat unul dintre sfetnici.
După ce m-au burduşit bine, i-am zis comandantului:
„Frate, se cuvine oare ca pruncii aceluiaşi părinte să se prigonească
între ei?”
Auzind astfel de vorbe, comandantul s-a luminat la chip şi a poruncit:
„Sloboziţi-l din oaste!”
Am plecat fără păreri de rău. Învăţasem că regele are plăcerea să ne
numească fiii săi, da’ nu suferă să i-o aminteşti.

După mai puţin de trei ceasuri de somn, Cotae şi Gogoaşă porniră să

se îmbrace bombănind. Arad îi aştepta în curtea hanului. Amândoi
cugetară la părţile bune şi rele pe care le aducea o slujbă ca a lor. Despre
stăpân ştiau puţine. Era darnic, fără îndoială, însă un tânăr veşnic pe
drumuri nu împlinea chiar toate condiţiile visate de ei. Şi lor le plăceau
drumeţia şi schimbarea de decor, dar o făcuseră până atunci numai după
pofta inimii, nu la poruncă. Apoi, bagajele crescuseră mult. Purtau cu ei,
pe lângă ce căpătaseră, şi lucrurile stăpânului, ceea ce nu le convenea,
fiindcă în toate călătoriile de până atunci nu avuseseră de a face cu
poverile atât de neplăcute la drum. Cavalerul hotărâse a porni spre
Caliacra. Însă acolo mirosea a război. Se cuvenea oare să rămână mai
departe în slujba tânărului blond? Cu astfel de gânduri coborâră în curtea
hanului şi poate că Arad ar fi fluierat a pagubă după ei dacă nu ar fi
intervenit o nouă pungă burduşită cu ducaţi de aur.
— Păstreaz-o, Cotae! spuse blondul şi i-o aruncă de la distanţă.
Lunganul făcu ochii mari, o prinse din zbor şi murmură cam aiurit:
— Sfinţi părinţi! N-a glumit când a zis că mai căpătăm una la Argeş.
De fapt l-am crezut, altfel nu mai dădea el cu ochii de noi.
Punga aceea doldora îi făcu pe cumetri să lase pentru mai târziu
despărţirea de stăpânul lor. Iar judecând cu dreptate, aşa cum încercau
să o facă, observară că după două zile de slujbă doar erau înţoliţi din
creştet până în tălpi şi pe deasupra căpătaseră şi arme.
În vreme ce Gogoaşă şi Cotae îşi căutau caii, cavalerul Grama veni
alături de blond pentru a-şi lua cuvenitul rămas bun. Drumurile lor se
despărţeau acolo. Dar, cu toate că îşi strânseseră mâinile de trei-patru
ori, cu toate că îşi spuseseră tot ce se cuvenea la asemenea prilej,
micuţul cavaler nu o luă din loc, ci se foi de colo până colo fără un rost
anume.
Cotae reveni din grajd cam îngândurat. Ceva nu era în regulă.
— Domnule! i se adresă stăpânului. Cu mare greutate am găsit caii
noştri, însă în alt grajd. Adică nu în cel... iar şeile lor parcă au intrat în
pământ, că nu le dăm de urmă...
Lunganul nu-şi urmă fraza până la capăt. Privirile sale agere
rămaseră pironite undeva dincolo de stăpân.
 — Fir-aş al naibii! şuieră el admirativ. Nu cumva...?
— Da, nu te-ai înşelat, râse blondul. Aceştia sunt noii voştri cai.
— N-or fi prea scumpi?
— Scumpi, dar merită. Pe unde vom umbla noi, e bine să avem
gonaci sprinteni. De multe ori viaţa omului cade în mari primejdii dacă-i
lipseşte un cal bun.
Celor doi cumetri nu le plăcu cine ştie ce aluzia la primejdiile viitoare.
Trecură totuşi bine peste hopul cu pricina, fiindcă rar văzuseră nişte
armăsari atât de frumoşi. Înalţi, cu picioarele subţiri, nervoase, cu
trupurile suple, cu piepturile largi, puternice, gonacii jucau în loc
neastâmpăraţi. La un semn al cavalerului, Cotae şi Gogoaşă isprăviră
gingaşa contemplare şi săltară în şei, iar după câteva clipe ieşiră pe
poarta cea mare a hanului „Doi cocoşi”. Caii, odihniţi şi plini de putere,
galopau parcă în joacă pe drumul îngust, împrejmuit de înălţimi. Aerul
curat mângâia feţele călăreţilor. Dealurile şi văile acoperite cu vegetaţie
de un verde închis, liniştea desăvârşită, cerul uşor acoperit de nori
albicioşi, ca faţa miresei sub voal, le încântau inimile, iar tropotul cailor
aducea a cântec voinicesc.
Să fi trecut o jumătate de ceas de la plecare când, poate din
obişnuinţă, tânărul blond cătă îndărăt. Un călăreţ se ţinea pe urmele lor în
goană mare. Arad îl recunoscu dintr-o privire pe micuţul Grama.
„Ce o mai fi şi asta? ” gândi el.
Apoi îşi domoli sprintenul gonaci. Slujitorii opriră caii, la fel de miraţi.
— Domnule! striga micuţul cavaler când ajunse destul de aproape,
goniţi ca mânaţi din urmă de toate furiile iadului.
— S-a întâmplat ceva? îl iscodi blondul în vreme ce un zâmbet îi
înflori în colţurile buzelor.
— Cred şi eu că s-a întâmplat. Mi-a venit o idee.
— Să auzim.
— Cam cere timp. Aş zice că nu strică să descălecăm pentru a chibzui
cum se cuvine. Iată colo, in stânga, o pajişte curată ca o gură de rai.
Descălecară cu toţii. Cotae şi Gogoaşă poposiră la oarecare distanţă.
— Trebuia să plec spre Deva, începu micuţul cavaler.
— Mi-ai mai spus-o, râse Arad.
— Ştiu, dar ce nu ţi-am spus e faptul că mi-am luat seama. Pană la
Deva drumul e lung, aşa că...
— Aşa că?
— M-am gândit să rămânem împreună.
— Eu doar am sperat, îl privi şăgalnic tânărul blond.
— Zău? Atunci n-ai nimic împotrivă?
— Nu prea. Ba chiar mă bucur, însă nu cred că hotărârea
domniei-tale e destul de înţeleaptă. Eu voi coborî dincolo de Dunăre unde
miroase a război şi a primejdii. Pentru mine, drumul pe care îl fac are un
scop. Pentru domnia-ta, nici unul.
— Crezi? Acolo unde zăngănesc armele totdeauna se iveşte prilejul
de a-ţi face un nume şi a câştiga aur.
— Adevărat! aprobă blondul cu ironie. Acolo unde zăngănesc armele
totdeauna se iveşte prilejul să rămâi fără căpăţână. Pe când la vreme de
linişte...
— Oho! îl întrerupse Grama. Ai uitat pesemne că la turnirul de ieri
tocmai căpăţâna mea era în joc.
— Te-a silit cineva?
— Auzi vorbă! Sigur că m-a silit. M-a silit lipsa de sunători. Aşa că nu
merită să despicăm firul în patru.
— Deci eşti hotărât să mergi cu mine chiar dacă nu mă cunoşti
destul?
— Ah, dragul meu! îi întoarse Grama ironia. Pe om îl cunoşti uneori
într-o clipă sau nu-l cunoşti toată viaţa. D-aia mă bucur că ai pus
întrebarea. În privinţa domniei-tale mi se pare că ştiu destul. M-ai ajutat
fără să te întrebi dacă vei primi vreodată aurul cheltuit cu mine. Apoi sunt
nevoit să-mi încerc norocul dincolo de Dunăre. Mă obligă sărăcia lucie.
Ţi-am mai spus că nobilul meu părinte a avut nefericita inspiraţie să joace
la zaruri întreaga noastră avere şi să o piardă. Am două surori bune de
măritat, dar nu le ia nimeni fără zestre. Şi, în sfârşit, mi-am pus în gând
să răscumpăr ceea ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am
nevoie de douăzeci de mii de ducaţi de aur.
— Drace! murmură blondul. Nobilul vostru părinte ştie să piardă, nu
se încurcă cu mărunţişuri.
— Aiurea! Nişte ticăloşi l-au îmbătat şi au jucat cu zaruri măsluite.
Cândva mă voi răfui şi cu ei.
— Merită, dar să revenim la ale noastre. Am înţeles că surorile
domniei-tale sunt azi atât de strâmtorate, încât au nevoie de bani ca de
aer. Întâmplarea face să-i port şi eu cuiva de grijă. Aşa stând lucrurile, îl
voi trimite pe unul din slujitorii mei să ducă două pungi. Una pentru
surorile Grama, alta pentru o anumită persoană.
— Hm! N-aş vrea să spun vorbă mare, se încruntă micuţul cavaler,
însă mi-e teamă că cei doi cumetri sunt în stare să fure până şi ouăle de
sub cloşcă. A le încredinţa două pungi e ca şi cum le-ai arunca pe gârlă.
— Cândva tot trebuie să-i pun la încercare.
— Cu ultimii mei bani?
— Numai cu ai mei.
— Adică, vrei să mă îndatorezi iar?
— A nu, râse blondul. Acum, că suntem asociaţi, nu se mai pune
problema unui împrumut, fiindcă va trebui să cheltuim din aceeaşi pungă.
După ce chibzui preţ de câteva minute, le făcu un semn celor doi
slujitori.
— Gogoaşă! i se adresă mărunţelului cu asprime. Va trebui să faci un
drum la Sibiu şi de acolo la Deva.
— Fără Cotae?
— Fără.
— Vai, domnule, bătu în retragere Gogoaşă, poate nu ştiţi că am
dese atacuri de gută. O călătorie singur... atâta amar de drum... Pe urmă
s-ar putea să nu vă mai găsesc... însă alături de Cotae...
— Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine două pungi. Una la Sibiu şi una la
Deva.
— Cu bani?
— Doar nu goale! Cam cât cheltuieşti tu într-o lună?
— La vreme de belşug sau de sărăcie?
— De belşug.
— Păi să tot fie vreo doi ducaţi de aur, domnule, grăi Gogoaşă,
socotind că exagerează niţel.
— Bine! Vei cheltui şase. Însă de banii din pungi să nu te atingi. Voi
avea grijă să te răsplătesc la întoarcere.
„Sfântă Paraschiva! chibzui slujitorul. Taman cât un boier.”
— Nu mă ating, domnule.
Cavalerul blond puse în cele două pungi câte treizeci şi cinci de ducaţi
de aur, mulţumindu-i în gând pentru ei bătrânului Voicu. Apoi îi ceru lui
Gogoaşă să repete adresele din Sibiu şi din Deva. Când se convinse că
acesta le memorase bine, îi mai dădu câteva poveţe, de care şiretul
slujitor nu prea avea nevoie.
Porniră din nou la drum. După vreo trei sferturi de ceas, Gogoaşă se
despărţi de ceilalţi şi o luă spre nord.
„Iată-mă bogat, socoti el. Să mă ia naiba, niciodată n-am visat atâta
aur! Stăpânul zicea să mă întorc iute la mănăstirea Snagovului până ce
voi primi un semn al său. Dacă-l ascult, înseamnă că harurile cerului s-au
îndepărtat de mine şi mi-au luat minţile. Că am dat în mintea copiilor. Am
şaptezeci şi şase de ducaţi de aur, un cal de rasă, două topoare, straie noi
ca ale pricopsiţilor şi câteva schimburi. Cu aşa avere...”
De bucurie, începu să cânte. Dar nu era un cântec năvalnic, vesel, ci
un fel de lătrat acrişor, fiindcă bucuria sa era numai aparentă. Simţea,
încă nedesluşit, că îl apasă ceva. O nelinişte sau o nemulţumire asupra
căreia porni să cugete adânc, iar semnul că îl munceau nişte gânduri se
vădi în numeroasele ţoşcăituri din buze, care îl descumpăniră până şi pe
minunatul său gonaci.

Revenită la castel cu puţin înainte de înserare, Margareta urcă în

odaia ei. Comitele Staicu se abătuse din drum pe la mănăstirea
Snagovului. După părerile doamnei, un adevărat cavaler nu s-ar fi aplecat
spre astfel de necuviinţă. Fiindcă firesc ar fi fost să o conducă până acasă.
— Nenorocită soartă! hohoti ea. Singură şi legată pentru totdeauna
de un soţ pe care nu l-am dorit! Oare să nu existe nici o scăpare pentru
mine? Mâine voi sta de vorbă cu el. Poate mă ajută să-mi recapăt liniştea.
Cuprinsă de astfel de gânduri, adormi târziu, cu speranţa că poate îl
va îndupleca. Dar a doua zi, tot ce plănuise căzu ca o pasăre cu aripile
frânte. Majordomul castelului o înştiinţă că Staicu plecase în zori şi că va
lipsi multă vreme.
Capitolul 6

Oştile de achingii ale marelui-vizir Ali-paşa coborau din munţi către

mare. Ziua de 26 mai a anului 1388 abia începuse. Peste noapte, parcă
mai mult în joacă, se scuturaseră câţiva nori. În zori, apa mai stăruia doar
pe firele de iarbă sau pe frunzele arborilor. Totuşi, aerul de după scurta
ploaie înviorase câmpia de la poalele Balcanilor. Ivit pe o culme de deal,
Ali privi către mare. Oraşul Varna, ţinta atacului său, nu i se arătă, şi nici
albastrul nesfârşit al mării. Călăuzele îl înştiinţară că avangarda
achinghiilor va ajunge acolo peste şapte-opt ceasuri. Fâşia de câmpie de
la picioarele lui semăna cu marea după furtună. Dună, vale, iar dună, iar
vale, şi tot aşa cine ştie cât. Pe chipul său prelung, arămiu, apăruse un
zâmbet. Oare de satisfacţie? Aşa se părea. Ieşise cu bine din strâmtorile
munţilor. Cu fiecare pas, câmpia intra în stăpânirea Imperiului turcesc.
Nimeni nu-i şezuse în faţă cu oşti de-a lungul drumului. Nimeni nu se
încumetase cu oşti împotriva achingiilor săi. Ali era tânăr. Abia împlinise
treizeci şi şase de ani. Meseria armelor o învăţase la cele mai bune şcoli,
deschise doar pentru fiii marilor dregători. Apoi îşi desăvârşise pregătirea
într-o seamă de lupte prin adâncurile Asiei. După datina păstrată cu
severitate, pornise ca simplu arcaş. Când i se încredinţase comanda
asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un oştean încercat. După câţiva
ani, numele lui se rostea în legătură cu unele victorii de răsunet. Urcase
treptele ierarhiei militare până pe culmi, dar nu datorită originii sale, ci
însuşirilor de comandant.
Avangarda formată din două-trei mii de călăreţi îşi struni caii şi, la un
semn al marelui vizir, porni în trap întins către Varna. Restul oştilor,
frumos împărţite în pâlcuri, se mişca domol ca un tăvălug uriaş.
Îmbrăcămintea roşie, tivită cu alb, acoperea pentru o vreme câte o coastă
de deal sau stăruia prin văi. Verdele vegetaţiei ascuns sub trupurile cailor
pierdea din vedere, iar culoarea roşie acoperea văile treptat, ca apa care
se revarsă peste maluri. Mulţimea steagurilor cu semilună ce nu se
aplecaseră în faţa duşmanului îi dădeau un sentiment de mândrie. Ali nu
se grăbea. El ştia bine că la război pripeala aduce mari neajunsuri.
Drumurile slabe nu îngăduiau căruţele grele. Din această cauză, hrana
oştenilor era purtată în samarele a trei mii de cai. Alţi trei mii transportau
corturile, atât de necesare la vreme de popas. Ali învăţase ce înseamnă
odihna bună de dinaintea unor lupte. Mulţi comandanţi suferiseră
înfrângeri datorită oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit.
Iscoadele sale controlau pădurile şi văgăunile până departe. Tabără de
noapte făcea numai după ce era sigur că eventualii duşmani nu-l vor lua
din somn.
Minunatul armăsar alb al tânărului comandant se ridică în două
picioare gata să pornească în galop. Ali-paşa coborî dealul îngândurat.
Avea oşteni buni şi destui. Nimeni nu i-ar fi putut face faţă în Balcani, dar
Varna înconjurată cu ziduri mari putea să reziste multă vreme.
Şaisprezece corăbii turceşti sub comanda înţeleptului Abdulah porniseră
să blocheze intrarea portului, astfel că aprovizionarea pe mare a ghiaurilor
avea să fie zădărnicită. Iscoadele îl vestiseră că în Varna sunt vreo opt mii
de apărători. Destul de puţini, însă puternici la adăpostul zidurilor.
 „O fi ajuns Abdulah în faţa portului? se întrebă tânărul comandant.
Prea puţine corăbii! Aud că regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci. Poate
că lupta pe mare a şi început. În sfatul Divanului am cerut cincizeci de
corăbii. Duşmanii mei au stat împotrivă şi l-au convins pe sultanul Murad
că Varna, cu zidurile ei şubrede, poate fi luată uşor pe uscat. Că apărătorii
sunt de adunătură şi slab pregătiţi. Că la vederea oştilor marelui padişah
vor deschide porţile îngroziţi şi umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a
înţeles jocul duşmanilor mei. Atacat de pe mare şi de pe uscat, un port
poate fi cucerit uşor. Dar iată că, pe mare, Varna are mai multe corăbii.
Mi-e teamă de o înfrângere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombarde, însă
adversarii mei l-au convins pe Murad că ele îmi vor îngreuia drumul. Cu
ce să dobor zidurile Varnei? Cu mâinile goale? Duşmanii mei vor ca
această campanie să se sfârşească prost. Ei ştiu că, de nu voi lua Varna şi
Dobrogea, nu numai poziţia mea va fi în pericol, ci şi viaţa. Murad nu mă
iubeşte, fiindcă nu-l linguşesc şi-i arăt adesea greşelile pe care le face
dintr-un orgoliu nemăsurat. E de mirare că până şi unii dintre cei mai
inteligenţi oameni se lasă cu plăcere să fie linguşiţi. Mi-a mers faima că
nu cunosc amărăciunea înfrângerii pe câmpul de luptă. Doar pentru asta
mă păstrează Murad. Dar ce va fi când voi pierde? Padişahul va uita
vechile victorii.”
Aproape de miezul nopţii, oştile marelui vizir poposiră în faţa Varnei.
Între ele şi zidurile oraşului distanţa nu era mai mare de o milă. Treizeci
de mii de achingii descălecară în vederea odihnei. Cei pricepuţi la
ridicarea corturilor munceau pe tăcute. Însoţit de aghiotantul său Ibrahim,
Ali ocoli tabăra, mulţumit de felul în care se desfăşurau lucrările. Mulţi
dintre oamenii săi erau oşteni vechi, căliţi în numeroase lupte. Aceştia îl
însoţiseră în campaniile din Asia-Mică.
După un ceas, marele vizir intră în cortul său. O singură lumânare
aducea acolo puţină lumină. Afară, în bătaia lunii, întunericul arăta mai
slab decât înăuntru. Spre deosebire de alţi comandanţi, Ali nu purta cu el
slujitori, femei din harem, eunuci şi sfetnici. Pe toate acestea le socotea o
povară fără rost. Doar doi oşteni se ocupau de măruntele treburi din jurul
său. Nimeni nu-l dezbrăca, nimeni nu-l ajuta să se îmbrace. În campanie,
el dorea să fie la fel cu ceilalţi oşteni.
— Ibrahim!
— Poruncă, strălucitorule!
— Să se pună trei rânduri de străji, după obiceiul nostru! Cinci mii de
călăreţi vor veghea gata de luptă! Ceilalţi să-şi cate odihnă în corturi!
— Aşa va fi, strălucitorule!
În timp ce Ibrahim aduna comandanţii de pâlcuri, Ali părăsi cortul şi
privi către Varna. Sub apăsarea nopţii zidurile oraşului semănau cu o pată
imensă. Nici o lumină pe ele. Totul parcă aducea a pustiu. În urma
vizirului răzbi un zgomot de paşi.
— Tu eşti, Ibrahim? întrebă fără să se întoarcă.
— Eu, strălucitorule. Iscoada noastră Ben-Din a sosit adineauri şi
doreşte să-ţi vorbească.
Marele vizir privi peste umăr îngândurat. Omul căzu în genunchi şi
atinse pământul cu fruntea.
— Ah, Ben-Din, lasă prostiile! îl dojeni comandantul. Asemenea
fleacuri sunt bune doar în lenevia palatelor. Nu ploconeli aştept de la tine.
Ce veşti ai?
— Proaste, înălţimea-ta. Flota măritului Abdulah a fost înfrântă ieri în
zori.
Ali ştia să primească veştile rele, ca şi pe cele bune. Altul poate că
şi-ar fi arătat mânia sau disperarea. El se mulţumi doar să asculte.
— Spune, Ben-Din! grăi cu blândeţe.
— Prea mare lucru nu ştiu, înălţimea-ta. Bătălia s-a desfăşurat prea
departe pentru ochiul meu. Abia când primele corăbii ale regelui Ioan s-au
întors în port am aflat că măritul Abdulah a fost înfrânt. După spusele
marinarilor, şapte dintre corăbiile noastre s-au scufundat.
— Câte corăbii a avut Ioan al Dobrogii?
— Am auzit că vreo treizeci şi ceva.
— Şi câte a pierdut el?
— Se spune că două.
„Aşa cum am prevăzut”, reflectă cu amărăciune Ali.
— Dar în oraş ce e?
— Pregătirile de apărare s-au încheiat acum cinci-şase zile.
— Îţi arde de şagă! se răsti marele vizir.
— Nu prea.
— Poate nu te-ai uitat cu atenţie. Nimeni nu ştie despre venirea
noastră.
Ben-Din se mulţumi să zâmbească. Cine s-ar fi priceput mai bine ca
el! Împiedicat de slaba lumină, comandantul nu-i observă zâmbetul, însă
îl bănui. Ben-Din lucra pentru el de vreo zece ani. Se cunoşteau bine unul
pe altul.
— Dacă Varna şi-a încheiat pregătirile acum cinci-şase zile, înseamnă
că acolo s-a aflat cu mult înainte despre ţinta atacului nostru, spuse Ali,
parcă mai mult pentru sine.
— De trei săptămâni, înălţimea-ta. Acum vreo douăzeci de zile s-a
zvonit la Varna că treizeci de mii de oameni vor urca prin pasurile
Balcanilor, întâi împotriva acestui port, apoi asupra Dobrogii. Până şi
faptul că măritul Abdulah va încerca o blocadă cu şaisprezece corăbii se
ştie aici.
— Curios! murmură vizirul. Câţi oameni apără oraşul?
— Vreo şapte-opt mii.
— Dar zidurile cum sunt?
— Cele din port, slabe, măcinate de timp. Dacă măritul Abdulah ar fi
venit cu mai multe corăbii...
— Lasă asta, Ben-Din! Nu zidurile acelea mă interesează acum, ci
celelalte, de către uscat.
— Vai, înălţimea-ta! se tângui Ben-Din. De zidurile din faţa noastră
nu se poate apropia nimeni. Cel puţin eu n-am reuşit. Iar ceea ce am
văzut de departe îmi spune puţin.
— N-ai încercat să stai de vorbă cu oştenii ghiauri?
— Ba chiar am făcut-o adesea.
— Şi?
— Părerile sunt împărţite. Unii spun că cele mai slabe ziduri sunt în
partea de miazăzi. Alţii, că tocmai acolo s-au făcut mari întărituri.
— Regele Ioan e în oraş?
— De trei zile, înălţimea-ta.
 — Cine crezi că a răspândit ştirea despre atacul nostru?
— Nufărul Alb. Toată lumea vorbeşte despre asta. Când m-ai trimis
aici, nu mi-a trecut prin minte că vei ataca Varna atât de repede. Când
am văzut oştile noastre, am început să mă dumiresc. Dar ghiaurii numai
despre asta vorbeau.
— Nufărul Alb! exclamă Ali. Bine, Ben-Din! Poţi să pleci. Mâine vei
primi obişnuita pungă cu aur.
Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim tăcură o vreme fiecare cu gândurile lui.
Luna intrase în nori. Doar nechezatul miilor de cai spărgea uneori liniştea
nopţii. Dinspre mare, un curent de aer mai aspru înfiora câmpia.
— Atacăm în zori? întrebă aghiotantul.
— Nu. Oamenii au nevoie de odihnă. Mâine, meşterii noştri vor intra
cu topoarele în pădurea din spate. Avem nevoie de scări. Îţi aminteşti,
Ibrahim, că la Sabaha, acum cinci ani, ne-au lipsit bombardele ca şi azi?
— Cine ar putea să uite, strălucitorule? Puţini credeau că vom cuceri
cetatea. Dar tu, stăpâne, ai fost chibzuit. Din porunca ta s-au lucrat plute,
iar în toiul nopţii oamenii noştri au pornit atacul pe mare. Totdeauna
zidurile dinspre apă sunt mai slabe.
— Da, aşa a fost, râse Ali, mulţumit de amintirea acelor zile
frumoase. Aşa a fost atunci, însă apărătorii Sabahăi abia erau o mie.
— Ah, strălucitorule! suspină Ibrahim. O clipă am crezut că vom
repeta isprava de la Sabaha.
— Ai uitat de corăbiile Varnei, zâmbi marele vizir. La Sabaha erau
două. Aici sunt peste treizeci. Ele ne-ar scufunda plutele înainte de a
ajunge noi la gura portului.
— Te-ai gândit la altceva, strălucitorule?
— M-am gândit. Vom ataca de pe uscat, până când vom ghici părţile
mai slabe ale zidurilor Varnei.
— Vor fi pierderi mari.
— Ştiu, dar nu avem de ales. Însă nu asta mă tulbură. Acum două
luni, când am hotărât atacul împotriva Dobrogei şi Varnei, în Divanul cel
Mic eram doar şase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul
Sabahaddin, Suhar-paşa şi Fareddin-paşa. În tot Imperiul turcesc, numai
noi ştiam despre această campanie. Cine a putut să trădeze? Murad în nici
un caz. Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mâna în foc. Deci, rămân trei.
Sabahaddin şi Suhar-paşa sunt duşmanii mei cei mai înverşunaţi.
Fareddin-paşa mi-e prieten, dacă se poate numi astfel. Un prieten dintre
aceia care nu-ţi trezesc destulă încredere. E lacom. Pentru aur, ar fi în
stare de orice. Unul dintre ei a trădat. Achingiii mei au aflat abia ieri că
vom ataca Varna, iar despre Dobrogea încă nu ştiu nimic.
— Strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Anul trecut, când s-a hotărât
atacul de la Polènik, în sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei şase
despre care vorbeşti.
— Nu! murmură Ali îngândurat. Atunci a lipsit Abdulah. Şi
Suhar-paşa a lipsit. Era bolnav. Ca şi acum, ghiaurii au aflat de la Nufărul
Alb că vor fi atacaţi. E bine că mi-ai amintit de Polènik, fiindcă îi scoatem
cu totul de sub bănuiala noastră pe Abdulah şi pe Suhar. Iată deci că au
rămas Sabahaddin şi Fereddin. Unul dintre ei lucrează cu Nufărul Alb.
Poate că îi dă ştirile pe plată, sau pur şi simplu e tras de limbă. Va trebui
să-i scriu padişahului chiar în această noapte. O ştafetă...
 — Nu e bine, strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Sultanul va crede
că doreşti să arunci o lumină proastă asupra celor doi. Fără dovezi
împotriva unuia dintre ei, nimeni nu-ţi va da crezare. Sau, să zicem că
padişahul va fi de acord să-i supravegheze pe cei doi duşmani ai tăi, dar
cine o va face? Ai mai multă încredere în oamenii sultanului decât într-ai
noştri? O vorbă scăpată fără rost ne poate da peste cap toate planurile.
— Ai dreptate, oftă Ali. Eu trebuie să-i supraveghez. Ben-Din e cel
mai nimerit pentru asta. Îl voi trimite pe el la Adrianopole. El are acolo
câţiva oameni la fel de iscusiţi. Nufărul Alb la Adrianopole îşi face jocul,
fiindcă în altă parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin şi
Fareddin vor fi urmăriţi zi şi noapte. În felul acesta s-ar putea să ajungem
la Nufăr.
— Greu, strălucitorule! zâmbi Ibrahim. Cei doi duşmani ai tăi vor sta
de vorbă cu atât de mulţi oameni, încât ar însemna să-l căutăm pe Nufăr
cine ştie câtă vreme. Ben-Din s-ar putea lovi de el în fiecare zi fără să-l
bănuiască.
— Ce propui?
— Să amânăm asta până ne vom întoarce la Adrianopole. Atunci să
faci în aşa fel încât să se discute în Micul Divan o nouă călcare cu oşti. De
pildă, să-l convingi pe padişah că-i folositor să ieşim în pradă dincolo de
Dunăre. Şi ar fi bine ca la acel sfat să lipsească ori Sabahaddin, ori
Fareddin. Pentru asta veţi găsi un prilej. De va fi acolo numai Sabahaddin
când veţi lua hotărârea voastră, nu ne va rămâne decât să aşteptăm.
Dacă ştirea nu va ajunge la Nufărul Alb, înseamnă că trădătorul e
Fareddin. Dacă va ajunge, va trebui să-l urmărim doar pe Sabahaddin,
fiindcă el e trădătorul.
— Minunat, dragul meu! exclamă Ali-paşa. Totuşi, noi mai zăbovim
pe aici. Ben-Din îşi poate începe cercetările de pe acum. Poate are noroc
şi dăm peste Nufărul Alb.
— Nu văd nimic rău în asta, fu de acord Ibrahim. Am scăpa şi de
Nufăr şi de unul dintre duşmanii tăi cei mai mari. Iar padişahul va
înţelege că eşti de neînlocuit.
— Îmi place chibzuiala ta, râse marele vizir.
— Sunt silit să o am, zâmbi acesta. Altfel nu m-ai fi ţinut pe lângă
tine de-a lungul timpului.
— Adevărat! răspunse Ali cu sinceritate. Să-l cauţi pe Ben-Din! Am
mare încredere în el. E şiret, scump la vorbă şi iscusit ca nimeni altul.
Cine ar fi putut ieşi dintr-o cetate ce se aşteaptă să fie atacată? Peste un
ceas va porni spre Adrianopole. Începem lupta cu Nufărul Alb şi cu
duşmanii mei. De nu vom lua Varna şi Dobrogea, e bine să-i dăm
sultanului o compensaţie care să-l facă să uite. Altfel, adversarii noştri se
vor repezi asupra noastră ca nişte şacali.
— Nu le vom da prilejul, strălucitorule.
— Să sperăm. Atacul asupra acestui port nu-mi place, mai ales că ne
lipsesc forţele pe mare. În Micul Divan i-am dat lămuriri padişahului că-i
înţelept să lovim întâi Dobrogea. Prin căderea ei, Varna rămâne izolată.
Deci, o pradă uşoară. Murad nu s-a învoit fiindcă apucase a hotărî: întâi
Varna. Iată un om inteligent care face greşeli datorită faptului că nu-i
place să fie contrazis. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de
orgolios.
 *

Cu două zile înaintea sosirii oştilor lui Ali-paşa, o corabie plutea de la

Caliacra spre Varna. Furtuna ce bântuise aproape o săptămână îşi sleise
puterile. Rar câte o pală de vânt încerca să o ridice din nou, însă fără
folos. Corabia transporta putini cu brânză, caş proaspăt, miere, lumânări
şi carne afumată. Provizii pentru viitorii asediaţi. La prova ei, trei bărbaţi
şedeau pe nişte colaci de parâme. Vorbă să fie că şedeau, fiindcă odihna
lor cam nesigură ar fi stârnit zâmbete îngăduitoare sau hohote de râs,
dacă ea s-ar fi petrecut în altă parte decât pe corabie. Ceva mai încolo,
caii pasagerilor de pe colaci sforăiau adesea neliniştiţi, după cum se
clătina vasul. Marea, încă puternic vălurită, producea obişnuitul tangaj,
neluat în seamă de marinari, dar simţit din plin de cei neobişnuiţi. Cotae
îşi ducea des mâinile la pântec, într-un gest grăitor de scârbă ori
deznădejde, sau fugea cât îi sta în putinţă spre unul din borduri, socotind
că i se întoarce stomacul pe dos. Micuţul Grama, la fel de neajutorat, îşi
strângea trupul firav, parcă hotărât să-l facă ghem, ca apoi să-l deschidă
fulgerător odată cu un behăit jalnic. Când vasul cădea cu prova între
adâncurile a două valuri, avea senzaţia că pântecul său e greu ca un
cazan cu apă. Când corabia sălta brusc pe o creastă, parcă tot aerul
pierea din împrejurimi, iar stomacul i se lipea de şira spinării ca lovit cu
maiul. Doar cavalerul blond, care umblase adesea pe mare, suporta mai
uşor tangajul, cu toate că şi el simţea o puternică apăsare. Rezemat cu
spatele de tribord, căpitanul vasului înfuleca o pulpă de berbec şi-i privea
pe cei trei pasageri, dacă nu cu milă, în orice caz cu mult interes.
Observându-l cum mestecă lacom, Cotae înlemni de scârbă doar o clipă,
fiindcă în cea următoare se aplecă peste babord şi socoti că leapădă din el
nu numai prânzul din zori, ci şi pe cele din ultimii ani.
Corabia ajunsese curând în gura portului, unde apa liniştită le dădu
răgaz celor trei pasageri să-şi mai tragă sufletul şi să privească în jur.
Departe, către miazăzi, soarele prindea în lumina lui scăzută vreo treizeci
de corăbii cu toate pânzele în vânt, care la asemenea distanţă păreau
încremenite.
— Pescuiesc? se interesă micuţul Grama.
— Şi încă ce pescuiesc! zâmbi căpitanul. Numai peşte mare. Dar să
vedem dacă intră în plasă. Acum patru zile când am plecat de aici, tocmai
ieşeau din port încărcate cu oşteni. După cum patrulează ele pe acolo,
înseamnă că peştele mare încă nu s-a arătat.
La vorbele în doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, însă
nu destul, ceea ce-l făcu să stăruie.
— Care peşte?
— Abdulah, cavalere. Acum patru zile se vorbea aici că Abdulah vine
asupra Varnei cu şaisprezece corăbii.
— Numai cu atât? Să fie oare Murad lipsit de înţelepciune? Ce pot
face şaisprezece corăbii împotriva a peste treizeci?
— Cred că nu-i lipsit de înţelepciune, ci numai de ştiri. El nu se
aştepta ca Ioan al Dobrogii să primească ajutor de la corăbierii genovezi,
greci şi veneţieni aflaţi în trecere cu mărfurile lor pe la Varna, Caliacra şi
Tomis. De fapt, nu chiar ajutor. Regele Ioan a rechiziţionat corăbiile lor
până ce va trece pericolul. Adăugate la ale lui, a ieşit o flotă frumoasă.
Corabia ajunse la câţiva paşi de cheiul rostuit în blocuri de piatră.
Marinarii aruncară cu îndemânare două parâme spre uscat. Doi dintre
privitorii ocazionali le prinseseră şi le petrecură în jurul solidelor babale de
lemn. Pe mare, soarele gata să apună parcă poleia totul în galben-auriu.
Fericiţi că lăsau în urmă neajunsurile călătoriei, cei trei pasageri îşi
purtară caii pe puntea cam nesigură şi răsuflară uşuraţi când simţiră din
nou pământul sub picioare. Liniştea Varnei îi miră. Oamenii arătau ca şi
când totul ar fi fost în ordine. Puţine semne dovedeau că se ştie acolo
despre apropiatul asediu pe mare şi pe uscat. În primele zile când se
aflaseră veştile, panica bântuise cumplit prin oraş. Apoi, odată cu trecerea
timpului şi încheierea lucrărilor de apărare, locuitorii se obişnuiseră cu
ideea pericolului. O seamă de bogătaşi părăsiseră Varna în bărci mari,
călătorindu-se cine ştie pe unde. Dar sărăcimea nu avea unde merge.
La sosirea corăbiei din Caliacra, mulţi localnici alergaseră în port
dornici de ştiri proaspete. Cum marinarii nu ştiau mai mult decât ei,
aceştia porniseră a se rări. Totuşi, mai zăboviră câţiva. Printre cei rămaşi
acolo, cavalerul blond îl recunoscu, nu fără adâncă mirare, pe egumenul
Lazăr, iar alături apăru figura mălăiaţă a părintelui Sima.
— E mică lumea, sfinţia-voastră, râse Arad. Nu mă aşteptam să vă
întâlnesc aici, unde miroase a război.
— Sunt mari şi minunate căile Domnului! zâmbi egumenul. De fapt,
nici eu nu mă aşteptam la o astfel de întâlnire. Bănuiam că sunteţi pe la
Caliacra.
— De acolo venim. Am ajuns în cetate la o zi după plecarea slăvitului
rege Ioan al Dobrogii.
— Deci pe el îl căutaţi? făcu Lazăr şăgalnic, prefăcându-se a nu da
prea mare importanţă întrebării.
Fire deschisă, Arad prefera de obicei să spună el ce avea de spus.
Întrebările directe îl iritau. Aceasta se datora în bună măsură faptului că
toată viaţa lui de până atunci fusese nevoit să se ascundă. Apoi, traiul
printre străini îl făcuse să fie prudent. Sigur că nu era cazul să ocolească
întrebarea egumenului, dar obişnuinţa fu mai tare, astfel că, după ce
chibzui o clipă, grăi cu acea privire candidă care îl zgândărise cândva pe
cavalerul Bogdan:
— Ce-i nou pe aici?
— Iscoadele au adus ştiri că treizeci de mii de achingii vor sosi mâine
în faţa Varnei.
— O! Spusele Nufărului Alb se adeveresc.
— De unde ştiţi despre ele?
— Cine nu ştie? Aţi venit cumva pentru a binecuvânta oştile oraşului?
— Şi pentru asta, râse egumenul. Cât despre voi, ar fi nimerit să-mi
spuneţi dacă îl căutaţi pe Ioan al Dobrogii. Azi, puţini sunt cei care ajung
până la rege. Cu ceva osteneală, vă pot aranja o audienţă.
— Mă îndatoraţi mult, sfinţia-voastră. În fond, Ioan al Dobrogii e rege
sau despot?
— Între cele două titluri socot că nu-i nici o deosebire. Turcii şi
bizantinii îl numesc rege. El se consideră despot.
— Înţeleg. Doresc să-i ofer regelui serviciile mele şi ale cavalerului
Grama.
 „Oare numai pentru atât? reflectă Lazăr. Parcă nu-mi vine a crede. O
astfel de ofertă i-o poate face sfetnicul Toma. Cred că a aflat şi el câte
ceva despre Toma. Fiindcă acest sfetnic e mâna dreaptă a regelui Ioan.”
— Domnule! i se adresă tânărului. În seara aceasta veţi avea
întrevederea dorită, dar se cuvine să-mi răspundeţi la câteva întrebări.
Asta, în schimbul ajutorului, zâmbi prelatul. V-ar conveni să facem o
scurtă plimbare de-a lungul cheiului?
— Nu văd nimic rău în propunerea sfinţiei-voastre.
Amândoi se îndepărtară la braţ, ca nişte cunoştinţe vechi.
— Când oferiţi totdeauna cereţi ceva în schimb? întrebă Arad cu aerul
său plin de candoare.
— Nu chiar totdeauna, cu toate că regulile vieţii cam aşa sunt.
Nimeni nu poate primi mereu fără să dea şi nimeni nu poate să dea fără
să primească. În ce vă priveşte, am unele nedumeriri. De fapt, cine
sunteţi, cavalere?
— Mă întrebaţi în calitate de duhovnic sau în alta pe care nu o
cunosc? ocoli Arad un răspuns.
— În amândouă. Poate că nu ştiţi că între mine şi Ioan al Dobrogii
există o veche prietenie. Pe mine, asta m-a adus acum aici, când el are
nevoie de prieteni. Nu uit că ne-aţi făcut un mare serviciu, ajutându-l pe
cavalerul Dumitru. Însă din discuţia noastră de la Snagov am înţeles că
aţi bătut un drum lung până în Ţara Românească pentru a ne aduce acel
medalion. Adică nu mai aveaţi alt motiv pentru a veni acolo. Totuşi,
câteva ceasuri mai târziu am aflat chiar din gura voastră că veţi
întreprinde o călătorie la Caliacra. A doua zi după discuţia noastră, nu în
drum către Caliacra v-am întâlnit, ci, spre mirarea mea şi comitelui
Staicu, în cetatea Argeşului. Acum ne vedem aici, într-un oraş ce va fi
atacat de turci. În locul meu ce aţi crede voi despre un astfel de tânăr?
— Că ar putea să fie o iscoadă a turcilor, zâmbi acesta ironic.
Privirea ageră a egumenului zadarnic cercetă ochii şi faţa lui Arad,
fiindcă nu găsi nici cel mai mărunt semn de tulburare.
„Hm! gândi el. Cu înfăţişarea lui naivă, sub care se ascunde o
inteligenţă ieşită din comun şi o chibzuială greu de întâlnit la un ins atât
de tânăr, cavalerul Arad nu-i chiar ce vrea să pară.”
Apoi grăi:
— Eu nu am mers atât de departe cu bănuielile. Şi-i păcat că aveţi
ghinion. Dacă protejatul nostru Dumitru v-ar fi însoţit la Snagov, s-ar fi
lămurit multe. Graba mea de a veni încoace m-a oprit să fac lumina de
cuviinţă. Călăreţii trimişi de mine în căutarea cavalerului Dumitru poate
că s-au întors la Snagov. Dar până când voi sta de vorbă cu ei, toată
povestea medalionului rămâne un mister. S-au întâmplat cazuri când, cu
o momeală oarecare, iscoade străine şi-au făcut jocul. În cazul vostru,
momeala poate să fie medalionul adus la Snagov şi pretinsul ajutor dat lui
Dumitru.
— Cine mă oprea să vin ca iscoadă fără a vă cunoaşte pe voi şi pe
comitele Staicu?
— Nimeni, recunoscu Lazăr. Însă un cavaler cu calităţile voastre nu
se mulţumeşte doar a privi. Medalionul v-a netezit drumul printre marii
demnitari ai ţării. Adică acolo unde se pot afla multe. Vedeţi, vă vorbesc
deschis.
 — Văd, sfinţia-voastră.
— Iată un răspuns care nu mă mulţumeşte. Sper să aveţi unul mai
bun.
— Am. Bănuielile voastre nu au temei, atâta timp cât duc lipsă de
fapte. De când e lumea, faptele au adus lumină, iar bănuielile, mai mult
întuneric. În cazul meu, faptele vorbesc de bine. L-am ajutat pe cavalerul
Dumitru şi v-am predat o scrisoare cu numele tuturor iscoadelor ce
lucrează la Iaşi pentru regele Ungariei. La Buda aş fi primit mult aur în
schimbul medalionului.
Egumenul aprobă printr-o aplecare a capului.
— Mă gândisem că aţi deschis medalionul. Mă gândisem, de
asemenea, că Sigismund de Luxemburg sacrifică nişte iscoade cam de
mâna a doua pentru a introduce la noi una de primul rang.
— Nimeni nu dă pasărea din mână pe cea de pe gard, ripostă
cavalerul. Apoi, iscoadele de care vorbiţi nu prea arată de mâna a doua.
— Da, trebuie să recunosc. Asta e tot ce puteţi să-mi spuneţi?
— Tot.
— Nu ar fi bine să vă spovediţi? mai făcu Lazăr o încercare.
— Nu.
„Nimic n-am scos de la el, reflectă egumenul. Sau poate că am aflat
ceva. Acum încă nu mi-e clar, însă gândindu-mă îndelung la răspunsurile
lui, sper că voi ajunge la unele descoperiri. Când l-am văzut coborând pe
chei, am vrut să chem gărzile. Să-l ţin închis până ce voi primi veşti de la
Snagov. Dar nu cred că era înţelept. Lăsându-l liber, pot afla mai multe.”
Porniră îndărăt către ceilalţi.
— Ah, era să uit! spuse egumenul. În privinţa găzduirii să nu vă
faceţi griji. Cavalerul Toma, pe care-l veţi cunoaşte în seara aceasta, a
avut bunăvoinţa să-mi pună la dispoziţie o casă frumoasă. Nu-i prea
departe de aici. Veţi locui cu mine şi cu părintele Sima.
Când ajunseră lângă corabie, noaptea căzuse de-a binelea peste port.
— Cotae, unde e Grama? se interesă tânărul.
— Dracu ştie! Acum e întuneric beznă. A căzut, poate, în mare.
Nu-mi bat eu capul cu asta. Lui nu-i sunt slujitor. Când se iveşte luna,
apare el de pe unde o fi.
Cavalerul blond socoti că se cam apropiase vremea să-i tragă o
chelfăneală obraznicului slujitor. Puţin mai târziu gărzile îl aduseseră pe
Grama la locuinţa lui Lazăr. Fusese arestat fiindcă iscodise pe lângă
zidurile de către uscat ale Varnei.

Ioan al Dobrogii îşi alesese reşedinţa în cea mai înaltă clădire a

Varnei. De la ferestrele ei se vedea întregul port şi chiar dincolo de ziduri.
Pe mare cerul căzuse încărcat de nori subţiri, alburii, cu slabe semne de
ploaie. Dincolo de ziduri, câmpia dormea în tihnă.
Egumenul Lazăr, însoţit de Sima, Arad şi Grama, ajunse într-o
anticameră cam răcoroasă, cu puţine scaune aşezate în lungul pereţilor.
Cu toate că lumânările multe încercau să aducă puţină strălucire, odaia
arăta sumbră tocmai prin lipsa mobilierului, care dă un aspect mai cald,
mai primitor. La capătul odăii, două uşi mari duceau către încăperea de
lucru a regelui. Oştenii din pază păreau încremeniţi lângă ele. În aer
stăruia miros uşor de mucegai, semn că nimeni nu locuise acolo de multă
vreme. Arad îşi lăsă privirile să alunece de-a lungul pereţilor lipsiţi de
ornamente şi de podoaba panopliilor atât de obişnuite. De la pereţi,
privirile lui stăruiră asupra unui bărbat cu semne de frumuseţe veştejită,
înalt, uscăţiv, de vârstă nedefinită şi cu faţa palidă. Figura şi trupul
omului îi amintiră de plantele ţinute în casă peste iarnă. Dacă sunt
departe de fereastră, se lungesc şi se apleacă într-o parte după o geană
de lumină. Frunzele capătă o anumită moliciune de cârpă şifonată, iar
culoarea lor verde-închis piere odată cu trecerea timpului, fiind înlocuită
cu una gălbuie, maronie pe margini, dovadă că lipsa luminii le macină.
Până şi mâinile omului palid întăreau convingerea cavalerului. Lunganul
avea nişte degete lungi, nefiresc de subţiri şi uşor încovoiate ca nişte
păstăi. Urmele reumatismului erau limpezi.
— Domnule Spear, i se adresase comandantul de gardă.
Auzindu-i numele, Arad îl privi din nou pe omul cel palid.
„Să fie el, oare, falnicul cavaler Ruk Spear, mândria sârbilor? se
întrebă tânărul. Ah, nu! Cred că mă înşel. Adevăratul Ruk aş zice că e mai
plin de viaţă. Anul trecut, în noaptea premergătoare luptei de la Polènik,
eroul sârb i-a păgubit pe achingiii turci de câteva mii de cai. El şi ceva
prieteni de-ai săi s-au strecurat la adăpostul întunericului, au omorât
străjile şi au pus pe goană caii. În zorii luptei, mai mare jalea pentru
oştile lui Murad. O seamă de achingii îşi căutau caii prin râpe. Bătălia
pornise fără ei.”
— Sfinţia-voastră! se întoarse Arad. Cavalerul de colo e cumva Ruk
Spear?
— Chiar el, răspunse egumenul în şoaptă. Acum nu arată prea bine
din cauză că a stat o vreme prin închisorile turcilor. Abia anul trecut a
reuşit să fugă. Mă mir că a rămas în viaţă. Temniţele sultanului sunt ca
nişte iaduri fără fund.
Alături de Ruk şedea un cavaler la fel de înalt şi tot atât de slab,
însă, curios, pântecul său căzut între picioare ca un cimpoi nu părea să-i
aparţină de-adevăratelea, ci părea lipit acolo cu împrumut, fiindcă prea
era nepotrivit. Oamenii slabi rar au un astfel de pântec.
— Cel de lângă Ruk, murmură egumenul, e vestitul Carapelese. Un
genovez, mare mâncău şi bun prieten cu eroul sârb. Se spune că e un
călăreţ desăvârşit, deşi mă pune pe gânduri pântecul său. În ce priveşte
harul de arcaş, aş zice că vă egalează.
— Drace, am auzit multe lucruri frumoase despre el!
— Şi veţi mai auzi.
— A fost şi el la Polènik anul trecut?
— A fost. Unde e Ruk nu poate lipsi Carapelese. Şi invers.
Al treilea bărbat care îi reţinu atenţia lui Arad era de statură
obişnuită, uscăţiv, cu părul răzvrătit pe creştet. După îmbrăcăminte şi
după faţa paşnică, mereu zâmbitoare, aducea a negustor de mărunţişuri.
— Acela cine e? arată cu o mişcare a capului spre bănuitul negustor.
— Cîrstev, domnule. El e fala bulgarilor. Turcii care ies după pradă
de-a lungul şi de-a latul Balcanilor totdeauna se roagă lui Allah să-i
ferească de o cursă a lui Cîrstev. El se ţine pe urmele convoaielor ca
umbra după om. Mulţi creştini au scăpat de robie datorită lui. Marele vizir
Ali-paşa a pus preţ pe viaţa tânărului bulgar. Însă până azi nu s-a găsit
nimeni să-l vândă.
„La naiba! socoti blondul. Numai crema cavalerilor din Balcani s-a
adunat aici. Ioan al Dobrogii are ceva prieteni. Şi ce prieteni!”
Arad îşi întrerupse gândurile. În pragul uşii apăru sfetnicul Toma, iar
îndată după acesta regele îmbrăcat simplu, în straie lejere de casă.
Bărbaţii din anticameră salutară cavalereşte. Ioan zâmbi privindu-i pe
fiecare în parte.
— Domnilor, vă aşteptam, grăi el. Poftiţi în odaia mea de lucru! Puţini
se pot mândri azi cu astfel de prieteni.
— Măria-ta! interveni Lazăr. Am adus cu mine doi cavaleri care sunt
gata să-şi pună spadele în slujba voastră. Cel înalt se numeşte Arad.
Acesta e tânărul Grama.
Privirile lui Ioan zăboviră o clipă, fără interes, asupra celor doi tineri
necunoscuţi.
— Vă mulţumesc, domnilor! Dacă vă bucuraţi de recomandarea
sfinţiei-sale, cred că puteţi lua loc printre apărătorii Varnei. După război
vă vom răsplăti cum se cuvine.
Apoi privi către ceilalţi oaspeţi şi repetă invitaţia.
Primirea ce le-o făcuse Ioan era destul de rece şi poate că nici atâta
nu ar fi fost fără bunăvoinţa lui Lazăr, dar Arad mai întâlnise astfel de
situaţii.
— Măria-ta! făcu el un pas înainte. Vă cer favoarea de a mă primi
câteva clipe.
Sprâncenele lui Ioan se împreunară a nemulţumire. Momentul ales
de tânăr nu era nimerit acum, când cavaleri cu renume aşteptau să fie
primiţi. Apoi, grijile războiului şedeau înaintea altor treburi mărunte. Un
semn abia perceptibil al egumenului schimbă însă hotărârea de refuz a lui
Ioan.
— Ce doreşti, tinere? întrebă cu răceală când uşa se închise în urma
lor.
Arad scoase o scrisoare din sân, puse un genunchi la podea şi
aşteptă. Mirat, regele porni să citească. De câteva ori îşi întrerupse
lectura, iar privirile lui zăboviră asupra blondului oaspete.
„Poate că soarta mi l-a scos în cale, reflectă Ioan al Dobrogii. Cine
şi-ar fi închipuit că unul dintre fiii răposatului Dan-voievod aşteaptă la uşa
noastră? Sper să-mi fie de folos în planurile mele. Domnul Ţării
Româneşti nu mă iubeşte fiindcă am respins cererea lui de a uni cele
două ţări sub un singur conducător. Dar el nu ştie sau nu vrea să ştie că
am şi eu visurile mele.”
— Cavalere Ioan, ridică-te! grăi cu blândeţe.
— Măria-ta, v-am fost prezentat sub numele de Arad. Până se vor
limpezi unele lucruri, ar fi bine ca numele meu adevărat să rămână o
taină ştiută numai de noi.
— Fie! zâmbi regele. Scrisoarea doamnei Dumitra ne-a bucurat
pentru încrederea ce o are în noi. Îi cunoşti conţinutul?
— În întregime, măria-ta.
— Atunci e bine. Doamna Dumitra ne roagă să facem cu Mircea un
act prin care domnul Ţării Româneşti să aprobe revenirea voastră la Argeş
şi să vă garanteze viaţa. De asemenea, ea cere ca o parte din averile
rămase de la răposatul vostru părinte să treacă în stăpânirea
domniei-tale. Nimic nu ne opreşte să intervenim pe lângă unchiul vostru,
dar ne mirăm. Nimeni din familia lui Dan-voievod nu a fost prigonit de
Mircea.
— Adevărat! zâmbi Arad. Nimeni, fiindcă nici unul dintre fraţii mei nu
s-a arătat până acuma în Ţara Românească. Poate că unchiul meu e un
om bun. Poate că ne doreşte pe lângă el, însă eu n-am de unde să ştiu.
Aşa stând lucrurile, sunt nevoit să-mi iau unele măsuri de prevedere.
— Înţeleaptă judecată, aprobă Ioan al Dobrogii. În urmă cu vreo
doisprezece ani aţi avut adăpost vremelnic la Caliacra. Mi se pare că vreo
câteva luni. Ce s-a petrecut atunci între doamna Dumitra şi părintele
meu, nu ştiu. Ţin minte doar că v-aţi îmbarcat pe o corabie genoveză.
Acum lucrurile stau altfel. Cel puţin deocamdată nu vă urmăreşte nimeni.
Noi vă primim întâi în calitate de rudă. Acum aproape şaisprezece ani,
sora noastră Irina a fost botezată de răposatul Dan-voievod. Mă mir că
tatăl meu nu a ţinut seama de asta. Cât aţi locuit în Caliacra v-am întâlnit
de câteva ori. Îţi aminteşti?
— Vag, măria-ta.
— Aşa e. Aveai doar şapte-opt ani. Lăsând la o parte faptul că ai
devenit un cavaler chipeş – îl privi cu admiraţie–, nimic nu s-a schimbat
în înfăţişarea domniei-tale. Acelaşi păr blond uşor răzvrătit, aceeaşi privire
parcă naivă şi aceleaşi trăsături delicate. Când te-am văzut în anticameră
mi-ai părut cunoscut. După război vei primi din partea noastră o danie de
case şi pământ. Apoi vom încerca să tratăm cu domnul Ţării Româneşti.
Ghicind că a venit momentul să se retragă, Arad salută graţios şi făcu
o mişcare spre uşă.
— O clipă, domnule! râse Ioan al Dobrogii, în vreme ce scotea de pe
deget un frumos inel de aur ce reprezenta un pescăruş.
— Măria-ta...
— Stai, nu-mi mulţumi! Iată şi o pungă cu treizeci de ducaţi de aur.
Un tânăr totdeauna are nevoie de bani. Chiar şi la vreme de război. Iar
acum rămâi la discuţiile noastre în vederea apărării. Vei cunoaşte câţiva
cavaleri de la care ai ce învăţa.
Datorită rasei sale preoţeşti, egumenul intră primul în odaia regelui.
Ceilalţi îl urmară conduşi de Toma şi de comandantul Varnei. În total erau
paisprezece bărbaţi. Mulţi dintre ei cu nume vestite în Balcani sau prin
alte părţi. După moda vremii, rămaseră cu toţii în picioare, fiindcă nimeni
dintre ei nu avea dreptul să se aşeze în prezenţa regelui. Despre Lazăr,
unii spuneau că are ochiul ager – şi nu fără temei. Multor oameni lipsiţi de
haruri le scapă adesea o mulţime de amănunte. Egumenul tocmai pe
amănunte punea preţ, socotind că lucrurile mărunte duc totdeauna spre
cele mari. Mirat că tânărul blond nu fusese trimis la plimbare de către
Ioan al Dobrogii, privirile sale cucernice rătăciră prin odaie cu totul
nevinovat, până când stăruiră o clipă asupra inelului ce reprezenta un
pescăruş. Cu un sfert de ceas mai devreme inelul strălucise în degetul
regelui. Acum avea alt stăpân. Ce se petrecuse oare între rege şi cavaler?
Faţa lui Arad arăta obişnuita candoare ce nu spunea nimic. Nici Ioan nu-i
acorda vreo atenţie deosebită blondului. Şi totuşi, tânărul primise
încuviinţarea de a rămâne la discuţiile care urmau să înceapă.
„Că e un cavaler plăcut, nu mai încape îndoială, chibzui Lazăr. Că-l
îndrăgeşti uşor e limpede. Însă nu aceste haruri l-au convins pe Ioan să-i
dăruiască inelul şi încrederea sa. Ceva s-a petrecut între ei şi va trebui să
dezleg misterul.”
Dar şi Arad avea gândurile sale. Privindu-l cu naivitate pe egumen,
blondul se întrebă, străfulgerat de o idee:
„Se ascunde, oare, Nufărul Alb, sub o biată rasă preoţească? Omul
acesta paşnic, blând, cuvios şi parcă neajutorat m-a convins că trimite
săgeata în ţintă cu o dibăcie pe care puţini o au. Din discuţiile cu el şi cu
alţii am dedus că la Snagov e lăcaşul tuturor iscoadelor folosite de
măria-sa Mircea. Călugării mi-au povestit că Lazăr lipseşte adesea din
Snagov cu lunile şi nimeni nu ştie pe unde umblă. O faţă bisericească de
prim rang, aşa cum este el, rar trece pe undeva neînsoţit. Când l-am
văzut în portul Varnei, m-am mirat pe bună dreptate. Ce poate căuta un
vârf al ierarhiei bisericeşti departe de ţară, într-un oraş asediat? Să-l fi
adus aici numai prietenia pentru Ioan al Dobrogii? Se poate şi asta,
fiindcă prietenia e cea mai trainică punte dintre sufletele oamenilor.”
Târziu, când părăsiră cabinetul regelui, cavalerul Ruk Spear îl opri pe
cavalerul blond şi i se adresă în cel mai curat grai românesc:
— Domnule, e o plăcere să vă cunosc. Prietenul meu Bogdan, cu care
am avut prilejul să mă văd acum vreo două săptămâni, mi-a vorbit
frumos despre voi. Îmi spunea că într-o întrecere de spadă petrecută la
Braşov v-aţi arătat mai bun decât el. Că, aflându-vă amândoi în pădure,
aţi desluşit numărul de călăreţi doar după zgomot de copite. Acestea sunt
haruri de mare preţ pentru un tânăr.
— Lucrurile nu stau chiar aşa, zâmbi Arad. E drept că Bogdan şi cu
mine am încrucişat spadele undeva, la marginea Braşovului, însă e tot
atât de drept că întrecerea nu a adus un câştigător, fiindcă a fost
întreruptă de ceva neprevăzut. Iar cât priveşte auzul meu, asta o poate
face oricine. Adică ai nevoie de puţină deprindere.
— Modestia vă face cinste, domnule, grăi Ruk, plăcut impresionat.
Totuşi, cavalerul Bogdan are un ochi prea ager pentru a nu cunoaşte un
spadasin de clasă. Cât despre auzul vostru, daţi-mi voie să fiu de altă
părere. Şi eu mă pricep să desluşesc numărul călăreţilor doar după
zgomot de copite. Aceasta mă face să cred că numai deprinderea ar fi
prea puţin dacă îţi lipsesc nişte haruri.
„Ia te uită! cugetă micuţul Grama, aflat prin apropiere. Vestitul Ruk
rar aduce cuiva laude. E zgârcit la astfel de lucruri ca scatiul la boabe
într-o iarnă lungă. Asta înseamnă că e ceva de căpăţâna prietenului meu
blond. Mie nu mi-a spus că se pricepe atât de bine la mânuirea spadei.
Ruk are dreptate în privinţa modestiei sale. Iar cavalerul Bogdan, pe care
nu am avut plăcerea să-l cunosc, pare un suflet ales, plin de nobleţe. Tata
mi-a vorbit adesea despre marele Ruk. Zicea că în urmă cu ani au fost
prieteni la cataramă. Poate că nobilul meu părinte cam umflă niţel
lucrurile, chiar dacă nu-i nimic rău în asta. Cred că le umflă, dacă stau să
mă gândesc bine că nu a suflat o vorbă despre Carapelese.”
Tinerii oaspeţi ai egumenului se treziră când soarele stăruia temeinic
în ferestre. Pe străzile din jur, zgomotul de voci era prea mare pentru a le
mai da prilej de odihnă. Atent, Arad desluşi o seamă de chiote. Ceva se
petrecea pe străzile Varnei. Dar ce? După chiuituri semăna a nuntă.
Îmboldit de curiozitate, ieşi în coridor unde nimeri nas în nas cu părintele
Sima. De fapt, nu chiar nas în nas. Rotofeiul călugăr abia îi ajungea până
în dreptul umerilor.
— Ce e pe afară, sfinţia-ta?
Sima încercă să rămână drept, fiindcă picioarele groase cât nişte
stâlpi de temelie i se bâţâiau fără puteri, dar nu reuşi, ceea ce-l făcu să
dea din mână a lehamite, după care grăi semeţ:
— Ce, ne-ce, prea vrei să le ştim noi pă toate... E drept că suntem
învă... ţaţi... ce-i drept nu-i păcat... că haru’ ştiinţei... afară e prăpăd ca...
alere. Ca la nunta din asta... din cum dracu... din Cana... unde înţeleptu’
Solomon s-a cinstit cu alde... Ce te uiţi aşa la mine? Crezi că sunt...?
— Drace! râse cavalerul. Ai luat-o cam de dimineaţă, sfinţia-ta.
— Sâât! Uşurel, domnule, să nu te audă afurisi... sfinţia... egumenu’,
prinse rotofeiul o clipă de luciditate. Că eu, de bucurie... care marinari...
de pe mare. D-aia din mila Celui de Sus... doar o oală cu vin...
Dar blondul, presimţind că s-a întâmplat ceva pe mare, nu-l mai
ascultă. Din câţiva paşi ajunse în stradă, unde oamenii se sărutau între ei.
Din vorbele lor, blondul înţelese că, puţin după apariţia zorilor, flota lui
Abdulah fusese zdrobită. Pe mare totul arăta liniştit. O seamă de corăbii
reveneau spre gura podului legănându-se domol ca nişte raţe sătule.
Când soarele trecu de amiază, egumenul veni în odaia cavalerilor. La
spatele său, rotofeiul Sima, cam pământiu, aproba grav din cap spusele
superiorului.
— Domnilor! grăi Lazăr. Măria-sa, Ioan al Dobrogii ne pofteşte la
palat. După victoria de pe mare, cred că multe dintre planurile discutate
aseară vor suferi schimbări.
O jumătate de ceas mai târziu, paisprezece bărbaţi aşteptau în
cabinetul de lucru. Despotul sosi curând, însoţit de nelipsitul Toma. Pe
faţa lui Ioan nu se vedeau semnele bucuriei. Numai ochii săi arătau asta.
— De primul hop am scăpat, spuse molcom, cum nu-i era firea.
Puţini ştiau că veghease până în zori.
— Achingiii lui Ali-paşa sunt la patru ceasuri de drum, continuă el.
Avangarda, poate, chiar mai aproape. Iscoadele Varnei n-au văzut la ei
obişnuitele bombarde. Iată un lucru bun, fiindcă o parte din zidurile
oraşului sunt vechi, măcinate de timp. Noi am pus ceva întărituri, dar ce
poţi face în trei săptămâni? Avem şapte mii trei sute de oşteni. Adică nici
măcar atâţia. O bună parte dintre ei sunt orăşeni slab instruiţi. Armata lui
Ali se ridică la vreo treizeci de mii. Asta, după spusele Nufărului Alb, ale
cărui ştiri au fost bune până acum. Dacă turcii vor da iureş mare şi vor
lovi cu berbeci pe care îi pot face din copacii pădurilor apropiate, a
deschide o spărtură în ziduri nu va fi peste puterile lor. Noi suntem prea
puţini pentru a-i respinge.
— Măria-ta! interveni egumenul Snagovului. Am stat adesea de vorbă
cu oameni care au cunoscut greutatea unui asediu. Mulţi dintre ei luminaţi
la minte. Unii dintre ei mi-au povestit o seamă de şiretlicuri învechite cu
timpul şi ştiute de toată lumea, însă din vreme în vreme mai sunt folosite,
şi nu fără temei. Mari conducători de oşti s-au lăsat păcăliţi de un şiretlic
chibzuit cu migală. Turcii îşi pot îngădui să atace pe front larg, fiindcă au
oşteni mulţi. Mulţi şi pricepuţi la un asediu. Ali-paşa, fiul lui Hairedim, e
un comandant încercat în treburile războiului. Planurile sale nu le ştim. În
schimb, ştim altceva. Nouă ne-ar conveni să-i înghesuim pe turci într-un
singur punct, unde să-i aşteptăm cu toată oastea.
— Cam primejdios, observă regele. Ne putem oare îngădui să lăsăm
descoperite unele zone? Apoi nu văd cum i-am putea obliga să atace unde
dorim. Recunosc înţelepciunea sfinţiei-tale, însă e bine să chibzuim adânc.
— Tocmai asta şi vreau, zâmbi Lazăr. Fără un dram de risc, în război
nu se poate. Şi mai ales în acesta unde suntem atât de puţini. Iar pentru
a-i convinge pe turci să lovească după cum vrem, vom folosi un truc vechi
cât veacurile. Unul dintre noi va fi trădător.
Toate privirile se îndreptară mirate spre egumen. El se prefăcu a nu
observa şi continuă calm:
— La noapte unul dintre noi va părăsi oraşul pentru a i se înfăţişa lui
Ali.
Apoi explică planul său în amănunţime. Un plan îndrăzneţ şi
primejdios. Totuşi, singurul bun.
— Cine să meargă în tabăra turcilor? se întrebă Ioan al Dobrogii
îngândurat.
— Eu nu. Şi nici Carapelese, grăi Ruk Spear. Suntem prea cunoscuţi
la turci. Dacă ne recunoaşte cineva, dăm tot planul peste cap. În aceeaşi
situaţie se află cavalerul Cîrstev.
Cum erau prea multe cereri de trădători, Ioan propuse o tragere la
sorţi, iar aceştia căzură asupra lui Sima şi a cavalerului blond.

Puţin după miezul nopţii, oştile de achingii ale marelui vizir îşi
încheiaseră lucrările de tabără. Mulţi dormeau obosiţi după un drum atât
de lung. Mulţi erau treji. Cinci mii dintre ei aşteptau gata să înfrunte un
eventual atac al duşmanului. Trei rânduri de străji înconjuraseră tabăra cu
zid viu. Nimeni nu putea ieşi de acolo. Nimeni nu putea intra după voie.
Doar patru oameni părăsiseră tabăra. Ben-Din şi trei achingii credincioşi
lui. Drumul neobositului om de încredere al marelui vizir arăta către
Adrianopole. Stăpânul îi făgăduise întreaga sumă propusă pe viaţa
Nufărului Alb şi încă pe atât din partea cancelariei padişahului. Lupta cu
Nufărul Alb începuse pe baze mai chibzuite, nu la întâmplare ca până
atunci. Ben-Din era departe de a fi lacom, dar ştia să profite de moment.
El socotea că vine o vreme când agerimea trupului scade, iar cei mari uită
că le-ai fost folositor. Purta cu el un mare secret. Nici padişahul nu i l-ar fi
putut scoate cu de-a sila. Îl iubea pe Ali şi înţelegea că intrigile care se
ţes în jurul acestuia reprezintă un mare pericol. Mai ştia că, de va pieri
marele vizir, nici lui nu-i va fi prea bine.
În cortul comandantului, lumânarea se mistuise pe jumătate. Ali şi
Ibrahim şedeau de taină. Pe zidurile Varnei, totul părea adormit. În afara
zidurilor se auzea ţârâitul calm al greierilor. Noaptea înainta domol către
zori. Dinaintea cortului răzbi zgomot de paşi. Un arcaş din paza marelui
vizir intră, cu toate că nu-i era îngăduit să-şi tulbure stăpânii. Ali ghici că
se petrecuse ceva şi-i făcu semn să vorbească.
— Înălţimea-ta, se ploconi acesta, străjile noastre au prins două
iscoade ale ghiaurilor.
— Au scos ceva de la ele?
— Nu.
 — Atunci ghiaurii să fie ucişi după ce vor fi trecuţi prin cazne!
— Strălucitorule! se încumetă arcaşul. Ghiaurii cer să vină în faţa ta.
Grăiesc binişor în limba Profetului. Străjile spun că cel mai mărunt e om
cu mare ştiinţă. Cunoaşte Coranul din fir în păr ca un dreptcredincios
luminat.
— Bine! Adu-i!
Arcaşul reveni curând însoţit de Arad şi Sima, care erau legaţi cu
frânghii trainice. Straiele ghiaurilor, curăţele, îi arătau a fi corăbieri. Ali
porunci să se aprindă alte lumânări. Pe feţele celor două iscoade nu se
observă teama.
— Cine sunteţi? întrebă fără asprime.
Vizirul totdeauna avea mare respect pentru cei care iscodeau, ştiind
că ei sunt aleşi numai pe sprânceană.
— Corăbieri florentini, biruitorule! făcu Sima o plecăciune pe cât îi sta
în putinţă. Am venit să vă cerem dreptate, fiindcă fraţii noştri creştini sunt
nişte tâlhari. Ei ne-au păgubit de avutul nostru.
— Nu înţeleg.
— Viitorule padişah, o luă rotofeiul mai pe îndelete, Ioan al Dobrogii
ne-a luat corăbiile cu care venisem la Varna şi ne-a despuiat de mărfurile
noastre. Niciodată nu s-a întâmplat asemenea ocară. Sunt trei săptămâni
de când pribegim prin oraş.
— La ce i-au trebuit regelui corăbiile voastre?
— Să-şi mărească flota împotriva lui Abdulah.
— Cum aţi ajuns aici?
— Am coborât zidul cu ajutorul unei frânghii.
Ali îşi reţinu o tresărire. Ghiaurii minţeau, ceea ce dovedea că sunt
nu corăbieri, ci iscoade. Ben-Din îi spusese că nimeni nu se poate apropia
de zidurile straşnic păzite. Omul său înotase vreme de două ceasuri
pentru a ieşi din Varna.
— Şi nu v-a văzut nimeni? întrebă la fel de paşnic.
— Ba ne-au văzut, interveni blondul. Doi oşteni din pază ne-au ajutat
să coborâm. Fiecare dintre ei a primit câte o pungă cu ducaţi de aur.
— Aţi avut mare noroc, de vreme ce nu eraţi îmbrăcaţi ca oştenii. Cei
doi apărători doar nu erau singuri acolo.
— Aşa e, strălucitorule! aprobă Sima. Am avut noroc.
— Da, da, mare noroc. Şi ce doriţi?
— După cucerirea oraşului să ne dai corăbiile şi mărfurile. Iar pentru
binele pe care ţi-l facem, câte o mie de ducaţi de aur.
Ali se prefăcu a-i crede.
— Despre ce bine vorbiţi?
— Strălucitorule! îngenunche Sima cu multă greutate. În Coran, pe
care l-am citit pe când eram prunc de o şchioapă, e clar că totdeauna
binele se cuvine a fi răsplătit. Noi cunoaştem locul unde trebuie să loveşti.
Dacă iei seama la ce-ţi dezvăluim, Varna e ca şi luată.
— Sunt silit să iau seama, zâmbi marele vizir. Care e locul mai slab al
zidurilor?
— Dar nu ne-ai promis nimic, strigă Sima cu vădită amărăciune.
— Aşa e. Tot ce mi-aţi cerut va fi pe voia voastră. Unde-i partea cea
mai slabă?
Sima se aplecă să-i sărute vârful încălţării, însă nu reuşi, poate din
cauza legăturilor prea strânse.
— La poarta dinspre miazănoapte, grăi el. Acolo zidurile sunt
şubrede, gata să cadă.
— Poarta de miazăzi e mai tare?
— Foarte tare. Ar fi o greşeală să atacaţi în partea aceea.
Ali îi descusu vreme de o jumătate de ceas, după care porunci:
— Să fie puşi într-un cort cu pază bună!
Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim porniră să zâmbească. Amândoi
pricepuseră jocul ghiaurilor. Şi totuşi, un sâmbure de îndoială stăruia
tainic în gândurile lor.
— Ce crezi despre asta? rupse tăcerea Ali.
— Că cei din oraş vor să ne îmbrobodească, răspunse aghiotantul.
Iscoadele lor prea au stăruit să nu atacăm la poarta dinspre miazăzi. Aş
crede că acolo e partea cea mai slabă a Varnei.
— N-ai uitat nimic, Ibrahim?
— Nu. Bănuiesc la ce te gândeşti. Cei doi ghiauri ştiu că-i aşteaptă
moartea dacă ne mint.
— Şi-i puţin lucru? Cine îşi dă viaţa pentru alţii?
— S-au mai văzut cazuri printre ghiauri. Ba chiar şi la noi.
— Poate. Ben-Din îmi spunea că Varna are şapte-opt mii de
apărători. Cei doi ghiauri susţineau că numărul lor trece de paisprezece
mii. Care-i adevărul?
— La mijloc, zâmbi Ibrahim. Asta în cazul când aceştia nu au minţit.
Dar, gândindu-ne bine, aflăm încă o dovadă că ne mint. Că sunt trimişi ai
oraşului. Ben-Din ştie să afle numărul apărătorilor unei cetăţi. Dacă
ghiaurii l-au dublat, e limpede că încearcă să ne descurajeze. În oraş nu
sunt mai mult de opt mii de apărători. Cât priveşte atacul, aş zice să-l
facem tocmai la poarta de miazăzi.
— Fie!

Peste noapte se făcuseră lucrări noi de apărare la poarta de miazăzi a

Varnei. Bucăţi de stânci cât omul, ce fuseseră aduse cu multe zile înainte
cine ştie de pe unde, stăruiau pe ziduri. Când începu a se lumina de ziuă,
Ioan al Dobrogii făcu ultima inspecţie de-a lungul lor. După planurile
egumenului Lazăr, o mare parte din forţele Varnei aveau să fie îndreptate
spre miazăzi. Puţini oşteni rămâneau pe celelalte ziduri.
„Va reuşi oare vicleşugul?” se întrebă îngrijorat.
Din porunca sa, în piaţa oraşului se adunaseră aproape toţi apărătorii
Varnei. După obicei, turcii nu porneau la atac înainte de a-şi isprăvi
rugăciunile din zori. Deci mai era timp. Înconjurat de câţiva curteni,
regele ieşi pe o terasă şi porni să le vorbească oamenilor:
— Prieteni! strigă să se audă până departe. Le vom arăta turcilor de
ce suntem în stare. Victoria nu poate fi a lor de vom lupta cum se cuvine.
Ei nu cunosc mila. Nici noi nu vom ţine seama de ea. Pe unde trec ei, nici
pruncii nu rămân în viaţă. Sau rămân cei buni pentru robie. Dar pe aici nu
vor trece nici azi şi niciodată. Celor paisprezece mii de apărători ai
oraşului le doresc un singur lucru: victorie.
La auzul cifrei dublate, comandanţii pâlcurilor îşi reţinură unele
zâmbete. Ei ştiau de ce minţea regele. Mulţi dintre ei bănuiseră că sunt în
jur de şapte-opt mii, însă nu cu asta îşi bătuseră capul. Dacă regele
pomenise de paisprezece mii, însemna că el e în măsură să cunoască
numărul apărătorilor. Doar câţiva oameni ştiau adevărul. Ruk Spear îl
îndemnase pe Ioan al Dobrogii să dubleze cifra din două motive
temeinice. Întâi, socotindu-se mai mulţi, oştenii căpătau curaj. Apoi, în
cazul când vreun apărător va cădea de pe ziduri în mâinile turcilor şi va fi
silit să vorbească, Ali va afla că cei doi ghiauri florentini nu l-au minţit.
Trecură câteva ceasuri. În tabăra turcilor nu se vedea nici o mişcare
deosebită. Nimic nu lăsa a se înţelege că vor porni la atac. Aflat pe
creasta unui zid, Ioan al Dobrogii privea dezorientat. Ce se întâmplase
oare? Alături de el, Ruk îi înţelese mirarea.
— Măria-ta, grăi el, Ali nu va ataca azi. Îşi odihneşte achingiii după
obicei. Dar o va face mâine în zori. Acum dulgherii lui umblă prin păduri
cu topoarele. Ei taie lemne pentru berbeci, pentru scări şi pentru
acoperişuri purtătoare care îi feresc de săgeţi pe cei ce vor veni la atac.
Ali e un mare comandant de oşti.
Aşa cum prevăzuse Ruk, ziua trecu în linişte. Nici peste noapte nu se
întâmplă nimic deosebit. Şi totuşi, înainte de a răsări luna, cu lumina ei
nu totdeauna folositoare, o barcă părăsi portul Varnei. O micuţă barcă de
pescari ieşi din port la adăpostul întunericului şi se îndreptă către miazăzi
paralel cu malul, cam la vreo milă departe de el. Vâslaşii erau patru. În
prova ei, doi pasageri. Mânată de agerimea lopeţilor barca înainta cu
repeziciune. În jurul ei doar apa clipocea molcom pe lângă borduri. Când
apăru luna, barca se apropie de mal, adăpostită în umbra copacilor mari
care stăruiau până la marginea mării. Cei doi pasageri săriră pe uscat şi
se pierdură în pădure. Vâslaşii găsiră pentru ei şi pentru barcă o
ascunzătoare sub tufele aplecate ca nişte evantaie uriaşe deasupra apei.

Cu mult înaintea rugăciunilor din zori. Ali îşi adună comandanţii de

pâlcuri şi în puţine cuvinte le arătă planul său de atac. Din porunca sa,
caii rămâneau în tabără. Marele vizir socotea că, sub ziduri, aceştia mai
mult încurcă decât folosesc. Cinci mii de călăreţi uşori primiră sarcini să
facă paza taberei. Ali era prevăzător. Nimic nu lăsa la voia întâmplării.
După ce soarele se ridică de vreo suliţă pe cer, Ioan al Dobrogii văzu
un tăvălug uriaş care se rostogolea domol către zidurile Varnei. Achingiii
porniseră la atac. De departe semănau cu un tăvălug alb şi roşu ce
acoperea câmpia treptat. Puţini călăreţi printre ei. Regele ghici că aceştia
erau comandanţii. Alături de Ioan, egumenul Lazăr, îmbrăcat în zale
uşoare, cu o tolbă de săgeţi prinsă într-o baieră la spate şi cu arcul în
mână, privea calm. Obrazul său frumos părea dăltuit în piatră. Uneori,
privirile lui treceau departe peste tabăra achingiilor şi stăruiau îndelung.
Aştepta el să apară ceva în zare? Parcă aşa se părea. Micuţul Grama, la
fel echipat, încerca o uşoară strângere de inimă. Se afla pentru prima
oară în război. Apărătorii Varnei cătau încremeniţi spre tăvălugul uriaş ce
însufleţise câmpia. Cu cât achingiii înaintau mai domol, cu atât forţa lor
părea mai mare. Dacă ar fi venit în iureş, aşteptarea ar fi fost mai uşoară.
Timpul îndelungat de încordare măcina rezistenţa psihică a apărătorilor.
Ali ştia asta. O învăţase de multă vreme. Mai ştia că achingiii săi,
bazându-se pe numărul lor mare, nu cad în asemenea suferinţă. Însă şi
conducătorii Varnei cunoşteau această strategie psihică şi, de asemenea,
un remediu. Comenzi aspre răsunară ici-colo, pe ziduri, iar oştenii
prinseră să mute pietroaiele dintr-un loc în altul, aparent fără nici o
noimă.
Tăvălugul ajunse la vreo două sute de paşi, dar nu către poarta de
miazăzi, ci direct pe centrul zidurilor. Ioan al Dobrogii aştepta cu
înfrigurare să-i vadă că îşi schimbă direcţia. Ali chibzuise bine. Dacă ar fi
venit numai către ţinta cea mare, apărătorii oraşului ar fi avut vreme
să-şi mute oştenii. La un semn al său, douăzeci de mii de achingii se
rupseră brusc spre miazăzi. Ceilalţi manevrară în evantai de-a lungul
zidurilor. Ioan respiră uşurat. Vicleşugul egumenului începea să-şi arate
roadele.
Mulţi oşteni erau pe creste. Dar cei mai mulţi se ocupau cu partea
cea mai grea a apărării. Ei aduceau alţi bolovani pe ziduri şi se ocupau cu
focurile şi cu ridicarea cazanelor în care clocotea apă fiartă. Cei de sus
primeau totul la îndemână. O seamă de oşteni şedeau în aşteptare, gata
să primenească rândurile celor de sus şi să ia locul morţilor şi răniţilor. În
port, corăbiile ce îmbarcaseră o parte din femeile şi copiii Varnei aşteptau
un semn pentru a ieşi în larg. Fumul multor focuri stăruia peste oraş.
Câţiva bătrâni îşi găsiseră loc pe lespezile din piaţă. Nu vorbeau între ei.
Şedeau cu gâturile slabe întinse parcă în aşteptarea unui anumit zgomot.
Uneori îşi reţineau respiraţia. Timpul trecea greu pentru ei. În inimile lor
doreau să nu audă niciodată acel zgomot. Şi totuşi, ceva era parcă mai
tare decât acea dorinţă. Parcă voiau să se sfârşească odată chinurile
aşteptării. Tresăriră. De pe ziduri răzbeau strigăte puternice. De dincolo
de întărituri venea un zgomot mai slab, ca de stup în toiul roitului. Dar
acum, bătrânii nu mai luau seama la zgomote, ci priveau spre crestele
zidurilor la fel de încordaţi ca şi mai devreme. Strigătele izolate ale celor
care mureau sau cădeau răniţi nu reuşeau să-i tulbure, fiindcă îşi
concentraseră atenţia numai pe creste. Trecură câteva ceasuri. Însă ei nu
mai percepură nici goana timpului. Apoi observară miraţi că la poarta de
sud mişcarea încetase. Apărătorii nu mai erau în picioare. Mai aşteptară
cu răbdare. Parcă totul se liniştise. Auzul lor din nou treaz înregistra doar
linişte. O linişte grea ca după furtună. Cerul gurii era uscat din cauza
încordării. Porniră domol către ziduri. O seamă de oşteni aproape că îi
striviră în goana lor spre poarta de miazănoapte. Zadarnic încercară să
întrebe ceva. Nimeni nu avea vreme pentru ei.
Prin câmpia de dincolo de Varna achingiii se retrăgeau în tabără,
frânţi de oboseală. Puţin după prânz, Ali primi veşti. Ghiaurii căzuţi de pe
ziduri fuseseră siliţi să vorbească. Fiecare dintre ei afirmase că în oraş
sunt peste paisprezece mii de apărători.
Marele vizir şi aghiotantul său se priviră uimiţi. Cei doi corăbieri
florentini nu minţiseră.
— Iar dacă n-au minţit, spuse Ali cu tristeţe, înseamnă că zidurile
porţii de miazănoapte sunt cu adevărat şubrede. Acolo trebuia să atacăm
cu grosul forţelor noastre. E de mirare că Ben-Din s-a putut înşela atât de
grav. Mâine în zori acolo vom ataca.
După numărătorile de cuviinţă, Varna înregistra peste trei sute de
morţi şi aproape o mie de răniţi. În tabăra turcească, opt sute de morţi şi
peste două mii de răniţi. Mulţi dintre aceştia rămăseseră striviţi sub
bucăţile de stânci aruncate de pe ziduri.
În oraş nimeni nu căta spre destindere. Nimeni nu avea puterea să-şi
manifeste din plin bucuria. Încordarea fusese prea mare. Continuând
planurile egumenului Lazăr, oştenii părăseau poarta de miazăzi şi o
întăreau pe cea de miazănoapte, unde spera Ioan al Dobrogii să fie
următorul atac. Însoţit de Toma, de Grama şi de iscusitul egumen, el nu
coborî de pe înălţimile zidurilor şi le privea adesea gânditor. Numai Lazăr
se uita în altă parte, undeva, peste tabăra turcească. De ce oare?
Capitolul 7

Trecuse de prânz şi era cald. Cerul parcă se transformase într-un rug

uriaş. Peste câmpie stăruia miros greu de sânge. În jurul Varnei nu
plouase de mult. Pământul ars de soare crăpase ici-colo. Sumedenie de
gâze porniseră în recunoaştere, fiindcă iarba uscată, închircită la rasul
pământului, greu oferea adăpost împotriva arşiţei. Poarta de miazăzi a
oraşului era deschisă. Cei din oraş îşi adunau morţii.
Când soarele căzu spre asfinţit, un sol părăsi oraşul călare, purtând
steag alb. Achingiii îl prinseră grabnic. Ajuns în faţa marelui vizir, solul
salută frumos, după datină. Spre deosebire de alţi comandanţi mai trufaşi
din fire, acesta îi zâmbi şi îl încurajă să vorbească.
— Strălucitorule! grăi omul. Măria-sa, despotul Ioan al Varnei şi
Dobrogii, îţi trimite prin mine sănătate şi viaţă lungă.
— Îţi mulţumim. Oare numai pentru asta ai venit?
— Nu, înălţimea-ta. Măria-sa Ioan îngăduie oştenilor voştri să-şi
adune morţii de sub zidurile oraşului. El socoteşte că merită să fie
îngropaţi cu cinste.
Ali cătă înaintea sa îngândurat. Rar întâlnise duşmani cu suflet atât
de ales ca al despotului Ioan.
— Îţi mulţumim încă o dată şi vom ţine seama de bunăvoinţa
stăpânului tău. Păcat că a uitat prietenia cu noi. Ar mai fi timp să stăm la
masa tratativelor.
— Strălucitorule! răspunse călăreţul vădit fără teamă. A vorbi despre
prietenie şi tratative acum, când oştile voastre sunt aici, mi se pare o
glumă.
— Ai împuterniciri să respingi propunerile noastre de pace?
— Am. Sunt primul sfetnic al despotului.
— Dar nici nu le cunoşti.
— Ah, strălucitorule, credeţi una ca asta? Dacă sultanul ar fi urmărit
pacea, oştile voastre nu s-ar afla în faţa Varnei, ci numai solii săi.
— Eşti inteligent, omule. Cum te numeşti?
— Toma, luminate mare vizir.
— Eşti liber, cavalere Toma. Să-i duci salutul nostru stăpânului tău!

Odată cu umbrele înserării, cei peste o sută de călăreţi ai vizirului se

retraseră spre tabără, purtând cu ei ultimele cadavre ale foştilor luptători.
Ioan al Dobrogii adormise îmbrăcat pe o canapea din cabinetul său. Casa
egumenului parcă îşi pierduse strălucirea prin lipsa lui Sima şi a
cavalerului blond. Micuţul Grama nu avea chef de somn. Pe faţa sa stăruia
îngrijorarea. Viaţa prietenului său atârna de un fir de aţă. Nici Lazăr nu-şi
găsea locul. Rămăsese pe ziduri până la căderea întunericului. Privirile
sale scormoniseră zarea dinspre măreţia pădurilor. Coborâse de acolo
târziu şi îngândurat. Nimeni nu bănuia ce aştepta el.
În zori, turcii porniră din nou la atac. Dulgherii lui Ali, îndemnaţi de
ofiţeri, lucrau fără zăbavă prin pădurile din jur. Lângă poarta de
miazănoapte a Varnei primele săgeţi zbârnâiră prin aer. Curând,
încleştarea cunoscu întreaga ei putere.
Trecuseră vreo trei-patru ceasuri. Achingii rămaşi în tabără priveau
spre oraş miraţi de atâta rezistenţă a apărătorilor. Aşteptau din moment
în moment să vadă steagurile lor pe creste. Un ofiţer urmat de unul dintre
acei oşteni-dulgheri ce lucrau prin pădurile din jur treceau printre corturi
privind cu multă atenţie. După felul cum iscodeau, era limpede că
urmăreau ceva. Nimeni nu-i luă în seamă. Rătăceau prin tabără de peste
trei ceasuri. Privirile agere ale ofiţerului zăboviră asupra unui cort păzit de
doi achingii. El socoti că acolo era ceea ce căuta, fiindcă celelalte corturi
nu aveau străji dinaintea lor.
— Prizonierii ghiauri sunt aici? întrebă cu severitate.
— Aici, înălţimea-ta, răspunseră oştenii într-un glas.
— Măritul vizir vă porunceşte să-i duceţi la el.
— Dar strălucirea-sa e lângă porţile Varnei, grăi unul dintre ei cu
mirare.
— Ştiu. De acolo venim. Vor fi traşi în ţeapă chiar lângă ziduri.
— Îndată, înălţimea-ta, se luminară achingiii.
Apoi intrară în cort să-i scoată pe ghiauri. Spre mirarea lor observară
prea târziu că ofiţerul şi dulgherul veniseră după ei. În semiobscuritatea
de acolo două cuţite loviră cu sete.
Un sfert de ceas mai târziu cei doi achingii dormeau somnul de veci
dezbrăcaţi de straiele lor. Ofiţerul urmat de trei oşteni cu topoare în mâini
ieşiră din tabără către pădurea din miazăzi. Străjile din jurul taberei abia
catadicsiră să-i privească o clipă, fiindcă ochii lor erau îndreptaţi asupra
zidurilor Varnei. Ofiţerul şi cei trei însoţitori nu se opriră lângă dulgherii
răspândiţi prin pădure, ci trecură mai departe şi se afundară adânc în
codru.
— Santa Madona! exclamă unu dintre oştenii-dulgheri. Cred că am
scăpat cu bine.
— Ce zice? îl întrebă Sima pe blondul.
— Zice în italiană că am scăpat cu bine.
— Domnule! vorbi Sima din nou privindu-l pe Ruk Spear, căruia nu-i
stătea tocmai rău în straiele de ofiţer. E o minune că aţi intrat printre
achingii. Dacă mi-ar spune-o cineva, n-aş crede, cu toate că am văzut
multe la viaţa mea.
— Nu-i chiar o minune, zâmbi Ruk. Dacă porţi aceleaşi straie, nicăieri
nu poţi intra mai uşor decât într-o oaste mare. Într-o oaste mare nu toţi
oamenii se cunosc între ei.
— Cum aţi ajuns în tabără? Cum aţi făcut rost de straie turceşti?
— Am folosit o barcă de pescari, după care ne-am strecurat prin
codru. Apoi am înjunghiat un ofiţer şi un dulgher care se cam depărtaseră
de soţii lor. Şi acum, la drum, prieteni! Mai avem mult de mers. Şi nu-i
uşor. O seamă de achingii răscolesc împrejurimile pentru a preveni un
atac duşman lor. Abia când vom ajunge la barca ce ne aşteaptă putem
respira mai în voie.
Cei patru fugari îşi continuară drumul atenţi la fiecare foşnet. Doar
Sima înainta mai greu cu straiele turceşti prea lungi pentru picioarele sale
scurte. Lângă zidurile oraşului, cumpăna victoriei se apleca parcă domol
către achingii. Erau prea mulţi faţă de harnicii apărători. Ridicaţi în şeile
cailor, Ali şi Ibrahim urmăreau lupta cu atenţie şi slobozeau porunci. Un
călăreţ ajunse cu greu în faţa marelui vizir. Acesta îl recunoscu pe
comandantul străjilor din jurul taberei.
— Ce s-a întâmplat, Iusub?
— Rău, strălucitorule. O oaste de ghiauri călăreţi ne atacă din spate.
Dulgherii aflaţi prin păduri au fost doborâţi cu săgeţi otrăvite. Cei şase mii
de achingii rămaşi în paza taberei le fac faţă.
— Câţi sunt?
— Mulţi, strălucitorule. Apar din păduri în grupuri nu prea mari,
slobod săgeţile otrăvite asupra noastră şi se retrag.
— Înseamnă că nu sunt prea mulţi.
— Aşa m-am gândit şi eu la început, dar după spusele unor dulgheri
care au scăpat cu viaţă, se pare că ghiaurii au împânzit pădurile.
— Dar iscoadele noastre?
— Nu s-au întors.
— Totuşi, un lucru e limpede. Dacă nu încep lupta la câmp deschis,
înseamnă că sunt puţini şi n-au curajul să o facă.
— Poate, strălucitorule, murmură Iusub. Poate că sunt doar
avangarda ghiaurilor. Nu cred că-i bine să fim prinşi din două părţi.
Ali-paşa chibzui o clipă. Cu săgeţi otrăvite loveau doar tătarii şi
ghiaurii de la miazănoapte de Dunăre. Îngândurat, ridică mâna stângă în
sus. Trâmbiţele porniră să sune încetarea atacului. Undeva, pe o creastă
de zid, egumenul Lazăr privea peste tabăra turcilor. Pe faţa lui frumoasă
apăruse un zâmbet.
Spre miazănoapte, pădurile nu înaintau până la malul mării. O
câmpie îngustă, a cărei lăţime rar trecea peste două mile, şerpuia alături
cu apa până departe. Oştile de achingii folosiră panglica aceea pentru a
ieşi din presupusa încercuire. Ali nu avea de unde să ştie că oştile
duşmane din păduri abia se ridicau la o mie două sute de călăreţi. O mie
dintre ei erau oştenii domnului Ţării Româneşti, iar două sute cei trimişi
de comitele Staicu sub comanda încercatului cavaler Bogdan. Câtă vreme
durase strângerea corturilor, Ali răspândise prin păduri patrule
numeroase. Dar nimeni nu putea da ştiri sigure despre câţi erau
duşmanii. Cine i-ar fi putut număra printre hăţişurile codrilor? Câţiva
oşteni căzuţi din rândurile românilor îl dumeriră pe marele-vizir despre
obârşia duşmanului.
— Oare nu am renunţat prea uşor la cucerirea Varnei? întrebă
Ibrahim.
— Nu, răspunse Ali. De fapt, după discuţia cu Ben-Din mi-am dat
seama că Varna greu poate fi luată. Fără sprijinul unei flote, fără
bombardele atât de folositoare la un asediu şi cu un duşman înştiinţat şi
pregătit din vreme, am fi pierdut prea mulţi oameni. Şi aşa avem peste o
mie de morţi. Cât despre răniţi, să nu mai vorbim. După ce vom cuceri
Dobrogea, Varna va cădea singură, fiindcă rămâne izolată. N-am avut
destul curaj să trec peste poruncile sultanului şi să atac întâi Dobrogea,
aşa cum plănuisem. Iată una din marile mele greşeli. După o victorie,
nimeni nu se gândeşte că i-ai nesocotit porunca.
— Strălucitorule! replică Ibrahim. Dar şi în Dobrogea sunt cetăţi
puternice. Caliacra e cel puţin la fel de tare ca Varna. Apoi Tomisul...
— Ştiu. La noapte, o sută de călăreţi vor pleca spre Adrianopole. De
va ajunge măcar unul acolo, şi tot e bine. Îi cer sultanului să-l trimită pe
Abdulah cu o flotă puternică şi să ne aducă bombarde pe corăbiile sale.
Sper că măcar acum va înţelege padişahul necesitatea lor. La Varna am
făcut multe greşeli. Cei doi ghiauri, chipurile florentini, ne-au tras pe
sfoară. Abia acum am priceput jocul făcut de ei. Întâi, stârnindu-ne
bănuieli asupra lor, ne-au dat să înţelegem că poarta de miazăzi ar fi mai
slabă. Apoi, când am căzut de-a binelea în cursă crezând că nu ne-au
minţit, ne-am îndreptat atacurile spre miazănoapte. Ghiaurii din oraş au
avut răgazul să-şi mute forţele acolo unde se aşteptau să lovim.
Frumoasă tactică! Ioan al Dobrogii e un mare general. Iar noi învăţăm că
oşteanul niciodată nu ştie destul. Totdeauna mai are ceva de aflat. La un
pericol din spate nu s-a gândit nimeni dintre noi, fiindcă de-a lungul
Balcanilor n-am întâlnit împotriviri. Însă nimic nu e pierdut. Fără
supunerea Dobrogii şi a Varnei nu mă întorc la Adrianopole.

Sus, pe o creastă de zid, despotul Ioan privea cu mirare spatele

oştilor de achingii. Alături de el, egumenul Lazăr zâmbea.
— Ce i-a îndemnat, oare, să ridice asediul? întreabă Ioan.
— Multe, grăi egumenul şăgalnic. Întâi, atacurile rămase fără
rezultat. Apoi, cei o mie două sute de călăreţi care i-au lovit din spate.
— Ştiaţi despre ei? îl cercetă regele cu atenţie.
— Ştiam. Eu i-am chemat. Sunt călăreţii măriei-sale Mircea. Ar fi fost
o greşeală să lăsăm toate oştile în Dobrogea, când Varna stătea sub astfel
de greutate.
Regele intui mustrarea ascunsă în vorbele meşteşugite ale
egumenului. El se opusese la aducerea lor, fiindcă mizase mult pe
prospeţimea acestora în luptele ce aveau să urmeze. Dar mai ales îi
lipsise convingerea că Ali nu va trimite o parte din achingiii săi asupra
Dobrogei, aşa cum ar fi fost firesc, ci va ataca Varna cu toate forţele sale.
În mintea despotului stăruia totuşi o nedumerire. Dacă Lazăr poruncise
călăreţilor lui Mircea să vină acolo, înseamnă că el nu-i doar un simplu
egumen, aşa cum lăsa să pară.
O barcă de pescari cu patru pasageri turci în ea intră în port
escortată de altele. Când acostă la cheiul Varnei, câţiva oşteni îi
înconjurară grabnic. Fuseseră observaţi de departe. Cineva din mulţime îi
recunoscu pe presupuşii turci. Ruk, Sima, Carapelese şi cavalerul blond o
luară încet către casa egumenului.
Târziu, după prânz, o seamă de călăreţi galopau către porţile
oraşului. În fruntea lor era tânărul cavaler al Ordinului Basarab,
roşcovanul Bogdan. Pe străzile pline la refuz, locuitorii români, bulgari,
greci, armeni se îmbrăţişau fără alegere. Şi abia acum observară că e o
după-amiază de mai tare frumoasă. Sub apăsarea unor slabe adieri de
vânt, marea cu poalele ridicate a desfrâu dansa dinspre orizont către
maluri. Crestele înspumate se spărgeau lângă ţărm în mii de lumini de o
clipă, apoi mureau. Altele le luau locul.
Iscoade repezite după oştile marelui vizir soseau din ceas în ceas şi
aduceau veşti sigure că Ali nu avea de gând să se întoarcă asupra Varnei.
Cel puţin nu acum.
Văzându-l pe Arad în anticamera despotului, cavalerul Bogdan zâmbi
galeş.
— Ei, ei, domnule! spuse mirat şi bucuros în acelaşi timp. Iată o
surpriză plăcută. Mă aşteptam să vă întâlnesc oriunde, însă nu aici,
într-un oraş asediat. Dar, cu harurile voastre, nu mă mai mir de nimic.
O clipă, ochii roşcovanului se subţiară ca în faţa soarelui mult.
Privirile sale căzuseră din întâmplare pe minunatul inel ce stăruia în
degetul blondului.
„Hm! reflectă Bgdan. Acum şapte-opt luni când am fost la Caliacra,
inelul acela avea alt stăpân. Parcă nu-mi vine a crede, ba pot să fac pariu
că tânărul blond nu l-a luat de la despot prin forţă şi nici cu împrumut. Iar
dacă aşa stau lucrurile, de ce a ajuns oare în degetul său?”
Cina cu mulţi invitaţi şi prezidată de despot se desfăşură fără
toasturi. Cine s-ar fi gândit la ele acum, când războiul nu făcuse decât o
pauză scurtă.
După ce şezu multă vreme de vorbă cu Lazăr, Bogdan părăsi oraşul
alături de oamenii săi. Curând, întreaga oaste a românilor făcu un ocol
pentru a nu fi în apropierea achingiilor şi se îndreptă către miazănoapte.
La puţină vreme după plecarea lui Bogdan, cavalerii Ruk Spear şi
Carapelese îşi luară rămas bun de la despot şi de la ceilalţi. Caii lor
sprinteni galopau spre apus. Cei doi cavaleri îşi făcuseră datoria la Varna,
cu mult peste aşteptări. Acum rosturile lor îi chemau prin alte părţi. La
brâu, fiecare purta câte o sută de ducaţi de aur, dăruiţi cu generozitate de
Ioan al Dobrogii. Ruk şi Carapelese nu făcuseră mofturi. Astfel de
obiceiuri erau curente şi la modă pe vremea aceea. Chiar fără obiceiul
pomenit, greu s-ar fi putut lipsi de frumoşii sunători. În afară de caii de
sub ei, de armele ce le purtau şi de straie, nu cunoşteau altă avere. Ruk
împlinise patruzeci de ani, vârstă la care oamenii se gândesc la pragul
bătrâneţii şi la alte rosturi. Cavalerul nu-şi bătea capul cu asta. Nu avea
nici casă, nici familie. Sau poate că avea o casă cine ştie pe unde.
Taciturn din fire, Spear nu-şi deschidea sufletul nici măcar în faţa bunului
său prieten, Carapelese. Spre deosebire de Ruk, genovezul adesea părea
apucat de limbariţă. Lucru ce nu-l supăra cu nimic pe cavalerul sârb
obişnuit să nu-i asculte frazele, ci numai sunetele înalte. Frazele nu-l
interesau. Şi, cu toate că genovezul îi povestise întreaga sa viaţă de
nenumărate ori, sârbul ştia puţine lucruri despre el. Fiindcă vorbele lui
Carapelese aproape totdeauna se loveau de învelişul gândurilor lui Ruk.
Făcură popas într-un luminiş de pădure. Zorile erau pe aproape. Dar
nu numai ei părăsiseră Varna. Puţin după miezul nopţii, vreo douăzeci de
corăbii ieşiseră din port. Pe una dintre ele călătoreau spre Caliacra
despotul Ioan, cavalerul Toma, câţiva curteni, Arad, Cîrstev şi micuţul
Grama. Doar egumenul Lazăr lipsea. El pornise călare într-o direcţie
necunoscută celorlalţi. Era de mirare că un biet egumen se încumetă la
drum prin Balcanii bătuţi adesea de lotrii şi intraţi sub focul războiului.

Tânărul Gogoaşă, încărcat cu cele două pungi ale cavalerilor Grama şi

Arad, ieşi mulţumitor din plăcuta câmpie a Bârsei. Făcuse ocol mare în
jurul Braşovului. Oraşul nu-l atrăgea. Teama de o întâlnire cu gărzile
cerea prudenţă. Cum vremea era frumoasă, cum banii atârnau greu la
brâu, Gogoaşă înainta plin de mulţumire. Chilipirul picat pe neaşteptate
de la nătărăii cavaleri merita veselia de care era cuprins. Numai un nărod
s-ar fi lipsit de aşa noroc. Acestea erau gândurile lui. Apoi descoperi că
banii îl neliniştiseră zi şi noapte. Ce minunate zile apucase el nu cu mult
înainte, când singura grijă a sa era doar mâncarea.
„Da, cugetă el. Nu era tocmai rău. Însă nici bine ca acum, încercă să
se îmbărbăteze. Acum sunt boier. Pe la hanuri doar mişc un deget şi se
reped slujitorii să mă ospăteze. Straiele mele noi îi fac pe oameni să mă
privească plini de respect. Nu mai sunt pramatia şi lotrul Gogoaşă, ci
domnul. Zău că nu e tocmai puţin lucru. Pentru a ajunge pe Valea
Ampoiului, va trebui să ţin drumul spre Sighişoara şi Mediaş. Nu mă duc
eu cu banii la Sibiu nici în ruptul capului. Fostul stăpân, fiindcă acuma nu
mai am stăpân, poate să trimită alţi bani. Cam aici ar fi locul pe unde să o
iau către Făgăraş şi Sibiu. Nărodul de cal parcă trage spre asta. Ei şi? De
fapt, totdeauna am văzut Sibiul în trecere. Niciodată pe îndelete. Parcă-i
mare lucru să fac un ocol pe acolo? Doar îmi dă mâna. Şi cine mă
opreşte? Asta nu înseamnă că duc şi punga la adresa dată de cavalerul
Arad. Am să trec prin oraş, mă opresc la un han, pun ochii pe vreo muiere
mai acătării şi stau o zi sau două. Nu mai mult.”
Cu acele gânduri îşi îndemnă calul pe drumul Făgăraşului. În toiul
celei de-a doua zile, ajunse la porţile Sibiului. Nimerise într-o vreme de
târg. Multe care încărcate intrau acolo. Multe ieşeau. Hanurile greu făceau
faţă liotei de muşterii. Datorită unui bănuţ de aur, Gogoaşă găsi adăpost
mai uşor decât alţii, minunându-se de puterile vrăjite ale sunătorilor.
Petrecu vreo câteva ceasuri încântătoare. Vinul de Târnave, atât de
preţuit prin acele părţi, îi ţinu tovărăşie vremelnică, fiindcă sfătosul
mărunţel preţuia cumpătarea. Bău doar o jumătate de găleată. E drept că
picioarele lui cam fugeau în lături când urcă spre odaia ce i se pregătise,
dar temeiuri de îngrijorare nu-şi făcu nimeni din han, ceea ce-l supără
vizibil. După un somn bun, i se adresă unui slujitor:
— Băiete, e seară sau dimineaţă?
— Dimineaţă, domnule. Aş zice că-i chiar prea de dimineaţă pentru
un oaspete atât de ales.
— Asta cam aşa e. Sunt un boier înţelept. Însă lenevia patului rar mă
atrage.
— Vai, domnule! grăi acesta cam descumpănit. Se cuvine oare să
vorbiţi aşa? Boierii sunt făcuţi numai pentru odihnă. Slujitorii pe care cred
că-i aşteptaţi vor alerga în locul vostru.
Încântat de vorbele tânărului rândaş, Gogoaşă rămase pe gânduri.
„Fir-ar să fie, socoti cu adâncă mirare. Uite că nu m-am gândit la
asta. Şi zău că a cam venit vremea să-mi caut un slujitor. Însă nu acum.
Întâi dau o raită prin oraş. O să trec aşa, ca din întâmplare, pe la adresa
primită de la cavalerul Arad. Nu că aş avea nevoie, ci numai aşa ca
chestie. Să văd şi eu cine locuieşte acolo. Dar punga nu o dau. Nu mă
întâlnesc eu de două ori cu astfel de baftă.”
Îngândurat, străbătu o sumedenie de străzi, până când o nimeri pe
cea căutată. Casa, cam prea mare, cu poartă sub ea, nu-i spunea cine
ştie ce. O casă veche, obişnuită şi prin alte părţi.
„O casă fără curte? se întrebă. O casă fără curte nu face nici cât o
ceapă degerată. Numai curtea îi dă strălucire.”
 Poarta era descuiată. Trecu pe sub ea şi murmură satisfăcut.
— Are.
Curtea, pietruită frumos cu piatră de râu, cuprindea pe stânga o
seamă de ronduri cu flori, bine întreţinute. La celălalt capăt al curţii, o
casă mai mică, împrejmuită cu pridvor de lemn vopsit în alb şi acoperit de
plante agăţătoare, arăta mai prietenoasă, mai îmbietoare, decât
hardughia dinspre stradă. Cineva stropise pietrele în jurul pridvorului.
Lumina soarelui intra acolo ca o felie uriaşă, sau ca o jumătate de
evantai, după cum o lăsau zidurile să pătrundă. Tufele de regina nopţii,
încă nepălite de arşiţă, răspândeau un parfum delicat. Când ajunse în faţa
pridvorului, o tânără măruntă la trup, îmbrăcată în rochie albastră şi cu
guleraş alb de dantelă, ieşi din casă şi îl întrebă:
— Pe cine căutaţi, domnule?
— Pe doamna Dumitra.
După care socoti, privind-o lacom:
„Să mă ia dracul dacă asta nu-i Zâna-Zânelor!”
— Cine sunteţi?
— Păi, cin’ să fiu? Sluji... ăăă... scutierul cavalerului Arad. Numele
meu e Gogoaşă.
— Aşteptaţi o clipă, domnule.
Fata reveni curând, urmată de o soră a ei, sau cam aşa ceva.
— Ia loc, tinere, îi făcu semn aceasta spre nişte scaune de răchită
aflate în pridvor.
Dar Gogoaşă rămăsese cu gura căscată şi nu auzi invitaţia. Apoi se
dezmetici şi puse un genunchi pe prima treaptă a scării ce ducea spre
izvor.
„Sfântă Fecioară! gândi fără a-şi lua ochii de la cea mai înaltă. Aici e
lăcaşu’ zânelor.”
Tânăra doamnă sau fată, cu faţa la fel de proaspătă ca şi a celeilalte,
cu ochii azurii şi părul strâns în coc, era una din acele fiinţe care prin
simpla lor apariţie parcă aduc strălucire în jur.
— Înălţimea-voastră! bâigui Gogoaşă năuc. Sunteţi oare sora mai
mică a cavalerului Arad? Că eu pe mama... adică... vreau să zic...
— Eu sunt mama, tinere.
— Aşa, aşa! aprobă Gogoaşă, fără să priceapă nimic. Fiecare muiere
e mamă... că toate mamele au prunci... chiar dacă altele n-au... că şi cele
fără, tot mame... d-aia... să vă trăiască pruncul! Însă eu pe mama
cavalerului o caut, reuşi să o scoată la liman mai ca lumea.
— Păi eu sunt mama cavalerului.
— Aşa de tânără? îl luă gura pe dinainte.
— Nu mai sunt tânără. Am aproape treizeci şi şase de ani.
— Pe cele trei cazne! exclamă uluit. Atunci punga... şi scrisoarea...
Adică nu, scrisoare n-am, de ce să mint? Numai ce mi-a zis să vă spun.
— Pofteşte în pridvor! zâmbi gazda.
Când, după o jumătate de ceas, mărunţelul părăsi casa, făcu o pauză
în mijlocul străzii şi grăi cumpătat:
— Să te ia dracu, boier Gogoaşă. Punga s-a dus pe gârlă! În Valea
Ampoiului nu mai am ce căuta, fiindcă acolo sunt numai oameni deştepţi.
Proştii n-au loc. Dacă nu iau seama la cea de-a doua pungă, pot să mă
spânzur de primul copac fără nici o pagubă. Prea e plină lumea de nătărăi.
 Parcurse drumul până la han înjurând în gura mare. Dar, curios,
înjurăturile nu-i dădeau aceeaşi satisfacţie ca altădată. Ajuns în odaie,
Gogoaşă se trânti îmbrăcat peste cuvertura de lână a patului. Îi trecuse
mânia, iar în minte nu-i mai stăruia paguba suferită, ci altceva.
„Mărunţica e foc şi pară! chibzui cu ochii închişi, încercând să şi-o
închipuie. Ce ochi! Rotunzi şi negri ca tăciunele. Aiurea! Nu ca tăciunele.
Prea strălucesc. Genele lungi se lasă peste ei ca un capac peste lada cu
aur. Când saltă genele...”
Nu reuşi să meargă mai departe, fiindcă marile ei haruri stăteau în
ochii rotunzi, ca de veveriţă, iar alte însuşiri ale ei nu reuşeau să-i
întreacă. Nici măcar zâmbetul care îl băgase în răcori.
„Încă nu sunt sărac, reflectă el. Mai am o pungă. Însă fata nu e de
nasul meu. Prea e frumoasă. Pe urmă, o fi de neam ales. Eu n-aş putea
spune că sunt al dracului de slut, dar nici frumosu’ frumoşilor. Am să mai
trec pe aici. Acum e vremea să o iau din loc. Dau o raită pe la Deva, aşa,
ca să fie. Cine călătoreşte mult vede mult. Nu strică să ştiu cum arată
surorile cavalerului Grama. Dar punga n-o scot de la brâu nici dacă se
scufundă pământu’, altfel dau în mintea copiilor.”
Părăsi oraşul îndată după miezul zilei. Trecuse podul peste apa
Cibinului. Minunatul său armăsar o luase la pas. Privirile călăreţului
zăboveau când spre frumuseţea munţilor din stânga, când către liniştea
dealurilor din dreapta.
„Plăcut e pe aici, gândi el. Însă ca la mine, pe Ampoi, nu-i nicăieri.
Păcat că am rămas doar cu o pungă de aur.”
Chibzuind astfel, auzi tropot în urma sa. Un călăreţ parcă zorea să-l
ajungă. Îl aşteptă. O călătorie în doi e totdeauna mai plăcută. Omul din
spatele său nu arăta prea înstărit. Calul mărunt, bine proporţionat, îi
aminti despre acei purtători de poveri ce pot urca prin locurile grele ale
munţilor. Şaua de lemn, încheiată la partea din faţă cu un pinten lucrat în
crestături de cuţit şi vopsită în roşu numai pe Ampoi se purta. Peste şa o
bucată de pănură îndulcea tăria aspră a lemnului. Călăreţul, voinic, roşu
la chip, cu pletele lungi peste care purta o pălărioară neagră, decolorată
de timp, avea înfăţişarea paşnică. Vârsta lui se arăta între douăzeci şi
treizeci de ani.
— Noroc! salută necunoscutul ducând un deget la pălărie.
Gogoaşă strâmbă din nas. În noua lui situaţie, când straiele, calul şi
punga arătau frumoasă deosebire de celălalt, nu astfel de salut aşteptase.
Trecu totuşi peste mărunta nemulţumire şi răspunse din vârful buzelor:
— Noroc, tinere sărman!
— Ce te face să crezi asta, domnule? bombăni pletosul cu o uşoară
încruntare.
Cuvântul „domnule” schimbă răspunsul aspru pregătit de Gogoaşă.
— Tinere! grăi cu blândeţe şi niţel afectat. Fără să vorbesc despre
mine, care după cum vezi... fiindcă mulţi îmi zic: înălţimea-voastră. Aş
crede că hm... Pe drumuri trec fel de fel de oameni. Unii săraci, alţii
pricopsiţi. Ai altă părere?
— Nu. Însă pe oameni nu se cade să-i judeci numai după straie. Fără
să mă laud, ţi-aş putea arăta doi ducaţi de aur. Domnia-ta poţi face asta?
Eu vin de la târg unde am vândut nişte lână şi ceva brânză.
În primul moment, Gogoaşă vru să ducă mâna la pungă ce atârna
greu sub aripa hainei, dar prevederea îl opri. Mai avea cinci ducaţi din cei
oferiţi de cavalerul Arad şi încă doi primiţi în dar de la frumoasa doamnă.
Cu un gest voit leneş, îi scoase în palmă şi zise:
— Îmi pare rău că nu te-am întâlnit în târg. Eu sunt darnic. Dacă te
întâlneam aveai acum şapte ducaţi în loc de doi.
— Ehe! râse pletosul. Să fii domnia-ta sănătos. Nu ţi-ar fi ajuns nici
măcar pe sfert pentru mărfurile aduse de mine. Ai mei vin mai pe urmă în
căruţă. La ei sunt banii. Adică treizeci de ducaţi, minţi cu seninătate.
— O fi, râse Gogoaşă cam nemulţumit. Mulţi au bani, dar puţini sunt
cavaleri ca mine.
— Domnia-ta nu eşti.
— Ce te face să crezi? îşi împreună sprâncenele stufoase.
— Păi, n-ai nici spadă, nici slujitori. Câţi cavaleri d-ăştia am văzut eu,
să am atâta bine. Unde ai mai întâlnit dumneata cavaler cu topor în loc de
spadă?
— Ei, tinere, se vede că nu eşti prea umblat prin lume. Acum spada
nu mai e la preţ, ci numai toporul.
— Măcar ştii să te foloseşti de el?
— Auzi vorbă! Cu ăsta iau pasărea din zbor, spuse trufaş, lovind cu
palma peste muchia toporului ce atârna la şaua din piele.
— Domnule! spuse pletosul neîncrezător, apăsând pe fiecare literă în
parte. Nu aş vrea să te supăr, însă nici aşa să n-o luăm. Mulţi poartă
topoare. Mulţi se laudă cu priceperea lor. Totuşi puţini mânuiesc un topor
cum se cuvine. Ai vrea să-mi arăţi meşteşugul domniei-tale?
— Oricând.
— Acum.
— Fie! aprobă Gogoaşă măreţ.
— Descălecăm?
— Descălecăm.
La vreo douăzeci şi ceva de paşi dincolo de marginea drumului,
printre tufele multe, stăruia un copac ceva mai subţire ca mâna omului.
— Te încumeţi? arătă pletosul cu o mişcare a capului.
— A, nu! Întâi să văd ce ştii dumneata, spuse Gogoaşă căruia nu-i
convenea să rămână dezarmat lângă acesta.
La fel de precaut, nici pletosului nu-i conveni o astfel de situaţie,
ceea ce-l făcu să propună:
— Aruncăm în acelaşi timp.
„Hm! socoti Gogoaşă. Dacă se preface că aruncă şi rămâne cu toporul
în mână?”
— Tinere! grăi el prefăcându-se a chibzui adânc. Unul lângă altul s-ar
putea să ne încurcăm în topoare. Poate că eşti un aruncător bun, însă eu
n-am de unde să ştiu asta. Dacă mă loveşti din greşeală? Dă-te vreo
cincisprezece paşi mai încolo. Şi eu voi face la fel în partea astălaltă.
Pricepând unde bate Gogoaşă şi la fel de neîncrezător, pletosul se
învoi. Aruncară topoarele aşa cum conveniseră şi fiecare dintre ele se opri
în tulpina copacului. Cu paşi mari ajunseră amândoi acolo cam în acelaşi
timp. Mâinile agere prinseră iute cozile topoarelor, apoi drumeţii se priviră
lung.
— Eşti de pe Ampoi? îl întrebă pletosul uluit.
— Sunt. Dar dumneata?
 — Şi eu.
— De unde?
— Păi de la Cumpăna Miresei.
— Eu din Zlatna.
— Numai pe la noi ştiu oamenii să folosească topoarele astfel. Eşti un
ţintaş bun, domnule, îl privi pletosul cu plăcere.
— Te cred, râse Gogoaşă. Am câştigat până acuma patru turniruri.
— Nu-i rău. Asta înseamnă că şi eu aş putea...
— Ah, nici vorbă! îl întrerupse mărunţelul. Eu le-am câştigat cu
lancea.
— Înţeleg, se întristă pletosul, fără să-şi arate dezamăgirea.
Renumiţi pentru mândria şi încăpăţânarea lor, oamenii de pe Ampoi
rar şi-ar fi recunoscut o slăbiciune. Iar despre sărăcia lor cam lucie nu
discutau nici măcar între ei.
— Ce mai e pe la noi? se interesă Gogoaşă, simţind că l-a apucat
dorul de Zlatna.
— Ce să fie? Bine. Vara, muncim prin pădure, mai mult în şagă.
Iarna, huzurim.
— Da, da, aşa a fost totdeauna pe la noi, aprobă mărunţelul, fără să
pomenească un cuvânt de neîncredere.
El ştia bine ce înseamnă munca la tăiatul lemnelor. Muncă de ocnaş,
fiindcă lemnul nu era preţuit de seniori aşa cum se cuvine. Poate că vitele
şi oile ar fi dat frumoase câştiguri, dacă nu ar fi fost greu dijmuite de
seniorii locului.
— Frumos căluţ! spuse Gogoaşă prietenos.
— A, nu-i al meu, domnule! Eu am vreo câţiva aşa ca al
domniei-tale, minţi pletosul fără să clipească.
— Şi zici că eşti tăietor de lemne?
— Cam aşa ceva. Peste vară tai şi fac doage. Iarna rostuiesc butoaie
şi putini.
După acel răspuns, Gogoaşă ştiu destul despre tânărul însoţitor.
Meşterise şi el butoaie. Câştigul greu ajungea pentru mâncare. Butoaiele
erau scumpe. Se vindeau cu preţ mare prin târguri, dar asta o făceau
seniorii prin oamenii lor. Pe Ampoi, toată lumea lucra pentru seniori.
— Aş vrea să cumpăr nişte pământ pe la Zlatna. Un petec de pădure.
— Asta nu-i greu dacă ai bani. Însă pădurile bune sunt scumpe. Îţi
trebuie bănet, nu glumă.
— Ei, şi? răspunse Gogoaşă arătându-i punga burduşită cu sunători.
Acum nu-i mai era teamă să se ferească. Despre cinstea ampoienilor
ştia toată lumea. El de mult nu mai era ampoian decât cu sufletul.
Umblase hai-hui prin lume şi învăţase ceva din obiceiul de a pişca de pe la
alţii.
— Nu-i rău, aprobă pletosul fără să facă ochii mari. Mândria l-ar fi
oprit să se mire chiar în faţa a o mie de pungi.
— Hai, ia un ducat!
— Domnule! se răsti omul. Drept cine mă iei? Noi nu primim
pomană.
— Ţi-am zis eu că de pomană? Te plătesc. Vreau să-i duci cuiva cinci
ducaţi. Şi să-i spui că sunt din partea cavalerului Gogoaşă.
— Asta-i altceva. Cui să-i dau banii?
 — Întrebi în Zlatna de Pătru Gogoaşă. Îl ştie toată lumea.
— Păi, domnia-ta nu mergi într-acolo?
— Nu. Am treburi la Deva.
Pletosul nu mai spuse nimic şi primi banii. Ducatul dăruit de Gogoaşă
pica grozav de bine, fiindcă cei doi ducaţi cu care se fudulise mai devreme
erau ai unui cumătru.
Dincolo de Sebeş se despărţiră fiecare cu drumul său. Va precumpăni
oare partea cea bună din sufletul lui Gogoaşă? Va duce el oare punga atât
de necesară surorilor Grama?
Cal şi călăreţ înnoptară undeva în câmp, nu departe de Vinţ. Gonaciul
era prea obosit pentru a se putea târî până acolo. Culcat în iarbă,
mărunţelul şezu treaz multă vreme.
„N-ar fi fost mare lucru să dau o raită pe acasă, chibzui el. Însă după
bătaia pe care mi-a tras-o tata acum patru ani, încă nu mi-a trecut
supărarea. Când o primi ăi cinci ducaţi, o să vadă tata... ăă... senioru’
Pătru Gogoaşă...”
Dar nu merse cu gândul până acolo încât să observe ce va vedea
Pătru. Cuvântul „senior” îl copleşise de-a binelea.
Capitolul 8

Într-o zi de iunie, egumenul Lazăr făcu o vizită la castelul comitelui

Staicu. Drumul prin pădure şi prin câmpie nu-l obosise, chiar dacă pe
fruntea sa înaltă apăruseră broboane. Arşiţa din pragul zilei avea puteri
până în desişurile codrilor. Cunoscut şi preţuit la castel, egumenul îşi lăsă
gonaciul în seama unui rândaş. Majordomul, plăcut surprins de vizita
prelatului, îi ieşi înainte gata să-l conducă dar, după primii paşi, oaspetele
şi omul casei se opriră. Margareta cobora treptele spre ei într-un uşor
strai cavaleresc. Cizmuliţele sale cu tocuri înalte băteau sprintene pe
minunatele dale de marmură. Egumenul o privi cu ochi fin de cunoscător
al frumosului. Cămaşa îi scotea în relief umerii mici şi rotunzi pentru a
coborî în linii armonioase către pieptul delicat, sprinten şi săltăreţ la
fiecare pas. Pantalonul din postav, prins în cizmele strâmte ca nişte
mănuşi, lăsa să se vadă formele tinereşti.
— Iată o adevărată plăcere, sfinţia-ta, veni ea cu mâna întinsă.
— Doamnă! zâmbi Lazăr aplecându-se cavalereşte în loc de cuvenita
binecuvântare.
— Mă miră faptul că adesea călătoriţi singur. Lotrii bat uneori
drumurile chiar până pe aici.
— Cine s-ar încumeta asupra unui biet egumen? continuă el să
zâmbească.
Din cauza grabei cu care coborâse treptele, umerii obrajilor ei parcă
împrumutaseră vârfuri de flăcări. Albul imaculat al cămăşii descheiate la
gât îi aducea un aer de prospeţime. Privirile ei aparent neştiutoare,
nevinovate, stăruiră asupra voinicului prelat. Iar veşnica aplecare spre
ironie o făcu să grăiască astfel:
— Pe spatele sfinţiei-tale văd vârful unei tolbe. Cred că săgeţile din
ea le folosiţi doar pentru iepuri. Fiindcă un slujitor al celor sfinte...
— Şi pentru ei, răspunse Lazăr cu prefăcută modestie.
— Să înţeleg oare că vă puteţi apăra la caz de nevoie?
— Doamnă, vremurile sunt aspre. Un arc încordat nu înseamnă prea
mult în mâinile unui egumen, dar nici chiar nimic atunci când se arată
răul.
— Vă pricepeţi să-l folosiţi?
— Nu cine ştie ce.
Discutau amândoi în şagă şi amânau cu bună ştiinţă ceea ce aveau
să-şi spună. Margareta bănuia pe bună dreptate că el nu venise de florile
mărului drum lung pe asemenea zăpuşeală. La rândul său, egumenul
pândea şi cântărea fiecare cuvânt al ei. Şi totul sub aparenta uşurinţă a
conversaţiei. Sub zâmbete parcă lipsite de griji. Rezemată de braţul
prelatului, tânăra doamnă sărea de la o idee la alta şi râdea din te miri ce.
Însă încordarea ei, pe care altul greu ar fi intuit-o, Lazăr o pricepea fără
chip de greşeală. Văzuţi de departe, arătau a soţ şi soţie. Se aşezară pe
scaune de răchită în umbra unei terase îndrăgite de ea. La picioarele lor,
apele Prahovei, domoale pe lângă maluri, sprintene pe fir, cântau o
melodie calmă şi fără sfârşit. Sălciile mari picoteau deasupra apei ca
toropite într-un somn adânc. Căldura încremenită la rasul pământului,
lipsa unei adieri, umbra şi lumina aduceau acel aer de linişte, atât de
cunoscut peste vară. Câteva slujitoare tinere, sfioase, înfăţară o masă şi
aduseră gustări, iar între acestea un coşuleţ cu cireşe. Lazăr şi Margareta
nu luară seama la gustări, dar tăbărâră tinereşte asupra coşuleţului.
— Aţi vrea să vă spovediţi? o întrebă printre altele, prefăcându-se
atent la minunatele fructe.
— Mi se pare o datorie a fiecărui creştin, răspunse, ascunzându-şi
dezamăgirea, fiindcă aşteptase veşti de la el.
— Socotiţi locul acesta potrivit?
— Nu. Cred că în capela castelului s-ar cuveni.
— E pentru prima oară când vin să vă spovedesc. Ştiu că până
acuma aţi făcut-o la biserica din Târgşor.
Coborâră mai puţin vioi decât urcaseră. Capela nu făcea parte din
corpul clădirii, ci se afla în partea de miazănoapte a parcului, pe o muchie
de deal. Înconjurată de brazi înalţi, capela părea mai scundă decât în
realitate. Intrară. Pe Margareta o înfioră liniştea greoaie de acolo.
Crescută în spiritul timpului, cu toate rigorile aspre ale credinţei, tânăra
doamnă înainta pe dalele de marmură cuprinsă de obişnuita sfială.
Egumenul scoase patrafirul şi-l despături. Margareta îngenunche şi
primi o parte a patrafirului pe bogatul său păr blond. Chircită acolo, se
simţi dintr-o dată mică şi lipsită de ajutor. Vocea tânărului egumen o
înfioră. Nu era aspră, dar avea o anumită greutate care se împletea cu
atmosfera sumbră de acolo. Acum, Lazăr devenise pentru ea nu acelaşi
prieten vesel de altădată, ci duhovnicul ce nu ţine seama nici măcar de
cuvenita politeţe.
— Ai păcătuit cu gândul şi cu fapta?
— Cu gândul adesea.
— Ai minţit?
— Am minţit.
— Ai căzut în păcatul adulterului?
— Sunt fecioară, bâigui ea cu glasul aproape în şoaptă. Aproape
stins.
Cu toate că ştia câte ceva despre răceala dintre Margareta şi Staicu,
mâna lui Lazăr aşezată pe patrafir înlemni preţ de o clipă. Aici nu mai era
vorba despre o răceală, ci despre altceva, mult mai grav. Staicu
totdeauna îi vorbise despre ea în culori vii şi pline de căldură. Nici
Margareta nu-l învinovăţise vreodată. Căsătoria impusă celor doi soţi să
fie oare între ei un obstacol de netrecut? Egumenul căpătase oarecare
experienţă. El ştia că timpul intervine cu blândeţea lui în astfel de căsnicii.
Să nu fi lucrat oare timpul pentru ei?
— Ai închinat gândurile tale altui bărbat?
— Nu.
— Ai dat săracilor din prisosul tău?
— Am dat.
— Dar lui Dumnezeu?
— Rugăciunile mele.
Întrebările şi răspunsurile mai continuară un timp. Când totul se
împlini după datina credinţei, egumenul împături patrafirul şi-l puse la loc.
Ieşiră îngânduraţi. Afară, unde nu mai stăruia nimic din apăsarea capelei,
Margareta se simţi mai înviorată. Ajunseră iar pe terasă şi cătară odihna
scaunelor. Reluară discuţia, dar ea nu reuşi să atingă încântătoarea
sprinteneală ce-i făcuse mai devreme să se simtă atât de bine.
— Doamnă, vă iubiţi soţul?
Întrebarea, pregătită din timp între nişte fraze banale, o prinse
nepregătită. Îl privi în ochi convinsă că e trimis să o iscodească. Apoi
privirile ei se opriră pe obrazul frumos, limpede. Curând ele coborâră
asupra mesei. Genele încetară zadarnic să oprească nişte lacrimi prea
rebele.
— Îl învinuiţi de ceva? se interesă el, conştient că e momentul cel
mai potrivit.
O ridicare din umeri fu răspunsul. Egumenul intui că va fi greu să o
scoată din apatia cu care se înconjurase.
— Mâine voi veni pentru sfânta cuminecătură.
— Nu rămâneţi la castel? întrebă ea din politeţe, fiindcă dorea să
rămână singură cu gândurile ei.
— Nu. Am de făcut un drum până la Breaza. Dar voi mai trece pe
aici. Snagovul nu-i prea departe.
— Vizitele voastre ne bucură oricând.
— Comitele v-a trimis vreo scrisoare?
— Nu. Rar obişnuieşte aşa ceva. Poate v-a scris vouă, insinuă,
aparent năpăsătoare. Ştiu că vă leagă o frumoasă prietenie, iar prietenia
obligă.
— Nici mie nu mi-a scris. Cred că umblă cu vreo misiune dată lui de
domnul ţării.
— Poate. Ce ştiţi despre Varna? schimbă subiectul discuţiei ce nu-i
făcea plăcere.
— Ştiu că nu a căzut sub turci.
— Mare mirare! Oştile lui Ali-paşa sunt prea numeroase pentru un
biet oraş.
— Apărătorii lui au luptat minunat.
— Aţi fost acolo?
— Numai în trecere, doamnă, răspunse cu mai puţin entuziasm.
Margareta nu insistă. Primise un răvaş de la cavalerul Bogdan. Acesta
scrisese lucruri uimitoare la adresa unor cavaleri, dar mai ales la
minunata iscusinţă a egumenului. Bogdan nu se sfiise a spune că Lazăr ar
putea fi nu numai unul dintre străluciţii cavaleri ai timpului, ci şi un mare
general.
„Până şi un prelat e lăudat astfel, gândi cu amărăciune, chiar dacă se
bucurase pentru Lazăr. Doar soţul meu...”
— Atunci pe mâine, doamnă, o dezmeticiră vorbele egumenului.
— Pe mâine, sfinţia-ta.
— Nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi? se întoarse după câţiva paşi.
— Doar o întrebare. Ce se va alege cu despotatul Dobrogii?
— Asta nu ştiu, dar cred că va cădea sub turci. E drept că Ioan al
Dobrogii a fost înştiinţat de Nufărul Alb şi a făcut unele pregătiri, însă
turcii, cu oşti multe şi conduse de un general bun, ca marele vizir, nu pot
fi opriţi.
— Da, da, înţeleg. Cine e Nufărul Alb, sfinţia-ta? spuse, şi îl privi în
ochi.
— Multă lume ar vrea să ştie, ocoli egumenul un răspuns direct, pe
care Margareta, cu agerimea spiritului său, îl pricepu din plin.
 — Aş crede că e cel mai desăvârşit cavaler al timpului, spuse tânăra
cu ochii plini de entuziasm.
— Poate, murmură îngândurat. Poate.
Şi tocmai când nu se aştepta el, Margareta îi vorbi iute, şi parcă
dintr-o răsuflare.
— Sfinţia-ta, ajutaţi-mă să-mi recapăt libertatea. Sunteţi prieten cu
soţul meu şi cu măria-sa Mircea. Tot ce-i greu pentru mine, nu-i la fel
pentru voi. Aş vrea să mă întorc acasă, printre ai mei. Locul meu nu e
aici.
Luat pe nepregătite, cu toată inteligenţa sa sclipitoare, cu tot calmul
său, Lazăr păru năucit. Îşi reveni însă grabnic, şi-i răspunse încruntat,
cum nu-i era firea.
— Biserica ne îndeamnă să unim două suflete, nu să le despărţim. Să
luptăm pentru fericirea lor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să privim
îngust învăţăturile biblice, încercă să-i dea curaj, fiindcă faţa ei se ofilise
cu totul. Mă voi gândi la tot ce mi-aţi spus.
— Gânduri! izbucni ea. Mi se pare că Biblia are multe cusururi de
vreme ce binecuvântează căsătoriile impuse. Iar aşa stând lucrurile,
credinţa mea a început de mult să se şubrezească. Gânduri! Gânduri am
şi eu destule, sfinţia-ta. Acolo, în faţa altarului, când mirii se apropie unul
de altul împinşi de la spate, când preotul ştie ce-i în sufletele lor, dar
zâmbeşte parcă fericit de asemenea moment plăcut, nu o căsătorie se
oficiază. Nu, sfinţia-ta, ci se mai adaugă o piatră la temelia ipocriziei.
Nimeni nu ştie să oblăduiască ipocrizia mai bine decât biserica. Totul
sfinţit şi curat. Numai pe dedesubt e altfel. Gânduri! Da, puteţi să vă
gândiţi la asta, sfinţia-ta. Biserica ne îndeamnă să fim umili, să ne temem
şi să credem. În ce să credem? Mirii se tem şi nimeni nu se întreabă ce-i
în sufletele lor. Întreaga Biblie e plină de ameninţări la adresa omului. La
biserică, trei sferturi din slujbă preotul ameninţă. Dar despre fericirea de
pe pământ nu pomeneşte nimeni nimic, ci numai despre aceea ce va veni.
Care? „Crede şi nu cerceta” ne îndeamnă cuvântul Bibliei. De ce să
credem fără a cerceta? Există ceva de ascuns? Oare se teme cineva că
cercetând vom da peste lucruri neconvenabile credinţei? Gândiţi-vă,
sfinţia-voastră! Aveţi la ce medita.
Glasul său cel frumos devenise şuierător. Mânia îi stăruia în priviri ca
nişte flăcări. Firea ei de Muşatină, aprigă, ieşise la iveală. Nu mai era
copila neajutorată de adineauri. Însă nu numai firea Muşatinilor
contribuise la explozia ei de mânie, ci şi timpul îndelungat de înfrânare,
de aşteptare, de speranţe fără noimă. După doi ani, aceasta fusese prima
ei răbufnire. Îşi reveni greu şi cătă spre Lazăr temătoare. Însă nu de el îi
era teamă. Cuvintele rostite o înspăimântau.
Egumenul o ascultase calm. Pe faţa lui limpede nu se putea citi nici
mânie, nici uimire. Multe din cele spuse de Margareta îl chinuiseră şi pe el
uneori. Cândva ajunsese chiar să se întrebe: „Cred oare din convingere,
sau din teamă?”
— Doamnă, voi medita la tot ce am auzit. După cele rostite, îmi iau
îngăduinţa să amân sfânta cuminecătură, fiindcă nu sunteţi pregătită de
împăcarea cu Dumnezeu. Mă voi ruga pentru voi. Cât despre desfacerea
acestei căsătorii, cred că e bine să chibzuiţi adânc. Nu, nu mă întrerupeţi!
Sigur că v-aţi gândit la ea vreme îndelungată. Totuşi, cercetaţi-vă bine,
fără cruţare şi căutaţi cu migală adevărul asupra sentimentelor pe care i
le purtaţi soţului vostru. Şi nu-l dispreţuiţi pe comite înainte de a-l
cunoaşte cum trebuie, căci nu-l cunoaşteţi în adevărata sa lumină. Ah,
dacă l-aţi cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tânărul parcă veşnic pus
pe şagă! Comitele Staicu e cel mai...
Se opri brusc şi murmură ceva atât de nelămurit, încât nici lui nu-i fu
prea clar. Gândurile prea năvăliseră multe.
— Acum trebuie să plec.
— Nici o vorbă de reproş?
— Nici. Nu eu trebuie să vă judec. Cercetaţi-vă mai bine. Orice aş
spune eu nu are destulă putere pentru a vă lămuri tainele sfintelor legi.
Răspunsul la astfel de îndoieli stă numai în voi.
O salută adânc, nu ca un duhovnic, ci asemenea unui cavaler, lucru
ce-i plăcea Margaretei, iar el simţise asta de multe ori. Frumoasa şi
mândra Muşatină iubea mai presus de orice purtările cavalereşti şi faptele
de arme. Fusese crescută în mijlocul oştenilor şi al cavalerilor. În
zăngănitul aspru al oţelului. Familia ei dăduse oameni străluciţi în meseria
aspră a armelor. Învăţase mânuirea spadei, arta călăriei şi tragerea cu
arcul încă de mică. Straiul de cavaler o atrăgea mai mult decât
frumoasele podoabe femeieşti. Şi nu o dată lacrimile stăruiseră pe faţa ei,
nefericită că nu se născuse băiat. Visase cândva că viitorul ei soţ va fi
unul dintre acei cavaleri despre care se vorbeşte cu invidie, cu admiraţie
şi respect. Multe dintre tainele credinţei bisericeşti erau neclare în mintea
Margaretei. Dascălii ei, localnici sau aduşi de domnul Moldovei de prin alte
părţi, aveau fiecare păreri diferite în privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu.
Câţiva dintre ei, filozofi ai timpului, judecau mai liber, mai logic şi uneori
credinţa lor nu se arăta prea înfocată. Alţii, din contră, se fereau de
argumente ca de foc şi credeau orbeşte. Iar tânăra Muşatină adunase fără
ca timpul să cearnă destul.
Lazăr părăsi castelul în trapul domol al gonaciului. El nu luă seama
nici la asta, nici la frumuseţile din jur. Gândurile îi rămăseseră în urmă, la
conversaţia cu stăpâna locului. La gesturile ei. La schimbările bruşte pe
care le observase. Fire sensibilă şi de obicei cu o puternică stăpânire de
sine, Margareta trecea uşor de la o stare la alta, lucru greu de observat
însă pentru un ochi mai puţin ager.
După plecarea egumenului, frumoasa castelană stătu multă vreme pe
o frumoasă alee a parcului împresurată de gânduri. Convinsă că Lazăr
avusese dreptate, ea refăcu în minte tot ce socotea semnificativ de-a
lungul scurtei sale căsătorii. De fapt, o făcuse de multe ori, şi niciodată
zadarnic, fiindcă de fiecare dată descoperise câte un amănunt ce-i
scăpase cu alt prilej. Răbdarea de a medita asupra lucrurilor mărunte
petrecute între ea şi Staicu îi era la îndemână. Ştia bine că numai femeile
au darul de a despica firul în patru în tot ce priveşte fericirea sau
nefericirea dintre soţi ori dintre îndrăgostiţi. Bărbaţii sunt mai nepricepuţi.
Femeile au gingăşia şi ştiinţa de a tălmăci un gest, o privire sau un
cuvânt scăpat cândva printre altele, aparent fără noimă.
„Ce a vrut să spună Lazăr în ultima frază? se întrebă. Fiindcă e clar
că jumătate din frază i-a scăpat fără voie. Poate că de la ultimele cuvinte
ale egumenului ar trebui să încep să mă gândesc la Staicu. Dar ce a vrut
să spună cu: «...e cel mai»...? E cel mai inteligent? Ei, da, comitele e un
om inteligent. E cel mai frumos? Ei, da, comitele se bucură de astfel de
haruri. Însă nu la acestea se gândea egumenul. Poate că cheia e undeva
mai departe, legată de celelalte fraze. Să refacem toate cuvintele spuse
de Lazăr în legătură cu Staicu. «Să nu vină o vreme când veţi regreta
pasul acesta.» Parcă aşa a spus Lazăr. Apoi: «Şi nu-l dispreţuiţi pe comite
înainte de a-l cunoaşte bine, fiindcă nu-l cunoaşteţi în adevărata lui
lumină. Ah, dacă l-aţi cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tânărul
parcă veşnic pus pe glume! Comitele Staicu e cel mai...» Acestea au fost
ultimele fraze rostite de egumen. După felul în care sună ele, e limpede
că Lazăr îl cunoaşte într-o lumină neştiută de mine. Exclamaţiile lui erau
de mare admiraţie pentru Staicu. Iată lucruri deosebit de neaşteptate.
Dar ce atrage admiraţia egumenului? Un bărbat ca el nu se minunează de
însuşirile mărunte ale comitelui. E clar că egumenul nu la deşteptăciune
sau frumuseţe s-a gândit. Cu atât mai mult cu cât le cunosc şi eu. Simt că
mă apropii de adevăr, fiindcă altceva a vrut el să spună. Ce, încă nu ştiu?
Tot întrebându-mă, nu găsesc drumul cel bun. Dar aş putea folosi altă
cale. Cred că de la ultimele fraze ale egumenului trebuie să mă întorc
de-a lungul celor doi ani. Pornind de la ele, să încep a-l descoperi pe
Staicu.”
Târziu, obosită de gândurile multe pe care le analizase fără nici un
rezultat, fără nici o revelaţie, dădu din mâini a neputinţă. Şi totuşi, simţea
clar că undeva printre gândurile ei apăruse o luminiţă palidă căreia nu-i
dăduse atenţia cuvenită pe moment şi o pierduse. O intuia fără a şti unde
trebuie să se întoarcă de-a lungul drumului parcurs de gândurile ei. Însă
nu acum o va face. Era prea obosită. Dar la noapte, în singurătatea odăii
şi a întunericului, când totdeauna gândurile se adună mai limpezi, va
încerca din nou.
Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvântul „doamne” nu li se
potrivea. Ele abia acum visau la măritiş. Fiice ale unor boieri cu stare de
prin împrejurimi, fetele veniseră în slujbă fiindcă moda zilei impunea ca
soţia comitelui să aibă doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea
cavaleri falnici. Părinţii ambiţioşi cunoşteau locul unde pică de obicei
peştele cel mare. Iar fetele lor nu dispreţuiau niciodată astfel de avantaje.
Înconjurată de tinerele ei însoţitoare, Margareta uită peste zi de
necazuri. Poznaşe, fetele găseau prilej de veselie din te miri ce. Totuşi,
uneori gândurile ei luau alt făgaş. Printre altele, se gândi la Irina. Sora lui
Ioan al Dobrogii se afla în mare primejdie la Caliacra. Trimisese acolo o
ştafetă cu răvaş care o poftea pe Irina să vină la castel. Ştafeta adusese
un răspuns, ce-i drept, dar nu şi pe tânăra principesă. După victoria de la
Varna, aceasta credea în steaua cea bună a fratelui.
Spre seară majordomul o înştiinţă că o caută un cavaler de la curtea
Moldovei. Nerăbdătoare, privi prin fereastra de la etaj şi-l recunoscu. Era
Amăricăi. Un lungan slăbănog şi uscat ca o scândură. Vechiul ei prieten
mai mare. Cavalerul care o învăţase cândva meşteşugul armelor sau
prinderea sticleţilor cu pomul şi cu ceară când începeau toamnele. Coborî
scările în goană, uimindu-i pe slujitori.
Auzind bocănituri sprintene pe treptele peronului, moldoveanul o
ghici fără a fi nevoie să privească. Ultimii paşi Margareta îi făcu domol,
ferindu-se de zgomot. Amăricăi, întors cu spatele, mustăcea. Îi simţea
fiecare mişcare, dar se prefăcu atent la porţile de lângă malul Prahovei.
Două palme cu degetele strânse acoperiră ochii lunganului. O respiraţie
uşor agitată stăruia lângă el.
— Măi, măi! se miră oaspetele. Să fie un tătar? Nu. Tătarii au mâinile
aspre. Să fie un popă venit cu ameninţare asupra mea? N-ar fi de mirare,
dacă ne gândim că prin biserică am călcat ultima dată acum trei veacuri.
Însă nu e popă. L-aş recunoaşte după mirosul de tămâie. O fi o veveriţă.
Aş! Nu-i simt gheruţele.
Margareta apăsă cu unghiile pe faţa lui ca pergamentul.
— Veveriţă e! strigă încântat.
Râseră amândoi. Cavalerul desfăcu braţele largi şi o cuprinse. La
spatele lor majordomul, cam ortodox în păstrarea etichetei, tuşi degeaba.
„Poate că-i un unchi al doamnei, socoti el. Totuşi, chestia asta e o
abatere. Prea sunt mulţi ochi prin apropiere.”
Nemulţumit că a doua doamnă a ţării se dă în spectacol, îşi scutură o
scamă imaginară de pe pieptarul frumos cu fireturi galbene. Apoi se
îmbună. Cavalerul îngenunchease şi o saluta cu pălăria. Mâinile lungi ale
moldoveanului parcă acopereau o arie.
Până la vremea cinei, castelana şi oaspetele zăboviră prin parc. S-ar
fi cuvenit ca Amăricăi să-şi caute de odihnă sau să pună rânduială în
straiele prăfuite. Dar bucuria revederii era prea mare.
— Ai mai crescut, doamnă.
— Ei, aş! râse Margareta, cu ochii strălucitori.
— Zău! Şi eşti la fel de frumoasă. Altădată...
— Altădată, ce?
— Altădată îmi era teamă că după căsătorie ai să te urâţeşti.
Pe faţa Margaretei trecu un nor. Scurta schimbare nu scăpă privirilor
musafirului. Auzise câte ceva despre răceala dintre ea şi comite, chiar
dacă nu crezuse astfel de scorneli.
— Şi tu te-ai făcut mai chipeş.
— Ehe, ştiu asta! Mi-au zis-o şi alţii. Din păcate, mă întrece unul pe
care l-au văzut oamenii noaptea şi s-au închinat înainte de a-şi scuipa în
sân.
— Ce e pe la noi?
— Bine. Acum două săptămâni a plouat. Grâul e frumos. Viile şi mai
şi. Dacă nu dă mană sau piatră, va fi un an grozav.
— Cam târziu ai venit.
— Crezi că mi-a fost uşor? Măria-sa Petru rar mă scapă din mână.
Era gata să mă trimită iscoadă într-un loc anume. Am scăpat greu. M-am
tot văitat de reumă până ce l-am înduplecat pe părintele vostru. L-a prins
mila de mine şi m-a povăţuit să merg la băile de sare de la Slănic. Am
luat-o din loc făcut ghem până ce am dat dosul. Două luni sunt liber ca
pasărea cerului. De ce m-ai chemat în taină?
— Doream să ştim numai noi despre venirea ta aici.
— Necazuri?
— Da.

Domnul Ţării Româneşti era vesel. Acum cunoştea bine iscoadele de

la Argeş ale regelui Ungariei. Dar nu acesta părea adevăratul motiv de
satisfacţie. Sigismund de Luxemburg primise, pesemne, o copie a scrisorii
lui Mircea către domnul Moldovei. Copie trimisă fără îndoială de acele
iscoade care se strecuraseră până în cancelaria ţării. Prevederile Nufărului
Alb se adevereau. Într-un timp destul de scurt, Mircea primise veşti de la
regele Ungariei. Acesta îl asigura că e gata să-l ajute cu oşti împotriva
oricărei ameninţări. Sigismund căzuse în plasa iscusită întinsă de domnul
Ţării Româneşti. Acum nu rămânea decât să se menţină bună alianţă cu
ungurii.
Căpitanul Gherghina aştepta lângă uşă, parcă încremenit.
— Ce veşti, domnule? se interesă vodă.
— Oştile lui Ali-paşa au ajuns între Balcic şi Cvarna.
— S-au mişcat încet.
— Adevărat, măria-ta. Marele vizir a aşteptat să sosească
bombardele.
— Corăbii are?
— Cred că nu.
— Fără corăbii va pierde mulţi oameni. Nu-l înţeleg pe sultanul
Murad.
— Se spune că Ali-paşa ar avea duşmani la Adrianopole.
— Asta nu-i rău. Ali e un mare general. Să urmăriţi fiecare mişcare a
lui!
— Doamne, iscoadele noastre sosesc din ceas în ceas. Nimic nu arată
că marele vizir are gânduri spre Dunăre. Corăbiile măriei-tale patrulează
pe apă zi şi noapte. Zece mii de oşteni stau gata de luptă în pădurile de la
Cârna Mică.
— Mda! Solii au plecat la tătari?
— Acum un ceas.
— Mulţumesc, domnule! Şi încă ceva. Trimite la Chilia după consulul
genovez Pietro Embrone. Pentru Genova, căderea Dobrogii sub turci va
însemna reducerea comerţului în Marea Neagră. Acum ar fi momentul să
începem unele tratative cu genovezii, fiindcă ei îşi vor îndrepta speranţele
către poloni. Lucru ce nu ne-ar conveni. Oştile lui Vladislav Iagello ne-ar
sta în coaste dacă ar coborî la Chilia. Îi vom convinge pe genovezi că
suntem puternici. Că la noi trebuie să caute sprijin.
— În ce scop, doamne? îndrăzni căpitanul.
Mircea râse.
— Ţi-am spus. Pentru a nu-i lăsa pe poloni să se infiltreze către malul
Mării Negre.
— Nu la asta mă gândeam, doamne.
— A, la avantaje. Acum e momentul să obţinem de la genovezi nu
numai un tratat de alianţă, ci şi un sprijin material. Vom cere mult, chiar
dacă mă aştept la puţin. Dar, oricum ar fi, e bine ca Ţara Românească să
tragă foloase din cele mai mărunte întâmplări. Mă voi gândi şi la
veneţieni.
Ochii căpitanului străluciră. Puţini îl cunoşteau cum se cuvine pe
adevăratul Mircea. Iar el era unul dintre aceia. Părăsi cabinetul de lucru,
pentru a îndeplini poruncile măriei sale.
„Acum e vremea să ne apropiem de Vladislav Iagello, gândi vodă.
Regele Poloniei ne poate fi un aliat împotriva unei ameninţări a lui
Sigismund. Însă nimeni nu dă fără să primească. Aşa-i făcută lumea.
Când ceri, omul strâmbă uşor din nas. Când oferi, se bucură chiar dacă
are destul. Deci e bine să-i oferim lui Iagello. Să-i oferim ce? O nadă, în
orice caz. Mă voi gândi mult la asta. Între regele Poloniei şi al Ungariei
există o veche vrajbă. Împăcarea lor poate folosi multora. Din păcate, aşa
ceva nu va fi. Iar eu nu pot să o fac. Astfel stând lucrurile, aici trebuie să
căutăm ce-i bun pentru noi. În vrajba lor. O alianţă deschisă cu
Sigismund avem. Una secretă cu Iagello cred că-i marja noastră de
siguranţă. Regele Ungariei e schimbător ca vântul. La el ce-i azi nu e
mâine. Dar nu-i aduc învinuiri. E un om înţelept şi se întoarce după cum
cer interesele regatului său. Trăim vremuri aspre. Turcii năzuiesc
mult. Pentru a supravieţui trebuie să fii înţelept. Ioan al Dobrogii va
pierde lupta cu Ali. Va pierde fiindcă nu a ştiut să-şi facă alianţe. Fără o
minune, chiar şi Imperiul bizantin va cădea. Câtă vreme ceri ajutor nu-ţi
dă nimeni. Ajutorul trebuie impus. Asta nu înţelege Ioan. Asta nu ştie
împăratul de la Constantinopole. Spre deosebire de fratele Dan, am sperat
că voi cârmui fără războaie. Acum ne pregătim de primul, pentru că vor
mai fi. Turcii nu ne vor lăsa în pace. Dacă vom stăpâni Dobrogea, vom
deveni mai puternici. Banatul Severinului cu garnizoanele sale îmi dă
nopţi de nesomn. Primul meu pas va fi spre unirea cu Dobrogea. Al doilea,
spre scoaterea Banatului din mâinile lui Sigismund. Voi reuşi oare?”

Ultima săptămână din iunie începuse cu furtună. Ploaia durase doar

câteva ceasuri. Destul pentru a inunda o seamă de locuri mai joase.
Oamenii spuneau că fusese o adevărată rupere de nori. Nu picături, ci
valuri de apă căzuseră pe pământul crăpat ici-colo. Vântul răsturnase
copacii izolaţi de pe lângă malul Mării Negre. Apoi, vremea cătă spre
îndreptare. Urmele ploii dispăreau treptat. Dimineţile se porneau cu
soare. După prânz, cerul se înnoura uşor. Doar peste noapte norii se
adunau ameninţători.
Ioan al Dobrogii alesese din timp un loc bun în vederea încleştării cu
oştile lui Ali-paşa. Locul acela era strâmtorat spre stânga de apa mării, iar
pe dreapta, de nişte râpe ce se opreau în coasta unor mlaştini parcă fără
sfârşit. Fâşia îngustă nu îngăduia o desfăşurare mai bună a achingiilor.
Marele vizir ar fi putut să ocolească locul ales de Ioan şi să impună un
altul. Pentru aceasta, un ocol spre Dunăre se impunea fără îndoială.
Ibrahim era convins că nu există o soluţie mai frumoasă. Chiar porni să
vorbească despre unele avantaje ale mersului către miazănoapte şi numai
zâmbetul ironic al vizirului îl făcu să tacă.
— Baţi câmpii, Ibrahim! râse Ali. Cu toată înţelepciunea ta, nu vei
ajunge niciodată un mare general. Ai auzit despre Pădurea Nebună? Ea
desparte Dobrogea de ţaratul lui Şişman. De fapt sunt două păduri cu
astfel de nume. Una aici şi aud că alta în Ţara Românească. Prin ele greu
trec oştile mari, fiindcă sunt adevărate capcane. Râpe, desişuri, pâraie,
mlaştini, dealuri şi văgăuni se ascund în ele. Pentru duşman, locuri bune
de a ne întinde o mie de curse. Prin astfel de păduri poţi rătăci zile întregi,
convins că lumea se sfârşeşte acolo. Nu, Ibrahim! Ioan a chibzuit bine
locul bătăliei, ceea ce ne arată că e un mare strateg. Dar şi nouă ne
convine. Mlaştinile se întind paralel cu marea pe câteva mii de paşi. Prin
ele nu se poate trece. Dincolo de mlaştini începe uriaşa pădure nebună.
Deci pe flancuri şi din spate Ioan e asigurat că nu-l putem lovi. Şi totuşi
regele Dobrogii a intrat într-o cursă. Războaiele, Ibrahim, se câştigă prin
vitejie, strategie, noroc, uneori şi prin viclenie. Mi-ai propus un marş către
miazănoapte. Mă folosesc de ideea ta, însă în loc să merg cu toată oastea,
voi pune să ocolească mlaştinile la adăpostul pădurii, doar opt mii de
oşteni. Acesta va fi atacul nostru pe flancul drept. Ioan sunt sigur că l-a
prevăzut şi că a pus acolo o stavilă bună. Pe flancul stâng, acoperit de
apa mării, nu are griji. Ei bine, flancul stâng va fi căderea lui Ioan şi
victoria noastră.
— Flancul stâng? se miră Ibrahim.
— Aşa cum ai auzit, zâmbi marele vizir. Acum, după ploaie, nopţile
sunt întunecoase. Şase mii de achingii vor porni cu plutele pe mare.
Acoperiţi de întuneric, cine să-i vadă? Vor ieşi mai spre larg şi vor vâsli
paralel cu ţărmul. Până la sfârşitul nopţii, oamenii mei vor debarca la cel
mult un sfert de ceas călare, dincolo de tabăra lui Ioan.
— Strălucitorule, caii sunt greu de stăpânit pe plute.
— Ştiu. Oamenii vor merge fără cai. În locul cailor punem
bombardele pentru Caliacra. Fiindcă jumătate dintre ei vor porni spre
cetatea de reşedinţă a regelui. Acolo sunt puţini apărători. Deci,
înconjurat ca-ntr-un cleşte, Ioan are de ales: ori să se retragă din faţa
noastră, ori să-şi cate moartea prin mlaştini. De va încerca să se retragă
cu gândul de a sparge cercul nostru, îl vom măcelări pe la spate, pentru
că regele nu spre tabăra mea cu oşteni prea numeroşi va face încercarea.
— Magnific, strălucitorule! se entuziasmă Ibrahim.
— Magnific, dacă ne reuşeşte planul, murmură Ali, mai ponderat
decât aghiotantul său.

După două zile de harţă cu pierderi puţine, Ioan mai păstra speranţa
unei victorii. Oştenii săi respinseseră fiecare atac. Îl nemulţumea totuşi
tactica lui Ali: nu angaja o bătălie decisivă. Egumenul Lazăr, care revenise
în tabără, privea gânditor schimbul de săgeţi dintre cele două oşti. Era în
zorii celei de-a treia zile.
— Măria-ta, de ce atacă turcii cu atât de puţină convingere? întrebă
egumenul nedumerit. De ce nu se încing într-o luptă adevărată?
— O vor face, răspunse Ioan, nu prea convins. Ali e prudent. Locul
ales de noi nu-i convine. Acum doar ne încearcă puterile.
— Credeţi? Mie mi se pare că marele vizir aşteaptă ceva. Poate un
atac prin pădurile de dincolo de mlaştini.
— Acolo au început de ieri, însă cu slabe nădejdi pentru ei. Cavalerul
Bogdan şi ceilalţi oşteni ai Ţării Româneşti ţin stavilă bună. În ajutorul lor
am trimis aseară încă o mie de arcaşi. Din păcate, aici am rămas prea
puţini. Doar şase mii. Totuşi, Ali nu va trece peste noi. Poziţia e bună.
Cavalerul Toma sosi în goană, pământiu la faţă, şi le întrerupse
discuţia. Despotul şi egumenul ghiciră că s-a întâmplat ceva grav.
— Măria-ta, vorbi el aproape în şoaptă, suntem încercuiţi.
— Cum asta? Au răzbit achingii prin păduri?
— Încă nu. Dar peste noapte o seamă de turci au trecut pe mare în
spatele nostru.
— Glumeşti. Ei n-au corăbii.
— Au făcut-o cu ajutorul plutelor.
„Deci asta era, gândi Ioan. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi.”
— Să vină comandanţii de pâlcuri! ordonă el.
Apoi privi spre tabăra marelui vizir. Călăreţii acestuia aşteptau doar
un semn.
„E limpede, chibzui Ioan. Ali-paşa se aşteaptă să încercăm o spargere
a cercului din spatele nostru. În clipa când vom întoarce caii, va porni să
ne măcelărească.”
— Domnilor! li se adresă comandanţilor de pâlcuri. Turcii ne-au
împresurat peste noapte. La spatele nostru sunt câteva mii. E bine să nu
facem spaimă printre oameni, fiindcă spaima totdeauna duce la dezastru.
Ce propuneţi?
— Să răzbim în spate, grăi unul dintre ei.
— Cum?
— Prin iureş, măria-ta. Ridicăm tabăra într-un iureş mare.
— Asta nu, domnule! Cunoaştem atâta strategie încât să înţelegem
că Ali asta aşteaptă.
— Mlaştinile! vorbi Toma.
— Nici asta. Mlaştinile ar înghiţi prea mulţi oameni Pe acolo se pot
strecura cu mult noroc doar câţiva inşi, însă nu o oştire. Am asista
neputincioşi la cel mai mare dezastru.
Comandanţii îl priviră pe despot întrebători. Erau siguri că el se
gândise la ceva. Dar la ce?
— Avem o singură cale, spuse Ioan după o clipă de chibzuială, parcă
alegându-şi cuvintele înainte de a le pronunţa. Vom face iureş în spate,
dar nu cum s-a propus adineauri. Anghele!
— Aici, doamne!
— Vei ieşi la atac în faţa lui Ali cu cei cinci sute de călăreţi!
Vanghelatos!
— Poruncă, măria-ta!
— Cei şapte sute de oameni ai tăi vor porni alături de Anghel!
— Aşa va fi, doamne!
— Să fiţi gata de atac într-o jumătate de ceas!
— Vom fi.
— Apoi să rezistaţi cu orice preţ măcar un sfert de ceas. Când se va
împlini sorocul după chibzuiala voastră, cei ce rămân în viaţă să caute
adăpost în mlaştini! Domnilor! se întoarse către ceilalţi comandanţi de
pâlcuri. Peste o jumătate de ceas vom porni în iureş să spargem cercul
din spatele nostru.
Rămas doar cu Toma şi cu egumenul Lazăr, Ioan îl privi pe cel din
urmă şi spuse mai calm decât credeau ei:
— Să folosim cu rost cele câteva clipe de răgaz. Poate că nu ne vom
revedea decât în cer. Poate va fi altfel.
— Măria-ta, îl întrerupse egumenul, de veţi pieri voi, Dobrogea va
rămâne fără conducător. Ar mai fi timp să ieşiţi cu Toma şi cu noi folosind
adăpostul mlaştinilor. Nu-i nevoie să le străbatem. Peste câteva ceasuri
sau chiar mai devreme, Ali va trece cu oştile sale de-a lungul ţărmului, iar
locul de aici rămâne liber. Nici că se poate ascunzătoare mai bună decât
în mlaştini.
— Adevărat, aprobă Ioan. Dar nu eu voi face asta, ci sfinţia-voastră.
Locul meu e în fruntea oştilor mele. A fugi la vreme de primejdie nu-i în
firea noastră. Şi nici nu ne-ar aduce cinste.
— Atunci rămân alături de măria-ta.
— Asta nu! Spada sfinţiei-tale nu poate hotărî soarta luptei. O spadă
mai mult sau mai puţin are slabă importanţă azi. Doresc să vă încredinţez
o misiune.
Apoi vorbi încet. Lazăr şi Toma îl ascultau miraţi. Uneori, egumenul
aproba prin dese aplecări ale capului. Ioan isprăvi ce avea de spus.
Egumenul făcu un gest de binecuvântare asupra tânărului rege, iar acesta
se închină.
Arad, Grama, Sima, Cîrstev şi Cotae, care făceau parte din garda
personală a lui Ioan, erau pe aproape. Egumenul le făcu un semn.
— Prieteni, spuse întunecat la chip, aici nu mai avem ce face. După
cum spunea despotul, spadele noastre nu pot hotărî soarta acestei lupte.
Curând, aici va fi un masacru. A muri alături de Ioan al Dobrogii nu-i lipsit
de măreţie, dar cui foloseşte? Să salvăm acum ce se cuvine. Prinţesa Irina
a căzut, poate, sau va cădea în robie. Eu trebuie să plec la Snagov.
Despotul mi-a încredinţat unele sarcini. Domniile-voastre încercaţi să o
scoateţi pe prinţesa Irina din mâinile turcilor. Ştiu că-i greu şi chiar fără
sorţi de reuşită. Însă celui care va izbuti îi ofer o mie de ducaţi veneţieni.
O mie de ducaţi de aur.
— Sfinţia-ta! vorbi cu răceală cavalerul blond. Locul meu e aici. Am
venit cu despotul şi rămân cu el. A fugi acum de lângă Ioan al Dobrogii
nu-i o faptă demnă de un cavaler.
— Preţuiesc mult cuvintele voastre, răspunse egumenul calm, dar
ceea ce v-am cerut adineaori e chiar dorinţa despotului.
— Atunci mă supun.
— Pe mine să nu vă bizuiţi, interveni Cîrstev. Eu am venit la Varna şi
aici cu o misiune din partea ţarului Şişman. Să văd şi să-i spun. Aştept
sfârşitul acestei lupte, apoi voi călări spre Tîrnova. Şişman e la fel de
ameninţat.
— Păcat că stăpânul vostru nu şi-a unit oştile cu cele ale Dobrogii. Ali
îi va învinge pe rând.
— Stăpân? zâmbi Cîrstev. Eu n-am stăpân decât poporul bulgar.
Şişman nu mi-a poruncit, ci m-a rugat să vin aici. În rest, sunt de acord
cu spusele voastre. Şi eu am sperat că ţarul de la Tîrnova va înţelege
lucrul acesta. Între Ioan şi Şişman există o veche vrajbă. Acum e prea
târziu să mai discutăm astfel de lucruri.
— Vă las cu bine, domnule! grăi Lazăr. Noi intrăm în adăpostul
mlaştinilor.
— Păi, şi eu fac la fel, răspunse Cîrstev.
— În cazul acesta, e vremea să pornim.
Cei şase bărbaţi îşi purtară caii de căpestre prin apa şi nămolul ce le
ajunse curând până la brâu. Şi, spre mirarea lui Cîrstev, egumenul se
pricepea să-i conducă, ferindu-se de ochiurile adânci, înşelătoare, parcă
ajutat de un simţ aparte. Stufărişul îi acoperise de mult când tabăra
regelui sună atacul.
 *

Trecuseră unsprezece zile. La Argeş, ştafetele soseau des şi aduceau

ştiri despre luptele din Dobrogea. Căpitanul Gherghina asculta cu răbdare,
fiindcă o parte dintre oameni se pierdeau uneori în amănunte.
Comandantul gărzilor nu-i întrerupea. Chiar şi amănuntele, aparent fără
noimă, de multe ori căpătau însemnătate, pentru că ele întregeau
imaginea situaţiei de acolo. Gherghina dorea să-şi facă o idee clară despre
noua stare a Dobrogii, care sub atacurile marelui vizir devenea alta după
fiecare zi. Şi numai filtrate de inteligenţa sa ştirile ajungeau la vodă
limpezi.
Măria-sa Mircea şedea în cabinetul său de lucru alături de egumenul
Lazăr şi comitele Staicu. Discutau lejer, fără constrângerile etichetei. Îl
aşteptau pe consulul genovez de la Chilia.
— Ce mai fac cumnata noastră, doamna Margareta? se interesă vodă.
— Măria-ta, zâmbi Staicu, nu ştiu. N-am avut timp să trec pe acasă.
— Mda! Cam lipseşti des şi mult. Într-o zi ai să găseşti cuibul gol,
râse domnul ţării.
— Asta mai greu, îi ţinu isonul comitele. Dragostea dintre mine şi
Margareta mă fereşte de astfel de temeri.
Vodă îl privi insistent. Auzise unele zvonuri, poate fără temei. Staicu
îi susţinu privirea iscoditoare. Egumenul, parcă absent, privea undeva prin
fereastră. Gherghina deschise uşa şi anunţă:
— Domnul Pietro Embrone, consul genovez şi castelan al
Lycostomului.
Urmat de secretarul său, un tânăr sprinten la minte, Pietro Embrone,
se opri în mijlocul odăii şi salută adânc.
— Sire!
— Dar nu sunt rege, domnule.
— Pentru mine sunteţi. Pe măsură ce înţeleg limba voastră, îmi dau
seama că titlul de domn nu vi se potriveşte, continuă linguşitor. Chiar
adineauri aţi avut bunătatea a-mi adresa cuvântul domnule. E drept că
doar noi, latinii, avem calitatea de a folosi acest cuvânt, fiindcă din limba
latinească porneşte el şi e împrumutat de alte popoare. Dar când în toată
Europa se foloseşte cuvântul „domnule”, ar trebui să adoptaţi titlul de
rege, pentru a vă feri de unele confuzii.
— Poate, zâmbi vodă. În fond, ce-i mai important, omul sau titlul?
Însă ne vom gândi la propunerea voastră.
— Mi-aţi luat o piatră de pe inimă, sire.
„Negustor din tălpi până-n creştet, gândi Mircea. Dar un negustor
chibzuit, care ştie să se folosească de toate harurile cuvântului. Cu un
astfel de negustor, tratativele nu vor fi uşoare.”
— Gherghina! porunci el. Ce veşti ne poţi da?
— Proaste. Caliacra, Cavarna, Tomisul, cetăţile Enisala, Bisericuţa şi
Păcuiul lui Soare sunt în mâinile lui Ali. Lupte mari se desfăşoară la
Dunavăţ şi Silistra. Ioan al Dobrogii a dispărut. Mort sau rob, nimeni nu
ştie. Prinţesa Irina, alături de mulţi robi, a fost trimisă către Adrianopole.
Cavalerul Bogdan s-a întors la castelul comitelui Staicu doar cu opt
oameni din cei două sute. Bogdan e rănit grav. Din mia de călăreţi ai Ţării
Româneşti, au venit aproape şase sute. Dar jumătate din ei au nevoie de
îngrijiri. Felcerii noştri se ocupă de ei.
Embrone, zguduit de cele auzite, reţinu totuşi admirabila limpezime
cu care vorbea căpitanul. Nici o frază în plus. Totul în puţine cuvinte, însă
destul pentru o imagine clară a dezastrului din Dobrogea.
— Altceva? întrebă vodă.
— Ali nu a lovit populaţia Dobrogii şi nu a pus foc.
— De ce?
— Fiindcă nu-i doar un mare general, ci şi un înţelept în treburile
gospodăreşti. El ştie că fiecare locuitor viu aduce mai mare folos
Imperiului turcesc.
— Tocmai ce gândeam şi noi, aprobă vodă. Care-i situaţia noastră la
Dunăre?
— Cei douăzeci şi patru de mii de oşteni stau prin păduri şi aşteaptă
un semn al măriei-tale, minţi Gherghina fără să clipească. Ştia şi el, şi
vodă că în realitate erau doar zece mii.
— Dar corăbiile?
— S-au împărţit pe zone de-a lungul Dunării. Patrulează zi şi noapte.
— Negustorii de la Sibiu au venit?
— Au venit, doamne.
— Cu arme?
— Cu arme, dar puţine.
— Mulţumesc, Gherghina! Domnule consul – privi spre genovez –,
căpitanul nostru v-a înfăţişat situaţia de azi a Dobrogii. În câteva zile ea
va fi supusă cu totul. Avem ştiri sigure de la acel vestit cavaler ce se
ascunde sub numele de Nufărul Alb, că ţaratul lui Şişman va fi atacat de
oştile marelui vizir. De fapt, prin lovirea Silistrei, atacul lui Ali a început.
— Şi eu am primit o scrisoare de la Nufărul Alb, se mândri Embrone.
El mi-a dezvăluit acelaşi lucru privitor la ţaratul lui Şişman. Voi păstra
scrisoarea ca pe ceva sfânt. Copiii şi nepoţii mei se vor mândri cu ea,
fiindcă vine de la cel mai mare cavaler al timpului nostru. Ţaratul lui
Şişman va cădea curând. Pericolul care vă ameninţă pe voi, sire, ne
umple de adâncă mâhnire, vorbi în continuare precaut, ştiind că la
tratative trebuie să ataci fără a te jelui de situaţia proprie. Să ataci dacă
vrei să obţii mult şi să dai puţin.
— Pericol pentru noi? interveni Staicu. Poate. Dar noi avem cu ce să-l
înfruntăm. Ne-am pregătit pentru asta. În schimb, Chilia, prin căderea
Dobrogii, nu prea are cu ce. Comerţul Genovei va suferi mult în această
parte a Europei.
— Suntem în aceeaşi situaţie cu polonii, replică Embrone. Regele
Iagello va interveni cu oşti la cererea noastră, fiindcă şi mărfurile ce vin
de la Liov către Marea Neagră sunt în pericol.
— Polonii? Slabă nădejde. Iagello are prea multe griji acum. Regele
Ungariei îi stă în coastă. Sigismund de Luxemburg nu se poate împăca cu
gândul că a pierdut Galiţia şi chiar stăpânirea Poloniei, care-i rămăsese
moştenire de la socrul său, Ludovic cel Mare. Apoi, în regatul Poloniei sunt
unele răzmeriţe.
Genovezul ştia că aşa stau lucrurile. Auzise multe de la negustorii
care treceau pe la Chilia.
— Oare pentru aceste frumoase ştiri ne-aţi chemat aici? întrebă.
— Şi pentru asta, continuă Staicu. Numai cunoscând bine cele ce se
întâmplă în jurul nostru vom discuta mai temeinic la aceste tratative. Noi
putem apăra Chilia.
— Cum?
— Scoţând Dobrogea din mâinile marelui vizir.
— Mă iertaţi, dar nu sunteţi prea slabi pentru asta? murmură uimit.
Mircea luă un sul de pe masă şi-l cântări în palme câteva clipe, după
care grăi:
— Iată o scrisoare abia sosită de la curtea lui Buda. Sigismund nu-i
de părerea voastră.
Genovezul o privi lacom. Ar fi dat mult să-i ştie conţinutul. În fond,
ce putea să-i scrie regele Ungariei lui Mircea?
— Îi recunoaşteţi pecetea?
— Fără sminteală, zâmbi genovezul. E a regelui Sigismund.
— Citeşte, domnule, îl îmbie vodă. E în limba latină, atât de
răspândită azi pe la cancelariile Europei.
Ca un adevărat negustor, consulul o parcurse în grabă, fără ca pe
faţa lui să se poată observa vreo schimbare.
— Ei?
— Sire, râse genovezul, Sigismund se arată generos cu voi.
— Generos? Dar cine-i generos azi doar de florile mărului? Sigismund
ne asigură de sprijin cu oşti. Ai văzut asta. Cui i-a mai oferit el ajutor? Lui
Şişman, lui Ioan al Dobrogii, lui Straţimir de la Vidin, lui Lazăr al Serbiei?
Nu. Numai nouă. Şi ştii de ce? Sigismund e convins că Ţara Românească
e azi singura care se poate înfrunta cu oştile sultanului Murad. Iată,
domnule consul, pe ce se întemeiază propunerea noastră de a vă proteja.
Vom lua Dobrogea din mâinile turcilor, iar comerţul Genovei se va
desfăşura ca şi până acum.
— Ce vreţi în schimb? întrebă genovezul, ştiind că a sosit momentul
hotărâtor.
— Nimic pentru noi, zâmbi Staicu.
— Nimic? Vă mulţumim...
— Nimic pentru noi, îl întrerupse Staicu. Totul pentru oştile care vă
vor apăra.
Consulul ciuli urechile. Era clar că avea în faţă nişte oameni de mare
fineţe diplomatică.
— Cu cât oştile noastre vor fi mai tari, cu cât vom ajunge mai de
temut în Marea Neagră, cu atât Genova are numai de câştigat, sfârşi
comitele.
— Ce ajutor putem da oştilor voastre?
— Ajutor? zise Staicu. Nu ajutor, domnule consul, ci investiţii. Tot ce
va veni de la voi va fi pentru voi.
„Diavolo! înjură genovezul în gând. Nu-mi place cum prezintă ăsta
lucrurile. Înseamnă că va cere mult.”
— Fie, investiţii, se hotărî el.
În fond, principalul era să se afle pretenţiile curţii de la Argeş.
— Ne bucură hotărârea voastră, se amestecă Mircea, fără a-i lăsa
timp de meditaţii. Cred că Genova îşi poate îngădui să-şi apere interesele
comerciale din Marea Neagră cu zece corăbii. Zece corăbii mari şi cu
velatura de cuviinţă.
— O va face, sire, aprobă consulul.
 — Şi când le primim?
— Să primiţi ce?
— Corăbiile.
— Păi ziceaţi că Genova să se apere...
— Sigur că da, dar prin noi. Genova e prea departe pentru a menţine
azi acele corăbii în stare de luptă. Ca să nu mai vorbim despre faptul că ar
fi prea puţine pentru apărarea Chiliei.
— Nu avem de unde vă da zece corăbii, sire, se văicări genovezul.
Cine poate da atât de mult? Genova e săracă. Poate o corabie...
— O corabie? Doar cu atâta vreţi să vă asiguraţi liniştea comerţului
vostru?
— Două, sire. Peste atât, Genova nu va consimţi.
— Atunci, să nu mai vorbim despre asta, jucă Staicu o carte.
Încercaţi la poloni.
— Ba vorbim. De ce să nu vorbim? De când e lumea tratativele n-au
fost niciodată uşoare. Unul cere prea mult, insinuă el, altul dă cât poate.
Negustorii genovezi pot oferi cel mult două corăbii.
— Fie! aprobă Mircea, fără a-şi arăta satisfacţia, fiindcă nu se
aşteptase la atât.
Pietro Embrone răsuflă la rândul său uşurat, după care vorbi:
— Secretarul meu va pleca mâine spre Genova.
— Ar mai fi banii, interveni Staicu parcă nepăsător.
— Care bani?
— Banii pentru întreţinerea oştilor pe toată durata campaniei noastre
în Dobrogea. Adică o contribuţie, fiindcă greul îl suportăm noi.
— Bani nu avem, domnule. Comerţul nostru a mers destul de prost în
ultima vreme. Suntem plini de datorii. Colonia genoveză de la Chilia are
azi mare nevoie de ajutor în aur.
Comitele se prefăcu a-l crede. Cunoştea bine situaţia înfloritoare a
Chiliei. Mărfurile aduse de caravanele din Orient erau foarte scumpe şi
căutate în Europa. Piperul, mirodeniile, stofele orientale, covoarele grele,
aduceau genovezilor, veneţienilor şi grecilor mari câştiguri în aur. Piperul
cumpărat de ei pe sume modeste se vindea în Europa prin numărarea
boabelor. Căpăţânile de zahăr ajunseseră la preţuri astronomice.
Mirodeniile, adevărate rarităţi, aduceau prilej de îngâmfare a gazdelor la
ospeţele marilor bogătaşi.
— Tocmai strâmtorarea voastră ne face ca în loc de cincizeci de mii
de ducaţi să ne mulţumim doar cu jumătate.
— Santa Madona! sări Embrone, prefăcându-se înspăimântat. De
unde să iau atâta aur?
— Uşor, domnule consul! îl potoli Staicu. În actul pe care îl semnăm,
noi vă garantăm liniştea pe un an. Dacă în acest timp Chilia va suferi din
pricina turcilor, veţi primi îndărăt corăbiile împreună cu banii.
— Dar nu câştigăm atâta într-un an.
— Vorbă să fie! grăi Mircea cu asprime. Domnule consul, audienţa
voastră se apropie de sfârşit.
— Dar, sire, strigă genovezul, am fost chemat la tratative.
— Adevărat. Însă, cum nu ne înţelegem, socotim vizita voastră ca o
audienţă plăcută. Poate că aveţi dreptate să staţi la îndoială. Poate că
Genova îşi va putea apăra singură colonia ei de la Chilia. Sau poate că
polonii vor fi mult mai generoşi decât noi.
— Încă o clipă, sire, se rugă genovezul, temându-se că Mircea nu
pune prea mult preţ pe tratativele lor.
— Vă ascult.
— Aş dori să încheiem un act de garanţii, nu pe un an, ci pe doi. Şi
să-l reînnoim la fiecare doi ani, dacă cele două părţi vor fi de acord. Cât
priveşte suma, colonia noastră se poate angaja cu cincisprezece mii de
ducaţi de aur. Ei vor fi plătiţi la o săptămână după semnarea actului.
— Primim, hotărî vodă. Aţi uitat însă de corăbii.
— Nici vorbă. De îndată ce ajung la Chilia, cele două corăbii vor urca
pe Dunăre până la locul hotărât de voi, sire.
— La Giurgiu.
— La Giurgiu, sire.
— Domnule consul, să veniţi mai spre seară pentru semnarea actului.
Voi da poruncă la cancelaria noastră.
— Vă rog să fie pentru mine în dublu. O copie va lua mâine drumul
spre Genova. De fapt, e o simplă formalitate, fiindcă toate cheltuielile
sunt suportate de Chilia. Sire! Domnule! Sfinţia-ta! se înclină el şi ieşi
urmat de tânărul secretar.
Când ajunse afară, îl întrebă pe acesta:
— Ce părere ai despre domnul Ţării Româneşti?
— Aceeaşi, zâmbi tânărul. Aceeaşi pe care v-am spus-o adesea.
Pentru unul cu vederea mai puţin ageră, pare molâu. Prea paşnic. Dar e
un om mare. Vă veţi convinge de asta.
— Parcă încep să cred şi eu, râse Embrone, mulţumit că scăpase
destul de ieftin. Abia azi l-am cunoscut mai bine. E un fin diplomat. Iar
comitele Staicu, naiba să-l ia, m-a făcut să mă învârtesc în jurul cozii!
Crezi că am încheiat o afacere bună?
— O ştiţi şi voi, zâmbi secretarul. Polonii ne-ar fi jumulit de-a
binelea. Cu atât mai mult, cu cât mărfurile lor de pe drumul Liovului şi al
Moldovei vin nu la Chilia, ci la Cetatea albă. Deci nu au interese de a ne
apăra. Ba din contră. Dacă ar cădea Chilia sub turci, negustorii poloni ar
scăpa de concurenţa noastră. Asta mă face să cred că nu i-ar interesa să
ne sprijine.
— Eşti un tânăr isteţ. Vei ajunge departe.
— Ştiu, râse acesta. Un negustor nătâng e ca luptătorul fără braţe.
Trăim timpuri de mare înflorire a comerţului. Concurenţa e aprigă. Şi
tocmai pentru că sunt un negustor bun, m-am gândit să-i facem o
surpriză plăcută domnului Ţării Româneşti. Bunăvoinţa lui e aur pentru
noi. Genova e departe. Mircea e doar la un pas de Chilia.
— Ce surpriză?
— Îi vom trimite pe una dintre cele două corăbii ceva piper, câteva
căpăţâni de zahăr, vreo zece covoare, mirodenii, două trei scule de aur
aduse de noi din Orient pe un preţ de nimic şi stofe. Noi facem aici un
comerţ de milioane. Ce dăruim nu are importanţă. Dăruim din câştig.
— Da, nu-i rău. Darurile au fost totdeauna armele de preţ ale
negustorilor. Crezi că Mircea va lua Dobrogea?
— Cred. Domnul Ţării Româneşti n-ar semna acte cu noi dacă nu ar fi
pregătit pentru asta.
— Dar când?
 — Aş zice că nu peste multă vreme.
— Da, da. Negustorii care au trecut pe la Giurgiu mi-au povestit că
au văzut ceva oşti frumos echipate. Totuşi, nu cred că Mircea are azi
douăzeci şi patru de mii de oşteni. Haide, să mergem la hanul „Doi
cocoşi”. Simt nevoia unui chef straşnic.
— Poate mâine. Azi nu ne îngăduim. Spre seară vom veni în faţa
protectorului nostru şi e bine să arătăm cum se cuvine.
— Diavolo, aşa e! Acum patru ani, când te-am răscumpărat de la
turci, m-ai costat cinci bănuţi de aur. Atunci nu ştiam ce investiţie fac.
— Nici acum. Eu ţintesc sus, domnule. Peste un an sau doi vă voi lua
locul.
— Eşti un ticălos simpatic, râse consulul.
— Nu tăgăduiesc. Aţi îmbătrânit. Sunteţi bogat şi se cuvine să vă
retrageţi la Genova alături de copii şi nepoţi. Să vă bucuraţi de munca
voastră măcar câţiva ani buni. Altfel, e păcat de cât aţi trudit o viaţă
întreagă.
— Iar tu îmi vei lua locul.
— Nu-i firesc?
— Ba da. Ia spune-mi, dragă Rava, cât ai câştigat tu în cei patru ani?
Dar nu din leafa de secretar, ci din comerţ.
— Trei mii de ducaţi veneţieni.
— Frumos! O mică avere. Şi ce-ai făcut cu ei?
— Două mii cinci sute i-am depus la o bancă din Florenţa.
— De ce la Florenţa şi nu la Genova?
— Fiindcă sunt un tânăr chibzuit. Genova trăieşte doar din comerţul
ei înfloritor azi. Florenţa face şi ea comerţ, ce-i drept, dar baza veniturilor
sale stă în meşteşuguri, în cultivarea pământului, în vite şi oi. Pământul a
adus totdeauna câştiguri mici, dar sigure. Genova se mândreşte cu
venituri mult mai mari, însă în comerţ există şi neprevăzutul. O mică
defecţiune pe undeva şi totul se duce pe copcă. De aia cred că băncile din
Florenţa sunt mult mai sigure.
— Da. Şi eu m-am gândit la asta. Admir înţelepciunea ta. Şi cu restul
de cinci sute, ce-ai făcut?
— I-am investit în arme, domnule. Poate nu ştiţi că la Sibiu se află
un meseriaş care face spade la fel de bune ca şi cele din Toledo. Am
încheiat un act cu el. Tot ce produce atelierul său va fi numai pentru
mine.
— Arme? strâmbă din nas Pietro. Cui le vinzi?
— Măcar de-aş avea destule. Ele au ajuns la preţ ca şi mirodeniile pe
care le aducem de la mari depărtări şi cu multe primejdii. Viitorul e al
armelor, domnule. Cine face comerţ cu arme se poate lipsi de altele.
Multă vreme de aici înainte Europa nu va mai găsi linişte din cauza
turcilor. Războaiele cer sumedenie de arme.
Pietro Embrone se opri locului, îngândurat. Rava îi atrăgea atenţia
spre o ramură a comerţului rar valorificată şi numai ocazional de obicei.
Rămaşi singuri, Mircea, Staicu şi egumenul Lazăr îşi zâmbiră.
Încheiaseră un târg plin de foloase.
— Prieteni, va trebui să luăm ceva şi de la veneţieni. Dar nu acum, ci
după cucerirea Dobrogii de la turci. Veneţienii nu au colonie la Marea
Neagră. Îi vom pofti să se aşeze mai mulţi la Tomis şi le vom da sprijin.
Câştigul va fi înzecit, fiindcă mărfurile lor vor plăti vamă. Hotărâsem să
scot Dobrogea din mâinile turcilor abia în primăvara viitoare. Acum cred
că e bine să ne grăbim pe cât se poate.
— Măria-ta, îl întrerupse egumenul, înainte de a părăsi tabăra lui
Ioan al Dobrogii am avut cu el o discuţie. Atunci a fost dorinţa lui ca tot
ce mi-a spus să aflaţi voi. De fapt, după asediul Varnei, regele mi-a lăsat
unele înscrisuri pentru voi.
— Înscrisuri?
— Da. Acum, când el e dispărut sau mort, nimic nu mă opreşte să le
scot la iveală. Luaţi-le, măria-ta! grăi şi-i întinse două suluri cu pecetea
Dobrogii pe ele. Mircea desfăcu primul sul şi prinse a citi cu voce tare:

Noi, Ioan, din mila lui Dumnezeu despot al Dobrogii şi autocrat al

Varnei, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă, lăsăm Ţării Româneşti
întreaga putere în Dobrogea şi Varna. Tezaurul ţării să fie folosit numai
spre binele poporului meu. Unirea cu Ţara Românească e ultima noastră
dorinţă.
Acest înscris are tărie deplină numai după moartea noastră.
Ioan.
Îngândurat, vodă desfăcu al doilea sul şi nu mai citi titulatura
obişnuită, ci numai textul:
Sora noastră Irina va rămâne la curtea Ţării Româneşti cu titlul ei de
principesă şi cu toată cinstirea de cuviinţă. Măria- sa Mircea, comitele
Staicu şi egumenul Lazăr să- i fie părinţi şi fraţi. Alături de marea
populaţie a românilor dobrogeni, trăiesc aici şi alte neamuri. Greci,
genovezi, veneţieni, bulgari, evrei, tătari, turci şi armeni. Aceştia să se
bucure de aceleaşi drepturi pe care le- au avut şi sub noi.
Zestrea prinţesei Irina, depusă de noi la mănăstirea Snagovului,
rămâne întreagă a ei. Dar am mai depus la Snagov din averea noastră,
încă cinci mii de ducaţi veneţieni. Lăsăm din aceştia mănăstirii o mie
pentru sufletul nostru, iar egumenului Lazăr, încă o mie. Cavalerului Arad,
trei sute. Cavalerilor Bogdan, Grama, Cîrstev, Ruk Spear, Sima şi
Carapelese, câte o sută. Restul va trece în stăpânirea slujitorului nostru
Toma. Dacă averea noastră din Caliacra şi Tomis nu se va spulbera cu
totul sub urgia turcilor, ea va trece în vistieria Ţării Româneşti, dar va fi
folosită pentru binele Dobrogii. Mai lăsăm cavalerului Arad casa noastră
din Tomis şi dreptul de a se stabili acolo.
Ioan.

— Dumnezeu să-l ierte! murmură vodă, închinându-se. Nu-i ştiam un

asemenea suflet mare. Păcat de el.
— Poate că nu-i mort, vorbi egumenul. Poate e rob.
— Cum să aflăm asta?
— Numai Nufărul Alb ne-ar putea ajuta, zâmbi egumenul.
— O va face, interveni Staicu.
— O va face, se lumină domnul ţării. M-aş bucura să-l găsim în viaţă.
Să-l scoatem din mâinile turcilor, fie prin vicleşug, fie prin răscumpărare.
de asemenea, trebuie să trimitem solii la Adrianopole pentru a o
răscumpăra pe tânăra prinţesă Irina a Dobrogii. Poate că negustorii
genovezi ar fi cei mai potriviţi să o facă.
 — Mai aşteptăm, vorbi egumenul. Am trimis în căutarea ei nişte
oameni care nu se dau îndărăt de la nimic. Tinerii cavaleri, Arad şi Grama,
dimpreună cu Sima al nostru, sunt pe urmele ei.
— Cavalerul Arad? Cine e omul acesta? De unde vine el?
— E un tânăr ce nu a împlinit încă douăzeci de ani.
— Un copil. Aţi trimis un copil să o scape pe Irina din mâinile turcilor?
— Măria-ta, copilul acesta i-a făcut faţă cavalerului Bogdan într-o
întrecere cu spada.
— Ce vorbeşti, domnule? se entuziasmă vodă.
— Săgeata lui loveşte fără greş până la o sută de paşi, completă
egumenul.
— Ei, ei, nici chiar aşa să nu o luăm!
— Dar am văzut asta!
— De necrezut! strigă vodă cu ochii strălucitori.
— La Varna a fost unul dintre cei doi care au intrat în tabăra lui Ali şi
l-au păcălit, primejduindu-şi viaţa.
— Drace! sări vodă încântat. Parcă am auzit despre el. Nu cumva a
fost amestecat în povestea medalionului?
— A fost, măria-ta, aprobă egumenul.
— Dar asta înseamnă că ne-a adus mari foloase la Buda!
— Aşa se pare. Cavalerii Ionuţ şi Dumitru s-au întors la Snagov. Însă
misterul celor petrecute la Buda nu l-am putut dezlega. Până azi nu am
putut afla cine i-a atacat şi cine i-a ajutat. Am luat măsuri să trimitem pe
altcineva la curtea Ungariei, fiindcă e clar că acolo oamenii noştri au fost
descoperiţi.
— Bine, bine, lasă asta! spuse Mircea nerăbdător. Încă nu m-aţi
lămurit în privinţa tânărului Arad. Cine e el?
Comitele Staicu ridică din umeri. Egumenul făcu la fel, cu toate că
ştia unele lucruri.
— Mda! Când se va întoarce, să-mi fie prezentat. Numai de se va mai
întoarce.
— Noi nu ne facem griji, zâmbi Lazăr. Toate harurile lui în privinţa
măiestriei armelor stau în umbră faţă de marea chibzuială cu care e
înzestrat.
— Dar Grama? Nu cumva e pirpiriul cavaler ce a câştigat în mai
turnirul de spadă?
— Chiar el. La Varna a luptat ca un leu, uimindu-l pe Ioan al
Dobrogii.
— Ah, era să uit! Ce legături au fost între Ioan şi tânărul Arad? Văd
că despotul s-a ocupat în chip deosebit de el. I-a lăsat bani mai mulţi şi o
casă.
— Căile Domnului sunt mari şi minunate! spuse Lazăr cucernic.
— Aşa este, dar aud că la Snagov ar fi vreo două sute optzeci de
călugări. Cel puţin aşa mi s-a spus. Câţi dintre ei sunt călugări cu
adevărat?
— Asta numai Bunul Dumnezeu ştie, zâmbi Lazăr. Sigur e faptul că ei
stăpânesc mânuirea armelor cu multă pricepere. Numărul lor a crescut la
peste patru sute.
— O mică şi puternică armată, grăi Mircea.
— Da, dar ne ocupăm şi de instruirea lor în ştiinţa cititului şi a
cunoaşterii adevărului despre tot ce ne porunceşte Dumnezeu. Chiar şi
îndărătnicul nostru Sima a început să citească şi să scrie. Însă, fantezia
lui o ia razna adesea. El e sarea şi piperul Snagovului.
— Măria-ta, interveni comitele Staicu, din câte ştiu, pe teritoriul ţării
avem nouăsprezece şcoli. În ele, dascăli sunt o seamă de călugări mai
slab sau mai bine pregătiţi. Acele şcoli funcţionează pe lângă biserici. Ar fi
bine să mai înfiinţăm încă opt.
— Şi eu m-am gândit, dar de unde luăm dascăli buni?
— De asta m-am îngrijit eu. O seamă de tineri boieri, care au studiat
pe la universităţile din Bologna şi Florenţa, doresc nu numai să fie dascăli,
ci să şi întreţină şcolile cu banii lor.
— Iată o veste bună, dragul meu frate.
— Da, dar nu e totul, maria-ta. Împreună cu prietenul meu
Zamfirescu, despre care cred că e cel mai cult om al ţării, am făcut un
alfabet al limbii române. Poate că nu e perfect, însă e un început bun,
fiindcă nu se poate să vorbim româneşte şi să scriem în latină. Îl vom
introduce în şcoli. Eu nu prea dispun de timp. Zamfirescu poate să o facă.
— Zamfirescu a fost la mine în urmă cu câteva zile. De la el ştiu tot
ce mi-ai spus. De asemenea, mi-a cerut să înfiinţez trei spitale conduse
de medici şi felceri. Am stat de vorbă şi cu cei trei medici tineri, care au
studiat medicina la Florenţa. Eu cunosc multe medicamente folosite în
Apus, dar nu cunosc plantele medicinale folosite de felcerii noştri. Aşa
stând lucrurile, fiecare medic va lucra împreună cu doi sau cu trei felceri.
Multe boli nu pot fi tratate acasă la bolnav. Apoi, spitalele îi vor scuti pe
medici şi pe felceri să facă deplasări lungi.
— Unde vor fi plasate cele trei spitale?
— Unul la Câmpul Lung, unul la Olt şi unul la Giurgiu. Toate costurile
spitalelor vor fi suportate de curtea noastră de la Argeş.
— Cam greu, zâmbi Staicu. Unul va fi suportat de mine. Cel de la
Giurgiu.
— Ai atâţia bani?
— Am destui.
— Iar cel de la Olt va fi suportat de Mănăstirea Snagovului, interveni
Lazăr. Suntem mult mai bogaţi decât s-ar crede. Acum eu trebuie să plec.
Am o seamă de treburi ce nu pot fi amânate. Măria-ta, domnule comite!
se înclină el şi părăsi odaia de lucru.
— Pari obosit, frate, observă domnul ţării. Poate că ar fi bine să te
odihneşti o vreme.
— Dragă Mircea, zâmbi trist comitele, te rog să mă crezi că visez un
timp de odihnă. Dar când va fi el? Acum când turcii sunt lângă noi? Mi-am
dorit să fac o vizită la Curtea Moldovei. Pe Margareta a prins-o dorul de
părinţi, de rude şi de prieteni. Ea nu-mi spune asta, însă eu ştiu ce e în
inima ei.
Capitolul 9

Trei sute de călăreţi coborau de-a latul Balcanilor către Adrianopole.

După îmbrăcămintea roşie cu alb, se vedea că fac parte din oştile de
achingii ale sultanului Murad. Căldura scăzuse la apropierea serii, dar mai
avea destulă putere asupra călătorilor. Convoiul se mişca domol, ca o
corabie pe o mare calmă. Cauza acelei înaintări greoaie stătea în oboseala
robilor mulţi, flămânzi şi istoviţi. Sandjac-begul, comandantul achingiilor,
avea destule motive să fie nemulţumit că picase asupra lui o astfel de
răspundere. Îi lipseau merindele, atât de necesare la drum lung, locurile
nu erau tocmai sigure, iar robii se încăierau adesea cu oştenii. O parte
dintre ghiaurii dobrogeni păreau nişte dulăi gata să rupă lanţul şi să
muşte. Săreau la încăierare cu achingiii din te miri ce, fără teamă de
moarte. Potecile peste dealuri, prin văi şi păduri, pe la vaduri de ape nu
îngăduiau totdeauna o bună încercuire a robilor. Câţiva dintre ei
scăpaseră fără urmă. Alţii căzuseră sub săgeţile sau iataganele achingiilor.
Sandjac-begul avea destule motive să fie cătrănit. Marele vizir
Ali-paşa îi dăduse prinşii cu număr. Şi tot cu număr trebuia să-i predea la
Adrianopole. Mai purta la el o scrisoare către măritul padişah, în care
Ali-paşa trecuse o seamă de date în dreptul fiecărui rob, chiar dacă mulţi
dintre ei minţiseră în privinţa numelui. Fără scrisoare i-ar fi fost uşor,
fiindcă ar fi completat numărul robilor fugiţi ori morţi cu bulgari de prin
satele aflate în drumul său. În numai trei zile, pierduse vreo cincizeci de
robi.
„Măritul padişah îmi va tăia capul, socoti el. Mare minune să am
noroc! Totuşi, poate că aurul, stofele de preţ şi celelalte daruri
încredinţate mie de marele vizir să-l înduplece pe Murad. Însă cu
Fareddin-paşa va fi mai greu. Şeitanul acela bătrân şi lacom, crud şi
nesimţitor ca un porc, mă va osândi. Puţina pradă de război pe care am
dobândit-o eu în Dobrogea nu-i destulă să-l pot îndupleca. Norocul meu ar
fi să nu-l găsesc pe Fareddin la Adrianopole, ci pe Sabahaddin. El e oştean
şi înţelege greutăţile unui drum lung. Dacă stau să mă gândesc bine,
padişahul mă poate ierta când o va vedea pe frumoasa prinţesă a
Dobrogii. Ticălosului ghiujoi îi plac blondele, fiindcă el e tuciuriu ca
smoala.”
Tresări şi privi în jur. Până şi de gândurile sale îi era teamă. Spionii
lui Ali sau ai sultanului totdeauna îşi făceau veacul printre oşteni. Dar
achingiii îşi căutau de treburi. Puseseră tabăra la o margine de pădure,
lângă un pârâu, hotărâţi să facă acolo popas de noapte. În spatele celor
câteva corturi, tabăra era apărată de nişte stânci. Robii, culcaţi deasupra
pârâului, sorbeau lacomi din apa răcoroasă. Cravaşele achingiilor îi
domoleau pe cei ce se apropiau prea mult de străji. Doar femeile şi
pruncii şedeau ciopor în mijlocul taberei.
Sandjac-begul dădu poruncă să se împartă robilor din puţinele
merinde. Cei unsprezece achingii trimişi de el să caute de mâncare încă
nu reveniseră în tabără. Frumoasa Irina, acoperită cu un văl negru, se
aşezase pe pământul uscat alături de slujitoarea ei, o tânără grecoaică
înaltă şi voinică asemenea unui luptător. Nu discutau între ele. Jalea lor
era prea mare. Nimic nu le atrăgea spre vorbă. Căzuseră într-o apatie ce
nu lasă de obicei gândurile să se toarcă în voie, ci să vină răzleţe şi fără
nici o legătură unele cu altele. Sandjac-begul era îngrijorat de soarta celor
unsprezece achingii.
Noaptea căzu domol peste tabără. Vântul adia slab ca o părere. Doar
pădurea pornise nu geamătul obişnuit la vreme de iarnă, ci murmurul
plăcut al verii. Stelele apăreau tot mai multe pe cer. La poalele stâncilor
stăruia un foc vesel. Deasupra lui doi oşteni învârteau o frigare. Mai
alături, sandjac-begul dimpreună cu doi ofiţeri şedeau de taină. În
pădure, paisprezece bărbaţi trăgeau cu urechea spre tabără. Departe de
ei, într-o văgăună, slujitorul Cotae, nu tocmai mulţumit de vecinătatea
achingiilor, păzea cincisprezece cai.
„Hm! reflectă el mohorât. Lipitorile mi-au supt sângele prin mlaştini.
La Varna era gata-gata să mi se cânte prohodu’. În Dobrogea la fel. Azi,
după prânz, când i-am atacat pe cei unsprezece achingii, am crezut că
mi-a sosit sfârşitu’. Puţin a lipsit ca unul dintre turcaleţi să mă găurească
frumos cu o săgeată. Acum, dracu ştie dacă nu voi cădea rob, sau chiar
mai rău. Ferice de Gogoaşă! Cred că, înţelept cum îl ştiu, a dat dosu’ cu
cele două pungi burduşite. Încă nu mă încumet să o iau din loc. Dar dacă
Sfânta Născătoare ne ajută să scăpăm de aici, stăpânu’ poate să ţoşcăie
din buze a pagubă după mine.”
Cavalerul blond şedea între scundul Grama şi rotofeiul comandant al
Snagovului, bucuros că numărul micului său grup crescuse. Cu multe
ceasuri înainte, întâlniseră la celălalt capăt al pădurii şaptesprezece fugari
din tabăra sandjac-begului. Opt români, cinci greci şi patru bulgari. Îi
ospătaseră după puteri din propria merinde şi le dăduseră sfaturi să ţină
drumul spre răsărit către mare. Patru dintre fugari erau înarmaţi cu arcuri
luate de la străjile pe care le sugrumaseră cu o noapte înainte.
— Văzându-vă atât de puţini, eram gata să vă atacăm cu săgeţi,
spuse unul dintre fugari. Abia când aţi ajuns mai aproape ne-am dat
seama, după straiele de pe voi, că sunteţi creştini.
Discutaseră o vreme acolo, printre copacii din marginea răsăriteană a
pădurii. Când să se despartă unii de alţii, zăriseră unsprezece achingii
călări. Ieşiseră pe neaşteptate dintr-o vâlcea şi îşi îndemnau caii către
alta, ce adăpostea un pârâu. Descălecaseră apoi lângă apă, desfăcând
legăturile mari cu merinde. Era ceasul prânzului. Caii gustau din iarba
fragedă de pe lături. Privindu-i prin desişul de frunze, cucernicului Sima îi
veni o idee.
— Ce-ar fi să ne strecurăm până aproape de ei şi să-i luăm cu
săgeţile?
Grama strâmbă din nas.
— Aici avem altă misiune. Pe urmă, suntem doar patru contra
unsprezece. Asta dacă îl punem la socoteală şi pe Cotae.
Dar cavalerul blond nu împărtăşi părerea lui Grama.
— Suntem opt, dragul meu, spuse privind spre foştii robi. Patru
dintre aceştia ne pot ajuta. Părintele Sima are dreptate. Armele, merindea
şi gonacii turcilor ne fac mare trebuinţă.
Unii dintre fugari îşi lăsaseră în mâinile sandjac-begului nevestele,
pruncii sau prietenii. Motiv pentru care se bucurară aflând planul
cavalerilor. Opt bărbaţi porniră a se furişa de-a lungul pârâului printre
numeroasele tufe, către locul unde achingiii prânzeau lipsiţi de griji.
Cotae, ultimul din grup şi destul de neajutorat în folosirea arcului, era
singurul nemulţumit de isprava ce se putea încheia prost.
Cei opt bărbaţi, acoperiţi de tufele multe din jurul pârâului, ajunseră
la vreo patruzeci de paşi în spatele achingiilor. Le auzeau glasurile destul
de lămurit. Cei ce le cunoşteau limba deduseră că ei cărau ceva merinde
luată dintr-un sat bulgăresc. La un semn al blondului oamenii îşi încordară
arcurile, iar săgeţile lor porniră odată. Însă, aşa cum se întâmplă adesea,
unii ochiseră acelaşi duşman, astfel că numai patru dintre achingii fură
loviţi din plin. Surprinşi, ceilalţi turci săriră în picioare. Armele lor erau
alături. O nouă salvă mai doborî trei. Dar mai erau încă patru. Unul alergă
spre cai şi sări în şa. Blondul îl doborî la vreme. Ultimii trei îşi încordară
arcurile spre locul de unde venea atacul. Una dintre săgeţi trecu doar la
un deget de căpăţâna lui Cotae. Lupta se încheie totuşi cu bine. Achingiii
rămaseră prea puţini şi descoperiţi în faţa săgeţilor. Doi dintre achingii
erau doar răniţi. Nu avu însă nimeni milă pentru ei.
În vreme ce fugarii se ospătau cum se cuvine, Arad împărţi caii şi
armele. Şase dintre foştii robi, lipsiţi de gonaci, îşi continuară drumul. Aşa
se făcuse că micul grup al cavalerului blond crescuse la cincisprezece
oameni. Tabăra sandjac-begului o găsiră după numeroasele urme ale
cailor.
„Sunt vreo trei sute de achingii, chibzui Arad. Mulţi şi prevăzători. De
trei zile ne ţinem după ei. Până acum nu ne-am putut strecura în tabără.
Poate vom reuşi în noaptea aceasta. La lumina zilei, e curată nebunie să
te apropii de ei.”
— Plec să dau o raită pe lângă tabără, spuse în şoaptă.
— Să nu te duci prea departe! îl povăţui Grama.
— Nici o grijă, răspunse tânărul. Mă pricep să mă strecor la vreme de
noapte.
Umbra deasă a copacilor îl înghiţi curând. Arad nu se grăbea. Până la
miezul nopţii mai era mult. El voia să atace cu puţin înainte de
schimbarea străjilor. În celelalte nopţi observase că primul schimb de
străji se făcea la mijlocul lor. Dincolo de pădure lumina lunii stăruia
puternică. Tânărul îşi petrecu arcul pe după gât şi pipăi cuţitul aşezat
într-o teacă de piele la şold. Ajunse printre ultimii copaci. Se afla pe o
înălţime. Terenul urca în pantă mare. Din locul acela privirile lui acoperiră
întreaga tabără. Robii, culcaţi direct pe pământ, arătau ca nişte
muşuroaie. Erau mulţi. Poate vreo cinci-şase sute. La picioarele blondului,
pământul se rupea brusc într-o văgăună. Prin ea trecea un pârâu care
făcea un cot către mijlocul taberei. Dincolo de văgăună, străjile vegheau
aşezate cam la zece-cinsprezece paşi una de alta. Puţin mai sus, pe
marginea de miazănoapte a taberei începeau parcă, în trepte, înălţimile.
Stâncile arătau ca un brâu. La poala lor ardea un foc vesel. Câţiva bărbaţi
şedeau în preajma lui şi poate că îşi aşteptau cina, fiindcă în aer plutea
miros de frigăruie. Vântul slăbuţ trecea peste tabără spre pădure.
„Lângă stânci şi-a ales, cred, loc de odihnă comandantul, chibzui
Arad. Friptura nu poate fi pentru altul, iar cortul cel mare îmi dovedeşte
că nu mă înşel. În partea de miazăzi a vâlcelei se află caii turcilor. Şi tot
acolo achingiii din celelalte schimburi. Dacă vreau să văd mai mult, e bine
să urc încă o bucată de drum prin pădure. Aici nu pot trece pe malul din
faţă fără zgomot.”
 Ajunse curând destul de departe de tabără. Coborî lângă pârâu, apoi
ieşi dincolo de el. Stâncile porneau chiar din marginea apei. Începu să
coboare spre tabără de-a lungul lor. Foşnetul vântului îi era aliat bun.
Ajunse doar la vreo douăzeci de paşi de prima strajă. Pe acolo primejdia
se anunţa clar. O luă spre stânga în urcuş.
„Spatele dinspre miazănoapte al taberei nu cred să aibă străji,
reflectă Arad. Stâncile şi înălţimile mari sunt o apărare sigură pentru
achingii. Ei bine, tocmai pe aici ne vom sili să atacăm.”
Aşa cum prevăzuse blondul, pe stânci nu erau străji. Începu să se
târască, fiindcă lumina lunii era prea puternică, iar străjile din josul
vâlcelei ar fi putut să-l observe. Pipăia cu grijă locul înainte de a face o
mişcare. Încă puţin şi ajunse pe marginea stâncii. De sus văzu întreaga
panoramă a taberei. Străjile stăteau neclintite, semn că se luptau cu
somnul. Sub el, la vreo trei înălţimi de om, focul murea treptat.
Sandjac-begul discuta cu doi ofiţeri şi se arăta neliniştit de faptul că cei
unsprezece achingii trimişi după provizii prin satele bulgăreşti încă nu
reveniseră. Comandantul mai era nemulţumit şi de fuga unor robi. Ofiţerii
cătau să-l îmbuneze.
Cavalerul blond mai privi încă o dată pe deasupra taberei, apoi se
retrase, convins că văzuse destul.
După chibzuiala lui Grama, trecuse mult peste o jumătate de ceas. Şi
tocmai când se nelinişti de-a binelea auzi un foşnet. Venise Arad. Oamenii
micului grup se apropiară în jurul blondului.
— Prieteni, vorbi el în şoaptă, cred că e vremea să pornim. Vom lovi
tabăra dinspre miazănoapte. Pe stâncile de acolo nu sunt străji. Însă mare
atenţie la zgomot. La cea mai mică greşeală, va trebui să fugim. Să lăsăm
totul baltă. Sandjac-begul achingiilor se odihneşte lângă stânci. Voi
încerca să-l prind. Frumos ar fi să înconjurăm tabăra şi să lovim cu
săgeţile din mai multe părţi. Suntem însă puţini, nu ne convine asta. Vom
fi puternici numai în grup.
Le explică planul său în amănunţime, după care tăiară prin pădure
către miazănoapte pentru a ajunge la locul pe unde trecuse Arad. Sub
apăsarea vântului, crengile de sus ale pădurii cântau frumos acoperind
zgomotele. Noaptea cădea domol către miezul ei. Treisprezece bărbaţi cu
arcurile pregătite şedeau neclintiţi la picioarele stâncilor. Reuşiseră să
ajungă acolo cu bine. Umbra acestora îi ferea de privirile străjilor. Sus, pe
prima treaptă a stâncilor, blondul se pregătea să facă o săritură. Lângă
focul amorţit, sandjac-begul îşi lua cina îngândurat. Ofiţerii plecaseră. În
tabără domnea aceeaşi linişte. Un trup greu căzu asupra comandantului.
Nu prea voinic, sandjac-begul se pomeni ridicat în picioare de o mână
puternică. Lama unui cuţit îi zgâria pielea gâtului. Străjile mai apropiate
auziră zgomotul şi tresăriră. În aceeaşi clipă răzbi un glas puternic în
turceşte.
— Sunt Nufărul Alb. Comandantul vostru e în mâinile mele. Orice
mişcare a voastră îi primejduieşte viaţa.
Apoi Arad grăi mai încet:
— Spune oamenilor să rămână pe loc!
Dar lucrurile nu se petrecură după cum se aşteptase tânărul.
Sandjac-begul nu era fricos şi, în loc de a pronunţa cuvintele impuse de
Arad, strigă aspru:
 — Achingii, la mine! Săriţi!…
Acelea fură ultimele sale cuvinte. Arad îl lovi. Străjile porniră în
goană. Paşii lor se apropiau iute. La partea de miazăzi a taberei, ceilalţi
achingii se treziseră şi îşi cătau armele cu înfrigurare. Sima, Grama,
dimpreună cu prietenii lor traseră primele săgeţi asupra străjilor care
soseau în goană. O clipă, atacul neprevăzut îi descumpăni pe turci. Câţiva
dintre ei căzuseră, dar situaţia micului grup se părea că e pecetluită.
Primele săgeţi se loviră de stânci destul de aproape de ei. Arad fu pe
punctul de a încerca o retragere cu oamenii săi spre pădure când se
petrecu un fapt uluitor. Un fapt la care nu se gândise. Robii se treziseră în
acelaşi timp cu paznicii lor. Nimeni nu le poruncise. Nimeni nu aşteptase
ceva de la ei. Însă fiecare înţelese într-o clipă că o astfel de ocazie nu vor
mai întâlni. Săriră ca nişte arcuri asupra paznicilor. O bătălie cumplită se
porni în vâlceaua de la poalele stâncilor. Primele străji, prinse între
oamenii blondului şi surprinse de atacul robilor, căzură înainte de a se uni
cu ceilalţi. O seamă de arme îşi schimbară stăpânii. Răcnete puternice
răzbeau din partea de jos a taberei. Acolo, achingiii din celelalte schimburi
nu apucaseră a se grupa. Ofiţerii strigau zadarnic să o facă. Dar cine să-i
mai asculte într-o astfel de situaţie? O seamă dintre ei, îngroziţi că
Nufărul Alb intrase în tabără, fugeau pe marginea pârâului în jos. Robii
mai mulţi decât ei le săreau în spinare. Încăierarea dură doar câteva
minute. Căzuseră mulţi turci şi, alături de ei, mulţi creştini.
Curând cavalerul blond îi adună pe foştii robi şi puse străji în jurul
vâlcelei. Era stăpân pe situaţie, chiar dacă pericolul încă nu trecuse. Cel
puţin jumătate dintre achingii fugiseră şi cu siguranţă că se vor strânge
laolaltă undeva, în josul pârâului. A porni împotriva lor pe vreme de
noapte nu era înţelept. Cei mai mulţi dintre caii turcilor rămăseseră în
tabără datorită lui Sima. Grăsunul repezise acolo oameni înarmaţi pentru
a-i opri pe achingii să se apropie.
Nimeni nu dormi până la ziuă. Strigătele răniţilor – româneşti,
turceşti, greceşti, bulgăreşti – înfiorau împrejurimile. Când prima geană
de lumină a zilei îşi făcu apariţia, Arad slobozi o seamă de porunci. Sima
se interesă de starea şi numărul răniţilor. Grama de numărul cailor. Un
grec, de cel al morţilor. Peste puţină vreme, Grama reveni lângă cortul cel
mare al comandantului.
— O sută şaizeci şi şase de cai, spuse el.
Îndată după Grama sosi grecul.
— Douăzeci şi trei de morţi ai păgânilor şi treizeci şi unu de ai noştri.
În sfârşit, veni şi Sima.
— Domnule, grăi el, nu stăm prea bine. Mulţi răniţi achingii şi
creştini. Unii răniţi greu, alţii mai uşor.
— Câţi, sfinţia-ta?
— Patruzeci şi doi de turci şi cincizeci şi şapte de creştini.
— Deci douăzeci şi trei de morţi, patruzeci şi doi de răniţi, la care mai
adăugăm nouăsprezece prinşi dimpreună cu comandantul lor, plus
unsprezece pe care i-am lovit în timpul zilei, fac nouăzeci şi cinci de turci
scoşi din luptă. Asta înseamnă că undeva, prin apropiere, mai sunt vreo
două sute de achingii, însă mulţi dintre ei fără arme şi fără cai. Tabăra
noastră numără aproape cinci sute de suflete. Sfinţia-ta, îngrijeşte-te de
îngroparea morţilor creştini!
 — Fără cazmale?
— Fără.
— Dar turcii?
— Îi vor îngropa ortacii lor, care sunt pe aproape şi ne pândesc. Chiar
şi achingiii răniţi rămân pe loc. Într-un ceas vom ridica tabăra şi pornim la
drum. Orice întârziere ne poate aduce mari neajunsuri. Cred că şi alte
convoaie trimise de marele vizir către Adrianopole vor trece pe aici. Apoi,
achingiii fugiţi din tabără pot trimite după ajutor.
Oamenii scormoneau pământul folosind, în loc de cazmale, doar
cuţitele şi iataganele. Alţii făceau tărgi pentru transportarea răniţilor.
Femeile puneau feşe peste răni. Copiii umpleau burdufurile cu apă. Grama
făcea inventarul puţinelor provizii. Încruntat, Sima arăta cam pământiu la
faţă. Lui i se ceruse a face rugăciunile de cuviinţă pentru morţi şi-i era
teamă. De când se ştia, nu fusese atent la astfel de lucruri. Până la urmă
îşi luă inima-n dinţi şi intonă de vreo câteva ori: „Aleluia”. Apoi spuse
ceva pe nas astfel că nimeni nu pricepu nimic, după care ţinu scurta şi
obişnuita predică.
— Proorocu’ Isac l-a omorât pe Lot, Lot l-a omorât pe Avram, Avram
pe Irod, Irod pe… Pilat, Pilat pe Noe, Noe pe Cain, Cain pe Isac, Isac pe
Pilat, Pilat pe Lot şi s-a sfârşit prima zi după facerea lumii. În cea de-a
doua zi ridicatu-s-au evreii împotriva tătarilor şi au scăpătatără din robie
pe Marea Roşie. Marele vizir al evreilor lovit-au cu ghioaga în stâncă şi au
căzutără mană pentru oameni şi dobitoace, care mană împuţinat-au viile.
Pe urmă s-a făcut lumină şi s-au despărţitără apele de uscat. Aleluiiia!
Unul dintre ascultători îi şopti ortacului său:
— Sfinţia-sa le cam încurcă. Dacă Isac l-a omorât pe Lot, Pilat ce i-a
mai făcut mortului?
— Crede şi nu cerceta, nărodule! îl domoli ortacul. Sfinţia-sa ştie mai
bine. Aud că e călugăr. Adică mai înţelept ca un popă. Călugării totdeauna
sunt tobă de carte. De mult n-am mai ascultat o predică aşa de frumoasă.
E om subţire, măi frati-miu! Când vom prinde ceva răgaz de timp, îl rog
să mă spovedească. Sfinţii călugări iartă mai adânc decât popii.
— Zău?
— Dar ce ţi-ai închipuit?
Cavalerul blond se apropie de cortul Irinei. Frumoasa fiică a Dobrogii
îşi uitase propria durere, căci nu ştia nimic despre fratele ei, şi dădea
ajutor la îngrijirea zecilor de răniţi.
— Prinţesă, grăi el, numele meu e Arad.
Tânăra îi privi o clipă straiele mânjite de sânge.
— Parcă Nufărul Alb am auzit că sunteţi.
— Ah, nu! se apără el. În noaptea asta doar m-am folosit de numele
marelui cavaler, neştiut de noi.
— Da, da, aşa trebuie să fie! aprobă fata, cam neîncrezătoare. Vă
mulţumim, domnule Arad. M-aţi salvat de la dezonoare.
— Încă nu, vorbi el cu sinceritate. Mai avem drum lung de străbătut.
Vom călători spre răsărit, către malul Mării Negre, pentru a ocoli o
întâlnire cu alţi achingii. Drumul nostru nu va fi prea uşor.
Grupul fugarilor ocoli pădurea. Mulţi dintre bărbaţii cu arme călăreau
pe de lături, gata să înfrunte vreo primejdie. Mergeau domol. Răniţii,
copiii şi femeile nu îngăduiau un marş mai aspru. Undeva, pe o înălţime,
câţiva achingii priveau în urma convoiului.
Când soarele şezu în cumpăna zilei, fugarii ajunseră într-un sat
bulgăresc. Un sat mare şi pustiu. Multe din case căzuseră în paragină, iar
altele trecuseră prin pârjolul focului. Doi bătrâni localnici ieşiră la iveală
dintr-o margine de pădure. Ei povestiră că satul e aşezat în drumul
achingiilor care vin dinspre miazănoapte. Din această cauză populaţia se
adăpostea prin păduri. Auzind din ce urgie scăpaseră fugarii, cei doi
bătrâni umblară pe la ascunzătorile ştiute de ei. Aduseră pâine, caş
proaspăt şi chiar câteva pulpe afumate. Cam puţine merinde pentru cinci
sute de suflete, dar împărţite de Sima cu chibzuială ajunseră pentru
fiecare măcar să-şi astâmpere foamea. Până şi celor nouăsprezece turci
prizonieri li se făcuse parte.
În vreme ce oamenii prânzeau aşezaţi în grupuri, cavalerul blond,
Sima şi Grama făcură un scurt inventar al prăzilor scăpate de la turci.
Darurile trimise de marele vizir sultanului Murad cuprindeau scule de aur,
ducaţi veneţieni, perperi, ducaţi de argint şi alte monede. Stofele, multe
şi grele, împovărau câţiva cai.
— Cred că am putea libera caii de poveri, spuse micuţul Grama.
— Adică? întrebă călugărul.
— Să împărţim stofele pe numărul de oameni. Fiecare dintre ei îşi va
căra propria bucată de stofă.
— Bună idee! aprobă Arad. Chiar şi banii îi putem împărţi. De fapt,
oamenii aceştia nu mai au nimic. Lor li se cuvin banii şi toate sculele de
aur. Transformat totul în aur, avem la noi cam unsprezece mii de ducaţi
veneţieni. Poate că mă înşel în preţuirea inelelor, brăţărilor şi celorlalte
scule, dar sper că nu cu mult. Asta înseamnă că fiecărui bărbat, femeie
sau copil le revin câte douăzeci şi doi de ducaţi de aur.
— Nu-i rău! murmură Sima. Ar fi însă o greutate. Cum împărţim
sculele care sunt sau mai ieftine, sau mai scumpe de douăzeci şi doi de
ducaţi?
— Pe familii, acolo unde nu se poate altfel.
În mai puţin de două ceasuri, fiecare dintre fugari îşi primi partea de
aur şi stofe. Suma nu era chiar de lepădat. Unele familii primiseră pentru
toţi valoarea a o sută sau chiar peste o sută de ducaţi veneţieni. O mică
avere, ce le îngăduia să-şi refacă viaţa. De fapt, unii nu avuseseră atâta
niciodată, astfel că acum se socoteau bogaţi. Apoi, mulţi dintre ei aveau
rosturi bune în Dobrogea. Turcii le luaseră lucrurile de preţ, dar casele
rămăseseră, ca şi pământul bun. Totul era să ajungă din nou acasă.
Părăsiră satul. Noaptea îi prinse pe un platou înalt şi nu prea întins.
Arad alesese locul acela fiindcă prezenta siguranţă pentru tabăra de
noapte. Pe urmele lor, o seamă de achingii se aţineau ca lupii după pradă.
Arad simţea că sunt urmăriţi. Nu văzuse nimic neliniştitor, însă ştia că
achingiii nu-şi pot lăsa prada, fiindcă la Adrianopole i-ar aştepta călăul.
Sima împărţi ultimele merinde doar pentru copii şi răniţi. Ceilalţi îşi
rostuiau culcuşuri pe întregul platou. Arad puse două rânduri de străji în
jurul taberei. O parte pe buza platoului, iar alta la cel mult cincizeci de
paşi mai jos. Când totul fu isprăvit cum se cuvine, cavalerul blond, Sima
şi Grama chibzuiră o vreme împreună.
— Simt că turcii ne urmăresc, spuse grăsunul.
— Şi eu am această bănuială, întări Arad. Totuşi, acum nu ne temem
de ei. Sunt prea puţini.
— Dar îţi aminteşti ce ziceau cei doi bătrâni din sat? interveni Grama.
După spusele lor, cam la o jumătate de zi călare spre miazăzi de sat ar fi
o garnizoană turcească. O garnizoană mare şi puternică. Achingiii ştiu
asta şi cred că au trimis călăreţi după ajutor. Alţii se ţin pe urmele
noastre.
— E tocmai de ce mă tem, grăi Sima întunecat. Pe noi ne vor prinde
mai greu, însă oamenii aceştia ar fi păcat să pice iar în mâinile lor. V-aţi
gândit la asta? privi către Arad.
— M-am gândit. Vom trimite şi noi după ajutor.
— Ajutor?
— Da, ajutor. După spusele celor doi bătrâni, în satul lor eram cam la
o zi şi jumătate de Varna. Ei bine, o jumătate de zi de drum am făcut-o.
Asta înseamnă că mâine seară putem ajunge acolo. Dacă turcii au cerut
ajutor, oricât de iute ar fi călărit încolo şi îndărăt, nu ne pot ajunge înainte
de mâine pe la prânz. Vom trimite câţiva călăreţi la Varna. Noi numai
acolo putem cere ajutor. Cred că vreo sută şi ceva de turci sunt acum prin
apropierea noastră. Numărul lor mic nu le îngăduie să atace tabăra. Ei
aşteaptă întăriri, iar până atunci nu ne scapă din ochi. Sfinţia-ta, eşti
priceput la oameni ca nimeni altul. Te rog să alegi şase tineri în plină
putere.
Plăcut impresionat de laudă, Sima porni iute în căutarea lor şi nu
zăbovi prea mult. Alese nişte tineri voinici, buni să îndure osteneala unui
drum lung. Arad îi privi cu plăcere.
— Prieteni, grăi el, plecaţi îndată ce cade întunericul serii. Veţi primi
şase cai pe alese. Lumina lunii să vă prindă departe de platou. Şi să nu vă
opriţi din drum. Numai cu ajutoare de la Varna putem scăpa de primejdia
turcilor. Să mergeţi numai spre răsărit. Când ajungeţi la malul mării o
luaţi spre miazănoapte. Varna trebuie să fie undeva pe aproape. Noi
venim, după puteri, în urma voastră.
Sima şi Grama şezură o vreme de taină cu cei şase călăreţi. Arad se
apropie de grupul de prizonieri turci.
— În seara asta veţi răbda de foame dimpreună cu noi, vorbi el în
turceşte. Merindele abia ne-au ajuns pentru copii şi răniţi.
Sandjac-begul îl privi adânc. Mânia stăruia puternică în ochii săi.
— De ce nu m-ai omorât, câine? De ce ai folosit nu lama, ci mânerul
cuţitului tău?
— Să te omor? făcu Arad cu blândeţe. La început am avut un astfel
de gând.
— Apoi?
— Apoi mi-am dat seama că eşti un viteaz, comandante.
Tăcură. După o vreme, vocea sandjac-begului se auzi ca un murmur.
— De fapt, nu-i o ruşine să fii doborât de Nufărul Alb.
— Nufărul alb? râse Arad. Eu nu sunt Nufărul Alb.
— Lasă că ştim noi, vorbi comandantul cu admiraţie în glas. Cine ar fi
cutezat, doar cu o mână de oameni, să atace o tabără de achingii?
Numele tău e cinstit la noi ca şi la ghiauri.
Arad ridică din umeri. Că nu-i el Nufărul Alb era greu să i-o scoată
din minte. Comandantul îi făcu un semn să se aşeze alături, fiindcă ce
dorea să-i spună nu era şi pentru urechile celorlalţi prizonieri.
 — Ghiaure, grăi cu voce joasă, Nufărul Alb se zice că a făcut adesea
lucruri drepte chiar şi printre credincioşii lui Allah. Noaptea trecută mă
gândisem să-mi fac seama la primul prilej. Să mă încaier cu unul dintre
oamenii tăi şi să capăt o moarte cum se cuvine. Apoi mi-am dat seama de
prostie. Eu sunt un oştean sărac. De când mă ştiu, car mereu bogăţii
pentru stăpânii mei. Mie mi se întinde atât cât să nu mor de foame.
Uneori am fost chiar lăudat. Dar o singură dată dacă-mi păgubesc
stăpânii, mă aşteaptă călăul. Iată că niciodată nu am alergat în folosul
meu. Poate că a venit vremea să o fac. În noaptea care a trecut, m-am
gândit la multe. Şi tare îmi vine a crede că lumea fiilor lui Allah, ca şi a
creştinilor, e tare prost rostuită. Unii aleargă, alţii trândăvesc. Unii au
puterea şi bogăţiile, alţii nimic. Cei mari ne vorbesc adesea că fiii lui Allah
sunt una peste tot. Prostii! Lumea se împarte în bogaţi şi săraci. Aşa a
fost totdeauna şi aşa va fi mereu. Poate că padişahul Murad e mai nătâng
decât mine. Dar soarta i-a hărăzit o viaţă de stăpân. Un semn al său şi
unul dintre copiii lui Allah cade sub securea călăului. Iar dacă e aşa, în ce
să mai cred? În Coran? Mi-ai dăruit viaţa, dar dacă sufletul tău e atât de
bun pe cât se spune la noi, ajută-mă până la capăt.
— Ce pot să fac?
— Multe, Nufere Alb. Să-mi dai un cal şi câţiva ducaţi veneţieni. Voi
pleca departe de imperiul sultanului Murad, unde nu mă aşteaptă altceva
decât mânia lui. Mi-am făurit o seamă de planuri. Poate că unul va fi
destul de bun pentru a începe o viaţă nouă. Încă nu sunt bătrân. Abia am
împlinit treizeci şi patru de ani.
— Mâine seară vei primi un cal şi douăzeci de ducaţi veneţieni, hotărî
blondul, îngândurat de cele auzite.
— Mai mult decât mă aşteptam, răspunse fostul comandant cu ochii
strălucitori. Pe faţa lui curată, limpede, parcă apăru un început de zâmbet
frumos. Păcat că ne-am întâlnit ca duşmani, continuă sandjac-begul. În
altă împrejurare poate că am fi fost prieteni.
— Care e numele tău? întrebă Arad.
— Omar, Nufere Alb.
Începea să se întunece. Blondul îl părăsi pe Omar. Cei şase călăreţi
erau gata de drum.
— Vom coborî cu ei prin partea de răsărit a platoului, le spuse lui
Sima şi Grama. Eu o iau înainte. S-ar putea ca achingiii să fi pus pândari
în jurul nostru. Voi porniţi după mine cam peste o jumătate de ceas. Vă
aştept la capătul de jos al râpelor.
Noaptea picase blândă, cu aerul călduţ. Tânărul ajunse la poalele
platoului fără a simţi măcar un foşnet. Nici frunzele copacilor nu se
mişcau. Totul părea încremenit şi calm. Făcu un drum scurt către o vale
înconjurată de arbori înalţi. Pe acolo achingiii s-ar fi putut strecura spre
platou chiar în timpul zilei. Dar valea era pustie. Reveni tocmai când cei
şase călăreţi însoţiţi de Grama şi Sima îşi încheiaseră coborâşul.
— Să mergeţi o bucată de drum cu caii de căpestre! le porunci Arad.
Încălecaţi când va răsări luna. Aveţi cai buni. Să ocoliţi pădurile, fiindcă
primejdiile aproape totdeauna de acolo se arată.
Întunericul nopţii îi înghiţi iute pe tinerii călători. Zgomotul de copite
era domolit de iarba deasă şi fragedă.
— O făcurăm şi pe asta, şopti cu satisfacţie rotofeiul călugăr. Acum e
vremea să ne tragem spre odihnă. Mâine avem o zi grea. Va trebui să
mergem mai sprinten, iar merindele ne lipsesc.
— Să dăm un ocol taberei, propuse blondul.
— Bun gând! fu de acord micuţul Grama. Parcă nu-mi vine a crede că
turcii se aţin după noi doar la mare distanţă. Şi nu numai atât. Să ne
gândim că sunt vreo două sute.
— Nu toţi au cai şi arme, răspunse călugărul.
— Parcă noi avem? În timpul zilei poate că şi-au făurit bâte pentru
cei fără arme. Bâta nu a fost niciodată mai slabă decât spada. Noi i-am
atacat doar cu cincisprezece oameni şi am izbutit. Dar două sute de oşteni
căliţi pot mai mult.
— Avem două rânduri de străji, replică Sima.
— Ei şi? Turcii n-au avut străji?
Luna apăru la fel de frumoasă ca şi cu o noapte în urmă. Cei trei
prieteni porniră să facă înconjurul platoului la adăpostul tufelor şi al
copacilor. Când ajunseră în partea de apus, adică în locul pe unde
trecuseră în timpul zilei, auziră foşnete slabe. Ele veneau din dreapta lor.
Apoi totul se linişti. Era în partea aceea o ruptură a terenului, o albie de
pârâu secată. Văgăuna continua câteva sute de paşi, după care se
răsucea brusc pe sub poala unui deal.
— Cred că e bine să ne retragem pe povârnişul platoului, şopti Arad.
Să urcăm, fiindcă de aici nu se vede cum trebuie.
Folosiră umbra tufelor şi urcară vreo treizeci de paşi. La picioarele lor
priveliştea era alta acum. Puteau să vadă destul de clar peste tufe. Îşi
pregătiră arcurile şi rămaseră nemişcaţi. Dinspre pârâu nu mai răzbeau
zgomote.
Trecuse, poate, un ceas ori mai mult. Liniştea de la poalele platoului
era deplină.
„Să fi fost nişte vulpi, sau iepuri?” se întreba fiecare dintre ei.
Spre miazăzi, pe cer se adunau molcom câţiva nori palizi. Undeva, nu
prea departe, răzbiră grohăituri puternice.
— Mistreţi, murmură blondul.
Apoi auzul său ager prinse din nou zgomot slab dinspre locul pe care
îl priveau. Câteva umbre apărură pe buza pârâului. Săgeţile celor trei
prieteni porniră în acelaşi timp. Două răcnete puternice sparseră liniştea
nopţii. Umbrele dispărură brusc, iar în pârâu zgomote limpezi de forfotă,
de paşi ce se depărtau în goană îi lămuriră pe cei trei prieteni că nu se
înşelaseră. În urma celor din pârâu, cavalerul blond strigă în turceşte doar
două cuvinte:
— Nufărul Alb!
— Acum putem să ne retragem spre odihnă, spuse călugărul.
Achingiii au încercat, cred, să ne surprindă străjile. Dacă ar şti ei că doar
trei oameni i-au înfruntat! Dar n-au cum să afle. Au înţeles doar atât, că
ghiaurii nu dorm şi că-i aşteaptă. Peste noapte nu vor mai încerca. Şi nici
la ziuă, fiindcă suntem mai numeroşi decât ei.
Arad, Grama şi Sima reveniră în tabără. Strigătele de moarte ale
celor doi achingii fuseseră auzite acolo. Străjile, care picotiseră mai
devreme, acum şedeau cu ochii la pândă. Somnul le fugise. Dincolo de
cercul străjilor răsări în faţa lui Arad o umbră.
— Ce a fost cu strigătele acelea de la poalele platoului? îl întrebă
Irina.
— Achingiii au încercat să ne lovească tabăra pe furiş. Culcaţi-vă!
Până la ziuă nu ne mai pândeşte nici o primejdie.
Irina se îndepărtă, convinsă că lângă Nufărul Alb e în deplină
siguranţă.
„Cât e de tânăr! reflectă ea. Totdeauna am crezut că Nufărul Alb e un
om în plină maturitate. Un cavaler căruia anii i-au săpat brazde pe frunte
şi pe faţă. Iar anii mulţi înseamnă experienţă multă. Blondul nu cred că
are peste douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani. Poate nici atât.
Experienţa greu face casă bună cu vârsta fragedă. Şi totuşi, blondul arată
că o are din plin. Acum, după ce am fost martoră la scoaterea noastră de
sub puterea celor trei sute de achingii, nu mă mai mir că Nufărul Alb e
atât de vestit printre oameni.”

Zorile umplură platoul cu lumina lor blândă. Convoiul pornise la drum

în grabă mare. Arad bănuia că ziua care abia începuse va fi cea mai grea.
Dacă achingiii au primit sau vor primi ajutoare, un atac din partea lor era
de aşteptat. Poate că o poziţie bună, aleasă cu grijă undeva, pe desele
înălţimi, i-ar fi ajutat să reziste un timp. Din păcate lipseau merindele, iar
săgeţile erau puţine. Apoi o luptă de apărare aduce aproape totdeauna
morţi şi răniţi. Dorea mult să-şi ducă oamenii teferi la Varna. În timpul
nopţii, ar fi putut să plece cu prietenii săi şi cu Irina. Însă încercarea de
atac a turcilor îl lămurise că foştii fugari ar sfârşi prin a cădea din nou în
robie.
Cu toată graba, convoiul nu se mişca după dorinţele tânărului. O
seamă de călăreţi, în frunte cu Sima, veneau departe în spatele fugarilor.
Erau vreo cincizeci de bărbaţi cu arcuri şi iatagane. Blondul luase această
măsură de prevedere pentru a nu se lăsa atacat prin surprindere din
urmă. Alţi călăreţi, conduşi de Grama, deschideau drumul. O vale dulce,
înconjurată de dealuri împădurite, oferea călătorilor mers mai lesnicios. Pe
măsură ce înaintau către mare, dealurile deveneau tot mai scunde.
Când soarele se apropie de miezul zilei, convoiul fugarilor ajunse
lângă o coastă de deal argilos, cu pământul rupt ici-colo în brazde mari,
semn că în lipsa copacilor, a tufelor, ploile izbutiseră să muşte adânc din
pământul fără apărare.
„O fi ajuns ştafeta noastră la Varna? se întrebă Arad. După spusele
celor doi bătrâni, aşa s-ar cuveni. Poate că acum…”
Tresări. În urma convoiului zgomot puternic de cai în galop se auzea
tot mai lămurit. Peste câteva clipe Sima veni cu oamenii vârtej după el.
— Achingiii! spuse grăsunul întunecat la chip.
— Mulţi?
— Mulţi. Cred că vreo patru-cinci sute.
Valea prea deschisă de la poalele dealului argilos nu îngăduia să se
facă o stavilă bună împotriva unui atac. Arad înţelese asta dintr-o privire
şi porunci oamenilor să zorească spre creastă. Fugarii ajunseră sus cu
mult înainte ca achingiii să se apropie de poale. Femeile, copiii, răniţii şi
prizonierii se aşezară în mijlocul taberei. În faţa lor arcaşii făcură zid viu.
Acum, Arad îi vedea limpede pe urmăritori. Erau sub patru sute.
 „Au scuturi, gândi el. Nouă ne lipsesc. Asta înseamnă că vom fi ţinte
sigure pentru ei.”
Achingiii se desfăşurară în cerc larg, semn că aveau de gând să
înconjoare dealul. Blondul îşi scoase prima linie de apărători la vreo
cincizeci-şaizeci de paşi mai jos de creastă. Ascunşi prin rupturile de
pământ fugarii primiseră ordin să facă economie de săgeţi. Să nu tragă
fără rost sigur. Achingiii nu se grăbeau. Încercuiseră dealul. Vreo trei sute
dintre ei rămăseseră în partea de apus, unde urcuşul mai dulce putea
oferi un atac în goana cailor. Nu-şi făceau temeri. Ei ştiau că fugarii stau
prost cu săgeţile. Vor face atacuri înşelătoare până când ghiaurii vor
rămâne fără săgeţi.
Un ofiţer turc ieşi la iveală şi ridică braţul. Trei sute de călăreţi
aşteptau clipa să pornească. Alături de Arad răzbiră strigăte. Tânărul privi
în direcţia mâinilor întinse. O seamă de călăreţi soseau ca o vijelie dinspre
apus.
„Încă vreo patru sute, socoti el. Turci, pesemne, fiindcă noi aşteptăm
ajutor nu dinspre apus, ci dinspre mare.”
Grupul călăreţilor fu observat şi de achingii. Trecură câteva minute.
Călăreţii se vedeau tot mai clar. Şi – mirare! Purtau straie de ghiauri.
Pentru a nu fi prinşi între două fronturi, turcii îşi îndemnară caii spre
miazăzi şi galopau întins către o pădure. Curând, călăreţii ajunseră la
piciorul dealului. O comandă scurtă în bulgară şi caii se opriră. Un bărbat
înalt descălecă. Ceilalţi călăreţi îl urmară, dar numai el porni să urce
dealul agale. Privirile blondului încremeniseră pe chipul ce se apropia.
— Cîrstev, murmură el. Cavalerul Cîrstev.
Îi ieşi în întâmpinare. Când ajunseră aproape unul de altul, scoaseră
pălăriile şi se salutară după moda Apusului.
— Lumea nu-i prea mare, observă Arad.
— Nu prea, domnule, mustăci Cîrstev.
— Cum de aţi dat de urma noastră?
— Destul de uşor. După ce ne-am despărţit lângă marginile Dobrogii,
eu am călătorit spre Tîrnova. Întâmplarea a făcut să întâlnesc un om al
meu, căruia i-am încredinţat ştirile pentru ţarul Şişman. Eu am tare mulţi
prieteni. Pe cei ce mă însoţesc i-am ridicat de prin sate în mai puţin de
două zile. Iscoadele mele au aflat despre convoiul sandjac-begului.
Bănuiam că sunteţi pe urmele sale, dar eram în mare întârziere faţă de
voi. Acum vreo câteva ceasuri era gata-gata să ne lovim de achingiii care
vă urmăreau.
— Şi cum aţi ştiut că am luat drumul spre mare?
Cîrstev zâmbi.
— E adevărat că nu ştiu chiar tot ce se întâmplă în Balcani, însă nici
prea puţin. Aţi trecut printr-un sat unde v-au dat merinde doi bătrâni?
— Am trecut.
— Ei mi-au spus despre drumul vostru. Bine că am ajuns la…
Arad nu mai prinse ultimele cuvinte ale bulgarului. Dinspre mare
soseau călăreţi. Intraseră pe firul văii şi erau mulţi.
— O! râse Cîrstev, fiindcă şi el avea ochiul la fel de bun. Pe voi vă
caută.
— Da, am cerut ajutorul Varnei.
— Atunci, cu bine, domnule! Eu mă întorc la ai mei. Am fost înştiinţat
că alte două convoaie cu robi trec pe acelaşi drum către Adrianopole. Trec
e un fel a spune. Prietenii mei şi cu mine vom încerca să hotărâm altfel.
— Îi aveţi pe achingiii aceştia în coastă.
— Nu vă faceţi griji. La revedere, domnule. Mă bucur că l-am
cunoscut pe Nufărul Alb. Închipuiţi-vă că am aflat până şi asta! Oamenii
le-au vorbit celor doi bătrâni despre conducătorul lor blond.
— Dar nu sunt Nufărul Alb, domnule.
— Ei, sigur, ştim noi, îl privi bulgarul şăgalnic.
— Dacă vă dau cuvântul de cavaler mă credeţi?
— Să nu faceţi asta. Eu nu o pretind, însă am ochiul ager. Cine altul
ar fi îndrăznit să-i atace pe turci doar cu cincisprezece oameni? Cine i-a
adus pe fugari până aici şi nu s-a lăsat surprins adineauri? Poziţia aleasă
de voi e cum nu se poate mai bună. Pe un deal sterp, fără acoperire,
achingiii nu prea aveau şanse de câştig. Şi, în sfârşit, cine ar fi avut
prevederea să ceară ajutorul Varnei? Mă pricep, domnule, să înţeleg nişte
lucruri. Eu nici măcar nu v-am fost de folos. Iată că ajutorul vostru se
apropie.
— Ne-aţi fost, îl contrazise blondul. Fără voi, am fi avut o seamă de
morţi şi răniţi.
— Dar şi turcii, râse Cîrstev.
— Da, şi turcii.
În vreme ce Cîrstev şi oamenii săi călăreau fără teamă spre apus,
oştenii Varnei sosiră cu cai de rezervă şi cu merinde. Convinşi că-i o cursă
la mijloc, achingiii nu îndrăzniră să pornească pe urmele cavalerului
bulgar, ci îşi continuară drumul greoi spre miazăzi.
Capitolul 10

O corabie genoveză cu toate pânzele ridicate părăsi portul Varnei

într-o dimineaţă, îndreptându-se către cetatea Chiliei. Marea era calmă,
spre desfătarea lui Grama, Sima şi Cotae. Nici măcar obişnuiţii berbeci
înspumaţi ce anunţă întărirea vântului nu aveau destulă putere. Adierea
slabă îi făcu pe marinari să ridice deasupra picului acea velă suplimentară
numită săgeată. Înălţat în şaua unui frumos cal arăbesc, sandjac-begul
Omar privi multă vreme în urma corabiei care se pierdea, treptat, undeva
la orizont. Străjile Varnei îi îngăduiseră lui Omar să părăsească oraşul,
fiindcă aceasta fusese dorinţa cavalerului blond. Sandjac-begul îşi pipăi
punga cu cei douăzeci de ducaţi veneţieni, iar calul său, îndemnat la
galop, se mistui curând printre marile păduri. Ţinta lui Omar părea a fi
Raguza. Straiele sale nu mai erau aceleaşi, ci arătau acum ca ale unui
cavaler creştin. Pentru el începea o viaţă nouă. Mai bună sau mai rea,
cine putea să ştie?
Mulţi dintre foştii robi aşteptau o ocazie să se întoarcă acasă. Pe
corabie se îmbarcaseră doar vreo douăzeci dintre ei. Ştirile sosite din
Dobrogea erau contradictorii şi, în loc să facă lumină, îi încurcau pe
oameni. Puţini ştiau că cetatea Silistrei căzuse, iar oştile de achingii
porniseră către Tîrnova, unde ţarul Şişman, cu slabe puteri, hotărîse a se
împotrivi. În Dobrogea, marele vizir lăsase o seamă de garnizoane
puternice. De-a lungul şi de-a latul Balcanilor, numele Nufărului Alb era
din nou pe buzele multor oameni. Vestea că Nufărul Alb e un cavaler
blond umbla uimitor de iute. Zadarnic încercase Arad să dea explicaţii la
Varna, fiindcă oamenii zâmbeau cu înţeles. Până şi micuţul Grama îl
întrebase într-o zi:
— Chiar eşti Nufărul Alb?
— Şi tu crezi? se mirase blondul.
În prova corăbiei, Cotae îşi găsise câţiva ascultători printre marinari.
Vorbea destul de încet şi poate că avea motivele sale să o facă.
— Da, oameni buni, spuse el. Era întuneric beznă. Eu eram sus, pe
stâncă. O stâncă de două ori mai înaltă decât catargul ăsta. De acolo am
sărit cu spada între dinţi asupra achingiilor.
— Şi nu v-aţi lovit în cădere? întrebă unul dintre marinari,
înmărmurit de admiraţie.
— Aş! Altă dată am sărit de pe un munte.
Apoi îşi luă seama, fiindcă marinarii îl priviră cam neîncrezători.
— Munţii sunt mari sau mici, continuă el. Pe urmă, eu port la mine
nişte făcături. Poate nu v-am spus că sunt solomonar.
Pe feţele marinarilor, interesul reveni, chiar mai mare decât înainte.
În pupa vasului, rotofeiul Sima era asaltat de doi dintre foştii robi.
Cel mai înalt dintre ei grăi cu mare rugăminte în glas:
— Sfinţia-ta, poate că te apleci cu milă asupra noastră şi ai putea…
— Aş putea ce?
— Să ne spovediţi. Să fiu al naibii dacă am ascultat o predică mai
frumoasă ca a sfinţiei-tale! Se vede de departe că eşti şcolit, nu ca popii
noştri. Eu, dacă mă întorc acasă, rar dau cu ochii de un popă, fiindcă stau
mai mult prin bălţile Dunării.
 — Ce meserie ai?
— Cioban. Achingiii mi-au luat şase sute de oi. Făcusem prostia să
ies cu ele din baltă către oraş. Însă mai am de trei ori pe atât. Şi nu le
găsesc ei. Turcii nu îndrăznesc a se vântura prin desişurile, prin
smârcurile şi bălţile fără număr. Doar noi cunoaştem pe acolo. Alţii pot
pieri în capcanele apelor. Acolo poţi să stai o mie de ani fără să ştii ce se
întâmplă în lume.
— Înseamnă că eşti pricopsit?
— Nu mă plâng.
— De, ştiu eu? O spovedanie nu-i lucru uşor. Va trebui să plăteşti.
— Plătesc, sfinţia-ta.
— Atunci scoate cinci ducaţi!
— Nu e prea mult? tresări ciobanul. Popa îmi ia de obicei un perper.
— Atunci, du-te la el! se zborşi rotofeiul. Popa nu poate ierta nici pe
jumătate din ce pot eu.
— Fie! hotărî ciobanul. Unde o facem?
— Păi, între colacii de parâme de colo.
Se retraseră amândoi într-un loc mai ferit de privirile celorlalţi.
— Ai minţit?
— Am minţit.
— Ai păcătuit cu muieri?
— Am păcătuit. Chiar acum o lună am fost la Tomis cu nişte miei şi
am petrecut două nopţi cu o…
— Frumoasă? îl întrerupse călugărul.
— Aşa şi aşa. Însă zdravănă cât un voinic.
— Hm! glăsui rotofeiul. Mie îmi plac alea mărunte, stafidite, uscate şi
date nai…
— E păcat mare, sfinţia-ta?
— Să vedem. Nevastă-ta a aflat?
— Nu.
— Atunci nu-i păcat. Ai păgubit pe cineva?
— L-am păgubit pe unul cu nişte lână.
— Drace! Asta-i rău. Mai scoate un ducat!
Omul oftă şi i-l întinse.
— Ai poftit la muierea altuia?
— Am poftit.
— În cărţile mele scrie că asta nu-i rău. Să încerci o dată la una
mărunţică, slăbănoagă şi afurisită. Să ştii de la mine că astea sunt ca
sfârlezele.
— Am să încerc, sfinţia-ta.
— Bine! Mai scoate un ducat ca să-ţi pot ierta viitoarea greşeală!
— Dar, sfinţia-ta, se împotrivi credinciosul, mie îmi plac alea grase şi
mari că ai pe ce pune mâna…
— Să nu te mai prind la ele! Habar n-ai ce draci zac în pieile
slăbănoagelor. Pe nevastă o baţi?
— Nu, sfinţia-ta. Mai degrabă sare ea la mine când e în toane rele. O
dată m-a împuns cu furca.
— Zău? E voinică?
— Aş! Măruntă şi sfrijită. La supărare, e numai gură din tălpi până-n
creştet. Are o gură!…
 — Drace! Am să trec o dată pe la voi.
— Să treci, sfinţia-ta. Poate că o îmbunezi.
— Am să vin negreşit. Cum vrei să-ţi iert păcatele? Numai pe cele
vechi, sau şi pe un an înainte?
— Poţi înainte?
— Până la zece ani. Mai mult nu. Însă fără încă trei ducaţi nu stau de
vorbă.
Omul se supuse cu gândul la cei zece ani de huzur. Aurul nu-i făcea
trebuinţă prea mare. Avea aproape două mii de oi, câţiva măgari şi straie.
La alte bogăţii nu jinduia. Apoi ştia şi el că specialiştii în problemele
credinţei totdeauna aveau tarife mai mari.

Arad şi prinţesa Irina şedeau de vorbă undeva, pe dunetă.

— Care va fi drumul nostru de la cetatea Chiliei încolo? se interesă
tânăra.
— Încă nu ştiu. Cred că pe Dunăre până la Cârna Mică. M-am înţeles
cu egumenul Lazăr să vă duc la mănăstirea Snagovului. Mi se pare că veţi
locui în castelul comitelui Staicu, dar nu sunt prea sigur. Asta veţi hotărî
voi şi domnul Tării Româneşti. Rangul vostru vă îngăduie să aveţi un
castel propriu.
Tăcură. Blondul era impresionat, poate, şi de frumuseţea ei, însă mai
mult de tăria pe care o arătase în ultimele zile. Nu se văitase de asprimea
drumului. Nu-şi arătase durerea firească după marile pierderi întâmplate.
Nu-l plângea pe fratele său, despre care aflase că e mort sau dispărut.
Doar buzele ei, strânse uneori ca o linie dreaptă, arătau suferinţele
ascunse.
Razele soarelui puternic parcă se spărgeau în mii de smaralde pe
crestele valurilor mici. Trăiau o clipă, apoi mureau odată cu spuma valului
şi altele le luau locul. În părul blond al Irinei, miracolul se repeta altfel.
Miile de smaralde stăruiau acolo parcă în deplină siguranţă. Fără să-şi dea
seama prea bine, privirile blondului se opriră pe minunatul ei păr.
— Ce pot să fac pentru voi? îşi reveni el.
— Aţi făcut destul domnule. Vă mulţumim încă o dată. Şi ne mândrim
cu prietenia Nufărului Alb.
Arad o privi dezarmat. Ar fi fost zadarnic să mai încerce a-i spune că
nu el e Nufărul Alb.
La cetatea Chiliei nimeriră cu mult noroc. Două corăbii ce intraseră în
proprietatea Ţării Româneşti erau gata de drum către Cârna Mică.
Genovezul Pietro Embrone o cunoştea bine pe Irina. El zăbovise adesea
pe la palatul din Caliacra. Tinerii călători petrecură o noapte în castelul
Licostomo, iar în zori se îmbarcară pe una din cele două corăbii. Drumul
lor se apropia de sfârşit. Numai că blondul ar fi dorit să ţină o veşnicie.
Dar ce stăruia în mintea lui nu ştia nimeni.
Curând, cele două corăbii înfruntară drumul pe Dunăre la deal.
Timpul era frumos, iar peisajul smulgea călătorilor murmure de admiraţie.
Irina observase cu mirare inelul din degetul blondului. Era un inel
vechi, pe care fratele său îl moştenise de la părintele lor, Dobrotă. Ce-l
făcuse oare pe Ioan să se despartă de frumoasa bijuterie? Ce legături
fuseseră între cavalerul blond şi fratele ei? Acestea erau gândurile tinerei,
dar un răspuns era greu de găsit.

Într-o sâmbătă după prânz, sosiră la mănăstirea Snagovului şase

călăreţi. Cel din fruntea lor, mărunt şi rotofei, descălecă pios lângă poarta
cea mare. Gesturile lui voit domoale, ca şi făţarnica evlavie, făcură
frumoasă impresie asupra călugărilor adunaţi acolo în cârd.
— S-a întors cuviosul comandant Sima, strigară cei din primele
rânduri.
Vestea că grăsunul pornise în căutarea Irinei, că îl păcălise pe marele
vizir asupra întăriturilor Varnei o adusese nu egumenul Lazăr, ci oamenii
cavalerului Bogdan. Grăsunul Sima mizase mult pe faptul că ceilalţi
călugări aflaseră de isprăvile sale. Asta fiindcă îşi dorise o intrare de erou
la mănăstirea Snagovului. După feţele cuvioşilor, alungite de un cot, după
ochii mari ai acestora şi mai ales după gesturile lor, Sima înţelese că ei
cunoşteau faptele sale de vitejie. Se gândise la asta de-a lungul drumului.
Acum era fericit, dar nu lăsă să se vadă această stare a sa. Pe faţă îi
apăruse un zâmbet blajin, jumătate cucernic, jumătate ipocrit, însă numai
pentru cine avea ochiul ager. Blondul, care începuse a-l cunoaşte bine, îi
lăsă întâietatea, fiindcă ştia că acesta e numărul cel mai tare al
grăsunului.
Cuvioşii călugări tăbărâră asupra comandantului. Unii încercau să-i
scuture închipuite scame de pe straie. Alţii făceau asupra lui cuvenitele
semne de binecuvântare, iar o parte dintre cei îndrăzneţi îl cuprinseră cu
braţele. Aşa îşi făcu Sima intrarea la Snagov, cam topit de atâta fericire.
Egumenul Lazăr îşi primi oaspeţii în sufrageria răcoroasă şi atât de
liniştită, încât drumeţii înţeleseră dintr-o dată că dincoace de porţile
mănăstirii parcă era altă lume. O lume de calm, de linişte. Irina, Arad,
Sima şi Grama fură poftiţi să se aşeze. Călugării tineri umblau sprinteni în
jurul lor şi aduceau la masă gustări.
— Iată că, în ceea ce vă priveşte, totul s-a sfârşit după speranţele
noastre, spuse egumenul şi cătă spre Irina. Din mila lui Dumnezeu, aţi
scăpat de urgia robiei. Vă mulţumesc, domnilor! se întoarse către Arad şi
Grama, spre totala nemulţumire a grăsunului comandant.
Dar Lazăr era un fin cunoscător al firii omului, astfel că îi zise lui
Sima:
— Cuvioase, ne mândrim cu sfinţia-ta.
Oaspeţii înfulecau zdravăn, cu pofta călătorului tânăr şi flămând.
Arad povesti despre tot ce se întâmplase şi adesea laudele cădeau când
asupra grăsunului, când spre micuţul Grama. Nu pomeni nimic despre
faptul că se folosise de numele Nufărului Alb, fiindcă avusese destule
nemulţumiri. Mai mult, din vorbele sale nu reieşi nici un merit personal.
Încântată de modestia acestuia, dar şi nemulţumită că el rămăsese voit în
urma celorlalţi, Irina hotărî să pună lucrurile la punct.
— Da, cam aşa a fost, aprobă ea. Însă un lucru e sigur. Fără curajul
şi iscusinţa Nufărului Alb, greu am fi scăpat din mâinile achingiilor.
Auzind despre Nufărul Alb, egumenul reuşi să se stăpânească. Totuşi
tacâmul din mâna sa încremeni o clipă deasupra mesei. Acesta fu singurul
semn de surpriză.
— Nufărul Alb? întrebă calm. Dar ce a făcut Nufărul Alb?
— Ah, se vede treaba că nu-l cunoaşteţi! interveni Grama cu
entuziasm. Păi Nufărul Alb e chiar cavalerul blond!
Egumenul zâmbi cu bunătate şi numai Arad descoperi în zâmbetul
acela un mic semn de ironie.
— O, e o cinste pentru noi să vă cunoaştem! îl privi Lazăr.
— Mi se pare că e o neînţelegere, protestă blondul. Eu nu sunt
Nufărul Alb. Am încercat adesea să mă explic. Din păcate, nu m-a crezut
nimeni. E drept că m-am folosit de numele strălucitului cavaler, însă am
făcut-o numai în scopul de a-i înspăimânta pe achingii.
Egumenul cugetă câteva clipe, după care grăi blând:
— Nu dorim să vă contrazicem. Totuşi, minunatele voastre haruri în
mânuirea armelor, în gândire, în viclenie, ne-ar îndreptăţi şi pe noi să
credem. Şi nu văd nimic rău în asta.
Gesturile sale şi expresia feţei nu arătau că Lazăr îl cunoaşte pe
adevăratul Nufăr Alb. După cele rostite de egumen, blondul se mulţumi cu
obişnuita sa ridicare din umeri.
— Până când voi şi măria-sa Mircea veţi hotărî reşedinţa ce vi se
cuvine după rang, veţi locui la castelul comitelui Staicu, privi Lazăr către
Irina. Acolo veţi fi primită ca o fiică şi soră. Averea voastră de la
mănăstirea Snagovului vă stă la dispoziţie în orice clipă.
— Vă mulţumesc, sfinţia-ta! Acum am nevoie doar de puţină linişte.
În săptămânile ce vor urma, poate că vom discuta şi despre altele. Am să
vă trimit vorbă când voi fi pregătită să mă spovedesc. M-aş bucura dacă
aţi primi să-mi fiţi duhovnic.
— Va fi prilej de cinste şi bucurie pentru noi, se înclină egumenul. În
noaptea aceasta veţi dormi aici. Eu voi trimite chiar azi solie la castelul
comitelui. Mâine, în zori, caii vă vor aştepta gata de drum.
Apoi se întoarse din nou către ceilalţi.
— Domnilor, sfinţia-ta, când ne-am despărţit în mlaştinile Dobrogii,
v-am promis o mie de ducaţi veneţieni pentru scoaterea prinţesei Irina
din mâinile oamenilor lui Ali-paşa.
— Dar n-am făcut-o pentru bani, protestară cei trei prieteni.
— Asta mă bucură, însă munca trebuie răsplătită totdeauna. Şi ce
muncă!
Se ridică de la masă şi scoase dintr-un sertar cei o mie de ducaţi.
— Cum îi împărţim? întrebă.
— Dacă ţineţi cu orice preţ la răsplată, interveni Grama, atunci opt
sute prietenului Arad şi câte o sută pentru mine şi Sima.
— Asta nu! făcu blondul cu hotărâre. În părţi egale e cum nu se
poate mai frumos. Primejdia a fost aceeaşi pentru toţi.
— Aşa mă gândeam şi eu, râse egumenul. Deci câte trei sute treizeci
şi trei de ducaţi. Şi încă ceva, domnilor. Ioan al Dobrogii v-a lăsat în
testamentul său câte o mică moştenire. Vouă, cătă către blond, trei sute
de ducaţi veneţieni şi o casă la Tomis. Ţie, dragă Sima, şi cavalerului
Grama câte o sută de ducaţi.
Uimirea celor trei prieteni era vădită. Vorbiră un timp despre
minunatele însuşiri ale regretatului Ioan al Dobrogii. Apoi cavalerul blond
îi propuse egumenului:
 — Aş dori să las aceşti bani în păstrarea voastră. Mai siguri ca aici nu
pot fi nicăieri. Acum voi lua din ei doar o pungă.
— Şi eu, se amestecă Grama.
— Şi eu, vorbi rotofeiul călugăr.
— Aşa să fie, aprobă egumenul.
Îndată după prânz, Irina se retrase dimpreună cu voinica ei
slujitoare. Călugării pregătiseră odăile pentru oaspeţi în aripa de sud a
clădirii. Lazăr dădu câteva porunci. Un călăreţ părăsi mănăstirea şi tăie
drumul prin Codrul Vlăsiei către castelul comitelui Staicu. Arad şi Grama
porniseră o scurtă plimbare pe marginea lacului. Amândoi erau veseli.
Ducaţii primiţi de la egumen le alunga pentru o vreme sărăcia. Un tânăr
scund, cam prea lat în umeri, şedea la oarecare distanţă şi îi privea galeş.
— Pe barba lui Allah! se minună Grama. Cel de colo nu e cumva
Gogoaşă?
— Aşa se pare, zâmbi Arad mai puţin uimit.
— Ca să fiu drept, recunoscu micuţul cavaler, nu credeam să mai
dăm vreodată ochii cu slujitorul tău. Ba aş putea spune că îmi luasem
nădejdea de la punga încredinţată lui. Atunci n-am vrut să te supăr cu
neîncrederea mea.
— Domnilor! se apropie Gogoaşă fără a-şi ascunde bucuria. Din câte
auzisem pe aici, să fiu al naibii dacă mai credeam că o să am plăcerea să
vă slujesc în continuare. Însă acum, când mă gândesc bine, ştiu că
picasem în apăsarea gândului negru pe care nu l-am avut când am intrat
în slujba voastră, şi zău…
— Ei, ei! îl întrerupse Arad. Ai făcut cele două drumuri?
— Păi, altfel mai eram eu aici? Le-am făcut. La Sibiu se simţea mare
nevoie de bani. Însă la Deva, să mă ia naiba că picasem taman la vreme.
Pramatia de proprietar îndrăznise a vorbi despre alungarea din casă a
surorilor cavalerului Grama. Iar ele nu aveau un chior să plătească chiria
pe nu ştiu câte luni.
— Drace! murmură micuţul cavaler. Nu mai aveau chiar nimic?
— Nimic, domnule. Bătea vântul, nu alta. Din câte am înţeles eu, pe
la începutul primăverii a trecut pe acolo seniorul Grama, părintele vostru,
şi le-a curăţat de tot mărunţişul.
— Hm! făcu tânărul, cam pământiu la faţă.
— Cu ce să te răsplătesc? interveni blondul, căruia nu-i făcea plăcere
să se discute astfel despre familia prietenului său.
— Nu sunt în slujba voastră? făcu Gogoaşă mărinimos, fiindcă
urmărea un anumit scop. E drept că mama domniei-tale mi-a dăruit doi
ducaţi. E drept că am primit în dar de la surorile Grama încă pe atât, însă
e tot atât de drept că am şi eu o familie, ca orice creştin. Iar această
familie mănâncă şi ea din când în când, aşa că acuma sunt lefter de-a
binelea.
— Iată zece ducaţi.
Văzând o sumă atât de mare, inima lui Gogoaşă înlemni o clipă, dar
el nu-şi arătă nici bucuria, nici surpriza, ci îi primi cu aerul cel mai firesc
din lume.
— De la mine încă zece, spuse micuţul cavaler. Cotae unde e?
— Plânge.
— Ce face?
 — Plânge, domnule. Cotae mi-a zis că a îndurat primejdii mari la
Varna, în mlaştinile Dobrogii şi în ceva lupte cu o tabără de achingii, însă
nimeni nu s-a gândit la el. Asta spre deosebire de mine, care am huzurit
prin locuri mai sigure şi am căpătat daruri în drumul meu.
— Cheamă-l! porunci blondul.
Însă nu mai fu nevoie, fiindcă lunganul apăru de după un pom cu cea
mai deznădăjduită figură pe care şi-o putuse croi.
— Te dor măselele, Cotae? zâmbi Arad.
— Nu, domnule. De câteva zile, m-a apucat o tristeţe căreia nu-i
găsesc leac decât dacă părăsesc slujba voastră. Zău! Mă doare inima după
un stăpân atât de bun, dar e vremea să mă retrag undeva şi să-mi încheg
un rost.
— E dreptul tău, aprobă blondul. Cavalerul Grama şi cu mine îţi
dăruim douăzeci de ducaţi. Când vei dori să pleci, îmi spui şi îţi plătesc
simbria pe cât m-ai slujit.
— Nu-i nici o grabă, domnule, se lumină Cotae. M-au mai apucat pe
mine d-astea şi de obicei nu m-au ţinut mult.
— Bine! Vedeţi-vă de odihnă!
— Ar mai fi ceva, domnule, vorbi Gogoaşă din nou, atent la fiecare
vorbă pentru a nu-i supăra pe cavaleri cu un cuvânt nepotrivit.
— Ei, ce mai e?
— Păi, domnia-voastră aveţi doi slujitori, iar cavalerul Grama nici
unul.
— Şi ce propui?
— Să ne împărţim, domnule.
— Bravo, Gogoaşă! Iată o idee bună. Alege, prietene! cătă spre
Grama.
— Mi-l dai pe Cotae? Eu sunt mărunt. Mi-ar plăcea să am un slujitor
voinic.
— Aşa să fie! Şi acum, gata. Hai să ne continuăm plimbarea
începută!
— Ar mai fi ceva, domnule, îl opri Gogoaşă, credincios planului său la
care se gândise de-a lungul drumului din Transilvania.
— Iar? Adică ce?
— Domnilor, spuse cu multă siguranţă în glas, domniile-voastre
sunteţi nişte cavaleri prea de soi pentru a fi slujiţi de nişte bieţi servitori.
De-aia mă gândeam…
— Te gândeai ce? se amuză blondul, observând cu câtă hotărâre
grăieşte.
— Păi, tocmai la asta ce vă spusei.
— Lasă, lasă!
— De ce să las, domnule? Mă plătiţi ca să alerg şi să gândesc uneori
pentru voi.
„Să mă ia naiba! chibzui Arad. Pe măsură ce-l cunosc mai bine,
descopăr la Gogoaşă frumoase haruri ale isteţimii.”
— Şi ce ne sfătuieşti?
— Să vă luaţi doi scutieri.
— Da, bine! Ne vom gândi la asta. Vom căuta doi scutieri.
— De ce să căutaţi când ne aveţi pe noi?
Cavalerii sloboziră un hohot mare de râs. Deci asta era! Acum
înţelegeau limpede ce urmărise isteţul Gogoaşă cu vorbăria sa. Cum
amândoi aveau spadele la ei, cum nimic nu-i împiedica să o facă, se
înţeleseră din priviri şi le porunciră celor doi slujitori să se aşeze în
genunchi. Gogoaşă şi Cotae se repeziră atât de năprasnic, încât simţiră
dureri la genunchi câteva zile. Egumenul Lazăr, Sima şi o seamă de
călugări aflaţi pe aproape fură poftiţi ca martori la mărunta ceremonie.
Spadele cavalerilor căzură cu latul pe umerii foştilor servitori.
Capitolul 11

La mănăstirea Snagovului, dimineaţa de iulie pornise cu un adevărat

concert al păsărilor, aflate puzderie prin Codrul Vlăsiei. Concert care, în
loc să scadă liniştea de acolo, parcă o întărea. Primele raze ale soarelui se
furişau hoţeşte peste ziduri şi năvăleau în odăile cu ferestrele larg
deschise. Stânjeneii de culoarea cerului, cârciumăresele cu petale parcă
rujate, regina nopţii cu fard alb, trandafirii desfrânaţi în puterea
parfumului delicat, ca şi verdeaţa multă din jur, aduceau în zori o notă de
prospeţime. Limpezimea lacului, tainica blândeţe a pădurilor şi aerul uşor
asprit îl îndemnau pe om spre veselie. Lângă poarta cea mare a
Snagovului, şase cai frumos ţesălaţi în pătrăţele mici aşteptau gata
înşeuaţi. Câţiva călugări îi stăpâneau greu, fiindcă mândrii bidivii
simţiseră şi ei dulceaţa zorilor şi jucau în loc, aşteptând un prilej să
pornească într-o goană îndrăcită.
Egumenul Lazăr o ajută pe Irina să urce în scări. Simţindu-i braţul
pietros, puternic, tânăra îşi reţinu un zâmbet, gândind că prelatul
seamănă mai degrabă a cavaler decât a egumen. Trupul acestuia, vânjos
şi elastic, faţa frumoasă cu linii calme, ochii pătrunzători şi întreaga sa
ţinută falnică ar fi găsit preţ mare în inima oricărei fete.
„O avea vreo iubită?” se întrebă Irina.
Cu toate că Lazăr le ceruse tinerilor Grama şi Arad să facă un drum la
Argeş, ei nu se arătară prea entuziasmaţi. După dorinţa domnului Ţării
Româneşti, cavalerii urmau să fie prezentaţi la curte. Dar pe tineri îi
chemau unele treburi în Transilvania. Aşa se făcuse că, în zori, Arad şi
Grama dimpreună cu scutierii Cotae şi Gogoaşă erau în suita Irinei.
Drumul lor spre Transilvania trecea pe lângă castelul de pe Prahova. Atât
Grama, cât şi Arad luaseră câte patru sute de ducaţi din sumele rămase în
păstrarea egumenului.
Poarta se deschise curând. Călăreţii intrară printre copacii mari ai
Codrului Vlăsiei, iar zgomotul de copite scăzu treptat odată cu depărtările.
Călăreaţă desăvârşită, Irina o luase cu mult înaintea celorlalţi. Cavalerul
blond, al cărui cal nu prea avea rivali în sprinteneală, ar fi putut să o
ajungă uşor, dar îi lăsă întâietate micuţului Grama. Tânărul simţise în
ultimele zile că Grama e îndrăgostit lulea de frumoasa fiică a Dobrogii. În
urma lor, egumenul Lazăr şedea pironit lângă poarta Snagovului. Zadarnic
încerca să-şi adune gândurile, fiindcă ele se învârteau în jurul Irinei, şi nu
tocmai limpede. Cotae şi Gogoaşă, încă mahmuri după cheful de peste
noapte, picoteau în şei şi nu mai aveau destulă putere să se bucure de
noua lor situaţie, nevisată doar cu două luni înainte.
Când ieşiră călăreţii din Codrul Vlăsiei, soarele se ridicase de vreo
patru-cinci suliţe pe cer. Departe, peste crânguri şi câmpie, apăruse
mândra siluetă a castelului prahovean. Arad era mulţumit că amânase o
întâlnire cu măria-sa Mircea. Simţea că încă nu era momentul să o facă.
Privi de la distanţă părul bogat al Irinei ce flutura în goana calului, şi
gândurile sale luară alt făgaş.
La poarta de miazăzi a castelului, comitele Staicu şi doamna
Margareta aşteptau sosirea micului grup de călăreţi. Lazăr îi înştiinţase cu
o zi înainte. Şi, în vreme ce Irina se depărta la braţ cu stăpâna locului,
Arad, Grama, Cotae şi Gogoaşă rămaseră dincolo de podul Prahovei şi-l
salutară pe comite cu pălăriile. Mirată că tinerii săi însoţitori se opriseră,
Irina privi îndărăt.
— Credeam că vor intra alături de noi, îi spuse Margaretei.
— Dar cine sunt?
— Blondul e Nufărul Alb.
— Nufărul…? încremeni castelana. Glumeşti, pesemne.
— Nu prea. El m-a scăpat din mâinile achingiilor.
„Nufărul Alb! gândi Margareta contrariată. Iată că mi se năruie
ultimele visuri. Fiindcă visasem, ce-i drept prosteşte, că altul e Nufărul
Alb…”
Privirile ei zăboviră o clipă asupra comitelui ca spre un străin a cărui
înfăţişare nu-ţi spune nimic. Îşi reveni iute şi porniră amândouă către
poartă. Staicu tocmai ducea tratative cu tinerii călăreţi şi-i îndemna să
rămână o vreme la castel. Grama ar fi dorit-o din toată inima. Cotae şi
Gogoaşă se şi gândeau la un somn bun, dar blondul se puse împotrivă. De
ce oare nu-i convenea să mai stea un timp în preajma Irinei? Pricina era
Staicu. La ultima lor întâlnire de la Argeş, comitele îl privise lung şi
grăise: „Domnule, chipul vostru parcă îmi aminteşte ceva. Parcă mi se
pare cunoscut. E de mirare, fiindcă nu prea ştiu cum şi de unde.” O nouă
întâlnire cu Staicu nu-l atrăgea. Totuşi, la insistenţele gazdelor, călăreţii
cedară şi trecură podul.
— Aud lucruri mari despre voi, domnilor, îi întâmpină Staicu.
— Şi noi, spuse Margareta, privindu-l pe blond doar o clipă.
„Chipeş, cu ochii curaţi şi privirile cutezătoare, la fel de voinic pe cât
e şi comitele. Acestea sunt haruri pe potriva Nufărului Alb, gândi
Margareta. Pe cele interioare vom încerca să i le ghicim. Însă, cu toată
voinicia lui, e prea tânăr. Cred că e de seama mea. Poate cu unu sau doi
ani mai vârstnic. De necrezut. Nufărul Alb – aproape un copil? De vreo doi
ani se vorbeşte despre Nufăr. Dar câţi ani avea vestitul Nufăr când s-a
pornit spre marile sale isprăvi?”
Pe o terasă de la parter, frumos împodobită de o masă plină de
gustări şi vinuri alese, gazde şi oaspeţi se aşezară în scaune de răchită
albă. Aplecat spre obişnuita sa veselie, comitele ridică o minunată cupă şi
propuse:
— Doamnelor, prieteni, să închinăm pentru prinţesa Irina!
— Şi pentru Nufărul Alb, interveni Margareta privind iscoditoare faţa
comitelui.
— Fie! zâmbi el calm. Şi pentru Nufărul Alb.
— Domnule, se întoarse castelana pe jumătate către Arad, e o cinste
să-l cunoaştem azi pe Nufărul Alb.
Şi, în vreme ce vorbi, iscodi în continuare cu coada ochiului faţa lui
Staicu. Dar nici un muşchi al acestuia nu tresări. Poate că zâmbetul său
păru o clipă mai pronunţat. Margareta se aşteptase ca soţul ei să sară în
sus de entuziasm la asemenea veste.
„Ce suflet o avea el? se întrebă tânăra doamnă. Ce suflet se ascunde
oare în trupul voinic şi frumos al comitelui? Voinic şi frumos, iar pe
dinăuntru gol.”
Îşi întrerupse gândurile. Cavalerul Bogdan, palid şi slăbit, venea
domol către meseni. Blondul rămase năuc doar o clipă, fiindcă în cea
următoare ţâşni în întâmpinarea roşcovanului. Iar dacă nu se îmbrăţişară,
aceasta se datora temerii lor de a nu face o necuviinţă de faţă cu
doamnele.
— Cavalere, spuse Arad, auzisem că unele răni grele v-au reţinut în
Dobrogea. Pentru mine, surpriza şi bucuria sunt în egală măsură!
— Parcă pentru mine e altfel! râse Bogdan. Mi se pare că am picat la
vreme. La vreme ca să aud că se închină aici în cinstea Nufărului Alb. Ca
să fiu drept, după întâlnirile noastre de la Braşov, Snagov şi Varna, m-am
gândit adesea că sunteţi Nufărul Alb.
Uitat de ceilalţi în capătul mesei, pe chipul frumos al comitelui Staicu
flutură un zâmbet ironic.
— Nu sunt Nufărul Alb, vorbi Arad cu supărare greu reţinută. M-am
folosit de numele său în scopuri bune. Din păcate, se dovedeşte că asta
îmi aduce numai necazuri. Şi eu m-am gândit adesea la Nufărul Alb şi aş
da mult să-l cunosc.
— O! râse Irina. De când m-a scos din robie, domnul acesta repetă
mereu că nu e Nufărul Alb.
Ceilalţi meseni, în frunte cu Staicu, înteţiră hohotele de râs.
Dezarmat, blondul nu mai spuse nimic. Doar ochii săi scânteiară mânioşi.
Observându-i supărarea, comitele îl preţui mult pentru sinceritate. Poate
că altul s-ar fi împăunat cu un nume atât de vestit. Blondul se vedea clar
că nu e dintre aceia. Staicu ştia bine cine e Nufărul Alb şi la început
intenţionase să se distreze pe seama tânărului cavaler. Acum alte gânduri
îi treceau prin minte. El socoti că pe Arad îl paşte o gravă primejdie. Prea
mulţi oameni credeau că tânărul e Nufărul Alb. Cum astfel de ştiri circulă
de obicei cu mare iuţeală, turcii vor afla în curând. Oamenii sultanului
Murad, îmbrăcaţi în straie de creştini, pot veni oricând să-l lovească pe
furiş. O săgeată, un pumnal sau chiar otrava sunt arme împotriva cărora
nu eşti în stare să lupţi, dacă nu eşti prevenit.
— În ce parte călătoriţi? se interesă comitele.
— În Transilvania, răspunse Grama.
— Poimâine aş vrea să fac şi eu un drum la Braşov. Ce-ar fi să
rămâneţi la noi până poimâine? Am călători împreună.
— Vă mulţumim, domnule! se grăbi mărunţelul înainte ca blondul său
prieten să se opună.
Un ceas mai târziu, cunoscând intenţia lui Staicu de a merge la
Braşov, Margareta îl chemă pe Amăricăi şi-i dădu unele porunci.
Moldoveanul aprobă cu o mişcare a capului, după care îşi înşeuă calul şi
părăsi castelul în mare taină.

Oştile de achingii ale marelui vizir Ali-paşa luaseră Tîrnova cu asalt.

Ţarul Şişman, în proaste relaţii cu vecinii săi şi lipsit de ajutorul acestora,
nu reuşise să fugă. Căzuse rob şi erau puţine şanse că va scăpa cu viaţă.
În cortul său, comandantul achingiilor şedea încruntat. Victoria asupra lui
Şişman şi cucerirea Dobrogii ar fi trebuit să-l bucure, însă el nu se mai
gândea la satisfacţii. Veşti rele îi veniseră din Adrianopole şi din Balcani.
Sandjac-begul Omar dispăruse. Şi, ce era mai rău, prinţesa Irina
dimpreună cu sutele de robi scăpaseră, datorită intervenţiei Nufărului Alb.
Alte două convoaie cu robi fuseseră atacate de bulgarii cavalerului
Cîrstev. Iar asta însemna că tot ce îi trimisese el marelui padişah de la
Adrianopole se spulberase pe drum. Aurul şi robii cu care nădăjduise a-l
copleşi pe Murad îi scăpaseră printre degete.
Aghiotantul său Ibrahim lipsise vreo două zile ocupat cu strângerea
prăzilor şi a robilor. Reveni în tabără mulţumit că aducea scule de preţ,
mai multe decât sperase. Robii erau în bună parte oameni cu stare
frumoasă, ceea ce însemna că rudele lor vor plăti bine pentru a-i
răscumpăra la Adrianopole.
— Te-ai întors, Ibrahim? observă Ali fără entuziasm.
— M-am întors, strălucitorule, iar prăzile şi robii sunt peste aşteptări.
„E în toane proaste, gândi aghiotantul. Oare ce s-a întâmplat în lipsa
mea?”
— Stai jos! îi porunci marele vizir pe un ton mai aspru decât altă
dată. În zori am primit o seamă de veşti. Nici un convoi de-al nostru nu a
ajuns la Adrianopole. Nufărul Alb l-a atacat pe Omar. Cîrstev a spulberat
următoarele două convoaie.
— Iarăşi Nufărul Alb? Iar Cîrstev? strigă Ibrahim cam pământiu la
chip.
— Da, da, iar ei. Însă vestea cea mai tare am lăsat-o la urmă.
Ben-Din e mort.
— Cum asta?
— Înjunghiat de Nufărul Alb pe o străduţă din Adrianopole. Unul
dintre slujitorii mei a sosit acum două ceasuri. El mi-a spus că pumnalul
înfipt în pieptul lui Ben-Din purta un bileţel din partea Nufărului Alb cu
salutări pentru mine.
— Cum a putut să afle Nufărul Alb? se minună aghiotantul. Doar voi,
eu şi Ben-Din ştiam despre misiunea aceea.
— Asta mă întreb şi eu, îl privi marele vizir încruntat. Ben-Dim nu era
prost să i-o spună.
Aghiotantul păli. Înţelese într-o clipă bănuiala vizirului. Întrebarea sa
veni ca un oftat dureros.
— Doar nu mă bănuiţi? Doar nu vă închipuiţi că…?
— Nu, Ibrahim. Nu-mi închipui nimic. Sunt prea înţelept pentru a te
bănui. Tu eşti prea legat de mine pentru a face un gest ce nu-ţi aduce
folos, ci pagubă. Eşti inteligent şi ştii bine că, de nu voi mai fi eu, nu vei
mai fi nici tu. Murad însă nu ar fi chibzuit mult într-o astfel de situaţie. De
câteva clipe căpăţâna ta ţi-ar fi stat alături, nu pe umeri.
— Îţi mulţumesc, strălucitorule! bâigui aghiotantul.
— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Bucură-te că eu pun înţelepciunea
înaintea bănuielilor şi a mâniei. Din toate veştile rele, un singur lucru bun
am aflat, chiar dacă nu prea ştiu cât stă el în picioare. Nufărul Alb e un
tânăr cavaler blond al cărui nume e Arad. Din cele auzite, Arad lucrează în
slujba domnului Ţării Româneşti.
— Şi-i puţin lucru? se entuziasmă Ibrahim. Vom trimite la Argeş
oameni de-ai noştri îmbrăcaţi în straie de ghiauri. Acum, când îl
cunoaştem, e simplu să-l lovim fără greş.
— Lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par. Mi-e teamă că blondul
nu e Nufărul Alb, murmură Ali îngândurat.
— Pe ce se întemeiază această părere?
 — Pe logică, Ibrahim. Pe logică, apoi pe fapte. De câtă vreme
lucrează Nufărul Alb împotriva noastră?
— De vreo doi ani şi ceva.
— Aşa e. În aceşti doi ani, Nufărul Alb niciodată nu şi-a strigat
numele în gura mare. Niciodată nu şi-a arătat chipul. Şi ştii de ce? Fiindcă
el e puternic printre noi atâta vreme cât nu-l cunoaşte nimeni. Ne-a dat
atâtea prilejuri să-i admirăm inteligenţa, încât nu putem crede că e în
stare să facă o prostie. Din câte ştim, nu numele său a zdrobit tabăra lui
Omar, ci oamenii cu care blondul venise acolo şi robii. Arad a mizat pe o
răscoală a robilor şi nu a greşit. Ştii ce cred eu?
— Nu.
— Cred că tânărul blond şi-a însuşit numele Nufărului Alb în speranţa
că va crea panică printre achingii.
— Da, aprobă Ibrahim, ce mi-aţi spus până acum stă în picioare
numai pe logică. Dar aţi pomenit şi despre nişte dovezi. Care sunt ele?
— Ben-Din a fost înjunghiat de Nufărul Alb la Adrianopole într-o joi
noaptea.
— Şi ce-i cu asta?
— Aşteaptă, Ibrahim! Tabăra lui Omar a fost atacată de Nufărul Alb
tot joi noaptea. Cum ar fi putut Nufărul să fie în aceeaşi noapte în două
locuri despărţite de două zile călare?
— Şi dacă la Adrianopole un om al Nufărului Alb l-a înjunghiat pe
Ben-Din?
— M-am gândit la asta. M-am gândit fără rost. Nufărul Alb lucrează
singur. Un bărbat ca el nu se dă pe mâna altuia. Numai aşa a reuşit să
rămână nedescoperit vreme de doi ani. Un om al său poate că nu l-ar
trăda pentru grămada de bani oferită de noi, însă ar putea face greşeli.
Nufărul e prea inteligent pentru a nu se gândi la astfel de lucruri.
— Atunci? întrebă aghiotantul, descumpănit.
— Atunci înseamnă că pe Nufărul Alb tot la Adrianopole îl vom căuta.
Vechiul nostru plan rămâne în picioare.
— Dar blondul, cum rămâne cu el?
— Pe blond îl vom lovi oricum. Întâi pentru că mai păstrăm o mică
bănuială asupra lui. Apoi, pentru faptul că ne-a păgubit cum nu se poate
mai rău. Cavalerul blond a dovedit prin iscusinţa lui că e un tânăr plin de
haruri. A-l lăsa în viaţă înseamnă să ne păstrăm cu bună-ştiinţă un mare
duşman. Ştii ce mă bate gândul?
— Nu.
— După descrierile ce mi-au fost făcute, înclin să cred că blondul e
unul dintre cei doi ghiauri care ne-au păcălit asupra întăriturilor Varnei.
Fuga lor din tabăra noastră cam aduce a minune. Dar să lăsăm asta.
Campania noastră se apropie de sfârşit. În următoarele două-trei zile,
achingiii mei vor curăţa ultimele cuiburi de rezistenţă ale ţaratului lui
Şişman. Vom pune şi aici garnizoane puternice. În cetatea Silistra l-am
lăsat comandant pe Iacşi-bey, la Caliacra pe Osman, iar aici îl numim pe
Asan-paşa. El e omul de încredere al lui Suhar. Lăsându-l aici cu cinste
mare, îl păgubim pe Suhar de un om valoros.
— Vicleană judecată! spuse Ibrahim cu admiraţie.
— Ştiu. Peste cinci zile ridicăm tabăra şi pornim spre Adrianopole. În
Dobrogea şi aici am pierdut mulţi oşteni, dar misiunea dată de padişah
ne-am îndeplinit-o cu cinste.
— Nu atacăm Varna?
— Nu. Nu acum. Pentru asta va veni Abdulah pe mare cu o seamă de
corăbii. A ataca Varna de pe uscat înseamnă să pierdem oameni mulţi şi
poate fără folos. Apoi, timpul nu ne mai îngăduie să întârziem pe aici,
departe de Adrianopole. Am ştiri că se unelteşte mult împotriva mea.
Sultanul Murad e schimbător în hotărâri. Dacă suntem lângă el, măcar ne
putem apăra de duşmani. Totuşi, lupta nu va fi uşoară. La Adrianopole ne
aşteaptă necazuri şi, din păcate, mergem în faţa padişahului cu prea
puţine daruri.
— Îl avem pe Şişman şi o grămadă de prăzi. Robii sunt mulţi şi de
preţ. Achingiii mei au adunat de prin satele bulgăreşti peste două mii de
prunci. Aceştia îl vor bucura pe sultan. Peste câţiva ani, pruncii vor deveni
oşteni ai imperiului. Strălucitorule, suntem doar la un pas de Dunăre.
Oare nu ar fi nimerit să facem o călcare dincolo? Ne-am putea întregi
darurile şi robii pierduţi.
— Nu. Iscoadele mele m-au înştiinţat că Mircea ne aşteaptă bine
pregătit. Aud că vreo douăzeci şi ceva de mii de oşteni ghiauri stau
ascunşi în pădurile din lungul Dunării. Cifra mi se pare cam exagerată,
fiindcă, din câte am aflat, Mircea nu a ridicat oastea cea mare a ţării.
Totuşi, puţini nu sunt. Corăbiile ghiaurului patrulează pe apă zi şi noapte.
Achingiii sunt obosiţi şi acriţi după atâtea lupte. Avem o groază de răniţi.
Garnizoanele mi-au luat mulţi achingii. A ne înfrunta acum cu Mircea
înseamnă a pierde nu numai o bătălie, ci şi cel puţin un sfert din oamenii
mei. Şi aşa, va trebui să-i ascundem padişahului numărul morţilor noştri.
Nu ne aventurăm, Ibrahim. Duşmanii noştri atâta aşteaptă pentru a ne
împroşca frumos cu învinuiri. Murad nu ne-a dat un astfel de ordin şi cred
că-i înţelept să nu ne legăm la cap dacă nu ne doare. Cel puţin aşa sună
un vechi proverb al românilor, şi zău că nu-i lipsit de înţelepciune!
— Strălucitorule, dar dacă Mircea aşteaptă plecarea noastră pentru a
sfărâma garnizoanele din Dobrogea şi de aici?
— Nu o va face, zâmbi marele vizir. Cine dintre ghiauri ar stârni azi
mânia padişahului? Mircea va respira uşurat, va fi bucuros că nu ne-am
aruncat asupra Ţării Româneşti. Văzând ce au păţit Ioan al Dobrogii şi
ţarul Şişman, el se va preface cât mai mic în viitoarele luni. Atât de mic,
încât să nu-l băgăm în seamă. Şi chiar dacă s-ar încumeta la o prostie
fără margini, asta nu ne mai priveşte acum. Când va fi cazul, vom veni
asupra lui cu oşti mari şi-l vom târî în robie la Adrianopole.
În toiul nopţii doi slujitori ai marelui vizir porniră călare de-a lungul
Dunării. O barcă îi trecu pe malul românesc fără bagaje şi fără cai.
Straiele lor de ghiauri le dădea o înfăţişare obişnuită. Amândoi cunoşteau
locurile. Mai fuseseră pe acolo ca iscoade. Ţinta celor doi slujitori era
cetatea Argeşului. Ali-paşa le promisese câte o sută de ducaţi veneţieni
dacă îi vor aduce căpăţâna cavalerului blond.

Arad, Grama, Gogoaşă şi Cotae, dimpreună cu Staicu, îşi mânau caii

în zori către Braşov. După vreo două ceasuri de drum, comitele îi făcu
semn blondului să rămână mai în spatele celorlalţi.
 — Zăboviţi mult în Transilvania? se interesă Staicu.
— Nu prea. Peste două săptămâni vom fi la mănăstirea Snagovului.
Sfinţia-sa Lazăr m-a rugat să revenim cât se poate de iute. Din vorbele
sale, am înţeles că ar dori să-mi încredinţeze o misiune. Cum avuţia nu
prea face casă bună cu mine, vă închipuiţi că nu am de ales.
— Mda! Purtaţi cumva o cămaşă de zale?
— Nu.
— Ar trebui să cumpăraţi una.
— La ce bun? Vara, o cămaşă de zale e tot ce poate fi mai nesuferit.
— Sunt de aceeaşi părere. Totuşi pentru voi se cade a purta una.
Poate nu v-aţi gândit, domnule, că turcii ştiu azi cine e Nufărul Alb. Ah,
nu mă întrerupeţi! Vă cred că nu sunteţi Nufărul Alb, dar o cred oare şi
turcii? Oamenii lor se pot strecura la noi în straie de creştini. O săgeată,
un pumnal n-ar fi cine ştie ce, dacă îţi cunoşti duşmanii. Din păcate, voi
nu-i ştiţi. Va trebui să umblaţi veşnic înarmat, iar o cămaşă de zale să
aveţi sub straiele voastre chiar şi noaptea.
— M-am gândit la asta, domnule.
— Înseamnă că sunteţi un tânăr înţelept.
Cum nu mai aveau ce-şi spune, îşi zoriră caii, alături de ceilalţi.
Târziu după prânz, tinerii cavaleri se despărţiră de comite şi ocoliră
cetatea Braşovului către Sibiu. Staicu trase la vestitul han „Berbecul de
aur”. Construit pe o coastă a muntelui Tâmpa numai în piatră şi lemn, cu
odăi multe, încăpătoare şi luxoase, hanul era cunoscut în toată
Transilvania. Muşterii de mâna a două nu zăboveau acolo, din cauza
preţurilor piperate. Poziţia lui încântătoare atrăgea însă mulţi călători cu
stare bună. Puţine hanuri se puteau mândri cu o ţinută atât de aleasă.
Chiar slujitorii erau îmbrăcaţi la fel, în straie scumpe, femeile în alb, iar
bărbaţii în mov. Acolo nu se pomeneau scandaluri, iar cuvântul de ordine
al hangiului Gaşpar se dovedea lege pentru întreg personalul hanului.
Nimeni nu vorbea cu glas tare. Nimeni nu-şi îngăduia întrebări fără rost.
Slujitorii încercau să ghicească din ochi dorinţele oaspeţilor. „Berbecul de
aur” adăpostise adesea oameni de mare vază. Gaşpar ar fi putut pomeni
că zăboviseră cândva pe acolo chiar Sigismund de Luxemburg al Ungariei,
doamna Mara, soaţa măriei-sale Mircea, voievodul Transilvaniei, domnul
Moldovei şi alte nenumărate mărimi ale zilei.
Câţiva slujitori pregătiseră o baie caldă pentru ilustrul oaspete venit
din Ţara Românească. În astfel de ocazii, Gaşpar se ocupa personal de
dorinţele clientului. El îşi însemnă în minte tot ce-i porunci Staicu, după
care părăsi frumosul apartament şi dădu ordinele de cuviinţă.
Către seară, o tânără doamnă cu faţa ascunsă sub un văl intră la
„Berbecul de aur”. Gaşpar îi ieşi în întâmpinare.
— Îl caut pe comitele Staicu. Sunt aşteptată.
— Ştiu, doamnă, se înclină hangiul. Am primit poruncă în această
privinţă. Poftiţi!
Marea sufragerie a hanului adăpostea la ora aceea vreo
cincisprezece-douăzeci de muşterii. Unii locuiau chiar acolo. Alţii veniseră
doar să guste un pahar cu vin sau ceva mâncăruri alese. Printre aceştia
se afla şi un bărbat înalt, uscat la chip. Nimeni nu-l cunoştea acolo pe
Amăricăi.
Tânăra vizitatoare îşi scoase vălul îndată ce uşa se închise în spatele
ei. Staicu o salută cavalereşte şi o pofti să se aşeze la cină. După faţă şi
după gesturile sprintene, doamna avea cel mult douăzeci şi cinci de ani.
— La fel de frumoasă. La fel de punctuală, zâmbi comitele.
— Vă aştept de trei zile. Dar nu mă plâng. Am aici prieteni buni, iar
timpul zboară uşor într-un oraş atât de frumos ca Braşovul.
— Cum aţi călătorit de la Cluj până aici? o întrebă din politeţe.
— Cu trăsura.
— Sper că nu a fost prea obositor.
— Ah, nu! Din contră. De fapt, călătoresc mult. După moartea soţului
meu, am făcut adesea drumuri lungi.
— Ştiu. Ce doriţi, un vin de Târnave sau unul de Buzău?
— Aţi uitat oare preferinţele mele? râse ea.
— Nici vorbă, dar ele se mai schimbă, odată cu trecerea timpului.
Dacă au rămas aceleaşi, înseamnă că vă voi turna un rubiniu de Buzău.
Pentru noua voastră misiune! închină Staicu.
— Pentru sănătatea voastră! zâmbi ea.
Tăcură un timp şi gustară din renumitul vin adus tocmai de pe
dealurile Buzăului, locul de baştină al tinerei doamne.
— Iscoadele noastre de la Buda au fost descoperite, vorbi Staicu. Nu
ştim încă cine a făcut-o, dar e sigur că nu ungurii.
Îi povesti tot ce ştia în legătură cu plecarea de la Buda a cavalerilor
Dumitru şi Ionuţ.
— Să înţeleg că mă trimiteţi în locul lor?
— Admir inteligenţa voastră. Da, asta e. Veţi părăsi curtea
voievodului Transilvaniei. Acolo va merge altcineva în locul vostru.
Sigismund de Luxemburg se arată prietenos faţă de noi şi sperăm că îşi
va ţine făgăduielile. Am însă bănuiala că la curtea Ungariei cineva
tratează împotriva domnului Ţării Româneşti. E bine să aflăm, pentru a
lua măsurile de cuviinţă. La nevoie, îl vom sili pe Sigismund să respecte
tratatul încheiat cu noi. Tinereţea voastră, frumuseţea şi inteligenţa, ca şi
titlul de contesă rămas de la regretatul vostru soţ, sunt o chezăşie sigură
că acolo vi se vor deschide multe uşi.
— Unde voi locui?
— Un om al egumenului Lazăr a cumpărat pentru voi o minunată
casă la Buda. Iată adresa.
— Voi avea nevoie de slujitori mulţi.
— Au fost angajaţi. Am prevăzut şi banii…
— Ah, nu! îl întrerupse tânăra. Fostul meu soţ, contele Imre Bethlen,
mi-a lăsat o avere uriaşă. Aş fi preferat să trăiască el şi să fim săraci. Dar
asta e altceva. După cum ştiţi, lucrez în slujba Ţării Româneşti nu pentru
bani, ci ca o fiică a ei.
— Da, vă mulţumim…
— Să nu-mi mulţumiţi, fiindcă mulţumiri pentru astfel de servicii se
pot face doar unui străin. A-mi mulţumi înseamnă că mă socotiţi o
străină. Cum voi ţine legătura cu egumenul Lazăr?
— Doamnă, luaţi acest mic inel de aur. Bijutierul meu a lucrat două
la fel. Cel ce va veni la voi îl va purta pe al doilea. Lui să-i încredinţaţi tot
ce aveţi a ne transmite.
— Încerc să aflu rostul inelelor fără a pricepe. Nu-i mai firesc să-mi
prezentaţi omul în cauză?
 — Ar folosi prea puţin. Omul nostru nu va fi de fiecare dată acelaşi.
— Înţeleg. Dar dacă al doilea inel cade în mâna unui străin? El ar afla
uşor secretele noastre fiindcă eu n-am cum să-l bănuiesc.
— M-am gândit la asta, iar ca măsură de siguranţă îl veţi întreba pe
cel ce poartă al doilea inel: „Domnule, mi-aţi putea recomanda un vin
bun?” El va trebui să răspundă: „Încercaţi un rubiniu de la Cumpăna
Buzăului”.
— O, minunat! Minunat, mai ales că atât întrebarea, cât şi răspunsul
îmi vor aminti despre locuri dragi. De ce nu folosiţi un bărbat în locul
meu?
— Fiindcă un bărbat, oricât de viteaz, de iscusit, nu poate răzbi
totdeauna acolo unde o femeie frumoasă şi cu nume mare deschide uşile
în joacă. Apoi, bărbatul e nevoit să întrebe şi uneori stârneşte bănuieli. Pe
când unei femei frumoase i se fac multe confidenţe. Oricum, e o
deosebire. Mai aveţi întrebări, doamnă contesă?
Ileana Bethlen îl privi îngândurată.
— Am o cerere.
— Vă ascult.
— După cum bănuiţi, misiunea mea la Buda e foarte periculoasă.
— Nu tăgăduiesc şi am luat măsurile de cuviinţă. Un om al meu va fi
umbra voastră ocrotitoare. Vă veţi lovi poate adesea de el fără să-l ghiciţi.
La caz de primejdie, el ştie ce are de făcut.
— Să nu mă încurce.
— Nici gând. În umbra voastră va sta unul dintre cei mai buni arcaşi
din răsăritul Europei.
— Aş prefera o inteligenţă.
— Omul nostru le are pe amândouă în egală măsură. Aţi venit
însoţită?
— Nu. Când am sosit aici, mai era încă lumină.
— Am să vă conduc, hotărî el.
Părăsiră hanul la braţ. Când trecură prin sufragerie un bărbat înalt,
uscat la chip, îi privi lung din colţul său. Omul aşteptă preţ de un minut
sau două, după care se ridică, lăsă pe masă un ducat de aur şi porni spre
uşa hanului. Unul dintre slujitori o închise în urma lunganului cu
plecăciuni adânci. Paşii comitelui şi ai contesei Ileana Bethlen răsunau
slab undeva către capătul străzii.

Trecuse de vremea prânzului. Margareta ieşise călare dimpreună cu

Irina. Câţiva arcaşi le urmau, după obicei. Locurile generoase în verdeaţă
fragedă şi copacii toropiţi de căldura din miezul zilei, liniştea desăvârşită,
cântecul râului ce-şi sălta poalele peste bolovani îi smulgeau Irinei
exclamaţii de încântare. Zăboviră la o stupină, unde gustară faguri şi apă
rece ca gheaţa. Ocoliră platoul Câmpinei până la şes. Adunară flori de
mac şi colilie. Printre păduri, holdele de grâu picau sub asaltul sutelor de
seceri. Femeile, cu pălării mari de paie, cu bluze albe frumos lucrate în
cusături de mână, acum se ridicau, acum dispăreau printre spice. Bărbaţii
bronzaţi de tăria soarelui făceau snopi grei şi aşezau clăile.
Când reveniră la castel, cu feţele îmbujorate, ziua căzuse către seară.
Pe una din terasele de la parter, Amăricăi şi Bogdan se întreţineau lângă
două cupe cu vin. Observându-şi prietenul, Margareta i se adresă
cavalerului:
— Domnule Bogdan, i-am vorbit prinţesei Irina despre încântătoarea
noastră capelă. Aţi vrea să i-o arătaţi?
— Nu veniţi şi voi? întrebă tânăra dobrogeană.
— Sunt prea ostenită.
Bogdan şi Irina se îndepărtară de-a lungul parcului. Amăricăi era
nemulţumit gândindu-se la ce avea să urmeze.
— Te-ai întors iute, observă castelana. L-ai văzut pe comite?
— L-am văzut.
— De ce nu ai rămas la Braşov în continuare?
— Nu mai era cazul. Am văzut destul.
— Adică?
— Hm! se foi Amăricăi. Aş vrea să vă cruţ, dar n-am încotro.
Comitele a tras la renumitul han „Berbecul de aur”. Acolo a primit vizita
unei femei. Au stat împreună până aproape de miezul nopţii.
— Cine e femeia? întrebă cu glasul parcă sugrumat.
— Din câte am putut scoate de la slujitorii casei în care locuieşte, e
vorba despre contesa Ileana Bethlen.
— Mulţumesc!
Devenise palidă. Mâinile îi tremurau atât de puternic încât şi le
ascunse la spate. Mânia ei de Muşatină aprigă îl înfioră pe Amăricăi.
Acesta îi privi mersul aspru până când ea se pierdu la capătul scărilor de
la etaj.

Comitele Staicu reveni acasă la o zi după Amăricăi. Adusese de la

Braşov o minunată cruciuliţă de aur bătută cu pietre scânteietoare. Cu
puţin înainte de cină, ciocăni în uşa Margaretei şi intră.
— Ce surpriză, domnule! râse. Dorul de noi nu v-a putut ţine prea
mult la Braşov.
— Adevărat, doamnă! se înclină Staicu. Uneori mi se părea că roibul
meu galopează prea încet şi mă bătea gândul să părăsesc şaua, fiindcă
picioarele îndemnate de dorinţa inimii poate că m-ar fi adus cu un ceas
mai devreme.
„Ipocrit!” gândi ea ascunzându-şi mânia ce era gata să izbucnească.
Apoi grăi la fel de ironic:
— Plăcute vorbe, domnule! Şi bine că nu v-aţi osândit picioarele,
neobişnuite la greu. Ar fi fost o mare mâhnire pentru noi. Şi aşa ne
încearcă durerea gândindu-ne cât aţi putut pătimi la un călărit îndelungat.
Ca să nu mai vorbim despre faptul că în lipsa voastră nu am avut o clipă
de linişte. Mereu ne închipuiam cu groază că aţi fost atacat de un lup, sau
de un urs, ori de un câine rău şi chiar de un lotru. Prea călătoriţi singur! E
adevărat că singurătatea îşi are foloasele ei, dar şi neajunsuri. Ar fi timpul
să vă luaţi la drum unul sau doi apărători de nădejde. Oameni care ştiu să
mânuiască spada şi arcul.
Staicu zâmbi. Firea ei aprigă răzbise parcă mai aspră decât altă dată.
Şi, ca de obicei, se prefăcu a nu înţelege săgeţile.
 — V-am adus un dar.
— O! râse ea. Oare nu v-am spus că cel mai frumos dar stă în
prezenţa voastră aici?
— Aş vrea să cred. Şi mă mâhneşte faptul că mâine în zori vă vom
părăsi pentru o vreme.
Castelana îşi uită intenţiile spre ironie. În glasul comitelui parcă
vibrase ceva cald şi sincer. Îi dispăruse zâmbetul şăgalnic, iar în ochii lui
observă aceeaşi luminiţă ciudată pe care o mai văzuse la el de câteva ori.
Un licăr ca o chemare tainică ce nu ar fi scăpat chiar unei femei cu puţină
experienţă.
Îşi reveni însă iute şi răspunse cu o asprime abia simţită de el:
— Cum nu se poate mai bine, domnule. Şi noi vom pleca.
— Unde?
— Acasă în Moldova.
— Staţi mult acolo?
— Mult.
— Şi când vă întoarceţi?
— Niciodată.
— Da, da, înţeleg, zâmbi el. Dar zâmbetul său era spart, ofilit dintr-o
dată. Păcat că nu vă pot conduce. Sunt chemat la Argeş. Măria-sa Mircea
mi-a trimis vorbă. Voi da poruncă să pregătească trăsura. O sută de
arcaşi vor asigura paza drumului vostru. O luaţi şi pe Irina?
— Tocmai asta e, că nu ştiu ce să fac.
— Ar fi bine să rămână. Va fi prezentată domnului Ţării Româneşti.
Încă nu s-a hotărât nimic în privinţa ei.
Tăcură miraţi că nu mai au ce-şi spune. Comitele porni spre uşă după
ce o salută adânc, dar se opri în prag.
— Ar mai fi ceva, doamnă. Am să vă cer ceva.
— Cereţi! Cereţi cât de mult, îl privi cu răceală. Domnul Moldovei e
bogat şi poate plăti oricât. Orice compensaţie. Să nu vă fie teamă pentru
asta. Nu de bani ne plângem noi.
— Altceva doream să vă cer, spuse uşor încruntat. În cei doi ani care
au trecut, v-am sărutat o singură dată… la cununia noastră în biserică.
Apoi, nu am forţat lucrurile, fiindcă dragostea nu cu forţa se obţine. Însă
asta e altceva. Acum se cuvine să vă sărut a doua oară, în semn de
rămas bun. Aveţi ceva împotrivă?
Obrajii ei păliră uşor.
— Nu, domnule, nu am nimic împotrivă, încercă să-şi potolească
tremurul glasului. E dreptul vostru de soţ. E ultimul vostru drept.
O cuprinse cu braţele uşor, ca pe ceva deosebit de fragil. Margareta
se ridică mult pe vârfuri. Buzele ei îl întâmpinară, reci, doar o clipă,
fiindcă în cea următoare cu greu se opri să-şi arunce braţele pe umerii lui.
„Nu-l iubesc, socoti ea într-o frântură de luciditate. Cel mult, poate
că îl doresc niţel. Doar sunt la vârsta când o femeie poate dori un bărbat.”
În zori, trăsura Margaretei porni către aşezarea Tîrgşorului. Pe
măsură ce se îndepărta de castelul Prahovei, în loc să simtă o uşurare aşa
cum visase, o încerca un sentiment de apăsare, de vinovăţie. Acum vedea
altfel lucrurile. Întâlnirea comitelui cu o femeie nu-i aducea siguranţa că
el o înşelase. Dar drum de întoarcere nu mai era. Tot chibzuind la cele
întâmplate, rămase o clipă încremenită şi exclamă:
 — Dumnezeule! Să fiu oare geloasă? Nu. Nici vorbă! Mânia mea
pentru înjosirea pe care mi-a adus-o întrece orice margini.
Capitolul 12

La 24 iulie, marele vizir Ali îşi făcu intrarea în Adrianopole, aşa cum
bănuise. Călărea dinaintea oştilor sale. Privirile iscodeau de-a lungul
străzilor. Populaţia îi ieşise în întâmpinare, dar lipseau pregătirile cu fast
ce-l aşteptaseră în alte dăţi. Emirul Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale,
înrudit de aproape cu sultanul, Suhar-paşa şi Fareddin-paşa îl salutară
destul de rece, chiar dacă zâmbetele lor făţarnice îndulceau oarecum
ostilitatea. Doar bătrânul amiral Abdulah îşi manifestă bucuria fără
rezerve.
„Întâlnirea cu padişahul va fi grea, reflectă marele vizir. Poate că nu
trebuia să plec în campanie. Poate era mai bine să-l fi lăsat pe Suhar. Mă
întorc victorios, cu toate că Varna mi-a scăpat. Firesc ar fi ca Murad să-şi
arate recunoştinţa şi bucuria. Însă, după feţele ipocrite ale duşmanilor
mei, întâlnirea de mâine poate însemna sfârşitul carierei mele. Cred că
s-a făcut mult tapaj pentru pierderea convoaielor cu robi şi prăzi. Cât
despre Varna, aici va sta greutatea întrebărilor.”
Oştile victorioase trecură prin dreptul palatului imperial cu iataganele
ridicate după datină. Padişahul ieşise în balcon să primească defilarea.
Înainte de a-şi pleca fruntea pe gâtul calului, Ali îi văzu o clipă faţa rece,
mohorâtă.
„O fi bolnav, gândi el. Iscoadele mele m-au înştiinţat că rar îl slăbesc
reumatismul şi tusea. E bătrân şi acrit. Păcat că nu i-am adus-o pe blonda
prinţesă a Dobrogii.”
Când ajunseră într-o piaţă, Ali-paşa ridică braţul. Oştile se opriră
aliniate frumos la spatele său. Emirul Sabahaddin îşi porni obişnuitul
discurs care încheia campania de la Dunăre.
— Strălucitorule Ali-paşa! Achingii! Vă mulţumim pentru tot. Îi
plângem din inimă pe cei ce nu s-au mai întors. Mulţi dintre fiii noştri cei
mai buni au rămas pe câmpul de luptă. Jalea noastră…
— Pe sufletul lui Allah! înjură marele vizir printre dinţi. Discursul
ticălosului de emir sună a înmormântare, nu a întoarcere victorioasă. Cel
puţin bine că ştiu la ce mă aştept!
Achingiii se răspândiră treptat. Ali-paşa, urmat de Ibrahim şi o gardă,
porni către palatul său înconjurat de grădini fermecătoare. Slujitorii şi
robii îl aşteptau înşiruiţi printre rondurile de trandafiri. Câteva roabe
minunat înveşmântate în văluri subţiri veniră în jurul lui şi-i scoaseră
ţinuta de război. Un parfum discret de trandafiri îndulcea atmosfera
odăilor. Din baia uriaşă, lucrată după model bizantin în faianţă albastră,
se auzeau chicoteli. Era bine acasă. Covoarele moi îi mângâiau din nou
tălpile. Ferestrele înalte, acoperite pe jumătate de perdele albe aduse de
negustorii greci din Constantinopole, îi încântau privirile. Mobila sculptată,
primită cândva în dar de părintele său de la Salonic, dădea odăilor o notă
de eleganţă. Vestitele vaze greceşti, mulţimea bibelourilor fine şi lucrătura
de mână a lemnului care acoperea tavanele arătau bogăţie şi gust.
„Mi se pare că am împrumutat multe de la greci, râse el. Dar grecii
nu prea au în ce să ne copieze! Din păcate, luăm adesea de la vecini mai
mult rele decât bune. Vechea civilizaţie a grecilor, căreia îi datorăm
recunoştinţă, a căzut pe vremuri către păcatul desfrâului, a leneviei, şi a
reuşit să dărâme un imperiu. Vechiul Imperiu grecesc. Aceeaşi civilizaţie
aplecată spre desfrâu şi lenevie a contribuit la căderea Imperiului roman
de apus. Tot civilizaţia greacă va dărâma şi cel de-al treilea imperiu.
Imperiul bizantin. Iată un adevărat tur de forţă. Dar această civilizaţie
pătrunde uimitor de iute şi la noi. Lenevia, corupţia, îmbuibarea, setea de
putere, desfrâul sunt doar câteva din păcatele civilizaţiei ce prind la noi
rădăcini adânci.”
Apa caldă, cea rece şi masajul făcut de mâini sprintene îl înviorară.
Trupul său tânăr, robust, nu mai simţi oboseala. Privi în jur, dornic de
toate locurile şi obiectele ştiute. Îmbrăcat uşor, în straie lejere, ieşi pe o
terasă. Ibrahim îl urmă credincios ca o umbră.
— Va fi greu mâine la palatul padişahului? întrebă aghiotantul.
— Nu ştiu. Azi, în imperiul nostru nu mai e uşor ca altădată să te
întorci victorios dintr-un război. În lipsa ta, duşmanii lucrează cu spor.
Sabahaddin, Fareddin şi Suhar ţintesc a-mi lua locul. Acum sunt uniţi să
mă doboare. Dacă vor reuşi, abia la urmă se vor încăiera între ei. Ai văzut
vreodată o haită de lupi? Ei aleargă împreună după pradă. Dar când o
răpun, se sfâşie între ei. Poate că mă vor învinui de multe. Mă voi apăra
prin logică şi inteligenţă. Iar dacă padişahul mai păstrează o urmă de
înţelepciune, dacă trufia lui nu i-a acoperit-o cu totul, poate voi reuşi.”
Ora de primire la palatul sultanului Murad se apropiase. Îmbrăcat
simplu, în caftan lung, lipsit de podoabe, Ali intră în anticamera
padişahului cu fruntea sus. Impunătoarea lui statură, parcă neîmpovorată
de griji, privirile aspre, distante, nu se potriveau cu umilinţa la care se
aşteptau duşmanii.
Marele vizir cătă cu coada ochiului spre Fareddin, care pendula
nehotărât între a se apropia de el sau a rămâne prudent lângă ceilalţi.
„Cutra de Fareddin încearcă să-mi arate prietenia sa, dar îmi va
întinde numai un deget, fiindcă nu e sigur că voi ieşi de la padişah la fel
de trufaş pe cât intru!”, gândi privindu-l pe bătrân cum se apropie mieros.
— Strălucitorule, ţi-a fost greu cu ghiaurii? întrebă cu prefăcută grijă.
Ali privi undeva peste el şi spuse din vârful buzelor:
— Te-ai cam îngrăşat, Fareddin.
Bătrânul tresări abia vizibil şi se retrase chibzuind:
„Oare ce a vrut să spună câinele ăsta? Mai are dinţi să muşte? Vom
vedea.”
Câţiva generali îşi manifestară simpatia ignorându-i cu bună ştiinţă
pe Sabahaddin şi Suhar. Pe ei nu-i interesau jocurile de culise. Uşile mari
se desfăcură în lături.
— Marele vizir Ali-paşa, fiul lui Hairedim! răzbi o voce puternică.
Tânărul comandant îşi reţinu un zâmbet. La ceremonia primirilor,
Murad păstrase ceva din moda ameninţatului Constantinopole. Padişahul
nu şedea pe tronul imperial, aşa cum obişnuise altă dată. Îşi aflase loc
mai bun pe câteva perne tari. Junghiurile îl necăjeau rău în ultima vreme.
În tron greu se putea ghemui, când îl împungeau, aspre. Dintr-un vas de
aur, unele ierburi frumos mirositoare acoperite cu jăratic răspândeau un
fum subţire ca cel de tămâie. Undeva, după o draperie, o femeie îngâna
cu glas scăzut o melodie tânguioasă. În jurul uşilor, câţiva oşteni voinici,
cu iatagane mari, strălucitoare, păreau turnaţi în bronz. Un măscărici
primit în dar de la veneţieni încerca zadarnic să atragă atenţia stăpânului
prin tumbe şi ţipete ascuţite. Era de mirare că un om inteligent ca Murad
îl suporta. Moda Apusului cucerise teren la Adrianopole.
Ali înaintă hotărât până la doi paşi de sultan. Acolo duse mâna la
frunte, la buze şi la piept, apoi îngenuche.
— Ridică-te, efendi! porunci Murad, tot după moda Apusului.
Uşile mari se închiseră. Spre satisfacţia lui Ali, măscăriciul fu
concediat cu un gest. Numai femeia cânta, dar atât de domol, încât vocea
ei semăna cu o mângâiere uşoară. Sabahaddin, Fareddin şi Suhar trecură
în stânga padişahului. Ali rămase în dreapta, după cerinţele etichetei.
— Vorbeşte, Sabahaddin! porunci Murad parcă somnoros.
Marele vizir îşi reţinu, prin puterea voinţei, mânia. După rang, el
trebuia să grăiască primul. Şeful poliţiei imperiale desfăcu un pergament
mai mult de formă şi spuse cu glas puternic.
— Nouă mii de achingii morţi şi şapte mii de răniţi.
— Însă prăzile… interveni Suhar.
Un gest al padişahului îl amuţi.
— Suhar, îţi scurtez limba! Trebuie să luăm totul pe rând. Ce ai de
spus, Ali-paşa?
„Acum se va aşterne cu fruntea la podea şi va cere milă, chibzui
Fareddin. Iată clipa în care învinuirile noastre vor veni peste el ca o
grindină. Sultanul va chema gărzile…”
Tânărul comandant socoti că numai un răspuns cutezător îl poate feri
de mânia sultanului. Va trebui să joace o astfel de carte mare.
— Mărite padişah! zâmbi tânărul spre stupoarea celorlalţi. S-au
schimbat multe aici, în lipsa mea. Eu trebuia să vorbesc primul, după
datină. Apoi, primirea ce mi se face nu-i aceea datorată unui învingător în
slujba imperiului, ci a unui învinuit. Cu victoriile noastre s-ar fi cuvenit să
începem.
„Acum va chema gărzile?” se întrebă Ali.
Faţa somnoroasă a padişahului parcă se trezi dintr-o dată.
„Ticălosul ăsta mă înfruntă, dar are dreptate”, gândi Murad. Apoi
vorbi cu asprime:
— Continuă, Ali! Continuă! E interesant ce ne spui.
— Mărite padişah, vorbi tânărul cu un calm desăvârşit, numărul
morţilor şi al răniţilor cine îl poate cunoaşte mai bine decât comandantul?
Sabahaddin a făcut numărătoarea doar prin iscoadele lui slabe. Aşa se
întâmplă că la cifra morţilor s-au adăugat, din nepricepere sau din
răutate, şi o parte din garnizoanele lăsate de mine în Dobrogea şi în fostul
ţarat al lui Şişman. Avem aproape cinci mii de morţi şi patru mii de răniţi.
— Să te cred?
— Nu, mărite padişah. Să nu mă crezi. Trimişii voştri pot afla
adevărul în mai puţin de o săptămână. Pentru cine dintre noi doi minte,
cer osânda capitală, încheie cu asprime.
— Ce spui, Sabahaddin? îl sfredeli cu privirea Murad.
— Strălucitorule! se îngălbeni acesta, fiindcă nu controlase temeinicia
listei. Poate că oamenii mei au greşit…
— Aha! Vrei să spui ceva, Fareddin?
— Puţine, strălucirea-ta. Înţeleptul nostru mare vizir nu a fost prea
norocos în privinţa prăzilor. Slabe prăzi au sosit aici. Noi le-am aşteptat cu
sufletul la gură.
 — Ce poţi răspunde la asta, Ali?
— Mărite padişah, răspunse tânărul fără a se pierde o clipă. Eu am
fost trimis nu după prăzi, ci să cuceresc ţinuturile de la Dunăre. Şi le-am
cucerit, spre slava imperiului.
— Dar ţi-a scăpat Varna! lovi Sabahaddin.
— Scăpat? A, nu! zâmbi marele vizir. Varna nu mi-a scăpat: acolo am
fost înfrânt de-a binelea!
— E de mirare, continuă Sabahaddin. Cu treizeci de mii de achingii să
nu poţi lua un biet oraş? Dar pentru asta ar fi ajuns un sfert din oştenii
voştri! Cel mai nepriceput general ar fi cucerit oraşul. Când s-a mai
pomenit ca o mână de ghiauri să pună pe goană oştile imperiului? Şi ce
oşti!
— Aşa e! se întunecă Murad, amintindu-şi.
— Nu, preamărite padişah, îl contrazise tânărul, fapt nemaiauzit.
„Acum îl taie”, gândi Suhar.
Însă Murad îl privi curios pe Ali, aşa cum te uiţi la un obiect nou şi
interesant.
— Adică, ce vrei să spui?
— Vreau să spun, mărite padişah, că pe ghiauri ne-am obişnuit din
rea trufie să-i privim ca pe nişte iepuri fricoşi. Am uitat oare că anul
trecut, la Polènik, chiar slăvitul nostru padişah a pierdut în faţa ghiaurilor?
„Acum îl taie! gândi Fareddin, bucuros de întorsătura discuţiei. Ali îşi
caută moartea cu lumânarea.”
— Aşa este! recunoscu sultanul, spre stupefacţia celorlalţi. Nufărul
Alb i-a înştiinţat pe ghiauri din vreme că mergem peste ei.
— La fel ca şi la Varna, adăugă marele vizir. În loc să găsesc acolo un
biet oraş surprins şi îngrozit de apariţia noastră, am întâlnit o adevărată
apărare care mi-a nimicit o seamă de achingii. În Dobrogea am adunat
prăzi mari şi printre robii de soi strălucea frumoasa prinţesă Irina.
Convoiul trimis de noi către Adrianopole a căzut sub lovitura Nufărului
Alb. Dar nu pe Nufărul Alb îl socotesc azi duşmanul nostru cel mai mare,
ci pe altul.
— Pe cine? întrebă Murad surprins.
— Pe acel duşman care se numeşte corupţie, sete de putere,
lăcomie, ură, desfrâu şi complot. O parte dintre marii slujbaşi ai imperiului
nu se mai gândesc la interesele acestuia, ci numai la cele proprii. Că s-a
uneltit aici împotriva mea cui foloseşte?
— Strălucirea-ta! interveni Sabahaddin mânios. Marele vizir a început
să acuze pentru a-şi ascunde…
— Aşteaptă, Sabahaddin! îl domoli sultanul. Omul acesta ne spune
lucruri mari. Vorbeşte, Ali!
Tânărul înţelese că a venit clipa să lovească nu cu bobârnace, nu cu
săgeţi, ci cu toată puterea.
— Mărite padişah, nu am luat Varna fiindcă mi-au lipsit cele cincizeci
de corăbii pe care le-am cerut. În Micul Divan de atunci s-au opus aceşti
trei oameni. Ei v-au convins că Varna e o biată întăritură ce poate fi luată
cu câteva cete de achingii. Ca vechi general ce cunoaşte rosturile
războiului, ce a adus imperiului multe victorii, îi acuz pe aceşti oameni nu
de trădare, ci de totală nepricepere. Nufărul Alb v-a adus şi vouă, şi mie
mari neajunsuri. Setos de putere, Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale, ştie
să tragă sfori, ştie să arunce cu noroi, dar de doi ani îl caută pe Nufărul
Alb fără folos. Pe omul ce ne loveşte chiar aici. Mărite padişah, mi se pare
că Sabahaddin s-a cam îngrăşat. Acum două săptămâni, iscoadele noastre
din Constantinopole au căzut. Întreaga noastră reţea de iscoade a pierit
acolo, sub toporul călăului. Împăratul din Constantinopole a primit de la
Nufărul Alb o listă cu toate iscoadele noastre.
— Adevărat, Sabahaddin? sări Murad, cu ochii scânteietori de mânie.
De ce nu mi-ai spus?
— Fiindcă am auzit numai zvonuri, se bâlbâi emirul.
— Aha! Marele vizir a aflat asta pe câmpul de luptă, iar şeful poliţiei
imperiale nu ştie nimic. Înţeleg. Ali are dreptate. Te-ai îngrăşat,
Sabahaddin.
În primul moment, sultanul se gândi să cheme gărzile. Apoi îşi luă
seama. A-l tăia pe Sabahaddin, ruda sa apropiată, ar fi însemnat mari
nemulţumiri în sânul familiei imperiale. Parcă şi auzea cu groază strigătele
rudelor sale. Acum era bătrân, bolnav şi lipsit de vlagă. Poate că altădată
şi-ar fi impus autoritatea asupra lor prin câteva lovituri ale oştenilor săi.
— Sabahaddin!
— Poruncă, strălucirea-ta!
— Te numesc comandant la Sabaha. Mâine în zori să nu mai fii în
Adrianopole! Ţi-am simţit jocul. Doreai să te fac mare vizir. Dar pentru ce
merite? Pleacă!
Emirul părăsi încăperea cu chipul vânăt. Parcă totul se învârtea în
jurul său. Sabaha era un biet sat de pescari, cu o fortăreaţă prăpădită de
vreme.
— Suhar!
— Poruncă, strălucitorule!
— Te numesc şef al poliţiei imperiale.
Suhar se aruncă la podea şi vru să-i sărute vârful încălţării.
— Lasă prostiile, efendi! îl măsură sultanul dispreţuitor. Să mi-l
găseşti pe Nufărul Alb! Îţi dau răgaz până la mijlocul toamnei. Acum
plecaţi! Sunt obosit.
— Ar mai fi ceva, mărite padişah, stărui marele vizir.
— Ce?
— Vă cer o audienţă între patru ochi.
— Bine! Să vii pe la asfinţitul soarelui.Vom gusta un ceai împreună.
Ieşiră. Fareddin se apropie de tânăr, linguşitor.
— Strălucitorule! grăi cu o privire complice. L-ai cusut bine pe
ticălosul de Sabahaddin. Aşteptam asta şi jubilam de plăcere. Să contezi
pe mine.
— Fareddin! îl biciui acesta cu vorba aspră. Ai uitat ce ţi-am spus?
Te-ai cam îngrăşat în ultima vreme.
Bătrânul se îndepărtă înjurând printre dinţi, chiar dacă salutase cu
adâncă umilinţă. Marele vizir privi în urma lui ca după un păianjen.

Cu puţin timp înainte de asfinţitul soarelui, Ali-paşa reveni la palatul

imperial însoţit de Ibrahim. Un slujitor îi conduse către un minunat chioşc,
ascuns printre copacii şi boschetele din spatele clădirii. Padişahul părea
mai vioi. Îi primi cu un zâmbet şi nu întrebă despre rostul lui Ibrahim
acolo.
— Mărite padişah! începu Ali. La audienţa de dimineaţă, v-am cerut o
discuţie între patru ochi. Apoi am chibzuit că-i mai bine să-l aduc şi pe
acest ofiţer care, prin harurile inteligenţei, prin dragostea faţă de voi şi de
imperiu, ne poate fi de mare folos. E drept că eticheta nu îngăduie…
— Prostii! îl întrerupse Murad. Eticheta o impun eu. Rămâi, tinere! îl
privi cu interes pe Ibrahim. Să se aducă încă o ceaşcă de ceai! Să nu fii
prea vesel, Ali, continuă bine dispus. Ai pierdut achingii mulţi din
campania de la Dunăre şi ai dovedit uşurinţă în trimiterea convoaielor cu
robi şi prăzi. Aici s-a complotat mult împotriva ta. Dar m-a mâhnit lipsa
de iscusinţă a duşmanilor tăi. Îmi plac oamenii inteligenţi şi îndrăzneţi. Pe
tine astea te-au salvat adesea. Sabahaddin îşi merită soarta, fiindcă nu e
numai prost, ci şi leneş. Puţine prăzi, Ali! Avem nevoie de grâne, de
miere, de piei, de copii pentru oşti şi de aur.
— Tocmai asta m-a adus aici, răspunse marele vizir. Politica
imperiului nostru nu merge pe drumul cel mai bun. Noi trăim din ce
jefuim de pe la vecini. Ştiu că nu vă place ce vă spun. Uneori putem lua
de la alţii. Însă nu totdeauna. Iată, un popor mare ca al nostru, se lasă în
seama hazardului. Ar fi vremea să întărim agricultura noastră,
meşteşugurile şi comerţul.
— M-am gândit la asta, dar sunt bătrân, Ali. Poate copiii mei vor face
mai mult.
— Sunteţi încă în putere. Daţi-mi mână liberă să întăresc agricultura!
În Dobrogea am văzut lanuri de grâu ce ne ajungeau până la piept. Noi
avem multe pământuri bune şi nelucrate. În ţaratul lui Şişman, am văzut
livezi uriaşe. Nouă aproape ne lipsesc. Daţi-mi mână liberă pentru
întărirea meşteşugurilor! Daţi-mi mână liberă să întăresc negoţul! Ce pot
face veneţienii şi genovezii, putem şi noi. În câţiva ani va fi altfel. Va
trebui să construim corăbii pentru război şi comerţ.
— De unde atâţia bani?
— Încă nu ştiu. Vom porni la drum cu ce putem. Să luăm pildă de la
regii Ungariei, care au făcut colonizări nu cu robi, ci cu oameni liberi. Ei
au sprijinit aducerea de emigranţi germani, cumani, evrei, veneţieni şi
genovezi. Negoţul lor s-a ridicat din nimic. Iar ungurii au învăţat mult de
la venetici.
— Bine, Ali! Întocmeşte-ţi planurile tale şi să vii să le văd.
— Mărite padişah, continuă el, nu vi se pare curios că tot ce am
discutat până azi în Micul Divan a ajuns la Nufărul Alb? La ultimul nostru
Divan, aţi fost voi, eu, Sabahaddin, Fareddin, Abdulah şi Suhar.
Scăzându-vă pe voi, pe mine şi pe Abdulah, pentru care bag mâna în foc,
rămân trei. Sabahaddin a plecat. Deci rămân doi. Să facem un nou divan
peste o săptămână sau două şi să hotărâm un atac de pradă în Ţara
Românească. Dacă vom fi aşteptaţi acolo, înseamnă că unul dintre cei doi
trădează. Urmărindu-i, ajungem fără greş la Nufărul Alb. Această
strălucită idee, din păcate, nu mi-a venit mie, ci inteligentului Ibrahim.
— Crezi în ea?
— Altfel nu aş propune. Urmând pe acest fir logic, l-am trimis aici pe
cel mai iscusit om al meu. Poate că aţi auzit despre Ben-Din. Nu ştiu pe
cine a urmărit el. Nu ştiu ce a aflat, dar a dat cu siguranţă de o urmă
bună. Pe Ben-Din l-a înjunghiat Nufărul Alb chiar aici, în Adrianopole.
Acum îi încredinţez lui Ibrahim primejdioasa misiune de a-l căuta pe
Nufărul Alb.
— Te încrezi în el?
— Ca în mine. Altfel nu l-aş fi adus aici. M-a urmat în toate
războaiele. Trupul său e acoperit de răni în slujba măritului nostru
padişah. Multe din victoriile mele i le datoresc lui. De multe ori am greşit
fiindcă nu am ţinut seama de părerile lui. El e vestitul erou de la Sabaha,
pentru care faptă nu a primit măcar o strângere de mână.
Murad îl privi din nou cu interes pe Ibrahim. Îi plăcură ochii lui
inteligenţi, dar ghici în acelaşi timp că Ali încearcă să-l împingă la deal.
Prea multe laude dintr-o dată.
— Locul de comandant al garnizoanei din Adrianopole e liber de
azi-dimineaţă, spuse padişahul gânditor. Comandant a fost Suhar. Acum
vei fi tu, Ibrahim.
Ali îşi ascunse cu grijă triumful. Noul comandant duse mâna la
frunte, la buze şi la piept fără obişnuita explozie de bucurie. Fără nimic
linguşitor, ceea ce îi plăcu mult padişahului.
— Strălucirea-ta! vorbi Ibrahim, fiindcă noua funcţie îi acorda acum
acest drept. Pe pământurile cucerite la Dunăre am lăsat garnizoane, însă
dincolo de apă domnul Ţării Româneşti a ridicat oşti mari. Dacă face un
atac în Dobrogea şi în ţaratul lui Şişman, cine îl poate opri?
— Crezi că îndrăzneşte? zâmbi Murad.
— Nu cred. Mă întreb.
— Ne vom gândi şi noi. Mâine, robul nostru Şişman va fi primit în
audienţă. Poate îl vom repune în scaunul ţaratului său. El va lupta acolo
pentru noi.
— Dar Dobrogea?
— Dobrogea va fi transformată la primăvară în paşalâc. Vom duce
oşti mari. Trebuie să cucerim Chilia şi Cetatea Albă. Abia când vom fi
stăpâni acolo putem lovi mai sus. Micul Divan îl vom ţine peste două
săptămâni. Poate aşa vom da de urma Nufărului Alb. Şi cred că aveţi
dreptate. Nu strică să-i încercăm puterile ghiaurului Mircea. Acum plecaţi!
Marele vizir şi noul comandant al garnizoanei îl salutară adânc şi
părăsiră frumoasa grădină. Ali era vesel. Acum avea doi oameni în
posturile cheie ale imperiului. Pe Abdulah şi pe Ibrahim. Îi vor mai trebui
şi alţi oameni credincioşi lui. Cu cât vor fi mai mulţi, cu atât puterea sa va
creşte, spre binele neamului său. Iar el nu va mai sta cu teamă la
cheremul padişahului. Era mulţumit. Prin noul comandant al garnizoanei,
oştile din Adrianopole se puteau ridica oricând cu ameninţare chiar asupra
sultanului. Dar o va face numai de va fi cazul să-şi apere viaţa. Acum
avea nevoie de linişte şi de timp, care să-i îngăduie a fortifica slaba
putere economică a imperiului.

La mănăstirea Snagov, egumenul Lazăr îl primi într-o dimineaţă pe

comitele Staicu. Călugării scoaseră o masă afară, în umbra plăcută a unui
stejar. Căldura scăzuse sub apăsarea vântului care adia blând. Crengile
stejarului parcă se angajaseră într-o simfonie gravă. Comitele arăta cam
nedormit. Totuşi, nu lipsa unui somn bun lăsase urme pe chipul său.
Egumenul îl cunoştea prea bine pentru a se linişti. Niciodată nu-l văzuse
atât de răvăşit şi de palid.
— Aţi fost la Braşov? întrebă, ferindu-se a-şi manifesta curiozitatea
asupra înfăţişării lui Staicu.
— Am fost. Ileana Bethlen va pleca spre Buda în cel mult două
săptămâni. De aici înainte, rămâne să vă ocupaţi voi de asta.
— Da. Ocrotitorul Ilenei acolo m-am gândit să fie cavalerul blond.
Sper ca în viitoarele zece zile să se întoarcă la Snagov.
— Curios. Şi eu tot la el m-am gândit. Credeţi că va primi?
— Cred.
— Asta ne-ar scuti de multe griji. Dar în privinţa omului de legătură,
a omului ce va purta al doilea inel de aur?
— M-am gândit la micuţul Grama. Îl vom folosi o vreme. Mai târziu
vom vedea cu cine îl înlocuim.
— Ştim prea puţine despre el, se opuse comitele.
— Nu prea. Călugării mei au cules în Transilvania destule informaţii
asupra lui.
— Totuşi, vă asumaţi o mare răspundere.
— Ştiu, zâmbi egumenul. Cu Grama sunt convins că nu risc nimic. E
un tînăr pe care se pot pune temeiuri sigure. Ah, era să uit! Cum se simte
prinţesa Irina acolo, pe valea Prahovei?
— Destul de bine. Începe să-i placă. Noi ne obişnuim cu ea. Ne-am
despărţit acum un ceas.
— Nici nu s-ar putea simţi altfel cu o gazdă atât de gingaşă ca
doamna Margareta.
— Margareta a părăsit castelul în zori. A plecat pentru o vreme în
vizită la ai săi, minţi Staicu.
„Deci asta era, gândi egumenul. Acum înţeleg faţa răvăşită a
comitelui. Cred că între ei s-a produs ruptura definitivă. Păcat! Mare
păcat! Staicu nu-mi spune adevărul fiindcă încearcă să câştige timp. Nu în
folosul său, ci al ei. Peste o vreme, Petru Muşat şi Mircea se vor obişnui
cu gândul lipsei sale de aici.”
Prefăcându-se a nu cunoaşte nimic din necazurile acestuia, Lazăr
schimbă subiectul discuţiei.
— Peste un ceas vom porni spre Argeş. Măria-sa Mircea ne aşteaptă.
Oştile noastre sunt pe picior de război.
Absent, comitele îi răspunse:
— Nu, azi nu va ploua. Mă bucur că Margareta are noroc de timp bun.
Se opri brusc din vorbele lui şi înţelese că altceva trebuia să
răspundă. Privi spre egumen neliniştit, dar faţa inteligentului său prieten
părea adâncită în alte gânduri.
Târziu către seară, ajunseră în cetatea Argeşului. Acolo nimic nu
arăta că se fac mari pregătiri de război. Precaut, domnul Ţării Româneşti
nu-şi arătase încă intenţiile sale cu privire la Dobrogea. Iar faptul că
oastea cea mare nu fusese chemată sub steaguri îi convingea pe oameni
de linişte.
Staicu şi Lazăr îl găsiră pe domnul ţării într-o lungă discuţie cu
căpitanul Gherghina.
— În sfârşit! zâmbi vodă. Aţi venit la timp. Acum vom hotărî
împreună campania din Dobrogea.
— Nu chemaţi Sfatul Domnesc? întrebă egumenul.
— Nu. Secretul discuţiilor trebuie să fie desăvârşit.
— Vă lipseşte oare încrederea în boieri? insistă prelatul.
— N-am spus asta, dar e bine să fim prudenţi. Dacă am fi ridicat
oastea cea mare a ţării, atunci poate că ne-am fi gândit şi la Sfatul
Domnesc. Cei zece mii de oşteni sunt ai mei. Plătiţi de mine şi întreţinuţi
din cămările mele. Tu ce zici, frate?
— E şi părerea mea, întări Staicu. Iată că în ultima vreme am găsit
un trădător printre boieri. Logofătul Filos e iscoadă a regelui Ungariei.
Vom pierde puţini oameni dacă ştim să păstrăm secretul asupra mişcărilor
de oşti. Acolo trebuie să apărem pe neaşteptate. Cred că e bine să
stabilim acum chiar şi amănuntele.
— Da. Pentru asta v-am aşteptat. Planurile mele sunt gata. Am
hotărât să lovim garnizoanele turceşti aproape simultan. Să nu-i dăm
răgaz duşmanului pentru pregătirea unei apărări bune. Vom împărţi
oştirea în vederea acestei strategii. Şase mii de arcaşi vor rămâne în
pădurile de pe lângă Giurgiu. Ei apără ţara în cazul unui atac dinspre
miazăzi, fiindcă acum numai de acolo se pot arăta primejdiile. Două mii
de arcaşi îi trecem prin bălţi până sub zidurile Silistrei. Alţi două mii îi
ducem prin păduri până aproape de Caliacra. O mie vor lovi Hârşova, trei
sute Enisala, două sute Păcuiul lui Soare, două sute Bisericuţa şi trei sute
Dunavăţul.
— Ceva nu e limpede, râse egumenul. Dacă şase mii de oşteni rămân
lângă Giurgiu şi alţi şase mii trec în Dobrogea, înseamnă că sunt
douăsprezece mii în loc de zece.
Vodă râse şi el.
— Cam aşa este. Nu v-am spus că două mii de dobrogeni din fosta
oaste a lui Ioan au trecut la noi. Atâţia au mai rămas dintre ei. I-am
primit şi i-am ascuns în pădurile de lângă Cârna Mică. Refăcuţi, sunt gata
acum să intre sub porunca noastră.
— E bine oare că împărţim oştirea? se interesă egumenul.
— Altfel nu se poate, interveni Staicu. Planul măriei-sale mi se pare
strălucit. Dacă am porni cu toată oastea să lovim cetăţile pe rând ar dura
mult şi ne-ar fi greu, fiindcă le-am da turcilor timp să-şi facă pregătirile
de luptă şi chiar să ceară ajutor garnizoanelor de la Tîrnova, Şiştov sau
Nicopole. Atacul simultan asupra celor mai de seamă cetăţi îi va
înspăimânta pe achingiii răspândiţi după pradă prin sate şi porturi. În ce zi
va fi atacul, măria-ta?
— Într-o zi de joi. Ştiţi domniile-voastre ce-i în fiecare joi la Silistra?
— Zi de târg, râse inteligentul egumen, începând să priceapă gândul
lui vodă.
— Aşa este! Dar la Hârşova, Caliacra, Enisala, Dunavăţ şi Bisericuţa?
— Tot zi de târg.
— Cum nu se poate mai adevărat. Ei bine, continuă vodă, atacul
nostru simultan va fi de joia viitoare într-o săptămână. Mulţi oşteni de ai
noştri, îmbrăcaţi în straie de negustori, de meşteşugari, de ciobani sau de
oameni obişnuiţi ai târgurilor, vor intra în cetăţi cu armele ascunse. Ei se
vor îngriji să-i oprească pe turci a închide porţile când vor veni ceilalţi.
— Adică îi sacrificaţi? întrebă egumenul.
 — Nu tocmai. Mizez mult pe populaţia Dobrogii. Oamenii de acolo
abia aşteaptă o încăierare cu garnizoanele turceşti. O seamă de foşti
curteni ai lui Ioan au venit la noi şi ne-au spus asta. Populaţia de acolo ne
cheamă, fiindcă unde poate fi speranţa omului: la străinul de neam sau la
fratele său? N-am dat răspunsuri de mângâiere, socotind că nu vorbe
aşteaptă ei de la noi.
— Domnule Gherghina, cunoaşteţi cifrele garnizoanelor turceşti? se
interesă comitele.
— Fără îndoială. Două mii două sute la Silistra, o mie opt sute la
Caliacra, opt sute la Hârşova, şapte sute la Enisala, treisute la Dunavăţ,
două sute la Bisericuţa şi două sute la Păcuiul lui Soare.
Staicu fu încântat de economia cu care vorbise căpitanul. Îi plăcea
omul acesta scurt şi cumpătat la vorbă.
— Mulţumesc, domnule! Asta înseamnă că forţele vor fi cam egale.
Totuşi, noi suntem mult mai puternici căci lovim prin surprindere. În
Dobrogea, în Balcani, în Imperiul turcesc şi chiar în Ţara Românească,
cine se gândeşte că vom ataca garnizoanele lui Murad? Totul va fi ca o
lovitură de trăsnet. Şi să nu uităm, vorbi cu mândrie nereţinută, că azi
suntem singura ţară din răsăritul Europei care se gândeşte nu să se
apere, ci să-i lovească pe turci.
— Dar după aceea? zâmbi egumenul. Fiindcă totdeauna urmează un
„după aceea”.
— După aceea ne vom gândi la altele. Cine se întreabă prea mult îşi
face singur frică.
— Bine spus, frate! grăi vodă cu ochii strălucitori. Pe urmă vom avea
destul timp să ne gândim la mânia turcilor. Însă acum, ei trebuie să ţină
seama de mânia noastră. Turcii greşesc azi tocmai pentru că se încred
prea mult în forţele lor şi în faimă, neglijând prevederea. Nişte oameni
chibzuiţi nu ar fi scos grosul forţelor din Dobrogea. După planul meu,
întreaga campanie va dura doar trei zile.
— Măria-ta, cine vor fi comandanţii?
— Pentru apărarea ţării la caz de primejdie l-am numit pe cavalerul
Ordinului Basarab, Roman Herescu. El a plecat ieri spre pădurile de lângă
Giurgiu. Cavalerul Ordinului Basarab Manea îi instruieşte de o săptămână
pe cei două mii de dobrogeni pentru atacarea Silistrei. Cavalerul Ordinului
Basarab Bogdan va pleca mâine să-şi ia în primire oştenii cu care va lovi
Caliacra. Pentru Enisala îl trimit pe căpitanul Gherghina. La Dunavăţ va
merge spătarul Sin. La Bisericuţa, cavalerul Andrei, iar la Păcuiul lui
Soare, căpitanul Ghinea.
— Cum nu se poate mai buni. Dar voi?
— Eu, cu garda domnească doar, voi fi la Oltina. Acolo voi primi toate
ştafetele şi voi da poruncile după cuviinţă. Domnia-ta pleci?
— Plec, doamne, zâmbi Staicu.
— Mda! Cred că am discutat tot ce se cuvine. Când vom porni din
Argeş cu garda domnească spre Dobrogea, aici se va şti că domnul Ţării
Româneşti a ieşit la obişnuita partidă de vânătoare.

Într-o marţi dimineaţă, patru călăreţi descălecară la poarta

Snagovului. După straiele colbuite şi după caii încinşi, se vedea limpede
că oaspeţii făcuseră drum lung. Anunţat de obişnuitele lovituri de toacă ce
răsunaseră prin Codrul Vlăsiei cu mult înaintea sosirii călăreţilor, cuviosul
Sima le ieşi în întâmpinare.
— Pe toţi dracii şi tartorii iadului. Doamne iartă-mă! strigă el.
Egumenul are prilej de plăcută surpriză.
Arad şi Grama intrară în curtea mănăstirii, dar Cotae şi Gogoaşă
purtau straie prea strălucitoare pentru a nu zăbovi printre călugării
adunaţi în jurul lor. Cuvioşii îşi arătară entuziasmul din plin. Frumoasa
ţinută a scutierilor dăduse loc la numeroase exclamaţii admirative. Dar,
cum se întâmplă adesea în lume, entuziasmul scade odată cu trecerea
timpului, spre nemângâierea sărbătoriţilor. După o jumătate de ceas,
zadarnic încercară cei doi scutieri să mai aducă vorba sau să atragă
atenţia asupra unor amănunte, fiindcă focul de paie al interesului ce
stârniseră se potolise de mult.
Sima îi conduse către un loc tainic unde obişnuia uneori să guste un
vin bun, ferit de privirile cuvioşilor. Era un chioşc înconjurat pe trei părţi
de copaci şi cu vederea spre lac. De fapt, se afla chiar pe marginea apei.
Acolo nimeni nu îndrăznea să-l tulbure, mai ales că egumenul Lazăr ori
lucra din zori până seara în biroul sfinţiei-sale, ori pleca aiurea cu treburi
misterioase. Comandantul Snagovului se retrăgea în chioşc spre meditaţie
şi rugăciuni, după spusele sale, sau spre a păcătui lângă o oală cu vin
după şoaptele altora. Aşezaţi acolo, la umbră plăcută, Sima, Cotae şi
Gogoaşă îşi ascundeau chipurile pe rând în oala voinică pe care şi-o
treceau cu eleganţă din mână în mână. Dar oala, mică sau mare, tot oală
rămâne, nu butoi. Aşa stând lucrurile, curând rămase tristă, păcătoasă şi
uşoară, spre mâhnirea vizibilă a celor doi musafiri. Sima le înţelese atât
subita tristeţe, cât şi setea încă nepotolită. Iar fiindcă întâlnirea cu ei îi
prilejuise mare plăcere, gândurile sale pioase cătară spre o minune.
Fiindcă a face rost de vin la Snagov fără ştirea cuviosului pivnicer egala
cu o minune mai strălucită decât cea din Cana Galileii. Oala aceea cu vin
o luase de la pivnicer pe sunători. Acum se cuvenea o minune. Cum de la
gând la faptă era doar un pas, comandantul îi pofti pe oaspeţi să se ridice
de pe băncile de lemn şi să le scoată afară dimpreună cu masa. Apoi, spre
mirarea oaspeţilor, Sima ridică scândurile din podeaua chioşcului. Sub ele
cineva săpase o groapă nu prea mare, dar suficientă pentru a adăposti un
butoiaş pântecos.
— Fir-aş al naibii! şuieră Cotae, încremenit de uimire. Plin? întrebă,
coborându-şi buza de jos cu vreo două degete.
— Ochi, se fuduli Sima, aprins la faţă din cauza plăcutei privelişti.
— De buturugă? se interesă Gogoaşă îngrijorat.
— Aş! Soi greu, domnule. Soi din cele mai alese. Buturugă beau
păcătoşii de rând. Zaibărul nu-i pentru nişte feţe ca ale domniilor-voastre.
L-am cumpărat alaltăieri de la Valea Călugărească. Sfinţia-sa egumenul
era plecat. Cu ăilalţi am făcut adevărate manevre şi marşuri pentru a-i
îndepărta. Numai cu mare înţelepciune poţi aduce la Snagov un butoiaş
fără să prindă de veste cuvioşii mei călugări, care, fie vorba între noi,
sunt nişte pramatii ce adulmecă vinul cale de o poştă.
— Mai bun ca cel băut de noi adineauri?
— Poşirca aia? se strâmbă călugărul. Auzi, vorbă! se izmeni, bucuros
de uluirea celor doi scutieri. Dacă vreţi să o ştiţi p-aia adevărată, în
butoiaşu’ ăsta e aur curat. E haru’ Domnului. E sfântă cuminecătură. E
urgie. O mie de draci stau închişi între doagele lui. Ai băut un degetar, te
sfinţeşti. Ai băut o cană, eşti un om făcut. Ai băut o oală, damblageşti
cum vă văd şi mă vedeţi. Privindu-l, te înfioară ca păcătoasa coapsă de
muiere, fie la noi acolo!
Spunând acestea, îi rugă pe cei doi musafiri să-l ajute a scoate
butoiaşul afară,
— Prindeţi cu toată nădejdea! porunci cuviosul cu aerul unui
comandant pe câmpul de luptă. Când zic: „Acum”, trageţi o dată din toată
inima. Aaa-şa! Uşurel! Acum!
Traseră dintr-o zvâcnitură şi se loviră unii de alţii. Butoiaşul era gol.
Sima întâi râse prosteşte, mai privi o dată groapa goală pentru a se
încredinţa că nu visează, îşi făcu semnul crucii şi murmură năuc:
— Sfinţi prooroci şi arhangheli! Miluieşte, Doamne, pe robu’ tău
Sima! Fiindcă paştele… şi grijaniile… am fost jefuit, domnilor!
Atras de tărăboiul iscat de Sima, care zbiera ca din gură de şarpe,
Lazăr veni în goană, urmat de Arad şi Grama cu spadele în mâini. Privirile
egumenului se plimbară câteva clipe de la Sima la butoiaş şi invers, apoi
prelatul vorbi cu asprime:
— Sfinţia-ta, ia-o mai uşurel. După cum te învârteşti în jurul cozii, nu
înţeleg nimic.
— Am fost jefuit, sfinţia-ta, se jelui rotofeiul.
— Jefuit? De unde până unde?
— Sfinţia-ta, dacă lua din el o găleată, sau Doamne fereşte, două,
mai treacă-meargă! Dar tot? Nici măcar un strop?
Apoi îşi luă seama, speriat de privirile egumenului, şi fu nevoit să
povestească întreaga păţanie cu butoiaşul.
— Chestia asta nu-mi place, spuse Lazăr supărat de-a binelea. În
pivniţele Snagovului avem vinuri pentru douăzeci de ani.
— Ştiu, sfinţia-ta, replică Sima abătut. Ştiu, însă de ele ne apropiem
într-o prea nechibzuită economie. Întâmplarea face să dispun de nişte
bani la care n-am visat niciodată. În fond, la ce se rezumă viaţa unuia ca
mine? De afurisita urgie a femeilor nu mă bucur. Spre gânduri de
înavuţire nu se apleacă un biet călugăr. Singurele mele bucurii sunt rarele
întâlniri cu prietenii. Oare nu-i prea puţin?
— Poate că ai dreptate, îl privi egumenul oarecum mirat. Zic: poate,
fiindcă sfinţiei-tale nu-i lipseşte aici împăcarea cu Cel de Sus.
Apoi, observând pe faţa rotofeiului prea puţină înţelegere pentru
viaţa viitoare, continuă zâmbind.
— Vei primi o cheie de la pivniţele cele mici. Acolo avem vinuri mai
vechi decât vârsta noastră.
După acele vorbe, se întoarse către locuinţa sa urmat de cei doi
cavaleri.
— Deci ne-am înţeles, domnilor, grăi Lazăr satisfăcut. Aveţi aici câte
o pungă cu aur. Pentru strădania voastră, la Buda veţi primi fiecare
patruzeci de ducaţi veneţieni pe lună. Domnule Arad, iată adresa Ilenei
Bethlen. Domnule Grama, luaţi micul inel de aur. De cum treceţi Tisa, veţi
călători separat. La Buda veţi trage fiecare la alt han şi cu nici un preţ să
nu vă recunoaşteţi acolo unul pe altul. Mi-e teamă că la curtea lui
Sigismund de Luxemburg cineva, care ne ştie bine, lucrează împotriva
noastră. Când plecaţi?
— Mâine, răspunse blondul.
— Atunci, odihniţi-vă până mâine.
— Ah, nu! Am unele treburi la Târgovişte, minţi Arad.
Două ceasuri mai târziu, patru călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei.
Călăriră o bucată de drum spre Târgovişte, apoi o luară către cetatea
Argeşului.
— De fapt, ce treburi ai tu la Argeş? se interesă Grama.
— Peseme că ai uitat, râse tânărul său prieten. La balul măriei-sale
Mircea, am avut plăcerea să fiu remarcat cu bunăvoinţă de privirile unei
doamne.
— Ei, fir-ar să fie! râse micuţul cavaler. Acum îmi aduc aminte.
În realitate, blondul dorea să-i facă o vizită unchiului său Voicu.
Gonacii lor umblau sprinteni, ziua era frumoasă, pungile de la brâu
atârnau cu plăcută greutate, astfel că îşi continuară drumul schimbând
între ei o seamă de glume. Ajunseră la Argeş către seară. Hanul „Doi
cocoşi”, mai puţin aglomerat de la plecarea la vânătoare a domnului Ţării
Româneşti, îi primi cu toată veselia de acolo. După un ceas de odihnă,
coborâră în sufragerie, unde slujitorii pregătiseră o masă pentru oaspeţi
distinşi. Cavalerii şi scutierii lor tăbărâră tinereşte asupra cinei. Hangiul
veni personal să se intereseze de dorinţele oaspeţilor.
— Mare cinste, grăi privind spre Grama. Se pare că soarta s-a întors
cu haruri bune asupra voastră, continuă observându-i minunatele straie.
Atât socoti să-i spună, fiindcă neplăcutele întâlniri de altădată,
evacuările din han cam tari nu se cuveneau amintite. Apoi îi vorbi
blondului:
— Domnul cavaler Arad binevoieşte să ne onoreze cu prezenţa sa.
Nici că am visat o cinste mai mare.
— Nu m-ai uitat? zâmbi tânărul.
— Un hangiu bun nu-şi uită muşterii de neam ales.
La o masă alături, doi bărbaţi cu feţele uşor arămii, negustori
pesemne, tresăriră la numele blondului şi vorbiră între ei cu glasuri
scăzute.
Când înnoptă de-a binelea, Arad părăsi sufrageria sub privirile ironice
ale micuţului cavaler.
„Mare lucru şi dragostea asta!” reflectă Grama.
Apoi îşi aminti de frumoasa Irina, iar gândurile sale zăboviră o vreme
în jurul ei.
De la hanul „Doi cocoşi” până în oraş, distanţa nu era prea mare. Cel
mult un sfert de ceas pe jos. Răsărise luna, dar lumina ei pătrundea slab
pe drumul acoperit de coroanele copacilor.
„Iată, gândi blondul, abia acum lucrez cu adevărat în slujba Ţării
Româneşti. Nu ştiu ce mă aşteaptă la Buda, însă, de voi face treburi bune
pe acolo, acestea vor cântări mult în faţa unchiului Mircea. Sunt fericit că
i-am putut cumpăra mamei căsuţa din Sibiu şi o trăsură. Cel puţin grija ei
nu mă va apăsa o vreme.”
Auzind zgomot în spatele său, duse mâna la spadă şi se abătu câţiva
paşi către un loc unde lumina răzbea în toată puterea ei. În urma lui
veneau agale doi bărbaţi.
 — Domnule, grăi stricat româneşte cel mai înalt, suntem doi
negustori armeni. Avem gazdă în oraş, dar am întârziat la han mai mult
decât se cuvine. Mi-e teamă că nu vom putea intra acolo. Porţile se închid
odată cu înserarea. După straiele voastre, se pare că sunteţi cavaler.
Poate că ne-aţi putea ajuta.
— Nu cred să fie nevoie, răspunse Arad. Străjile totdeauna deschid
celor întârziaţi.
Porniră împreună. După câţiva paşi blondul observă că armenii
manevrează unul în stânga şi altul în dreapta sa, ceea ce nu-i conveni.
Mâna lui alunecă uşor către pumnal. Pe neaşteptate, cuţitul celui din
stânga străluci prin aer şi cercă a lovi cu sete, dar tot atunci de pe buzele
armeanului scăpă o exclamaţie de mirare. Pumnalul tânărului îi pătrunse
adânc în stomac. Al doilea armean făcu o săritură sprintenă către Arad,
însă din nou mirare! O bufnitură, şi omul scăpă un horcăit, apoi căzu la
picioarele cavalerului. Toporul aruncat de Gogoaşă venise în spinarea
armeanului de la cel mult zece paşi.
— Drace! făcu Arad. Cămaşa de zale mi-a salvat viaţa, iar toporul tău
a venit la timp. Cum se face că te-ai ţinut pe urmele mele?
— Păi, domnule, făcu Gogoaşă, cam plin de el. Când am făcut drumul
acela spre Braşov cu comitele Staicu, el m-a luat deoparte, mi-a dăruit
zece ducaţi veneţieni şi mi-a poruncit să nu te slăbesc din ochi ziua şi
noaptea. L-am ascultat, fiindcă în jurul vostru văd că plouă cu aur.
— Înţeleg. Cine or fi ăştia? Cel pe care l-ai pălit tu nu mai trăieşte.
Bine că nu m-ai pălit pe mine.
— Vai, domnule, se poate? Acum sunt în mână bună.
Se aplecară asupra celui lovit în pântec. Vaietele rănitului îi convinse
că armeanul mai are vlagă.
— Omule! grăi blondul. Voi pune să te îngrijească dacă ne spui cine
eşti. Altfel te las aici.
— Numele meu e Osman, vorbi presupusul negustor. Marele vizir
Ali-paşa mi-a poruncit să te ucid.
Îi mai puseră o seamă de întrebări, după care îl ridicară şi-l dădură în
seama străjilor de la Argeş. Cel mai câştigat de atacul falşilor negustori
era Gogoaşă. El îi scotocise pe cei doi oameni ai marelui vizir şi aflase
asupra lor şaptesprezece ducaţi veneţieni. O făcuse fără a se sinchisi prea
mult, socotind că ducaţii fac parte din obişnuita pradă de război. De fapt
rănitul arăta cam pe ducă, astfel că aurul nu-i mai putea fi de folos.
Zece zile mai târziu, în vreme ce Arad, Grama şi scutierii lor îşi cătau
de treburi la Buda, printr-un mister greu de pătruns, un slujbaş găsi o
scrisoare în grădina casei din Adrianopole a marelui vizir. După cuviinţă,
omul i-o înmână stăpânului său. Ali o desfăcu mirat şi începu să citească.

„Domnule Ali- paşa,

Atenţia cu care ne- aţi onorat e mai mult decât grăitoare. Ne miră
însă că această atenţie vine din partea unui înalt demnitar al Imperiului
turcesc sub o formă ce nu i se potriveşte. Fiindcă ne este greu să credem
că marele Ali- paşa poate coborî atât de jos, încât să plătească nişte
asasini pentru a ne lua viaţa. Am avut plăcerea să vă cunoaştem sub
zidurile Varnei, când m- am prezentat în faţa voastră ca nobil corăbier
florentin. Dar atunci eram în război, iar vicleşugul era cerut de
împrejurări. Ne pare rău că vă dăm veşti proaste. Oamenii voştri au pierit
de moarte năprasnică. Noi credem că numai un moment de crâncenă
mânie v- a îndemnat la un gest ce nu- i în firea voastră.
Cavalerul Arad.”

Ali-paşa rămase pe gânduri.

„Oare blondul să fie cu adevărat Nufărul Alb? se întrebă. Logica şi
faptele petrecute atunci ne arată că nu. Şi totuşi, poate că ne-a scăpat
ceva. Scrisoarea aceasta nu a picat din cer. Iar cine a adus-o e peste
măsură de cutezător. Cine ar îndrăzni şi cine ar reuşi să intre în grădina
mea atât de straşnic păzită? Dacă a aflat Nufărul Alb despre încercarea
făcută asupra blondului şi caută să ne abată bănuielile către acesta?
Într-un astfel de caz, logica ar fi perfectă. Din păcate, se nasc şi alte
întrebări. Poate că sub numele Nufărului se ascund doi cavaleri. Apoi, n-ar
fi de mirare ca tânărul blond să fi făcut un drum până aici numai pentru a
ne mustra. Harurile şi cutezanţa lui acum îmi sunt bine cunoscute. Din ce
mă gândesc mai mult, iţele se încurcă. Însă, oricum ar fi, vom păstra
vechiul plan ce ne poate duce la Nufărul Alb.”

Într-o noapte de marţi spre miercuri, pe Dunăre două corăbii

alunecau fără lumini. Când ajunseră în dreptul Oltinei, domnul Ţării
Româneşti dădu poruncă de acostare. Corăbiile manevrară domol, iar la
vremea când se crăpa de ziuă coborâră pe malul dobrogean atât curtenii,
cât şi gărzile domneşti. Un mic alai, de vreo două sute de oameni, îşi croi
drum prin bălţi şi păpuriş până la o pădure de sălcii.
— Măria-ta! grăiră câţiva boieri neliniştiţi. Vânatul e la fel de bun şi
pe malul Ţării Româneşti. Suntem doar la un ceas călare de Oltina. Dacă
ne simt achingiii, putem pica în mare primejdie. Oare se cuvine să riscăm
atât de mult?
Vodă zâmbi.
— Avem ştiri, domnilor, că pe aici vânatul e mai bun ca oriunde. Cui
i-i teamă să plece. Acum facem tabără şi ne odihnim. Vom aştepta până
mâine. Fiindcă mâine vă veţi convinge de temeinicia spuselor noastre.
Încurcaţi, boierii se îndepărtară, socotind că vodă şi-a pierdut minţile.
Totuşi, atât ziua cât şi noaptea următoare trecură în linişte. Abia în zorii
zilei de joi, cornurile de vânătoare porniră a suna frumos de-a lungul apei.
Hăitaşii mergeau în cerc larg. Strigătele lor puternice scorneau vânatul.
— E nebun, şopti Filos la urechea prietenului său Bratei. Vodă a
înnebunit de-a binelea, iar ponoasele o să le tragem noi. Dacă vin
achingiii, singura scăpare e pe corăbii. Să nu ne îndepărtăm de ele.
Trecură câteva ceasuri. Vodă revenise în tabără cu nişte raţe
sălbatice săgetate de el. Alţi câţiva boieri aduseseră un mistreţ.
— Faceţi foc mare! porunci Mircea. Să mâncăm, domnilor, fiindcă
vânătoarea abia a început.
Târziu după prânz, oştenii din pază dădură alarma. Peste o sută de
călăreţi se apropiau în goana cailor.
„Acum e de rău, tresări Filos. Sfântă Varvara, ochii lui vodă
strălucesc parcă a veselie! Poate că aşa se arată nebunia.”
 Îşi pregăti arcul privind către măria-sa, în speranţa că măcar în
ultima clipă acesta va da dovadă de înţelepciune şi va porunci retragere la
corăbii. Dar, spre uimirea lui, Mircea ieşi dintre sălcii în întâmpinarea
călăreţilor. Apoi se petrecu ceva ce-i încremeni pe toţi curtenii domnului
Ţării Româneşti.

Prin bălţile şi stufărişurile de dincolo de Dunăre, cavalerul Manea

ieşise în zori, cu două mii de tineri dobrogeni, cam la vreo douăzeci de
minute de jos de cetatea Silistrei, sau Dârstorului, cum i se mai spunea.
Era o zi de târg. Convoaiele lungi de locuitori ai satelor apropiate,
negustori, meşteşugari şi ciobani intrau cu mărfurile lor prin porţile
deschise larg. Comandantul garnizoanei, bătrânul Iacşi-bey, privea
încântat sumedenia de provizii, ce se aduna acolo parcă fără sfârşit.
Însoţit de câţiva ofiţeri, trecea prin târg şi zăbovea uneori în faţa putinilor
cu brânză, a vaselor cu miere curată ca aurul, a grămezilor de pepeni, a
stivelor de lână, a vaselor cu peşte, a sacilor cu grâu şi cu ovăz, sau
rămânea pironit lângă frumoasele valuri de pânză, lângă harnaşamentele
din piele şi unelte lucrate cu meşteşug bun. Târgul era în toi, când un
oştean de pe ziduri dădu alarma. Iacşi-bey tresări. Apoi întrebă încruntat:
— Ce i-a apucat pe cei din pază?
Ofiţerii porniră a râde.
— Cred că li se năzare, vorbi aghiotantul comandantului.
Doi achingii sosiră în goană.
— Strălucitorule! strigară ei într-un glas. O oaste de ghiauri se
apropie în vârtejul cailor.
— Să se închidă…
Acestea fură ultimele cuvinte ale lui Iacşi-bey, fiindcă, spre uluirea
sa, o spadă îl lovi în pântec. Şi în ultima clipă văzu arme în mâinile celor
cu mărfuri, iar armele se abătură iute asupra ofiţerilor săi. Lângă porţi,
puţinii achingii încercau zadarnic o împotrivire. Mulţi dintre oştenii
garnizoanei erau prin târg, răzleţiţi unii de alţii. Mulţi dormeau după
veghea de noapte. Dar mai ales surpriza hotărî soarta cetăţii. Oamenii din
târg pricepură iute. Ciomegele, sapele, armele achingiilor căzuţi începură
a lovi temeinic alături de oştenii Ţării Româneşti.
Într-o jumătate de ceas, o mie şapte sute de achingii lepădară
armele. Ceilalţi picară fără a înţelege ce se petrece. Silistra ieşise de sub
puterea Imperiului turcesc. O sută de călăreţi porniră în goana cailor către
Oltina, cu veşti bune. Departe în urma ştafetei, alţi o mie şi ceva de
călăreţi veneau mai domol.
Până a doua zi în zori, sosiră la Oltina ştafete de la Păcuiul lui Soare,
de la Caliacra şi Hârşova. Cele mai mari întărituri ale Dobrogii purtau
steaguri româneşti. Măria-sa Mircea aştepta veşti de la Enisala, Dunavăţ
şi Bisericuţa, dar, oricum ar fi fost ele, puterea garnizoanelor turceşti
căzuse. Din porunca lui vodă, o seamă de oşteni porniră prin sate să-i
prindă pe achingiii scăpaţi din cetăţi. Apoi sosiră şi ultimele veşti. Enisala,
Dunavăţ şi Bisericuţa aveau garnizoane noi.
Vodă îşi făcu o seamă de însemnări, după care le vorbi curtenilor din
ce în ce mai uluiţi.
 — Domnilor, mergem la Tomis. Vânătoarea noastră s-a încheiat.
Boierii pricepuseră încă de la sosirea primelor ştafete, dar parcă totul
aducea a vis. Astfel de campanie, atât de tăinuită, nu se mai pomenise.
Iar vodă li se arătă în altă lumină. Nu era molâul pe care îl crezuseră.
În zorii celei de-a patra zile, măria-sa Mircea, îmbrăcat simplu, doar
în cămaşă înflorată la piept şi cu pantalon strâns pe picior, îşi spăla faţa în
cerdacul unei frumoase case de pe malul înalt al Mării Negre. Soarele abia
făcuse ochi. Negustori, meşteşugari, boieri ai locului şi o mulţime de
săteni de prin împrejurimile vechiului port umpluseră străzile cu daruri
sau numai cu prezenţa lor veselă. Gărzile greu le făceau faţă, fiindcă toţi
doreau să se apropie cât mai mult de vodă. Apa mării, calmă, semăna cu
o imensă tipsie de cupru. Departe în larg, o seamă de bărci ale pescarilor
dobrogeni stăruiau ca nişte pete albe. Ceva oşteni intraseră cu caii în apă.
Mulţi dintre ei o vedeau pentru prima oară. Vodă luă prosopul aspru de
cânepă şi începu a se şterge. Se opri însă o clipă şi privi pe deasupra
ştergarului hârjoana tinerilor oşteni.
În curtea largă, printre rondurile de flori, aşteptau alături de boieri
toţi comandanţii oştilor. Sus, pe acoperişul casei, doi căpitani puseseră
steagul românesc. Pe străzi oamenii se sărutau între ei, români, greci,
armeni, bulgari şi de alte naţii. Tânărul căpitan Gherghina, socotind că a
venit vremea potrivită, strigă să se audă până departe:
— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată
Ţara Românească, stăpân al cetăţii Dârstorului şi peste toată Podunavia
până la Marea cea Mare!
Urale continuară până când vodă făcu un semn.
— Domnilor! grăi el. Aşa cum am prevăzut, din mila lui Dumnezeu
campania noastră a durat doar trei zile. Unirea Ţării Româneşti cu
Dobrogea s-a înfăptuit după dorinţa noastră şi a locuitorilor dobrogeni. Pe
vremea strămoşilor noştri, cele două ţări au fost una peste tot şi chiar mai
departe de hotarele de azi. A păstra ce-i al nostru e o datorie sfântă. Noi
ne legăm… azi… aici… să apărăm acest pământ al moşilor şi strămoşilor
neamului românesc… al nostru. Asta e tot. Clipa de faţă e prea mare
pentru a grăi mai mult, încheie, înecat de emoţie.
Privirile i se înceţoşară o clipă, însă distanţa era prea mare pentru ca
cei prezenţi să observe că ochii îi joacă în lacrimi. Singur Gherghina se
afla mai aproape, dar faţa lui împietrită nu arăta nici un semn grăitor.
Apoi, atenţia curtenilor fu prinsă cu altceva. O mie de oşteni defilau prin
faţa casei. În fruntea lor, cavalerul Andrei, neîntrecutul zurbagiu al
turnirurilor, îşi stăpânea calul către mers domol.
— Căpitane Gherghina!
— Poruncă, măria-ta!
— De azi încolo, ne despărţim. Îmi voi căuta alt căpitan pentru
gărzile domneşti de la Argeş, zâmbi observând norul de pe fruntea
tânărului. Îmi voi căuta alt căpitan, fiindcă din clipa aceasta te numesc
comandant al oştilor Dobrogii. Toate oştile noastre rămân aici.
Câţiva dintre boieri primiră vestea cu uimire şi un început de mânie.
Unuia dintre ei i s-ar fi cuvenit această mare cinste, dar nu cutezară a-şi
arăta gândurile şi zâmbiră alături de ceilalţi.
— Ştii cum trebuie să aperi Dobrogea?
— Ştiu, doamne, răspunse Gherghina cu un început de zâmbet, cam
rar la el. Ca pe ochii din cap. Chiar când voi avea ştiri sigure că duşmanii
dorm, eu voi fi treaz.
— Sunt sigur de asta. Mai târziu să vii să prânzim împreună. Vom
mai discuta unele măsuri ce se impun. Populaţia Dobrogii, care a trecut
prin atâta pârjol, va fi scutită de dări pe doi ani.
Curând, începu alaiul celor ce aduceau daruri. Vodă îi mulţumea
fiecăruia în parte. Câţiva negustori greci, veneţieni şi genovezi veniră cu
frumoase postavuri şi cu mirodenii.
— Domnilor! le spuse vodă. Avem de gând să sprijinim aici comerţul
grecilor, veneţienilor şi genovezilor. Vă îndemnăm să vă măriţi coloniile.
Împreună cu domniile-voastre, vom face alte impuneri, mult mai
lesnicioase decât în trecut.
Spre prânz, când în curte se adunaseră adevărate movile de daruri,
mulţi credeau că Mircea le va împărţi curtenilor.
— Comandante Gherghina! strigă vodă bine dispus.
— Aici, măria-ta.
— Toate darurile acestea să fie date săracilor! Loc mai aşteptat şi mai
bun ca la ei nu cred că se află.
— Aşa va fi, doamne.
— Cavalere Manea!
— Poruncă, măria-ta!
— Mâine în zori părăsim Tomisul către Argeş. Să te îngrijeşti de cele
de cuviinţă! Să vină logofătul Filos!
— Aici, doamne.
La masa de prânz a lui vodă luară loc Manea, Gherghina, Bogdan şi
logofătul Filos, iscoada lui Sigismund al Ungariei.
— Filos, ai la tine scule pentru scris?
— Am, doamne.
— Atunci scrie cum îţi poruncim noi!

„Mărite padişah Murad,

Strălucitorul mare vizir Ali- paşa a călcat cu oşti pământul românesc
dintre Dunăre şi Marea cea Mare spre uimirea noastră, fiindcă între noi şi
Imperiul turcesc au fost şi sunt încă multe semne de prietenie. Îndureraţi
şi cu sufletul greu, ne- am unit oştile cu cele ale Dobrogii şi am scos de
sub achingii pământul românesc atât de crunt lovit. Din marea prietenie
pe care v- o purtăm, am căutat să nu fie multă vărsare de sânge. De la
noi au pierit o sută douăzeci de oşteni, iar dintre achingii şase sute.
Răniţii voştri capătă bune îngrijiri. Pe cei peste cinci mii de achingii care
au picat robi la noi nu ne gândim nici să- i oprim, nici să- i tăiem după
datină. Păstrăm încă multă prietenie Imperiului turcesc şi ne gândim să
vă slobozim achingiii în luna octombrie, când oştile intră la iernat. Numai
armele lor rămân aici. Îl îngropăm pe Iacşi- bey cu cinste, aşa cum se
cuvine unui viteaz ce a fost. Achingiii voştri au luptat minunat, dar ce
puteau face în faţa a treizeci de mii de români?
Ştim, mărite padişah, că duceţi lipsă de grâne, de miere, de vite, de
oi, lână, ceară şi fructe. Ne- am gândit să întărim negoţul dintre noi şi voi
şi suntem gata să vă vindem astfel de mărfuri. Corăbiile voastre pot veni
la Tomis după mărfuri româneşti. Comerţul cu voi îl scutim de orice vamă
pe timp de un an. Dorim să păstrăm bună vecinătate cu Imperiul turcesc.
 Mircea”

— Gherghina!
— Poruncă, măria-ta!
— O sută de achingii să primească arme şi cai! Comandantul lor va
duce această scrisoare. Mâine în zori achingiii să fie pe drum!
— Aşa va fi, doamne.
— Acum să vină conducătorii negustorilor veneţieni, greci şi
genovezi!
Oamenii intrară cu plecăciuni adânci.
— Domnilor! le zâmbi vodă curtenitor. Aşa cum v-am spus
azi-dimineaţă, ne-am gândit să păstrăm vama veche a lui Ioan, cu toate
înlesnirile ei. Fostul rege Ioan v-a dat anul trecut avantaje mari, pe care
noi dorim să le întărim cu unele mici adaosuri. Scrie, Filos! privi către
şeful cancelariei domneşti. Domnilor, vama ce o veţi plăti pentru mărfurile
voastre va fi de numai doi la sută. Adică unu la sută la intrare şi unu la
sută la ieşire, dacă acele mărfuri sunt în tranzit. Pentru aur, argint, perle,
pietre preţioase şi alte bijuterii aduse de voi nu se plăteşte nici un fel de
vamă, şi nici pentru staţionarea corăbiilor.
Sarea pe care o veţi cumpăra din Ţara Românească o scutim de orice
vamă, ca şi obiectele de meşteşug făurite la noi. Alimentele în tranzit le
oprim numai în caz de foamete, dar ele vor fi plătite până la ultimul
perper. Vă acordăm dreptul de a face câte o casă de comerţ (loggia) şi
atât grecii, genovezii, veneţienii, cât şi bulgarii pot avea aici câte un
consul. El va fi judecătorul comunităţilor de negustori pe naţii. Numai
abaterile grave de la legile Ţării Româneşti vor fi judecate de noi.
Domnilor, vom face copii după acest act şi le vom întări cu pecetea şi
semnătura noastră.
— Vă mulţumim, măria-ta! strigă cel mai vârstnic dintre ei. Mulţi
negustori, mulţi corăbieri vor veni aici.
Vodă îi zâmbi cu bunătate. Planurile lui erau mult mai mari decât îşi
închipuia negustorul. Mircea dorea să ridice corăbieri şi negustori români,
iar aceştia aveau ce învăţa de la coloniştii străini. Mai târziu, întregul
comerţ românesc va intra numai în mâinile românilor. Dar asta cerea
timp, bani şi, mai ales, linişte.

Mare fu surpriza egumenului Lazăr când rotofeiul Sima veni într-un

suflet să-l înştiinţeze că măria-sa Mircea, cu toată suita şi cu vreo două
sute de oşteni ai gărzilor, taie prin Codrul Vlăsiei spre mănăstirea
Snagovului.
— Eşti sigur?
— Păi ce dra… Doamne iartă-mă, la asta mă pricep ca nimeni altul!
De un sfert de ceas ascult semnalele de toacă ce vin din inima pădurii.
Lazăr dădu o seamă de porunci. Cuvioşii călugări fugiră prin chilii
să-şi pună straiele în bună rânduială. Când sosi domnul ţării, egumenul îl
aşteptă dincolo de porţi, în fruntea a două sute de călugări înarmaţi
până-n dinţi.
— Oho! grăi vodă şăgalnic. De am fi venit cu ameninţare asupra
Snagovului, tare mi-e teamă că victoria nu se arăta către noi. Mi-au
plăcut semnalele de toacă. Chiar pasărea greu trece pe aici fără ştirea
voastră. Sfânta biserică se apără frumos.
— Ne gospodărim după puteri, mustăci Lazăr. Suntem fericiţi să vă
primim, măria-ta. Acum câteva ceasuri, un om al meu ne-a adus veşti
mari de pe pământul Dobrogii.
— Zău? Nici măcar plăcerea surprizei nu ne-ai lăsat-o.
Intrară amândoi în sufragerie. Afară, la umbra copacilor, călugării
puneau mese lungi cap la cap şi aduceau gustări pentru liota de oaspeţi.
— Acum ce va fi? se interesă prelatul. Mânia turcilor o aşteptăm.
Oare numai la ea vă gândiţi azi?
— Şi la ea, şi la altele. În Dobrogea, am lăsat şase mii de oşteni.
Cam puţini în caz de atac al achingiilor lui Murad. I-am dat poruncă lui
Gherghina să cheme în leafă încă o mie de tineri dobrogeni. La fel vom
face şi aici. În zori am vorbit cu Roman Herescu. Dar oştile ne înghit mulţi
bani, iar visteria nu mai e atât de bogată pe cât a fost. Vistiernicul Plopşor
se jeluieşte la fiecare plată.
— Măria-ta, la nevoie putem ridica oastea ţării.
— Da, numai la mare nevoie. A ridica oastea ţării înseamnă să lăsăm
pământurile nelucrate, să nesocotim bănoasele meşteşuguri, să
zdruncinăm economia. Apoi, oastea ţării nu-i instruită şi nici nu poate fi.
Azi războaiele se poartă nu cu populaţia, ci cu oameni bine instruiţi. Cel
puţin turcii asta fac. Dar să ne gândim şi la altele. Aş vrea să punem baze
mai puternice comerţului românesc şi vom începe întâi în Dobrogea.
Deschiderea la mare trebuie folosită cum se cuvine. Vom face o casă de
comerţ românească. Pentru început, o înzestrăm cu cele două corăbii
primite de la genovezii din Chilia. Vom încerca să aducem mărfuri pe
mare, la concurenţă cu grecii, genovezii şi veneţienii. Ce pot ei, va trebui
să putem şi noi. M-am gândit de asemenea să aducem mărfuri din Asia cu
ajutorul caravanelor şi să le trimitem până la celălalt capăt al Europei.
Preţurile mirodeniilor, stofelor, obiectelor şi covoarelor din Asia ajung aici
înspăimântător de mari. E vremea să ne înfruptăm şi noi din comerţ. La
Sibiu se află un vestit făuritor de spade. Îl vom încuraja în taină să vină la
Argeş sau Bucureşti.
— Parcă spuneaţi că, în Dobrogea, grecii, veneţienii şi genovezii se
vor bucura de multe atenţii.
— Da, aşa spuneam. Vom învăţa de la ei arta folosirii corăbiilor mari
şi arta comerţului. Să nu uităm că multe dintre popoarele Europei învaţă
de la aceştia. Când vom şti destul, vom ridica preţul vămilor pentru
străini. Însă până atunci mai avem. Am observat că în Dobrogea aproape
toate hanurile vestite sunt în mâinile grecilor. Pentru început, m-am
gândit să deschidem la Tomis un han românesc mai frumos decât cele
greceşti. Ceva cam de felul „Berbecului de aur” din Braşov. Cred că cel
mai nimerit să o facă e Petrache din Craiova. Oltenii sunt grozav de
pricepuţi în arta comerţului. Cred că se nasc plini cu astfel de haruri. Şi nu
m-aş mira dacă Petrache îi va lăsa în umbră pe greci, mai ales că-l vom
finanţa noi în taină.
— Frumos! grăi Lazăr cu vădită ironie. Să cred oare că numai pentru
asta aţi venit până aici?
— Nu, râse vodă, simţind ironia prelatului. Când se întoarce fratele
Staicu?
— Îl aştept la noapte.
— Mda! Va trebui să profităm de victoria noastră asupra oştilor lui
Murad. Veştile vor pica asemenea trăsnetului la Adrianopole, la Veneţia, la
Genova, Florenţa, Buda şi în alte părţi. Acum e momentul să căpătăm
Banatul Severinului, care a fost al nostru de când e lumea. Dacă scăpăm
astfel de moment, nu ştiu când ne vom mai întîlni cu el.
— Cum?
— Oştenii noştri vor intra în Banatul Severinului.
— Dar asta înseamnă război cu Ungaria! Acolo sunt gărzile şi banul
regelui Sigismund de Luxemburg.
— N-am uitat, râse vodă. Vom trimite în Banat presupuşi negustori şi
călători, chipurile în trecere din Balcani. Ei vor răspândi ştiri că o oaste de
achingii vine să lovească Banatul Severinului. Când panica va fi în toi,
oştile noastre intră acolo strigând: „Trăiască regele Sigismund al Ungariei!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgânilor!”
— Hm! Viclenia voastră îmi place, numai să nu iasă prost. Să nu
ajungem la un război cu ungurii tocmai acum, când ne aşteaptă
ameninţări de la turci.
— Nici vorbă. Am chibzuit bine. Să intre oştile mele acolo şi pe urmă
să văd cine le mai poate alunga.
— Dar ungurii vor afla până la urmă că a fost o alarmă falsă. Că nici
pomeneală de turci.
— Ei şi? Turcii n-au voie să-şi schimbe planurile pe drum?
— Cum va primi curtea din Buda o astfel de veste?
— Păi tocmai asta e, zâmbi vodă. Când va afla că oştile româneşti
sunt în Banatul Severinului, o solie a noastră se cuvine să fie în Buda
pentru a da explicaţiile ce se impun. În fruntea soliei îl trimitem pe
comitele Staicu.
— Sunteţi cutezător, măria-ta, îl privi Lazăr cu admiraţie.
— Altfel nu se poate. Vremurile sunt grele. Turcii năzuiesc mult mai
sus de Dunăre. Alianţele totdeauna au fost bune, însă baza rămâne în
puterea noastră. De la Sigismund trebuie să luăm cât mai mult, fiindcă tot
ce luăm e pământ românesc. Regele Ungariei e la mare strâmtoare acum
şi va trebui să profităm. Are necazuri cu polonii, care îi stau în coastă
ameninţători. În Croaţia sunt tulburări. Nobilii unguri îşi cam fac de cap,
în ciuda suveranului. Noi năzuim, sfinţia-ta, şi către cetatea Branului,
apărată azi de cavaleri aduşi de Sigismund tocmai din îndepărtata Anglie.
Mai năzuim spre dobândirea Amlaşului şi Făgăraşului, ţinuturi ce au stat
sub coroana românească a părinţilor mei. Dar să nu ne gândim la lucrurile
îndepărtate. Azi ţinta noastră este Banatul Severinului.
Tăcură. În curte, boierii şi gărzile domneşti petreceau după voie.
Numai pivnicerul Snagovului cam strâmba din nas la fiecare cerere de
băutură.
Capitolul 13

Vestea pierderii Dobrogii picase la Adrianopole parcă a glumă

proastă. Padişahul Murad îi ascultă întâi pe ofiţerii care se întorceau de
acolo. Abia la urmă citi scrisoarea domnului Ţării Româneşti, însă mânia şi
mirarea îl opriră să gândească limpede. Nu putea crede, şi totuşi era
adevărat. Ghiaurul Mircea cutezase a lovi oştile imperiului.
— Să vină Ali şi Ibrahim! strigă.
Slujitorii ieşiră grabnic, fiindcă în astfel de ocazii nu era bine să stea
în preajma padişahului. Mânia lui se revărsa din senin asupra unuia sau
altuia.
Marele vizir aflase uimitoarea ştire cu mult înaintea sultanului.
Împreună cu Ibrahim, şedea pe o bancă din frumoasa grădină a palatului
său şi încercau amândoi să găsească măsurile ce se impuneau.
— Câţi achingii ai acum în Adrianopole?
— Puţini, strălucitorule, răspunse comandantul garnizoanei. Abia vreo
treisprezece mii. Răscoalele din Asia ne-au lipsit de mulţi oameni.
— Şi câte corăbii la mare?
— Douăzeci şi patru.
— Asta înseamnă că în viitoarele trei zile putem trimite asupra
Dobrogii douăzeci de corăbii şi zece mii de achingii.
— Asta nu! se opuse Ibrahim. Nu ne putem lipsi de oşteni, fiindcă o
răzmeriţă pe aici nu ar fi un lucru de mirare. Cred că e bine să chibzuim
adânc.
Ochii marelui vizir se subţiară ca în faţa soarelui mult. Mânia îl
cuprindea molcom.
— Auzi, Ibrahim? Te-am numit comandantul oştilor din Adrianopole
pentru a avea aici un om al meu. Cu două luni în urmă erai un nimic.
Acum te numeri printre marii demnitari ai imperiului. Mi se pare că m-am
înşelat asupra ta şi va trebui să te cobor mult mai jos decât ai fost. În
ultima vreme, m-ai înfruntat adesea. Iată recunoştinţa ta.
— Strălucitorule! zâmbi Ibrahim calm. Recunoştinţa e una, iar datoria
e alta. Nu le putem băga în aceeaşi oală. Eu credeam că m-ai ridicat ca
mare demnitar în folosul imperiului, nu al tău. Nimic nu e mai umilitor în
lume decât a fi un om de paie. Câtă vreme eram un simplu ofiţer, se
cuvenea să ascult ordinul superiorului fără să crâcnesc. Dar acum sunt
comandant de oşti şi nu pot să nu ţin seama de interesele imperiului.
Ţi-ai dorit un om de paie? Un om care să aplaude chiar o hotărâre
greşită? Un astfel de om nu foloseşte nici imperiului şi nici ţie. Pe omul de
paie nu poţi pune bază, fiindcă el se dă după timp.Voi veni mai spre seară
să-ţi aduc toate înscrisurile ce m-au învestit cu puteri. Strălucitorule,
caută-ţi alt om!
— Hm! murmură marele vizir. Mi se pare că ai dreptate. Mânia m-a
făcut să nu văd ce se cuvine. Să ştii că şi inteligenţii greşesc uneori.
Proştii fac prostii pe măsura lor. Adică mari şi nu prea. Însă prostiile celor
deştepţi adesea n-au margini. Haidem la padişah! Încă nu ştim destul
pentru a lua o hotărâre.
Faţa îi strălucea de o roşeaţă puternică.
„Tocmai eu, care tunam împotriva setei de putere, cad în ispită”,
gândi tânărul vizir.
Îl îmbrăţişă pe Ibrahim, iar acesta, cam năucit, îi şopti la ureche:
— După atâţia ani petrecuţi împreună, abia acum începem a ne
descoperi unul pe altul. Şi zău că, uniţi, suntem o forţă în slujba
imperiului. Să mergem. Eşti un om mare, strălucitorule!
Ali pricepu că acele cuvinte nu erau o linguşire, ci veneau din inima
înţeleptului comandant.
„Ibrahim a fost mult mai chibzuit decât mine şi marele vizir, reflectă
padişahul. Îmi amintesc vechiul semnal de alarmă pe care îl dăduse el în
privinţa ghiaurului Mircea. Atunci nu l-am luat în seamă. Totuşi,
mângâierea că am în comandantul garnizoanei din Adrianopole un slujitor
înţelept nu-mi poate domoli supărarea. Zadarnică a fost campania noastră
la Dunăre, cu toate pagubele ei în morţi, răniţi şi aur. De fapt, numai
tulburările din Asia m-au hotărât să las puţini achingii în Dobrogea.
Domnul Ţării Româneşti văd că ştie să profite de împrejurări. Înseamnă
că-i un duşman de care trebuie să ţinem seama în viitor. Partea mai
proastă e că ghiaurii din Balcani îşi râd azi de puterile Imperiului turcesc.
După Polènik, Varna şi Dobrogea, ghiaurii îşi dau seama că nu suntem
chiar atât de invincibili pe cât ne-a mers faima.”
Ali şi Ibrahim îl întrerupseră din gândurile sale.
— Aţi auzit?
— Am auzit, mărite padişah.
— Citiţi scrisoarea câinelui de la Dunăre!
Aceştia o făcură cam încet, ceea ce-l irită pe Murad.
— Ei, ce aveţi să-mi spuneţi?
— Strălucitorule, începu Ali-paşa, cred că se cuvine să chibzuim. În
această scrisoare domnul Ţării Româneşti se arată prietenos şi nu va călca
în ţaratul lui Şişman, pe care l-aţi întors la Tîrnova ca supus al imperiului.
Nu a avut el treizeci de mii de oşteni în Dobrogea. Cifra e umflată, aşa
cum se obişnuieşte. Dar jumătatea ei cred că ne dă adevărul. Noi nu
dispunem azi aici de cincisprezece mii de oşteni. Răscoalele din Asia
ne-au slăbit forţele. Nu cred că Mircea a pierdut numai o sută douăzeci de
morţi, însă chiar dacă dublăm cifra mi se pare uimitor de puţin. Poate că e
bine să-l privim pe acest ghiaur cu alţi ochi. Ca pe un mare general,
fiindcă vitejii noştri achingii nu l-au aşteptat acolo cu braţele încrucişate.
— Bine, bine! La asta m-am gândit şi eu, spuse Murad nerăbdător.
Ce propuneţi?
— Să chibzuim, strălucitorule, interveni comandantul garnizoanei.
Daţi-ne răgaz vreo câteva zile. A vă îndemna la o hotărâre pripită cui
foloseşte? O seamă de achingii se întorc victorioşi din Anatolia. Să-i
aşteptăm.
— Da, poate că nu-i rău. Tu eşti un om înţelept, Ibrahim.

Când ştirile din Dobrogea sosiră la Chilia, consulul genovez Pietro

Embrone exclamă uimit:
— Santa Madona! Secretarul meu avea dreptate. Mircea nu-i omul pe
care l-am crezut. Am făcut o afacere bună cu el şi m-a costat ieftin. Bine
că nu ne-am adresat polonilor! Cred că se cuvine să-i trimit nişte daruri
de preţ.
Lazăr al Serbiei ascultă încântat vestea despre strălucita victorie a lui
Mircea în ţinutul Dobrogii.
— Domnilor! grăi către curteni. Izbânda voievodului român întăreşte
părerea noastră că nu trebuie să ne aplecăm cu teamă în faţa turcilor, ci
să lovim hotărâţi. Mircea a dat dovadă de mult curaj. Îi vom trimite în dar
o spadă bătută în nestemate.
Vladislav Iagello bău o cupă de vin în cinstea domnului Ţării
Româneşti. Campania voievodului român, frumos exagerată de tinerii
nobili poloni ce veniseră să-i povestească regelui, aducea a basm.
„Se pare că voievodul Mircea e un straşnic general, chibzui Iagello.
Propunerile lui în vederea unei alianţe nu prea le-am luat în seamă. Vom
repara această greşeală.”
La Buda, Sigismund de Luxemburg porunci să i se povestească în
amănunţime despre campania domnului Ţării Româneşti în Dobrogea.
Acea plecare a lui la vânătoare spori veselia regelui, dar îi întări şi
credinţa în înţelepciunea valahului.
„Pe vasalul nostru Mircea l-am crezut bun gospodar şi om chibzuit,
însă nu general, socoti el. Mi se părea chiar că e cu mult inferior în virtuţi
militare fratelui său Dan, cu care am ajuns cândva la înfruntări de oşti.
Acum, valahul a crescut în ochii noştri. Prin iscoada noastră Filos, îi
cunoaştem credinţa şi dragostea faţă de noi. Să o menţinem arătându-i
prietenia noastră. Acum e ameninţat de turci. Să vedem cum se va
descurca. De va reuşi, înseamnă că la Dunărea de Jos vom fi liniştiţi în
privinţa lui Murad.

Pe la sfârşitul lui August, în Banatul Severinului porniseră din senin o

seamă de zvonuri ce făcură panică. Se spunea că douăzeci de mii de
achingii urcă prin pasurile Balcanilor pentru a lovi Banatul. Veştile circulau
iute. Mulţi locuitori se pregăteau să fugă spre munţi. Banul de Severin
trimisese iscoadele sale la miazăzi de Dunăre, însă fără folos. Cum nu
avea alte temeiuri decât în zvonurile care circulau, banul nu îndrăznise a
repezi ştafete la Buda după ajutor. Cu voievodul Transilvaniei se avea
rău, astfel că acolo nu putea căuta sprijin. Abia când primi o scrisoare de
la faimosul Nufăr Alb se hotărî să trimită oameni la Buda. Acel cavaler
neştiut de nimeni totdeauna îi înştiinţase din timp pe creştini la caz de
primejdie. Totuşi, Buda era departe, iar ajutorul aşteptat de acolo nu-i
dădea speranţa că va ajunge la timp.
Într-o dimineaţă din ultima zi a lui august, vreo mie cinci sute de
oşteni ai Ţării Româneşti se apropiară de porţile Severinului cu pălăriile în
vârfurile spadelor strigând puternic: „Trăiască regele Sigismund al
Ungariei! Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgânilor!”
Aflat pe ziduri, banul de Severin îşi pregătise oamenii pentru apărare,
dar, înţelegând strigătele celor ce se apropiau, dădu ordin plin de bucurie
să se deschidă porţile cele mari. Un sfert de ceas mai târziu, roşcatul
Bogdan, cavaler al Ordinului Basarab, veni în faţa banului şi-i ură
sănătate.
— Ce vă aduce aici, domnule comandant? se interesă banul, temător
să nu fi făcut vreo prostie.
— Luminate ban! zâmbi cavalerul. O scrisoare a Nufărului Alb l-a
înştiinţat pe măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpân al cetăţii
Dârstorului şi a toată Podunavia până la Marea cea Mare, că Banul
Severinului va fi călcat de turci. Cum stăpânul nostru e aliatul credincios
al regelui Ungariei, ne-a repezit încoace, cu poruncă să vă sprijinim.
— Domnule cavaler, grăi acesta încântat, noi, contele Ladislau, mare
ban al Banatului Severinului din graţia regelui Sigismund, vă mulţumim
pentru ajutor.
„Să vedem, să vedem la urmă, gândi roşcovanul Bogdan. Cred că te
cam grăbeşti cu mulţumirile.”
Câteva zile mai târziu, o nouă scrisoare a Nufărului Alb îl vesti pe
contele Ladislau că oştile de achingii fuseseră întoarse din drum, fiindcă în
Anatolia izbucniseră mari tulburări. Fericit la astfel de veste, banul îl pofti
pe Bogdan la un ospăţ de adio. Petrecură toată ziua împreună, schimbând
între ei o mie de mici amabilităţi.
— Când plecaţi, cavalere? se interesă contele, cam cherchelit.
— Unde să plecăm?
— Acasă.
— Păi de ce să plecăm acasă?
— Fiindcă pericolul a trecut.
— O fi, râse cavalerul nepăsător. O fi, însă eu nu am primit ordin să
părăsesc Banatul.
— Vi-l dăruim noi.
— A, nu! se împotrivi Bogdan. Hai să mai ciocnim un rând. Eu ascult
numai de domnul Ţării Româneşti. El nu m-a chemat, iar eu nu pot pleca.
Banul Ladislau se dezmetici într-o clipă. O bănuială cumplită i se
înfiripa în minte, chiar dacă încă nu-i dădea crezare.
— Cavalere! îşi stăpâni mânia. Gluma voastră o gustăm din plin,
fiindcă numai a glumă arată.
— Mărite ban! râse tânărul în continuare. Nu aş vrea să vă supăr.
Gândiţi-vă că plecând acasă fără poruncă mă aşteaptă călăul de la Argeş.
Cu chestii d-astea eu nu glumesc. Dacă stăpânul meu nu m-a chemat
până acum, înseamnă că el încă se mai gândeşte la o primejdie. La
apărarea Banatului.
— Dar, pentru Dumnezeu, nu el e stăpân aici! explodă contele
Ladislau.
— Poate, însă eu sunt un cavaler mărunt şi un oştean care nu
îndrăzneşte a judeca după cum îl taie capul.
— Vom fi nevoiţi să vă silim cu armele.
— Voi fi nevoit, cu toată părerea de rău, să mă supăr, grăi tânărul
nepăsător. V-am îndrăgit, conte. Şi zău că e păcat să încheiem acest
ospăţ printr-o ceartă ce nu se cade între prieteni şi aliaţi.
— Slăbeşte-mă, tinere, cu prietenia şi alianţa! De când ai venit aici,
numai despre ele îmi pomeneşti. Îţi dau răgaz de plecare două ceasuri.
— Ne răcim gura de pomană, ridică din umeri tânărul cavaler.
În prima clipă, contele Ladislau intenţionă să-l aresteze pe roşcovan.
Din păcate, observă că nu e cu putinţă, căci erau mai mulţi valahi decât
gărzile sale. Şi nici o încăierare cu oşti nu-i conveni. Întâi fiindcă nu ştia
ce înţelegere există între regele Sigismund şi domnul Ţării Româneşti.
Apoi, populaţia Banatului, formată în cea mai mare parte din români, i-ar
fi stat împotrivă, alăturându-i-se lui Bogdan.
Stăpânit de acele gânduri, părăsi încăperea. În odaia sa de lucru, îl
găsi pe aghiotantul său.
— Domnule, o scrisoare a mea va trebui să ajungă la Buda în cel mai
scurt timp, i se adresă acestuia.
— Aşa va fi, se înclină ofiţerul. Peste un sfert de ceas ştafeta vă stă
la dispoziţie.
— Vei pleca în fruntea ei! hotărî banul. Regele nostru trebuie să afle
că valahii au venit aici cu viclenie şi refuză să plece. Aşteaptă, domnule!
Termin îndată scrisoarea adresată suveranului nostru. Adică, vreau să
spun că bănuiesc asta, reluă el ideea. Nici o oaste mare de achingii nu s-a
arătat la pragul Balcanilor.
— Credeţi că Nufărul Alb v-a minţit?
— Asta nu. Totuşi, ceva nu-i în ordine. Să-i spui suveranului
bănuielile mele. Mi-e teamă că domnul Ţării Româneşti a plănuit să ne
smulgă Banatul Severinului prin viclenie. Prevăd un război între
Sigismund şi Mircea.
„Iar mie nu-mi va fi uşor, gândi Ladislau. Am înghiţit prosteşte
momeala aruncată cu dibăcie de valahi în privinţa Banatului. În privinţa
oştilor venite aici. Asta ar fi singura mea salvare. Sau poate că văd
strâmb. Poate că mai există încă o ameninţare a turcilor.”

Într-o dimineaţă din primele zile ale lui septembrie, regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg, intră în sala tronului bine dispus. Îl ispitea o
vânătoare prin pădurile care încercuiau minunatul lac al Balatonului. Avea
destule motive să fie vesel. Frumoasa şi tânăra sa regină Maria îşi
revenise după o lungă suferinţă. Din Croaţia şi Dalmaţia picaseră o seamă
de ştiri bune. Focul răscoalelor începea să se stingă. Nobilii săi, potrivnici
cândva, arătau mai multă supunere. Capul de pod ocupat de turci în
Dobrogea căzuse sub loviturile domnului Ţării Româneşti. Fusese un an
bun. Recoltele mari întrecuseră cu mult aşteptările. Vistieria coroanei, mai
bogată ca oricând, arăta o bună situaţie economică. Nicolae de Gara,
comandantul suprem al oştilor Ungariei, se căsătorise cu una dintre cele
cinci fete ale cneazului Lazăr al Serbiei. Din partea sârbilor Sigismund nu
se aştepta la o frumoasă prietenie, dar ştia că măcar pentru o vreme nici
supărări nu vor fi. Urmând pilda cneazului Lazăr, regele Tvartko al Bosniei
îşi potolise incursiunile cu oşti în Dalmaţia. După asasinarea lui Carol de
Anjou, care se proclamase rege al Ungariei cu vreo doi ani înainte, fiul
acestuia, Vladislav de Anjou, nu mai cuteza să pretindă coroana regală.
Marea familie a nobililor Horvathy, cea care cu ani în urmă ridicase şi
răspândise focul răscoalelor din Croaţia şi Dalmaţia, dispăruse fără urmă.
Totul se datora politicii înţelepte duse de Sigismund. Dar el ştia bine că îi
vor trebui încă vreo câţiva ani până când va prinde aripi. Până când va fi
destul de puternic pentru a ridica o cruciadă împotriva turcilor. Fiindcă
turcii se arătau ca o mare primejdie către inima Europei. Iar după
cruciadă, când va obţine un mare prestigiu, poate că se va încorona
împărat din Boemia până dincolo de Nistru, până mai jos de Dunăre şi
până la Veneţia.
Sigismund trecu prin culoarul viu format din curteni. În faţa tronului
se opri o clipă. Statura sa înaltă, impozantă, domina împrejur. Era frumos
la chip, chiar dacă barba cam prea bogată, după moda ungurilor, îi scădea
ceva din farmec. Avea un spirit cultivat, ca şi al părintelui său Carol,
împăratul germanilor. Iubea luxul, cultura şi călătoriile. În doi ani şi ceva
de domnie, reuşise a-şi câştiga multe simpatii printre nobilii unguri.
Numai firea sa schimbătoare, uneori crudă, îi reţinea pe cei cu ochiul ager
să-i acorde toată încrederea.
După ce primi raportul obişnuit, gândurile îi zburară din nou la
vânătoarea proiectată şi atât de des amânată în ultima vreme. Era dornic
de o destindere pe un timp atât de plăcut.
— Măria-ta! se aplecă unul dintre sfetnici. Un ofiţer al banului de
Severin aşteaptă să fie primit.
— Dar ce mai vrea banul de la Severin? Acum trei zile ne-a cerut
ajutor nouă, în loc să-l ceară de la voievodul Transilvaniei. E drept că am
primit o scrisoare de la Nufărul Alb, iar iscoadele noastre au întărit ştirile
că garnizoanele turceşti de la Niş au făcut unele manevre spre
miazănoapte, însă ele s-au întors din drum, astfel că nu mai e pericol
acolo. Să intre!
Aghiotantul contelui Ladislau veni până la cinci paşi de tronul regal,
salută după datină cu pălăria, puse un genunchi la podea şi aşteptă să i
se vorbească.
— Ce veşti, domnule?
— Măria-ta, o scrisoare a banului de Severin.
Scrisoarea trecu prin câteva mâini, după protocol, până ajunse la
rege. Acesta o desfăcu molcom, cu gândurile spre vânătoarea plănuită,
dar după primele rânduri tresări. Când încheie lectura, ochii săi albaştri
scânteiau de mânie.
— Aşa stau lucrurile acolo? tună, încremenindu-i pe curteni.
Vorbeşte, domnule! Ladislau ce a păzit?
Ofiţerul aduse câteva completări, astfel că nobilii înţeleseră noua
situaţie din Banatul Severinului.
— Trimiteţi după Nicolae de Gara! Vom tăia degetele prea lungi ale
voievodului valah.
— Sunt aici, măria-ta, îşi făcu loc spre tron vestitul comandant
suprem al oştilor Ungariei, Nicolae de Gara.
Era un bărbat înalt, chipeş, cu fruntea uşor bombată, a cărui
înfăţişare îl amintea pe părintele său, cel ce fusese pe timpuri favoritul
răposatei regine Elisabeta a Ungariei.
— Să aduni oşti, domnule! Adică, nu! Să vii să prânzim împreună!
— Măria-ta! interveni unul dintre sfetnici. O solie valahă aşteaptă de
ieri să fie primită.
— O solie valahă? Alungaţi-o, domnilor! Alungaţi-o cu biciul! Adică,
nu! Toţi membrii soliei să fie arestaţi! Unde-i comandantul gărzilor?
— Aici, măria-ta.
— Bine, bine, aşteaptă! Să intre valahii!
Comitele Staicu, urmat de zece oşteni, îşi făcu apariţia în sala
tronului. Faţa lui plăcută, privirile îndrăzneţe, trupul său mlădios şi ţinuta
strălucitoare făcură bună impresie asupra suveranului.
 — Vă ascult, domnule, înainte de a porunci gărzilor să vă pună în
lanţuri, vorbi Sigismund cu mare asprime.
Chipul comitelui parcă turnat în bronz nu tresări la auzul unei astfel
de ameninţări. Salută după moda Apusului şi grăi cu un zâmbet abia
înflorit în colţul buzelor.
— Măria-ta! vorbi calm. Din cuvintele voastre să cred că-i o
declaraţie de război împotriva domnului Ţării Româneşti?
Sigismund îşi uită o clipă mânia.
— Război? Dar cine a pomenit despre asta? Pentru o biată solie,
nimeni nu face război.Voi pune să vă aresteze până când se vor lămuri
lucrurile.
— Măria-ta! râse comitele Staicu. Ultimele voastre cuvinte tot a
ameninţare sună. Nu am auzit până azi ca o solie să fie arestată la curtea
Ungariei, vestită în practicile cavalereşti. Apoi, eu sunt prinţ al neamului
meu şi al doilea om al Ţării Româneşti după măria-sa Mircea. A mă aresta
pe mine înseamnă să loviţi cu război Ţara Românească. Aici văd că nu
sunt primit după rangul meu. Îngăduiţi, măria-ta, să mă retrag şi faceţi
cum doriţi. Eu nu mai am nimic de spus.
Sigismund ghici ameninţarea din vorbele solului. Staicu lăsase de
fapt a se înţelege că Mircea va lovi cu oşti regatul Ungariei, dar ascunsese
totul sub o formulă convenabilă, ca şi cum ameninţarea cu război ar fi
venit de la unguri. Lui Sigismund nu-i convenea tocmai acum un război.
Pe Staicu îl tratase ca pe un oştean de rând. Îşi dădu seama că
mersese prea departe şi răspunse, potolit pe dată:
— Şi ce vă aduce la noi, prinţe?
— Prietenia.
— Aha! nu-şi putu înfrâna o nouă exclamaţie de mânie.
Staicu se prefăcu a nu pricepe şi continuă calm:
— Slăvitul Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpânitor al cetăţii
Dârstorului şi peste toată Podunavia până la Marea cea Mare, vă trimite
prin noi salutul său. Ca buni şi credincioşi prieteni, vă aducem în dar
cincisprezece cai de rasă românească, douăzeci de iatagane turceşti,
cincisprezece steaguri ale sultanului Murad şi spada lui Iacşi-bey,
răposatul comandant suprem al fostelor oşti de achingii din Dobrogea.
— Cu câţi oameni aţi atacat Dobrogea? Fiindcă nu-mi vine a crede că
aţi avut treizeci de mii.
Staicu observă că Sigismund nu-i mulţumise pentru daruri.
— Măria-ta! râse el. Cifra a fost umflată doar pentru turci. În realitate
am lovit acolo doar cu şaptesprezece mii de oşteni. Am fost mult
superiori. Ei nu aveau decât unsprezece mii.
„Fir-ar să fie! înjură Sigismund în gând. Noi nu putem ridica azi
şaptesprezece mii de oşteni pentru a-l lovi pe valah.”
— Dar cu Banatul Severinului ce e?
— Banatul ameninţat de turci l-a îndemnat pe măria-sa Mircea…
— Ştim, ştim, prinţe, îl întrerupse regele. Acum, când ameninţarea a
trecut, oştile voastre se pot retrage.
— Stăpânul meu judecă altfel, măria-ta, replică Staicu. La începutul
verii, nimic nu arăta a război. Şi totuşi Dobrogea a fost lovită de turci.
Ţaratul lui Şişman părea înfloritor şi lipsit de primejdii. Acum în ţaratul lui
Şişman stau zece mii de achingii. Balcanii sunt controlaţi de turci. Anul
trecut, la Polènik, dacă nu era Nufărul Alb, cine ar fi ştiut că vin turcii
peste sârbi şi bosnieci? Oştile lor se mişcă pe negândite. Întreaga linie de
frontieră a Dunării stă sub ameninţare. Văzând urgia păgânilor, domnul
Ţării Româneşti a întins oştile pe ţărmul mării şi de-a lungul Dunării, din
Dobrogea până în Banatul Severinului. A ne întreba ce caută acolo oştile
marelui vostru prieten ne miră. Ameninţarea turcilor se vede într-un fel
de la Buda, care e atât de departe, şi în altfel din Ţara Românească.
Banatul Severinului, apărat de coroana Ungariei, are abia o mie de oşteni.
Măriei-sale Mircea nu-i este indiferentă o spărtură la Dunăre. Dacă turcii
răzbesc acolo, nici Ungariei şi nici Ţării Româneşti nu i-ar fi bine. Cei
şaptesprezece mii de oşteni ai noştri ce stau lanţ, pe toată frontiera
Dunării, se pot aduna în mai puţin de două zile acolo unde se arată vreo
ameninţare.
— Bine, prinţe! Vom chibzui la tot ce am auzit de la voi. Să veniţi
într-o nouă audienţă la ora şase. Vă aştept, domnule. Ah, era să uit! Ştiţi
cumva cine e faimosul Nufăr Alb?
— Mulţi ar dori să ştie, râse comitele, evitând un răspuns direct. Mulţi
şi mai ales turcii. El poate fi unul dintre vestiţii cavaleri unguri sau
germani. Ori sârb, ori chiar fiu al Ţării Româneşti.
— Da. Păcat că nu ştiţi. Îi suntem recunoscători pentru multe.
Ultimul său serviciu făcut coroanei Ungariei a fost o listă cu numele
tuturor iscoadelor turceşti de la Buda. Prinţe, trăim vremuri mari dacă
printre noi se află un astfel de cavaler, ce vine parcă dintr-un basm
frumos.
Îngândurat, Sigismund prânzi numai cu Nicolae de Gara.
— Ce crezi, domnule de Gara, despre intrarea valahului în Banat?
— Cred că Mircea, pe lângă faptul că-i un mare general, ştie să
profite de un moment favorabil. După strălucita sa victorie din Dobrogea,
multe priviri s-au îndreptat asupra lui mai altfel decât înainte. Regele
Vladislav Iagello, aflând ştirea, a strigat în faţa curtenilor săi: „Domnilor,
iată un om cutezător. Puţini îndrăznesc azi a stârni mânia turcilor.
Voievodul Mircea ne-a propus cândva o alianţă pe care nu am băgat-o în
seamă. Vom îndrepta greşeala noastră.”
— De unde ştiţi că a vorbit aşa?
— Oh! râse Nicolae de Gara. Una dintre doamnele de onoare ale
doamnei Hedviga e iscoada noastră la curtea Poloniei. Vă închipuiţi ce
înseamnă o alianţă între Mircea şi Iagello? Regina Hedviga, cumnata
voastră, îl zoreşte adesea pe Iagello să intre cu oşti în Ungaria, pe care o
consideră moştenire de la părintele său Ludovic cel Mare. O astfel de
alianţă ne-ar ameninţa din două părţi şi să nu uităm că valahul e chiar
mai puternic decât lasă a se vedea. Pe lângă o excelentă strategie
aplicată de-a lungul Dunării, valahul doreşte Banatul Severinului. Asta e
limpede.
— Oho, să vedem cine i-l lasă!
— Măria-ta, aşa m-am gândit şi eu la început. Şi pe mine m-a
încercat aceeaşi mânie. Dar să nu uităm că azi noi nu putem trimite în
Banat nici măcar cinci mii de oşteni. Mircea ştie asta. Ştie că grosul
forţelor noastre nu-l putem disloca dinspre graniţa cu polonii. Nici din
Croaţia şi Dalmaţia nu-i momentul să retragem oştile, fiindcă ele
înseamnă siguranţă acolo. La Buda avem forţe puţine. Abia opt mii de
oameni. În caz de răzmeriţă a nobililor, veşnic aplecaţi spre nesupunere,
e bine să fim tari aici. Să nu uităm nici de Moldova. Petru Muşat e înrudit
cu Mircea prin căsătoria prinţesei Margareta cu prinţul Staicu.
Împreunarea unor astfel de oşti ar putea duce la pierderea Transilvaniei.
— Dar e de mirare, domnule! exclamă Sigismund. Vasalul se arată
mai puternic decât suzeranul.
— Vasal îl socotim noi, râse tânărul comandant. Chiar prinţul Staicu
nu a pomenit de vasalitate, ci numai de prietenie. Din punctul nostru de
vedere, e un vasal asupra căruia puterile ne sunt limitate, şi încă asta
nu-i totul. Amintiţi-vă de scrisoarea lui Mircea către Petru Muşat.
Scrisoare copiată de iscoada noastră Filos. Mircea era îmbiat atunci de
sultanul Murad spre o alianţă. Azi, când a dovedit că e puternic, Murad va
încerca din nou să-l atragă spre el. O alianţă a lui Mircea cu păgânii ar
însemna pentru aceştia drum liber asupra Transilvaniei şi poate chiar mai
mult.
— Domnule de Gara, cred că se face prea mult tapaj despre
strălucita victorie a valahului în Dobrogea. În fond, cu şaptesprezece mii
de oşteni ar fi răzbit oricine.
— Măria-ta! râse tânărul comandant. Sunt şi eu general şi am învăţat
atâta strategie încât să înţeleg că Mircea nu a lovit acolo cu şaptesprezece
mii de oşteni. Un om chibzuit nu-şi lasă graniţele lipsite de apărare. Cred
că în Dobrogea nu a dus nici jumătate din numărul acestora. Aşa stând
lucrurile, victoria se arată parcă altfel.
— Curios! murmură Sigismund. De câteva generaţii valahii de la
Dunărea de Jos au numai voievozi vrednici.
— Nimic nu-i curios, măria-ta. Oamenii mari apar în momentele mari.
De câteva generaţii valahii au înţeles că, răzleţiţi în voievodate mici,
prinşi în ambiţii şi răfuieli, sunt o pradă uşoară pentru oricine. De câteva
generaţii, valahii sunt în plin urcuş. Iar primul care şi-a frânt degetele
acolo a fost răposatul nostru rege, Carol Robert. Acum valahii de la
Dunărea de Jos reprezintă o forţă de care trebuie să ţinem seama. Cât
despre Mircea, nu-i numai un om cutezător, ci şi chibzuit. El a ştiut să
aleagă momentul cel mai potrivit pentru intrarea în despotatul Dobrogii şi
să lovească prin surprindere.
— Ce crezi că e bine să facem?
— Să ne arătăm a nu pricepe intrarea lui în Banatul Severinului decât
ca având scopuri strategice. Mai mult: acum e vremea să-i arătăm
prietenia noastră, înainte ca el să o caute la duşmanii Ungariei. Să-i
dăruim Banatul Severinului. În fond, pe Mircea îl socotim vasalul nostru,
dar nu i-am dăruit nimic până azi pentru a-i arăta bunăvoinţa noastră de
suzerani. Cu atât mai mult cu cât n-am avut prilejuri să ne îndoim de
prietenia sa. Lăsaţi-l să apere graniţa de la Dunăre în folosul lui şi al
nostru. Mai ales al nostru. Acum avem nevoie de linişte. Când vor veni
timpuri prielnice, vom şti să ne amintim această mânie şi să-i dăm
valahului bobârnacul de cuviinţă.
— Fie! oftă Sigismund. Oricum, Ţara Românească, Dobrogea şi
Banatul Severinului rămân în titulatura coroanei noastre şi asta spune
mult altor popoare.
Pe la ceasurile şase după prânz, comitele Staicu reveni în aceeaşi
sală a tronului, plină cu aceiaşi curteni curioşi să afle hotărârea lui
Sigismund.
— Prinţe! îi grăi regele cu prefăcută bunăvoinţă. Înţelegem primejdia
turcească de la Dunăre. Aprobăm minunatul vostru plan strategic. Ne
bucurăm că avem în vasalul nostru Mircea un mare general. Îl felicităm
pentru scoaterea Dobrogii de sub turci. Banatul Severinului i-l dăruim în
semn de preţuire şi credem că aceasta îi va spori şi mai mult credinţa faţă
de noi. Cancelaria coroanei a întocmit actul de danie. Să-i duceţi domnului
Ţării Româneşti salutul suzeranului său!

Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate că niciodată o solie nu

umblase atât de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise trăsuri.
Prin altele, cai de schimb. Puţine ceasuri de odihnă îşi îngăduia comitele.
Bucuria prea mare îi dădea aripi. La Argeş primirea soliei se făcu fără
ceremonia de cuviinţă.
— Ai adus? întrebă vodă.
— Am adus, râse comitele Staicu şi se prăbuşi pe un scaun. Somnul îl
cuprinse în aceeaşi clipă.
Privindu-l, Mircea slobozi un hohot mare apoi dădu poruncă să fie
aşezat în dormitorul său. Comitele ajunsese la Argeş de unul singur.
Întreaga solie se răspândise frântă de oboseală de-a lungul drumului.
Un sfert de ceas mai târziu, trâmbiţele sunară pe ziduri. Boierii,
curtenii obişnuiţi, oştenii, slujitorii şi populaţia oraşului înţeleseră că se
dau unele veşti. Mulţi se înghesuiră în curtea domnească. Mulţi rămaseră
dincolo de porţi. Un crainic ieşi pe o terasă la stânga măriei-sale şi strigă
să se audă până departe:
— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată
Ţara Românească, stăpân al cetăţii Dârstorului şi peste toată Podunavia
până la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului.
Ultimele cuvinte ale titlului îi încremeniră pe oameni. Zurbagiul
cavaler Andrei, care niciodată nu-şi punea prea multe întrebări, aruncă
pălăria în aer şi răcni din toate puterile sale:
— Trăiască măria-sa Mircea!
După care chibzui:
„Să fiu al dracului, că m-a apucat o sete!… Iată un prilej ce mă
îndeamnă să sorb o găleată cu vin. Am să dau o fugă până la hanul «Doi
cocoşi». Însă dacă nu mă grăbesc, mi-o vor lua alţii înainte. Azi va curge
mult vin la Argeş.”
Capitolul 14

Proiectata vânătoare, atât de râvnită de Sigismund al Ungariei,

fusese amânată din nou. Unele tulburări ivite la Maæva şi Belgrad îi
întăreau credinţa că familia marilor nobili Horvathy ieşise iar la iveală. O
iscusită iscoadă îi adusese vestea că Ioan de Horvathy e ascuns la curtea
cneazului Lazăr al Serbiei, de unde încearcă „să muşte”. O mie de oşteni
porniseră din Buda către Belgrad. La Cluj şi Bistriţa, ca şi pe valea
Ampoiului, o seamă de valahi se ridicaseră împotriva nobililor prea
hrăpăreţi. Castele şi case fuseseră mistuite de focul răsculaţilor.
„Am primit o moştenire grea, socoti Sigismund. Poate că era mult
mai bine dacă rămâneam doar un principe al Brandenburgului. Ungaria e
azi prea dezbinată. Iar faptul că sunt străin îi îndepărtează de mine pe
mulţi nobili unguri, prea mândri pentru a se supune coroanei. Toate
silinţele noastre se lovesc de neîncredere.”
În sala tronului erau puţini curteni. Regele primise raportul ce i se
dădea zilnic, astfel că nu mai intră acolo. Nicolae de Gara îl salută vesel.
Ce-i păsa lui Nicolae de Gara? El era ungur. Era între ai săi.
— Măria-ta! îi şopti tânărul comandant. Un raguzan vă cere o
audienţă. Eu l-am ascultat şi cred că merită să o faceţi şi voi.
— Bine! Adu-l în cabinetul meu de lucru!
Tânărul se îndepărtă zâmbind.
„Poate că a venit vremea să avem o pârghie cu care să-l manevrăm
pe valahul Mircea”, gândi el.
Reveni curând cu un bărbat voinic, nu prea înalt, dar lat în umeri şi
îmbrăcat în straie de mare preţ.
— Măria-ta! salută oaspetele şi rămase cu un genunchi la podea.
— Ce doriţi, domnule? îl întrebă Sigismund cu vădită răceală.
— Măria-ta, vă aduc de la Raguza salutul prinţului valah Vlad.
— Vlad? Cine mai e şi ăsta?
— Fiul cel mare al răposatului Dan-voievod, cel ce a fost domn al
Ţării Româneşti înaintea lui Mircea şi apoi împreună cu acesta.
— Da, bine, îi mulţumim! Numai pentru atâta aţi venit aici?
— Nu, măria-ta. Stăpânul meu, Vlad, are aceleaşi drepturi la coroana
Ţării Româneşti ca şi unchiul său Mircea. Ba chiar mai mari.
Sigismund îl privi iute pe Nicolae de Gara şi parcă se înţeleseră
dintr-o fulgerare.
— Vă ascult, domnule.
— Măria-ta, stăpânul meu îşi cere drepturile asupra coroanei…
— De la noi? îl întrerupse regele.
Raguzanul era un fin diplomat. Se aşteptase la o astfel de întrebare
şi îşi pregătise răspunsul din timp.
— Dar de la cine, măria-ta? Nu sunteţi voi suzeranul Ţării Româneşti?
„Asta cam aşa e”, gândi Sigismund.
— Domnule! grăi el precaut. Credeţi că aţi bătut la uşa cea mai
bună? Îl iubim pe vasalul nostru Mircea şi nu avem a ne plânge împotriva
credinţei sale. Pe voi nu vă cunosc. Poate că aţi venit doar pentru a ne
iscodi gândurile. Cu ce ne puteţi convinge că e altfel?
— Îl cunosc bine, măria-ta, râse tânărul comandant. Omul acesta e
cea mai bună iscoadă a noastră la curtea regelui Tvartko al Bosniei. Acum
patru ani a slujit în oştile părintelui meu. De trei ani lucrează cu noi.
— Atunci se schimbă lucrurile, zâmbi Sigismund cu bunăvoinţă.
Spuneaţi că stăpânul vostru îşi cere drepturile asupra coroanei din Ţara
Românească. Frumos! Foarte frumos! Ce puteri are el pentru asta?
— Nimic în afară de drepturi.
— Cam puţin, domnule.
— Nu tocmai. Câţiva mari boieri de la curtea voievodului Mircea sunt
de partea lui Vlad şi îl vor sprijini la vremea potrivită.
— Câţiva boieri, dar nu toţi. Şi cum ar dori să o facă?
— Nu ştiu, măria-ta. Eu am venit aici doar pentru a-i mijloci prinţului
o audienţă la palatul regal.
— Să-i spui stăpânului domniei-tale că îl aşteptăm. Prin domnul
Nicolae de Gara va ajunge la noi.
— Măria-ta, grăi raguzanul cam încurcat, bunăvoinţa voastră îmi dă
aripi, însă numai pe jumătate. Câteva rânduri către el din partea măritului
rege al Ungariei vor face mult mai mult.
— Bine! Mă voi gândi la asta. Peste trei zile să-l cauţi pe domnul
Nicolae de Gara.
După plecarea raguzanului, Sigismund şi tânărul comandant îşi
zâmbiră cu înţeles. Totuşi, suveranului îi lipseau unele limpeziri.
— E nimerit oare să-l invităm aici pe prinţul Vlad?
— Nu văd nimic rău în asta, măria-ta. E drept că Mircea nu ne-a
dezamăgit până acum, chiar dacă şi-a impus puterea în Banatul
Severinului, care de fapt a rămas tot în titulatura coroanei ungureşti, dar
o sperietoare nu strică. Din păcate, pe Vlad nu-l cunoaştem. În schimb,
domnul Ţării Româneşti e un mare general. Acest lucru nu trebuie să-l
uităm, fiindcă avem nevoie de oameni ca Mircea.
— Adevărat! Totuşi e bine să-l ţinem în frâu. În cazul unei alianţe a
lui Mircea cu duşmanii Ungariei, Vlad poate fi o bună pârghie în mâinile
noastre. Mă gândisem chiar să-l trimitem la curtea voievodului
Transilvaniei, unde să stea ca o permanentă ameninţare, însă nu e bine.
Asta ar însemna vrajbă pe faţă cu domnul Ţării Româneşti. Ar însemna
să-l îndepărtăm de noi pentru totdeauna.
— Aşa e! Pe Vlad îl vom ţine în rezervă. De va fi necesar, îl scoatem
de la cutiuţă. De nu, nu. O discuţie cu el nu ne angajează cu nimic. Poate
că e necesar să-i dăm şi unele speranţe.
— Eşti un sfetnic înţelept, râse regele. Îi voi trimite câteva rânduri
fără a pomeni vreun nume pentru ca o astfel de scrisoare să nu poată fi
folosită cândva împotriva noastră, mai ales că nu avem dovezi de
încredere în prinţul Vlad. Ea va suna astfel:

„Domnule, avem plăcerea să vă invităm peste două săptămâni la o

partidă de vânătoare.
Sigismund

— Minunat concepută! Minunat! se entuziasmă Nicolae de Gara. Mie

nu mi-ar fi trecut prin minte un astfel de text. Această scrisoare poate fi
adresată oricui.
 *

Ileana Bethlen se instalase la Buda într-o casă impozantă, a cărei

grădină cu flori şi arbori falnici se întindea până pe malul Dunării. Un mic
palat cu terase şi balcoane ce ofereau o frumoasă privelişte asupra apelor
fluviului. Slujitorii, mulţi la număr, locuiau într-o clădire anexă, aflată în
spatele monumentalei locuinţe. Înfăţişarea tinerei contese din
Transilvania, luxul ce o înconjura şi titlul greu hotărâseră să i se deschidă
numeroase uşi la Buda. Nu trecuse nici măcar o lună. O seamă de
admiratori roiau în jurul ei. Tânăra doamnă ştia să menţină cu tact un
echilibru între proaspeţii curtezani. Iar dacă preferinţele Ilenei se
aplecaseră abia vizibil spre contele Tolmay, primul secretar al lui Nicolae
de Gara, doar acesta pricepuse vag unele semne de bunăvoinţă din partea
frumoasei doamne. Ileana chibzuise adânc. Încă de la curtea voievodului
Transilvaniei aflase că Sigismund şi Nicolae de Gara se consultă şi iau
hotărâri în toate problemele regatului. Tânărul comandant al oştilor
Ungariei era greu de abordat. Despre intelingenţa lui sclipitoare ştiau
mulţi. Iar pe un astfel de om greu îl poţi descoase. Apoi, Nicolae de Gara
avea o soţie care strălucea printre frumuseţile de la Buda. Şi chiar dacă el
ar fi căutat o aventură, privirile sale nu în jos puteau coborî. Cineva îi
şoptise odată Ilenei că Nicolae de Gara îşi aţintise ochii asupra tinerei
regine. Dar pe clevetiri nu se putea pune temei. Aşa stând lucrurile,
contele Tolmay părea cel mai indicat pentru ca ea să ajungă la secretele
coroanei, fiindcă primul secretar al lui Gara era firesc să cunoască multe
din tainele palatului regal.
Într-o plăcută după-amiază din primele zile ale lui septembrie, Ileana
şi contele Tolmay şedeau pe o minunată terasă cu vederea spre Dunăre.
— Doamnă! grăi secretarul. Aveţi o casă încântătoare, iar voi îi daţi
strălucirea de cuviinţă.
— Oh! râse ea, învăluindu-l într-o privire ce spunea multe inimii lui.
Palatele noastre din Transilvania întrec de departe această modestă
clădire. Poate nu ştiţi că regretatul meu soţ mi-a lăsat o avere mult prea
mare pentru o biată copilă ce se simte strivită sub apăsarea ei.
— Interesant! exclamă tânărul secretar. Până acum ştiam că doar
sărăcia îl striveşte pe om. Cred că aveţi o structură interioară plină de
adâncă sensibilitate. Numai aşa îmi pot explica suferinţa voastră.
— Vai, domnule, să nu vorbim despre mine! îl dojeni cu blândeţe.
Sunteţi primul bărbat care calcă aici, iar dacă vă port un interes ce nu vi-l
pot ascunde… îşi tremură genele, parcă speriată de vorbele scăpate fără
voie.
Ochii lui Tolmay se aprinseră brusc. Privi spre faţa ei îndelung, fericit
că îl lasă a cuteza. Chipul gazdei, uşor îmbujorat, cu pielea delicată ca o
petală, cu ochii mari, vii, încărcaţi de căldură, îl ameţi o clipă.
— Continuaţi, doamnă…
— A, nu! păru să-şi revină. Doream să ştiu cât mai multe despre voi.
Poate că-i doar acea teribilă curiozitate, atât de specifică nouă femeilor.
— Ultimele voastre cuvinte m-ar fi mâhnit dacă le lipsea acel „poate”.
„E inteligent, chibzui ea. Ştie să cumpănească vorbele şi să le
înţeleagă rostul.”
— Doamnă, continuă el, prea multe lucruri mari nu am a vă spune.
Mă trag dintr-o familie de cumani, creştinaţi pe la începutul domniei
fostului rege Ludovic. Bunicii mei au venit în Ungaria cu frumoase averi ce
le-au dat dreptul la înnobilare. Dar desele războaie, cât şi unele conflicte
cu alţi nobili megieşi, au spulberat vechile bogăţii. De-a lungul timpului,
ne-au rămas doar titlul de nobili şi două case cam în paragină. Faptul că
părintele meu s-a distins în câteva bătălii mi-a asigurat protecţia lui
Nicolae de Gara. Şi cam asta e tot. Încerc să refac vechea noastră
strălucire. Poate voi reuşi cândva.
— Aveţi nevoie de bani? De un împrumut? se interesă ea pe un ton
afectuos.
— Nu, zâmbi Tolmay. Pentru asta găsim destui cămătari la Buda.
Poziţia mea îmi deschide multe uşi.
— Înţeleg. Cred că munciţi peste măsură. Doar nu-i uşor să refaceţi
tot ce s-a pierdut. E drept că nu aveţi bogăţii, în schimb prietenia
domnului de Gara valorează aur, îl flată ea. Domnul de Gara vă ajută?
— Mai mult decât sperasem.
— Curios! Credeam că un tânăr nobil ca voi îşi petrece timpul altfel.
Mai plăcut.
— Da de unde? râse el. Dimineţile mele se consumă în rezolvarea
corespondenţei. Doar cancelaria palatului are mai multă corespondenţă
decât noi. Uneori lucrez chiar până seara.
— Şi eu, care speram să ieşim mâine la o frumoasă plimbare cu
barca! oftă ea. Totuşi pricep. Înaltele voastre preocupări stau mai presus
de orice dorinţă măruntă.
— Mâine am o zi foarte grea. În Transilvania, la Maæva şi la Belgrad,
au izbucnit răscoale. Ştafetele sosesc des. Comandanţii oştilor cer mereu
alte instrucţiuni. Marele nobil Herman de Cilli va avea o lungă convorbire
cu stăpânul meu. Convorbire la care nu pot lipsi, spuse cu mândrie greu
reţinută. Un raguzan trimis al prinţului valah Vlad mă roagă de câteva zile
să-i înlesnesc o audienţă la Nicolae de Gara. I-am satisfăcut cererea
numai după ce m-am convins că temeiurile ei îl vor interesa pe stăpânul
meu. Vă închipuiţi că vin prea mulţi oameni la noi, cu tot felul de cereri.
— Ah, ce plicticos va fi!
— M-am obişnuit.
— Vă cred. Păcat că mâine nu sunteţi liber! oftă ea.
— Aş putea după prânz.
— Atunci, vă aştept. La ce oră?
— Asta nu ştiu. Poate că ar fi bine către seară.
— Straşnic! bătu ea din palme. Cinăm împreună.
Fericit că obţinuse atât de mult, contele Tolmay părăsi cocheta
clădire cu paşi mai vioi decât venise acolo. Gândurile sale porniseră să
zburde către înălţimi ameţitoare. Averea uriaşă a familiei Bethlen era bine
cunoscută. Dacă va obţine mâna aceste frumoase femei, ar putea aduce
neamului său vechea strălucire.
Ileana Bethlen privi în urma lui la fel de preocupată.
„Avea dreptate comitele Staicu, reflectă ea. Un bărbat nu ar fi putut
obţine atâtea ştiri câte am căpătat eu azi. Domnul Tolmay e inteligent,
dar a simţit nevoia să se laude pentru a creşte în ochii noştri. E uimitor
cât de guralivi devin uneori bărbaţii alături de o femeie. Mâine seară va
trebui să aflu cine-i raguzanul şi la ce han a tras. Voi folosi o întreagă
strategie a vorbelor, fiindcă în astfel de împrejurări cea mai mică bănuială
a secretarului poate strica totul. Credeam că Vlad e mort. Nimic nu s-a
mai auzit de el în ultimii ani. El are averi mari în Ţara Românească. De ce
oare nu merge la Argeş? De ce se fereşte de Mircea? Şi, mai ales, de ce
îşi trimite oamenii la Buda?”

Trecuseră două zile. Raguzanul intră la hanul „Doi porumbei” cam la

vremea prânzului. Cei patru oameni ai săi îl aşteptau în sufragerie, unde
gustau un minunat vin adus tocmai din comitatul Zala. Trimisul lui Vlad la
Buda era mulţumit. Întrevederea avută cu Nicolae de Gara şi secretarul
acestuia, apoi audienţa de la palatul regal îi aduseseră mari speranţe.
Obişnuit cu astfel de sarcini, raguzanul ştia bine că încercarea lui Vlad are
sorţi de reuşită doar dacă s-a ivit o conjunctură favorabilă. Altfel cei mari
nu-ţi întind o mână când eşti lipsit de puteri. Totuşi, primise această
însărcinare, fiindcă, în calitate de iscoadă a regatului, aflase că există o
oarecare neîncredere între curtea din Buda şi cea de la Argeş. În caz de
reuşită a planurilor lui Vlad, el se va alege cu zece mii de ducaţi veneţieni.
Pentru o astfel de sumă, cine nu ar fi alergat?
În casa frumoasei doamne Ileana Bethlen, contele Tolmay petrecuse
o seară plăcută, încheiată peste aşteptări cu un sărut. Gazda i-l oferise pe
merit. Printr-o seamă de întrebări chipurile naive, prin manevre iscusite
pe care o femeie le poate face cu multă fineţe, Ileana aflase că peste
două zile raguzanul va primi de la Nicolae de Gara o scrisoare a regelui
Sigismund către Vlad. După plecarea oaspetelui, tânăra doamnă rămase
cam dezorientată.
„Comitele Staicu mi-a promis un cavaler care să mă ocrotească aici,
gândi ea. Totuşi, de la sosirea mea la Buda, încă nu i-am simţit prezenţa,
şi doar ştiu să privesc în jur. Oare să nu fi putut veni, sau nu m-am
priceput eu să-l descopăr? Poate era mai bine dacă ocrotitorul meu mă
urma ca slujitor al casei. Numai micuţul cavaler ce nu arată haruri prea
mari în privinţa voiniciei m-a căutat de două ori şi mi-a arătat inelul de
recunoaştere. Din păcate, n-am avut ce să-i dau. Aflarea secretelor curţii
regale de la Buda cere timp. Va trebui să pun mâna pe scrisoarea
raguzanului. Acum îl ştiu cum arată la chip şi cunosc hanul la care şi-a
aflat găzduire. Cei patru slujitori ai săi par a şti să mânuiască o spadă
cum se cuvine şi îi stau în preajmă. Mi-e teamă că nu prea am şanse.
Micuţul meu cavaler, căruia am reuşit să-i aflu urma la «Hanul
cumanilor», unde se dă drept negustor de piei, are un singur slujitor.
Puţin, foarte puţin pentru ce doresc eu. Îl voi chema pe cavaler la mine în
seara aceasta.”
Un ceas mai târziu, Grama se prezentă la casa Ilenei destul de mirat.
Printr-un slujitor al tinerei doamne, primise invitaţia şi era mânios că
aceasta reuşise a-i da de urmă. Gazda şi oaspetele luară loc într-un mic
salonaş.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Grama, nemulţumit de procedeul ei.
— Da, domnule, altfel nu vă căutam pe la toate hanurile din Buda şi
de dincolo de porţile oraşului.
Îi povesti tot ce ştia despre raguzan. Micuţul cavaler scăpă un fluierat
uşor.
— Cu siguranţă că raguzanul va părăsi oraşul de îndată ce va avea
scrisoarea lui Sigismund, continuă ea. La hanul „Doi porumbei” nu poate fi
atacat, ci numai pe drumul său de întoarcere. Dar cu cine să o facem?
Slujitorii mei nu se pricep la mânuirea armelor şi nici nu mi-ar conveni
să-i folosesc. N-am destulă încredere în ei. Păcat că nu i-am adus pe
vechii mei servitori de la Cluj! Poate că n-ar trebui să vă mărturisesc, însă
nu am încotro. Când am plecat spre Buda mi s-au dat asigurări că voi fi
ocrotită de un cavaler. Spre marea mea părere de rău, nu-l ştiu. Acum
ne-ar fi de mare folos.
— Îl ştiu eu, doamnă, se hotărî Grama. E drept că am primit poruncă
să mă prefac că nu-l cunosc, fiindcă de va cădea unul dintre noi e bine să
nu-i tragă după el şi pe ceilalţi. Însă e tot atât de drept că nimeni nu a
prevăzut o astfel de situaţie. Doamnă, puteţi dormi liniştită. Voi da de
urma cavalerului. Mă voi ocupa şi de raguzan. Hanul „Doi porumbei” va
sta sub observaţia noastră în orice clipă.
— Să nu încercaţi a-l lovi la han!
— Ah, doamnă, râse Grama. Credeţi că facem noi astfel de prostii?
Moartea raguzanului ar da loc la bănuieli. S-ar afla de îndată că cineva
ştie de rosturile sale aici. Atacul asupra lui va fi undeva pe drumul de
întoarcere către Raguza.
— Cavalere! grăi după o clipă de gândire. Aş vrea să fiu de faţă la
acel atac.
— De, ştiu eu? Nu prea se cuvine ca o nobilă doamnă…
— Nu vă faceţi griji. Sunt tânără, ce-i drept, dar întreceri de arme am
văzut adesea,
— Fie! hotărî micuţul cavaler. Veţi primi vorbă de la mine. Totuşi, nu
prea îmi place să vin pe uşa din faţă. Găsiţi cumva o soluţie mai bună?
— Cred că da. În acest salonaş nu intră nimeni. Fereastra lui va fi
deschisă în fiecare seară. Am să vă aştept.
În cea de-a treia seară, tânărul Grama reveni la casa Ilenei nu mult
după ce înnoptase de-a binelea. Sărise peste zidul împrejmuitor şi, la
adăpostul copacilor, ajunse până la fereastra salonaşului. Aşa cum
conveniseră amândoi, aceasta era deschisă, iar gazda şedea într-un jilţ
atât de aproape, încât ar fi putut atinge pervazul cu mâna.
— Sunt aici, doamnă, şopti cavalerul.
— Vă aşteptam, răspunse Ileana întorcându-se doar pe jumătate. Ce
veşti?
— Raguzanul şi-a plătit datoriile la han şi a dat poruncă să i se
pregătească trăsura pentru mâine dimineaţă. Va pleca la drum îndată ce
se vor deschide porţile.
— Dar nu ştim pe unde o va lua.
— Se poate? Există un singur drum de trăsură. El coboară o vreme
de-a lungul Dunării.
— Apoi, nu ştim dacă are scrisoarea.
— Cred că a primit-o. Acum câteva ceasuri un slujitor l-a chemat la
palatul lui Nicolae de Gara. Când a ieşit de acolo, chipul său arăta mare
satisfacţie.
Mai discutară câteva minute în şoaptă, după care Grama părăsi
grădina şi se mistui curând în întunericul străzilor.
 *

De îndată ce se deschiseră porţile cele mari ale oraşului, o trăsură

părăsi Buda şi coborî de-a lungul fluviului în goana cailor. La cel mult un
sfert de ceas după prima, o altă frumoasă trăsură luă acelaşi drum, dar,
cum călătorii aveau mult de mers, aceasta se mişca ceva mai încet.
Dimineaţa plăcută, cerul înalt şi limpede, caii buni arătau că totul se
desfăşura după voia călătorilor. Adâncit în gânduri, trimisul lui Vlad nu
cătă la minunatele locuri din jurul fluviului. Nici trei dintre ortaci nu
păreau atraşi spre admirarea peisajului atât de proaspăt, ci închiseră ochii
şi aţipiră curând. Numai ultimul dintre ei, aflat pe capră, în postură de
vizitiu, dădea locurilor mai multă atenţie.
Trecuseră două ceasuri. Trăsura intrase într-o pădure. Hăţişurile
parcă sugrumau drumul, gata să-l acopere. În zona aceea, unde Dunărea
ieşea uneori din matcă, nu erau sate. Tropotul plăcut al cailor pe
drumeagul uscat se auzea până departe. În jur, nici ţipenie de om.
Undeva, prin desişuri, cânta cucul. La un cot al drumului, presupusul
vizitiu tresări şi opri tocmai la vreme. Trasă de-a latul, o trăsură le bara
trecerea. Şocul îi trezi brusc pe cei din trăsură. Mirat, raguzanul privi prin
fereastră. În faţa trăsurii, patru bărbaţi, dintre care trei cu spade în mâini,
iar cel de-al patrulea cu o toporişcă, aşteptau într-o poziţie mai mult
decât grăitoare.
— Ce doriţi? întrebă raguzanul încruntat.
— O partidă de scrimă cu domniile-voastre, îi răspunse un blond
înalt, chipeş la trup.
Raguzanul cântări din ochi situaţia. Erau cinci spadasini buni contra a
trei lotri, fiindcă cel cu toporişca nu avea şanse împotriva unei spade.
La rândul ei, Ileana Bethlen chibzui îngrijorată:
„Mi se pare că am intrat într-un joc periculos. Tinerii care mă însoţesc
sunt în inferioritate. După cum îşi agită spadele, cei cinci raguzani par
greu de învins. De vor pierde prietenii mei, şi asta e aproape sigur,
situaţia mea va fi destul de proastă. Ce explicaţie aş putea să dau la Buda
în cazul când raguzanul se va întoarce din drum şi va spune acolo că mă
aflam printre cei care l-au atacat? Abia acum îmi dau seama de prostia
făcută. Prea m-am încrezut în lăudăroşenia domnului Grama.”
Îi veni o idee. Una din acele idei strălucite ce schimbă adesea soarta
lucrurilor, chiar în situaţii disperate.
— Domnilor! strigă ea cu un glas cât putu de jalnic. Aceşti oameni
m-au răpit din casa mea de la Buda şi nu ştiu ce gânduri au cu mine.
Când am părăsit porţile oraşului, nu am putut să strig ajutor fiindcă
şedeam sub ameninţarea unor cuţite. Salvaţi-mă, domnilor!
Cavalerul blond îi înţelese jocul. Pe faţa lui frumoasă apăru un
zâmbet abia vizibil. Era limpede că tânăra doamnă nu credea într-o
victorie a lor.
— Asta nu ne priveşte pe noi, răspunse raguzanul cu indiferenţă.
Descurcă-te, doamnă, cum ştii! După ce-i căsăpim pe aceşti lotri, n-ai
decât să te întorci la Buda, însă pe noi să nu contezi.
Ileana Bethlen privi începutul luptei cu inima strânsă. Socotindu-l pe
blond mai periculos prin simplă impresie, raguzanul cu unul dintre
oamenii săi se avântă către acesta. Gogoaşă ieşise în întâmpinarea
adversarului său la fel de zâmbăreţ ca şi blondul, pe care îl copia în
amănunţime, şi grăi într-o ungurească destul de bună:
— Domnule, iertaţi-mă că îndrăznesc împotriva voastră cu o
toporişcă. O fac numai pentru că la spadă sunt prea bun. Greu întâlnesc
unul pe măsura mea.
— Nu face nimic! râse omul raguzanului, convins că are o pradă
uşoară. Spada mea îţi va da iertarea de pe urmă.
Gogoaşă îl salută pe raguzan după moda Apusului, izmenindu-se de
mai mare dragul. Apoi, spre uimirea adversarului şi mai ales a Ilenei
Bethlen, toporişca porni prin aer de pe la vreo patru cinci paşi, atât de
iute, încât omul nu mai avu vreme să se ferească. Un strigăt de moarte şi
spada slujitorului căzu odată cu acesta. Însă mirarea Ilenei nu mai
cunoscu margini când observă asalturile blondului. După ce respinse cu
laterale simple cele câteva lovituri ale adversarilor, Arad îşi dădu seama
că are în faţă nişte spadasini mediocri. Nişte oameni care au învăţat
corect apărarea şi atacul, dar lipsiţi de fineţe, de artă. Zâmbi şi sări brusc
spre dreapta. Raguzanul şi slujitorul, prea grăbiţi, se ciocniră între ei.
Scurtul moment de răgaz îi fu suficient blondului să împungă în plin.
Raguzanul se poticni şi căzu. Înspăimântat de uluitoarea schimbare,
slujitorul îşi căută salvarea către hăţişurile pădurii, însă o făcu prea târziu.
Eliberat de greutatea asalturilor, blondul privi o clipă desfăşurarea luptei.
Convins că lucrurile merg bine, îşi şterse spada calm şi reveni la trăsură.
Micuţul Grama, încântat de o întrecere cu spada, îi adresa adversarului o
seamă de cuvinte frumoase. Două dintre loviturile cavalerului, măiestrit
pregătite, nimeriseră în plin. Iar ultima păru o simplă formalitate. Doar
Cotae, care încă nu ajunsese la desăvârşirea cunoştinţelor în taina
scrimei, suportase câteva asalturi grele şi se alesese cu o uşoară
împunsătură în umăr. Situaţia lui nu era de invidiat. Numai dârzenia îl
opri să nu o ia la sănătoasa. Apoi veni ajutorul cumătrului Gogoaşă.
Toporul său căzu dintr-o parte şi încheie lupta.
„Doamne-Dumnezeule! gândi Ileana Bethlen. În viaţa mea nu am
văzut o astfel de întrecere. Acum înţeleg vorbele lui Staicu. El a ştiut ce
oameni îmi trimite.”
— Sunteţi rănit, cavalere? îl întrebă pe blond.
— Nu, doamnă, râse acesta. Am avut noroc, încheie cu modestie.
— Nu prea credeam în victoria domniilor-voastre. De-a lungul
drumului îmi făcusem curaj, dar când i-am văzut pe raguzani
aşteptându-vă gata de luptă, îmi pierise nădejdea.
— Ştiu, doamnă, râse Arad. Micuţul Grama nu prea arată a voinic.
Totuşi, a câştigat un turnir de spadă la Argeş.
— El?
— El, doamnă.
— Dar voi? Aţi luptat cu doi adversari parcă în joacă.
— Am avut noroc, repetă blondul.
— Da, da, înţeleg, murmură tânăra doamnă. Sunteţi un mare
spadasin. Poate cel mai mare pe care l-am văzut. Şi vă rog să mă credeţi
că nu am văzut puţini. De fapt, comitele Staicu mi-a pomenit despre
înaltele haruri ale cavalerului care îmi va fi ocrotitorul din umbră la Buda.
Grama căută prin ascunzişurile hainei raguzanului şi găsi scrisoarea
lui Sigismund. I-o întinse apoi Ilenei, fiindcă el avea alte treburi. Îi ajută
pe ceilalţi să care trupurile foştilor adversari către apele domoale ale
Dunării. Tânăra doamnă citi scurtul mesaj adresat lui Vlad.
„Hm! socoti ea îngândurată. Prea multe vieţi pierdute pentru o biată
scrisoare! Ce timpuri! Va fi oare cândva altfel?”
Caii raguzanilor fură eliberaţi, iar trăsura, împinsă de braţe puternice,
se mistui curând sub învelişul apelor.
— Acum ne întoarcem la Buda, hotărî blondul. Prietene Grama,
mâine în zori pornim spre Ţara Românească. Misiunea noastră pe lângă
curtea regelui Sigismund a luat sfârşit.
— Credeam că numai domnul Grama va duce scrisoarea, interveni
Ileana Bethlen, contrariată.
— Regretăm, doamnă, răspunse blondul. Eu am primit alte porunci
decât voi. De vreme ce vă cunoaşteţi ocrotitorul, nimic nu mă mai reţine
aici. Locul meu şi al prietenului Grama se vor ocupa cu alţi cavaleri.
— Să cred că vă feriţi de mine?
— Nici vorbă. Mi s-a poruncit să plec de îndată ce mă recunoaşteţi.
Sfinţia-sa Lazăr a chibzuit bine. O cădere a voastră m-ar trage fără rost şi
pe mine.
— Doar nu vă închipuiţi că mă poate sili cineva să vorbesc.
— Îmi închipui, doamnă, şi vă doresc să nu cunoaşteţi răutatea
caznelor, zâmbi Arad. Au fost oameni mai tari care sub apăsarea caznelor
n-au putut rezista. Şi chiar dacă ar fi altfel, sunt nevoit să ascult de
porunca ce mi s-a dat.
— Poate că aveţi dreptate.
— Din păcate, am.
— De vreme ce plecaţi mânine, cred că astă-seară putem sărbători
despărţirea noastră.
— Şi eu cred.
— Atunci vă aştept când începe a se întuneca.

Înnoptase. În casa Ilenei Bethlen ardeau o seamă de lumânări.

Slujitorii pregătiseră o cină asemănătoare cu un ospăţ. Cotae şi Gogoaşă îi
imitară pe cei doi cavaleri, astfel că închinară primele pahare în sănătatea
gazdei. Dar vinul bun îi făcu să uite manierele alese către care râvneau la
trezie şi numai din această cauză lepădară paharele în folosul carafelor.
Minunata lor comportare de peste zi le adusese multe laude din partea
seniorilor Grama şi Arad.
Oricât încercase Ileana Bethlen peste zi să alunge gândurile ce
reveneau asupra blondului, nu-i reuşise. Îndrăzneala acestuia, ochii săi
parcă aplecaţi către uşoară ironie, ca şi întreaga înfăţişare, o urmăriseră
fără pic de răgaz. Întâlnirea cu el fusese o adevărată revelaţie pentru ea.
Simţise din prima clipă că blondul e omul pe care îl aşteptase în visările
ei.
Acum erau amândoi într-un colţ al frumoasei sufragerii. Ileana îşi
pusese o rochie neagră dintr-un material subţire ca voalul. Croiala ei
elegantă îi scotea bustul în relief, punându-i în valoare pieptul uşor
împlinit, umerii rotunzi, uimitor de albi, delicaţi, şi talia subţire. Nu
folosise farduri, fiindcă faţa ei plină de frăgezime, peste care cei douăzeci
şi cinci de ani încă nu apăsaseră, arăta ca a unei copile nevârstnice.
Contrastul între negrul rochiei şi albul trupului ştia că o avantajează. Ochii
ei mari, luminoşi, parcă îşi schimbau culoarea de la o clipă la alta. Încerca
prin mici gesturi să-şi stăpânească surescitarea, cu toate că nu era cazul.
Arad avea prea puţină experienţă pentru asta. E drept că o privise
înmărmurit când intrase în casă. Dar temeiuri erau destule. De dimineaţă,
Ileana arătase mai puţin strălucitoare. De dimineaţă i se păruse o femeie
frumoasă şi atât. Acum parcă era alta. Parcă întreaga ei făptură
răspândea lumină şi strălucire. „Prin care miracol?” se întrebă el. În zori
purtase părul bogat pe umeri. Acum îl avea strâns în coc greu. În zori
folosise o rochie strânsă la gât. Acum gâtul şi umerii, puşi în valoare cu
fină ştiinţă, instinctivă uneori la femei, îi aduceau alte haruri. Venind spre
casa tinerei doamne, gândurile blondului călătoriseră către valea
Prahovei. Către Irina. Dar, curios! acele gânduri se pierduseră undeva
într-o ceaţă. Glasul ei îl făcu să tresară.
— Vă rog să mă urmaţi, cavalere! Mi se pare că ne vom despărţi în
curând. Tot ce-i frumos în lume ţine de obicei tare puţin. Aş dori să vă fac
unele daruri.
Îl conduse într-un salonaş de la etajul clădirii.
— Aşa este, doamnă, răspunse Arad. Vă doresc mult noroc în greaua
voastră misiune de aici şi sper să ne revedem cândva în Ţara
Românească, adăugă politicos.
— Mulţumesc! Prin strălucita voastră victorie de azi mi-aţi amintit
despre acei minunaţi cavaleri de basm pe care i-am îndrăgit de când eram
copilă. Cuvinte de admiraţie i se cuvin şi domnului Grama. El ne-a arătat
o adevărată artă a scrimei. Nu-i pot uita nici pe tinerii voştri scutieri,
îndrăzneţi şi harnici în mânuirea armelor. Domnule, sunt îngrozitor de
bogată şi îmi îngădui multe. Acum, de despărţire, îi dăruiesc domnului
Grama cincizeci de ducaţi veneţieni, iar scutierilor câte zece. Pentru voi
am ceva mai aparte. Un mic medalion de aur pe care l-am moştenit
cândva… dar n-are importanţă. Îmi îngăduiţi?
— Vă rog, doamnă!
Ileana se ridică pe vârfuri şi îi trecu lănţişorul în jurul gâtului. O clipă,
fu ispitită să-şi rezeme fruntea de pieptul tânărului cavaler. Apoi se
pomeni că vorbeşte fără noimă şi curând îi păru rău pentru frazele
scăpate necontrolat.
— Am fost căsătorită cu tânărul conte Bethlen. Era un om deosebit.
Poate că merita chiar mai mult decât i-am putut oferi eu. De cinci ani
sunt văduvă. De câţiva ani lucrez pentru binele Ţării Româneşti. În toţi
aceşti ani am schimbat un singur sărut cu un secretar al domnului Nicolae
de Gara. Sărutul acela nu l-am putut ocoli, pentru că m-a dus la
descoperirea raguzanului. Oamenii mă socotesc, poate, o văduvă bogată
şi uşuratică. Aş dori ca voi să credeţi altfel. Fiindcă… fiindcă… suntem din
acelaşi neam, se corectă la timp. Şi aş mai dori să vă sărut acum, la
despărţire, în semn de… în semn de rămas bun.
Mâinile ei se ridicară spre umerii cavalerului, cu ezitări, ca şi vorbele
pronunţate. Buzele atinseră obrazul aspru ca o părere. Tresări când
braţele lui o cuprinseră domol şi scăpă un mic scâncet, asemănător cu al
pruncului ce se întoarce în somn.
 În sufragerie, Grama, Gogoaşă şi Cotae, năuciţi de puterea vinului
bun, înlănţuiţi pe după umeri şi adunaţi ciopor bărbi în bărbi, cântau
molcom şi nefiresc de gravi:

Fetele de pe la Jii
Oare ce ascund în ii?

Pe urmă se opreau brusc, plescăiau din buze cu şiretenie de oameni

chercheliţi, pronunţau răspunsul triumfători, rămâneau o clipă sub
apăsarea imaginaţiei, apoi continuau la fel de gravi. Pe la jumătatea
acelui cântec vesel, Gogoaşă bătu cu pumnul în masă şi grăi nemulţumit:
— Ho, domnilor! Cu oltencele e clar. Sunt grozave… sunt date naibi…
însă de o olteancă te lipeşti mai greu. Îţi dă peste mână din te miri ce. Pe
Ampoiul nostru e altfel. Să fiu al dracu’!
— Adică? se încruntă Cotae, căruia cântecul cu oltencele îi plăcea
grozav, iar întreruperea lui aducea a osândă. Adică ce-i pe Ampoi?
Gogoaşă râse viclean, cu gura până la urechi. Inventase un cântec
acolo, pe loc, şi era sigur că atât Grama, cât şi Cotae vor rămâne
încremeniţi de admiraţie. Încrezător în părerile sale, porni să viersuiască
pe aceeaşi melodie de adineauri:

Fetele de pe Ampoi…

Dar catastrofa adesea vine când te aştepţi mai puţin. Urmarea

cântecului îi umblase prin minte destul de clar. Acum pierise. Gogoaşă
transpiră din cauza încordării, însă fără folos.
— Ei, care-i urmarea? îl privi Grama la fel de încruntat.
— Păi, asta e tot, bâigui Gogoaşă încercând să se salveze cât de cât.
Un cântec nu trebuie să fie lung, ci să aibă miez, încheie triumfător că-i
venise o astfel de idee.
— Ai brodit-o, rîse Cotae cu dispreţ. Mi-ai turtit pălăria. Unde vezi tu
miezu’?
— Eu îl văd. Cine nu-l vede n-am ce-i face dacă atâta îl duce mintea.
Află că fetele de pe la noi sunt leac pentru rană, ca s-o ştii şi pă asta…
— Adică? îl întrerupse lunganul. Adică sunt cam…?
— Fetele de pe Ampoi? se zbârli Gogoaşă. Află că n-ai nimerit-o. La
noi dacă tăinuieşti cu o fată, abia după doi ani te pofteşte în faţa porţii de
la uliţă. După alţi patru ani greu te primeşte în ogradă şi abia la adânci
bătrâneţi te lasă cum vrea Dumnezeu.
— Păi, dacă e aşa, ce rost are să mai pomenim despre ele? se
posomorî Cotae.
— Nu totdeauna, răspunse mărunţelul cam strâns cu uşa. Când o ceri
de nevastă se schimbă chestia. Vrea şi Dumnezeu mai iute.
Se ciorovăiră o vreme, apoi cântară din nou cântecul cu oltencele,
fiindcă cel început de Gogoaşă arăta fără noimă. Un lucru era sigur: pe
toţi trei îi cam prinsese dorul de ţară. Târziu după miezul nopţii, când uşa
se închise în urma cavalerilor şi a scutierilor, Ileana Bethlen rămase pe
întuneric şi simţi brusc apăsarea singurătăţii. Plânse pentru prima oară
după mulţi ani. Un plâns domol, fără suspine, fără hohote. Lacrimile o
mângâiară şi o înviorară ca ploaia cuminte ce cade binecuvântată asupra
pământului însetat.

Capitolul 15

Padişahul Murad se simţea ceva mai bine după băile cu sare şi fân
pregătite de medicul său florentin. În zori, ieşi la plimbare prin imensa
grădină a palatului imperial. Pe la răscrucile dese ale aleilor întâlnea
oşteni albi ori smoliţi la făptură, voinici şi tineri. Aceştia atingeau
pământul cu frunţile de îndată ce-i auzeau paşii. Zilele de la sfârşitul lunii
septembrie erau calme, plăcute, cu soare potolit. Frunzele copacilor,
îngălbenite de vreme sau roşcate, aveau încă strălucire, dar nu acea
tinerească frăgezime a primăverii, ci alta, mai palidă. Nervurile frunzelor,
atât de elastice cu luni în urmă, arătau acum băţoase. În faţa vântului de
toamnă, frunzele cântau altfel decât la vreme de primăvară. Mai sec, mai
uscat, mai solemn. Acolo unde aleile erau largi, unde nisipul se măcinase
peste vară, vântul ridica uneori rotocoale de praf, ca un semnal
prevestitor de stricarea timpului. În chioşcul său preferat cu podelele
acoperite de covoare moi, o tânără femeie, al cărei chip ascuns sub
obişnuitul voal se ghicea la fel de minunat ca şi trupul, pregătise cele de
cuviinţă pentru gustarea de dimineaţă a măritului padişah. Ispitit doar o
clipă de gesturile ei delicate, de unduirile corpului, Murad îi atinse braţul
şi-i dezveli faţa. Femeia încremeni, fericită că strălucitorul sultan o
observase. Dar el îşi retrase mâna uscată cam prea de timpuriu. Vechea
tuse îl încercă, la fel de rea. Privi ceaiul. Uitase de femeie. Apoi uită şi de
ceai.
„Allah a rânduit slab rosturile vieţii”, gândi Murad, observându-i pe
Ali şi Ibrahim.
Aceştia veneau spre el cu sprinteneala tinereţii ce se putea citi în
fiecare mişcare a lor. Padişahul uită din nou la ce reflectase cu o clipă
înainte. Le făcu un semn poruncitor să se aşeze la mica gustare. Tinerii
demnitari înfulecau cu poftă. El sorbi doar din ceaiul amărui.
„Allah a fost un mare nătărău! îşi aminti el. Cu un singur gest pot
curma viaţa şi tinereţea acestor oameni, însă mie nu sunt în stare să-mi
dăruiesc puţină vlagă.”
Femeia revenise. Îi servea la fel de sprintenă, la fel de atrăgătoare.
Murad observă cum privirile celor doi sfetnici se opresc asupra ei cu vădit
interes. Făcu un gest a lehamite.
— V-aţi gândit cum îi răspundem ghiaurului Mircea? întrebă aspru.
— Ne-am gândit, strălucitorule! răspunse Ibrahim. Acum nu-l putem
lovi cu oşti. În Asia războiul merge mai slab decât ne-am aşteptat. Greu
am putea ridica o oaste mare…
— Fleacuri! Prostii! îl repezi padişahul. Ţara Românească nu-i un imperiu.
Noi avem oşti care să le întreacă pe ale ghiaurului de douăzeci de ori. Nu
v-am chemat aici să vă văitaţi. O ştafetă mi-a adus ştirea că răscoalele
din Asia au fost înăbuşite în sânge. Acum e linişte acolo. Putem retrage
din Asia cincizeci-şaizeci de mii de oşteni şi asta ar fi doar jumătate din ce
avem acolo.
— Strălucitorule, vestea ne bucură! interveni marele vizir. Dar să nu
uităm că ghiaurii lui Mircea nu sunt singuri. Oştile Ungariei îi vor sprijini la
caz de nevoie.
— Nici asta nu mă opreşte, îl ţintui cu privirea. Acum se apropie
vremea iernatului. Spre miazănoapte, curând va începe timpul rău, cu ploi
şi cu frig. Iată ce ne face să amânăm lupta până la primăvara viitoare.
— Mărite padişah, se amestecă Ibrahim. Oare am folosit noi tot ce ne
trebuie, tot ce se cuvine în privinţa ghiaurului Mircea?
— Nu înţeleg.
— Mă gândeam la tratative. Poate că domnul Ţării Româneşti e
destul de speriat de îndrăzneala avută şi e gata să se supună imperiului.
— Te crezusem înţelept, Ibrahim. După tot ce ne-a făcut în
Dobrogea, după cum şi-a întins oştile de-a lungul Dunării, arată el a fi
speriat?
— Totuşi, ghiaurul ne-a dat semne de bunăvoinţă. Din scrisoarea lui
am înţeles că e gata să ne facă înlesniri asupra mărfurilor româneşti, iar
în următoarele săptămâni îi va elibera pe achingiii care au căzut robi la el.
Cine ar slobozi cinci mii de robi? Noi i-am tăia până la ultimul, dacă nu
ne-ar fi de folos. Cred că e bine să ducem tratative cu Mircea şi să-i aflăm
gândurile. Vă închipuiţi ce ar însemna să-l atragem pe ghiaur de partea
noastră? Am avea drum liber către miazănoapte până dincolo de Carpaţi.
Oştile lui împreună cu ale imperiului pot lovi Transilvania, Moldova şi chiar
regatul Ungariei. Chilia şi Cetatea albă ar intra în stăpânirea măritului
padişah. Oare nu merită să încercăm?
— Şi ce-i oferim ghiaurului? deveni Murad mai atent.
— Ajung şi la asta îndată. Mircea nu cred că are treizeci de mii de
oşteni, dar douăzeci cu siguranţă. Pentru a-l înfrunta, ne trebuie şi nouă
tot vreo douăzeci de mii. Pierderile pot fi mari. De ne vom învoi cu Mircea,
avem drum deschis către miazănoapte. Unindu-ne oştile cu ale lui, putem
ataca prin surprindere atât Moldova, cât şi Transilvania. Asta îi oferim
ghiaurului. Va fi domn peste toată ţara românilor de la Dunăre până la
graniţa cu ungurii şi polonii, de la părţile tătarilor până la apa Tisei. Lângă
el vor sta oştile noastre. De fapt, noi vom fi stăpânii. Şi în loc să-l avem
pe ghiaur ca duşman, el poate deveni un bun slujitor al imperiului. Aş mai
adăuga că Mircea se arată ca un om deosebit. Ne-a luat Dobrogea într-o
campanie de numai trei zile. Îndată după asta, oştile lui au intrat în
Banatul Severinului strigând: „Trăiască regele Sigismund de Luxemburg!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgânilor!” Banatul Severinului
care a fost cu ani în urmă al domnilor din Ţara Românească, a ieşit de sub
puterea coroanei Ungariei, chiar dacă a rămas în titlul ei de suzerană.
Mircea e atât de înţelept, de viclean, încât a ocupat Banatul fără luptă.
Ba, mai mult: regele Ungariei a fost nevoit a se preface că i-l dăruieşte ca
unui prieten. Iată faptele noi, aflate de iscoadele noastre la Buda. Acum e
momentul să-i arătăm ghiaurului prietenia noastră. În primăvară poate că
va îndrăzni şi mai mult. Iar de va trece încă o vreme, tare mi-e teamă că
prietenia cu noi nu-l va interesa. Cred că Mircea ţinteşte departe.
— Şi dacă va respinge tratativele cu noi?
— Îl vom lovi altfel. Acum câteva zile a venit la mine prinţul ghiaur
Vlad.
— Ăsta cine mai e?
— Fiul lui Dan-voievod, fostul domn al Ţării Româneşti. Vlad a venit
la noi cu rugămintea să-l ajutăm împotriva unchiului său Mircea.
 — Prostii! Unul ca el găsim oricând. Cui foloseşte un om care cere?
— Asta i-am spus-o şi eu la început. Însă, mărite padişah, ghiaurul
nu-i chiar atât de lipsit de puteri pe cât am crezut. El susţine că va găsi
sprijin la câţiva dintre boierii Ţării Româneşti.
— La câţiva? pufni Murad cu dispreţ. Să le ceară lor ajutor, nu nouă.
— O va face. Oameni de-ai săi se vor strecura în Ţara Românească
pentru a-i căuta pe boierii credincioşi lui. La vremea potrivită, aceştia pot
ridica o răscoală.
— Asta-i altceva, grăi Murad cu vădit interes. La caz de răscoală, ne
vor trebui puţine oşti pentru a-l doborî pe Mircea.
— Aşa crede şi Vlad. El speră să ia coroana Ţării Româneşti doar cu
două-trei mii de achingii.
— Şi ce promite în schimb?
— Supunere.
— Tu îl crezi?
— Nu.
— Nici eu. Dar asta are puţină însemnătate. Principalul e o răscoală
acolo. Dacă ghiaurii se încaieră între ei, noi vom fi primii în cetatea
Argeşului. Să-i spui că la momentul potrivit va primi ajutorul garnizoanei
noastre din Tîrnova!
— Strălucitorule! se înclină Ibrahim. Îi voi spune, însă mi-aş îngădui
să o fac mai târziu. Întâi să încercăm o solie la curtea lui Mircea.
— Da, uitasem. Prinţul Vlad să aştepte. Să pregăteşti solia pentru
tratative!
— E pregătită, râse Ibrahim. Măritul Ali-paşa şi cu mine ne-am
ocupat de asta. În două zile poate porni la drum.
— Cine va fi conducătorul soliei?
— Eu.
Murad îl privi cu plăcere. Era limpede că are un sfetnic înţelept şi
harnic, iar asta i se datora marelui vizir.
— Pe Vlad să-l trimiţi la mine! îi porunci Ali lui Ibrahim. Îi voi da
locuinţă şi bani. Îi arătăm prietenie şi sprijin fiindcă nu se ştie ce aduce
viitorul.

În timp ce la palatul imperial se pregăteau noile relaţii, bune sau

rele, cu Ţara Românească, Suhar-paşa, îngrozit de rapiditatea cu care trec
zilele, încerca mereu alte soluţii pentru prinderea Nufărului Alb. Padişahul
îi dăduse termen până la jumătatea lui octombrie. Din păcate, toate
încercările sale rămăseseră fără folos. Răgazul de timp devenea din ce în
ce mai scurt. Şeful poliţiei imperiale avea două alternative: să-l găsească
pe Nufăr printr-un mare noroc sau să-şi pregătească, în mare taină, fuga
la Genova. El îşi transportase acolo, de-a lungul timpului, aproape
întreaga avere. Îi era teamă de o nouă întâlnire cu sultanul. Boala îl
înrăise pe Murad, încât ajunsese să cheme călăul într-o toană de moment.
Cu el niciodată nu putea fi sigur de viaţa sa.
Fără a şti ce gândesc Ali, Ibrahim şi Murad, Suhar-paşa ajunsese să-l
bănuiască pe Fareddin tot prin logică. Oamenii săi îl urmăreau pas cu pas.
Suhar îşi amintise de iscusitul Enver. Acesta fusese cu ani în urmă unul
dintre cei mai străluciţi slujitori ai poliţiei imperiale. Dar căzuse în
dizgraţia lui Sabahaddin şi, de teamă, fugise la Sofia. Acum, Enver se afla
în faţa lui Suhar. Şeful poliţiei îl cântări din priviri. Enver era înalt, gras şi
moale în mişcări. Numai ochii săi scânteietori arătau agerime.
— Crezi că-l vei găsi pe Nufăr?
— Cred, strălucitorule! se înclină Enver. Mi-aţi arătat bănuielile
voastre asupra lui Fareddin şi mi se pare că suntem pe urma cea bună.
— Să nu uiţi că Fareddin e un înalt demnitar al curţii imperiale şi
rudă a măritului padişah. Orice greşeală te poate costa viaţa şi nu am
cum să te scap.
— Nu uit, strălucitorule. Din păcate, ce aţi făcut până acum nu a fost
bine. Prea mulţi oameni pe urmele lui. Există pericolul ca unul dintre ei
să-i şoptească o vorbă aşteptându-se la bună răsplată. Sau se poate
întâmpla ca el să observe că e urmărit.
— Şi ce propui?
— Să retrageţi toţi oamenii din jurul lui Fareddin. Îl voi pândi singur.
Dacă el e omul Nufărului Alb, nu are cum să-mi scape. Folosesc metodele
mele.
Şeful poliţiei imperiale nu avea de ales. Până acum, slujitorii săi
orbecăiseră în dezlegarea misterului ce-l înconjura pe Nufăr.
— Fie! aprobă Suhar-paşa.
— Mulţumesc, dar nu-i totul! Pe lângă preţul care s-a pus pe viaţa
Nufărului Alb, vreau încă pe atât.
— Vei primi.
— Apoi, am nevoie de împuterniciri.
— Nu înţeleg.
Enver zâmbi şi continuă sigur pe el. Atât de sigur, încât îl contamină
şi pe Suhar.
— Strălucitorule, după cum vedeţi, pornesc de unul singur în
căutarea Nufărului. Însă eu nu am o numire oficială şi nici nu doresc aşa
ceva. Cu cât voi fi mai neştiut, cu atât mai bine. Totuşi, în cazul că dau de
o urmă sau chiar peste omul nostru, poate că voi avea nevoie de sprijin
grabnic. La o astfel de situaţie e bine să mă pot bizui pe o împuternicire
dată de strălucirea-voastră. O împuternicire ce mă va face ascultat de
oricine.
— Cum vrei să sune ea?
— Simplu. Doar câteva cuvinte:

Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice

slujitor sau supus al imperiului.
Şeful poliţiei imperiale,
Suhar- paşa

Apoi, strălucitorule, întăriţi împuternicirea şi cu sigiliul vostru.

Enver părăsi palatul înaltului demnitar şi se pierdu curând în
mulţimea de pe străzi, convins că va da de Nufărul Alb. El ştia bine ce are
de făcut. Chibzuise temeinic şi observase că tocmai drumul cel bun fusese
ignorat de Suhar şi de oamenii acestuia.
Noaptea de sfârşit de septembrie căzuse blândă asupra oraşului
Adrianopole. Prin case, luminile se stingeau pe rând. Pe străzi trecătorii
deveneau tot mai rari odată cu apropierea miezului nopţii. Luna ieşea din
vreme în vreme printre norii ce ameninţau a ploaie. Aerul era greu.
Vântul se potolise. Întreaga natură parcă îşi reţinea respiraţia, aşteptând
primele picături de ploaie. Dar aceasta întârzia să vină. Un bărbat înalt, cu
pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină uşoară, străbătu
câteva străzi cu pasul omului grăbit spre locuinţa sa. După straie, aducea
a armean. Necunoscutul intră pe o stradă lăturalnică şi îşi continuă
drumul de-a lungul unui zid care împrejmuia grădina slăvitului paşă
Fareddin, cel ce se trăgea din numeroasa şi strălucitoarea familie a
padişahului. Luna ieşise dintre nori. Bărbatul privi iute împrejur. Apoi
aşteptă preţ de un minut sau două. Din nou luna se pierdu sub perdeaua
deasă a norilor. Presupusul armean prinse cu degetele muchia zidului,
făcu un salt uşor şi sări în grădină. Ghemuit lângă baza de jos a zidului,
nocturnul vizitator trase cu urechea. Liniştea era desăvârşită. Adăpostit de
tufe şi arbori, porni spre casa ce se vedea în depărtare ca o pată imensă.
Călca atât de uşor, încât nici un sunet nu răzbea de sub încălţările sale.
Ajunse curând lângă zidul casei. Alături era un platan frumos, ale cărui
crengi atingeau pereţii. Deasupra se vedea un balcon. La câţiva paşi de
nocturnul vizitator se afla o uşă. Omul duse mâna la buzunar, scoase o
cheie şi o deschise. Aerul călduţ îl învălui într-o clipă. Nişte scări de piatră
duceau către etaj. Bărbatul părea să cunoască bine drumul acela, fiindcă
porni să urce cu siguranţa celui ce a trecut adesea pe acolo. În partea
aceea a palatului, totul părea încremenit. Ajunse într-un hol mare, cu o
seamă de uşi laterale şi un coridor larg ce ducea undeva către inima
clădirii. Pe la jumătatea coridorului un sfeşnic încărcat cu lumânări de
ceară alunga întunericul din jur. Alături de sfeşnic, două străji tăinuiau
domol între ele. Sunetul glasurilor ajungea până la nocturnul vizitator ca
un bâzâit slab. Spre stânga se aflau alte trei uşi. Două mai înalte,
mascate de nişte draperii, după moda bizantină, iar a treia scundă,
destinată poate slujitorilor. Ascuns de întunericul holului, omul se apropie
de uşa din mijloc, intră după draperii şi deschise. În odaie ardea o singură
lumânare. Îmbrăcat în cămaşă de noapte şi cu o boneţică de lână pe cap,
Fareddin părea un bătrân liniştit, cuminte, fără griji, preocupat doar să-şi
facă obişnuitele pregătiri în vederea odihnei.
— Te-a văzut cineva? întrebă îngrijorat.
— Nu.
La un semn al gazdei, oaspetele îşi trase un scaun lângă pat. Apoi în
mâna lui apăru o pungă. Fareddin o luă cu un gest de nerăbdare pe care
nu şi-l putuse înfrâna. Un pumn de pietre preţioase căzu pe aşternutul
înaltului demnitar. Scânteierea frumoaselor bijuterii îl încremeni preţ de
câteva minute. Fareddin le trecu printre degete, le jucă în palmă, luă câte
una pe rând şi o privi în zarea luminii. Toate erau fără cusur.
— Ce preţ au? se dezmetici.
— În bani, sau în ce-ţi voi cere? zâmbi Nufărul Alb.
— În bani.
— Şase mii de ducaţi veneţieni.
— Cred că eşti foarte bogat, îl privi cu admiraţie făţişă. În ultimii doi
ani, mi-ai adus preţ de nouăzeci de mii de ducaţi.
— O nimica toată faţă de cât vei primi în viitor.
— Oare e bine să continuăm? întrebă Fareddin din nou îngrijorat.
Ce-ar fi să ne mulţumim cu cât a fost până acum? Simt că în jurul meu se
strânge un cerc nevăzut. Oamenii lui Suhar mă pândesc. Ce-i drept, mulţi
dintre slujitorii lui lucrează în taină şi pentru mine, însă mi-e teamă.
Suhar mă bănuieşte. Dar a mă pârî padişahului fără dovezi înseamnă
să-şi piardă căpăţâna. Acum două zile, şeful poliţiei imperiale l-a adus în
Adrianopole pe renumitul Enver, cel ce a fost cândva primul slujitor al lui
Sabahaddin. Enver e viclean şi iscusit în urmăriri. Mi-e teamă de el.
— Aşa a fost şi cu Ben-Din, râse Nufărul Alb. Voi lua măsuri ca
bănuielile să cadă în altă parte.
— Asta mă linişteşte, dar nu de tot. Azi-dimineaţă Suhar a tăinuit
multă vreme cu Enver. Şi i-a dat acestuia chiar o împuternicire.
Secretarul lui Suhar e omul meu de încredere. Prin el aflu tot ce se
petrece.
— Nu-ţi face griji! Unde locuieşte Enver acum?
— Spre norocul nostru, secretarul lui Suhar îi cunoaşte locuinţa. Ştii
unde e prăvălia de covoare, bijuterii şi mirodenii a armeanului Aram?
— Adică a mea, râse Nufărul.
— Aşa este, zâmbi Fareddin la rândul său. A treia casă de la prăvălia
ta către marginea oraşului e a lui Enver.
— Acum poţi să fii liniştit, îl asigură musafirul. Ce ştiri îmi dai?
— Sabahaddin a părăsit Sabaha în mare taină. De câteva zile e aici,
în Adrianopole.
— În ce scop?
— Nu ştiu. Poate că încearcă, prin neamurile sale, să capete iertarea
lui Murad. Sabaha e un sat prăpădit, nepotrivit unui înalt demnitar.
— Altceva?
— În Asia, răscoalele au fost înăbuşite. Padişahul a primit de acolo
câteva ştafete.
— Asta am aflat şi eu.
Fareddin îl privi uimit doar o clipă, apoi continuă:
— Dar ce nu ştii sunt tratativele secrete ce s-au purtat acum două
săptămâni între sultan şi Vladislav de Anjou, fiul fostului rege al Ungariei
Carol de Anjou, zis cel Mic.
— Ce doreşte Vladislav?
— Coroana Ungariei, prin asasinarea lui Sigismund de Luxemburg. El
a cerut o seamă de oşti care să-l ajute în această încercare.
Nufărul zâmbi neîncrezător.
— Oştile voastre nu au pe unde să treacă spre regatul Ungariei.
Graniţa Dunării e straşnic apărată de domnul Ţării Româneşti. Prin ţaratul
lui Straţimir nu răzbiţi fără luptă. Ţara lui Vuk Brancovici, ţinutul Zetei,
Serbia şi Bosnia vă stau împotrivă. Nu văd cum aţi zbura peste ele.
— Ştiu, râse Fareddin. Patru mii de oşteni ai imperiului nostru au
plecat pe corăbii spre insula Corfu, aflată în stăpânirea Angevinilor.
Corăbiile vor urca pe Marea Adriatică până mai sus de Raguza şi vor intra
prin ţinutul Croaţiei, care face parte din Ungaria.
— Ce-mi spui mi se pare o neghiobie. Chiar dacă lovesc prin
surprindere, ce pot face patru mii de oşteni? Sigismund are oşti mari.
— Vladislav de Anjou dispune şi el de o mie.
— Puţin.
— Aş zice că nu prea. Dacă Sigismund piere asasinat, nobilii Ungariei
credincioşi lui Vladislav îşi vor uni oştile cu ale acestuia. Poate că nici nu
va fi nevoie să lupte, ci de un simplu marş către Buda.
— Cine îl va ucide pe Sigismund?
— Asta nu ştiu, dar cunosc data şi arma. Data va fi la douăzeci
octombrie. Arma, o otravă puternică. La douăzeci octombrie, oştile
padişahului şi ale lui Vladislav vor debarca acolo unde Croaţia şi Bosnia
fac frontieră comună.
— Şi ce oferă Vladislav în caz de reuşită?
— Întregul ţinut al Croaţiei. Îţi închipui că pentru padişah interesul e
mare. A dispune de oşti în Croaţia înseamnă să ameninţe toate ţările
balcanice din două părţi.

Trecuse o zi. Enver se instalase în noua locuinţă din cartierul

comercial al oraşului. De fapt, el dorea să treacă drept negustor. Casa
dăruită de Suhar cuprindea puţine odăi şi o grădină în paragină, semn că
acolo de multă vreme lipsise un gospodar. Înnoptase. Singuraticul bărbat
şedea într-un jilţ. Pe o măsuţă de lângă el se aflau ceva unelte de scris.
„Cred că aici sunt pe drumul cel bun, gândi Enver. După câte am
aflat de la Suhar, toate drumurile duc spre Fareddin. Acesta e şiret.
Oamenii lui Suhar îl urmăresc de câteva luni, dar nu au aflat nimic. Nimic,
fiindcă nimeni nu s-a gândit la ce trebuie. Întâlnirile din oraş ale lui
Fareddin au stat sub observaţie. Însă nimeni din cei cu care a vorbit nu
cade sub bănuiala că ar fi Nufărul Alb. Deci, undeva e o greşeală. E
limpede ca lumina zilei că bătrânul demnitar nu în oraş se întâlneşte cu
Nufărul. Fareddin e prea isteţ ca să-l cred în stare de o nerozie. El nu-i un
om de rând, care poate trece neobservat. Cred că pe Nufăr îl primeşte în
palatul său. Dacă Nufărul a aflat o seamă de secrete ale palatului
imperial, e clar că se văd destul de des. La lumina zilei nu-i convenabil
pentru ei, fiindcă desele întâlniri nu pot rămâne ascunse. Apoi, Fareddin,
cu bătrâneţea lui, greu s-ar încumeta să iasă în oraş la vreme de noapte.
Asta înseamnă că îl caută Nufărul pe el, dar nu prin uşile din faţă ale
palatului. Dacă aş fi eu faimosul Nufăr, pe unde m-aş strecura în locuinţa
lui Fareddin? Cred că numai prin grădină. La noapte şi în viitoarele nopţi
voi sta de pază în grădina bătrânului demnitar. Iată la ce nu s-au gândit
oamenii lui Suhar-paşa.”
Mai zăbovi o vreme, apoi părăsi locuinţa şi se pierdu în întunericul
nopţii. Peste Adrianopole stăruiau aceiaşi nori cu semne de ploaie.
Aproape de ziuă începu să bată vântul. Cerul se înviora treptat. Enver
reveni acasă aproape la îngânarea întunericului cu primele semne de
lumină ale dimineţii. Deschise uşa de la intrare şi orbecăi pe coridor către
încăperea de odihnă. Prin ferestre se furişa în dormitor o lumină
plumburie, încă fără puteri, ce dădea obiectelor contururi ciudate. Enver
tresări. O umbră trecuse pe la spatele său către uşă. Duse mâna la cuţit.
— Enver! se auzi o voce. Te puteam lovi de când ai intrat, însă asta
nu e firea mea. De fapt, chiar şi pe cei mai răi duşmani i-am atacat numai
din faţă. Ştii să foloseşti un cuţit?
— Ştiu. Dar cine eşti?
— Nufărul Alb. Mă cauţi şi iată că am venit la întâlnire. Tu lucrezi
pentru bani, Enver. Eu pentru ceva mult mai înalt. Să te aperi, fiindcă
unul dintre noi nu va ieşi viu de aici.
Departe de a fi un fricos, omul lui Suhar privi insistent spre uşă.
Ochii săi se obişnuiră curând cu slaba lumină a odăii. Totuşi, faţa
Nufărului încă nu se vedea limpede. Observă destul de vag un bărbat înalt
cu o faţă parcă ovală. Enver strânse mânerul cuţitului în dreapta, iar cu
stânga prinse marginea măsuţei pe care mai stăruiau încă uneltele sale
de scris. Măsuţa zbură prin aer ca un proiectil şi se izbi în uşă. Nufărul Alb
sărise într-o parte la timp. Mişcările celor doi luptâtori erau nespus de
încete. Amândoi îşi pregăteau atacurile cu multă fineţe. Loveau rar, cu
încercări înşelătoare. Odată cu trecerea timpului, lumina încăperii căpăta
strălucire. Parcă începuse a bate în argintiu. Stăpânul casei îl înghesui pe
Nufăr într-un colţ al odăii. Manevrase mult pentru a-l atrage acolo. Cuţitul
său străluci o clipă prin aer şi lovi cu toată puterea. Nufărul nu avea loc să
facă un salt convenabil, dar se răsuci scurt asemenea unui toreador.
Enver scăpă un ţipăt. Făcu vreo câţiva paşi parcă beat. Se poticni.
Alunecă domol pe lângă perete. Cuţitul Nufărului i se împlântase în piept.
Ochii săi deveniră mari, miraţi, iar în lumina ce căpătase puteri observă
faţa adversarului şi avu o ultimă tresărire. Parcă îi era cunoscută. Parcă îi
amintea ceva. Nufărul se aplecă asupra lui Enver şi-i scotoci buzunarele.
Împuternicirea dată acestuia de Suhar ieşi la iveală. Câteva minute mai
târziu, un bărbat ce aducea a negustor închise uşa casei, străbătu
grădina, ieşi în stradă şi trecu nepăsător pe lângă prăvălia de covoare,
bijuterii şi mirodenii a armeanului Aram. Prin cartierul comercial al
oraşului, trecătorii se înmulţeau odată cu limpezimea din zori.
Enver deschise ochii. Puterile îl părăseau iute. Mâna lui întâlni
uneltele de scris răspândite pe duşumea. Intui că mai are puţin de trăit.
Era nevoie să se grăbească.
Pe la prânz, unul dintre subalternii lui Suhar intră în cabinetul
acestuia şi-i întinse o bucată de pergament.
— Ce-i asta, întrebă şeful poliţiei imperiale.
— Strălucitorule! se înclină omul. M-ai trimis să-l aduc pe Enver, dar
el e mort. L-am găsit înjunghiat.
Suhar rămase o vreme pe gânduri. Când îşi reveni, îl concedie pe
slujitor cu un gest aspru. Apoi îşi aminti de scrisoare.
Nufărul Alb poartă în deget un ghiul pe care e gravată o frunză.
Scârbit, Suhar îndepărtă scrisoarea cu dosul palmei. Oraşul
Adrianopole număra prea mulţi oameni. El nu mai avea curajul să caute
acul în carul cu fân. Termenul dat de padişah pentru prinderea faimosului
duşman devenise mult prea scurt. Şi poate că omul căutat nici nu locuia
în oraş. Zâmbi. Slujitorii săi au acum un indiciu clar. Primul după atîtea
luni. Ticălosul de Enver, care s-a lăsat ucis tocmai acum, l-a văzut pe
Nufăr. Asta înseamnă că el e pe undeva pe aici. Îl rechemă pe slujitor, iar
poruncile lui îl uimiră pe om.

Spre seară, un bărbat înalt, armean după straie, poposi în cârciuma

grecului Soridis. Acolo veneau adesea micii negustori de mărunţişuri să
soarbă o cană cu vin, sau să pună la cale între ei cine ştie ce afaceri
bănoase. Presupusul armean se aşeză la o masă lângă unul care se ocupa
de vânzarea de mărgele, ghiuluri şi coliere ieftine din aramă. Cum nu-i
lipseau banii, cumpără câteva podoabe lucrate grosolan, iar la preţ se
tocmi fără pricepere. Măruntul negustor jubila. Obţinuse pentru
prăpăditele obiecte de cinci ori mai mult. Cumpărătorul, poate niţel
cherchelit, părea să fie un demn staroste al nătărăilor. Şi, culmea, după
zâmbetul său ipocrit, cu siguranţă credea că făcuse o afacere straşnică.
Presupusul armean comandă băutură. La primul rând, client şi negustor
închinară studiindu-se din priviri. La al doilea rând de căni vorbiră despre
timpurile grele. La al treilea rând cântară domol o frumoasă melodie
bizantină. La al patrulea, negustorul arăta cam înţepenit. Cumpărătorul se
aplecă peste masă, clipi complice şi îi şopti ortacului de ocazie:
— Ştii că luminatul Sabahaddin, fostul şef al poliţiei imperiale, a
revenit pe ascuns la Adrianopole?
— Era plecat? întrebă negustorul cu destul de puţin interes. Mamă,
ce vin! Să ştii că vin ca la Soridis greu poţi găsi în altă parte. Mai dai un
rând?
— Mai dau. Se şopteşte că Sabahaddin e Nufărul Alb.
— Sfântă Născătoare! Glumeşti?
— Îţi spun ce am auzit şi eu.
Vinul lui Soridis era cu adevărat bun. Măruntul negustor aţipise. Când
îşi reveni, constată cu mirare că armeanul plecase. Privi în jur şi îşi
recunoscu o seamă de prieteni. Cana îi era plină ochi. Luă scaunul şi trecu
la altă masă, lângă prietenii săi. Închinară împreună bucuroşi. Apoi, omul
se aplecă mult peste masă şi le şopti:
— Ştiţi că marele Sabahaddin s-a întors la Adrianopole în mare taină?
— Era plecat?
— Păi sigur că era plecat. Lumea vorbeşte că Sabahaddin e Nufărul
Alb.
Cel mai vârstnic dintre ei privi iute împrejur şi-i spuse încruntat:
— Noi nu am auzit ce ai spus, iar tu nu ai vorbit nimic. O vorbă ca
asta ne poate duce în faţa călăului. Ce ne interesează pe noi ce fac ăi
mari?
Speriaţi, tăcură o vreme şi băură pe nerăsuflate. Totuşi pe la miezul
nopţii, când printre mese cu tăvile încărcate, slujitorii lui Soridis parcă
pluteau, cel puţin din unghiul de vedere al băutorilor, vestea făcuse ocolul
cârciumii. A doua zi în zori, şoaptele se rostogoliră de colo până colo
printre prăvălii şi tarabe, în cârciumi şi în case, iar ştirea, neînsemnată la
început, crescuse şi se transformase într-o adevărată avalanşă. Puţin
după căderea serii, gărzile padişahului îl arestară pe Sabahaddin sub
învinuirea că părăsise fortăreaţa Sabaha fără încuviinţare. Pentru sultan şi
sfetnicii săi era limpede că Sabahaddin nu poate fi Nufărul Alb. Motive
pledau destule în favoarea lui. Totuşi, o vagă bănuială stăruia în alt fel.
Poate că avea legături cu faimosul duşman. Suhar şi Fareddin, foştii
prieteni ai arestatului, îi luară apărarea, însă atât de ipocrit, încât
cuvintele lor aduceau a acuzare.
În vreme ce la palatul imperial numeroasele neamuri ale arestatului
făceau presiuni asupra lui Murad, un călăreţ ieşi din Adrianopole. La un
astfel de ceas, puţini ar fi reuşit să părăsească oraşul. După cuviinţă,
oştenii îl opriseră la una din porţi. Dar omul avea o împuternicire semnată
de Suhar-paşa. Călăreţul tăie către miazănoapte şi se pierdu în desişurile
întunericului. Pe încântătoarea vale a fluviului Mariţa, primele picături de
ploaie vesteau schimbarea timpului.
Nocturnul călăreţ era Nufărul Alb.
Capitolul 16

În Câmpia Bărăganului, primele zile ale lui octombrie se porniseră

fierbinţi, cu soare mult. În zori, obişnuita ceaţă de la mijlocul toamnei
întârzia peste păduri, printre crengile arborilor ca o imensă pânză de
păianjen. Pe câmpuri se lipea la rasul pământului şi săruta iarba încă
fragedă. Prin văi, curentul o mâna de la spate în caiere mari.
Într-o dimineaţă, un călăreţ străbătea Codrul Vlăsiei către lacul
Snagovului. Deasupra apei, ceaţa îşi legăna şoldurile parcă aplecată spre
un dans vesel. Călăreţul rămase locului înmărmurit de admiraţie. Vechea
mănăstire se vedea prin ceaţa subţiată ca un minunat trup de femeie sub
voal. De-a lungul pădurii sunetele de toacă se îngânau în plăcute ecouri.
Călătorul îşi îndemnă calul şi ajunse la porţile Snagovului în plin soare.
Călugării, aplecaţi spre cele sfinte mai mult din pricina vârstei decât din
convingeri, curăţau cămările în vederea proviziilor pentru iarnă. Sima
veghea la ceruitul strugurilor mari cât pruncul de o zi, sau la afumarea
prunelor brumării aduse tocmai de pe dealurile Buzăului. Sfinţia-sa
pivnicerul rar înjura printre dinţi, fiindcă butoaiele multe se cereau
rostuite în pivniţe pe soiuri. Cuvioşii care îl ajutau la frumoasa
îndeletnicire erau criţă încă din zori şi numai o minune îi ţinea pe
picioarele damblagite de tăria vinului. Băuseră ei, ce-i drept, şi ceva
must, însă osânda şi-o aflaseră la butoaiele cu vinuri vechi. O seamă de
femei din satul Ciuliniţa veniseră cu noaptea-n cap să-şi sfinţească
dolofanele colive la mănăstire. Una mărunţică, slăbuţă, cu mişcări de
veveriţă la vreme de primejdie, îi tot punea întrebări grăsunului Sima.
Acesta, cu privirile evlavioase coborâte asupra ei cu atâta osârdie încât o
despuiase numai prin puterea gândului, nu auzea întrebările. O privea
lacom, grăitor, cu gura căscată de emoţie. Pivnicerul îl strigă pe viteazul
comandant al Snagovului, însă grăsunul era prea ocupat a o privi pe
mărunţică şi, în loc de răspuns, îşi dezveli dinţii albi într-un mârâit ca al
căţelelor fătate când văd o primejdie pentru pui.
Egumenul Lazăr îl primi pe oaspete în vechea sufragerie.
— Aţi lipsit mult, îi zâmbi lui Staicu.
— Aşa e, râse acesta. Când am plecat, viile abia dăduseră în pârg.
Acum butoaiele intră în Sfânta Sfintelor. Ce mai e pe aici?
— Toate cum le-aţi lăsat. Săptămâna trecută, prinţesa Irina a fost
prezentată la curtea de la Argeş. Măria-sa Mircea i-a dăruit vechiul castel
din Târgovişte.
— Deci a plecat de la noi?
— Nu, nici vorbă. Se pare că îndrăgeşte mult castelul vostru. Acum
ea duce tot greul acolo. Dimineaţa se scoală înaintea slujitorilor. A început
pregătirile pentru iarnă.
Comitele râse. Egumenul îl privi pe furiş.
„A mai slăbit, gândi el. Încearcă să arate vesel, însă eu îi cunosc
sufletul cernit. Se pare că viaţa noastră e croită destul de prost. O seamă
de nătărăi cu inima uşoară sunt iubiţi şi răsfăţaţi de soartă. Iar cel mai
desăvârşit cavaler al timpului e un mare nefericit.”
Staicu se ridică.
— Plecaţi?
 — Da, sunt foarte grăbit. Azi trebuie să ajung la Argeş. Ah, era să
uit! Ţi-am adus un mic suvenir.
Egumenul privi împuternicirea dată de Suhar lui Enver şi râse la
rândul său.
— De la el?
— Nu, nu chiar de la el, ci de la un om al lui Suhar, dar nu tocmai de
bunăvoie.
Lazăr o puse într-un sertar fără să-i treacă prin minte ce va însemna
cândva această împuternicire. Ce rol va juca ea.
— Măcar o gustare cu noi, încercă să-l reţină.
— Asta, da.
Spre seară, domnul Ţării Româneşti îl primi pe Nufărul Alb în
cabinetul său. Doar măria-sa şi egumenul Lazăr ştiau cine-i faimosul
cavaler despre care se scorniseră cântece şi legende atât la nordul
Dunării, cât şi în sudul ei. În cabinetul de lucru al măriei-sale erau singuri.
Se sărutară ca doi fraţi buni. Diferenţa de vârstă nu-i deosebea prea mult.
Arătau la fel de înalţi şi mlădioşi în mişcări.
— Drace! râse vodă. Abia acum văd. Eşti plin de praf. Colbuit de la
tălpi până-n creştet. Cu cât praf ai adunat pe tine se poate pune un strat
de flori. Vrei să te schimbi şi să faci o baie?
— Mai târziu, zâmbi oaspetele, contaminat de veselia fratelui.
Ochii lui vodă băteau uşor către azuriu. Totdeauna erau aşa când îl
încerca o mare bucurie. O şuviţă de păr aspru îi căzuse pe frunte şi-i
aducea un aer tineresc.
— Staicule, eşti un om norocos. Dacă am face schimb, se pare că eu
aş fi în câştig, continuă să râdă. Numele meu nu-i chiar atât de vestit ca
al Nufărului Alb.
Se opri brusc. Tânărul pălise. Vodă ştia ce-i în sufletul lui. Primise o
scrisoare de la mănăstirea catolică a Siretului. Îi scrisese bătrâna doamnă
Margareta, bunica fostei castelane din Prahova.
— Ce veşti? schimbă vorba.
— Mari, zâmbi Staicu. Turcii sunt din nou puternici. Răscoalele din
Asia s-au domolit.
— Mda! Oştile lor vor intra la iernat. Asta înseamnă că până la
primăvară va fi linişte. Apoi vom vedea. Mai ai veşti?
— Mai am. S-a pus la cale călcarea Ungariei cu oşti de achingii şi
asasinarea lui Sigismund de Luxemburg.
Îi povesti tot ce aflase de la Fareddin. Vodă îl ascultă uimit.
— Ce crezi că trebuie să facem?
— Îl înştiinţăm pe regele Ungariei.
— La asta mă gândeam şi eu. Din păcate, timpul e foarte scurt până
la douăzeci octombrie.
— Ştiu. Mâine în zori voi fi pe drum către Buda. Voi goni zi şi noapte.
Oştile Ungariei trebuie să ajungă la vreme pe malul Mării Adriatice.
— Da, da, spuse vodă îngândurat. Lupta pentru putere, pentru
mărire, e năprasnică. Poate că totdeauna a fost şi va fi aşa. Acum vreo
doi ani şi mai bine, Carol de Anjou era rege al Ungariei. S-au găsit oameni
să-l asasineze. Fiul său, Vladislav de Anjou, încearcă să devină rege al
Ungariei tot printr-un asasinat. Nu-i o răzbunare. Sigismund nu a fost
amestecat în uciderea lui Carol. Da, nu-i o răzbunare, ci numai setea de
mărire. O sete care nu cunoaşte margini.
Mai tăinuiră o vreme. Vodă se feri să-i pună întrebări cu privire la
plecarea Margaretei. Staicu îi fu recunoscător. Bănuia că domnul ţării
aflase.

Drumul care duce printre înălţimi către frumoasa mănăstire de la

Siret era mărginit cu plopi falnici. Când adia vântul, vârfurile plopilor se
aplecau graţioase şi cântau parcă o melodie voinicească. Zidurile mari,
albe, ale mănăstirii se vedeau printre brazi ca nişte pete. Liniştea locului
îndemna spre odihnă şi meditaţie. Alături de mănăstire, pe un tăpşan, se
afla o casă la fel de albă, înconjurată pe trei părţi de un cerdac de lemn
lucrat în măiestrite cioplituri. În faţa casei, printre rondurile cu flori bine
întreţinute, se afla o stupină. Vremea caldă nu alungase albinele la iernat.
Bâzâitul lor calm aducea a sărbătoare.
În cerdac, o femeie înaltă, al cărei păr blond bătea în alburiu, şedea
lângă o măsuţă. Pe creştet purta o bonetă albă, scrobită. Rochia lungă,
neagră, din postav bun de Colonia, căpăta puţină veselie de la cochetul
guleraş alb. Nu faţa ei, încă frumoasă, arăta anii mulţi, ci unele riduri ale
gâtului, pe care bătrâna doamnă ştia să le ascundă cu pricepere. Alături
de ea, cu o lucrătură de mână în poală, fosta castelană de la Prahova
părea adâncită în gânduri.
— Din tot ce mi-ai spus, îmi vine să cred că nu ştii ce vrei, vorbi
aspru bătrâna doamnă. Îi găseşti lui Staicu o seamă de calităţi şi defecte.
Îmi vorbeşti despre el când cu ochii strălucitori, ca o femeie îndrăgostită,
când cu dispreţ. L-ai părăsit fără nici un motiv.
— Aflasem că mă înşală, bâigui Margareta.
— Prostii! O simplă bănuială. Şi nu poţi vorbi mai tare? Parcă n-ai
mâncat azi. De fapt, nici n-ai mâncat. De ce?
— Nu mi-a fost foame.
— Bine! De mâine mâncăm împreună. Am vorbit cu domnul Moldovei.
Tatăl tău e făcut foc pe tine. L-am rugat să-i scrie lui Mircea pentru
desfacerea căsătoriei, o privi pe furiş. Apoi te vom mărita cu unul dintre
nepoţii regelui Poloniei. Am şi pornit nişte tratative.
— Dar nu vreau să mă mărit! strigă Margareta.
— Atunci să ştii că domnul Moldovei te va trimite cu forţa la castelul
comitelui Staicu, o ameninţă cu viclenie.
— Dacă asta e voinţa tatălui meu, mă supun, vorbi iute şi cu ochii
strălucitori.
„Oho, oho! gândi bătrâna doamnă. Privirile te trădează de la o
poştă.”
Apoi continuă mai îmbunată:
— Toate femeile din neamul nostru, al Muşatinilor, au fost aprige. De
multe ori şi-au sacrificat dragostea datorită firii lor neînduplecate. Tu îl
iubeşti pe Staicu?
— Poate, aşa puţin, răspunse Margareta cu glasul stins.
— Măi fată, vorbeşte mai tare! Ştii că nu prea aud bine. Ce te bâţâi
aşa? Îl iubeşti, sau nu?
— Bunică dragă! se aruncă ea la pieptul bătrânei doamne. Când am
plecat de la el, încă nu ştiam. Abia acum ştiu. Cred că-l iubesc de mult.
Însă e de mirare, fiindcă el nu-i aşa cum am visat.
— Staicu te iubeşte?
— Asta nu ştiu. La despărţire mi-am dat seama că plecarea mea
înseamnă pentru el o mare lovitură. Zâmbea. Nu mi-a făcut nici un
reproş. E prea mândru şi ascunde totul sub un zâmbet aparent vesel.
Poate că am însemnat ceva pentru el. Totuşi, desele lui absenţe de la
castel mă îndemnau să cred şi altceva.
— Prostii! Bărbaţii pentru asta sunt făcuţi. Să alerge. Nu uita că
Staicu e al doilea bărbat al Ţării Româneşti. Mircea are nevoie de el.
— Dacă e aşa de ce nu mi-a spus nimic?
— Fiindcă treburile ţării sunt una, iar nevasta alta. Nu le poţi
amesteca laolaltă.

În dimineaţa zilei de treisprezece octombrie, Sigismund de

Luxemburg se întreţinea cu sfetnicul şi prietenul său Nicolae de Gara.
Discutară o vreme despre vânătoarea la care luaseră parte amândoi.
Târziu, regele întrebă mirat:
— Ce motiv l-a reţinut oare pe prinţul Vlad să dea curs invitaţiei
noastre?
— Poate că primirea pe care i-am făcut-o raguzanului şi promisiunile
destul de vagi nu l-au încurajat pe valah, ridică din umeri tânărul Gara.
Ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Secretarul regelui
intră în cabinet.
— Ce doreşti, domnule? întrebă Sigismund iritat de întreruperea
conversaţiei.
— Maiestate, un sol valah cere să fie primit. E trimis al voievodului
Mircea. Omul pare frânt de oboseală şi spune că e ceva atât de însemnat,
încât nu suferă nici o amânare.
— Un sol al Ţării Româneşti? Adu-l, domnule!
— Te pomeneşti că Ţara Românească a fost atacată de turci, grăi
regele, când uşa se închise în urma secretarului.
— Mă îndoiesc de asta. Cine face război acum, când oştile se
pregătesc de iernat?
Secretarul reveni curând cu trimisul voievodului Mircea. Sigismund îl
privi pe valah cu atenţie. Faţa acestuia, neîngrijită, palidă, praful de pe
haine şi cizmele acoperite de noroi uscat îl convinseră că omul venise în
mare grabă.
— Mi se pare că vă cunosc, domnule… domnule…
— Staicu, măria-ta. Sunt prinţul Staicu, fratele măriei-sale Mircea.
— Aha! îşi aminti regele cu neplăcere. Îmi aduceţi veşti?
— Da, dar cerusem o audienţă numai cu voi, măria-ta. Îi purtăm
întregul nostru respect domnului Nicolae de Gara, însă mi s-a poruncit…
— Puteţi să vorbiţi, îl întrerupse Sigismund aspru. Noi nu avem
secrete pe care să le ascundem de el. Cred că aduceţi o scrisoare a
stăpânului vostru.
Staicu i-o întinse lui Nicolae de Gara, iar acesta o trecu în mâna
suveranului.
 De la primele rânduri, pe faţa regelui apăru o paloare neobişnuită.
Când isprăvi lectura îi făcu semn comitelui să se aşeze, spre uimirea lui
Gara.
— Nu, nu acolo! Veniţi mai aproape, domnule! După data scrisorii şi
ziua sosirii voastre aici, e de mirare că aţi făcut un drum atât de lung doar
în câteva zile. Nu cunosc un călăreţ în stare de o asemenea ispravă. Ştiţi
conţinutul scrisorii?
— Îl cunosc, măria-ta, zâmbi Staicu în timp ce-şi aşeza un scaun.
— Mai aveţi ceva de adăugat? întrebă cu o voce neobişnuit de joasă.
Staicu nu-i răspunse. Adormise din clipa în care se aşezase pe scaun.
Gonise zi şi noapte fără pic de răgaz. Numai unul ca el putuse rezista la
un astfel de drum. Nicolae de Gara, vesel de felul său, pufni în râs.
Suveranul nu-i ţinu isonul, ca altă dată.
— Să-l ducem în odaia de alături, spuse îngândurat.
— Noi, maiestate?
— Noi, domnule. Şi mi se pare că facem prea puţin. Dacă ştirea
primită se adevereşte, acest om salvează azi coroana Ungariei.
Îl prinseră în braţe, dar Staicu simţi atingerea şi, din obişnuinţă
îndelungată, sări într-o parte înainte de a se dezmetici.
— Cred că am adormit, murmură vesel. Vă rog de iertare, măria-ta.
„Omul acesta e de fier, gîndi regele. Pariez că nimeni nu ar putea
parcurge atâta drum în timpul folosit de el.”
— Poftiţi, domnule! Aveţi nevoie de un somn bun.
Staicu nu se lăsă invitat a doua oară. Trecu în odaia de alături.
Sigismund închise uşa după el, în vreme ce Nicolae de Gara citea
înmărmurit scrisoarea domnului Ţării Româneşti.
— Ei, ce spui?
— Maiestate, mă mir. De unde ştie Mircea astfel de lucruri?
— Se vede că nu ai citit şi ultimele rânduri ale scrisorii. De la Nufărul
Alb. De la el a aflat. Dar nu asta are importanţă acum. Poţi pleca spre
Croaţia până într-un ceas?
— Pot.
— Cu câţi oşteni?
— Cu cinci mii.
— De ce nu cu mai mulţi?
— Fiindcă avem nevoie de oşti şi aici. Voi mai lua cinci mii de la
Belgrad.
— Atunci e bine.
— Bine şi nu prea. Dacă-i o cursă a valahului? Dacă face jocul cuiva?
Poate că încearcă să ne depărteze cu oştile într-un scop ce nu ne este
cunoscut acum.
— Crezi asta?
— Nu cred. Mă întreb.
— Timpul nostru acum e prea scurt pentru întrebări. La drum,
domnule! Sper să ajungi la vreme pe malul Mării Adriatice în locul arătat
de valahul Mircea.
— Şi eu sper. Dar aici ce va fi? Eu plec. Vă las singur. Asta nu-mi
place.
— Ei, nu chiar singur. Îmi rămân o seamă de oşti, gărzile, curtenii şi
slujitorii.
 — Ştiu, murmură Nicolae de Gara încruntat. Eu am încredere doar în
mine. Dacă i se întâmplă ceva regelui, în Ungaria va fi război civil. Aveţi,
ce-i drept, oşteni, curteni, slujitori, însă… ah! Vă amintiţi de faimoşii
noştri cavaleri, domnii Gaşpar şi Lorant?
— Cine poate uita nişte spade ca ale lor? Cine poate uita astfel de
viteji?
„Şi zurbagii fără pereche”, gândi tânărul general.
— Maiestate, până într-un ceas, Lorant şi Gaşpar vor fi aici. Vă rog
să-i primiţi. Ei vor sta în jurul vostru zi şi noapte ca nişte dulăi gata să
muşte pe oricine. Bine că mi-am amintit. Acum pot pleca altfel. Cu
sufletul mai uşor.
— O clipă, domnule! îl opri Sigismund. Doar noi doi ştim secretul
acesta.
— Nu vă faceţi griji! Gaşpar şi Lorant sunt tăcuţi ca mormintele.
Oştile ce rămân la Buda vor sta pe picior de război fără să li se dea vreo
lămurire. Oamenii cu care plec nu vor cunoaşte ţinta călătoriei decât la
vremea cuvenită.
— La revedere, domnule! Să dau sfaturi unui mare general ar fi de
prisos.
Nicolae de Gara se înclină şi părăsi palatul regal. Un ceas mai târziu,
cinci mii de călăreţi ieşiră din Buda în goana cailor, sprinteni la mers. În
fruntea lor călărea îngândurat Nicolae de Gara.
Aşa cum promisese tânărul general, cavalerii Gaşpar şi Lorant se
prezentară la rege cam după un ceas. Însă nu fusese uşor să fie găsiţi. Pe
Lorant, cam buimăcit de vinul băut peste noapte, oamenii lui Gara îl
scoaseră din patul unei doamne al cărei soţ lipsea de câteva zile. Pe
Gaşpar îl găsiseră la o hangiţă nostimă, focoasă, al cărei bărbat cam
răscopt la trecerea anilor ştia să închidă ochii în faţa unei pungi burduşite.
Sigismund îi privi pe cavaleri reţinându-şi un zâmbet. Auzise cât sunt
de zurbagii. Şedeau amândoi lângă uşă sfioşi, parcă neajutoraţi. Gaşpar
era de statură mijlocie, bine clădit. Părul negru i se revărsa în plete lungi
peste ceafa puternică. Ochii mici îi jucau neastâmpăraţi. Lorant îl întrecea
în înălţime. Pumnii săi mari arătau ca nişte baroase. Părul blond-roşcat,
ce se ridica pe creştet în ondulări plăcute, întregea un chip de om
cucernic, blând şi poate niţel naiv.
„Hm! gândi regele. Privindu-i îţi vine să crezi că sunt doi tineri
învăţăcei de la colegiul nostru catolic din Buda.”
— Ştiţi pentru ce v-am chemat?
— Ştim, zâmbi Gaşpar.
— Veţi fi răsplătiţi.
— Nu pentru asta o facem.
— Vă cred. Totuşi am auzit că bogăţia face casă proastă cu
domniile-voastre.
— Ah, măria-ta! râse Lorant. Lucrurile nu stau chiar aşa. Cel puţin în
ceea ce mă priveşte. Am aproape un ducat de aur. Gaşpar, nimic. Adică
are datorii. De la Viena şi până la Belgrad, de la Cluj până la Praga, puţini
sunt cămătarii care nu visează la aurul împrumutat bunului meu prieten.
Mulţi se roagă pentru sănătatea lui. De piere Gaşpar, se duc şi visurile lor.
Dacă domnul Gaşpar e încă viu, o face numai de dragul cămătarilor. E un
suflet milos şi nu le poate aduce astfel de neajunsuri. Alaltăieri avea
treizeci de ducaţi. Ieri jumătate, iar azi e lefter. Dar să nu credeţi că e
risipitor. Ba aş crede că nu-i lipseşte cumpătarea. Dacă alaltăieri ar fi avut
o mie de ducaţi, acum l-aş fi putut învinui de risipă…
Cu toată supărarea lui, Sigismund slobozi un hohot mare de râs.
— Maiestate! interveni Gaşpar cu glasul omului nedreptăţit. Lorant
m-a coborât mult în ochii voştri. O mie de ducaţi n-am mai avut de o
săptămână. E drept că s-au dus…
— Pe o cumpărătură? îl întrerupse regele. Poate aţi cumpărat o casă?
— Nu. Am una ce s-ar cuveni reparată. Slujitorii mei, cam zgârciţi la
bani, nu au făcut-o până acum, ceea ce mă duce cu gândul să le trag o
sfântă de bătaie
— Slujitorii? se minună Sigismund. Mi se pare că nu slujitorii trebuie
să plătească reparaţiile, ci voi.
— Mă iertaţi, serenissime! Eu văd lucrurile altfel. Slujitorii nu locuiesc
în casă?
— Ba cred că da.
— Atunci e firesc să plătească, răspunse Gaşpar cu toată
convingerea.
— Asta nu. Casa e a voastră. Dacă vedeţi astfel lucrurile, înseamnă
că le pretindeţi să vă plătească chiar şi mâncarea. Cu ce se aleg ei din
leafă?
— La plata mâncării nu m-am gândit până acum, însă voi chibzui. Cât
despre leafă, ultima oară mi-au pretins-o acum trei ani. Mă nimerisem în
toane bune, astfel că doar le-am bumbăcit spinările. Vă închipuiţi ce
muncă pe mine, fiindcă nu-i uşor să înmoi spinările a cincizeci de
servitori.
— Chestia asta nu-mi place, se încruntă Sigismund. De ce nu i-aţi
plătit?
— Fiindcă îşi iau singuri. Argintăria mi-au vândut-o de mult.
Covoarele şi mobila abia acum o jumătate de an. În ograda mea au
înjghebat o crescătorie de gâşte. Cred că sunt câteva mii. Au şi o
frumoasă herghelie de cai. În bălţile mele de pe lângă Dunăre au prăsit
porci.
— Deci aşa stau lucrurile! zâmbi suveranul. De ce nu-i alungaţi pe
netrebnici?
— Cum o să-i alung, maiestate? Unde mai găsesc eu nişte slujitori
atât de credincioşi? Când dau uneori pe acasă e praznic şi bucurie. Când
plec, e sărbătoare.
— Interesant! râse Sigismund. Însă nu mi-aţi spus ce aţi făcut cu mia
de ducaţi veneţieni.
— Aşa e! se lumină Gaşpar. M-am luat cu vorba. Domnul Lorant a
avut plăcerea să vă spună că sunt milos. Asta e marea mea slăbiciune. O
tânără doamnă, atât de neajutorată încât mă implora din priviri să-i acord
un sprijin, mi-a înduplecat inima. Pe sărman totdeauna e bine să-l crezi.
Am poftit-o pe tânăra doamnă la un bijutier evreu şi i-am cumpărat un
colier minunat. Răposatul meu părinte îmi zicea adesea că e bine să-i
ajuţi pe cei săraci.
— Drace! izbucni Sigismund cu gura până la urechi. Şi aţi dat pe el
cei o mie de ducaţi?
— O mie două sute, măria-ta. Două sute i-am rămas dator
bijutierului. Din păcate, abia azi dimineaţă am observat că mi-ar trebui
ceva mărunţiş să-mi pingelesc cizmele.
Sigismund deveni stacojiu din cauza râsului. Timpul trecea iute şi
uimitor de plăcut. Discuţia cu cei doi cavaleri era o adevărată desfătare
pentru suveran.
„De acum, îi opresc lângă mine, gândi el. Curtenii mei doar ştiu să
ceară, să vorbească frumos, ori să ţeasă intrigi. Aceşti cavaleri tineri aduc
în palatul regal un aer proaspăt şi puţin soare.”
Apoi îşi aminti de necazurile lui.
— Domnilor, veţi locui lângă odăile mele. Am dat poruncile de
cuviinţă. Sunteţi liberi. La uşă vă aşteaptă secretarul meu.

După vreo trei ceasuri de somn, comitele Staicu, refăcut, intră în

cabinetul regelui.
— Aţi dormit puţin, zâmbi suveranul. Vi s-a pregătit o odaie în aripa
de miazănoapte a palatului.
— Vă mulţumesc, măria-ta! Din păcate, sunt grăbit. Unele treburi
grabnice mă reclamă.
— Credeam că rămâneţi aici până la douăzeci octombrie.
— Dacă e o poruncă, rămân.
— Nu o poruncă, ci o rugăminte, răspunse regele cu recunoscuta sa
fineţe.

În dimineaţa zilei de cincisprezece octombrie, regina Maria a Ungariei

părăsi Buda pentru a se odihni o vreme la Kesztel. Acolo era o localitate
frumoasă, cu un castel impunător, aşezat aproape de apele minunatului şi
imensului lac Balaton. Înconjurat de goruni falnici, ale căror coroane se
vedeau de la mari depărtări, castelul era o adevărată oază de linişte.
Când bătea vântul, crengile scoteau sunete joase, grave ca de orgă. Apele
lacului, strălucitoare în limpezimea lor, se ridau la cea mai slabă adiere.
Tânăra suverană iubea mult locurile de la marginea Balatonului. Fire
sensibilă, visătoare, frumoasa regină hoinărea adesea prin codrii ce
împrejmuiau lacul şi de multe ori îşi închipuia că-i singură, că descoperă
pământuri noi necălcate de om. Visările erau momentele ei de încântare,
de fericire. În zori, ieşea cu barca pe lac. Nemărginirea lui o înfiora.
Uneori le poruncea vâslaşilor să tragă la ţărm. Apoi sărea sprintenă pe
mal, îşi croia drum prin hăţişuri şi credea că-i prima fiinţă care pune
piciorul acolo. Câteodată se cufunda atât de adânc în visările ei, încât
deşteptarea o supăra. Bolnăvicioasă ca şi sora ei Hedviga, regina Maria
visa că are un trup voinic, puternic, în stare să suporte călătoriile lungi,
nesfârşit de lungi, la care râvnea.
Trăsurile goneau către Kesztel. Învăluită în blănuri scumpe, suverana
închisese ochii şi îşi imagina cântecul grav al gorunilor. Faţa radioasă,
uşor îmbujorată, arăta satisfacţia ei. O seamă de curteni, slujitori şi
doamne de onoare părăsiseră Buda odată cu regina Maria. După plecarea
lor, curtea regală arăta parcă pustiită. Prima doamnă a Ungariei pornise
către Kesztel din îndemnul regelui şi-i era recunoscătoare. De fapt, totul
se datorase unei întâmplări mărunte, ce trecuse neobservată. O
întâmplare obişnuită adesea, căreia nimeni nu-i acordă vreo atenţie
deosebită. Domnul Antal, slujitorul ce se ocupa cu pregătirea meselor
regale, se îmbolnăvi subit. O simplă răceală cu ceva fierbinţeli, sau o
uşoară indispoziţie. Şambelanul palatului primise un bileţel de la domnul
Antal. Bolnavul i-l recomanda pe nepotul său Peter, cel ce slujea de mulţi
ani ca al doilea maestru de ceremonii al palatului. Cum Peter era bine
cunoscut, şambelanul fu de acord ca el să se ocupe temporar de
îndeletnicirile zilnice ale bătrânului Antal. Această măruntă schimbare
scăpase multora, dar nu şi cavalerilor Gaşpar şi Lorant. Nimeni în afară de
ei nu bănui că plecarea reginei la Kesztel se datorează îmbolnăvirii
umilului slujitor Antal.
În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, Peter pregătise gustarea
regelui cu mult dichis. Toţi curtenii ştiau că suveranul obişnuieşte să-şi ia
micul dejun în odaia de dormit şi că preferă să se servească singur din
bucate. Peter gustă din fiecare fel de mâncare, după datină, şi se retrase.
Abia se închise uşa în urma lui când Lorant şi Gaşpar intrară pe alta. În
mijlocul mesei slujitorul aşezase un vas de Boemia cu minunate flori de
toamnă. Ceaiul regelui, pâinea, mierea, untul şi prăjiturile fuseseră
gustate de Peter. Cavalerii dimpreună cu regele priviră la tot ce se afla
acolo. Aşa cum făceau de câteva zile, mâncaseră toţi trei pe ascuns din
proviziile aduse de Lorant în mare taină. Pentru a nu trezi bănuielile
presupusului asasin, Gaşpar înjumătăţea de fiecare dată gustările şi le
căra într-un loc ştiut de el. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că suveranul nu se
atingea de mâncare. După plecarea reginei, Sigismund poruncise ca
prânzul şi cina să-i fie aduse în cabinetul de lucru, aşa cum se întâmpla
de multe ori când era singur.
— Eu cred că otrava e undeva aici în faţa noastră, murmură Lorant
preocupat. Asasinarea a fost pregătită pentru azi. Dacă aş fi în locul
asasinului, eu la gustarea de dimineaţă aş folosi otrava, fiindcă nu văd un
motiv de amânare.
— Şi eu cred la fel, aprobă Gaşpar. Totuşi e de mirare. Peter a gustat
din tot ce e aici. Să fie în flori? Parcă nu dau semne de ofilire. Voi lua
probe din toate bucatele ca de obicei.
— Poate în unt, sau în miere, îşi dădu Lorant cu părerea.
— Peter le-a gustat.
— Am văzut şi eu. Însă el a ştiut de unde să o facă.
— Nu, nici vorbă. Mai degrabă în prăjituri… sau… drace! înlemni
Gaşpar. Mi se pare că am ghicit. Iată aici o minunată pară
verzui-aurie.Toată lumea ştie că regelui îi plac perele. De multe ori nu se
atinge de mâncare, dar perele rar le uită. Iată o frumoasă pară dintr-un
soi rar şi foarte gustos. O înfăşcă şi părăsi încăperea.
— Aţi dat porunci la poartă? se interesă Lorant.
— Da. Am vorbit cu căpitanul de gardă. În afară de domnul Gaşpar,
nimeni nu poate părăsi azi palatul fără voia noastră.
Trecu o jumătate de ceas. Gaşpar intră zâmbitor în odaia de noapte a
suveranului.
— Ei? întrebă regele.
— În pară era, maiestate. Am făcut aceeaşi probă ca şi în ultimele
zile. Vierul care a mâncat para e o adevărată namilă. A murit în câteva
clipe. Întâi a rămas ţeapăn, apoi a căzut ca trăsnit.
— Peter! strigă Lorant sărind de la locul său.
— A fost reţinut la poartă, râse Gaşpar. Din păcate, nici el nu mai e
viu. Când a văzut că oştenii din gardă opresc pe oricine încearcă să
părăsească palatul a vrut să fugă. Spada unuia dintre oşteni l-a ajuns la
timp. Odată cu moartea lui, complicii ne scapă. Domnul Antal a dispărut.
Cred că a fost răpit de complicii lui Peter.
— Antal? se minună regele. Dar când ai aflat toate astea?
— Ştiam de ieri. Am trecut pe la locuinţa lui.
— Dar slujitorii ce spun?
— Spun că doi prieteni ai stăpânului l-au privegheat pe acesta câteva
zile. Apoi l-au luat cu o trăsură şi au părăsit Buda. Cred că presupuşii
prieteni l-au silit pe Antal să-i scrie şambelanului.
— Slujitorii îi cunosc?
— Nu.
— Păcat! murmură suveranul. Însă cum totul s-a sfârşit cu bine, cum
nimeni nu ştie despre încercarea făcută asupra noastră, să ieşim domnilor
la plimbare prin oraş. Azi e necesar ca regele Ungariei să fie văzut de
oameni. De cât mai mulţi oameni. Ah, era să uit! Domnule Gaşpar, de cât
aur ai nevoie pentru a-ţi pingeli cizmele?
Lorant se grăbi să răspundă în locul tânărului său prieten:
— Vistieria palatului regal nu dispune de atâta aur cât poate risipi
cavalerul Gaşpar.
— Mein Gott! înlemni Sigismund de Luxemburg. Asta înseamnă că
fiul risipitor din Biblie a fost un biet ageamiu pe lângă domnul Gaşpar. La
cât se ridică datoriile voastre pe la cămătari?
Gaşpar se scărpină în creştet încruntat, după care grăi:
— Numai bunul Dumnezeu ştie.
— Şi cămătarii.
— Da, maiestate, şi cămătarii.
— Vom plăti toate datoriile voastre, hotărî suveranul.
— Vai, mie! se tângui cavalerul. Să nu faceţi asta! Vă implor! Cine
s-ar mai ruga pentru viaţa şi sănătatea tânărului Gaşpar?
Sigismund zâmbi. De mult nu se simţise atât de bine. Îi îndrăgise pe
aceşti tineri zvăpăiaţi. Nimic din apăsarea firească a primejdiei prin care
trecuse nu stăruia asupra lui. Suportase şi altă dată astfel de încercări.
— Domnilor! redeveni grav. Azi la prânz vom avea o frumoasă
ceremonie. Una dintre acele clipe solemne în care se răsplătesc virtuţile şi
credinţa. Trei tineri stau în atenţia noastră. Ei vor deveni cavaleri ai
Ordinului Dragonului de Aur. Bănuiţi cine sunt?
— Pe doi dintre ei nu ne e greu să-i ghicim, mustăci Lorant. Cât
despre al treilea…
— Al treilea e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti.
— Hm! făcu Gaşpar.
— Crezi că nu i se cuvine? se încruntă Sigismund.
— A, nu! Dar va trebui să amânaţi această cinstire pentru o ocazie
mai bună. Prinţul Staicu a părăsit Buda ieri în zori.
Sigismund rămase o vreme pe gânduri. Când ieşi din palat înconjurat
de gărzi şi oşteni, chipul său frumos trăda voioşie. Regele ştia să-şi
ascundă îngrijorarea. Gândurile sale rătăceau undeva către malul Mării
Adriatice.
„O fi ajuns oare Nicolae de Gara la timp?” se întrebă el.

În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, zece mii de călăreţi ieşiră

din păduri pe ţărmul Adriaticei. Nimeni dintre oşteni nu ştia de ce
veniseră acolo în graba mare. Nicolae de Gara privi multă vreme apele
uşor răzvrătite de vânt. Nicăieri nu se zărea vreo corabie. Doar câteva
bărci de pescari pluteau departe, legănându-se domol ca nişte raţe sătule.
Abia a doua zi, când soarele se ridicase binişor, o seamă de catarge
apărură la orizont. Cu puţin înainte de prânz, corăbii grele cârmiră spre
ţărm. Tânărul general slobozi unele porunci. Oştenii săi ieşiră iar din
păduri. Pe mare fu un moment de derută. Corăbiile întoarseră din drum şi
aşteptară în larg. Ziua şi noaptea trecură în linişte, dar în zorii celei de-a
treia, cinci călăreţi cu caii în spume nimeriră între oştile lui Nicolae de
Gara, miraţi că nimeni nu-i opreşte. A încerca să fugă era prea târziu. Îşi
mânară caii pe pantele aspre şi descălecară chiar lângă apă. O barcă veni
dinspre corăbii. Cei cinci mesageri ai lui Vladislav de Anjou respirară
uşuraţi când barca îi purtă departe de ţărmul atât de primejdios. Curând,
pe corăbii se dădură unele semnale. Pânzele fură puse în vânt, iar grelele
corăbii porniră să coboare de-a lungul Adriaticei către insula Corfu.
Tentativa eşuase datorită Nufărului Alb, dar Vladislav de Anjou nu avea de
unde să ştie asta. În schimb ştiau alţii.
Nicolae de Gara mai zăbovi o săptămână pe malul mării. Numai
ştafetele sale porniseră în grabă spre Buda. Ele îi duceau lui Sigismund
doar trei vorbe: „Totul e bine.”

La cetatea Giurgiu, solii padişahului Murad fură opriţi cu delicate

atenţii de Manea, cavaler al Ordinului Basarab. Tânărul conducător al
soliei era inteligentul Ibrahim-paşa, omul ce se ridicase doar în câteva
luni printre primii sfătuitori ai sultanului. Obişnuit mai mult cu rostul
armelor, nu-i plăcea îmbrăcămintea fastuoasă. Totuşi purta straie de preţ
acum, fiindcă prin ţinuta sa şi a oamenilor ce-l urmau dorea să-i
dovedească ghiaurului Mircea ceva din bogăţia Imperiului turcesc. Purta
pe cap un turban roşu în trei colţuri. Cele trei vârfuri ale turbanului erau
împodobite cu câte cincisprezece pietre scânteietoare. Numai turbanul
valora câteva mii de ducaţi veneţieni. Sub mantia largă de catifea,
împodobită la poale cu perle mari şi mici, deschisă în faţă, se vedea o
haină lungă până la genunchi, încheiată cu doisprezece nasturi de aur
mari cât oul de porumbiţă. Şalvarii intrau în cizme scurte ceva mai jos de
genunchi. Pe fiecare cizmă se vedeau în faţă, de-a lungul piciorului, câte
unsprezece perle prinse în montură de aur. Armele sale bătute în
nestemate întregeau o ţinută a cărei bogăţie şi strălucire păreau
fabuloase.
Trecuseră trei ceasuri de când Manea îl conducea pe Ibrahim prin
puternica cetate a Giurgiului, aşezată pe o insulă aproape de malul
românesc şi unită cu acesta printr-un pod de lemn. Gazda îi arătă
oaspetului cele patru turnuri masive de piatră, fiecare înalt de douăzeci şi
patru de picioare şi legate între ele de ziduri puternice.
— Poate că s-ar cuveni să pornim la drum, îl întrerupse Ibrahim
nerăbdător pe amabilul comandant.
Manea simţi că turcul îşi cam pierduse răbdarea şi răspunse cu
prefăcută nelinişte:
— Oare nu v-am dat destulă cinstire?
„Afurisit să fii cu vorbăria ta, ghiaurule! gândi solul. De câteva
ceasuri mă baţi la cap cu aceeaşi poveste. De câteva ceasuri îmi vorbeşti
despre fiecare pietroi. Allah să ne ferească de alţi pisălogi!”
Apoi zâmbi frumos.
— Niciodată nu am fost primiţi undeva cu mai multă cinste. Şi numai
gîndul de a ne îndeplini misiunea încredinţată de marele padişah ne mână
a ne despărţi de voi, cu multă părere de rău.
— Atunci mă supun, se înclină comandantul. Am dat poruncă să taie
câţiva berbeci. Îndată ce veţi prânzi cum se cuvine, mă voi gândi numai
la drumul vostru. La noi, la creştini, oaspeţii sunt întotdeauna primiţi,
după datină, cu tot dichisul. Şi nu cred să fie ocară mai mare decât aceea
ca un musafir de neam ales să respingă ospăţul pregătit în cinstea lui.
Manea repezise ştafete spre Argeş îndată după apariţia solilor.
Legătura dintre Giurgiu şi Argeş se facea pe etape. La fiecare etapă, alţi
călăreţi cu cai odihniţi preluau ştirile astfel că ele ajungeau la curtea
domnească în mai putin de o zi. Comandantul avea motivele sale să-l
reţină pe Ibrahim.
— Priviţi aceste ziduri de protecţie! continuă Manea. Ele se aseamănă
cu o cămaşă de zale. Oricât ar bate bombardele aici, ar fi fără folos. Avem
meşteri în ridicarea cetăţilor. Aţi auzit despre Anton din Buzău?
— Nu.
— Mă mir. Anton e un tânăr mărunţel, sprinten la minte ca argintul
viu. S-a însurat acum doi ani… adică nu… cred, că acum trei ani, cu una
de prin părţile…
— Poate că ospăţul… îl întrerupse Ibrahim reţinându-şi o înjurătură:
încă nu întâlnise un astfel de pisălog.
— Ospăţul? tresări gazda. Da, aşa e! Uitasem de el. Să mergem,
strălucitorule sol al padişahului Murad! Rar primim oaspeţi de seamă aici.
Vizita lor e curată sărbătoare pentru noi. Apoi, mi-aţi plăcut. Sunteţi un
om înţelept şi cu multă pricepere în preţuirea cetăţilor. Ziceam că Anton
s-a însurat acum trei ani, de Sânziene…
Se aşezară la masă, dar bucatele întârziau. Numai strigătele aspre
ale comandantului reuşiră să-i dezmorţească pe adormiţii slujitori.
Ibrahim nu ştia că totul fusese regizat cu grijă. Întâi sosi vinul, în căni
mari de lut ars.
— Coranul îi opreşte pe credincioşii lui Allah să guste din sufletul
strugurilor, zâmbi Manea. Mare păcat! Vinul acesta l-am adus tocmai de
pe dealurile Prahovei. E vin de chef. Duce frumos la un ospăţ. Aroma lui e
gingaşă, blândă, ca a ultimelor flori de toamnă. Anul trecut, când am
dublat zidurile cetăţii, aveam tot un vin ca ăsta. Şi ne picaseră nişte
oaspeţi grăbiţi către Brăila. Erau negustori de vază. Au coborât de pe
corabie. Noi, după datină, le-am cercetat rostul prin părţile astea. Când să
plece, i-am poftit la ospăţ. Două săptămâni a stat corabia la Giurgiu.
Straşnici oameni!
Soarele cădea uşor către asfinţit. Ibrahim gustase atât din vinul bun,
cât şi din friptura de berbec, foarte preţuită la turci. Limbutul comandant
încetase brusc vorbăria, însă, spre nemulţumirea oaspetelui, adormise
buştean. Era criţă.
— Plecăm! hotărî Ibrahim.
Aghiotantul lui Manea îşi reţinu un zâmbet şi grăi cu glas cumpătat,
calm:
— Strălucitorule sol, ar fi bine să aşteptăm până ce se trezeşte
comandantul. El e stăpân aici. Fără aprobarea lui nu puteţi face un pas.
Eu n-am destule puteri pentru asta.
— Să cred că suntem reţinuţi cu forţa? izbucni solul.
— Nici vorbă, strălucitorule! Numai că fără însoţitorii numiţi de
comandant să vă ducă la curtea de la Argeş, atât voi, cât şi cei o sută de
achingii, aţi fi loviţi de oştile noastre ce stau prin păduri. Aşa e porunca
domnească pe aici. Nici măcar steagul alb care vesteşte o solie nu vă
apără. Oştenii noştri întâi lovesc şi abia pe urmă întreabă dacă mai au la
ce. Pieirea voastră ar însemna şi pieirea mea. Eu sunt dator să veghez
asupra vieţii domniei-tale.
— Şi când se trezeşte comandantul?
— Asta pot să v-o spun fără sminteală. Când bea cinci căni din cele
mari, totdeauna începe a se mişca după ce apune soarele. Dacă trece de
a şasea, abia pe la miezul nopţii. Numai la bucurii mari, cum a fost
sosirea voastră aici, comandantul o încearcă şi pe a şaptea. Asta
înseamnă că mâine în zori e ca pruncul înţărcat de o zi. Are toane.
Jinduieşte după vin ca pruncul după ţâţa mamei, însă nu-l ţine mult. Vom
pregăti pentru voi cele mai bune aşternuturi. Vremea e frumoasă, iar
mâine în zori veţi porni spre Argeş.
Aşa cum prevăzuse tânărul aghiotant, Manea arăta cam mahmur în
zori. Îl privi pe Ibrahim încruntat şi-l salută cu răceală. Cu trecerea
timpului, faţa i se însenină treptat până ce ajunse la zâmbet.
— Strălucitorule sol! îi vorbi turcului cu plăcută căldură. Am rânduit
oamenii care să vă însoţească până la Argeş. Trei sute de călăreţi vă
aşteaptă gata de drum. Poate că s-ar cuveni înainte un mic ospăţ în
cinstea voastră.
Ibrahim zori către calul gata înşeuat, prefăcându-se a nu pricepe
invitaţia gazdei. Alături de el, pisălogul comandant meliţa vorbele fără
oprire. Iar în clipa când convoiul se urni din loc, Manea strigă cu disperare
în glas:
— Mărite sol, sunt vinovat cum nu se mai poate. Am păcătuit crunt
faţă de voi, fiindcă am uitat să vă arăt încăperile de sub cetate. D-aia
ziceam, dacă mai zăboviţi o clipă…
Dar Ibrahim, îngrozit de pisălogeala acestuia, înfipse pintenii în
coastele calului. Gazde şi soli tăiară drum printre codri către inima
Bărăganului. De prin pădurile din dreapta şi din stânga apăreau lungi
şiruri de călăreţi, oşteni după straie şi arme. Ibrahim lăsase gonaciul la
pas. Încercă să-i numere pe călăreţi, fiindcă era dator să observe. Însă ce
nu ştia înţeleptul sol şedea în faptul că demonstraţiile de forţă ce i se
făceau de-a lungul drumului fuseseră chibzuite la Argeş. Călăreţii pe care
Ibrahim îi zărea prin marginile pădurilor se mistuiau în desişuri după
trecerea convoiului şi porneau în goană pe poteci ştiute de ei. După un
timp apăreau din nou pe lângă alte păduri, iar Ibrahim număra de zor.
Ideea fusese a cavalerului Manea. El o propusese prin ştafete la Argeş.
„Are mulţi oşteni ghiaurul Mircea! gândi solul. Prea mulţi! Dacă
tratativele cu domnul Ţării Româneşti cad, greu vom intra aici.”
Capitolul 17

În partea de miazănoapte a Moldovei, cerul devenise plumburiu.

Ploaia subţire, cu multă răceală în ea, căzuse la început într-o burniţă
slabă, ca un prim semnal al stricării timpului. Totuşi, nu era frig. Numai
umezeala parcă pătrundea ca un fior. Din coşurile caselor ieşeau vălătuci
de fum. Ei nu se ridicau semeţi până în hăurile cerului, după obiceiul de
peste iarnă, ci zăboveau deasupra satelor şi cătunelor până îşi pierdeau
vlaga. La mănăstirea Siretului, cu locuri atât de plăcute în timp de vară,
curţile deveniseră pustii. De pe streşinile caselor, picăturile cădeau
molcom şi îndemnau la somn. Sub apăsarea ploii, pământul şi
împrejurimile căpătaseră un aer morocănos, iar turlele mănăstirii păreau
mai zvelte, mai înalte. Câinii aciuaţi pe sub şirele de paie sau prin fân
ieşeau când îi răzbea foamea şi căscau plictisiţi. În casa cu cerdac de
lemn, tânăra Margareta şedea lângă fereastră cu privirile aţintite de-a
lungul drumului mărginit de plopi. Uneori tresărea la ivirea unui călăreţ.
Săptămâni în şir trăise speranţa că va primi un semn, o vorbă, o scrisoare
din partea comitelui Staicu. Pe măsură ce treceau zilele, nădejdile i se
împuţinau. Timpul urât, umed, locurile devenite dintr-o dată pustii apăsau
asupra tinerei doamne cu toată puterea lor, fiindcă totdeauna vremea
plăcută cu soare mult aduce speranţe, iar schimbarea ei în rău parcă le
spulberă. Treceau zilele, mohorâte şi închise. Margareta ar fi putut să se
întoarcă la castelul de pe marginea Prahovei. Nimeni nu o oprea, câtă
vreme era încă soţia comitelui. Gândul acesta îi venise adesea, dar îl
îndepărtase de fiecare dată cu groază. Mândria o oprea de la un astfel de
pas. Uneori îşi închipuia că s-a întors la castel. Că Staicu o întreabă cu
răceală despre vizita ei acolo. Trăia clipa în toată grozăvia ei şi simţea
cum o lasă puterile. Îl făcuse de râs pe unul dintre cei mai înalţi
demnitari. Pe cel de-al doilea bărbat al Ţării Româneşti. Clevetirile pe
seama comitelui cu siguranţă că nu erau puţine. Abia acum judeca în
amănunt urmările pripitei sale plecări. Amăricăi făcuse un drum la castel,
din îndemnurile ei. Cavalerul adusese veşti care îi dădură alte prilejuri de
a medita. De la despărţirea lor, Staicu revenise la castel în două rânduri.
Toate rosturile gospodăriei de acolo intraseră sub supravegherea
frumoasei Irina.
— Dumnezeule! exclamă tânăra doamnă, săgetată de un gând nou.
Oare Irina şi Staicu…?
Refuza să-şi ducă noile gânduri până la capăt, însă ele reveneau
mereu cu puteri sporite. Şedea lângă fereastră, cu o dantelă începută
alături. Mâinile ei frumoase mângâiau dantela în neştire. Tresări. Pe
drumul mărginit de plopi, creştea un călăreţ, aplecat pe coama gonaciului.
Din clipă în clipă, tot mai aproape. Ochii ei scânteiară din nou. Îşi opri
respiraţia. Pe umerii obrajilor slăbiţi apăru vechea roşeaţă, ce o prindea
altădată atât de plăcut. Se ridicase pe jumătate. Dar călăreţul îşi urmă
drumul cine ştie spre ce cătun.
La curtea de Argeş, cinci mii de călăreţi îmbrăcaţi la fel şi cu arme
bune, strălucitoare, se împărţiseră în rânduri mari pentru a lăsa loc de
trecere soliei turceşti.
„Prea multă oaste într-o ţărişoară ca asta”, gândi Ibrahim.
 Roman Herescu, voinicul cavaler al Ordinului Basarab, făcu onorurile
de gazdă. Cuvinte dulci fură schimbate între oaspeţi şi amfitrioni, fiindcă
altele, mai aspre, ştiau şi unii, şi alţii că vor fi la tratative. Nu mult după
încheierea ceremoniei de primire, înaltul demnitar al Imperiului turcesc fu
găzduit într-o veche casă boierească din cochetul oraş al Argeşului.
A doua zi, Ibrahim intră în palatul domnesc alături de Roman
Herescu. La masa tratativelor luară loc doi dregători turci, vechi şi
încercaţi în astfel de treburi. De cealaltă parte se aşezară, lângă Herescu,
tânărul comite Dragomir, mare castelan de Dâmboviţa, şi vornicul
Vladislav.
— Strălucitorule! grăi Roman Herescu. După fruntea voastră senină,
credem că aţi venit la noi cu gânduri de prietenie şi pace. Sper ca
tratativele ce le vom purta acum să întărească aceste gânduri.
— Dar nu-l văd pe domnul Ţării Româneşti! se miră Ibrahim.
— Nici noi pe măritul padişah, zâmbi tânărul Dragomir, cu o suavitate
de prunc.
„Drace! Comitele e dat naibii, gândi Roman. Frumos răspuns. Nici eu
nu aş fi găsit unul atât de bun.”
— Să cred prin aceasta că domnul Ţării Româneşti va lipsi de la
tratative?
— Să credeţi, strălucitorule sol. Sunteţi un mare demnitar al
Imperiului turcesc, însă nu padişah. Rangul vostru nu vă îngăduie a sta la
tratative cu măria-sa Mircea. Totuşi, vom încerca chiar mâine să căpătăm
o audienţă pentru voi. Cât despre ce hotărâm aici, să nu vă faceţi griji.
Domnul Ţării Româneşti va fi înştiinţat.
Ibrahim îşi ascunse nemulţumirea sub un zâmbet. Intui că tratativele
se vor desfăşura de pe poziţii egale, ceea ce nu-l bucura. Ghiaurii erau
puternici. Numai aşa se explica lipsa domnului Ţării Româneşti. Mizase
mult pe teama ce o inspira Imperiul turcesc popoarelor din jur.
— Măritul padişah vă iartă călcarea Dobrogii cu oşti, spuse blând.
Stăpânul stăpânilor e drept şi bun. Înţelegeţi cât de mare este iertarea
lui?
— Înţelegem, râse Dragomir, fiindcă şi măria-sa Mircea a iertat oştile
voastre de achingii care au lovit în vară pământul românesc al Dobrogii.
Ar fi însă o mică deosebire de bunătate. Domnul Ţării Româneşti a
arătat-o prin faptă. Acum zece zile, i-a scos din robie pe cei cinci mii de
achingii, fără a pretinde răscumpărarea lor. Măritul padişah o arată doar
în vorbe. Poate că înaltul sol ne aduce unele dovezi de bunătate a
slăvitului Murad. Le aşteptăm şi ne bucurăm de pe acum.
Uimit de frumosul răspuns al tânărului comite, Roman Herescu socoti
să-i lase acestuia întâietate la discuţii. Când măria-sa Mircea i-l impusese
pentru masa negocierilor, Herescu nu se arătase prea încântat. Ştia că
Dragomir e isteţ, însă era prea tânăr şi lipsit de experienţă.
— Dovezi? grăi Ibrahim. Chiar faptul că mă aflu aici e o dovadă.
Puteam să vin cu oşti.
— Până la Argeş? Mă îndoiesc, mărite sol. Voi sunteţi înţelepţi. O
astfel de greşeală m-ar mira mult. Oştile padişahului au intrat la iernat.
Cine porneşte un război pe pământ străin la sfârşit de toamnă?
— După toamnă şi iarnă totdeauna vine primăvara, strecură o
ameninţare Ibrahim.
 — Adevărat! Numai că ea se arată în egală măsură pentru toţi,
răspunse calm Dragomir. De fapt, nu cred că aţi venit aici ca să ne
ameninţaţi. Nu cred, fiindcă chiar de la început ne-aţi vorbit despre
bunătatea padişahului.
— Aveţi dreptate, recunoscu sincer Ibrahim, socotind că
împunsăturile nu-şi au rostul şi înseamnă pierdere de timp. Măritul
padişah vă propune o alianţă cu noi. El vă poate oferi mult. Creştinii, atât
de dezbinaţi între ei, nimic.
— În ce scop? se interesă Herescu.
— Sultanul sultanilor lumii doreşte ca voievodul Mircea să
stăpânească peste ţara românilor de la Dunăre până la graniţa cu polonii
şi de la părţile tătarilor până la regatul Ungariei.
— Iar scopul? repetă Roman Herescu.
— Unul singur. Prietenia cu noi. Oştile noastre şi ale Ţării Româneşti
pot lovi prin surprindere Moldova şi Transilvania. Voievodul Mircea va fi
stăpân peste tot, dar şi supus al padişahului. Iată dovada bunătăţii despre
care vă vorbeam de la început.
— Adică omul de paie al sultanului. Adică rob, zâmbi Dragomir. Cu
ani în urmă, padişahul Murad le-a promis principilor din Asia acelaşi lucru.
Apoi oştile sale i-au zdrobit. Zadarnic încearcă ei acum unele răscoale.
Iată că vă răspundem fără ocolişuri, fiindcă dorim ca tratativele noastre
să ducă spre o limpezire. Nu credeţi, mărite sol, că ar trebui să treacă o
vreme până ce ne vom convinge de prietenia sinceră a sultanului? încheie
Dragomir cu viclenie.
— Înseamnă că nu puneţi temeiuri pe cuvântul său.
— N-am spus asta. Dar la noi la români există o frumoasă zicală. „Să
nu dai pasărea din mână pe cea de pe gard!”
— Înţeleg, zâmbi solul. Respingeţi prietenia padişahului.
— Să o respingem? Nici vorbă, răspunse precaut Roman Herescu. Din
păcate, voi ne cereţi să-i lovim pe fraţii noştri din Moldova şi Transilvania.
Eu cred că putem găsi alte căi de înţelegere.
— Mi-e teamă că nu. Ce nu vreţi voi, padişahul va face singur.
— Asta numai viitorul o poate dovedi, încheie Roman Herescu.

După plecarea solilor, domnul Ţării Româneşti îi primi în cabinetul

său pe Herescu, Dragomir şi Vladislav. Dintre cei ce luaseră parte la
tratativele cu turcii, lipseau boierul Bratei şi logofătul Filos. Roman
Herescu porni să povestească încruntat despre nereuşita discuţiilor
purtate. Dar, spre mirarea lui, pe măsură ce ieşeau la iveală
neînţelegerile cu Ibrahim, vodă părea din ce în ce mai bine dispus. Când
Roman îşi isprăvi ultimele cuvinte, măria-sa Mircea ridică o cupă şi spuse
râzând:
— Să bem, domnilor, în sănătatea padişahului!
— Dacă asta-i voia voastră, să bem, grăi Herescu posomorât. Prilej
de bucurie nu avem, ci numai ameninţări din partea turcilor.
— Te înşeli, Herescule! strigă vodă cu ochii scânteietori. Murad ne-a
trimis pe tavă mari câştiguri pentru Ţara Românească.
— Eu nu le văd.
 — Nu le vezi fiindcă n-ai avut vreme să chibzuieşti adânc. Eu m-am
gândit la ele din clipa în care am aflat că Ibrahim a venit la Giurgiu.
— Şi cum arată acele câştiguri, măria-ta?
— Eşti nerăbdător, Herescule?
— Sunt. Eu nu văd decât pagubă. În primăvară turcii pot veni peste
noi.
— Pagubă? Niciodată n-am obţinut la nişte tratative atât de mult ca
azi. Acum ştim limpede gândurile turcilor, care ţintesc spre miazănoapte.
Până mai ieri doar le-am bănuit.
— Cam puţin, observă Roman.
— Aşteaptă, domnule! râse vodă. Prezenţa soliei turceşti la Argeş
înseamnă prilej de nelinişte pentru Sigismund de Luxemburg şi siguranţa
noastră că vom primi sprijin de oşti.
— Hm! Asta cam aşa e, se înveseli Herescu.
— Dar nu-i totul. Câştigul cel mare l-am lăsat anume la urmă.
Sultanul Murad ne-a trimis pe tavă minunatele şi vechile noastre ţinuturi
ale Amlaşului şi Făgăraşului, pierdute vremelnic prin luptă de fratele meu
Dan-voievod.
— Nu înţeleg.
— Răbdare, domnule! Comite Dragomir! i se adresă vodă castelanului
de Dâmboviţa.
— Poruncă, doamne!
— Mâine în zori vei pleca spre Buda! Să-i povesteşti lui Sigismund de
Luxemburg despre tot ce s-a discutat aici la masa tratativelor!
— Numai să mă creadă.
— Am eu grijă de asta.
Domnul Ţării Româneşti ştia ce spune. El prevăzuse o astfel de
manevră când îl trimisese la masa tratativelor pe logofătul Filos, care se
dovedise iscoada lui Sigismund la Argeş. Mircea era sigur că regele
Ungariei va afla, pe căi ocolite, tot ce s-a discutat între români şi turci.
— Am eu grijă, repetă vodă. Sigismund va înţelege că-i folositor
pentru el a ne sprijini în primăvară cu oşti. Murad nu ne poate ataca
înainte de începutul lunii mai, când se statorniceşte vremea bună. Îi
propunem regelui Ungariei să ne întâlnim cu el în aprilie la Braşov sau la
Sibiu. Acea întâlnire va aduce nu numai sprijin de oşti, ci şi vechile
noastre ducate ale Amlaşului şi Făgăraşului.
— Credeţi că Sigismund se va învoi? întrebă Roman.
— Cred, însă nu o va face cu inima uşoară. Acele ţinuturi au fost
pierdute de răposatul Dan-voievod. Noi le vom lua îndărăt pe cale
paşnică. Sigismund nu are de ales. El înţelege azi că-i suntem prieteni de
nădejde. Că Ţara Românească înseamnă singura stavilă împotriva turcilor,
care năzuiesc spre miazănoapte. Dacă noi îl părăsim, regatul Ungariei e
grav ameninţat. Acum a căpătat încredere în noi, iar pe nişte prieteni nu-i
poţi păgubi de ce-i al lor. La masa tratativelor cu Sigismund voi arăta
asta. Iată, Herescule, de ce am închinat în sănătatea padişahului. Omul
înţelept trebuie să tragă foloase chiar şi din pagube. Nădăjduiam că Murad
va trimite o solie la Argeş. Nădăjduiam, fiindcă prezenţa ei aici însemna
pentru mine arma cu care pot readuce la trupul ţării ducatele Amlaşului şi
Fărăgaşului. În rezultatele tratativelor dintre români şi turci nu-mi
puneam nici un fel de speranţe. Le bănuiam dinainte.
 — Fir-aş al naibii! şuieră Herescu admirativ, îndată ce părăsi palatul
domnesc. Acum doi ani credeam că Mircea va fi un bun gospodar al ţării,
dar nu un mare diplomat şi general. Stai lângă om vreme îndelungată şi
nu-l cunoşti destul. În numai câteva luni a unit Dobrogea cu Ţara
Românească printr-o campanie care m-a uluit, a readus sub stăpânirea
coroanei noastre Banatul Severinului fără a pierde un singur oştean, iar
azi a pornit pasul cel mare spre ducatele de peste munţi. Va reuşi oare şi
al treilea pas? Când mă uit la el, îmi vine a zâmbi. E pus mai mult pe
şagă şi crezi că astea sunt singurele sale gânduri. Păcăleala lui pe seama
unor boieri în campania din Dobrogea a rămas de pomină. Dar sub şagă,
stăruia grija lui ca secretul campaniei să nu ajungă la turci. Parcă toate le
face în şagă. Fiindcă ceea ce s-a întâmplat în Banatul Severinului a dat
multe prilejuri de zâmbete admirative pe la curţile Europei. Abia acum
pricep că pe dedesubt el e altfel. El luptă cu armele potrivite ţărilor mici.
Puţini ar şti să le folosească atât de bine.

Un vânt rece bătea peste Adrianopole. Pe străzi, negustorii de

mărunţişuri, greci, bulgari, armeni, evrei şi de alte naţii îşi lăudau
mărfurile ieftine cu mai mult sârg. Schimbarea timpului îi îngrijora ca pe
oricare sărac. Doar marii negustori, cu prăvăliile lor încăpătoare, cu
mărfurile frumos adăpostite, dădeau puţină importanţă vremii. Acolo
sobele răspândeau căldura de trebuinţă. Trecătorii zăboveau adesea lângă
tejghele, unde aveau ocazia plăcută să se tocmească asupra sumei
pretinse pentru marfă. Când era frig sau umezeală, ori amândouă la un
loc, negustorii ambulanţi rar se bucurau de atenţia trecătorilor. Puţini se
opreau să cumpere de la ei. Multe bazaruri şi prăvălii avea Adrianopole,
fiindcă aurul intra acolo fără încetare. Îl aduceau oştenii din prăzile de
război. Dar nu numai aur intra în oraş, ci şi robi, cai, vite, covoare,
alimente, stofe, bijuterii, arme de toate felurile, bani de aramă, de argint
şi de aur, dimpreună cu o mulţime de obiecte folositoare sau fără rost.
Îmbogăţiţi peste noapte, mulţi oşteni încercau să-şi cheltuiască avutul
după cum îi tăia capul. Nepriceperea lor însemna averi uriaşe pentru
negustori. Lipsiţi de familii şi case, fiindcă locuiau în cazărmi, speriaţi de
mulţimea prăzilor, oştenii se dovedeau ageamii cumpărători sau
vânzători. Cumpărau la preţuri astronomice obiecte ce nu le foloseau la
nimic şi nu-şi făceau griji pentru ziua de mâine. Mâine însemna pentru ei
o nouă campanie. Un nou prilej de prăzi. Oştenii păreau nişte copii mari
care se tăiau între ei pentru o biată podoabă ieftină din aramă sau
ofereau cu nepăsare un colier bătut în nestemate în schimbul unei oale cu
vin interzis de Coran. Mulţi deveneau pradă bună în mâinile negustorilor
dibaci. Puţini dintre ei chibzuiau să strângă ceva pentru zile negre.
Vremea rece de la sfârşitul toamnei era semnalul unei lungi perioade
fără intrări de mărfuri. Oştile vegetau la obişnuitul iernat. Preţurile
mărunte peste vară creşteau de la o zi la alta. Făina, uleiul, măslinele,
mierea, fructele şi celelalte alimente se împuţinau treptat. La bijuterii, la
obiecte scumpe meditau doar înalţii demnitari. Ei nu se amestecau prin
prăvălii cu mărunţii cumpărători de rând, ci erau primiţi în alte odăi ale
negustorilor. În vreme ce-şi alegeau mărfurile dorite, slujitorii casei le
aduceau pe tăvi ceaiuri fierbinţi, prăjituri şi vinuri de soi. Iar cei mai mulţi
dintre înalţii demnitari primeau mărfurile în dar, fiindcă negustorii
totdeauna aveau nevoie de protecţia lor.
Marele vizir Ali-paşa îi oferise prinţului Vlad o casă şi câteva pungi cu
aur. În aşteptarea primăverii ce era încă atât de departe, pretendentul la
coroana Ţării Româneşti încerca să-şi facă relaţii cât mai folositoare.
Uneori, ieşea însoţit de slujitorul său, raguzanul Casaldi. Hoinăreau
împreună prin prăvălii. Rar făceau cumpărături, fiindcă banii zburau iute,
pe întreţinerea casei. Îşi petreceau timpul prin prăvălii minunându-se de
câtă bogăţie arăta Adrianopolul. Într-o dimineaţă, Vlad şi raguzanul
Casaldi nimeriră în prăvălia negustorului Aram. Marea încăpere de la
stradă tixită cu minunate covoare, cu blănuri, butoaie de untdelemn, saci
cu făină, stofe şi tot soiul de mărfuri, era parcă neîncăpătoare pentru
cioporul de muşterii. Vânzătorii abia pridideau să servească. Vlad cumpără
unele alimente ce urmau să fie aduse acasă de către un slujitor al
armeanului Aram. Stăpânul prăvăliei, înalt şi suplu, cam prea tânăr
pentru astfel de îndeletnicire în stil mare, primise doi demnitari cu care se
întreţinea într-o odaie lăturalnică. Acolo se vindeau bijuterii scumpe, iar
muritorii de rând nu treceau pragul acelei încăperi. De fapt, nici bogatul
negustor armean nu servea în prăvălia de la stradă, fiindcă păstra obiceiul
statornicit de breaslă.
Cei doi demnitari se ridicară să plece, mulţumiţi de frumoasele daruri
primite. Aram îi conduse cu plecăciuni adânci. Muşteriii le făcură loc să
treacă şi se înclinară la fel de respectuoşi. Vlad privi spre uşa deschisă
doar câteva clipe. Tresări. Uşa se închise. În încăperea de la stradă, vocile
cumpărătorilor şi ale celor câţiva vânzători căpătară din nou putere. Vlad
părăsi prăvălia îngândurat.
— Ştii pe cine l-am văzut adineauri? îi zise raguzanului.
— Nu, dar am observat tresărirea voastră.
— Marele negustor Aram e de fapt comitele Staicu, unchiul meu.
— Glumiţi?
— Nu.
— Poate că v-aţi înşelat, zâmbi Casaldi, neîncrezător. Mulţi oameni se
aseamănă între ei.
— Nici vorbă. E el.
— Domnule! îl privi raguzanul şăgalnic. Pe Aram l-am zărit şi eu.
Tinereţea lui nu-l recomandă ca unchi al vostru. Cred că sunteţi de
aceeaşi vârstă.
— Staicu e mai mare decât mine cu patru ani. Însă asta are puţină
importanţă, fiindcă nu mă pot dumiri de rostul său aici. Al doilea demnitar
al Ţării Româneşti să fie un simplu negustor la Adrianopole? Staicu e prea
bogat pentru a se coborî la o astfel de îndeletnicire. Drace! Cred că-i
iscoadă. Poate că Mircea a aflat că m-am stabilit aici. Că duc tratative cu
turcii împotriva lui. Iată rostul comitelui Staicu în Adrianopole.
— Dar cine foloseşte ca iscoadă un om atât de însemnat?
— Asta mă nedumireşte şi pe mine, recunoscu prinţul Vlad.
Casaldi intră într-o prăvălie apropiată de-a armeanului Aram. Când
ieşi de acolo, părea cam încurcat.
— Ei?
— Domnule, negustorul Aram ţine prăvălia de vreo doi ani, spuse
raguzanul îngândurat. Deci e clar că nu pe voi vă caută.
— Atunci ce?
— Nu ştiu, însă mă mir. Dacă ar fi un om oarecare, mai
treacă-meargă. Sunteţi absolut sigur că e el? Poate că-i o simplă
asemănare. S-au mai văzut cazuri ca acesta.
— Ce naiba, iar o luăm de la început? se mânie tânărul Vlad.

Raguzanul meditase îndelug asupra puţin obişnuitei întâlniri. Dar mai

ales făcuse o seamă de presupuneri cu privire la rostul comitelui în
Adrianopole. Noaptea trecuse dincolo de jumătatea ei când îl fură somnul.
Puţin după revărsatul zorilor, părăsi locuinţa. Paşii îl purtară spre cartierul
comercial al oraşului. Zăbovi mult pe acolo. Intră în prăvălia armeanului
Aram şi se amestecă printre obişnuiţii muşterii. Pentru a nu bate la ochi
că întârzie prea mult şi fără rost, făcu unele cumpărături mărunte. Privi
către uşa care ducea spre odaia lăturalnică, însă aceasta nu se deschise.
Lăsă în urmă cartierul comercial al oraşului. O idee vagă la început, apoi
parcă mai limpede îşi făcu loc în mintea lui Casaldi. Era atât de preocupat,
încât se lovea de trecători. Ajunse la palatul şefului poliţiei imperiale.
Marile uşi de la stradă aveau străji. Chiar şi pe la colţurile clădirii şedeau
în pază o seamă de oşteni. Din vreme în vreme, prin uşile cele mari intrau
sau ieşeau slujbaşi. Străjile îi salutau după importanţa rangului.
„Va fi greu să ajung la Suhar-paşa, chibzui raguzanul. Nimeni nu mă
cunoaşte aici. Totuşi, o încercare nu strică.”
Urcă cele câteva trepte şi i se adresă unuia dintre oşteni:
— Strălucitorule, cum pot să ajung până la măritul paşă?
Străjile se priviră o clipă si izbucniră în râs. Parcă uitaseră de el. Se
înghionteau şi râdeau cu poftă.
— În vis, răspunse cel întrebat. Dacă ai norocul să-l visezi, îndată
ajungi lângă el. Hai, ia-o din loc!
— Îi aduc veşti, stărui Casaldi.
— Spune-le.
— Dar nu vouă se cuvine să vi le spun.
— Aha! Toţi aduc numai veşti mari. Ia-o din loc!
Raguzanul se îndepărtă descurajat. Însă nu era el omul care să se
dea bătut prea uşor. Aşteptă la oarecare distanţă până când se deschise
uşa. Un slujbaş, mărunt pesemne după faptul că străjile nu-l salutară,
coborî treptele. Casaldi îl ajunse din urmă şi-i spuse cu tot respectul
cuvenit:
— Mărite demnitar al imperiului, apleacă-ţi ochii asupra unuia care
doreşte a-ţi aduce plocon doi ducaţi veneţieni.
La primele cuvinte, slujbaşul vru să-şi continue drumul privindu-l pe
raguzan cu dispreţ, dar pomenirea ducaţilor hotărî altfel şi-i aduse un
zâmbet.
— Ce doreşti de la mine?
— Să mă duci la strălucitorul Suhar-paşa.
— Asta nu pot. Până acolo nici eu nu ajung.
Raguzanul scoase trei ducaţi în loc de doi.
— Dacă mă duci la el, mai primeşti încă pe atât.
 Slujbaşul, destul de cuminte, luă întâi banii. Apoi se scărpină în
creştet şi chibzui preţ de câteva clipe.
— Eu pot să te duc doar până la stăpânul meu. Pe urmă aranjezi cu
el dacă vă înţelegeţi la preţ.
— Fie!
Intrară amândoi în palat. Ocoliră scările mari, frumoase, ce duceau la
etaj şi ajunseră curând într-o aripă a clădirii mai puţin arătoasă. Turcul îi
făcu semn să aştepte. La puţină vreme reveni împreună cu un alt slujbaş.
Casaldi îi dărui primului încă trei ducaţi, iar celui de-al doilea cinci. Însă
turcul nu părea mulţumit. Şedea cu mâna întinsă, gata a se răzbândi. Mai
scoase cinci ducaţi şi-i lăsă în palma turcului, dar nu înainte de a suspina
jalnic. Din nou i se porunci să aştepte. Trecu multă vreme.
„Hm! socoti raguzanul. Tâlharii mi-au luat aurul degeaba. Până la
urmă o să mă dea afară careva dintre oştenii de pază.”
Tocmai când îşi cam pierduse nădejdea, al doilea slujbaş îşi făcu
apariţia şi-i ceru încă cinci ducaţi. Un tânăr îmbrăcat strălucitor luă
monedele de aur şi-i făcu semn să-l urmeze. Urcară treptele frumoasei
scări de marmură albă. Suhar-paşa era singur în cabinetul său, mulţumit
că reuşise cu multă dibăcie să-şi transporte averea la Genova şi Florenţa.
Puţinul ce-i rămăsese în Adrianopole îl păstrase de ochii lumii. Peste
câteva zile va părăsi, fără părere de rău, oraşul. În Apus viaţa părea mai
sigură. Şi totuşi, îşi amânase mereu plecarea, fiindcă noua sa funcţie îi
aducea câştiguri nevisate. Când îi luase locul lui Sabahaddin, habar nu
avea că un şef al poliţiei imperiale adună averi egale cu ale sultanului.
Slujitorii cei vechi îl iniţiaseră în tainele cunoscute de înaintaşul său.
Negustorii, cârciumarii, hangiii şi meseriaşii îi plăteau peşcheşuri în fiecare
lună după puteri, fiindcă mânia înaltului demnitar putea să-i ajungă pe
negândite. Agenţii lui Suhar cutreierau oraşele şi se întorceau încărcaţi cu
aur. Totul se făcea în mare taină. Atât cei care dădeau cât şi cei care
primeau nu aveau interes să vorbească. Înaltul demnitar bănuia că
agenţii îl jumulesc, dar, cum grosul aurului ajungea la el, prilejuri de
supărare apăreau rar. Fiecare zi îi aducea noi venituri. Uneori pornea
singur prin prăvăliile marilor negustori din Adrianopole pentru un plus de
peşcheşuri. Buzunarele caftanului său atârnau grele de daruri de preţ.
Raguzanul intrase la el de câteva minute şi aştepta umil alături de
uşă. Suhar îl privi încruntat. Straiele acestuia nu-l recomandau ca om cu
stare bună.
— Ce doreşti? îl întrebă aspru.
Casaldi puse un genunchi pe covorul moale, catifelat.
— Strălucitorule, îţi aduc veşti mari.
— Veşti? Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, când…
Îşi luă seama la timp. Preocupat de gândurile sale, fusese pe punctul
de a spune o prostie fără seamăn. De a-şi arăta intenţiile privitoare la
părăsirea imperiului.
— Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, când am atâtea
treburi? încercă să repare gafa scăpată pe jumătate. Vorbeşte cu slujitorii
mei. Ei se ocupă cu veştile. Şi acum pleacă!
Raguzanul intui că o frază lungă nu-i poate fi folositoare. Suhar l-ar
opri după primele cuvinte şi l-ar da afară înainte de a pricepe vestea.
Hotărî să pronunţe doar două cuvinte.
 — Nufărul Alb.
Înaltul demnitar tresări. Privise prin fereastră şi îl uitase pe ghiaur.
— Ce-i cu Nufărul Alb? se întoarse uimit.
— Mărite paşă, poate că mă înşel, dar dacă bănuielile mele sunt
bune, azi ai prilejul să-l prinzi pe Nufărul Alb – şi respiră uşurat că-i
trezise interesul.
— Au mai fost şi alţii care ne-au dat astfel de veşti, grăi Suhar, nu
prea entuziasmat. Până acum au pierit trei oameni. Despre fiecare s-a
crezut că-i Nufărul Alb. Cei ce i-au denunţat nu s-au bucurat de aurul pus
pe viaţa Nufărului. Dovedindu-se minciuna, denunţătorii au sfârşit sub
toporul călăului.
— Strălucitorule, eu nu spun că omul meu e Nufărul Alb. Eu doar îl
bănuiesc. Deci nu am a mă teme pentru viaţa mea. Rămâne ca voi să
descoperiţi adevărul.
Îi povesti demnitarului tot ce aflase despre Staicu, ferindu-se a
pomeni vreo vorbă la adresa lui Vlad. În caz că bănuiala sa era
întemeiată, Casaldi spera să obţină aurul numai pentru sine. Trei mii de
ducaţi veneţieni, la cât ajunsese preţul pus pe viaţa Nufărului, însemnau o
frumoasă avere. Va încasa banii şi va părăsi oraşul în taină. În slujba lui
Vlad, câştigurile se arătau prea îndepărtate.
Suhar îl cunoştea pe negustorul Aram. Uneori trecea şi pe la acesta,
după obişnuitele daruri. Parcă nu-i venea a crede că armeanul poate fi
Nufărul Alb. Ar fi fost de mirare: al doilea demnitar al Ţării Româneşti să
stea în Adrianopole doar ca simplu negustor? De ce? De obicei, iscoadele
sunt cavaleri încercaţi, dar nu înalţi demnitari.
„Dacă ghiaurul e Nufărul Alb, înseamnă că prin arestarea lui planurile
mele de plecare pot fi amânate. Oare să am atâta noroc, tocmai când
speram atât de puţin? Multă vreme se va vorbi despre înţelepciunea lui
Suhar-paşa. Chiar padişahul va fi încredinţat că are în mine un demnitar
cu care se poate mândri.”
Îl privi pe raguzan prietenos. Dacă acesta i-ar fi ghicit gândurile, s-ar
fi îngrozit ca de moarte.
— Cine mai ştie ce mi-ai spus despre negustorul Aram?
— Nimeni, strălucitorule, minţi Casaldi cu seninătate. Doar nu eram
ageamiu să dau norocul din mână.
— Bine! Rămâi aici! Dacă ştirea adusă de tine se dovedeşte
întemeiată, vei primi ducaţii chiar azi.
După acele vorbe, şeful poliţiei imperiale părăsi încăperea. În prăvălia
lui Aram era aceeaşi înghesuială ca şi la începutul zilei. Când Suhar-paşa
intră acolo, muşteriii şi vânzătorii încetară forfota. Cel mai vârstnic dintre
slujitori alergă să-şi anunţe stăpânul. Uşa odăii alăturate se deschise în
faţa înaltului oaspete. Aram, onorat chipurile de o astfel de vizită, nu mai
contenea cu ploconelile.
— Mărite paşă, vizita voastră cinsteşte această umilă prăvălie. Îndată
vor veni gustări şi o cupă cu vin grecesc. Am pentru voi o căpăţână de
zahăr ce ar stârni invidia unui rege. Ieri ne-a sosit piper, scorţişoară, ulei
de camfor şi covoare din adâncurile Asiei. Corăbierii genovezi ne-au luat
pentru ele preţuri înzecite. La fiecare transport, genovezii ne jumulesc
de-a binelea prin ridicarea neruşinată a preţurilor. Dacă lucrurile merg tot
aşa, noi, negustorii, vom ajunge muritori de foame.
 Suhar-paşa îl asculta amuzat. Inelul descris de răposatul Enver
stăruia în degetul falsului negustor.
„Iată-mă lângă Nufărul Alb, chibzui el, în vreme ce mângâia un
frumos colier de perle. Cine şi-ar fi închipuit că-l voi prinde atât de uşor?
De fapt, ar trebui să-i port recunoştinţă. Datorită lui i-am luat locul
nesuferitului Sabahaddin. Şi tot datorită lui voi ajunge din nou în graţiile
sultanului Murad. L-am vizitat de atâtea ori fără să-mi treacă prin minte
cea mai mică bănuială. Era aici şi-şi râdea de mine, aşa cum o face poate
şi acum. După trupul voinic, mlădios, nu încape îndoială că-i foarte ager.
Foarte puternic. Dacă ar şti el ce gândesc acum, cred că m-ar ucide într-o
clipă.”
— Frumos colier!
— Şi scump, replică Aram prevăzător în faţa unei eventuale pagube.
— Credeam că mi-l dăruieşti, se posomorî oaspetele.
— Dar acum trei săptămâni mi-aţi luat unul la fel, se văicări
presupusul armean.
— Atunci să nu mai vorbim despre asta.
— Ba vorbim, strălucitorule, sări Aram speriat că-l supărase. Vi-l pot
oferi în contul lunii viitoare.
— La asta mă gândeam şi eu, râse demnitarul.
Şeful poliţiei imperiale se despărţi de negustor cu o seamă de cuvinte
frumoase. Părăsi prăvălia fără a se arăta prea grăbit. Slujitorul, care nu
bănuia nimic din gândurile stăpânului, îl urma la câţiva paşi.
Rămas în cabinetul de lucru al lui Suhar, raguzanul Casaldi îşi făcea
planuri în privinţa celor trei mii de ducaţi. Era aproape sigur că nu se
înşelase în presupunerile sale asupra Nufărului Alb. Când înaltul demnitar
apăru zâmbind, Casaldi ghici dintr-o privire vestea cea bună.
— Vei primi îndată ducaţii promişi, grăi Suhar vesel. Un slujitor te va
conduce la plătitorul meu. Cum te cheamă?
— Casaldi, strălucitorule.
În cabinet intră un bărbat voinic, smolit la faţă, cu priviri jucăuşe.
Acesta îi făcu semn raguzanului să-l urmeze, dar nu spre uşa prin care
venise, ci prin alta. La invitaţia slujitorului, Casaldi trecu pragul unei odăi
ale cărei ferestre acoperite de draperii lăsau puţină lumină. Instinctiv,
simţi o primejdie şi vru să se întoarcă, însă era prea târziu. Un şnur îi
strângea gâtul până la sufocare. Încercă să lovească. Nici măcar atâta nu
reuşi. Braţe puternice îl apăsau fără putinţă de scăpare. Cercuri ciudate îi
jucau în faţa ochilor. Apoi se muie dintr-o dată.
Slujitorul deschise uşa şi-i zâmbi lui Suhar. Acesta înţelese că totul
s-a încheiat cu bună rânduială.
„Acum voi inventa o poveste frumoasă în legătură cu prinderea
faimosului Nufăr Alb, chibzui mulţumit. Cei trei mii de ducaţi îmi revin
mie, dar asta are puţină însemnătate. Numele meu va fi rostit cu cinste
de-a lungul imperiului. Ibrahim şi marele vizir vor spumega de furie.
Padişahul îmi va adresa cuvinte de laudă. Iar eu mai rămân la
Adrianopole, să strâng alte comori. Apoi va veni o vreme când totul se va
uita. Fiindcă oamenii uită uşor. Atunci o iau din loc. S-ar putea să-l prind
şi pe afurisitul de Fareddin. Caznele trebuie să scoată de la Nufărul Alb
numele complicelui sau al complicilor. Mă voi îngriji singur de asta.
Arestarea lui Fareddin mi-ar spori faima de om înţelept.”
 Suhar se ridică sprinten şi-l chemă pe aghiotantul său.
— Îl arestăm pe negustorul Aram, spuse aspru, ferindu-se a pomeni
ceva despre Nufărul Alb, fiindcă acesta era rolul cel mare pe care voia să-l
joace numai la vremea potrivită.
— Câţi oameni să iau, strălucitorule?
— O sută.
— Nu-i prea mult? Cred că doi-trei sunt destui.
— Nu! Am spus o sută. Agenţii să înconjoare prăvălia până într-o
jumătate de ceas. Dacă îţi scapă Aram, poţi să te spânzuri. Iertare nu vei
găsi la mine. Armeanul urzeşte uciderea sultanului. Pe negustor îl vreau
viu. Moartea lui înseamnă şi a ta.

Vremea prânzului trecuse. În prăvălia armeanului intrară şase bărbaţi

cu iatagane în mâini. Vânzătorii şi muşteriii încremeniră la apariţia lor.
Agenţii lui Suhar îi îmbrânciră pe cei ce le şedeau în cale. Din câţiva paşi
ajunseră la uşa odăii laterale. Auzind zgomot neobişnuit, Aram îşi părăsi
îndeletnicirea şi puse mâna pe o spadă chiar în clipa când oamenii lui
Suhar îi treceau pragul. Alţi agenţi năvăliră în prăvălie. Aram înţelese că a
fost descoperit. Prin ce împrejurări, nu avea timp să se gândească. Reuşi
să doboare doi dintre agenţi. Loviturile de iatagane ale adversarilor
ţinteau nu să-l doboare, ci să-l dezarmeze. Deci porunca era să-l prindă
viu. Aram sări peste masa lui de lucru şi ajunse la fereastră. Dar agenţii
se înmulţiră. Din nou spada lui lovi în plin. Deschise fereastra cu stânga şi
sări. Afară, un ciopor de trupuri se aruncară peste el.

Agenţii părăsiră prăvălia în frunte cu Suhar, purtându-l pe prizonier

între ei. Curând puternica fortăreaţă Deşli îşi deschise porţile mari. Acolo,
între zidurile reci, grele, păzite de oşteni mulţi, înconjurate cu brâu de
apă, se afla cea mai temută închisoare din imperiu. Comandantul ei era
Ohran-bey. Omul care se putea lăuda că niciodată nu-i scăpase măcar un
prizonier. Anunţat de oştenii aflaţi pe zidurile înalte, comandantul ieşi în
întâmpinarea şefului poliţiei imperiale, aranjându-şi ţinuta din mers.
— Ohran! strigă Suhar cu glas vesel. Ştii pe cine ţi-l aduc prins?
— Numai înţelepciunea-voastră şi a măritului Allah mi-ar fi de ajutor,
dar, cum nu le am, e greu să ghicesc, răspunse comandantul dornic să-i
fie pe plac stăpânului său.
— Aşa este, aprobă Suhar, atins plăcut de cuvintele lui Ohran-bey.
Omul pe care ţi-l aduc e Nufărul Alb.
Agenţii şi oştenii din gardă încremeniră, ca şi comandantul fortăreţei.
Dacă trăsnetul ar fi căzut alături, aşa, din senin, nu i-ar fi mirat mai mult.
Omul în jurul căruia se ţesuseră legende şi cântece şedea priponit în faţa
lor. Mari iubitori de acte vitejeşti, mulţi dintre oşteni îl priviră pe Nufăr cu
o scurtă ochire de simpatie.
Suhar gustă clipa ca pe un balsam tămăduitor. Tăcu multă vreme,
dornic să o prelungească. Oştenii îl luară pe Nufăr între ei. La spatele lor,
uşile se închideau cu zgomot repetat în ecouri. Urcară treptele unei scări
în spirală. Mirosul de mucegai, atât de puternic la parterul fortăreţei, îşi
pierduse puterile. O ultimă uşă se închise după comitele Staicu. Era
singur. I se tăiaseră legăturile şi putea să se mişte. Odaia destul de
încăpătoare nu avea mobilier. Prin două ferestre înguste, lumina zilei
pătrundea cu slabe puteri. Se afla într-un turn din mijlocul faimoasei
închisori Deşli.
Comandantul îl conduse pe Suhar în odaia sa de lucru.
— Sunteţi sigur, strălucitorule, că arestatul e Nufărul Alb? îndrăzni să
întrebe.
— Absolut. Nu am nici un fel de îndoială. Nufărul Alb se numeşte de
fapt Staicu şi e fratele mai mic al ghiaurului Mircea-voievod.
Ohran scăpă o nouă exclamaţie de uimire, spre satisfacţia înaltului
demnitar.
— Acum am treburi, grăi oaspetele. Poate că la noapte sau mâine mă
voi întoarce să-l trec prin cazne pe arestat. Nimeni nu are drepturi asupra
lui în afară de mine şi padişah. Numai porunca scrisă a padişahului sau a
mea îl poate scoate din fortăreaţa Deşli. Răspunzi de el cu viaţa ta.

Vestea prinderii Nufărului Alb trecu prin Adrianopole şi prin

împrejurimi ca un fior. Suhar nu dorise a păstra în secret frumoasa
captură. Oamenii aflară curând că Nufărul Alb e comitele Staicu, mare
demnitar al Ţării Româneşti. Asupra lui Fareddin, ştirea pică asemenea
trăsnetului. Tocmai îşi făcea siesta de după prânz, obicei împrumutat de
la greci. În prima clipă alergă spre fereastră, convins că agenţii lui Suhar
năvălesc în palatul său. Apoi rămase rezemat de perete. Îl încerca o
uşoară ameţeală.
„Va trebui să fug din Adrianopole, repetă de câteva ori. Orice
întârziere îmi poate aduce pieirea. Nufărul va fi trecut prin cazne. De sub
apăsarea lor puţini scapă fără mărturisiri. De fapt, nu mai scapă, ci pier.
Suhar nu a avut vreme pentru cazne. Cred că o va face abia mâine
noapte, adică după ce va fi dus în faţa padişahului. Aşa e obiceiul.
Ghiaurul mă va trăda chiar fără a fi silit. Nu-mi datorează nimic. Puţin îi
pasă de mine. Azi, Murad nu-l mai primeşte fiindcă e bolnav. Aşa stând
lucrurile, ar mai fi o cale. Otrava. Secretarul lui Suhar e omul meu. El
poate strecura otrava în fortăreaţa Deşli. Are acolo câţiva oşteni
credincioşi lui. Voi părăsi oraşul până într-un ceas. Dacă Nufărul Alb cade
sub puterea otrăvii, mă pot întoarce fără teamă.”
În timp ce Fareddin îşi strângea aurul şi bijuteriile, prin poarta de
miazănoapte a oraşului Adrianopole ieşiră călări doi negustori de
mărunţişuri. După straiele lor ponosite, după gloabele de sub ei şi după
înfăţişarea neîngrijită, nimeni nu ar fi bănuit că neajutoraţii negustori
ambulanţi sunt iscoade ale renumitului cavaler bulgar Cîrstev.
Vestea căderii comitelui Staicu îl înmărmuri pe Vlad. În primul
moment îşi luă pălăria cu gândul să meargă la marele vizir şi să-l implore
pentru slobozirea unchiului său. Apoi ridică din umeri. Era o prostie.
Bănuielile sale căzură îndată asupra raguzanului. Dar mânia lui se
dovedea neputincioasă. Casaldi nu-şi mai făcuse apariţia din zori. Cu
siguranţă că luase preţul trădării şi părăsise oraşul.
 Peste Adrianopole cerul se înnegura treptat. Cădea înserarea.

Frumosul oraş Ipek era uneori plăcută reşedinţă a cneazului Lazăr al

Serbiei. Când acesta se stabilea acolo pentru o vreme, curtenii îl urmau,
încântaţi de minunatul peisaj înconjurător. Liniştit, aproape anonim în
lipsa cneazului, Ipekul căpăta parcă viaţă de îndată ce trâmbiţele şi
cornurile anunţau reîntoarcerea măritului autocrat. Cârciumile, hanurile,
străzile şi casele din Ipek primeau oaspeţi. Nenumăraţi oaspeţi.
Într-un han de la marginea oraşului, vestitul cavaler Carapelese
înfuleca de unul singur dintr-o uriaşă pulpă de porc bine afumată.
Degetele lui puternice rupeau bucăţi mari din carnea împănată cu
grăsime. Alături, o găleată cu vin dulce, adus de pe coastele Dalmaţiei, îi
ţinea plăcută tovărăşie. Mâncăul Carapelese nu părea în toane prea bune.
Înfuleca zdravăn, iar înjurăturile dintre doi dumicaţi porneau lungi,
curgătoare, în sprintenul grai al italienilor. Cavalerul avea motive
temeinice să fie supărat. Despre el şi despre Ruk Spear mulţi vorbeau mai
în glumă, mai în serios că sunt ca omul şi umbra la vreme de vară. Dacă
îl căutai pe Ruk, nu trebuia să alergi prea mult pentru a da de Carapelese
şi invers. Dar cavalerul Spear dispăruse de vreo două zile pentru o femeie
de la curtea cneazului. Se ţinea după ea ca mielul după oaie. Lunganul
italian nu aflase nici măcar dacă muierea merita atenţia prietenului său.
Curând ulcica atinse fundul găleţii cu zgomot neplăcut pentru el.
Neplăcut, fiindcă îi lipseau banii, iar hangiul dădea pe datorie doar când
făcea pomană pentru sufletele morţilor. Tresări. Uşa hanului zbură în
lături ca la vreme de furtună. Carapelese rămase cu ulcica la jumătatea
drumului dintre găleată şi gură.
— Santa Agripina! exclamă, cu slabă sclipire de luciditate. Ruk e
făcut foc. Pesemne că muierea i-a dat vânt.
— Ah, iată-te! grăi Spear cu satisfacţie în glas. Mă temeam că în lipsa
mea ţi-ai luat zborul.
— Alţii cam aşa fac, bombăni Carapelese. Abia după ce li se închide
uşa în nas îşi amintesc de prieteni.
— Lasă! Turcii l-au prins pe Nufărul Alb.
— Glumeşti? păru a se dezmetici o clipă.
— Zău că nu! Adineauri am aflat vestea. Din păcate, eşti făcut rău.
Cu morişca stai binişor, însă nu cred că te poţi ţine în şaua calului.
— Eu?
Carapelese făcu un efort lăudabil. Se ridică, bâţâindu-şi picioarele
lungi. Apoi săltă piciorul de porc în aer şi grăi cu trufia omului cherchelit:
— Îl voi răzbuna pe Nufărul Alb. Unul e Carapelese, fraţilor!
Prinse ulcica, vărsă câteva picături în cinstea mortului, iar restul pe
gât, după care continuă măreţ:
— Praf şi pulbere…
Ruk ştia ce are de făcut. Îşi strecură umărul sub pieptul cavalerului, îl
prinse cu o mână pe după gât şi ieşi în curte către valăul cu apă pentru
cai. Italianul, convins că e călare, porni să înfiripe un cântec deocheat.
Spear îl aşeză pe capră deasupra valăului şi aruncă o găleată cu apă peste
el.
 — Sfinţi apostoli şi cardinali! behăi Carapelese. Râul prin care trecem
e ca gheaţa. Dacă scap din el, trăiesc o mie de ani.
Urmă a doua găleată.
— Sfinte Augustinus de Padova! răcni lunganul. Mi se bat dinţii în
gură ca la dulăi când sunt în nuntă.
Spear îl conduse în odaia lor şi îl schimbă cu straie curate.
— Aşa! murmură el satisfăcut. Acum eşti în stare să te ţii în şa.
— Unde mergem?
— La mănăstirea Snagovului. Cavalerul Cîrstev m-a înştiinţat că ne
aşteaptă acolo.
— Atâta drum?
— Am bătut noi altele şi mai lungi.
— Ne lipsesc banii.
— Aiurea! Am două pungi burduşite cu aur. Mi le-a dat chiar cneazul
Lazăr, cu care am tăinuit între patru ochi.
— Ce căutăm la Snagov?
— Pregătim acolo evadarea Nufărului Alb.
— Parcă ziceai că e mort.
— Mort pe dracu! se răsti Ruk. Turcii nu sunt chiar atât de proşti să-l
omoare. Cel puţin aşa sper. Dacă Nufărul Alb ar fi un cavaler mărunt,
poate că ar face-o. Însă el e al doilea demnitar al Ţării Româneşti.
Sultanul va porni tratative cu Mircea. Murad îi poate cere în schimb tot
ţinutul Dobrogei, sau o mare sumă de bani. De va fi altfel, e păcat.
Părăsiră hanul în goana cailor. Ploaia subţire îşi întorcea fustele după
tactul vântului aspru. În aceeaşi noapte, cei doi vechi prieteni ieşiră din
Ipek pe cai sprinteni şi tăiară drum peste câmpuri spre Buda.

La un ceas după prinderea Nufărului Alb, Suhar îmbrăcat în ţinută de

zile mari, ceru să fie primit de padişah. Dar, cu toate insistenţele sale, nu
reuşi. Murad făcuse o baie cu sare şi adormise. Medicul său italian veghea
să nu fie tulburat. Nemulţumit, şeful poliţiei imperiale porni spre casă. Îi
mai scăzuse entuziasmul. Acum judeca limpede. Somnul padişahului îi
răsturnase toate planurile. Pe Nufăr nu-l putea trece prin cazne înainte de
a discuta cu Murad.
„Arestatul e om de neam ales, reflectă Suhar. Poate că sultanul va
avea alte gânduri în privinţa lui. A-l supune la cazne pe ghiaur fără ştiinţa
padişahului înseamnă să-mi atrag mânia acestuia. Cu Murad niciodată nu
ştii cum se isprăveşte o discuţie. Într-o clipă el poate uita că eu l-am prins
pe Nufăr. Într-o clipă mă poate aresta şi trimite la fortăreaţa Deşli.
Trebuie să fiu chibzuit. Să trag multe foloase din capturarea ghiaurului.”

La palatul regal din Buda se aprindeau lumânările. Înserase.

Sigismund de Luxemburg, ajutat de slujitori, îşi făcea pregătirile de
culcare. Rar intra el în pat la un astfel de ceas. Era răcit. Medicul îi
recomandase câteva zile de odihnă. Toţi curtenii ştiau că Lorant şi Gaşpar
sunt favoriţii maiestăţii-sale, cu toate că nu pricepeau cauza. Unul dintre
slujitori îl zări pe Lorant. Acesta deschisese uşa apartamentului regal şi-i
făcea semne. Slujitorul ieşi pe vârful picioarelor. După un minut reveni
şi-i spuse regelui:
— Domnul Lorant vă roagă să-l primiţi într-o chestiune grabnică.
— La naiba! se supără Sigismund. Nici pentru boală nu am timp.
Regele avea fierbinţeli şi-i era lehamite de orice. Nu avea poftă de
mâncare, iar trupul său voinic se muiase fără pic de vlagă. Ţinea prea
mult la tânărul cavaler pentru a-l respinge, dar îl primi îmbufnat.
— Ce e, domnule?
— Maiestate, vă rog să-mi acordaţi câteva clipe între patru ochi.
Sigismund făcu un semn. Slujitorii şi medicul părăsiră încăperea.
— Acum o jumătate de ceas au sosit la Buda doi trimişi ai prietenului
meu cavalerul Ruk Spear.
— Ei şi?
— Nufărul Alb a căzut în mâna turcilor.
Sigismund uită dintr-o dată că e bolnav.
— Nufărul Alb?
— Da. El e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti.
— Jesus-Maria! Acum îmi explic multe lucruri. Când te gândeşti cât
de prost l-am primit când a venit la noi în chestiunea Banatului! exclamă
cu părere de rău. Era gata să-l arestez. Straşnic om! Mie mi-a salvat
viaţa. Regatului Ungariei i-a adus mari servicii. Un astfel de om… e mort?
se nelinişti.
— Cred că nu.
Îi povesti regelui tot ce aflase de la trimişii lui Spear. Spre mirarea
slujitorilor, Sigismund ceru uneltele de scris. Puţin mai târziu, Lorant şi
Gaşpar ieşiră din Buda în galopul cailor. Purtau cu ei o scrisoare către
sultanul Murad. Regele Ungariei oferea douăzeci de mii de ducaţi
veneţieni pentru eliberarea comitelui Staicu.
Capitolul 18

Peste ţinutul din jurul mănăstirii Siretului pornise a ninge. La început,

fluturi mari de zăpadă cădeau lin şi se topeau în umezeala pământului.
Treptat, fulgii se îndesiră mărunţi. Ningea de vreo două ceasuri. Stratul
de omăt creştea molcom. Tânăra Margareta ieşise în cerdac să asiste la
un spectacol rar. Unul dintre câinii de curte, a cărui viaţă se număra în
luni, nu mai văzuse zăpadă. Refugiat pe scările cerdacului lătra scurt
aşezat pe labele din faţă şi privea năuc întorcând botul când într-o parte
când în alta. Ghicea el că ceva nu-i în regulă. De la o vreme, încetase
lătratul mulţumindu-se cu mârâituri nu prea ameninţătoare. Observase că
unul dintre dulăi trecea tacticos prin omăt fără să i se întâmple ceva.
Prinse curaj. Coborî treptele, mirosi zăpada şi întinse o labă. O retrase
iute. Adulmecă laba. Nimic rău. Mârâi încă o dată, mai mult de formă, şi
prinse a călca prin omăt ca pe picioroange. Câteva clipe mai târziu scoase
un lătrat vesel. Apoi începu să se rostogolească şi să alerge în cercuri
mici. Ochii îi străluceau ca la o mare descoperire.
Margareta râse. Era prima dată, după multă vreme, când o încerca
veselia. Ieşi în curte. Fulgii îi atingeau faţa ca o mângâiere. În jur liniştea
stăruia adâncă. Nici o adiere. Sub stratul de zăpadă parcă încremenise
totul. Privi spre drumul cu plopi. Falnicii arbori de peste vară ce-şi
tremurau frunzele a joacă arătau acum singuratici şi trişti. De-a lungul
drumului, două puncte creşteau în repeziciune. Erau doi călăreţi.
Margareta îi observă cum se apropie, dar inima ei nu tresări ca altădată.
De mult pierduse speranţa într-un semn de la Staicu. Urcă treptele
cerdacului. Călăreţii intrară prin poarta cea mare a mănăstirii. După straie
păreau oşteni. O cuprinse o nelinişte ciudată. Mâinile porniră să-i tremure.
Călăreţii descălecară şi înaintară către ea. Îl recunoscu pe părintele Sima.
Grăsunul o salută după moda cavalerească.
— Ne-a prins iarna pe drum, zâmbi el.
Intrară în casă. Margareta le oferi ceaiuri fierbinţi. Degetele-i
tremurau atât de puternic, încât vărsă din căni pe măsăriţă. Nu îndrăznea
să-i întrebe rosturile lor la Siret. O încerca o teamă lăuntrică. Era limpede
că nu veneau din partea comitelui. Staicu i-ar fi trimis pe cineva de la
castel. Poate că măria-sa Mircea aprobase desfacerea căsătoriei. Grăsunul
Sima îi observă paloarea neobişnuită. Margareta aştepta o vorbă.
Comandantul Snagovului şi ortacul său îşi sorbeau ceaiul cu plescăituri
puternice. Se încălziseră. Obrajii li se roşiseră ca para focului. Când
isprăvi, Sima îşi mângâie bărbuţa rară. Nu ştia cum să înceapă vorba.
Adusese veşti proaste.
— Ce mai e pe la Snagov? îndrăzni Margareta cu voce spartă,
nefirească.
— Bine, doamnă. Egumenul vă trimite, prin noi, sănătate.
— Îi mulţumim. Poate că ar fi bine să vă odihniţi.
— A, nu acum! prinse curaj grăsunul. Am venit, ce-i drept, în grabă
mare, însă avem timp de odihnă. Noi… adică nu noi… egumenul… Nufărul
Alb a căzut în mâinile turcilor.
— O! Ne pare rău pentru tânărul blond. Arad parcă îl cheamă…
— Dar nu el e Nufărul Alb, ci comitele Staicu.
 — Stai… cuu?
Margareta cătă un sprijin bâjbâind cu mâinile în jur. Sima o prinse
tocmai la timp.

De câte ori se schimba vremea către ploaie, reumatismul îl încerca pe

sultanul Murad cu puteri înzecite. În astfel de zile devenea acru,
morocănos şi se înfuria din te miri ce. Pe trimisul împăratului de la
Constantinopole îl alungase în ocări. Pe generalii care îi cereau noi sume
de bani pentru oştile aflate la iernat îi amuţi cu un gest. Medicul palatului
fusese decapitat în zori, fiindcă nu reuşise a-i alina junghiurile. Înalţii
demnitari aflaţi în jurul său ar fi dorit să fie cât mai departe de el. Chiar
străjile atât de credincioase padişahului se rugau în gând lui Allah să le
ferească de mânia acestui bătrân turbat de-a binelea.
Murad îl privi pe Suhar-paşa ca prin lunetă. Şeful poliţiei imperiale,
recunoscut pentru prostul său gust în alegerea straielor, purta un turban
galben în trei colţuri, caftan violet şi încălţări de un roşu aprins. Padişahul
nu putea suferi violetul, dar Suhar nu avea de unde să ştie.
— Frumoasă îmbrăcăminte! mârâi sultanul.
Suhar păru încântat de remarca stăpânului, fiindcă îi lipsea fineţea
observaţiei. Era convins că acesta se îmblânzise amintindu-şi că Nufărul
Alb fusese arestat. Acum va începe cu laude. Şeful poliţiei se pregătea să
le primească afişând modestie. Doar Ibrahim şi marele vizir Ali-paşa
înţeleseseră că Murad îi caută nod în papură.
— Îndrăzneşti a zâmbi, câine! spuse padişahul cu aer mieros.
Crezând că nu lui i se adresează, Suhar privi în jur.
— Luaţi-i caftanul şi aruncaţi-l în foc!
Străjile se repeziră asupra lui.
„Mă arestează, gândi Suhar. Asta-i lucrătura lui Ali-paşa.”
— Eşti sigur că măcar acum Nufărul Alb e cel adevărat?
„Nu mă arestează.”
— Absolut, strălucitorule. Am chibzuit asupra lui până am găsit
calea…
— Asta nu mă interesează. Cine sunt complicii lui?
— Nu ştiu. La cazne încă nu am îndrăz…
— Nu ştii? Sunt înconjurat de bicisnici. Pleacă!
Suhar altfel visase întâlnirea cu padişahul. Părăsi încăperea,
gândindu-se la vechile sale planuri de a fugi din imperiu. În anticameră îl
opriră câţiva ofiţeri şi demnitari dornici să afle amănunte despre
capturarea Nufărului Alb. Şeful poliţiei le turnă o poveste frumoasă, care
nu prea stătea în picioare la o analiză temeinică. Aceeaşi pe care dorise a
i-o oferi lui Murad. Şi pe măsură ce vorbea chipul său oferea seninătate.
Pe feţele ascultătorilor se citea numai admiraţie. Însă el vedea prost. Sub
admiraţie se ascundea ironia.
Ali şi Ibrahim intuiră că nu-i momentul potrivit pentru a ridica
problema Nufărului. Padişahul era în toane prea rele. Dar o făcură după
prânz, când noul medic îi aplică aceleaşi tratamente cu sare. Băile
ameliorară junghiurile lui Murad. Acum se putea sta de vorbă cu el.
— Îi cerem lui Mircea-voievod ţinutul Dobrogii, grăi Ibrahim.
 — Fleacuri! îl repezi padişahul. Tu l-ai ceda în schimbul unui om?
— Nu-i un om simplu.
— Prostii! Ne răcim gura degeaba.
— Mărite padişah! interveni Ali-paşa. Moartea Nufărului ne aduce
puţine foloase. Acum îl ştim. Îi vom afla şi complicii. Asta înseamnă că în
viitor el nu mai cade cu ameninţare asupra secretelor noastre. Chiar dacă
ghiaurul Mircea nu ne va ceda ţinutul Dobrogii, îl putem sili să plătească
răscumpărarea cu aur mult. Imperiul are azi nevoie de aur.
— Nu! Arestatul va fi decapitat.
Cei doi înalţi demnitari înţeleseră că orice stăruinţă e de prisos.
Duseră mâinile la frunte, la gură şi la piept, gata a se retrage.

Prin Codrul Vlăsiei căzuseră frunzele. Pădurea părea îmbătrânită,

somnoroasă şi neprimitoare. În văzduh sumedenie de ciori cârâiau a
zăpadă. La mănăstirea Snagovului picaseră oaspeţi. Erau acolo Arad,
Grama, Lorant, Gaşpar, Carapelese, Ruk Spear, Bogdan, Andrei, Cîrstev,
polonii Sadowski şi Kapiek, bosniacul Kotormanici şi rusul Savciuk.
— Domnilor! grăi egumenul Lazăr impresionat de graba cu care
veniseră tinerii cavaleri. Cred că s-a adunat aici toată floarea cavalerilor
creştini din răsărit. Numele domniilor-voastre sunt rostite cu respect de-a
lungul şi de-a latul Europei. Ne mândrim de cinstea ce ne-aţi adus-o.
Unirea voastră pentru a-l scoate pe Nufărul Alb din mâinile turcilor
seamănă a cruciadă. Ştiu că nu va fi uşor. Vieţile voastre vor intra curând
sub grea ameninţare. Chiar de veţi ajunge la Adrianopole prea târziu,
chiar dacă nu veţi izbândi, un fapt rămâne plin de măreţie: la necazuri
oamenii sunt solidari între ei.
— Sfinţia-ta! interveni Arad. Împreună cu scutierii, suntem douăzeci
şi unu de luptători. Nu mulţi, dar nici puţini. De va lucra fiecare după cum
îl taie capul, mi-e teamă că lucrurile nu vor merge prea bine. Avem
nevoie de un conducător pe care să-l ascultăm cu orice preţ.
— Domnule! se amestecă Lorant, care pricepea româneşte. Sunteţi
un tânăr înţelept. Fără un conducător vom ajunge să ne certăm între noi
sau să pierdem o groază de timp ascultând părerea fiecăruia. Aproape toţi
ne cunoaştem de pe la turniruri. Uneori am fost adversari, însă niciodată
duşmani. Cum toţi suntem cam de aceeaşi forţă, cred că e mai bine să
tragem la sorţi.
— Mă iertaţi, cavalere Lorant, zâmbi tânărul blond. Iată că chiar de la
început avem păreri diferite. Nu mă îndoiesc nici o clipă că oricare dintre
noi ar fi un bun conducător, dar azi unul singur îi cunoaşte bine pe turci.
Cu ani în urmă a fost rob la ei. El le ştie obiceiurile şi limba mai bine ca
oricare. E vorba de cavalerul Spear. A-l alege pe el nu înseamnă să-i
acordăm o favoare, ci o răspundere grea. Apoi, Ruk cunoaşte româna,
maghiara şi limba slavilor. Doar el poate fi înţeles de toţi.
Lorant şi Arad grăiseră în maghiară. Cîrstev, Sadowski, Kapiek,
Kotormanici şi Savciuk aşteptară să li se traducă. La propunerea lui
Cîrstev se ridicară cu toţii, îşi uniră spadele şi-i jurară lui Ruk totală
ascultare.
— Mişcarea noastră de-a latul Balcanilor pote fi observată de
garnizoanele turceşti, vorbi Ruk onorat de încrederea acordată. Şi asta
nu-i totul. E nevoie să ne mişcăm iute. Ar fi păcat să ajungem prea târziu.
Vom călări spre Caliacra. Acolo ne va lua o corabie, care va coborî cu noi
pe mare până în dreptul oraşului Adrianopole. Restul drumului îl vom
continua călări. Cunosc bine locurile de la malul mării până la
Adrianopole. Pe acolo sunt păduri cât vezi cu ochii. Aceeaşi corabie ne va
aştepta în larg. Şi acum la cai, domnilor!
În vreme ce cavalerii se pregăteau de drum lung, Ruk Spear i se
adresă egumenului:
— Sfinţia-ta, ştiu că mulţi achingii au căzut în luptele din Dobrogea.
Avem nevoie de straie turceşti.
Lazăr îi dădu o scrisoare către comandantul din Caliacra. Apoi încă
una pe care cavalerul o ascunse zâmbind. Douăzeci şi unu de călăreţi
tăiară drum prin Codrul Vlăsiei spre miazăzi. Frunzele uscate pocneau
scurt sub copitele cailor.

La câteva ceasuri după arestarea Nufărului Alb, secretarul lui Suhar

trecu pe la fortăreaţa Deşli, dar nu intră acolo, ci în cazarma oştenilor,
aflată în afara închisorii. Mânat de treburi, secretarul vizita adesea
cazarma. Se interesă ca de obicei de nevoile păzitorilor, iar la plecare îi
făcu un semn discret unuia dintre ei. Cui i-ar fi trecut prin minte că
secretarul venise din îndemnul lui Fareddin? Întunericul cuprindea
molcom împrejurimile. Secretarul şi oşteanul se întâlniră la marginea
drumului ce ducea spre oraş.
— Vrei să câştigi cincizeci de ducaţi de aur?
— Strălucitorule! bâigui omul. Niciodată nu mi-ai promis atât de
mult. O fi o treabă peste puterile mele.
— E foarte uşoară. Am la mine o cutie cu un praf verzui. Să-l torni în
raţia de apă a Nufărului Alb.
— Nu în mâncare?
— Nu. La supărare omul rar se atinge de ea. Însă apa nu o respinge
nimeni.
— Şi când primesc banii?
— Ca de obicei, după.
În turn, comitele Staicu medită mult asupra situaţiei sale fără sorţi
de scăpare. Era clar că nu Fareddin îl trădase, fiindcă şi viaţa lui ar fi fost
în primejdie. Oricât încercă să priceapă cum ajunsese Suhar să-l
descopere, nu reuşi. Presupunea doar că întâmplarea căzuse cu răutate
asupra sa. Şeful poliţiei imperiale era prea neghiob, iar inteligentul Enver
căzuse sub cuţitul său.

Trecuse o noapte şi o dimineaţă de la arestarea Nufărului Alb. La

fortăreaţa Deşli se împărţea mâncarea de prânz şi cana cu apă. Un oblon
mic, atât cât îi îngăduia trecerea unei străchini, se deschise în uşa
comitelui. Staicu îşi luă raţia. Oblonul căzu la locul său cu zgomot aspru.
Tânărul nu luă seama la mâncare. În schimb îi era sete. Ridică micuţa
cană cu apă, dar privirile îi zăboviră mirate asupra unei răni de la
încheietura mâinii. Pesemne, o crestătură de iatagan. Peste rană stăruia o
pojghiţă de pământ. Poate că pământul se lipise de ea când căzuse sub
apăsarea slujitorilor lui Suhar. Apa nu era prea multă. Totuşi, rana avea
nevoie de îngrijiri. Turnă câteva picături şi începu să o spele. După câteva
clipe simţi o usturime cumplită. Parcă un cuţit îi răscolea carnea. Hotărât
lucru, asta nu era durerea ce se arată de obicei la spălatul unei răni. Lăsă
cana deoparte şi începu să-şi sugă rana. Scuipă şi supse din nou, cuprins
de o bănuială cumplită.
— Otravă! exclamă. În tot Imperiul turcesc, un singur om are
interesul să mor înainte de a fi luat la întrebări: Fareddin.
Cu toată intervenţia sa rapidă, şi cu toate că doza de apă fusese fără
însemnătate, comitele îşi simţea mâna ca prinsă de flăcări.
„Puternică otravă! chibzui. Am scăpat ca prin urechile acului, dar la
ce-mi foloseşte!”
Privi în jur. Ferestrele înguste ca şi înălţimea la care se aflau nu-i
putea oferi o cale de evadare. Cercetă uşa masivă şi încăperea complet
goală. Nimic bun pentru el. Auzi paşi pe coridor. Zgomotul zăvoarelor îl
vesti că e căutat. Suhar, Ohran şi trei slujitori voinici intrară în odaie.
Dincolo de uşă rămaseră câteva străji.
— Ţi-a fost dor de mine, Suhar? întrebă Staicu, urmărind o idee.
Şeful poliţiei imperiale rămase perplex numai o clipă, fiindcă în cea
următoare grăi mieros:
— Ai uitat cine sunt, câine? Curând o să-ţi aminteşti.
— Lasă prostiile, Suhar! În rang sunt mai mare decât tine. Văd că
ţi-ai adus uneltele pentru cazne. La ce bun? Numele complicelui ţi-l pot
spune şi fără apăsarea lor. Iar dacă vreau să-l tăinuiesc, nu caznele îl vor
scoate de la mine. Înainte de a-ţi da numele complicelui, aş dori să-ţi
vorbesc între patru ochi.
— N-am ce să vorbesc cu tine, câine ghiaur! vorbi acesta cu dispreţ.
— Fie! Atunci să trecem la cazne. La început voi pomeni ceva despre
corăbierul Ascanio.
Suhar simţi dintr-o dată că-i lipseşte aerul. Ascanio era omul prin
care îşi transportase averea la Genova şi Florenţa. Dar de unde ştia
Nufărul Alb astfel de lucruri? O mărturisire a acestuia faţă de Ohran îl
putea pierde. În prima clipă, hotărî să rămână singur cu arestatul şi să-l
ucidă. O lovitură de pumnal îi va închide gura ghiaurului pentru
totdeauna.
„Totuşi, nu e bine, chibzui el. Chiar dacă voi spune că am fost atacat,
Murad va fi atât de mânios încât mă va da pe mâna călăului. Cred că
ghiaurul îmi propune un târg. Să vedem ce vrea.”
— Legaţi-l!
Slujitorii se repeziră şi-i prinseră mâinile în frânghii trainice. Staicu
observă cu părere de rău cum i se năruie planul. Sperase că-i va smulge
lui Suhar pumnalul de la şold, iar şeful poliţiei, sub ameninţarea morţii, îl
va scoate din fortăreaţa Deşli. Erau singuri. Se cercetară din priviri.
— Vorbeşte! rupse tăcerea Suhar.
Staicu nu mai avea ce să-i spună, fiindcă urmărise un plan. Vorbi
totuşi.
— Adineauri s-a încercat otrăvirea mea. Îţi închipui, Suhar, că dacă
pieream, tu şi Ohran nu aţi fi găsit îndurare în faţa sultanului.
Demnitarul râse ca la o glumă bună. La Deşli, viaţa arestatului era în
prea mare siguranţă pentru a-şi face griji. Staicu îi ghici gândurile. De
fapt i se citeau pe faţă.
— Nu mă crezi?
— Nu.
— Atunci porunceşte să fie cercetată apa din cană.
— O voi face. Pentru asta ai dorit să rămânem singuri?
— Ar fi fost prea puţin, zâmbi Staicu. Cel ce a încercat să mă
otrăvească e Fareddin. Complicele meu. Aşteaptă. Suhar! Nu mă
întrerupe! Ştiu că ţi-ai scos averea din imperiu cu ajutorul genovezului
Ascanio. Dar să nu-ţi faci griji. Pieirea ta nu-mi aduce mie nici un folos.
Însă dacă mă încerci cu cazne, se schimbă lucrurile. Dacă padişahul ţi-ar
cere să-i arăţi bunurile tale, ce te faci? Deci, să ne înţelegem, Suhar.
Vreau un tratament bun şi siguranţa că nu voi fi otrăvit. Tu n-ai s-o faci
fiindcă răspunzi cu viaţa ta pentru mine.
— Te pot scăpa, grăi iute Suhar.
— Nu poţi. Te-ar costa capul. Dacă îl prinzi şi pe Fareddin, e o prostie
să fugi din imperiu. Rangul tău de şef al poliţiei imperiale îţi va aduce în
câţiva ani mai mult aur decât are sultanul. Nici o primejdie nu stă asupra
ta. Ar fi o mare prostie să fugi. Negustorii imperiului sunt uimitor de
bogaţi. Prin ce capeţi de la ei vei deveni cel mai bogat om al timpului.
Demnitarul rămase pe gânduri. Ce spunea ghiaurul era numai
adevăr. Acum ştia şi numele complicelui. Padişahul va recunoaşte că-şi
merită rangul.
— Ohran! strigă cu asprime.
— Poruncă, strălucitorule! intră comandantul în odaie.
— Omul acesta a făcut mărturisiri. I le-am smuls numai cu ajutorul
înţelepciunii. Complicele său e Fareddin. Ia cana asta cu apă şi dă-o unui
arestat! Să stai lângă el după ce o bea!
Nedumerit, Ohran luă cana şi coborî însoţit de doi oşteni. Când
reveni, chipul său era pământiu.
— Nu înţeleg, bâigui el. Arestatul a murit la picioarele mele.
— În schimb înţeleg eu, ridică glasul Suhar. Păzeşti prost fortăreaţa,
Ohran! Te-ai îngrăşat, folosi cuvintele întrebuinţate adesea de Ali-paşa.
— Iertare, strălucitorule! îngăimă comandantul năuc.
— Bine! Mă voi gândi la asta. Să-i aduci Nufărului mâncare din
mâncarea ta şi apă din apa ta! Să fii cu ochii în patru, Ohran!

Urmat de douăzeci de slujitori, Suhar năvăli în palatul lui Fareddin,

dar cuibul era gol. Abia acum înţelegea şeful poliţiei imperiale că fusese
un mare nătărău. Oricine l-ar fi ţinut sub supraveghere pe Fareddin. El îl
uitase, bucuros de captura făcută în cartierul comercial al oraşului. Dădu
câteva porunci şi porni către palatul sultanului. Murad era în toane bune.
Afară se înseninase, iar nenorocitul de reumatism nu-l chinuia. Îl primi pe
Suhar cu un zâmbet, lucru rar la el în ultimul timp. În fond şeful poliţiei îşi
câştigase bunăvoinţa padişahului prin arestarea Nufărului alb.
— Te-ai dovedit vrednic, Suhar, îi grăi prietenos. Nu te ştiam prea
isteţ şi asta mă miră.
— Strălucitorule! căzu în genunchi demnitarul. Complicele Nufărului
Alb e Fareddin.
— L-ai arestat?
— Nu. A fugit din oraş. Oamenii mei sunt pe urmele lui. Cine şi-ar fi
închipuit că tocmai el e trădătorul? vorbi precaut Suhar.
— Deci el! murmură padişahul mai mult îngândurat decât surprins.
Bine! Să-l cauţi, Suhar! Să mi-l aduci viu! Va fi decapitat dimpreună cu
Nufărul Alb. Iar tu vei sta la execuţie alături de mine.
Şeful poliţiei simţi că se sufocă de bucurie. Chiar marelui vizir i se
îngăduia rar să stea lângă padişah în timpul unei execuţii. Asta însemna
un mare favor. O dovadă că e în graţiile sultanului.

Un bărbat în straie nu prea de soi trecu într-o dimineaţă prin imensul

bazar din cartierul comercial al oraşului Adrianopole. Ziua călduţă la
sfârşit de toamnă nu dădea prilej de mirare, fiindcă în valea fluviului
Mariţa clima se dovedea aproape totdeauna blândă. Mulţimea
cumpărătorilor creştea de la un ceas la altul. Încântaţi, negustorii de
mărunţişuri îşi lăudau mărfurile cu strigăte puternice. Bărbatul cu straie
nu prea de soi zăbovi în faţa unuia ce vindea piepteni. Proprietarul
pieptenilor îşi reţinu o tresărire şi-i făcu semn presupusului cumpărător să
treacă în spatele tarabei. Grăiră amândoi în bulgară.
— Nufărul? Păi toată lumea ştie că e închis în fortăreaţa Deşli, vorbi
în şoaptă negustorul de mărunţişuri. Cine vrea să meargă acolo o ia prin
poarta de miazăzi a oraşului şi face cam un sfert de ceas călare.
Comandant la Deşli e Ohran. Execuţia Nufărului e hotărâtă pentru
poimâine.
Bărbatul cu straie nu prea de soi părăsi bazarul.

Înnoptase. Nu era lună, dar nici întuneric adânc. Optsprezece achingii

călăreau la spatele unui ofiţer chipeş. Greu i-ar fi bănuit cineva că sunt
ghiauri, chiar dacă o parte din ei erau blonzi. Greu, fiindcă şi Imperiul
turcesc avea destui oşteni blonzi. La poarta fortăreţei Deşli, achingiii fură
somaţi de străji. Ofiţerul strigă aspru:
— Din porunca strălucitorului Suhar-paşa, vrem să mergem la
comandantul Ohran.
— Aveţi ordin scris?
— Avem.
Conducătorul gărzilor veni până lângă ofiţer, luă din mâna acestuia
ordinul scris şi porni să citească la lumina unei făclii.

Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice

slujitor sau supus al imperiului.
Şeful poliţiei imperiale,
Suhar- paşa
 Aceasta era vechea împuternicire obţinută cândva de răposatul
Enver.
— Poftiţi, strălucirea-voastră! se înclină conducătorul gărzilor.
Intrară cu toţii într-o curte mai mult lungă decât lată. Ruk Spear, cel
ce se ascundea sub frumoasa îmbrăcăminte de ofiţer, arătă cu mâna spre
Arad, Lorant, Gaşpar şi Carapelese.
— Urmaţi-mă! porunci. Ceilalţi rămâneţi pe loc! Iar tu condu-ne! i se
adresă unui oştean din gardă.
Descălecară. Omul porni înaintea lor, grijuliu să nu-l supere pe ofiţer.
Străbătură curtea. Un paznic le deschise altă uşă. Locuinţa comandantului
era la parterul unuia dintre cele şase turnuri. Cum gradul său îl întrecea
pe al ofiţerului, comandantul fortăreţei abia catadicsi să-i răspundă la
salut. Vizitele la vreme de noapte totdeauna îl nemulţumeau.
— Te-ai îngrăşat, Ohran! spuse ofiţerul cu glas trufaş. Te mişti cam
încet.
Comandantul tăcu speriat. Oamenii lui Suhar nu prea ţineau seama
de rang şi erau iuţi la mânie.
— Porunceşte să-l aducă pe Nufărul Alb! continuă ofiţerul. Am venit
după el. Strălucitorul şef al poliţiei imperiale îl vrea până într-un ceas.
Execuţia nu va mai fi poimâine, ci mâine în zori.
— Aveţi ordin scris?
— Avem.
Comandantul citi vechea împuternicire a lui Enver şi se încruntă.
— Aici nu scrie nimic despre Nufărul Alb.
— Ţi-am spus că te-ai îngrăşat, Ohran! strigă ofiţerul mânios. Te
împotriveşti unui ordin al strălucitorului stăpân?
— Lui nu, ci numai ţie, începu să-şi iasă din pepeni comandantul.
Trimite pe cineva să aducă un ordin clar.
— Ohran! grăi ofiţerul dulceag. Mă sileşti să te arestez. Iar odată
căzut în dizgraţie, nimeni nu te mai scapă. Recunoşti iscălitura şi pecetea
stăpânului nostru?
— Le recunosc, dar nu mi-e limpede. Dacă se întâmplă ceva cu
Nufărul Alb eu răspund. Sunt comandant vechi şi am văzut multe.
— Aha! Nu cumva l-ai făcut scăpat pe ghiaur? Tu eşti în stare de asta
pentru un pumn de aur. Condu-mă să-l văd! Apoi voi trimite pe cineva să
aducă alt ordin.
— Aşa, da! respiră uşurat Ohran fără să-i pese de insulte.
Porniră spre turn. Patru oşteni mergeau în faţa lor. Unul dintre ei
deschise uşa odăii. Ridică o făclie. La lumina ei, ofiţerul îl recunoscu pe
comite. Cuţitele cavalerilor loviră în aceeaşi clipă. Comandantul şi oştenii
căzură, luaţi prin surprindere. Răzbiră câteva strigăte înăbuşite, ce greu
ar fi putut ajunge până afară.
Carapelese ridică făclia căzută pe jos. Uimit, comitele Staicu auzi
vocea lui Ruk într-o românească limpede.
— Vă legăm, domnule, până ieşim de aici. Să sperăm că vom scăpa
cu bine. Sunt cavalerul Spear.
Arad scoase din sân o frânghie. Coborâră apoi pe scara în spirală,
traversară curtea şi ajunseră lângă poartă.
— Urcaţi arestatul pe calul fără stăpân! porunci ofiţerul.
Conducătorul gărzilor îşi întrerupse discuţia cu unul dintre achingii,
care era de fapt cavalerul Cîrstev, şi întrebă cu mirare:
— Strălucirea-voastră, unde-i comandantul? Numai la porunca lui
deschidem poarta pentru arestat.
— Vine îndată, îl linişti ofiţerul.
Cuţitele cavalerilor loviră aproape în acelaşi timp.
„La naiba! gândi Sadowski. E prima dată când lovesc pe cineva fără
a-i cere să se apere.”
Cei şase străjeri căzură. Strigăte de moarte sparseră liniştea de la
Deşli. Pe ziduri se dădu alarma. Ea răzbi până la cazarmă. Douăzeci şi doi
de călăreţi se pierdură în întunericul nopţii. Oştenii din gardă strigau
agitaţi. Nu dispuneau de cai şi încă nu ştiau ce se petrecuse.
— Domnilor! strigă Ruk Spear spre tinerii săi însoţitori. La
Adrianopole vestea va pica abia peste un ceas. Deci un avans bun pentru
noi. Să profităm de el.
Goneau în direcţia mării aproape lipiţi unii de alţii. Aveau de străbătut
drum lung. Pe cerul uşor vălurit de nori alburii, apăreau ici-colo stele. Se
apropia miezul nopţii. Caii, obosiţi, călcau la pas domol. Ajunseră la o
margine de pădure. Spear şuieră puternic. De prin împrejurimi îi răspunse
un altul la fel. Cotae şi Gogoaşă ieşiră curând în faţa călăreţilor.
— Totul e bine pe aici? întrebă Arad.
— Totul.
— Unde sunt caii noştri de schimb?
— Aproape, răspunse Cotae. I-am ascuns lângă un pârâu, însă nu era
nevoie. Peste zi nu am văzut pe aici nici ţipenie de om.

Într-o dimineaţă din primele zile ale lui decembrie, intrară la Snagov
douăzeci şi doi de călăreţi. Văzându-l pe Staicu între ei, faţa egumenului
străluci de bucurie. Porunci să se întindă masă mare şi, pentru prima dată
după multă vreme, bău cot la cot cu Andrei şi Carapelese până când îşi
simţi genunchii parcă tăiaţi.
— Domnilor! se bălăbăni el, susţinut creştineşte de grăsunul Sima.
Domnul Ţării Româneşti mi-a dat poruncă să vă poftesc la Argeş îndată ce
vă întoarceţi. Cum drumul vostru s-a făcut cu folos, prevăd sărbătoare la
curtea măriei-sale Mircea.
— Noi mergem acasă, arătă comitele cu mâna spre sine şi spre
cavalerul Bogdan. Mâine vom fi la Argeş alături de voi.
Dacă nu ar fi fost atât de cherchelit, egumenului i-ar fi plăcut să stea
de taină cu vechiul său prieten. Să-i dea o seamă de veşti. Le amână
însă, cu acel optimism pe care-l au oamenii cam afumaţi: nu intrau zilele
în sac, iar prilejuri de discuţii vor fi destule. Cu o ultimă sclipire de
luciditate, îşi aminti ceva şi-i aduse comitelui o frumoasă cutie din lemn
de nuc. Staicu îi mulţumi pentru dar şi i-o întinse cavalerului Bogdan.
La puţină vreme, doi călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei. Tăiară drum
prin câmpie, îndemnându-şi caii la trap întins. Vântul aspru le mângâia
feţele uşor încinse de puterea vinului şi le limpezea gândurile. Castelul cu
zidurile sale roşcate apărea din ce în ce mai clar. Apele Prahovei
îngheţaseră pe lângă maluri, iar bruma groasă dădea câmpului o
înfăţişare mai tristă. O seamă de slujitori le ieşiră în cale. Staicu lepădă
frâul în mâinile unuia şi zori spre odăile sale de la etaj. Majordomul alergă
după el gâfâind greu. Un semn al stăpânului îl opri. Comitele simţea
nevoia unui somn bun. Stăruia asupra sa o oboseală căreia nu-i dădea
explicaţii. Pe coridoare câţiva slujitori îl întâmpinară. Le făcu un semn
amical. Nu dorea să vadă pe nimeni. Singurul gând era spre odihnă.
Deschise uşa odăii sale şi rămase înlemnit cu mâna pe clanţă. Albă la chip
ca pânza spălată la râu, cu buzele într-un tremur uşor, cu un început de
zâmbet nesigur, Margareta şedea lipită cu spatele de căminul uriaş. Îl
aşteptase fără a spera prea mult că se va întoarce vreodată. Acum era
doar la câţiva paşi, tras la faţă şi palid. Îl văzuse intrând în curtea
castelului. Îi urmărise în gând fiecare pas pe scări sau de-a lungul
coridoarelor. Voia să alerge spre el. Să se agaţe de umerii lui mari şi să
nu-i mai dea drumul. În ochii ei se vedea limpede tot ce era şi în inimă.
Dori să alerge spre el, însă ceva din privirile lui o opri. Nu era acolo nici o
scânteie de bucurie, de surpriză, ci doar oboseală sau poate altceva ce îi
scăpa ei.
— Doamnă, sunt de neiertat, îşi reveni Staicu. Nu mă aşteptam să vă
găsesc aici. Ar fi trebuit să vă aduc un dar.
— Aţi venit voi şi-i mai mult decât speram.
În cuvintele Margaretei, Staicu nu mai găsi ironia de altădată.
Căldura glasului ei ar fi trebuit să-l trezească din amorţeală.
— V-am aşteptat mult.
— Ca întotdeauna, zâmbi el.
— Nu. Nu ca întotdeauna, îndrăzni Margareta, fiindcă mi-am dat
seama că vă… că vă…
— Ştiu, o întrerupse blând. Mă iubiţi, doamnă. Se vede în privirile
voastre, continuă cu glas obosit şi indiferent.
„Nu mă iubeşte, tresări ea scuturată de un fior dureros. Nu m-a iubit
niciodată, iar eu mă umilesc azi cum nu s-a umilit nici o femeie din
neamul nostru. Ei bine…”
Dar îşi înfrână primul gând, fiindcă altul îi veni în minte. Staicu nu o
credea.
— Vă iubesc de mult, strigă ea cu disperare în glas. Abia la Siret
mi-am dat seama de asta. Adică, ceva mai devreme. Cred că v-am iubit
totdeauna şi numai o nerozie…
— Oho! râse el cu blândeţe, însă la fel de indiferent. Ştiu că mă
iubiţi, doamnă. Dar voi nu-l iubiţi pe omul Staicu, ci pe cavalerul Staicu.
Pe Nufărul Alb. Voi iubiţi nişte fapte de arme, nu omul. E de mirare că
tocmai acum vă descoperiţi dragostea pentru mine. Aţi fi avut timp în anii
care au trecut.
Margareta îl privi cu mânie abia reţinută. Îşi aruncă părul într-o parte
cu o mişcare bruscă a capului. Firea ei de Muşatină aprigă nu putea
îndura umilirea.
— Atunci, cu bine, domnule! Mâine în zori voi pleca spre Siret.
— Cu bine, doamnă!
Rămas singur, Staicu se trânti pe aşternutul alb aşa îmbrăcat, dar
curios, îi dispăruse oboseala. Privea cu stăruinţă un colţ al tavanului alb,
iar gândurile nu se adunau între ele. Auzi un ciocănit uşor la uşă. Era
cavalerul Bogdan.
— Domnule, v-am adus cutia dăruită vouă de egumenul Lazăr. Aţi
uitat-o la mine.
— Mulţumesc!
Rămas din nou singur privi cutia fără interes. O împinse într-o parte
hotărât să adoarmă. Cutia alunecă pe podea şi se deschise. Două suluri
mici, două scrisori căzură alături. Staicu le ridică şi vru să le aşeze pe
masă. Tresări. Recunoscu scrisul energic al Margaretei. Porni să citească.
Faţa lui, şi aşa palidă, păru că îşi pierde tot sângele din ea. Mâinile sale
puternice, care nu tremuraseră niciodată, se bâţâiau fără rost. Unele
cuvinte ale scrisorii stăruiau în întreaga lui fiinţă ca nişte strigăte
puternice, repetate la nesfârşit în ecouri.

„Sfinţia- ta, în ziua în care l- am părăsit pe Staicu mi- am dat seama

că- l iubesc. Cred că îl iubeam de mult. Nu numai mândria m- a oprit să
mă întorc, ci şi teama că el nu mă iubeşte. Dacă atunci, în zorii zilei, când
trăsura mă aştepta gata de drum, el mi- ar fi poruncit să nu plec, sunt
sigură că i- aş fi căzut la picioare. Am tot sperat că soţul meu va veni
după mine…”

Margareta şedea lângă fereastră. Uşa odăii sări în lături ca lovită de o

pală de vânt. Cu scrisoarea în mână, Staicu rămase lângă uşă. Ochii săi în
flăcări vorbeau pentru el. Porni spre ea domol parcă speriat că o va pierde
în clipa următoare. Mâinile ei încremeniseră. Pe buze îi juca un început de
zâmbet, palid ca o părere. Braţele lui o cuprinseră atât de puternic, încât
Margareta simţi vag că se va sufoca. Şi tot vag îi trecu prin minte că
nimeni nu murise vreodată dintr-o îmbrăţişare. Alte gânduri nu o mai
cercară, fiindcă se lăsă în braţele lui cu tot focul îndelungatei aşteptări.

La Argeş era sărbătoare. O vesteau steagurile multe ridicate pe

ziduri, ca şi trâmbiţele sau cornurile ce sunaseră puţin după răsăritul
soarelui aspru de iarnă. În sala cea mare, domnul Ţării Româneşti se
aşezase pe tron. Purta frumoasa coroană de aur în cinci colţuri. Alături de
el se aflau doamna Mara, tânăra castelană Margareta de Prahova, Irina de
Dobrogea, comitele Staicu, comitele Dragomir de Dâmboviţa, câţiva
cavaleri ai Ordinului Basarab, curteni şi înalţi demnitari. Feţele radioase
ale soţilor Staicu îi smulseră un zâmbet lui vodă. Pe o masă din faţa
tronului, învelită cu pluş negru, scânteiau treisprezece spade, ale căror
mânere cu lucrătură măiastră în aur şi pietre scânteietoare atrăgeau
privirile tuturor.
— Domnilor! se ridică vodă. S-au strâns aici o seamă de cavaleri
vestiţi. Poate cei mai buni din toată Europa. Ei au adus mari servicii Ţării
Româneşti. Cinstindu-i azi pe ei, ne cinstim pe noi. Comite Staicu,
îngenuchează!
Trâmbiţele porniră să sune pe ziduri. Domnul Ţării Româneşti luă
prima spadă şi atinse pe rând umerii tânărului cu latul ei grăind solemn:
— Din mila lui Dumnezeu şi din voia noastră te înnobilăm pe viaţă cu
Ordinul Basarab. Ridică-te, cavalere Staicu! Ordinul Basarab nu se
transmite din tată în fiu, ci se capătă prin merite mari.
Mâna Margaretei o strânse pe a doamnei Mara atât de puternic, încât
aceasta o privi mirată şi-şi reţinu un zâmbet. Comitele sărută dreapta lui
vodă, apoi spada. Cavalerii Ordinului Basarab Manea şi Bogdan îi înveliră
umerii cu mantia vestitului ordin. Pe pieptul ei era ţesută în fir de aur
stema Ţării Româneşti. Urmă la rând Ruk Spear, apoi Arad, cu care se
petrecu un fapt uimitor.
— Îngenuchează, tinere Ioan! porunci vodă.
— Ştiaţi? bâigui blondul.
— De mult, zâmbi domnul ţării. Eşti leit fratele nostru Dan-voievod.
Roşie până în vârful urechilor, Irina de Dobrogea prinsese în pumnul
ei mic o bucată din rochia Margaretei şi o strângea din toate puterile.
Înţelegătoare, dar înspăimântată, castelana de Prahova încercă zadarnic
să-şi ascundă genunchii dezveliţi într-o clipă.

Trecuse iarna. Într-o zi de mai, după ce festivităţile şi discursurile

plictisitoare se încheiaseră cu bine, doi bărbaţi încă tineri, frumoşi, cam de
aceeaşi statură, şedeau pe terasa unei case din Sibiu, la o cupă de vin de
Tîrnave. Păreau doi prieteni obişnuiţi.
— Pe ce se întemeiază cererile voastre, serenissime? întrebă
Sigismund de Luxemburg.
— Pe drepturi vechi, măria-ta, răspunse domnul Ţării Româneşti.
Ducatele Amlaşului şi Făgăraşului totdeauna au fost ale noastre, iar
marea lor populaţie o formează românii. Părinţii mei s-au războit adesea
cu regatul Ungariei pentru ele, dar azi nu războiul trebuie să hotărască, ci
dreptatea.
În vorbele blânde ale voievodului român, Sigismund intui o mică
urmă de ameninţare cu război. Însă lui nu-i convenea un război sau a
pierde prietenia marelui domn de la Dunărea de Jos, fiindcă asta ar fi
însemnat drum liber al turcilor spre regatul Ungariei. Hotărât lucru, Mircea
ştia când şi ce să ceară.
— Serenissime! grăi el cu aceeaşi blândeţe. Vom întocmi actele de
reîntoarcere a ducatelor în stăpânirea Ţării Româneşti. Peste două
săptămâni puteţi aduce oştile voastre la graniţele lor.
— Le-am adus, zâmbi vodă.
— Eraţi sigur că ne învoim? păru să se încrunte Sigismund.
— Eram sigur de marea voastră înţelepciune, răspunse Mircea, cu
fineţea unui diplomat.
Ridicară cupele şi se priviră cu admiraţie rău ascunsă. Prevedeau
amândoi o lungă prietenie între ei.
Sub apăsarea vântului slab, florile piersicilor din curte îşi lepădau
rochiile ca miresele în noaptea nunţii. Parcă, sfioase, parcă în mici ezitări.

- sfârşit -