Logica An Doi


Tema 1_Problema fundamentală a logicii juridice
Logica juridică este o ramură aplicativă a Logicii. Ceea ce înseamnă că problemele logicii sunt implicit probleme ale logicii juridice. Astfel, Logica generală are o
problemă fundamentală. Prin urmare şi logica juridică va avea o astfel de problemă.
Problema fundamentală a Logicii este problema deciziei.
Decizia pare o problemă mai generală, nu specifică doar logicii. Pentru un matematician problema deciziei ar putea fi dacă o expresie de forma x = y să zicem, este într-
adevăr o egalitate. Pentru un gramatician problema deciziei poate viza ideea dacă o cratimă trebuie pusă cu adevărat într-o anumită expresie sau nu, iar în cazul în care trebuie pusă
dacă într-un anumit loc sau mai degrabă în altul. Nu mai puţin lipsită de importanţă este problema deciziei pentru management sau leadership.
Aşadar în ce poate consta specificul problemei deciziei în cazul logicii?
Forma scurtă a răspunsului este că problema deciziei în logică se referă la raţionamentul deductiv: întâi dacă acesta decidabil sau nu şi apoi, presupunându-l decidabil,
dacă este sau nu este valid.
Începem prin a considera o mulţime R compusă din raţionamente. Nu interesează din ce premise şi din ce concluzie se compun acestea. Le etichetăm de la R1 la R10.
Considerăm că sunt toate din domeniul deductiv. Termenul ”deductiv”, provizoriu, nu dă bătaie de cap nimănui. Toţi ştiu ce înseamnă. Una dintre proprietăţile esenţiale ale
raţionamentelor deductive este validitatea. Unii autori o mai numesc şi corectitudine logic formală. Astfel un raţionament precum: Newton este fizician. Prin urmare există
fizicieni. Este valid, adică corect formal. El porneşte de la un caz particular, acela la lui Newton, care are proprietatea menţionată şi concluzionează asupra existenţei unor astfel de
indivizi, care au aceeaşi proprietate. Pe scurt această formă s-ar putea numi generalizare existenţială. Forma generalizare existenţială este corectă formal sau validă, indiferent ce
conţinut am pune în locul celui exemplificat. şi mai ales, nu este sigura formă validă. În funcţie de limbajul simbolic în discuţie la un moment dat, poate exista chiar şi o infinitate de
astfel de forme.
În raport cu cele 10 raţionamente decidabile, admise ipotetic, alcătuind mulţimea R, trebuie să construim două mulţimi: aceea a raţionamentelor valide R V aceea a
raţionamentelor nevalide R∼V. În mod concret, suntem în posesia unui tabel cu două rubrici:
Raţionamente
Valide Nevalide
……. …….

Oricare dintre cele 10 raţionamente trebuie inclus în una dintre cele două rubrici astfel încât să avem următoarele două situaţii.
Nu avem voie să avem un asemenea tip de ezitare care să ne determine să plasăm eticheta vreunui raţionament în ambele coloane simultan. Dimpotrivă, nici un
raționament nu trebuie fie inclus atât la cele valide cât şi la cele nevalide. Ceea ce înseamnă că întersecţia celor două coloane să fie vidă:
RV ∩ R∼V = ∅
Aceasta ar echivala cu a nu supradetermina [1] decizional unul şi acelaşi raţionament.
Nu avem voie să avem nici un al doilea tip de ezitare care să ne determine să nu plasăm eticheta vreunui raţionament în nici una dintre coloane simultan. Dimpotrivă, nici
un raţionament nu trebuie fie exclus atât de la cele valide cât şi de la cele nevalide. Ceea ce înseamnă că reuniunea celor două coloane să fie egală cu R, universal iniţial de
raţionamente:
RV ∪ R∼V = R
RV reunit cu R∼V este echivalent cu R
Aceasta ar echivala cu a nu subdetermina [2] decizional unul şi acelaşi raţionament.
Expresia “problema deciziei” exprimă mai degrabă un deziderat, un scop al logicii decât o stare de fapt atinsă, înfăptuită. Se pot ivi situaţii în care decizia să nu fie
posibilă din motive ce nu ţin de competenţa logicianului.
1.1. Metodă. Etimologia termenului
Pentru atingerea scopului arătat este necesar un instrument, de fapt o întreagă clasă de instrumente. Numele generic al acestui instrument este metoda. Metoda este
aceea, a cărei aplicare, stă în spatele deciziei de mai sus, de a plasa un raţionament în una dintre cele două ale tabelului imaginar.
[3]. Termenul apare în expresii precum “cu metodă” [4]. Poate
Una dintre dintre originile termenului este grecească. Conform acesteia termenul are forma metodos
fi descompus[5] meta[6] şi odos[7]. Primul dintre ele, meta semnificând apoi, pe urmă, după aceea[8]. Cel de al doilea, odos, înseamnă stradă[9]. Odos apare în
conxte precum: stradă centrală, şosea asfaltată[10] sau drum drum către[11].

Pe de o parte, metoda ar putea fi comparată cu un drum central netezit pe care se călătoreşte în cele mai bune condiţii şi după a cărui parcurgere se ajunge la adevărul
despre obiectul cunoaşterii, care este raţionamentul.
Pe de altă parte, la nivelul mulţimii de raţionamente, metoda se comportă ca un spliter, ca un instrument de scindare a mulţimii de raţionamente în cele două submulţimi
arătate. La nivelul individual, al fiecărui raţionament în parte, metoda se comportă ca un instrument de decizie, adică de plasare a fiecărui raţionament în una dintre cele două
submulţimi arătate.
Astfel, metoda este cale către adevărul cunoaţterii despre un raţionament. Ea este exprimată printr-o propoziţie care stabileţte că un raţionament decidabil este
valid/nevalid.

1.2. Prealabilul aplicării metodei
1.2.1. Paşi prealabili aplicării metodei
Pentru a se aplica acest instrument este nevoie de un număr de paşi prealabili. Necesitatea derivă din următoarea diferenţă. Metodele logicii se aplică la raţionamente. Iar
raţionamentele respectă cel puţin două exigenţe:
a) succesiunea componentelor lor este standard: întâi premisele şi apoi concluzia;
b) componenţa este completă: sunt prezente explicit toate premisele care întemeiază concluzia, cât şi concluzia.
Pe când, atât în discursul juridic scris cât şi în cel vorbit, nu avem de face cu ra ționamente. Scopul asociat acestui tip de discurs nu este de a respecta exigenţele pur
formale ale logicii. În acest tip de discurs întâlnim mai degrabă argumente. Acestea sunt fie non-standard, fie incomplete, în sensul deja arătat anterior. Tocmai de aceea, argumentelor
ca atare, nu le sunt aplicabile metodele logicii.
Pentru a se putea aplica o metodă, în principal, se consideră că este vorba despre doi paşi importanţi: standardizarea şi completarea. Primul pas este de
natură preponderent calitativ, pe când al doilea este preponderent cantitativ.
1.2.2. Aplicarea paşilor prealabili

1.2.2.1. Pasul calitativ, standardizarea
Mai sus, raţionamentul despre existenţa fizicienilor, ar putea fi întâlnit ca argument în comunicarea naturală, de exemplu, în forma:
Există fizicieni. Newton este fizician.
Ceea ce pare o simplă succesiune de propoziţii. În acest caz, lipseşte o particulă precum ”prin urmare” sau ”rezultă”, care să arate că avem o inferenţă. În subsidiar, ar
putea fi prezentă o particulă, dar aceasta ar putea fi irelevantă pentru argumentaţie, cum ar fi “în fond”. Tot ca argument, ar putea fi astfel:
Există fizicieni. În fond, Newton este fizician..
Putem înlocui “în fond” cu“deoarece” pentru a accentua dimensiunea argumentativă. Ceea ce constituie un pas calitativ mai degrabă.
Există fizicieni, deoarece Newton este fizician.
şi acum, schimbăm pe de o parte ordinea elementelor raţionamentului, şi pe de altă parte, înlocuim “deoarece” cu “prin urmare”. Nu se poate pretinde o ordine absolută a
acestor doi paşi. Obţinem astfel următoarea formă a raţionamentului:
Newton este fizician.

Prin urmare există fizicieni.
Subânţelegem că în loc de ”prin urmare” se putea spune “aşadar”, “deci”. Întrucâtva pasul cantitativ, care constă în adaos, deja s-a făcut prin adăugarea particolei
argumentativ-inferenţionale.
1.2.2.2. Pasul cantitativ. Completarea

Se referă la adăugarea vreuneia dintre premise, a concluziei sau a particulei care anunţă că este vorba de un raţionament şi care sunt eventual absente. În cazul de faţă
adăugarea nu este cazul să aibă loc.
Totuşi putem reconsidera raţionamentul de la momentul imediat anterior cu presupunerea că concluzia ar fi: Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale este
fizician. În cazul de faţă raţionamentul are următoarea formă şi este incomplet:
Newton este fizician.

Prin urmare Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale este fizician.
Premisa lipsă ar trebui să fie aceea care permite concluzia arătată. Cum ne dăm seama aici care este premisa lipsă? În primul rând, comparăm datele: premisa şi concluzia.
Constatăm că predicatul logic este acelaşi: este fizician. Ceea ce diferă este subiectul logic: Newton în premisă şi Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale în
concluzie. Înseamnă că primul a fost înlocuit cu al doilea. De ce să fi făcut această înlocuire vorbitorul, emitentul raţionamentului? Pentru că s-a bazat pe faptul că cele două
expresii: Newton şi Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale sunt echivalente, desemnează exact aceeaşi mulţime de obiecte, persoane, de altfel unicat, redusă la
persoana lui Newton.
Newton este acelaşi cu Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale este fizician.
Forma completă a raţionamentului este:
P1. Newton este acelaşi cu Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale este fizician.
P2. Newton este fizician.

C. Prin urmare Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale este fizician
Situaţia mai generală este că în discursul juridic scris sau oral, nu întâlnim inferenţe în formă completă şi standard. Într-o instanţă, participanţii la un proces nu-şi
adresează unii altora raţionamente. Ceea ce-şi adreseză participanţii la un dialog sunt mai degrabă raţionamente incomplete sau/şi non standard, adică argumente. Astfel încât,
expresia argument valid, presupune un demers tacit prin care deja s-a admis că un argument a fost reconstruit ca inferenţă completă şi standard şi apoi, în urma aplicării unei metode,
a fost decis ca valid.
1.2.2.3. Dezambiguizarea.
Un alt pas prealabil aplicării metodei este cel prin care se dezambiguizează exprimarea în limba naturală a premiselor sau/şi a concluziei. Ceea ce revine la a reformula
premisele şi concluzia, atât de clar cât o cere simbolizarea, într-unul dintre limbajele logicii. În acest sens, reformularea dezambiguizată este o antecameră a simbolismului.
1.2.2.4. Convenţii de notare şi simbolizarea

În raţionamentul de mai sus nu avem de dezambiguizat. De aceea putem trece la pasul următor, al introducerii unor convenţii de notare simbolică. Astfel, conform unei
uzanţe largi, numele proprii precum Newton se notează prin litere mici de la începutul alfabetului latin: a, b, c, eventual se trece la indicieri, a 1,…, bn, … etc. Proprietatea de afi
fizician o notăm prin iniţiala cuvântului: F. Încât pentru Newton este fizician avem notaţia codificată: F(a). În continuare, Pincipiile matematice ale filosofiei naturale se
consideră ca un nume propriu al unei opera în domeiu fizicii. De aceea putem introduce convenţional notaţia prescurtată b. Proprietatea de a fi autor nu este o proprietate obişnuită,
deoarece premise foloseşte cuvântul acelaşi. Încât această proprietate o redăm prin simbolul funcţional, să zicem f. Astfel că expresia Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei
naturale se nota prescurtat: f(b). Iar cuvântul acelaşi se va nota prin simbolul atât logic cât şi matematic: =. Pe baza convenţiilor deja asumate, premise Newton este acelaşi cu
Autorul Pincipiilor matematice ale filosofiei naturale se va nota: a = f(b). În concluzie avem aceleaşi expresii un pic altfel combinate. Astfel, reapar: termenul
natural fizician pentru care avem notaţia F şi Autorul Principiilor matematice ale filosofiei naturale notat f(b). Pe această bază, simbolismul concluziei va fi F(f(b)). Iar
raţionamentul cunoaşte următoarea variantă simbolică:
P1. a = f(b)
P2. F(a)
C. F(f(b))
1.2.3. Aplicarea unei metode
Vom ilustra provizoriu decizia prin aplicarea unei metode de natură semantică.
P1 spune că cei doi termeni a şi f(b) se referă la acelaşi obiect.
P2 arată că obiectul are proprietatea F şi este desemnat prin unul dintre termeni, anume prin a.
C concluzionează prin intermediul folosirii celuilalt termen posedarea proprietăţii, în fond de către acelaşi obiect. Adoptăm două presupuneri semantice , adică
presupuneri privind adevărul premiselor şi al concluziei.
Prima presupunere arată că adevărul premiselor impune adevărul concluziei. Astfel, adimtem că este adevărat că cei doi termeni desemnează unul şi acelaşi obiect şi
că este adevărat că obiectul are proprietatea F. Ne imaginăm că în C nu s-ar fi operat înlocuirea lui a cu f(b). Ar fi urmat că C trebuie să fie de forma F(a) adică exact de forma lui P2.
Ori, F(a) a fost admis ca adevărat în P2. Prin urmare, prin simplă consecvenţă elementară a gândirii, printr-o minimă aplicarea a princippiului identităţii F(a) ar trebui valorizat ca
adevărat şi în concluzie. Este adevărat că, C nu este chiar F(a). Diferenţa între C şi P2 este în faptul că termenul din P2, prin care desemnăm obiectul este a, în timp ce termenul prin
care desemnăm acelaşi obiect în C este f(b). Dar tocmai în identitatea semnificaţiei celor doi termeni, a faptului că se referă la acelaşi obiect, urmează că C trebuie să fie adevărat.
A doua presupunere arată că falsitatea concluziei impune falsitatea uneia dintre premise, chiar dacă încercăm să le admitem pe ambele ca adevărate.
Întâi presupunem că că falsitatea lui C şi adevăru lui P1 determină falsitatea lui P2. Astfel, falsitatea lui F(f(b)) înseamnă că obiectul desemnat de f(b) nu are proprietatea
F. Admiţând că cei doi termeni semnifică acelaşi obiect, adică adevărul lui P1, urmează falsitatea lui P1. Intitiv, din moment ce obiectului desemnat prin f(b) nu are o anume
proprietate urmează că acelaşi obiect nu va avea aceeaşi proprietate chiardacă îl esemnăm prin celălalt termen. Cu alte cuvinte admiţând falsitatea lui C şi adevărul lui P1 urmeză
falsitatea lui P2.
Apoi presupnem că falsitatea lui C şi adevărului P2 determină falsitatea lui P1. Presupunem că este falsă F(f(b)) şi este adevărat F(a). Adică obiectul desemnat prin
termenul f(b) este lipsit de proprietatea F. În timp ce obiectul desemnat prin termenul a are această proprietate. Presupunând odată cu P1 că f(b) şi a semnifică acelaşi obiect, adică
adevărul lui P1, ar urma că acest acelaşi obiect are şi nu are proprietatea F. Ceae ce este logic imposibil şi dealtfel şi factual imposibil. Urmează că, dacă f(b) nu are proprietatea F, în
timp ce a are această proprietate, cei doi termeni f(b) şi a semnifică obiecte diferite. Ceea ce coincide cu falsul lui P1.
Din acestea încercări rezultă că raţionamentul arătat este valid sau corect formal.
Am ilustrat astfel validitatea printr-o metodă semantic intuitivă. Aceasta nu este singura. De altfel mulţimea metodelor care permit rezolvarea problemelor fundamentale
ale logicii este multiplă şi cunoaşte metode car fac recurs la semantic, la fel ca aici sau la sintaxă.

[1]Gheorghgiu, Dumitru…..
[2]Gheorghgiu, Dumitru…..
[3]μεθοδος după Cotolulis, Socratis, Dicţionar Român-Grec, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p315.
[4]μεθοδικως după Cotolulis, Socratis, Dicţionar Român-Grec, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p315.
[5]Dicţionar explicativ Român on line, https://www.dictionarroman.ro/?c=metod%C4%83.
[6]μετα după Peţinis, Lambros, Dicţionar Grec-Român, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p284.
[7]οδος după Peţinis, Lambros, Dicţionar Grec-Român, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p305.
[8]Peţinis, Lambros, Dicţionar Grec-Român, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p284.
[9]Peţinis, Lambros, Dicţionar Grec-Român, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p305.
[10]ασφαλτοστρωτη οδος după Peţinis, Lambros, Dicţionar Grec-Român, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p305.
[11]καθ οδον după Peţinis, Lambros, Dicţionar Grec-Român, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p305.
Tema 2. Limbajul.Caracterizare.Tipuri de limbaj

Tema 2. Limbajul.Caracterizare.Tipuri de limbaj
2.1.Scurtă caracterizare a limbajului
Într-o clasificare destul de aproximativă, putem vorbi, pe de o parte despre gânduri, dar şi despre stări de spirit, stări sufleteşti, pe de altă parte. Propriu zis, mai degrabă
propunem o convenşie. Scopul este de a separa o categorie specială care este aceea a gândurilor . [1]
Faţă cu acestea, limbajul este ceva prin care generăm, construim în interiorul nostru. Adică, prin limbaj construim cele convenite mai sus, în special gândurile. Dar nu
numai că le construim ci le şi externalizăm [2]
. Ceea ce implică existenţa unei dependenţe între limbaj şi gândire.
Pe de altă parte, se poate vorbi şi despre o relativă independenţă a limbajului faţă de gândire. În acest sens se admite că uneori limbajul serveşte nu atât pentru
exprimarea, cât pentru ascunderea gândurilor [3]
.
În amble sensuri, atât ca instrument de generare şi exprimare, cât şi de ascunderea a gândurilor, cunoaşterea limbajului în genere este importantă inclusiv pentru
activitatea juridică. [4]
Adoptăm o definiţie aproximativă a limbajului conform căreia acesta este: un sistem de semne alcătuind vocabularul şi un sistem de reguli, alcătuind gramatica [5].
Componenta elementară a oricărui limbaj este semnul [6]. Altfel spus,

pentru orice limbaj există o mulţime de semne astfel încât acel limbaj este alcătuit din acea mulţime de semne.
pentru orice limbaj L există o mulţime S de semne s1, …, sn, astfel încât acel ℓ este alcătuit din acea mulţime de semne.
∀ℓ(L(ℓ) ⊃ ∃S(S = {s1, …, sn} & ℓ= {s1, …, sn}))

Dacă totul ar fi un limbaj, deci dacă am trăi într-o ℓ-lume, atunci pentru orice ar exista un sistem de semne.
Antecedentul condiţionalului de mai sus este imposibil de realizat.
Încercăm să imaginăm contradictoriul unei astfel de situații
∼∀ℓ(L(ℓ) ⊃ ∃S(S = {s1, …, sn} & ℓ= {s1, …, sn}))

....
∃ℓ L(ℓ),
∃ℓ∀S (S = {s1, …, sn}) ⊃ ℓ ≠ {s1, …, sn}))), A ⊃ B ≡ ∼A v B

O consecinţă a acestei expresii este însăşi existenţa unor asemenea limbaje.
Există un astfel de limbaj astfel încât, oricare ar fi sistemul de semne, ℓ nu constă în nici un semn al astfel de sistem.
Desigur, ne putem întreba, în ce ar mai putea consta calitatea sau caracteristica de a fi limbaj a unui asemenea ℓ. Deasemena trebuie reamintit că este vorba despre o
consecinţă a unei expresii contadictorii a ceea ce înseamnă limbajul.
Pentru limbajul scris, semnul are trei unghiuri de vedere din care este caracterizabil:
a) ca substrat material;
b) ca sens;
c) ca reguli de semnificaţie.
Substratul material al semnului
Faptul că semnul are un substrat material face ca el să fie perceptibil pe diferite căi senzoriale: pe cale vizuală, ca în cazul limbajului scris [7], sau al limbajului
semnelor de circulaţie[8] , sau al celui mimico-gestual [9]; pe cale tactilă, ca în cazul limbajului pentru nevăzători[10]; pe cale auditivă, ca în cazul limbajului vorbit[11].
substratul material
pentru limbajul scris este litera, respectiv ansamblul de litere [12];

pentru limbajul scris Braille (dedicat nevăzătorilor) este succesiuena de înțepături pe o suprfață dintr-un material special [13];
pentru limbajul obișnuit este unda sonoră [14];
pentru limbajul surdo muților este ansamblul de gesturi ale brațelor și mimică [15]
.
Putem abstrage de aici trei condiţionali. Aceştia vor avea în antecedent menţionarea tipului de limbaj scris, mimico-gestual. Iar consecventul conţine versiunea, calea
senszorială, prin intermediul căreia este perceptibil.
Dacă ℓ este limbaj scris sau al semnelor de circulaţie sau mimico-gestual atunci el este perceptibil vizual.
Dacă ℓ este limbaj Braille atunci el este perceptibil tactil.
Dacă ℓ este limbaj vorbit atunci el este perceptibil auditiv.
Se subânțelge că nu toate semnalele fizice pe care le primim din mediu sunt substrat fizic al unui limbaj. Uneori poate fi vorba de simple fenomene naturale [16]. Ceea
ce poate deosebi un simplu fenomen material, fizic, de calitatea de a fi substrat fizic al unui fragment de limbaj sunt două caracteristici:

este emis de o persoană umană [17];

intenţia de a asocia un înţeles sau sens[18].

Ceea ce înseamnă că din totalitatea manifestărilor lumii fizice suntem în situaţia de a interpreta, de a distinge ceea ce poate fi un semn lingvistic ce exprimă ceva su pur şi
simplu un semn natural, o manifestare a lumii naturale, fără o semnificaţie distinctă.
Limbajul: caracterizare, tipuri de limbaj, structura limbajului, varietăţile limbajului natural; structura limbajului juriştilor, funcţiile limbajului.

Sensul sau înţelesul semnului
Pe cât de larg utilizat este termenul sens, pe atât de nelămurit este el. Cu toate acestea, dispunem de aproximări şi poate chiar de termeni sinonimi. Se admite că sensul
este ceea ce se înţelege [19] printr-un termen, adică gândul care se declanşează în mintea celui care receptează acel termen. Fireşte, că în cazul juriştilor, termenul va fi din
vovabularul juridic.
Existenţa unui sens al substratului material face ca substratul material să fie denumire a, poate i-am putea zice chiar denotator, al unui obiect. Întrucât substratul
material se referă la un obiect, acesta se constituie în referent sau denotat al acelui subtrat material. Cu alte cuvinte substratul material în sine nu are capacitate denotativă sau
referenţială. Ci doar prin intermediul sensului care îi este asociat, substratul material are această calitate de a denota un obiect.
Intenţionăm să introducem o anumită idee. În vederea acesteia introducedm următoarele presuneri utile. Comunerea acestora permite construcţia ideii:
-un termen oarecare t;
-o mulţime de obiecte O, în care O = {o1, …on};

-O este non-vidă şi finită: ∅ &λτ; O &λτ; ∞, iar
-termenul oarecare t are o mulţime de denotaţi, den(t)egală cu O: den(t) = O;
-un anumit termen are ca denotat într-un context dat c, obiectul o i :
den(t, c) = oi;

-o mulţime de sensuri S, în care S = {s1, …sm};

-S este non-vidă şi finită: ∅ &λτ; S &λτ; ∞;
-termenul oarecare t are o mulţime de sensuri, sen(t) egală cu S: sen(t) = S;
-un anumit termen are ca sens la un moment dat sensul si :
sen(ti) = si;

Putem exprima ideea că denotatul lui t se schimbă pe parcursul unui eveniment [20] . Mai exact evenimentul constă în două stări de fapte: stare
iniţială [21] şi stare finală [22] unite prin operatorul T care se citeşte „întâi şi apoi”. Iar stările evenimetnului constau exact în faptul că un obiect are un anumit denotat
în stare iniţială şi alt denotat în starea finală. C atare putem exprima evenimentul următor, privind schimbarea denotatului lui t, , prin trecerea de la un context la altul::

denotatul lui t, în contextul ci este obiectul o întâi şi apoi denotatul aceluiaşi în contextul cj este diferit de o.
den(t, ci) = o T den(t, cj) ≠ o

Mai putem exprima de asemenea şi ideea că sensul lui t parcurge un asemenea eveniment, prin trecerea de la un context la altul:
sensul lui t este s întâi şi apoi sensul lui t este diferit de s.
sen(t, ci) = s T sen(t, ci) ≠ s

iar ideea este că dacă un cuvânt îşi schimbă sensul de la un context la altul atunci îşi va schimba şi denotatul [23]. Avem aşadar un condiţional conform căruia dacă
sensul unui termen se schimbă atunci s schimbă şi denotatul lui. Explicit, acest condiţional poate fo formulat astfel:

dacă sensul lui t este s întâi şi apoi sensul lui t este diferit de s atunci denotatul lui t, în contextul c i este obiectul o întâi şi apoi denotatul aceluiaşi în contextul c j este
diferit de o.
sen(t, ci) = s T sen(t, ci) ≠ s ⊃ den(t, ci) = o T den(t, cj) ≠ o

Avem aşadar un condiţional în care atât antecedentul cât şi consecventul sunt evenimente. Acestea diferă prin stările lor, atât cea iniţială cât şi cea finală.
O echivalenţă interesantă
Putem adăuga următoarea idee wrighteană exprimată sub forma unei axiome. Această constă în echivalenţa (≡) într-un eveniment cu stări conjunctive şi o conjuncţie de
alte două evenimente.
Descriem evenimentul cu stări conjunctive. Starea iniţială a acestuia este o conjuncţie între două stări de fapte, fie acestea p & q. Iar starea finală este de asemenea o
conjuncţie înte alte două variabile: r & s. Evenimentul are următoarea formă
p şi q întâi şi apoi r şi s
p & qT r & s ≡ pTr & qTs

Celelalte două evenimente sunt conectate prin cojuncţie. Primul dintre ele reţine una dintre stările iniţiale şi una dintre stările finale. Cel de al doilea eveniment, reţine cea
da doua stare iniţială şi cea dea doua stare finală. Din acestea compunem o conjuncţie:
p întâi şi apoi r
pTr
q întâi şi apoi s
qTs
p întâi şi apoi r şi q întâi şi apoi s
qTs & pTr
Iar acum reunim evenimentul iniţial cu stări conjunctive cu cele două evenimente conjunctive. Conectorul este echivalenţa (≡). Ideea wrighteană este că un astfel de
eveniment cu stări conjunctive este echivalent cu o conjuncţie de două evenimente. Cele două se obţin prin descompunerea evenimentului iniţial. Aşadar se obţine axioma anunţată
iniţal:

p şi q întâi şi apoi r şi s ddacă p întâi şi apoi r şi q întâi şi apoi s
p & qT r & s ≡ pTr & qTs

În corpusul acesteia înlocuim:
p cu sen(t, c1) = s1;
q cu den(t, c1) = o1;
r cu sen(t, c2) = s2;
s cu den(t, c2) = o2;
Astfel, pornind de la axioma lui von Wright, prin substituţiile arătate, obţinem:
sen(t, c1) = s1 & den(t, c1) = o1 T sen(t, c2) = s2 & den(t, c2) = o2 ≡
sen(t, c1) = s1 T sen(t, c2) = s2 & den(t, c1) = o1 T den(t, c2) = o2

Interpretăm în limba naturală această axiomă:
sensul lui t în c1 este acelaşi cu s1 şi denotatul lui t în c1 este acelaşi cu o1
întâi şi apoi sensul lui t în c2 este acelaşi cu s2 şi s denotatul lui t în c2 este acelaşi cu o2
ddacă
sensul lui t în c1 este acelaşi cu s1 întâi şi apoi sensul lui t în c2 este acelaşi cu s2
şi denotatul lui t în c1 este acelaşi cu o1 întâi şi apoi s denotatul lui t în c2 este acelaşi cu o2.

Iar ceea ce face să se întâmple lucrurile aşa este faptul că există sensul. Explicit spus, schimbarea sensului conduce la schimbarea denotatului. Un termen denotă un
obiect prin intermediul unui sens, fie acesta s. Astfel, termenul Apostol privit din unghiul de carte de cult bisericesc ortodox, denotă o astfel de carte care pe prima copertă inscripţia
Apostolul şi conţine fragmente din Cartea faptele Apostolilor şi din Epistolele acestora. Privit din unghiul de persoană trimite, într-o variantă mai cunoscută, la o mulţime de 12
persoane, cunoscute ca apostoli ai învăţăturii creştine. Am putea privi această şi astfel:
Denotatul lui t prin sensul s este obiectul s.
den(t, s) = o
Ceea ce înseamnă că dacă sensul s este aelaşi în două momente temporale succesive, fie 1 şi 2 atunci şi denotatul lui t rămâne acelaşi.
Denotatul termenului t în momentul temporal 1 prin sensul s este obiectul o.
Denotatul termenului t în momentul temporal 2 prin sensul s este obiectul o.
Prin urmare Denotatul termenului t în momentul temporal 1 prin sensul s este acelaşi cu denotatul termenului t în momentul temporal 2 prin acelaşi sens.

den(t1, s) = o
den(t2, s) = o
den(t1, s) = den(t2, s)

Pe de altă parte, presupunem că sensul se schimbă de la un moment temporal la altul al apariţiei termenului: avem întâi s 1 şi apoi s2, iar cele două diferă. Ca urmare se
va schimba şi denotatul.

Denotatul termenului t în momentul temporal 1 prin sensul s1 este obiectul o1.
Denotatul termenului t în momentul temporal 2 prin sensul s2 este obiectul o2.
Sensul s1 diferă de sensul s2.

Prin urmare:
obiectul o1 diferă de o2
Denotatul termenului t în momentul temporal 2 prin sensul s1 diferă de Denotatul termenului t în momentul temporal 1 prin sensul s2

den(t1, s1) = o1
den(t2, s2) = o2
s1 ≠ s2
o1 ≠ o2
den(t1, s1) ≠ den(t2, s2)

Cu alte cuvinte, denotatul se schimbă odată cu sensul, schimbarea lui fiind determinată de schimbarea sensului. Într-o oarecare măsură, sensul ar putea fi tratat ca o
variabilă independentă, în timp ce denotatul ar putea să apară ca variabila dependentă, în acest context.
Ideea de sens al termenului arată ce înţeleg diferiţi participanţi în mod spontan, nereglementat în mod explicit. Acest spontaneism al înţelesurilor provine din experienţa
personală, prealabilă, a fiecăruia dintre participanţii la actul de comunicare. Iar asemenea experienţe persoanle ar puta să difere. Astfel, având sens termenii sunt capabili să denote prin
acest sens, anumite obiecte. Fiecare individ ar înţelege câte ceva. Dificultatea care s-ar putea ivi ar fi aceea că diferiţi indivizi, cu experienţe prealabile care ar putea fi şi diferite, ar
atribui sensuri diferite aceluiaşi termen, aceleiaşi propoziţii. Ca urmare substratul material ar denota ceva prin intermediul sensului, dar acest ceva ar putea fi diferit interindividual.
Ceea ce nu ar permite înţelegerea între partenerii actului de comunicare
Regula de semnificaţie
Aşa cum arată denumirea rolul lor este de a reglementa ce anume ni se cere să înţelegem printr-un anumit termen. În absenţa regulei sau regulilor de reglemenetare a
semnificaţiei, diferiţi agenţi participanţi la actul de comunicare ar asocia înţelesul spontan, cu ceva desprins din experienţa personală. Astfel, în timp ce emiţătorul ar atribui un tip de
înţelesuri în mod spontan, receptorul, ar atribui un alt înţeles la fel de spontan. Pe scurt, regula de semnificaţie face posibilă comunicarea. Sunt ghidate astfel, mecanismele de
codificare-decodificare, încât ceea ce intenţionează emiţătorul să codifice prin mesaj, să fie acelaşi cu ce decodifică receptorul.
Regulile de semnificaţie se dau în dicţionarele limbilor naţionale [24].

Reţinem ideea de semn definită de unii autori ca fiind:
fenomen perceptibil, produs de persoana umană, care legat de un înţeles, conform cu cel puţin o regulă de semnificaţie [25].

Rămâne desigur nelămurită cel puţin o nuanţă cantitativă pecare exprimarea o ascunde. Termenul „perceptibil” exprimă posibilitatea de a fi perceput. Dar aspectul
cantitativ este ocolit, nefiind de loc clar dacă este vorba despre posibilitatea de a fi perceput de către toţi, de către unii, de către exact un singur individ, de către o maoritate sau o
minoritate. Am putea spune astfel că:
Oricine percepe semnul.
Unii percep semnul.
Individul a percepe semnul şi toţi ceilalţi nu îl percep.
Indivizii a1, ..., an percep semnul şi toţi cei care diferă de a1, ..., an nu percep semnul.
Acei indivizi care percep semnul sunt mai numeroşi decât cei care nu îl percep.
Pentru lumea juridică ar putea prezenta un interes deosbit situaţia în care nu doar o singură instituie sensul regulile de semnificaţie şi produce substratul material. Este
cazul celor care au dactilografiat sau tipărit cărţi în limbi pe care nu le cunosc la momentul tipăririi sau dactilografierii [26].
[1]Bieltz, Petre și Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Ed. ProTransilvania, București, 1998, p55.
[5] Bieltz, Petre și Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Ed. ProTransilvania, București, 1998, pp55-56.
[7]Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Ed. ProTransilvania, București, 1998, p55.
[11] Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Ed. ProTransilvania, București, 1998, p55.
[20]von Wright, Georg, Henrik, Normă şi Acţiune, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p?.
[23]Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Ed. ProTransilvania, Bucureşti, 1998, p59.
[26]Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Ed. ProTransilvania, Bucureşti, 1998, pp61-62.
Tema 3. Funcţiile limbajului

3. Funcţiile limbajului
3.1. Enumerarea funcţiilor
Distingem mai multe funcţii ale limbajului, fiecare cu o importanţă aparte. Dintre acestea menţionăm:

funcţia informativă prin care se descrie şi/sau se explică ceva;
funcţia de comunicare;
funcţia de a sugera o direcţionare a gândirii;
funcţia expresivă;
funcţia protocolară.
Dintre acestea intenţionăm să ne referim mai ales la funcţia de comunicare. Pentru aceasta introducem întâi elementele primitive prin care încercăm să surprindem
esenţa actului comunicării.

3.2. Componente primitive ale limbajului Enumerarea funcţiilor
Un şir de astfel de elemente sunt: x, emitorul [1]; y, receptorul; &λτ;p&γτ;, o stare de fapte p care urmează a fi codificată în semne lingvistice; „p” mesajul, propoziţia
prin care a fost codificată &λτ;p&γτ;.
Un al doilea şir se compune din derivate de la primul şir:
cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”), x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p”;
emi(x, y, „p”), x emite către y propoziţia „p”;
rec(y, x, „p”), y receptează de la x propoziţia „p”;
dec(y, „p”, &λτ;p&γτ;), y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;;

Un al treilea şir de elemente sunt legate de conceptul de eveniment. Astfel, e este un eveniment oarecare ce poate fi interpretat după cum urmează:
e1, pTp, conservarea prezenţei;
e2, pT~p, dispariţie;
e3, ~pTp, apariţie;
e4, ~pT~p, conservarea absenţei;
e5, pTq, transformarea unei stări în altă stare.
Autorul care introduce aceste evenimente menţionează că ele se compun din stare iniţială şi stare finală. De asemenea se mai menţionează că evenimentele sunt tranziţii
su transformări de stări de fapte. Cu alte cuvinte, termenul de eveniment în acest caz, nu este folosit ca în limbajul comun, cu sens de întâmplare sau stare de fapt, ci ca o tranziţie,
având o trăsăstură dinamică.

3.3. Componente derivate ale limbajului
Cu aceste componente putem purcede la amănunţirea progresivă a ceea ce poate fi comunicarea:
eiTej,
are loc evenimentul ei întâi şi apoi are loc evenimentul ej.
ei se rescrie ca pTq;

ei se rescrie ca: are loc p întâi şi apoi are loc q;
ej se rescrie ca rTs.
ej se rescrie ca: are loc r întâi şi apoi are loc s;
În cele demai sus, relaţia dintre indicii i, j poate fi descrisă astfel: 1 ≤ i, j ≤ 5.
Putem construi acum un alt tip de eveniment, anume cel în care, aşa zisele stări de fapte sunt tot evenimente. Astfel încât tranziţia nu are loc de la o stare la alta, ci de la
un eveniment la altul.
pTq TrTs
are loc evenimentul p întâi şi apoi q ÎNTÂI ŞI APOI are loc evenimentul r întâi şi apoi s.

p se rescrie ca: cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”),
p se rescrie ca: x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p”;
q se rescrie ca: emi (x, y, „p”),
q se rescrie ca: x emite către y propoziţia „p”;
Odată fixate componentele comunicării, expunem acest tip special şi relativ complex de eveniment care este comunicarea.
3.4. Funcţia de comunicare a limbajului privită ca eveniment

În structura iniţială a evenimentului arătat, introducem acum elementele componente. Pornim de la starea iniţială a evenimentului compus, care este ea însăşi un
eveniment.
cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”) T emi (x, y, „p”) TrTs
are loc evenimentul prin care: x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p” ÎNTÂI ŞI APOI are loc evenimentul r
întâi şi apoi s.
r se rescrie ca: rec(y, x, „p”);
r se rescrie ca: y receptează de la x, propoziţia „p”;

s se rescrie ca: dec(y, „p”, &λτ;p&γτ;);
s se rescrie ca: y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;;
cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”) T emi (x, y, „p”) T rec(y, x, „p”) T dec(y, „p”, &λτ;p&γτ;)
are loc evenimentul prin care: x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p” ÎNTÂI ŞI APOI are loc evenimentul y
receptează de la x, propoziţia „p” întâi şi apoi y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;.
Comunicarea, în această aproximare, este un eveniment în cadrul căruia se întâmplă două evenimente: un prim eveniment prin care un fapt este codificat întâi şi apoi
emisă codificarea, şi apoi are loc al doilea eveniment prin care ceea ce a fost codificat este receptat şi apoi decodificat.
3.5. Funcţia de comunicare a limbajului privită ca act

Pentru a putea vorbi despre un act trebuie introdus un agent. Ceea ce pare atât de simplu ca operaţie pur sintactică, se poate dovedi complicat sub raport interpretativ. Cu
alte cuvinte întrebarea ivită este privitoare la ce ar putea să însemne expresia astfel formată. În mod concret, putem scrie strict simbolic:
d(x, cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”) T emi (x, y, „p”) T rec(y, x, „p”) T dec(y, „p”, &λτ;p&γτ;))
Iar citirea poatefi
x face astfel încât: are loc evenimentul prin care: x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p” ÎNTÂI ŞI APOI are
loc evenimentul y receptează de la x, propoziţia „p” întâi şi apoi y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;.
Că x face, pare foarte potrivit să se spun despre partea întâi, adică despre evenimentul-stare iniţială, cel privitor la codificare şi emitere. Dar e mai greu de pretins că tot x
este cel care face să se întâmple partea a doua a aceluiaşi eveniment, anume cea privitoare la receptarea şi decodificarea de către y.
De aceea o soluţie pe care o propunem aici constă în paşii:

1. descompunem evenimentul-comunicare în cele două evenimente-stări, iniţială şi finală;
2. încărcăm sintactic fiecare dintre ele două evenimente astfel obţinute cu câte o menţionare a verbului a face , do, simbolic d.
3.1. precizăm condiţiile pur formale ale posibilităţii fiecăruia dintre cele două acte.
3.2. recompunem evenimentul-comunicare ca eveniment ale cărui stări sunt cele două acte.
3.5.1. Descompunerea evenimetnului
Prin descompunere reobţinem evenimentele iniţiale:

cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”) T emi (x, y, „p”)
x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p”
rec(y, x, „p”) T dec(y, „p”, &λτ;p&γτ;)
y receptează de la x, propoziţia „p” întâi şi apoi y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;.
Următorul pas este iterarea loc ca expresii pentru acte.
3.5.2. Încărcara sintactică a fiecăruia dintre evenimente prin operatorul d

Această încărcare, costituie transformarea evenimentelor arătate în acte. Operaţia este pur sintactică şi are ca scop doar să arate cum este generată o expresie a uni act
pornind de la o expresie a unui eveniment. Nu este vorba despre o transformare bazată pe echivalenţă cu substrat semantic.
Astfel obţinem următoarele acte.
d(x, cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”) T emi (x, y, „p” ))
x face astfel încât, codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p”
d(y, rec(y, x, „p”) T dec(y, „p”, &λτ;p&γτ;))
y face astfel încât receptează de la x, propoziţia „p” întâi şi apoi y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;.
Urmează specificarea condiţiilor pur formale ale posibilităţi celor două acte. Ele sunt aplicaţii ale condiţiilor generice ale aceloraşi.

3.5.2.1. Condiţiile pur formale ale posibilităţii celor două acte.
Pentru actul-stare iniţială al evenimentului-comunicare, condiţiile de posibilitate sunt:
a) x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p”;
b) evenimentul prin care [x codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p”] nu se produce de la sine.
c) dacă x nu face astfel încât, [codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p”] atunci [x codifică pentru y
faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x nu emite către y propoziţia „p”]
Consecventul acestui condiţional este aşadar un eveniment ce constă în codificare neurmată de emitere.
Pentru actul-stare finală al evenimentului-comunicare, condiţiile de posibilitate sunt:
a) y receptează de la x, propoziţia „p”;
b) evenimentul prin care [y receptează de la x, propoziţia „p” întâi şi apoi y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;] nu se produce de la sine.
c) dacă y nu face astfel încât [receptează de la x, propoziţia „p” întâi şi apoi y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;] atunci y receptează de la x, propoziţia „p”
întâi şi apoi y nu decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;.
Consecventul acestui condiţional este aşadar un eveniment ce constă în receptarea neurmată de de codificarea menţionată. Rămân deschise cel puţin două varainte
interpretative ale acestei situaţii. Una dintre variante este că non-decodificarea înseamnă că mesajul rămâne ne decodificat, nelămurit în semnificaţia pentru receptor. O altă variantă
este că mesajul nu este decodificat conform intenţiei emiţătorului codificatorului, ci altfel. Cu alte cuvinte decodificarea nu conservă codificarea
3.5.2.2. Recompunerea evenimentul-comunicare din stări-acte.

Cea de a doua variantă a pasului 3 din secţiunea 3.5 anunţa recopunerea evenimentului comunicare, ca eveniment de acte. Ceea ce revine la a construi următoarea
expresie:
d(x, cod(x, y, &λτ;p&γτ;, „p”) T emi (x, y, „p” )) T d(y, rec(y, x, „p”) T dec(y, „p”, &λτ;p&γτ;))
[x face astfel încât, codifică pentru y faptul &λτ;p&γτ; prin propoziţia „p” întâi şi apoi x emite către y propoziţia „p”] întâi şi apoi [y face astfel încât receptează de la x, propoziţia „p”
întâi şi apoi y decodifică propoziţia „p” prin faptul &λτ;p&γτ;]
Chiar şi aşa putem supra itera noul eveniment ca act introducând un agent terţ care ar coordona succesiunea de acte ale emitentului şi ale receptorului.

[1] Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Ed. ProTransilvania, Bucureşti, 1998, p81.
Tema 4. Logica clasică. Sintaxa şi semantica logicii propoziţiilor

4.Logica clasică. Sintaxa şi semantica logicii propoziţiilor
4.1. Sintaxa logicii propoziţiilor
Termenul de sintaxă se poate lua în cel puţin două sensuri. Dintre acestea, ambele de interes
logic, doar unul va fi prezentat aici: acela de demers al generării limbajului logicii propoziţiilor.
O imagine intuitiv-filosofică asupra sintaxei este aceea de discurs care stabileşte legături
endogene, intradiscursive. Ea este un discurs care generează discurs. Am putea distinge între două
tipuri de componente ale discursului: pe de o parte sunt cele generatoare şi negenerate şi pe de altă
parte sunt cele negeneratoare şi generate.
Componentele generatoare şi negenerate constituie sintaxa şi sunt: unele asemenea unor
instrumente, altele asemenea unei materii prime la care se aplică aceste instrumente. Anticipând
întrucâtva, instrumentele sunt regulile de bună formare. Materia primă o constituie liste primitive
de semne omogene cărora li se aplică aceste reguli.
Sub semnul aceleiaşi anticipări parţiale, componentele negeneratoare şi generate sunt însuşi
limbajul specific oricărei logici. Pentru acest caz este vorba despre limbajul logicii propoziţionale.
Valoarea acestuia constă în a constrânge discursul natural la dezambiguizare şi desubiectivare.
Rezultatul este notabil: prevenirea paradoxelor, controlabilitatea intesubiectivă a gândirii în fiecare
pas al ei cât şi în privinţa fiecărei reguli uitilizate şi conservarea adevărului premiselor în concluzii.
Astfel scopul sintaxei fiind numit, urmează menţionarea câtorva puncte şi subpuncte a
căror parcurgere mijloceşte atingerea sa..

4.1.Alfabetul logicii propoziţiilor. Expunere. Definire

1.2.Reguli de bună formare: expunere, definire
1.2.1.Expunere
1.2.2.Definiţii: regulă de bună formare, formulă bine formată, limbaj al logicii
propoziţiilor
1.3.Unele semnificaţii ale sintaxei
1.1.Alfabetul logicii propoziţiilor. Expunere. Definire

A ={p, q, r, …} (alfabet de variabile propoziţionale)
VP
CL A ={v, &, ⊃, ≡,…} (alfabet de conective logice)

SG A ={(), [ ], {}} (alfabet de semne de grupare)
Numim alfabet al logicii propoziţiilor reuniunea compusă din alfabetele de variabile
propoziţionale, conective logice şi semne de grupare.
Lp A = A ∪ A ∪ A
VP CL SG
4.2.Reguli de bună formare: expunere, definire

4.2.1.Expunere

P1. Dacă α este variabilă propoziţională atunci α este o formulă bine formată.
P2. Dacă α este formulă bine formată atunci ~α este o formulă bine formată.
P3. Dacă α este formulă bine formată şi β este formulă bine formată şi * este un conectiv
logic atunci α * β este formulă bine formată.

4.2.2. Definiţii: regulă de bună formare, formulă bine formată, limbaj al logicii
propoziţiilor

Numim regulă de bună formare P1, P2, P3 şi numai pe ele.
Numim formulă bine formată orice secvenţă de semne obţinută din aplicarea regulilor de
bună formare la alfabetul logicii propoziţiilor de un număr finit de ori.
Numim limbaj al logicii propoziţiilor totalitatea formulelor bine formate

Ideea de fond a sintaxei, de altfel pentru orice limbaj este aceea de a introduce un sub
univers de formule, şi anume al formulelor bine formate.

4.3.Unele semnificaţii ale sintaxei
1. Infinit şi totalitate. Cu ajutorul regulilor şi al alfabetului putem genera toate formulele
posibile în aceste limite. Ele sunt infinit de multe. Reţine atenţia contrastul dintre finitudinea
numărului de reguli şi de alfabete şi infinitudinea potenţială a numărul formulelor generabile cu
ajutorul lor. Faptul că cel puţin una dintre formule nu a fost deja generată, nu împiedică să fie
folosită la un moment dat. Totalitatea menţionată se compune din infinitatea de tautologii,
din infinitatea de contradicţii şi din infinitatea de formule realizabil-infirmabile.
Dincolo de limbajul logicii propoziţiilor există alte limbaje. Unele se obţin prin
supraetajarea limbajului logicii propoziţiilor. Se obţin astfel: limbajul logicii modale aletice,
deontice, teleologice, al acceptării, dinamice. Un alt limbaj de bază aparte este cel al logicii
predicatelor. Alte limbaje se obţin prin supraetajarea limbajului logicii predicatelor cu aceleaşi
elemente ca şi în cazul logicii propoziţiilor. Numărul limbajelor este potenţial infinit. Pentru fiecare
limbaj ar putea exista o potenţialitate infinită de versiuni sincrone ale axiomatizării, respectiv de
momente succesive ale revizuirii. Şi fiecare sistem la rândul său are porţia infinită de tautologii.
Se poate obiecta că formulele axiomaticii trebuiesc considerate deja generate. Sintaxa în
sensul cel mai larg, generează toate formulele. Încât nu ar mai fi nevoie să mai fie generate încă o
dată pe cale axiomatică. Totuşi tautologiile servesc drept instrument al conservării gândirii
naturale întru adevăr. Ceea ce ţine de condiţia umană fundamentală, cotidiană, exterioară cadrelor
logicii. Fiind o subclasă de formule atât de importante, tautologiile sunt supuse unei a doua
generări, de natură endogenă, cum este cea de tip axiomatic, deductiv: din câteva tautologii se
deduce infinitatea celorlalte.
2. Decizia. Simplu şi pe larg spus, problema logicii este aceea a deciziei. Aceasta poate
însemna că orice raţionament este sau ar trebui să fie decidabil după următoarele scheme
clasificatoare (D. Gheorghiu, Logică generală vol I):

Deductiv
↓ ↓
Valid nevalid
↓ ↓ ↓ ↓
Toate premisele Cel puţin o premisă Toate premisele Cel puţin o premisă
adevărate falsă adevărate falsă
↓ ↓ ↓ ↓
CONCLUDENT N E C O N C L U D E N T

Nedeductiv
↓ ↓
Tare slab
↓ ↓ ↓ ↓
Toate premisele Cel puţin o premisă Toate premisele Cel puţin o premisă
adevărate falsă adevărate falsă
↓ ↓ ↓ ↓
CONFIRMATOR N E C O N F I R M A T
O R

Sintaxa răspunde şi ea la o problemă specifică a deciziei. Pentru orice secvenţă de semne, trebuie

să se poată decide dacă este sau nu este bine formată. Buna formare se decide în funcţie de
conformitatea cu regulile de bună formare.
3. α, ~α. Formulele reciproc contradictorii nu sunt echivalente logico-semantic şi nici
în relaţia de consecinţă. Este trivial de simplu şi evident că oricare dintre cele două ar fi luată ca
adevărată cea de a doua ar fi falsă. Ceea ce ar exclude ambele relaţii. De fapt generarea sintactică
nu face propriu-zis trecerea de la α la ~α ci de la o primă metapropoziţie: α este o formula bine
formată, la o a doua metapropoziţie: ~α este o formula bine formată. Eventual se poate reproşa că
mencanismul relaţiei de consecinţă, care la nivelul sintaxei nu este încă definit, este deja prezent ca
mecanism al relaţiei dintre metapropoziţii în cadrul generării sintactice. Anticipând, α & ~α, este
totdeauna falsă iar α v ~α este totdeauna adevărată. Obţinerea lor din unul şi acelaşi set de reguli nu
înseamnă că acesta trebuie taxat drept inconsistent. Sintaxa nu promite nimic privitor la
dimensiunea aletico-semantică, respectiv la evitarea inconsistenţei. Sintaxa are capacitatea
derivării tuturor secvenţelor de semne care ar putea interveni în calculul. Iar calculul este ceea
acompaniază gândirea naturală în genere, cea din domeniul juridic în special, indiferent dacă este
vorba despre magistrate, avocat pe de o parte sau suspect, învnuit, inculpate, pe de altă parte. Ori
acestea includ: α, ~α, α & ~α, α v ~α, α * β , etc. De altfel formulele trebuiesc întâi generate şi
abia apoi pot fi interpretate.
4. Regresiune sintactică. Pentru orice triplet compus din: reguli de bună
formare, alfabet şi formuă bine formată obţinută cu ajutorul primelor două, regulile sunt
date într-un limbaj distinct de şi precedent formulelor obţinute cât şi de alfabetele din care se
obţin aceste formule. Intuitiv spus distingem între: “instrumente” cu care lucrăm pe de o parte şi
“obiectul muncii” şi “produsul muncii” pe de altă parte
Dar aici se iveşte o problemă. Dacă regulile de bună formare P1, P2 şi P3 sunt capabile să
genereze formule bine formate atunci apar două variante posibile:
a. trebuie ca P1, P2 şi P3 să fie formule bine formate într-un asemenea alt limbaj precedent
celui pe care-l generează;
b. este posibil ca regulile date să fie un început absolut;
a. Dacă regulile de bună formare, aici P1, P2 şi P3, nu ar fi ele însele un alt fel de formule
bine formate atunci ele nu ar putea genera formule bine formate ci ar ajunge să genereze şi
formule prost formate. Aşadar P1, P2 şi P3, trebuie să fie ele însele un alt fel de formule bine
formate.
Pe de altă parte dacă regulile de la acest nivel: P1, P2 şi P3, ar trebui să fie ele însele un fel
de formule bine formate atunci ar trebui ca ele să fie precedate de alte alfabete din care să fi fost
formate, şi de alte reguli de bună formare prin care să fi fost formate şi conform cu care să fie
decise ca bine formate. Apoi pentru acele alte reguli prin care s-ar genera P1, P2 şi P3, se pun exact
aceleaşi probleme care s-au pus şi pentru regulile déjà menţionate. Are loc astfel o regresiune
infinită la limbaje şi reguli precedente. Dar atunci nu există un generator ultim – în ordinea
regresiunii - şi nimic nu este întemeiat în generarea sintactică.
b. Dacă regulile date sunt un început absolut atunci regresiunea la nesfârşit dispare. Dar se
naşte suspiciunea că nefiind formule bine formate ar putea să genereze formule greşit formate.
Apoi a lua regulile arătate ca un început absolut este cazul particular limită al opririi
regresiunii undeva. Cu privire la oprirea regresiunii aici se pune întrebarea de ce aici ? Finirea
regresiunii oriunde are un caracter arbitrar.
O soluţie ar fi probabil aceea de a admite că P1, P2 şi P3 au un caracter cu totul
excepţional: ele nu nu sunt formule bine formate şi totuşi generează formule bine formate, fără a
ajunge să genereze şi formule prost formate. Ele sunt doar un început absolut şi atât.
5. Sintaxă şi descoperire. Se poate imagina o mulţime nonvidă finită de fbf obţinute prin
regulile de bună formare. Fiecărei fbf i se atribuie un număr nonvid-finit de interpretări prin
propoziţii de limbă naturală denotând fapte observabile. Este posibil ca unele formule astfel
interpretate să fie adevărate. Aparent prin simplă generare sintactică (urmată de atribuire de
interpretări) se vor fi obţinut unele descoperiri. Astfel încât sintaxa ar putea înlocui acţiunea
descoperitoare a faptelor. Ceea nu este posibil deoarece dacă ne oprim la acest pas, nu se poate şti
nici dacă vreuna dintre perechile: formulă generată-interpretare atribuită este adevărată şi nici, dacă
da, care dintre aceste perechi este este adevărată.
6. Cel de al doilea sens al termenului sintaxă, este oarecum în continuarea primului sens.
Generarea limbajului pune la dispoziţie formulele supuse derivării prin calcul. Sunt avute în vedere
aici diferite metode de calcul prin care: pe de o parte se derivă sintactic consecinţe, pe de altă parte
se decide cu mijloace semantice dacă cele pretinse a deriva, sunt într-adevăr în această relaţie.
Astfel sunt posibile două laturi sau aspecte al relaţiei de consecinţă logică. Una dintre ele este
latura sintactică a acestei relaţii. Existenţa anumitor reguli şi metode de calcul are un substrat
semantic. Semantica este cea de a doua latură a relaţiei de consecinţă semantică şi cu aşa ceva se
ocupă secţiunea următoare.
4.4. Semantica logicii propoziţiilor
Prin semantică discursivul încetează de a mai face autoincursiuni, trecând în faza
excursiunilor. Tentativa generală a semanticii este aceea de a trece în extradiscursiv cu ajutorul
unor funcţii semantice de interpretare. Într-un caz particular, acest extradiscursiv poate fi
lumea stărilor de fapte.
Scopul unui discurs privitor la semantică, precum cel de faţă este să definească relaţia
de consecinţă logică semantică. Ceea ce este posibil dacă în prealabil sunt definite unele
concepte precum: interpretare, satisfacere, valoare de adevăr, model, contramodel dar
nu mai puţin tipurile de formulele
precum tautologia, contradictoria, realizabila, infirmabila.
Anumite întrebări par a se impune.
-Este posibil un graf al conceptelor semantice care intră în alcătuirea definiţiei conceptului
de consecinţă ? Dacă nu atunci de ce oare ? Dacă da atunci are concepte primitive şi derivate, în
care unul dintre ele este cel de consecinţă. Care ar fi lista de concepte primitive ale acestui graf?
Care este lista celor derivate? Care este ordinea derivării lor? Ce loc ocupă consecinţa în asemenea
configuraţie ?
-Sunt conceptele de model-interpretare apoi satisfacere/adevăr identice sau mai degrabă
diferite? Dacă sunt identice atunci de ce nu se elimină vreunul dintre ele? Dacă sunt diferite atunci
au între ele vreo legătură definiţională sau nu? De asemenea, dacă sunt diferite atunci care dintre
ele intră definirea celuilalt: modelul intră în definirea interpretării sau invers? Satisfacerea intră în
definirea adevărului sau invers ? Iarăşi dacă modelul diferă de interpretare atunci diferă ele prin
statutul existenţial al celor semnificate sau nu? Dacă da atunci care este diferenţa de statut
existenţial a ceea ce numim interpretare faţă de ceea ce numim model?

4.4.1.Introducerea unor ipoteze sintactice prealabile

Întâi o supoziţie auxiliară sintactică: toate formulele se consideră a fi bine formate. Fie apoi
o formulă generică A care ia pe rând formele: atomară, adică o simplă variabilă propoziţională,
conjunctivă, disjunctivă, implicativă, de echivalenţă, etc., fiecare dintre ele cu variantele pozitivă,
negativă. Ceea ce arată că atunci când sunt abordate problemele semantice, cele sintactice se vor fi
rezolvat deja. Aceleaşi supoziţii atât cele privind forma pe care o poate lua A cât şi cea privitoare
la statutul ei sintactic sunt valabile şi în cazul regulilor privind adevărul şi falsul cât şi în cazul
celor privind modelele şi contra-modelele.
1.A∈FBF, 2. A = B, 3. A = ~B, 4. A = B & C, 5. A = ~(B & C), 6. A = B v C, 7. A =
B ⊃ C, 8. A = ~(B ⊃ C), 9. A = (B ≡ C), 10. A = ~(B ≡ C)
4.4.2. Reguli de interpretare

Scopul regulilor de interpretare este acela de a crea un “portret-robot” al tipului
de obiect, fapt sau stare de fapte la care conduce aplicarea funcţiilor semantice. Devine posibilă
comparaţia între faptul-portret-robot la care se referă formula şi faptele care au loc în lumea
înconjurătoare. Astfel că pentru orice fapt sau stare de fapte reală se va putea decide dacă acela este
sau nu, cel la care se referă formula de referinţă. Pe de altă parte pentru lumea posibilă la care se
referă formula curentă, se va putea decide dacă ea este sau nu adevărată.
Interpretarea formulelor pozitive

(ℑAt). ℑ(B) = 
(ℑ&). ℑ( B & C) = ℑ(B) ∩ ℑ(C) = < B, C >
(ℑv). ℑ( B v C) = ℑ(B) ∪ ℑ(C) = <, < C >>
(ℑ⊃). ℑ( B ⊃ C) = ℑ(~B v C) = << ~B>, < C >>
(ℑ≡). ℑ( B ≡ C) = ℑ((B ⊃ C) & (C ⊃ B)) = << B, C >, < ~B, ~C >>
Interpretarea formulelor negative

(ℑ~At). ℑ(~B) = < ~B >
(ℑ~&). ℑ(~( B & C)) = ℑ(~B v ~C) = << ~B>, < ~C >>
(ℑ~v). ℑ(~( B v C)) = ℑ(~B & ~C) = <~B, ~C >
(ℑ~⊃). ℑ(~(B ⊃ C)) = ℑ(B & ~C) = << B, ~C >>
(ℑ~≡). ℑ(~(B ≡ C)) = ℑ(~((B ⊃ C) & (C ⊃ B)) = << B, ~C >, <C, ~B >>
Reguli pentru valorile de adevăr
Adevărul formulelor pozitive

(1 At). val(B, ℑ(B)) = 1 ⇔ ℑ(B)╞= B
(1 &). val(B & C, ℑ(B & C) = 1 ⇔ ℑ(B & C)╞= B & C
(1 v). val(B v C, ℑ(B v C) = 1 ⇔ ℑ(B v C)╞= B v C
(1 ⊃). val(B ⊃ C, ℑ(B ⊃ C) = 1 ⇔ ℑ(B ⊃ C)╞= B ⊃ C
(1 ≡). val(B ≡ C, ℑ(B ≡ C)) = 1 ⇔ ℑ(B ≡ C)╞= B ≡ C

Adevărul formulelor negative

(1 ~At). val(~B, ℑ(~B) = 1 ⇔ ℑ(~B)╞= ~B
(1 ~&). val(~(B & C), ℑ(~(B & C)) = 1 ⇔ ℑ(~(B & C))╞= ~(B & C)
(1 ~v). val(~(B v C), ℑ(~(B v C)) = 1 ⇔ ℑ(~(B v C))╞= ~(B v C)
(1 ~⊃). val(~(B ⊃ C), ℑ(~(B ⊃ C)) = 1 ⇔ ℑ(~(B ⊃ C))╞= ~(B ⊃ C)
(1 ~≡). val(~(B ≡ C), ℑ(~(B ≡ C))) = 1 ⇔ ℑ(~(B ≡ C))╞= ~(B ≡ C)
Falsul formulelor pozitive
(0 At). val(B, ℑ(~B)) = 0 ⇔ val(~B, ℑ(~B)) = 1
(0 &). val(B & C, ℑ(~(B & C))) = 0 ⇔ val(~(B & C), ℑ(~(B & C)) = 1
(0 v). val(B v C, ℑ(~(B v C))) = 0 ⇔ val(~(B v C), ℑ(~(B v C))) = 1

(0 ⊃). val(B ⊃ C, ℑ(~(B ⊃ C))) = 0 ⇔ val(~(B ⊃ C), ℑ(~(B ⊃ C))) = 1
(0 ≡). val(B ≡ C, ℑ(~(B ≡ C))) = 0 ⇔ val(~(B ≡ C), ℑ(~(B ≡ C))) = 1
Falsul formulelor negative
(0 ~At). val(~B, ℑ(B)) = 0 ⇔ val(B, ℑ(B)) = 1
(0 ~&). val(~(B & C), ℑ(B & C)) = 0 ⇔ val(B & C, ℑ(B & C)) = 1
(0 ~v). val(~(B v C), ℑ(B v C)) = 0 ⇔ val(B v C, ℑ(B v C)) = 1
(0 ~⊃). val(~(B ⊃ C), ℑ(B ⊃ C)) = 0 ⇔ val(B ⊃ C, ℑ(B ⊃ C)) = 1
(0 ~≡). val(~(B ≡ C), ℑ(B ≡ C)) = 0 ⇔ val(B ≡ C, ℑ(B ≡ C)) = 1

Valoare de adevăr. Formulă realizabilă, tautologică, infirmabilă şi contradictorie
Realizabilă (“F”) ⇔ ∃< F > (val(“F”, < F >) =1)

i i
Tautologie(“F”) ⇔ ∀< F > val(“F”, < F >) = 1)
j j
Infirmabilă(“F”) ⇔ ∃< F > val(“F”, < F >) ≠ 1)

i i
Contradictorie (“F”) ⇔ ∀< F > val(“F”, < F >) ≠ 1

j j
Valoare de adevăr. Relaţia de consecinţă
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ∀< F > (val((P &…& P ), < F >) =1 ⊃ val((C &…& C ),
1 n 1 m 1 n 1 m
< F >) =1)
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ∀< F > (val((C &…& C ), < F >) ≠1 ⊃ val((P &…& P ),

1 n 1 m 1 m 1 n
< F >) ≠1)
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ~∃< F >(val((P &…& P ), < F >) =1 & val((C &…& C ),
1 n 1 m 1 n 1 m
< F >) ≠ 1)
P ╞= C ⇔ ∀< F > (val(“S”, < F >) =1 ⊃ val(“D”, < F >) =1)

P ╞= C ⇔ ∀< F > (val(“D”, < F >) ≠ 1 ⊃ val(“S”, < F >) ≠ 1)
P ╞= C ⇔ ~∃< F > (val(“S”, < F >) =1 & val(“D”, < F >) ≠1)
4.4.3. Reguli pentru modele şi contra-modele

4.4.3.1. Modele pentru formule pozitive
Se pot da două tipuri de definiţii pentru model / contramodel. Un prim tip de definiţii ar

conţine pentru fiecare formulă referirea la interpretare şi la valoarea de adevăr. Un al doilea
tip conţine referirea la operaţiile mulţimiste asociate conectivelor logice din formulele al căror
model se determină.

(M At). M (B) = ⇔ ℑ(B) = & val(B, ℑ(B)) = 1
(M&) M(B & C) = < B, C > ⇔ M (B) ∩ & M (C) = < B, C >
(Mv) M(B v C) = <, < C >> ⇔ M(B) ∪ M (C) = <, < C >>
(M⊃) M(B ⊃ C) = << ~ B >, < C >> ⇔ M(~B v C) = << ~ B >, < C >>
(M≡) M(B ≡ C) = << B, C >, < ~B, ~C >> ⇔ M((B ⊃ C) & (C ⊃ B)) = << B, C >, < ~B,
~C >>

4.4.3.2. Modele pentru formule negative
(M ~At). M(~B) = < ~B > ⇔ ℑ(~B) = < ~B >, val(~B, ℑ(~B)) = 1

(M&) M(~(B & C)) = << ~B >, < ~C >> ⇔ M(~B) ∪ M(~C) = << ~B >, < ~C >>
(Mv) M(~(B v C)) = < ~B, ~C > ⇔ M(~B) ∩ M(~C) = < ~B, ~C >
(M⊃) M(~(B ⊃ C)) = < B, ~C > ⇔ M(~B) ∩ M(~C) = < B, ~C >
(M≡) M(~(B ≡ C)) = << B, ~C >, < ~B, C >> ⇔ M(~((B ⊃ C) & (C ⊃ B)) = << B, ~C >, <
~B, C >>

Model. Formulă realizabilă, tautologică, infirmabilă şi contradictorie

Realizabilă (“F”) ⇔ ∃< F > (M(F) = < F >)
Tautologie(“F”) ⇔ Realizabilă (“F”) & ~∃< F > M(F) ≠ < F >
Infirmabilă(“F”) ⇔ ∃< F > (M(F) ≠ < F >) & (∃< F > M(F) = < F > v ~∃< F > M(F) = <

F >)
Contradictorie (“F”) ⇔ Infirmabilă(“F”) & ~∃< F > M(F) = < F >

4.4.3.3. Model. Relaţia de consecinţă
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ∀< F > (M(P &…& P ) = < F >) ⊃ M(C &…& C ) = < F
1 n 1 m 1 n 1 m
>)
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ∀< F > (M(C &…& C ) ≠ < F > ⊃ M(P &…& P ) ≠ < F
1 n 1 m 1 m 1 n
>)
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ~∃< F >(M(P &…& P ) = < F >) & M(C &…& C ) ≠ < F
1 n 1 m 1 n 1 m
>)

P ╞= C ⇔ ∀< F > (M(P) = < F >) ⊃ M(C) = < F >)
P ╞= C ⇔ ~∃< F >(M(P) = < F >) & M(C) ≠ < F >)
4.4.4.Contramodele formulelor pozitive
Se pot da două definiţii ale contramodelului.
Conform primei definiţii contramodelul unei formule este o interpretare pentru care
aceasta primeşte valoarea fals. Ceea ce înseamnă:
-a introduce definiţi noi compuşi din aplicarea ideii de contramodel la simbolul pentru
formula curentă;
-a face recurs la definitorii vechi, anume cei pentru modelele formulelor de semn opus
celei curente.
Conform celei de a doua definiţii contramodelul unei formule este modelul omoloagei
ei negative. Mai exact definitorul de mai sus are asociat aplicarea ideii de model la simbolul
formulei curente. Pentru prescurtare se va pune în locul definitorului de mai sus, definitul iniţial.

Primul rând de definiţii

(CM At). CM(B) = < ~B > ⇔ ℑ(~B) = < ~B > şi val(B, ℑ(~B)) = 0
(CM&). CM(B & C) = << ~B >, < ~C >> ⇔ ℑ(~(B &C)) = << ~B >, < ~C >> & val(B &
C, ℑ(~(B & C), D)) = 0
(CMv). CM(B v C) = < ~B, ~C > ⇔ ℑ(~(B v C)) = < ~B, ~C > & val(B v C, ℑ( ~(B v C)))
=0
(CM⊃). CM (B ⊃ C) = < B, ~C > ⇔ ℑ(~(B ⊃ C)) = < B, ~C > & val(B ⊃ C, ℑ(~(B ⊃ C)))
=0
(CM≡). CM(B ≡ C) = <, < ~B, C >> ⇔ ℑ(~(B ≡ C)) = <, < ~B, C >> &
val(B ≡ C, ℑ(~(B ≡ C))) = 0

Al doilea rând de definiţii
(CM At). CM(B) = < ~B > ⇔ M(~B) = < ~B >
(CM&). CM(B & C) = << ~B >, < ~C >> ⇔ M(~(B & C)) = << ~B >, < ~C >>
(CMv). CM(B v C) = < ~B, ~C > ⇔ M(~(B v C)) = < ~B, ~C >
(CM⊃). CM (B ⊃ C) = < B, ~C > ⇔ M (~(B ⊃ C)) = < B, ~C >
C)) = <, < ~B, C >>≡(~(B M ⇔ C) = <, < ~B, C >> ≡(B CM). ≡(CM
4.4.4.1. Contramodele pentru formule negative

Aceleaşi comentarii despre cele două versiuni de definire se pot face şi pentru formulele
negative.

Primul rând de definiţii
(CM ~At). CM(~B) = ⇔ ℑ(B, D) = & val(~B, ℑ(B, D)) = 0
(CM ~&). CM(~(B & C)) = < B, C > ⇔ ℑ(B & C, D) = < B, C > & val(~(B & C), ℑ(B &
C, D)) = 0
(CM ~v). CM(~(B v C)) = <, < C >> ⇔ ℑ(B v C, D) = <, < C >> & val(~(B v
C), ℑ(B v C, D)) = 0
(CM ~⊃). CM(~(B ⊃ C)) = << ~B >, < C >> ⇔ ℑ(B ⊃ C), D) = << ~B >, < C >>
& val(~(B ⊃ C), ℑ(B ⊃ C), D)) = 0
(CM ~≡). CM(~(B ≡ C)) = << B, C >, < ~B, ~C >> ⇔ ℑ(B ≡ C), D) = << B, C >, < ~B,
~C >> & val(~(B ≡ C), ℑ(B ≡ C), D)) = 0

Al doilea rând de definiţii
(CM ~At). CM(~B) = ⇔ M(B) = 
(CM ~&). CM(~(B & C)) = < B, C > ⇔ M(B & C) = < B, C >
(CM ~v). CM(~(B v C)) = <, < C >> ⇔ CM(B v C) = <, < C >>
(CM ~⊃). CM(~(B ⊃ C)) = << ~B >, < C >> ⇔ M(B ⊃ C) = << ~B >, < C >>
(CM ~≡). CM(~(B ≡ C)) = << B, C >, < ~B, ~C >> ⇔ M(B ≡ C) = << B, C >, < ~B, ~C
>>

4.4.4.2. Model. Formulă realizabilă, tautologică, infirmabilă şi contradictorie

Realizabilă (“F”) ⇔ ∃< F > (M(F) = < F >) & (∃< F > CM(F) = < F > v ~∃< F > CM(F)
i i j j j
= < F >) j
Tautologie(“F”) ⇔ Realizabilă (“F”) & ∀< F > M(F) = < F > j i
Infirmabilă(“F”) ⇔ ∃< F > (CM(F) = < F >) & (∃< F > M(F) = < F > v ~∃< F > M(F) =
i i j j j
< F >) j
Contradictorie (“F”) ⇔ Infirmabilă(“F”) & ∀< F > CM(F) = < F > j j


P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ∀< F > (M(P &…& P ) = < F >) ⊃ M(C &…& C ) = < F
1 n 1 m 1 n 1 m
>)
P &…& P ╞= ⇔ ∀< F > (CM(C &…& C ) = < F > ⊃ CM(P &…& P ) = < F >)
1 n 1 m 1 n
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ~∃< F >(M(P &…& P ) = < F >) & CM(C &…& C ) = < F
1 n 1 m 1 n 1 m
>)

P ╞= C ⇔ ∀< F > (M(P) = < F >) ⊃ M(C) = < F >)
P ╞= C ⇔ ∀< F > (CM(C) = < F > ⊃ CM(P) = < F >)
P ╞= C ⇔ ~∃< F >(M(P) = < F >) & CM(C) = < F >)
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ∀< F > (M(P &…& P ) = < F >) ⊃ M(C &…& C ) = < F
1 n 1 m 1 n 1 m
>)
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ∀< F > (M(C &…& C ) ≠ < F > ⊃ M(P &…& P ) ≠ < F
1 n 1 m 1 m 1 n
>)
P &…& P ╞= C &…& C ⇔ ~∃< F >(M(P &…& P ) = < F >) & M(C &…& C ) ≠ < F
1 n 1 m 1 n 1 m
>)

P ╞= C ⇔ ∀< F > (M(P) = < F >) ⊃ M(C) = < F >)

P ╞= C ⇔ ~∃< F >(M(P) = < F >) & M(C) ≠ < F >)
4.4.5. Raportul dintre model şi interpretare
Ceea ce numim model este acelaşi cu interpretarea, sau diferit de aceasta? Opţiunea de
aici este că cele două diferă prin statutul ontic. Astfel că este posibil ca o fbf să
aibă interpretare fără a avea model, în timp ce nu este contradictorie. Aceasta presupune
că faptul nu este real. Dar atunci în ce mai constă factualitatea sa? Altfel spus care este statutul său
ontologic.

4.4.5.1. Modelul este o interpretare

În cele de mai jos, “=df“ se va transforma în “⊃”. Ca atare definiţia devine o implicaţie materială
care are în antecedent definitul şi în consecvent definitorul care este conjuncţie.

1. M(F) = < F > ⊃ (ℑ(F) = < F > & val(F, ℑ(F)) = 1)

1. 1. M(F) = < F > ⊃ ℑ(F) = < F >
Eliminarea conjuncţiei în
1. 2. M(F) = < F > ⊃ val(F, ℑ(F)) = 1
consecvent, 1
2. 1. ℑ(F) ≠ < F > ⊃ M(F) ≠ < F >
Eliminarea conjuncţiei în
2. 2. val(F, ℑ(F)) ≠ 1 ⊃ M(F) ≠ < F >
consecvent, 1
Contrapusă, 1.1
Contrapusă, 1.2

1. Dacă o mulţime de stări de fapte este modelul unei fbf atunci aceeaşi mulţime este
şi interpretarea acelei fbf iar fbf este adevărată în această interpretare.
1. 1. Dacă o mulţime de stări de fapte este modelul unei fbf atunci îi
este şi interpretare.
1. 2. Dacă o mulţime de stări de fapte este modelul unei fbf atunci acesta
este adevărată în aceeaşi interpretare.
2. 1. Dacă o mulţime de stări de fapte nu este interpretarea unei fbf atunci nu-
i este nici model.
2. 2. Dacă o fbf nu este adevărată într-o anumită interpretare atunci o anume mulţime
de stări de fapte nu este modelul acelei fbf.

4.4.5.2. Interpretarea este un model?
Între cele de mai sus, nu se dă şi reciproca de la punctul 1. 1. Mai exact nu se spune:

3. ℑ(F) = < F > ⊃ M(F) = < F >

3. Dacă o mulţime de stări de fapte este interpretarea unei fbf atunci aceeaşi mulţime îi

este model acelei fbf.

Ceea ce înseamnă că se refuză relaţiei dintre model şi interpretare statutul
de echivalenţă. Diferenţa este că interpretarea este o categorie semantică mai largă decât cea
de model. Încât ceva poate îndeplini statutul semantic de interpretare fără a-l îndeplini pe cel
de model. Corespunzător, o fbf poate avea o interpretare fără a avea şi model odată cu
acea interpretare. Ca urmare se poate construi negaţia expresiei de la punctul 3. Întrucât în
expresie apare şi referirea la model, se va face recurs la definitorul modelului.

4. ℑ(F) = < F > & M(F) ≠ < F >
ipoteză
5. M (F) ≠ < F > ⇔ ℑ(F) ≠ < F Aplicarea negaţiei la def.
> v val(F, ℑ(F)) ≠ 1 modelului
6. ℑ(F) = < F > & (ℑ(F) ≠ < F
(M(F) ≠ < F > / definitor, 4)

A ⊃ B ≡ ~A v B, 6
> v val(F, ℑ(F)) ≠ 1) val(F, ℑ(F)) ≠ 1) / val(F, ℑ(F))
7. ℑ(F) = < F > & (ℑ(F) = < F
= 0), 7
> ⊃ val(F, ℑ(F)) ≠ 1) (modus ponens, 8)
8. ℑ(F) = < F > & (ℑ(F) = < F

> ⊃ val(F, ℑ(F)) = 0)
9. val(F, ℑ(F)) = 0

4. O mulţime de stări de fapte este doar interpretarea unei anumite formule F, însă nu
şi modelul ei.
5. O anume stare de fapte nu este modelul F ⇔ o anume mulţime de stări de fapte nu
este interpretarea F sau fbf în acea interpretare nu este adevărată.
6, 7, 8. O mulţime de stări de fapte este interpretarea unei anumite F şi dacă da,
atunci F în acea interpretare este falsă.
9. În interpretarea ce i se dă, F este falsă. Această concluzie rezultă din punctul 8 care
conţine premisele unui modus ponens. Foarte sintetic spus, o F poate fi falsă în propria
ei intepretare care nu-i este model.
Nu este vorba despre invocarea interpretării lui ~F, pentru care F este falsă. Ci prin
însăşi interpretarea ei directă, F poate fi falsă. Şi aceasta se întemeiază pe statutul ontic al
interpretantului. Pentru aceasta este necesară distingerea între două (sau mai multe) grade de
posibilitate ca tot atâtea statute ontice ale unui fapt-interpretare.
Ceea ce face surprinzător punctul 9 este supoziţia ilicită pe care probabil că o introduce intuiţia
comună. Conform acesteia, probabil dacă am dat o interpretare printr-un fapt atunci prin însăşi
această interpretare, faptul are loc. Şi într-adevăr, dacă faptul are loc, nu este de loc inteligibil ca
propoziţia care-l descrie adecvat să fie falsă. Dacă aceeaşi supoziţie ilicită este eliminată atunci
uimirea nu mai apare.
Nu trebuie uitat că 9 rezultă din 8, respectiv din 7 şi aşa mai departe. Dar 7 şi 8 conţin deja
o premisă: că formula F este falsă în propria ei interpretare, ia o valoare diferită de adevăr (7)
respectiv falsul pentru o logică bivalentă (8).

Posibilul poate apărea ca o o pereche, eventual ca o multitudine de grade de posibilitate, nu
neapărat ca posibilitate pur şi simplu. Ceea ce se numeşte realitate ar putea fi gradul maxim al
posibilităţii. Fie de exemplul notaţiile:
p - faptul ;
◊ - posibilul într-o pereche sau o multitudine de grade menţionate aici indistinct;
◊min, ◊0 - posibilul în grad minim, în grad 0 sau absenţa ; …; ◊med - posibilul în grad mediu;
…; ◊max, ◊1 - posibilul în grad maxim, sau prezenţa;
◊ = {◊min, …, ◊med,…, ◊max}
℘(◊0) = {…, ◊med,…, ◊1}
◊maxp = - posibiklitatea maximă a lui p este însăşi prezenţa sa:
◊min p = ◊0 p = < ~p > - posibilitatea minimă a lui p este însăşi absenţa sa;
Nu se stabileşte aici câte grade de posibilitate trebuie admise. Dar orice p, este posibil într-un grad
minim, sau,…, sau mediu,…, sau maxim.
Iar dacă p este real atunci “p”, adică propoziţia p este adevărată. În aceste condiţii ◊maxp înseamnă
că faptul p este real, prin urmare “p” este adevărată şi avem un model.
Realul este gradul maxim al posibilului. Atunci nu vom mai vorbi despre grade ale realului căci
realul este el însuşi un grad, şi anume unul maxim al posibilului. Eventual nimc nu ar exclude
îndreptăţirea de a considera lucrurile invers, posibilii ca grade ala realului. Deocamdată am aderat
la idea de mai sus.
Atenţie !! Prin aceasta nu s-a pretins că există o corespondenţă între interpretare/model din
semantică şi posibil/necesar din logica modală.

10. ℑ(F) = < Bℑ >
11. ℑ(~F) = < ~Bℑ >
12. Statut-ontic(ℑ(F)) = Statut-ontic (< Bℑ >) = Statut-ontic(ℑ(~F)) = Statut-
ontic (< ~Bℑ >) = {, }
0 1
13. M (B) = ⇔ ℑ(B) = < Bℑ > & val(B, ℑ(B)) = 1

14. CM(B) = < ~B > ⇔ ℑ(~B) = < ~Bℑ > & val(B, ℑ(~B)) = 0
15. M (B) ≠ ⇔ (ℑ(B) ≠ < Bℑ > v val(B, ℑ(B)) ≠ 1)
16. M (B) ≠ ⇔ (ℑ(B) = < ~Bℑ > ⊃ val(B, ℑ(B)) = 0)
17. M (B) ≠ < ~B > ⇔ (val(B, ℑ(B)) = 1 ⊃ ℑ(B) ≠ < Bℑ >)

Punctele 10 şi 11 arată cel puţin două idei.
Întâi, nu se pretinde că ar avea loc faptul obţinut prin interpretare. Se obţine un fapt-
interpretare, care este un construct al minţii pe baza unor reguli semantice. Statutul ontic al
său nu se precizează şi nici nu reiese de aici. El este un fapt eventual posibil.
Apoi, faptele-interpretări ale formulelor contradictorii sunt contradictorii. Astfel o
formulă F şi contradictoria sa au faptele-interpretări constând: una în prezenţa, alta în absenţa
unui fapt. Desigur apare ca problematic în ce constă prezenţa sau absenţa unui asemenea fapt.
Punctul 12 exprimă de asemenea, cel puţin două idei.
Întâi că statutul ontic al interpretării unei formule pozitive sau negative, este acelaşi
cu statutul ontic al faptului-interpretare. Ceea ce este aproape banal pentru
că interpretarea formulei este aceeaşi cu un asemenea fapt-interpretare.
Apoi că indiferent de pozitivitatea sau negativitatea formulei şi indiferent de faptul-
interpretare, statutul ontic al faptului ce-i corespunde, stă pentru exact aceeaşi multitudine
de statute ontice: prezenţa şi absenţa. Chiar dacă avem în vedere fapte-interpretări opuse,
statutele ontice ce acestoracorespund faptelor-interpretări sunt independente de
acestea. Interpretarea unei formule nu se întrupează într-un fapt cu statut
ontic aidoma interpretării. În fond între interpretare şi statutul ontic al faptului este una
dintre cele mai slabe relaţii: corepsondenţa.
Punctele 13-16 reiau definiţia modelului respectiv a contramodelului, cu aplicarea
negaţiei pe primul. Scopul este de a introduce definiţia negată a modelului într-o expresie viitoare
care subliniază ideea că o formulă ar putea avea interpretare fără a avea model.
În plus ele arată că negaţia expresiei care susţine că un fapt este model al unei formule nu
echivalează automat cu un contramodel. Aplicarea negaţiei pe definit impune aplicarea pe
definitor.
Ca urmare a distincţiilor făcute la punctele 10-16, punctele 4-9 se pot itera prin
precizarea statutului ontic:

4’. Statut-ontic(ℑ(F)) = < F > & Statut-ontic(M(F)) ≠ < F >
0

0

5’. Statut-ontic(M (F)) ≠ < F0 > ⇔ Statut-ontic(ℑ(F)) ≠ < F > v val(F, Statut-

0
ontic(ℑ(F))) ≠ 1 (Def M, De Morgan)

6’. Statut-ontic(ℑ(F)) = < F > & (Statut-ontic(ℑ(F)) ≠ < F > v val(F, Statut-
0

0
ontic(ℑ(F))) ≠ 1) (RE, 4, 5)
7’. Statut-ontic(ℑ(F)) = < F > & (Statut-ontic(ℑ(F)) = < F > ⊃ val(F, Statut-
0

0
ontic(ℑ(F))) ≠ 1) (RE, ⊃, 6’)

8’. Statut-ontic(ℑ(F)) = < F > & (Statut-ontic(ℑ(F)) = < F > ⊃ val(F, Statut-
0

0
ontic(ℑ(F))) = 0) (RE, 7’)

9’. val(F, Statut-ontic(ℑ(F))) = 0 (modus ponens,
8’)
10’. val(F, ℑ(F)) = 0 ≡ Statut-ontic(ℑ(F)) = 1

Punctul 4’ arată că Statutul ontic al interpretării unei formule poate fi faptul absent. Însă
nu acelaşi este şi cazul Statutului ontic al modelului aceleiaşi formule. Acesta trebuie să difere
de faptul absent.
Punctul 5’ Diferenţa dintre Statutul ontic al modelului unei formule
şi faptul absent înseamnă prin definiţie că: Statutul ontic al interpretării acestei formule diferă
de faptul absent sau corespondată cu un asemenea Statut ontic al interpretării, sale formula nu
este adevărată.
Punctul 6’ este o revenire la punctele anterioare 4 şi 5 din care obţinem două prpoziţii.
Prima spune că Statutul ontic al interpretării unei formule este faptul absent. A doua spune
că Statutul ontic al interpretării unei formule diferă de faptul absent sau corespondată cu un
asemenea Statut ontic al interpretării sale formula nu este adevărată.
Punctele 7’ şi 8’ susţin două propoziţii. Prima propoziţie spune că Statutul
ontic al interpretării unei anumite formule F este faptul absent. Şi dacă Statutul
ontic al interpretării unei formule este faptul absent atunci formula corespondată cu un
asemenea Statut ontic al interpretării sale nu este adevărată (7’), repsectiv este falsă (8’).
Punctul 9’ conchide prin modus ponens din 8’ că formula corespondată cu un
asemenea Statut ontic al interpretării sale este falsă

Semnul “╞=” are o anume ambiguitate. Astfel, scris între expresiile “P” şi “C” acesta
semnifică relaţia de consecinţă semantică. Dar scris între “ℑnterpretare (P)” şi “P” de
exemplu semnifică adevărul sau relaţia de satisfacere.
Mai jos se dă o grilă cu două coloane. Coloana din stânga redă sintetic ce anume presupune
prezenţa relaţiei de consecinţă. Cea din dreapta arată ce presupune absenţa aceleiaşi relaţii.

P╞= C P ╞/= C
Model(P) ⊆ Model(C) Model(P) ⊄ Model(C)
contra-model(C)⊆ Contramode Contramodel(C) ⊄ Contramodel(P)
l(P)
Model(P) ∩ Contramodel(C) = ∅ Model(P) ∩ Contramodel(C) ≠ ∅
(model(P) ∩ Contramodel(C) ≠ ∅) (Model(P) ∩ Contramodel(C) ≠ ∅)├/
├
┴ ~ ┴
Tautologie(P ⊃ C) Non-Tautologie(P ⊃ C)
Contradicţie(P & ~C) Non-Contradicţie(P & ~C)
Realizabil(P & C) Non-Realizabil(P & C)
Ifirmabil(P & ~C) Ifirmabil(P & ~C) ?

Semantica este cea de a doua latură a relaţiei de consecinţă logică. Toate formulele se agregă
pe baza mecanismelor sintactic întemeiate şi constituie o mare parte a calculului logic
propoziţional. Încât determinarea semantică a unor formule mai complicate debutează şi se încheie
întotdeauna cu recurs la regulile pentru formulele mai simple arătate. Şi această determinare
semantică oferă substratul, constând în fapte presupuse reale, pentru a justifica regulile, procedurile,
tehnicile şi metodele de decizie.

4.5. Semnificaţii ale semanticii
Semantica atrage atenţia că dacă înţelegem despre ce este vorba într-o formulă, respectiv propoziţie
a limbii naturale sau într-un limbaj oarecare, simpla înţelegere este doar punere la lucru unor
funcţii semantice de corespondare a discursivului cu ceva presupus ca fiind în afara discursului. De
aici nu rezultă că ceea ce înţelegem se întâmplă aievea. Este o invitaţie la luciditatea distincţiei
între procesul mental prin care înţelegem, atribuind o semantică discursului receptat şi realitatea
faptelor despre care este vorba în acest discurs.
Urmează cel puţin că un enunţ de limba naturală pe care-l putem interpreta:
-nu trebuie luat ca adevărat;
-nu trebuie neapărat să aibă şi un model, cel puţin nu neapărat la momentul prezent.
Este felul în care semantica logică exprimă în termeni tehnici, ceea ce domeniul juridic o
face în alţi termeni specifici: verificarea spuselor prin probe. Semantica logică nu autorizează
ca interpretările propoziţiilor să fie luate drept fapte reale pe baza simplei capacităţi de a
le interpreta. Căci astfel atribuim adevăr propoziţiilor ca urmare a simplei lor interpretări. În
fond intepretarea este o operaţie pur analitică lingvistică ce ţine de laboratorul logicii. Pe
când adevărul este o proprietate a cărei posedare impune verificarea deci ieşirea din laboratorul
logicii. Dacă interpretării i se adaugă adevărul se obţine modelul. În aceşti termeni spus, ceea
ce nu autorizează semantica logică este trecerea de la interpretare la model.
Pe scurt posibila exigenţă juridică de a proba declaraţiile prin dovezi, corespunde cu neautorizarea
de către logică a trecerii simple de la interpretare la model.


Tema 5. Logica propoziţională: propoziţii simple şi compuse, relaţii logice între propoziţii, legi logice. Decizia în logica propoziţională
Tema 5. Logica propoziţională: propoziţii simple şi compuse, relaţii logice între propoziţii, legi logice. Decizia în logica propoziţională
Prezentăm un număr de raţionamente de logică clasică. Acestea apar la logicienii stoici. Autorul lor le numeşte indemonstrabile [1] . Denumirea de indemonstrabile
nu înseamnă că nu pot fi demonstrate, cât că nu au nevoie de demonstraţie, deoarece sunt evidente.
Se admite că de fapt conţinutul acestor raţionamente este mult mai bogat [2] . Totuşi, este o uzanţă largă, aceea de afi tratate ca simple formule [3] .
Pentru cazurile raţionamentelor compuse din mai multe astfel de raţionamente simple, avem premisele celor simple dispersate printre cele ale celor compuse. Ca urmare,
dacă la fiecare prezenţa pas concluziv care se interpune între premise concluzia finală, avem câte un astfel de raţionament simplu , prin însăşi această deducţie natural, am decis că
raţionamentul compus este valid.
Urmează expunerea acestora în varianta simbolică. Acesteia îi alăturăm interpretarea în limba naturală.
Modus ponens (MP)
p ⊃ q Dacă p atunci q
p p
q Prin urmare q

Modus tolens (MT)
p ⊃ q Dacă p atunci q
~q Dar q este fals.

~p Prin urmare este fala că p

Silogism disjuncitv (SD1) Silogism disjuncitv (SD2)
pvq p sau q. pvq p sau q.
~p Este fals că p. ~q Este fals că q.

q Prin urmare q. p Prin urmare p.

Distingem două variante ale silogismului disjunctiv SD. Una dintre ele, varianta SDI1, este aceea în care premisa a doua, ~p , este negarea variabilei din stânga, adică p
din prima premisă p v q. Iar SDI2 conţine ca o a doua premisă ~q negarea variabilei din dreapta, q, a primei premise p v q.
Silogism de incompatiblitate (SI1) Silogism de incompatiblitate (SI2)
~p v ~q Este fals p sau fals q. ~p v ~q Este fals p sau fals q.
p p. Q q.
~q Prin urmare este fals q. Prin urmare este fals p Prin urmare este fals
p.

Similar silogismului disjunctiv SD, şi pentru silogismul de incompatibilitate, SI, distingem două variante. Una dintre ele, varianta SI1, este aceea în care premisa a doua, p ,
este negarea variabilei din stânga, adică ~p din prima premisă ~p v ~q. Iar SI2 conţine ca o a doua premisă q negarea variabilei din dreapta, ~q, a primei premise ~p v ~q.

Silogism disjunctiv exclusiv (SDE)
pwq Sau p sau q.
p Este adevărat că p.
~q Prin urmare este fals că q.

Ultimul raţionament, socotit a fi al cincelea indemonstrabil, face o figură aparte. Între altele, disjuncţia exclusivă pe care o conţine este o negaţie a echivalenţei.
p este disjunct exclusiv de q ddacă este fals că: p este echivalent cu q
p w q ≡ ~(p ≡ q)

desfăşurarea calculului arată în ultimă instanţă că
este fals că: p este echivalent cu q ddacă p sau q şi non-p sau non-q.
~(p ≡ q) ≡ (p v q) & (~p v ~q)

Închidem tranzitivitatea între cele două şi obţinem
p este disjunct exclusiv de q ddacă p sau q şi non-p sau non-q.
p w q ≡ (p v q) & (~p v ~q)

Ori, atât p v q cât şi ~p v ~q apar ca premise ale celor două raţionamente anterioare. Încât, silogismul disjunctiv exclusiv este întrucâtva repetitive.
Compuneri de raţionamente stoiciene
Mulţimea de raţionamente este de cinci (RS). Dintre acestea, din motivele arătate, reţinem doar patru raţionamente stoiciene (RS’). Tratăm fiecare dintre aceste
raţionamente ca şi cum ar fi un simplu element dintr-o mulţime de cinci, respectiv patru elemente. Pentru evidenţiera statutului de element într-o mulţime, folosim prescurtările
introduse anterior, odată cu expunerea acestor raţionamente. Fie cele două mulţimi, RS şi RS’, cele de mai jos:
RS = {MP, MT, SD, SI, SDE}
RS’= {MP, MT, SD, SI}
Dintre cele două, reţinem doar RS’. Pe această mulţime putem construi un produs cartezian. Acesta poate consta în perechi, triplete, cvartete de astfel de raţionamente:
Perechi de raţionamente
Prin produs cartezian, compunem, deocamdată, perechi de raţioamente.
RS’× RS’ = {MP, MT, SD, SI}×{MP, MT, SD, SI}

1. {MP MP} 5. {MT, MP} 9. {SD, MP} 13. {SI MP}
2. {MP, MT} 6. {MT, MT} 10. {SD, MT} 14. {SI, MT}
3. {MP, SD} 7. {MT, SD} 11. {SD, SD} 15. {SI, SD}
4. {MP, SI} 8. {MT, SI} 12. {SD, SI} 16. {SI, SI}
Cele patru perechi sunt patru elemente-perechi ale mulţimii menţionate. Ar urma să facem explicite premisele celor două raţionamente din fiecare pereche. Ceeace nu vom
face. Reţinem doar perechile care par a fi mai interesante, de exemplu 9.
Modus ponens şi silogismele disjunctive
Se poate recunoaşteaceastă pereche cafiind 9. {SD, MP}, din tabelul de mai sus:
SD1, MP SD2, MP
1. Este adevărat că p sau că q. 1. p v q 1. Este adevărat că p sau că q. 1. p v q
2. Dacă q atunci r. 2. q ⊃ r 2. Dacă p atunci r. 2. p ⊃ r
3. Este fals p 3. ∼p 3. Este fals q 3. ∼q
4. Prin urmare r 4. r 4. Prin urmare r 4. r

5. Este adevărat q. 5. q, (SD1, 1, 3) 5. Este adevărat p. 5. p, (SD2, 1, 3)
6. Este adevărat r 6. r, (MP, 2, 5) 6. Este adevărat r 6. r, (MP, 2, 5)

Semnificaţie: avem două ipoteze incompatibile: p şi q, şi vrem să verificăm şi să eliminăm ca falsă pe una dintre ele, prin dovedirea (presupusă) întâi ca adevărată a
celeilalte.
În silogismul de incompatibiltiate 1 (SI1-stânga) se presupune dovedită ca adevărată ipoteza p. Prin urmare este astfel verificată ca falsă ipoteza q şi de aceea eliminată.
Aceleaşi consideraţii sunt valabile pentru silogismul de incompatibilitate 2 (SI2-dreapta). Doar că ceea ce se verifică şi se elimină pentru falsitate este ipoteza p.
Ne aflăm într-o cunoaştere indeterminată. Strict în ineriorul acestei scheme nu reiese cum stabilim, cum verificăm că una dintre ipoteze este falsă.
Modus ponens şi silogismele de incompatibilitate
Recunoaştem, de aemenea această pereche cafiind: 13. {SI MP}, din tabelul de mai sus:
SI1, MP SI2, MP
1. p este incompatibil cu q. 1. ∼p v ∼q 1. p este incompatibil cu q. 1. ∼p v ∼q
2. Dacă nu q atunci nu r. 2. ∼q ⊃ ∼r 2. Dacă nu p atunci nu r. 2. ∼p ⊃ ∼r
3. Este adevărat că p 3. p 3. Este adevărat că q 3. q
4. Prin urmare nu r 4. ∼r 4. Prin urmare nu r 4. ∼r

5. Nu q. 5. ∼q, (SI1, 1, 3) 5. Nu p. 5. ∼p, (SI2, 1, 3)

6. Nu r. 6. ∼r, (MP, 2, 5) 6. Nu r. 6. ∼r, (MP, 2, 5)
Semnificaţia schemei de ansamblu face recurs la semnificaţia componentelor sale. Ceea ce adaugă compunerea celor două scheme este că nu ipoteza respinsă ca falsă
din disjuncţie este ceea ce se caută, ci, aceasta este la rândul său doar o dovadă-mijloc, care serveşte la deducerea unei concluzii terţe. În silogismul disjunctiv 1 (SD1-stânga) este
eliminată ca falsă ipoteza p. Prin urmare este dedus adevărul ipotezei q. Aceleaşi consideraţii sunt valabile pentru silogismul disjunctiv 2 (SD2-dreapta). Doar că ceea ce se verifică
este ipoteza p.
Ne aflăm în aceeaşi situaţie de cunoaştere indeterminată. De asemenea, în limitele schemei arătate nu reiese cum stabilim, cum verificăm că una dintre ipoteze este falsă.
Modus tollens, silogime de incompatibilitate
De data aceasta actualizăm perechea 14. {SI, MT} din tabelul de perechi de raţionamente.

1. Este incompatibil p cu q. SI1, MT 1. Este adevărat că p sau că q. SI 2, MT
2. Dacă nu p atunci nu r. 1. ∼p v ∼q 2. Dacă nu q atunci nu r. 1. ∼p v ∼q
3. Este adevărat r 2. ∼p ⊃ ∼r 3. Este adevărat r 2. ∼q ⊃ ∼r
4. Prin urmare nu q 3. r 4. Prin urmare nu p 3. r
4. ∼q 4. ∼p
5. Este adevărat p. 5. Este adevărat q.
6. Nu q. 5. p, (MT, 2, 3) 6. Nu p 5. q, (MT, 2, 3)
6. ∼q, (SI1, 1, 5) 6. ∼p, (SI2, 1, 5)
Semnificaţia face recurs la semnificaţia schemelor componente. Avem două ipoteze incompatibile. Eliminăm ca falsă pe una dintre ele arătând că cealaltă e adevărată prin
modus tollens şi ştiind că o a treia propoziţie esteadevărată.
Spre deosebire de schema simplă a silogismului de incompatibiltiate, aici se arată cum se obţine adevărul ipotezei eliminatoare.
Modus tollens, silogime disjunctive şi compunerea acestora:
În fine, o pereche vecină celei iniţial introduse, 10. {SD, MT}

1. Este adevărat că p sau că q. SD1, MT 1. Este adevărat că p sau că q. SD2, MT
2. Dacă A atunci r. 1. p v q 2. Dacă q atunci r. 1. p v q
3. Este fals r 2. p ⊃ r 3. Este fals r 2. q ⊃ r
4. Prin urmare q 3. ∼r 4. Prin urmare p 3. ∼r
4. q 4. p
5. Este fals p . 5. Este fals q.
6. Este adevărat q 5. ∼p, (MT, 2, 3) 6. Este adevărat p 5. ∼q, (MT, 2, 3)
6. q, (SD1, 1, 5) 6. p, (SD2, 1, 5)

Semnificaţia este o compilare a schemelor de raţionare de provenienţă: modus tollens şi silogismul disjunctiv. Avem două ipoteze compatibile: p şi q, şi vrem să verificăm
ca adevărată pe una dintre ele, prin dovedirea (presupusă) întâi ca falsă a celeilalte. Dovedirea ca falsă se face prin schema modus tollens.
Şi aici ne aflăm într-o cunoaştere indeterminată. Eliminăm această indeterminare prin schema mouds tollens.
Compuneri de triplete de raţionamente
Pe aceeaşi mulţime putem construi produs cartezian conţinând triplet de raţionamente.
RS’× RS’× RS’ = {MP, MT, SD, SI} × {MP, MT, SD, SI}×{MP, MT, SD, SI}
1. {MP, MP, MP} 17. {MT, MP, MP} 33. {SD, MP, MP} 49. {SI, MP, MP}
2. {MP, MP, MT} 18. {MT, MP, MT} 34. {SD, MP, MT} 50. {SI, MP, MT}
3. {MP, MP, SD} 19. {MT, MP, SD} 35. {SD, MP, SD} 51. {SI, MP, SD}
4. {MP, MP, SI} 20. {MT, MP, SI} 36. {SD, MP, SI} 52. {SI, MP, SI}

5. {MP, MT, MP} 21. {MT, MT, MP} 37. {SD, MT, MP} 53. {SI, MT, MP}
6. {MP, MT, MT} 22. {MT, MT, MT} 38. {SD, MT, MT} 54. {SI, MT, MT}
7. {MP, MT, SD} 23. {MT, MT, SD} 39.{SD, MT, SD} 55. {SI, MT, SD}
8. {MP, MT, SI} 24. {MT, MT, SI} 40. {SD, MT, SI} 56. {SI, MT, SI}

9. {MP, SD, MP} 25. {MT, SD, MP} 41. {SD, SD, MP} 57. {SI, SD, MP}
10. {MP, SD, MT} 26. {MT, SD, MT} 42. {SD, SD, MT} 58. {SI, SD, MT}
11.{MP, SD, SD} 27. {MT, SD, SD} 43. {SD, SD, SD} 59. {SI, SD, SD}
12. {MP, SD, SI} 28. {MT, SD, SI} 44. {SD, SD, SI} 60. {SI, SD, SI}

13. {MP, SI, MP} 29. {MT, SI, MP} 45. {SD, SI, MP} 61. {SI, SI, MP}
14. {MP, SI, MT} 30. {MT, SI, MT} 46. {SD, SI, MT} 62. {SI, SI, MT}
15. {MP, SI, SD} 31. {MT, SI, SD} 47. {SD, SI, SD} 63. {SI, SI, SD}
16. {MP, SI, SI} 32. {MT, SI, SI} 48. {SD, SI, SI} 64. {SI, SI, SI}
Urmează să alegem câteva dintre elementele-triplete ale acestui construct, să le specificăm premisele şi să arătăm cum funcţionează.
Modus ponens, modus tollens, silogisme disjunctive

Una dintre combinaţiile care reţine atenţia este: 7. {MP, MT, SD}. Consoderăm silogismul disjunctive în ambele sale variante.
1. Este adevărat că p sau că MP, MT, SD1 1. Este adevărat că p sau că q. MP, MT, SD2
q.
2. Dacă p atunci r. 1. p v q 2. Dacă p atunci r. 1. p v q
3. Dacă q atunci s. 2. p ⊃ r 3. Dacă q atunci s. 2. p ⊃ r
4. Este fals r 3. q ⊃ s 4. Este fals s 3. q ⊃ s
5. Prin urmare s 4. ∼r 5. Prin urmare r 4. ∼s
5. s 5. r
6. Este fals A. 6. Este fals q.
7. Este adevărat B 6. ∼p, (MT, 2, 4) 7. Este adevărat p 6. ∼q, (MT, 3, 4)
8. Este adevărat D 7. q, (SD1, 1, 6) 8. Este adevărat r 7. p, (SD2, 1, 6)
8. s, (MP, 3, 7) 8. r, (MP, 2, 7)
Semnificaţia este o compilare a schemelor de raţionare de provenineţă: modus ponens, modus tollens şi silogismul disjunctiv. Avem două ipoteze compatibile: p şi q, şi
vrem să verificăm şi să detaşăm ca adevărată pe una dintre ele, prin dovedirea (presupusă) întâi ca falsă a celeilalte. Dovedirea ca falsă se face prin schema modus tollens, care
pesupune existenţa unei teze deja ştiută sau dovedită ca falsă. Ceea ce duce la dovedirea ca falsă a uneia dintre ipoteze p, şi la degajarea ca adevărată a celeilalte ipoteze, q. Aceasta este
la rândul său folosită doar ca mijloc pentru a demonstra o ultimă ipoteză s.
Modus ponens, Modus tollens şi silogismele de incompatibilitate
O altă combinaţiile care reţine atenţia este: 8. {MP, MT, SI}. Considerăm silogismul disjunctiv, de asemenea, în ambele sale variante.
1. Este incompatibil p cu q. MP, MT, SI 1 1. Este adevărat că p sau că MP, MT, SI 2

q.
2. Dacă r atunci p. 1. ∼p v ∼q 2. Dacă p atunci r. 1. ∼p v ∼q
3. Dacă s atunci q. 2. r ⊃ p 3. Dacă q atunci s. 2. r ⊃ p
4. Este adevărat r 3. s ⊃ q 4. Este fals s 3. s ⊃ q
5. Prin urmare nu s 4. r 5. Prin urmare nu r. 4. s
5. ∼s 5. ∼r
6. Este adevărat p. 6. Este adevărat q.
7. Nu q. 6. p, (MP, 2, 4) 7. Nu p. 6. q, (MP, 3, 4)
8. Nu s. 7. ∼q, (SI1, 1, 6) 8. Nu r. 7. ∼p, (SI2, 1, 6)
8. ∼s, (MT, 3, 7) 8. ∼r, (MP, 3, 7)
Semnificaţia face recurs la semnificaţiile celor două modus-uri şi ale silogismului de incompatibilitate. Avem două ipoteze, p şi q incompatibile. Una dintre ele este de
dovedit ca falsă prin dovedirea ca adevărată a celeilalte. Scopul este de a arăta că o a patra idée, s este falsă. Ceea ce la rândul său se bazează pe o ideea terţă r, dovedită-ştiută că
adevărată. Odată dovedit adevărul ipotezei urmează falsitata lui q, de unde prin modus tollens falsitatea lui s.

[1]Diogene Laertios, despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 19_,_, p.
[2]Surdu, Alexandru, Ed. , Bucureşti, 200_, p.
[3]Popa, Cornel, …Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 200, p.
Tema 6. LJ_Logica_predicatelor. Atomi cu identitate

Noţiuni cheie, LJ, Tema 6
Inferenţă, atomi predicativi, atomi cu identitate, inferenţe stoiciene, modus ponens, modus tollens, silogism disjunctive, silogism de incompatibilitate.
Cuprins, LJ, Tema 6
6_Logica_predicatelor. Atomi cu identitate
6.1. Identitatea ca simbol predicative infixat
6.2. Inferenţe cu atomi cu identitate
6.2.1. Inferenţe prin înlocuirea identicilor şi contrapoziţie
6.2.2. Concluzii negative din premise afirmative
6.2.2.1. Pozitivarea concluziilor negative
6.3. Atomi cu identitate în componenţa inferenţelor stoiciene
6.3.1. Atomi cu identitate în componenţa schemei modus ponens
LJ_Tema_6_Logica_predicatelor. Atomi cu identitate
6.1. Identitatea ca simbol predicativ infixat
În cadrul logicii clasice, mai exact în logica predicatelor, un tip aparte de predicat este identitatea. Aceasta este redată prin semnul “=”. În fond avem la dispoziţie
predicate de un singur loc, care descriu însuşiri şi de aceea le numim monadice, pe care le notăm, de exemplu, P(x). Apoi avem predicate care descriu relaţii între perechi şi de aceea
le numim diadice. În acest fel putem vorbi despre predicate triadice, R(x, y, z), etc.
Predicatele diadice exprimă ideea generală că x se află în relaţia R cu y şi au de obicei forma R(x, y). Totuşi aceasta este considerată a fi doar forma de scriere a
simbolului predicativ numită prefixată. Se poate adopta uneori şi forma de scriere infixată: x R y şi care se citeşte la fel. O interpretare particulară a lui R este semnul „=”. Atât când
formulăm această relaţie în limba naturală, cât şi când o simbolizăm, idenitatea apare ca infixată. Astfel, spunem că Bucureşti este acelaşi cu capitala României, în care expresia ce
stă pentru identitate este „este acelaşi cu”. Aceasta este situată între „Bucureşti” şi ” capitala României”. Ultimele două expresii citate stau pentru termeni din punctul de vedere al
logicii predicatelor. Astfel că „este acelaşi cu” apare infixat. Dacă ar fi să simbolizăm provizoriu şi simplificat: „Bucureşti” prin t1 şi ” capitala României” prin t2 atunci forma
simbolică ar fi t1 = t2. Iar interpretarea generică ar fi că semnificaţia lui t1 este aceeaşi cu semnificaţia lui t2. În particular, acest tip de atomi ia forme precum: x = y, a = b.
O observaţie se impune, atât cu privire la exemplul ales mai sus cât şi cu privire la componenţa generală a acestui tip de atomi. Observăm că se spune: Bucureşti este....
Întrebarea care ar trebui să se ivească este dacă nu cumva avem de a face cu o predicaţie obişnuită. Aceasta ar însemna că verbul este apare ca un simplu verb de legătură. Răspunsul
fiind unul negativ. Ceea ce justifică accest răspuns este un test al comutativităţii. Se admite că atunci când este stă pentru un simplu verb copulativ şi aplicăm testul comutativităţii
propoziţia pică acest test. Fie de exemplu atomul, căruia îi asociem în paranteză convenţiile de notare:
Bucureşti (b) este municipiu (M).
M(b)
Aplicând testul comutativităţii doar la nivelul limbii naturale, obţinem:
Municipiu este Bucureşti.
Ceea ce deschide două varainte interpretative. Prima variantă este că avem o exprimare nenaturală pentru topica limbii vorbită în mod cotidian. A doua variantă este că se
exprimă ceva diferit de o simplă predicaţie despre Bucureşti, se scoate în evidenţă, se accentuează calitatea de a fi un municipiu.
Pe când dacă aplicăm testul comutativităţii atomilor cu identitate, şi folosim convenţiile de notare de mai sus în loc de:
Bucureşti este capitala României.
b=a
obţinem:
Capitala României este Bucureşti.
a=b
Singura diferenţă este de natură gramaticală. În varianta Bucureşti este capitala României, termenul capitala României se scrie cu literă mică. Pe când în
varianta Capitala României este Bucureşti, acelaşi termen se scrie literă mare, fiind la începutul propoziţiei. Dar aceasta mi are de a face cu logica.
6.2. Inferenţe cu atomi cu identitate
6.2.1. Inferenţe prin înlocuirea identicilor şi contrapoziţie
Din identitatea dintre a şi b rezultă identitatea lui a cu el însuşi. Ideea pe care se bazează deducerea acestei concluzii este aceea că două expresii echivalente se pot înlocui
una cu cealaltă în toate apariţiile presupusului înlocuit. Ideea că ceva se poate înlocui cu evhivalentul său în toate apariţiile, nu înseamnă că suntem obligaţi să facem această înlocuire.
Cu alte cuvinte, operaţia arătată se poate face în unele apariţii iar în altele se poate să nu. Problema numărului de apariţii în care se face înlocuirea echivalenţilor se iveşte în expresiile
în care deînlocuitul apare de mai multe ori. Această problemă nu este de loc evidentă în cazuri particulare de expresii scurte în care deînlocuitul apare o singură dată, ca în expresia de
mai jos. Dacă în aceste expresii înlocuirea se face în sigura apariţie, aceasta înseamnă că s-a făcut în toate apariţiile. Şi aceasta, deoarece nu există vreo apariţie a presupusului de
înlocuit, în care să nu aibă loc înlocuirea.
În cazul de faţă am ales să înlocuim pe b. Unica sa apariţie este în dreapta echivalenţei cu a. Aplicând înlocuirea rezultă concluzia a = a.
Tab.1
a=b
a=a
a este identic cu b
Prin urmare a este identic a.
Similar putem proceda cu a. Înlocuindu-l cu echivalentul său b în toate apariţiile obţinem concluzia b = b.
Tab.2
a=b
b=b

a este identic cu b
Prin urmare b este identic b.
Interesant este rezultatul pe care-l produce contrapoziţia acestor raţionamente. Contrapoziţia înseamnă că falsitatea concluziei implică logic, falsitatea cel puţin a uneia
dintre premise. În cazul dat, unica premisă este falsă:
Tab.3
a ≠ a
a ≠ b
a este diferit de a
Prin urmare a este diferit de b.
Ceea ce poate fi interpretat în sensul că dacă un obiect este diferit chiar şi de el însuşi atunci el este diferit de orice alt obiect. Altfel spus, dacă un obiect nu este identic
nici măcar cu sine însuşi atunci cu atât mai puţin va putea fi identic cu vreun altul. Aşadar, deşi operăm cu constante, totuşi se poate generaliza universal.
Acum, faptul că:
un termen, fie acesta x, este diferit de un alt termen, fie acesta y, este echivalent cu a spune că este mai mic sau mai mare decât acel termen:
x ≠ y ≡ x &λτ; y v x &γτ; y

Aplicând la cele obţinute mai sus, obţinem:
Tab.4
a &λτ; a v a &γτ; a
a &λτ; b v a &γτ; b

a este mai mic decât a sau a este mai mare decât a.

Prin urmare a este mai mic decât b sau a este mai mare decât b.
O scurtă analiză se impune asupra premisei. Astfel, premisa a &λτ; a v a &γτ; a este în fond o disjuncţie. Prin definiţie, aceasta este adevărată, ddacă cel puţin un
membru este adevărat, şi falsă ddacă ambii membrii sunt falşi. În cazul dat, avem în vedere că relaţia de ordine este ireflexivă: nici un obiect nu este nici mai mic nici mai mare decât el
însuşi. Astfel că ambii membrii sunt falşi. Deci disjuncţia este falsă. Şi nu există vreo interpretare în care să fie adevărată. Adică se comportă ca o contradicţie, fără a fi aşa ceva. Nu am
putea admite prin ipoteză că a &λτ; a este adevărată, pentru că este falsă în mod evident. De aceea nu am putea deduce din adevărul lui a &λτ; a, falsitatea lui a &γτ; a. Dar
dacă a &λτ; a este falsă în mod evident atunci am putea încerca să arătăm că falsitatea acestuia implică adevărul lui a &γτ; a. Dar nici aceasta nu are loc. Deoarece falsitatea
lui a &λτ; a, nu implică lui adevărul lui a &γτ; a. Şi a &γτ; a este de asemenea falsă.
De asemenea o analiză necesită şi concluzia. Este atât logic posibil ca aceasta să fie adevărată cât şi să fie falsă. a = b ar fi relaţia care ar falsifica disjuncţia arătată.
Oricum, falsitatea premisei face astfel încât să nu existe vreun model al premisei care să fie contramodel al concluziei. Şi aceasta pentru că nu există un model al premisei. Astfel încât,
inferenţa este validă. Şi este normal să fie aşa deoarece este echivalentă prin contrapoziţie cu inferenţa iniţială care a fost decisă ca validă.

6.2.2. Concluzii negative din premise afirmative
Relativ la echivalenţa de mai sus prin care absenţa unei relaţii lasă loc disjuncţiei celorlalte două se poate adăuga că:
un termen, fie acesta x, este identic cu un alt termen, fie acesta y”, ddacă extensiunea lui x nu este mai mică şi nici mai mare decât a lui y:
x = y ≡ ~(x &λτ; y v x &γτ; y) ≡ ~(x &λτ; y) & ~(x &γτ; y) ≡ x ≮ y & x ≯ y≠

În cadrul lanţului de echivalenţe am absorbit negaţia din faţa disjuncţiei în interiorul acesteia. Iar apoi am continuat procesul de absorbţie pe semnele ce descriu relaţiile
de ordine. Din cele imediat anteriorare am putea obţine următoarele inferenţe:
Tab.5
1 2
x=y x=y
x ≮ y x ≯ y

1.
x este identic cu y
Prin urmare x nu este mai mic decât y.
2.
x este identic cu y
Prin urmare x nu este mai mare decât y.
Raţionamentele din Tabelul 5 se pot aplica atât pentru a cât şi pentru b:
Tab.6
1 2 3 4
a=a a=a b=b b=b
a ≮ a a ≯ a b ≮ b b ≯ b
a este identic cu a.
Prin urmare a nu este mai mic decât a.
a este identic cu a.
Prin urmare a nu este mai mare decât a.

3
b este identic cu b.
Prin urmare b nu este mai mic decât b.
b este identic cu b.
Prin urmare b nu este mai mare decât b.
Relaţia de identitate cu sine exclude oricare dintre celelate două relaţii de ordine cu sine ale unui obiect.
Şi acum, închizând tranzitivatea între ultimele patru raţionamente, cele din Tab 6 cu raţionamentele din Tab 1 şi 2, obţinem următoarele rezultate:
Tab.7
1 2 3 4
a=b a=b a=b a=b
a ≮ a a ≯ a b ≮ b b ≯ b
a este identic cu b.
Prin urmare a nu este mai mic decât a.
Prin urmare a nu este mai mare decât a.
Prin urmare b nu este mai mic decât b.
Prin urmare b nu este mai mare decât b.

Ceea ce pretindem că reţine atenţia este faptul că în ultimele trei rânduri de raţionamente, premisa este afirmativă în timp ce concluzia este negativă. Raţionamentele
bazate pe relaţii de ordine între termeni permit ca din premise afirmative să deducem concluzii negative. Ceea ce, în silogistica aristotelică, nu este o raţionare validă. Iar aceasta arată
că raţionamentele cu relaţii sunt mai puţin comparabile cu, sau asimilabile ca nişte cazuri particulare ale acestei silogistici [1] .

6.2.2.1. Pozitivarea concluziilor negative
Pe de altă parte, aplicând lanţul de echivalenţe de mai sus în sens negativ am putea spune şi că:

x este diferit de y, ddacă extensiunea lui x este mai mică sau mai mare decât a lui y:
x ≠ y ≡ (x &λτ; y v x &γτ; y)

x nu este mai mic decât y, ddacă extensiunea lui x este egală cu sau mai mare decât a lui y, ddacă este egală cu a lui y sau este mai mare decât aceasta.
x ≮ y ≡ x ≥ y ≡ (x = y v x &γτ; y)

x nu este mai mare decât y, ddacă extensiunea lui x este egală cu sau mai mică decât a lui y, ddacă este egală cu a lui y sau este mai mică decât aceasta.
x ≯ y ≡ x ≤ y ≡ (x = y v x &λτ; y)

Preluând închiderea tranzitivităţii de mai sus din tabelul 7, şi aplicând echivalenţele care pozitivează concluziile anterioare, obţinem tabelul 8:
Tab.8
1 2 3 4
a=b a=b a=b a=b
a ≥ a a ≤ a b ≥ b b ≤ b
Prin urmare a este mai mare sau egal decât a.
Prin urmare a mai mic sau egal decât a.
Prin urmare b este mai mare sau egal decât b.
Prin urmare b mai mic sau egal decât b.
Expandăm acum formele comprimate anterior
Tab.9
1 2 3 4
a=b a=b a=b a=b
a &γτ; a v a = a a &λτ; a v a = a b &γτ; b v b = b b &λτ; b v b = b

Prin urmare a este mai mare decât a sau a este egal cu a.
Prin urmare a este mai mic decât a sau a este egal cu a.
Prin urmare b este mai mare decât b sau b este egal cu b.
Prin urmare b este mai mic decât b sau b este egal cu b.
Ceea ce iniţial părea a fi concluzie negativă se dovedeşte a fi concluzie afirmativă. O observaţie interesantă care se impune este că atomii din concluzie nu repetă atomul unic
al premise.
6.3. Atomi cu identitate în componenţa inferenţelor stoiciene

Prin inferenţe stoiciene înţelegem cinci asemenea scheme de inferenţă pe care Diogene Laertios le schiţează în Vieţile şi doctrinele filosofilor. Se consideră că prin
reţinerea acestora din textul lui Diogene Laertios aceste scheme sunt sărăcite de un conţinut mai amplu. În aproximarea în care sutn folosite mai jos, acestea sunt: modus ponenns,
modus tollens, silogismul disjunctiv, silogismul de incompatibilitate, silogismul disjunctive exclusive. Vom face recurs doar la primele patru raţionamente.
6.3.1. Atomi cu identitate în componenţa schemei modus ponens
În tabelul de mai jos, redăm schema modus ponens întâi în variantă propoziţională în artea stângă. Către dreapta, înlocuim atomii propoziţionali cu atomi cu identitate. În
coloana 3 am luat în considerare doi atomi cu identitate între care să permit o concluzie prin comutativitatea echivalenţei:
Tab.10. Modus ponens (MP)
1 2 3
p ⊃ q a = b ⊃ c = d a = b ⊃ b = a
p a=b a=b
q c=d b=a

1.
Dacă p atunci q.
p este adevărat.
Prin urmare q este adevărat.

2.
Dacă a este identic cu b atunci c este identic cu d.
Prin urmare c este identic cu d.

3.
Dacă a este identic cu b atunci b este identic cu a.
Prin urmare b este identic cu a.
Acum preluând concluzia lui 2, c = d, îi putem aplica toate procedeele din secţiunea anterioară. Obţinem astfel:
Tab.11
1 2
c=d c=d
c=c d=d

Tab.12
1.1. 2.1.
c=c d=d
c ≮ c & c ≯ c d ≮ d & d ≯ d

Tab.13
1.1.1 1.2.1 2.1.1. 2.2.1
c=c c=c d=d d=d

c ≮ c c ≯ c d ≮ d d ≯ d

Tab.14
1.1.1.1 1.2.1.1 2.1.1.1 2.2.1.1
c ≮ c c ≯ c d ≮ d d ≯ d

c &γτ; c v c = c c &λτ; c v c = c d &γτ; d v d = d d &λτ; d v d = d

Tab 15
1.1.1.1.1 1.2.1.1.1 2.1.1.1.1 2.2.1.1.1
c=d c=d c=d c=d


Tab.16
1.1.1.1.1 1.2.1.1.1 2.1.1.1.1 2.2.1.1.1
a = b ⊃ c = d a = b ⊃ c = d a = b ⊃ c = d a = b ⊃ c = d

a=b a=b a=b a=b

Intenţia după care am alcătuit tabelul 10 pentru MP se menţine şi aici. Adăugăm o coloană în plus, datorată specificului de schemă negativă. Astfel, pentru premisa a doua şi
concluzie arătăm că forma în care negaţia este în prefix, ~(c = d), se poate înlocui cu forma în care negaţia este absorbită asupra semnulu “=”. Astfel, premisa 2 devine în coloana 3:
c ≠ d:

Tab.17. Modus tolens (MT)
1 2 3 4
p ⊃ q a = b ⊃ c = d a = b ⊃ c = d a = b ⊃ b = a

~q ~(c = d) c ≠ d b ≠ a
~p ~(a = b) a ≠ b b ≠ a

1.
Dacă p atunci q.
q este fals.
Prin urmare p este fals.

2.
Este fals că c este identic cu d.

Prin urmare este fals că a este identic cu b.

3.
c este diferit de d.

4.
Dacă a este identic cu b atunci b este identic cu a.
b este diferit de a.

Tab.18. Silogism disjuncitv (SD)
1 2 3 4
pvq a=bva=d a=bva=d a &λτ; b v a &γτ; b
~p ~(a = b) a ≠ b a ≮ b
q a=d a=d a &γτ; b

1.
p sau q.
p este fals.
Prin urmare q este fals.

2.
a este identic cu b sau a este identic cu d.
Este fals că a este identic cu b.

Prin urmare a este identic cu d.

3.
a este identic cu b sau a este identic cu d.
a este diferit de b.
Prin urmare a este identic cu d.

4.
a este mai mic decât b sau a este mai mare decât b.
a nu este mai mic decât b.

Prin urmare a este mai mare decât b.

Tab.19. Silogism de incompatiblitate (SI)
1 2 3 4
~p v ~q ~(a = b) v ~(a = d) a ≠ b v a ≠ d a ≮ b v a ≯ b
P a=b a=b a &λτ; b
~q ~(a = d) a ≠ d a ≯ b

1.
Este fals p sau este fals q.
p este adevărat .
Prin urmare q este fals.

2.
Este fals că a este identic cu b sau este fals că a este identic cu d.
Prin urmare este fals că a este identic cu d.

3.
a este diferit de b sau a este diferit de d.

Prin urmare a este diferit de d.

4.
a nu este mai mic decât b sau a nu este mai mare decât b.
a este mai mic decât b.

Prin urmare a nu este mai mare decât b.
Până acum raţionamentele cu identitate au utilizat o singură proprietate a identităţii: reflexivitatea. În tabelele 1 şi 2 concluzia scotea în evidenţă această proprietate.
Două proprietăţi neevidenţiate prin procesul inferneţional sunt: simetria şi tranzitivitatea.
Simetria este aceea care ne permite să concluzionăm ordinea inversă a termenilor:
Tab.
a=b
b=a
a este identic cu b
Prin urmare b este identic a.
Iar tranzitivitatea porneşte de la două premise cu acelaşi operator.
Tab.
a=b
b=c
a=c
a este identic cu b
b este identic cu c.
Prin urmare a este identic cu c.
Raţionamentele bazate pe identitate sunt constitutive în anumite domenii ale activităţii juridice mai ales acolo unde este necesar să se stabilească dacă în pofida unor
diferenţe de, nume să zicem, persoana direct sau indirect participantă la diferite acţiuni este una şi aceeaşi.
Am formulat raţionamentele stoice prin atomi cu identitate pentru a arăta că raţionamentele stoice nu trebuiesc confundate cu, şi nici reduse la forma dată de antici. În
cadrul lor, importantă este legătura între principalele părţi componente, nu atât părţile însele, respectiv atomii propoziţionali.
Una dintre ideile surprinse este că se poate ca din premise negative să se deducă concluzii afirmative.
Întrebări de autoevaluare, LJ, Tema 6
Care dintre expresiile următoare este predicat monadic, diadic, traidic
P(x), R(x, y), R(x, y, z)?

Scrierea simbolurilor predicative P, R se consideră a fi prefixată sau infixată în cadrul predicatelor diadice, triadice?
Ce semn trebuie scris între termenii t1 şi t2, astfel încât să obţinem un atom cu identitate?
Daţi exemple de atomi cu identitatea termenilor în limba naturală după modelul „Bucureşti” şi ”capitala României”.
Ce concluzii prime putem deduce din atomul cu identitate a = b prin simpla înlocuire a identicilor?
Cu ce dsijuncţie putem înlocui expresia negativă x ≠ y?

Ce concluzii negative putemdeduce din a = b?
Cu ce forme poozitive putem înlocui expresia negativă x ≯ y?

p ⊃ q şi p sunt premisele unui modus ponens sau modus tollens?
Explicaţi de ce a = b ⊃ c = d, a = b sunt premise ale lui modus ponens.
p ⊃ q şi ~q sunt premisele unui modus ponens sau modus tollens?
Explicaţi de ce a = b ⊃ c = d şi c ≠ d sunt premise ale lui modus tollens.

[1]Botezatu, Petre,
Tema 7. Logica_predicatelor. Atomi cu identitate şi atomi predicativi

LJ_Tema_7. Logica_predicatelor. Atomi cu identitate şi atomi predicativi
Cuprins
7.1.Atomi de forma R(t1, ..., tn)
7.2.Atomi de forma t1 = t2.
7.3.Extinderea la doi a numărului de atomi de tip R(t1, ..., tn) pentru n = 1
7.4. Atomi de tip R(t1, ..., tn) pentru n = 2
7.5 Atomi de tip R(t1, ..., tn) pentru n termeni

LJ_Tema_7_Obiective
Să descrie sintactic atomii ce conţin simbolul predicativ R
Să explice semnificaţia atomilor ce conţin predicatul identitate
Să construiască inferenţe în limba naturală cu atomi monadic
Să deducă concluzii din atomi diadici combinaţi cu atomi cu identitate
LJ_Tema_7_noţiuni cheie
Atomi cu identitate, atom predicative, atom monadic, atom diadic, atom triadic

LJ_Tema_7_Logica_predicatelor. Atomi cu identitate şi atomi predicativi
Intenţia acestei teme este de îmbina a cele două tipuri de atomi prezentaţi în temele anterioare. Ca urmare vom prezenta o combinaţie între atomii cu simboluri predicative
obişnuite precum P, Q, R şi atomii cu simbolul predicativ mai special al semnului „=”.
7.1.Atomi de forma R(t1, ..., tn)

Pentru cazul în care n = 1 avem un singur termen t. Un astfel de atom ia forma P(t), P(x). Dacă avem ceva forma P(a) atunci termenul se consideră a fi ceva cunoscut. În
acest caz avem un atom predicativ monadic. Este lesne de intuit că aici avem proprietăţi din ambele părţi ale actului de justiţie, precum: avocat, judecător, procuror, magistrat, grefier,
pede o parte, infractor, hoţ, criminal, etc pe de altă parte. În aceste cazuri termenii de limbă naturală vor intra în limbajul logicii predicatelor astfel: x este avocat şi se va simboliza
A(x). Pentru al doilea caz, avem y este judecător, simbolic J(y). La fel pentru al treilea caz, z este procuror, simbolic P(z). Fireşte, în cazul în care anumite simboluri predicative se
repetă vom introdue simboluri diferenţiatoare pentru a nu confunda predicatele. De asemenea, în funcţie de nevoi, din lipsă de variabile individuale le putem indicia. Astfel pentru
termenul de limbă naturală grefier reexprimăm indiciind una dintre variabilele deja folosite, să zicem pe x şi scriem x 1. Astfel vom spune că x 1 este grefier. Ceea ce vom simboliza:
G(x1).
Pentru cazul în care n = 2 atomul ia forma R(t1, t2). Un astfel de atom exprimă o relaţie între două obiecte. În acest caz avem un atom predicativ diadic. Simbolul
predicativ se aplică aici unei perechi sau unui dublet ordonat de termeni. Ceea ce înseamnă că ordinea căreia i se aplică simbolul predicativ este cea dată, nu inversei acesteia. Ceea ce
înseamnă că, daca ordinea termenilor ar fi inversă, atunci nu ştim dacă acest predicat s-ar mai aplica. Nu este exclus să se poată aplica, în cazul în care predicatul ar exprima o relaţie
simetrică. Există însă şi relaţii nesimetrice. Ce fel de relaţie exprimă un simbol predicativ diadic, nu ştim la acest nivel al discuţiei. De aceea ordinea termenilor este presupusă dată,
fixă.
Începând cu predicatele diadice şi continuând cu cele triadice,..., n-adice, suntem în categoria mai generală a predicatelor poliadice.
În acelaşi fel putem construi atomi pentru cazul în care n = 3, 4, 5, ..., n. Atomii de acest fel se vor putea numi triadici, tetradici, pentadici,...n-adici. Simbolul predicativ
se aplică unui triplet ordonat, unui cvartet ordonat. În cazul cel mai general vom spune că simbolul predicativ se aplică unui n-uplu ordonat de termeni. Aceeaşi fixitate a ordinii
termenilor este presupusă şi în cazul atomilor triadici, tetradici, n-adici. Oricum termenii, cu respectarea ordinii lor, şi nu ca o mulţime oarecare, sunt în număr finit. Ceea ce am
specificat prin n. Nu am putea avea un predicat de o lungime infinită. Pentru că nu am puta avea o relaţie de infinit de multe obiecte. În genere, lungimea oricărei expresii nu numai a
predicatelor şi nu numai în limbajul logicii predicatelor este finită.
7.2.Atomi de forma t1 = t2.

Al doilea tip de atomi ia forma t1 = t2. Le mai numim şi predicate cu identitate.


Presupunem că termenii sunt două obiecte cunoscute. De aceea le notăm cu litere mici de la începutul alfabetului.
a=b
P(a)
P(b)

Asociem acestui raţionament o interpretare generică:
1. a este acelaşi cu b.
2. a are însuşirea P.
3. Prin urmare b are însuşirea P.

Putem rescrie acest raţionament într-o variantă ipotetică privind premisa 2. Tratăm lucrurile ca şi cum nu am şti cu certitudine că a are înşirea P. Ceea ce înseamnă să
precedăm această premsă cu dacă. Iar consecventul introdus prin atunci este concluzia b are însuşirea P. Rezultă astfel o concluzie de forma:
Dacă a are înşirea P atunci b are însuşirea P.
P(a) ⊃ P(b)

Raţionamentul va avea următoarea formă sub raport simbolic:

a=b
P(a) ⊃ P(b)

şi în limba naturală se va spune:
1. a este acelaşi cu b.
2. Prin urmare dacă a are înşirea P atunci b are însuşirea P.
Transpunem într-o formă mai generală acest raţionament:
t1 = t2
P(t1)
P(t2)

Într-o interpretare de aceeaşi natură putem spune:
1. t1 este acelaşi cu t2.
2. t1 are înşirea P.
3. Prin urmare t2 are însuşirea P.

Urmând aceiaşi paşi obţinem forma:
t1 = t2
P(t1) ⊃ P(t2)

Ceea ce se poate interpreta după cum urmează:
1. t1 este acelaşi cu t2.
2. Prin urmare dacă t1 are înşirea P atunci t2 are însuşirea P.

7.1.1. Extinderea la doi a numărului de atomi de tip R(t1, ..., tn) pentru n = 1

În loc să considerăm un singur raţionament vom considera acum două astfel de raţionamente.

Tab 1
1 2 3
a=b b=c ⊢ a=c
P(a) ⊃ P(b) P(b) ⊃ P(c) ⊢ P(a) ⊃ P(c)

Raţionamente vizibile în plan vertical
a este acelaşi cu b.
Prin urmare dacă a are înşirea P atunci b are însuşirea P.
b este acelaşi cu c.
Prin urmare dacă b are înşirea P atunci c are însuşirea P.
a este acelaşi cu c.
Prin urmare dacă a are înşirea P atunci c are însuşirea P.

Raţionamente vizibile în plan orizontal
1
a este acelaşi cu b.
b este acelaşi cu c.
Prin urmare a este acelaşi cu c.
dacă a are înşirea P atunci b are însuşirea P.
dacă b are înşirea P atunci c are însuşirea P.

Prin urmare dacă a are înşirea P atunci c are însuşirea P.
Transpunem şi aici în forma generală în ceea ce priveşte termenii.
Tab.2
1 2 3 4
⊢
t1 = t2 t2 = t3 t1 = t3
⊢
P(t1) ⊃ P(t2) P(t2) ⊃ P(t3) P(t1) ⊃ P(t3)

Ceea ce iese în evidenţă este faptul că avem un conglomerat de raţionamente în care ultimul este pe diagonală.
Avem trei raţionamente pe verticală. Fiecare coloană este câte un raţionament autonom în plan vertical. Astfel, în prima coloană din premisa t 1 = t2 derivă concluzia
P(t1) ⊃ P(t2). Exact la fel stau lucrurile în coloanele 2 şi 4. Avem trei raţionări pe verticală.
Avem două raţionamente pe orizontală. Fiecare linie, la rândul său este câte un raţionament autonom. Astfel pe linia termenilor t 1, t2, t3 avem premisele t1 = t2 şi
t2 = t3 din care rezultă concluzia t 1 = t3. La fel pe linia de jos a atomilor P(t) avem premisele P(t1) ⊃ P(t2) şi P(t2) ⊃ P(t3) din care rezultă concluzia P(t1) ⊃ P(t3). Aşadar
avem două raţionamente în plan orizontal.
În ambele variante putem considera că avem premisele unuia sau unora dintre raţionamente sunt deduse din cele date anterior. Din premisele deduse, se deduc alte concluzii.
Încât din premisele iniţiale, se deduc concluzii prin tranzitivitate.
Astfel, raţionăm întâi pe orizontală şi apoi pe verticală:
*din premisele t1 = t2 şi t2 = t3 rezultă t1 = t3, conform primei orizontale;
*din t1 = t3 rezultă P(t1) ⊃ P(t3) conform verticalei din coloana 4;
*prin urmare, din premisele t1 = t2 şi t2 = t3 rezultă P(t1) ⊃ P(t3), prin intermediul t1 = t3; dacă privim pe această diagonală.
Apoi, raţionăm învers, întâi pe verticală şi apoi pe orizontală:
*din premisele t1 = t2 rezultă P(t1) ⊃ P(t2) şi din t2 = t3 rezultă P(t2) ⊃ P(t3). t1 = t3, conform primei orizontale;
*din P(t1) ⊃ P(t2) şi P(t2) ⊃ P(t3) se deduce P(t1) ⊃ P(t3) conform orizontalei a doua;
*prin urmare, premisele t1 = t2 şi t2 = t3 rezultă P(t1) ⊃ P(t3) prin intermediul P(t1) ⊃ P(t2) şi P(t2) ⊃ P(t3); dacă privim pe aceeaşi diagonală.

7.1.2. Extinderea la m a numărului de atomi de tip R(t1, ..., tn) pentru n = 1

Extindem acum genul de raţionament de mai sus pentru predicate monadice şi pentru cazul unui şir de echivalenţe de m termeni.
Tab.3
1……… ………n-1 n
⊢
t1 = t2……... ….… tm -1 = tm t1 = tm
⊢
P(t1) ⊃ P(t2)……. .…P(tm -1) ⊃ P(tm) P(t1) ⊃ P(tm)

Raţiomamente vizibile în plan vertical
t1 este acelaşi cu t2.
Prin urmare dacă t1 are înşirea P atunci t2 are însuşirea P.

………….
m-1
t m -1 este acelaşi cu t3.

Prin urmare dacă tm -1 are înşirea P atunci t3 are însuşirea P.

Prin urmare dacă t1 are înşirea P atunci t3 are însuşirea P.

Avem m raţionamente pe verticală. Fiecare coloană este câte un raţionament autonom în plan vertical. Astfel, în prima coloană din premisa t 1 = t2 derivă concluzia
P(t1) ⊃ P(t2). Exact la fel stau lucrurile în coloanele….m-1 şi m: din premisa t1 = tm-1 derivă concluzia P(t1) ⊃ P(tm-1). Avem m raţionamente pe verticală.

Raţionamente vizibile în plan orizontal
1

…………………
tm -1 este acelaşi cu tm.

Prin urmare t1 este acelaşi cu tm.

dacă t1 are înşirea P atunci t2 are însuşirea P.
dacă tm -1 are înşirea P atunci tm are însuşirea P.

Prin urmare dacă t1 are înşirea P atunci tm are însuşirea P.

Avem două raţionamente pe orizontală. Fiecare linie, este câte un raţionament autonom. Astfel pe linia termenilor t1, t2, tm-1, tm avem premisele t1 = t2 şi….şi
tm-1 = tm din care rezultă concluzia t 1 = tm. La fel pe linia de jos a atomilor P(t) avem premisele P(t1) ⊃ P(t2) şi…. şi P(tm-1) ⊃ P(tm) din care rezultă
concluzia P(t1) ⊃ P(tm). Aşadar avem două raţionamente în plan orizontal, ambele cu câte m premise.
În ambele variante, un ultim raţionament conţine ca premisă concluzia unuia sau unora dintre raţionamente anterioare. Din premisele deduse, se deduc alte concluzii. Încât din
premisele iniţiale, se deduc concluzii prin tranzitivitate.
Astfel, raţionăm întâi pe orizontală şi apoi pe verticală:
*din premisele t1 = t2 şi…şi tm-1 = tm rezultă t1 = tm, conform primei orizontale;
*din t1 = tm rezultă P(t1) ⊃ P(tm) conform verticalei din coloana m;
*prin urmare, din premisele t1 = t2 şi …şi tm-1 = tm rezultă P(t1) ⊃ P(tm), prin intermediul t1 = tm, dacă privim pe această diagonală.
Apoi, raţionăm învers, întâi pe verticală şi apoi pe orizontală:
*din premisele t1 = t2 rezultă P(t1) ⊃ P(t2) şi…şi din tm-1 = tm rezultă P(tm-1) ⊃ P(tm), conform primelor m-1 verticale;
*din P(t1) ⊃ P(t2) şi… şi P(tm-1) ⊃ P(tm) se deduce P(t1) ⊃ P(tm) conform orizontalei a doua;
*prin urmare, premisele t1 = t2 şi…şi tm-1 = tm rezultă P(t1) ⊃ P(tm) prin intermediul P(t1) ⊃ P(t2) şi… şi P(tm-1) ⊃ P(tm), dacă privim pe aceeaşi diagonală.

Aşadar, şi aici, din şirul mai extins de perechi de termeni echivalenţi t1 = t2……... tm -1 = tm derivă concluzia P(t1) ⊃ P(tm) prin intermediul:

t1 = tm sau
P(t1) ⊃ P(t2)… P(tm - 1) ⊃ P(tm);


Complexitatea mediului juridic confruntă cu situaţii în care obiectele sau persoanele au nu doar caracteristici de tipul însuşirii, dar şi de tipul relaţiilor. Pentru a capta asemenea
posibile situaţii trebuie să extindem numărul de locuri al atomului de tip R(t1, ..., tn) la n = 2. Putem crea o suprafaţă de trecere cu cazul n = 1 înlocuind doar câte un termen. Astfel
obţinem urmtoarele forme de raţionare:

tab.3
1 2
t2 = b t1 = a
R(a, t2) R(t1, b)
R(a, b) R(a, b)

t2 este identic cu b.
a este în relaţia R cu t2.

Prin urmare a este în relaţia R cu b.
t1 este identic cu a.
t1 este în relaţia R cu b.
Prin urmare a este în relaţia R cu b.
Rescriind relaţia dintre premisa a doua şi concluzie în ambele cazuri, obţinem:
Tab.4
1 2
t2 = b t1 = a
R(a, t2) ⊃ R(a, b) R(t1, b) ⊃ R(a, b)

t2 este identic cu b.
Prin urmare dacă a este în relaţia R cu t2 atunci a este în relaţia R cu b.

t1 este identic cu a.
Prin urmare dacă t1 este în relaţia R cu b atunci a este în relaţia R cu b.

Acum, introducem câte un echivalent pentru fiecare dintre cei doi termeni:

Tab.4
1 2
a1 = a2 a1 = a2
b1 = b2 b1 = b2
R(a1, b1) R(a1, b1) ⊃ R(a2, b2)

R(a2, b2)

Interpretarea în limba natural a celor două variante de scriere este:
a1 este identic cu a2.
b1 este identic cu b2.
a1 este în relaţia R cu b1.
Prin urmare a2 este în relaţia R cu b2.

2
a1 este identic cu a2.
b1 este identic cu b2.
Prin urmare dacă a1 este în relaţia R cu b1.atunci a2 este în relaţia R cu b2.

În principiu, este posibilă şi aici, extinderea numărului de atomi de tip R(t1, ..., tn) pentru n = 2, la doi şi obţinem raţionamente din tabelele 1 şi 2... apoi la n, şi vom
obţinem o situaţie ca cea din tabelul 3.

7.2.1. Atomi de tip R(t1, ..., tn) pentru n termeni

Mai departure este posibilă şi extinderea, de asemenea, extinderea numărului de termeni ai atomului tip R(t1, ..., tn) la m termeni. Astfel obţinem:

Tab.5
1 2
a1 = b1 a1 = b1
……. ………..
an = bn an = bn
R(a1,…, an) R(a1,…, an) ⊃ R(b1,…, bn)

R(b1,…, bn)

Interpretarea în limba natural a celor două variante de scriere este:
a1 este identic cu b1.

………………….
an este identic cu bn.
a1, …, an sunt în relaţia R.
Prin urmare b1, …, bn sunt în relaţia R.

2
a1 este identic cu b1.

………………….
an este identic cu bn.
Prin urmare dacă a1, …, an sunt în relaţia R atunci b1,…, bn sunt în relaţia R.

Extinderile aplicate atomilor predicativi de tip R(t1, ..., tn) pentru n = 1 şi pentru n = 2 sunt apliacabile şi pentru cazul n = 3.
În cadrul analizei relaţiilor de putere avem propoziţii care descriu acţiunea agegnţilor umani. Operatorii a face şi a se abţinesunt constitutive pentru acest domeniu. Ei conţin
cel puţin două locuri, respective doi termeni. Aceştia sunt: agentul acţiunii, notat x şi evenimentul notat e, pe care acesta îl face să se întâmple sau de la producerea căruia se abţine.
Ceea ce înseamnă că vor putea fi tratate ca predicate de două locuri mai scurt spus, diadice.
Întrebări de autoevaluare
Descrieţi sintactic atomii ce conţin simbolul predicativ R?
Explicaţi semnificaţia atomilor ce conţin predicatul identitate
construiţi inferenţe în limba naturală cu atomi monadic
Deduceţi concluzii din atomi diadici combinaţi cu atomi cu identitate construite de voi înşivă
Tema 8. LJ_Propoziţii interogative. Propoziţii interogative. Context cognitiv, caracterizarea, componenţa şi clasificarea întrebărilor

LJ_ Tema 8. Obiective
Să poată caracteriza în termeni comuni contectul în car ecineva adresează o întrebare

Să descrie componenţa unei întrebări
Să enumere o clasificare a întrebărilor
Să redea schema de răspuns pentru o întrebare dată
Să deducă concluzii din premise care operează cu mulţimi de variante la o schemă de răspuns.
LJ_ Tema 8. Noţiuni cheie
Întrebare, răspuns, eveniment, act, scop, cunoaştere
LJ_ Tema 8. Cuprins

8. Propoziţii interogative. Context cognitiv, caracterizarea, componenţa
şi clasificarea întrebărilor
8.1. Contextul cognitiv al adresării unei întrebări
8.2. Caracterizarea, componenţa şi clasificarea întrebărilor
8.3. Componenţa întrebărilor
8.4. Mulţimea schemelor de răspuns
LJ_ Tema 8. Întrebări de autoevaluare
Ce este o propoziţie interogativă?
În ce context cineva adresează cuiva o întrebare?
Din ce se compune o întrebare?
Cum putem raţiona asupra mulţimii schemelor de răspuns la o întrebare
8. Propoziţii interogative. Context cognitiv, caracterizarea, componenţa
şi clasificarea întrebărilor
În cadrul acestei teme preocuparea principal este Logica Întrebărilor sau Logica Erotetică. Termenul care fundamentează este Erotema tradus prin întrebare [1].

8.1. Contextul cognitiv al adresării unei întrebări
[1]Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică Juridică, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 1998, p170.
Cineva, nu ştie cât este ceasul dar nu are acces la unul. Ca urmare întreabă pe altcineva: Cât este ceasul? În alte cazuri, cel care întreabă nu ştie cine are cheia de la o
anumită cameră şi întreabă: cine are cheia de la camera…? Un alt întrebător poate fi în situaţia de a nu şti ce conţine un document dintr-un calculator. Ca atare va întreba: ce conţine
documentul…? Un infractor poate fi întrebat: Cum ai pătruns în casă? Un necunoscător în ale muzicii: Johan Straus-Fiul este autorul valsului Dunărea Albastră? Un dascăl nu ştie dacă
cel examinat ştie că 2+3 = 5.
În toate aceste cazuri cel care întreabă nu ştie ceva despre adevărul unei propoziţii, fie aceasta notată sintetic cu p. eventual, am putea formula o teză mai generală pe
fundalul căreia se naşte întrebarea:
Pentru orice om, există un moment temporal şi o propoziţie a cărei valoare de adevăr nu o cunoaşte, în acel moment.
∀x(O(x) ⊃ ∃t ∃p(∼K(x, val(p), t)))

În ceea ce priveşte necunoaşterea, recurgem la o formulare mai prescurtată:
x nu cunoaşte p.
∼K(x, p)
Conform unei axiome a lui von Wrigh [2] :
O stare de fapte există dacă şi numai dacă va fi urmată de o alta [3] sau de absenţa acesteia.
p ≡ pT q v ∼q

Conform altei axiome [4] aceasta ar fi egală cu
O stare de fapte există dacă şi numai dacă va fi urmată de o alta [5] sau aceeaşi stare va fi urmată de absenţa acesteia.
p ≡ pT q v pT ∼q

Iar acum aplicăm o simplă substituţie q/p şi obinem:
O stare de fapte există dacă şi numai dacă se meţine sau dispare [6] .
p ≡ pT p v pT ∼p
În cazul de față, starea de fapte este o stare de cunoaștere. Despre aceasta putem formula consecinţa axiomei p/∼K(x, p)

O stare de necunoaştere există dacă şi numai dacă se meţine sau este urmată de cunoaştere [7].
∼K(x, p) ≡ ∼K(x, p) T ∼K(x, p) v ∼K(x, p) T ∼∼K(x, p)
∼K(x, p) ≡ ∼K(x, p) T ∼K(x, p) v ∼K(x, p) T K(x, p)

Interpretarea în limba naturală se bazează pe rezultatul din rândul al doilea. Acesta are la bază ideea conform căreia dubla negaţie echivalează cu o afirmaţie, în logica
bivalentă, desigur.
În acest context se subânţelege că cel care adresează întrebarea va alege cel de al doilea eveniment, cel de suprimarea necunoaşterii, respectiv de apariţia cunoaşterii
relative la o propoziţie p: ∼K(x, p) T K(x, p).

Scopul lui x este de a depăşi necunoaşterea cu privire la p.
S(x, ∼K(x, p) T K(x, p))

Un alt agent, respondentul, este de presupus că este în situaţia de a face aceasta pentru x, adică:
y face astfel încât x nu cunoaşte pe întâi şi apoi x cunoaşte p.
d(y, ∼K(x, p) T K(x, p))

Având acest scop, întrebătorul adresează întrebarea prezumtivului respondent. Iar adresarea întrebării echivalează cu un ordin, ceea ce aici vom traduce printr-o obligare
a lui y de a înlătura necunoaşterea de către x a stării p.
O(x, d(y, ∼K(x, p) T K(x, p)))

Mai mult, am putea formula o directivă în stilul lui von Wright, conform căreia:
Dacă x are ca scop să-şi înlăture necunoaşterea atunci el obligă pe y să facă aceasta pentru el.
S(x, ∼K(x, p) T K(x, p)) ⊃ O(x, d(y, ∼K(x, p) T K(x, p)))

8.2. Caracterizarea, componenţa şi clasificarea întrebărilor
În primul rând distingem între întrebări aparente, retorice şi întrebări autentice.
Ca idée generală întrebarea poate fi notată prin Q. Putem avea doi agenţi care au legătură cu întrebarea:
a) un agent întrebător, cel care codifică întâi şi apoi emite întrebarea, fie acesta x;
b) un agent întrebat, respectiv respondent cel care receptează şi decodifică întrebarea, fie acesta y;
c) relaţia de a întreba: x întreabă pe y Q: Quest(x, y, Q).
A întreba este un caz particular al lui a zice. Ceea ce înseamnă că ipotetic deocamdată, că Logica întrebărilor se supune unei logici a asertării sau a zicerii. Mai general
este conţinută în Teoria Comunicării.
a) x codifică starea de fapte p prin propoziţia “p”. Cod(x, , “p”)
b) x emite propoziţia “p”către y: Emi(x, “p”, y);
c) y receptează de la x propoziţia “p”: Rec(y, x, “p”)
d) y decodifică propoziţia “p”starea de fapte p . Dec(y, x, “p”, )
Este evident cădin a) şi b) deja putem construi, ceea ce s-ar putea numi, un eveniment. În sensul că cele două se întâmplă în mod inevitabil succesiv. x nu are cum să
emită o propoziţie înainte de a o fi codificat. D aceea putem formula un prim astfel de eveniment.
x codifică starea de fapte p prin propoziţia “p” şi apoi x emite propoziţia “p”către y.
Cod(x, , “p”) T Emi(x, “p”, y);

Similar se poate spune despre punctele c şi d referitoare la receptorul y. Nici acesta nu poate decodifica un mesaj pe care încă nu l-a receptţionat.
y receptează de la x propoziţia “p”întâi şi apoi y decodifică propoziţia “p”starea de fapte p .
Rec(y, x, “p”) T Dec(y, x, “p”, )
Cod(x, , “p”) T Emi(x, “p”, y) T Rec(y, x, “p”) T Dec(y, x, “p”, )

Cu aceste date la dispoziţie putem construi următoarele expresii simbolice cărora le asociem interpretarea în limba naturală:
1. ∀x∀y∀Q Quest(x, y, Q) = oricine întreabă pe oricine orice;

2. ∀x∀y∃Q Quest(x, y, Q) = oricine întreabă pe oricine ceva;
3. ∀x∃y∀Q Quest(x, y, Q) = oricine întreabă pe cineva orice;
4. ∀x∃y∃Q Quest(x, y, Q) = oricine întreabă pe cineva câte ceva;
5. ∃x∀y∀Q Quest(x, y, Q) = oricine întreabă pe oricine orice;
6. ∃x∀y∃Q Quest(x, y, Q) = oricine întreabă pe oricine ceva;
8. ∃x∃y∀Q Quest(x, y, Q) = oricine întreabă pe cineva orice;
8. ∃x∃y∃Q Quest(x, y, Q) = cineva întreabă pe cineva câte ceva;

T
Quest(x, y, Q) ≡ Cod(x, , “p”)TEmi(x, “p”, y) Rec(y, x, “p”)TDec(y, x, “p”, )
Quest(x, y, Q) ≡ S(x, ∼K(x, p) T K(x, p)) ⊃ O(x, d(y, ∼K(x, p) T K(x, p)))

8.3. Componenţa întrebărilor
Schema de răspuns
Fie întrebarea:
a) Cine l-a ucis pe Abel?
Schema de răspuns asociată şi specifică acesteia este:
x l-a ucis pe Abel.
Textul biblic, în speţă Vechiul Testament este cel care inspiră acest exemplu. Iar autorul faptei se numeşte Cain. Ceea ce înseamnă că ar trebui ca respondentul să substituie x
cu numele sau constanta individuală Cain. Doar astfel respondentul obţine şi poate adresa o propoziţie de răspuns adevărată.
x/Cain
Cain l-a ucis pe Abel.
În realitate, respondentul poate să efectueze substituţia x/Abel. Astfel ar obţine o propoziţie falsă, conform căreia Abel s-ar fi sinucis, ca răspuns la întrebare.

x/Abel
Abel l-a ucis pe Abel.
Textul biblic arată că respondentul a refuzat să aplice vreo substituţie pe temeiul faptului că nu ştie. Dincolo de aceasta, desprindem ideea că respondentul are de ales nu
doar două posibilităţi [8], ci chiar trei:

să efectueze substituţia care transformă schema derăspuns în propoziţie adevărată
x/Cain;
să efectueze substituţia care transformă schema de răspuns în propoziţie falsă:
x/Abel;
să efectueze oricât de multe alte substituţii care să transforme schema de răspuns într/o propoziţie falsă.
x/…….
să nu efectueze nici o substituţie pe temeiu faptului că nu ştie ce astfel de substituţie să facă sau pur şi simplu să nu facă această substituţie.
Avem astfel, o mulţime de răspunsuri pentru această întrebare, fie aceasta Q1, desigur nu toate adevărate. Notăm mulţimea de răspunsuri pentru întrebarea Q,
prin R(Q1).
Fie întrebarea:
b) Aţi reuşit să prindeţi trenul ieri? [9]

Schema de răspuns asociată şi specifică acesteia este de două feluri:
a) Varianta extinsă;
b) Varianta restrânsă;
a1) Este adevărat că am reuşit să prind trenul ieri.
a2) Este fals că am reuşit să prind trenul ieri.

b1) da;
b2) nu;
Ca şi în cazul anterior, ar trebui ca respondentul să adauge o valoare de adevăr care caracterizează aletic [10] propoziţia din întrebare, ce redă o stare de fapte sau să dea
varianta de răspuns prescurtată, monosilabică.
Tot ca şi în cazul anterior, respondentul poate să adauge o calificare aletică concordantă cu realitatea sau nu.
Aici, avem o mulţime de doar, două răspunsuri pentru această întrebare, fie aceasta Q2, desigur nu toate adevărate. Notăm mulținea de răspunsuri pentru întrebarea
Q2, prin R(Q2).

Fie întrebarea:
c) conform previziunii dumneavoastră mâine va ploua? [11]

De asemenea avem o schemă de răspuns specifică acesteia de două feluri:
a) Varianta extinsă;
b) Varianta restrânsă;
a1) Probabil că mâine va ploua.
a2) Probabil că mâine nu va ploua.

b1) probabil că da;
b2) probabil că nu;
Spre deosebire de cazurile anterioare, ar trebui ca respondentul să adauge o valoare de adevăr terţă: probabil care caracterizează aletic [12] propoziţia din întrebare.
Varianta de răspuns prescurtată, nu poate fi monosilabică, după cum am subliniat mai sus. Eventual răspunsul de tip “probabil” ar fi prescurtarea de la varianta b1. Iar un răspuns “nu”
este o variantă prescurtată a cărei semnificaţie explicită este dată de varianta b2.
Ca şi în cazul anterior, respondentul este în situaţia de a adăuga o calificare aletică referitoare la o realitate viitoare.
8.4. Mulţimea schemelor de răspuns
În toate aceste cazuri am convenit să notăm întrebarea prin Q. Fiecărei Întrebări i s-a asociat o mulţime de răspunsuri posibile, în raport cu schema de răspuns asociată
întrebării, mulţime notată R(Q) [13]. Schema de răspuns este instanţiabilă sau exemplificabilă printr-o astfelde mulţime.
Se admite că descoperirea lui R(Q) ar fi cea mai importantă problemă a logicii întrebărilor [14].
Reamintim că R(Q), mulţimea răspunsurilor conţine inclusiv răspunsurile false. De asemenea întrebările sunt adresate unui prezumtiv respondent atunci când întrebătorul
are un gol de cunoaştere dublat de o necesitatea umplerii acelui gol. Ceea ce înseamnă pentru cazul dat, că descoperirea R(Q) nu numai că nu este suficientă dar umplerea golului de
cunoaştere se face prin exact selectarea aceluia dintre elementele lui R(Q) care este adevărat. Aceasta în condiţiile în care simpla examinare vizuală a mulţimii R(Q) nu permite această
decizie. Mai explicit, presupunând că întrebătorul ar avea în faţa ochilor o listă scrisă cu toate instanţierile mulţimii R(Q) la întrebarea adresată, el ar fi în situaţia de examina vizual
această listă. Aceasta simplă examinare vizuală nu-I oferă nici un criteriu de alegere a răspunsului adevărat la întrebare. De aceea pretindem că adevărata problemă a acestei logici ar fi
selectarea din R(Q) a acelui element care este adevărat.
Asupra mulţimilor de răspunsuri la două întrebări, fie acestea Q 1 şi Q2, putem raţiona ca în stânga. Asociat lor avem R(Q1), R(Q2)

R(Q1) = n
R(Q2) = m
n &λτ; m
R(Q1) &λτ; R(Q2)

Interpretăm în limba naturală raţionamentul astfel:

1. Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q1 este egală cu n.
2. Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q2 este egală cu m.

3. n este un număr mai mic decât m.
4. Prin urmare Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q 1 este mai mică decât Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q2.

Ceea ce echivalează cu o gândire sincronică asupra întrebărilor.
În cazul următor avem exact aceeaşi structură a raţionamentului. Cu toate acestea situaţia diferă. Diferenţa este dată de perspective diacronică. Ceea ce presupune o
devenire în timp a numărului de răspunsuri la una şi aceeaşi întrebare, fie aceasta Q. Întrebarea este adresată altcuiva sau sie însuşi de cătr întrebăror. În două momente temporale
distincte mulţimea de răspunsuri la întrebarea Q este diferită. Păstrând aceeaşi relaţie de ordine între n şi m obţinem o creştere a numărului de răspunsuri.
R(Qt1) = n
R(Qt2) = m
n &λτ; m
R(Qt1) &λτ; R(Qt2)

Interpretăm în limba naturală raţionamentul astfel:
1. Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q în momentul temporal t 1 este egală cu n.
2. Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q în momentul temporal t 2 este egală cu m.

3. n este un număr mai mic decât m.
4. Prin urmare Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q în momentul temporal t 1 este mai mică decât Mulţimea răspunsurilor la întrebarea Q în momentul temporal t 2.

Faptul că are are o creştere a mulţimii de răspunsuri la una şi aceeaşi întrebare poate să nu fie benefic pentru progresul cunoaşterii, în măsura în care este nevoie de
precizie, la limită de unicitate. Desigur nu întotdeauna este acesta cazul.
Datul întrebării este, la rândul său, o componentă esenţială a întrebării. Este acea parte din întrebare care coincide cu schema de răspuns şi cu o parte a răspunsului.
[2]von Wright, Georg, Henrik, Normă şi acţiune, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.
[3]Nu neapărat diferită, nn, IG.
[4]von Wright, Georg, Henrik, Normă şi acţiune, Ed Ştiinţificăşi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.
[10]Ca valoare de adevăr: adevărat sau fals, în logica bivalentă.
[12]Ca valoare de adevăr: adevărat sau fals, în logica bivalentă.
[14]Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică Juridică, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 1998, a se vedea nota 7, p174.
Tema 9.LJ_Contextul adresării unei întrebări
Tema 9.LJ. Logica_intrebărilor. Contextul adresării unei întrebări

Obiective. Tema 9_LJ
Să caracterizeze contextul în care este adresată o întrebare
Să caracterizeze dimensiunea epistemică sub raport evenimenţial
Să evidenţieze distincţia dintre conştienţă şi conştientizare în cadrul dimensiunii conştientizării
Să analizeze Dimensiunea teleologică din punctul de vedere al etajării acesteia prin sub dimensiuni
Să stabilească locul dimensiunii doxastice în raport cu celalte dimensiuni ale contextului adresării întrebări
Noţiuni cheie. Tema 9_LJ
Întrebare, răspuns, agent întrebător, agent respondent, cunoaştere, scop, acţiune, act, eveniment, veniment epistemic, doxastic
Cuprins. Tema 9_LJ
9. Contextul adresării unei întrebări
9.1. Dimensiuni ale acestui context
9.2. Detalierea dimensiunilor
9.2.1. Dimensiunea epistemică
9.2.2.Dimeniunea conştienitzării
9.2.3. Dimensiunea teleologică
9.2.3.1. Sub-dimensiunea epistemică
9.2.3.2. Sub-dimensiunea epistemică
9.2.3.3.Dimensiunea acţională
9.2.3.4.Dimensiunea teleologică
9.2.4. Dimensiunea doxastică

Întrebări de autoevaluare. Tema 9_LJ
Ce tip de propoziţie este întrebarea din punct de vedere cognitiv?
Care sunt dimensiunile contextului în care poate fi adresată o întrebare?
Ce înseamnă dimensiunea epistemică a contextului în care se adresează o întrebare?
Ce fel de eveniment epistemic urmăreşte ca scop agentul întrebător?
Descrieţi actul prin respondentul face să dispară golul de cunoaştere al întrebătorului!
La ce se referă dimensiunea doxastică?
Ce înseamnă dimensiunea teleologică a contextului în care este adresată o întrebare
LJ_Tema 9.Contextul adresării unei întrebări
9.1. Dimensiuni ale acestui context
Întrebarea este o propoziţie non-cognitivă al cărei corelativ este răspunsul. Caracterul său non-cognitiv se referă la faptul că nu exprimă o cunoaştere. În acest sens, întrebările
nu sunt calificabile nici ca adevărate nici ca false. Nu poate fi invocată insuficienţa logicii bivalente astfel încât să se retindă că ar avea o altă valoare logică, precum probabilul sau
îndoielnic. Oricare fi valoara logică, întrebarea nu are o astfel de valoare.
Aceasta este adresată de către agentul întrebător cuiva într-un anumit context. Principalul aspect este că agentul întrebător tocmai acest aspect vrea să-l depăşească, lipsa
de cunoaştere.
Mai în detaliu vorbind, contextul are anumite dimensiuni. Intenţionăm să expunem o listă a acestor dimensiuni întâi şi apoi să la detaliem pe fiecare dintre acestea.
Toate se referă la agentul întrebător, la situaţia de cunoaştere în carese află acesta, la scopul său şi la mijloacele sau căile pe care acesta le crede adecvate în atingerea acestui
scop. Contextul presupune aşadar următoarele dimensiuni:
1. are un gol de cunoştere: x nu cunoaşte p
2. conştientizează acest gol de cunoştere (devine conştient de acest gol)
3. are ca scop eliminarea golului de cunoaştere
4. crede că atinge acest scop prin mijlocul: întreabă x pe y despre p.
5. întreabă x pe y despre p ddacă obligă x pe y ca y să-i elimine lui x golul de cunoaştere despre p.
9.2. Detalierea dimensiunilor
9.2.1. Dimensiunea epistemică
Aşa cum o arată şi denumriea Dimensiunea epistemică sau cognitivă se referă la situaţia de cunoaştere în care se află purtătorul sau adresantul întrebării. Astfel, în
raportul cu ceea ce purtătorul întrebării apreciază, acesta se află într-un minus de cunoaştere. Sistematizând vom spune:
x are un gol de cunoştere cu privire la p.

gapK(x, p)
Interpretăm ideea golului de cunoaştere în sensul unei echivalenţe, deci al unui dublu condiţional între acest gol şi absenţa unei cunoaşateri, sau non-cunoaşterea.
x are un gol de cunoaştere ddacă x nu cunoaşte p.
gapK(x, p) ≡ ~K(x, p)

Echivalarea dintre cele două, odată admisă, permite înlocuirea uneia cu cealaltă în funcţie de nevoile calculului.
9.2.2.Dimensiunea conştienitzării
Cea de a doua caracteristică se referă la aptul că agentul întrebător conştientizează acest gol de cunoştere. El nu este conştient ci conştientizează. Diferenţa dintre cele
două constă în faptul că în primul caz este vorba despre o stare de fapte. Pe când în al doilea caz, al conştientizării, întrebătorul nu este conştient, ci devine, după ce întâi nu fusese
astfel.
Introducem întâi ideea subiectul întrebător este conştient de o stare oarecare de lucruri, p:
subiectul epistemic este conştient de starea de fapte p.
Aw(x, p)
Se resupune intuitivă ideea că absenţa conştienţei ar însemna o simplă negaţie aplicată în faţa operatorului conştienţei.astfel obţinem expresia
subiectul epistemic este nu conştient de de starea de fapte p.
~Aw(x, p)
Acum intrăm mai în amănuntul expresiilor de mai sus. Facem mai explicit în legătură cu ce, sau cu privire la ce anume nu este conştient agentul întrebător. Astfel, el este
conştient de necunoaşterea de către x a stării de fapte p. Dar la ce se referă acest p? ~K(x, p). Ca urmare ideea anterioară se desvoltă astfel:
x nu este conştient (Aware) că nu cunoaşte p.
~Aw(x, ~K(x, p))
Ţinem cont de o echivalenţă anterioară conform căreia golul de cunoaştere echivalează cu o non-cunoaştere: gapK(x, p) ≡ ~K(x, p) (1.1). Ca urmare aceasta se poate
reformula şi astfel:
x nu este conştient (Aware) că are un gol de cunoaştere despre p.
~Aw(x, gapK(x, p))
A fi conştient este o stare finală a unui eveniment. Iar lucrurile apar în această perspectivă evenimenţialistă, deoarece subiectul epistemic conştientizează starea de
necunoaştere. Conştientizarea înseamnă a deveni conştient. Adică este un eveniment de apariţie, o trecere de la absenţa la prezenţa conştienţei necunoaşterii a ceva. Recapitulăm aceste
idei în formă sintetică:
x conştientizează golul său de cunoaştere.
x devine conştient de golul său de cunoaştere.
x nu este conştient de golul său de cunoaştere şi apoi este conştient de acesta.
~Aw(x, gapK(x, p)) T Aw(x, gapK(x, p))
~Aw(x, ~K(x, p)) T Aw(x, ~K(x, p))
Ceea ce arată evenimentul de conştienizare este doar devenirea ca conştient a agentului întrebător de o anumită stare asa de necunoaştere, altfel spus, de golul de
cunoaştere. Dar devenirea dpret conştient nu modifică cu nimic, ci conservă golul de cunoaştere. Ori tocmai aceasta este problema: de a depăşi ast gol de cunoaştere.
9.2.3. Dimensiunea teleologică
9.2.3.1. sub-dmensiunea epistemică
Subiectul epistemic are ca scop eliminarea golului de cunoaştere, repectiv a necunoaşterii. Dar întâi ce înseamnă eliminarea golului de cunoaştere în sine? Acesta
presupune ca agentul întrebător să devină cunoscător cu privire la o stare de fapte.
x nu cunoaşte starea de fapte p întâi şi apoi x cunoaşte p
~K(x, p) T K(x, p)
Ceea ce coincide cu un eveniment de apariţia cunoaşterii, prin depăşirea golului de cunoaştere. Conform unei secţiuni anterioare (1.1), apariţia cunoaşterii poate fi redată
şi astfel:
x are un gol de cunoaştere despre faptul p întâi şi apoi x cunoaşte p
gapK(x, p) T K(x, p)
Totuşi acesta reprezintă doar o subcaracteristică, pe care am numit-o aici epistemică.
9.2.3.2. Sub-dimensiunea acţională
Evenimentul subcarateristicii anterioare nu se realizează de la sine. El este făcut să se întâmple de către un alt agent decât agentul întrebător. x mizează pe actul lui y care
va face să se întâmple acest eveniment. Actul lui y este următorul:
y face astfel încât x nu cunoaşte starea de fapte p întâi şi apoi x cunoaşte p.
d(y, ~K(x, p) T K(x, p))
În raport cu ideea de gol de cunoaştere actul lui y poate suferi şi el o reformulare:
y face astfel încât x are un gol de cunoaştere despre faptul p întâi şi apoi x cunoaşte p.
d(y, gapK(x, p) T K(x, p))
Agentul întrebător îşi întemeiază adresarea întrbării către y pe act tocmai menţionat.
9.2.3.3. Sub-dimensiunea teleologică
În acest moment, putem introduce în discuţie problema scopului. Este vorba de faptul că agentul întrebător are un scop cu care adresează întrebarea. Putem formula acest
scop incluzând în expresia teleologică evenimentul epistemic din secţiunea 1.3.1. Încât se pot da două formulări echivalente expresiei teleologice:
x are ca scop să să-i dispară golul de cunoaştere despre p.
S(x, gapK(x, p)) T K(x, p))
x are ca scop să să-i apară cunoaşterea despre p.
S(x, ~K(x, p)) T K(x, p))
9.2.4. Dimensiunea doxastică
Această caracteristică se referă în genere, la credinţă (belief). Expresia de bază a acestei Dimensiuni este luată din logica doxastică sau a credinţei. Această expresie
este:
x crede că p.
B(x, p)
În speţă, este vorba despre credinţa agentului întrebător conform căreia, dacă îl va întreba pe y despre starea p şi y îi va răspunde, atunci, prin însuşi acest răspuns, y face
astfel încât, lui x îi este înlăturat golul cognitiv. Altfel spus, x crede că, întrebarea sa către y, urmată de răspunsul lui y, face să se întâmple apariţia cunoaşterii lui x cu privire la p.
Ceea ce înseamnă că x crede că atinge acest scop prin mijlocul sau care este procedeul: x întreabă pe y despre p. Descompunem această idée în altele câteva mai simple.
Introducem expresii simbolice pentru acestea:
întreabă x pe y despre p.
Quest(x, y, p)
x atinge acest scop
x face astfel încât, el nu cunoaşte p întâi şi apoi el cunoaşte p.
d(x, S(x, ~K(x, p)) T K(x, p))
Pentru atingerea acestui scop, x întreabă pe y Q.
Quest(x, y, Q)
Ceea ce echivalează cu a-l obliga pe y să-i elimine golul de cunoaştere.
x obligă pe y să facă astfel încât, în timp ce x nu cunoaşte p întâi şi apoi x să cunoască p.
O(x, d(y, ~K(x, p) T K(x, p)))
Întrebarea lui y de către x, altfel spus, adresarea de către x a întrebării Q către y poate fi privită ca echivalentă cu obligarea de a face pe x să depăşească golul de
cunoaştere:
Quest(x, y, Q) ≡ O(x, d(y, ~K(x, p) T K(x, p)))

x întreabă pe y Q ddacă x x obligă pe y să facă astfel încât, x să înlăutre golul de cunoaştere.
Se subânţelege că echivalenţa arătată poate îndeplini un dublu rol:
* ca echivalenţă este premisă pentru o raţionare prin schimb de echivalente;
Quest(a, b, Q1)
O(a, d(b, ~K(a, p) T K(a, p))

~O(a, d(b, ~K(a, p) T K(a, p)))
~Quest(a, b, Q1)
* descompusă în două implicaţii furnizează tot atâtea premise pentru un posibil modus ponens sau tollens.
Quest(x, y, Q) ⊃ O(x, d(y, ~K(x, p) T K(x, p)))
Quest(a, b, Q1)
O(a, d(b, ~K(a, p) T K(a, p)))
O(x, d(y, ~K(x, p) T K(x, p))) ⊃ Quest(x, y, Q)
Quest(a, b, Q1)
~O(x, d(y, ~K(x, p) T K(x, p)))
Aşdar putem răspunde la întrebarea
De ce întreabă x pe y Q?
Din perspective unei teorii generale a acţiunii. Conform acesteia a întrba cineva pe altcineva ceva este un caz particular al lui a face. Şi atunci în forma cea mai generală
întrebarea este:
De ce face x cutare acţiune?
Răspunsul fiind, deoarece are ca scop o starede fapte şi crede că dacă face acea acţiune atunci atinge scopul. Altfel spus acţiunea cu privire la care se ridică întrebarea este
un mijloc adecvat atingerii scopului propus.
Distingem întrebări, notate convenţional prin Q şi răspunsuri la întrebări. De fapt oricărei întrebări îi corespunde o mulţime de răspunsuri. Convenim să notăm
expresia mulţime de răspunsuri ale unei întrebări Q prin R(Q).
Mulţimea de răspunsuri la întrebarea Q, respectiv R(Q), este un concept cantitativ, adică exprimabil numeric. Ceea ce înseamnă că putem formula inclusiv ipoteze
conform cărora:
Există întrebări a căror mulţine de răspunsuri este vidă, deci care nu au răspuns.
∃Q R(Q) = ∅.

Ceea ce ar putea însemna că nimeni nu cunoaşte vreun răspuns, respective mulţimea de răspunsuri la acea întrebare.
∀x ∼K(x, R(Q))
Eventual putem accepta că nu chiar toti, dar măcar majoritatea agenţilor epistemici nu cunosc vreun răspuns la acea întrebare. Ceea ce înseamnă că:
Acei agenţi epistemici care nu cunosc răspunsul la întrebarea Q sunt mai mulţi decât cei care cunosc răspunsul la acea întrebare:
{x|∼K(x, R(Q)} < {x|K(x, R(Q)}

Mai departe, putem concepe situația unui agent epistemic privilegiat, ceea ce înseamnă că este un unicat. Și acesta este singurul cunoscător al mulțimii de răspunsuri la
acea întrebare. Îl vom numi a. Exceptându-l pe a, nici unul dintre ceilalți, nu cunoaște rsăpunsul la întrebarea Q:
a cunoaște mulțimea răspunsurilor la întrebarea Q și orie x, dacă x diferă de a atunci x nu cunoaște mulțimea răspunsurilor la întrebarea Q.
K(a, R(Q)) & ∀x(x ≠ a ⊃ ∼K(x, R(Q)))
În fine, din punctul de vedere al logicii lui von Wright, situația de a nu avea nici un răspuns la întrebarea Q poate fi “istorizată”. Altfel spus, ea este o stare de fapt care
poate să dispară.. Adică poate fi supusă următorului eveniment în sensul wrigtean al cuvântului

Starea de lucruri p are loc întâi și apoi nu are loc

pT∼p

Ceea ce dispare, în acest caz, este egalitatea cu mulțimea vidă a mulțimii de răspunsuri pentru Q. Urmărim tiparul de mai sus în care substituim: p/ R(Q) = ∅. Obținem
astfel, evenimentul:
Întrebarea Q are o mulțime vidă de răspunsuri întâi și apoi este fals că aceasta mai este vidă.
R(Q) = ∅ T ∼(R(Q) = ∅)
Ne bazăm pe subânțelegerea ideii că:
Este fals că mulțimea de răspunsuri la Q este vidă este logic ecivalentă cu mulțimea de răspunsuri la Q este diferită de mulțimea vidă
∼(R(Q) = ∅) ≡ R(Q) ≠ ∅
Ca urmare, aplicăm înlocuirea celor două echivalente în expresia anterioară a acestei echivalențe:
Întrebarea Q are o mulțime vidă de răspunsuri întâi și apoi aceasta este diferită de mulțimea vidă.
R(Q) = ∅ T R(Q) ≠ ∅

Mai mult într-o logică a relațiilor de ordine {<, >, =} este evident că absența uneia dintre relații lasă loc disjuncției dintre celelalte două rămase disponibile. De exemplu,
dacă două variabile diferă ca valoare numerică una de alta aceasta este echivalent cu a spune că una dintre ele este mai mică sau mai mare decât cealaltă
x ≠ y ≡ x < y v x > y

Înlocuind în cele de mai sus: x/R(Q); y/∅, obținem

R(Q) ≠ ∅ ≡ R(Q) < ∅ v R(Q) > ∅
Înlocuind în evenimentul dispariției de mai sus obținem întâi un eveniment a cărui stare finală este o disjunc ție de stări opuse. Acesta este echivalent cu o disjuncție de
evenimente cu aceeași stare inițială dar cu două stări finale opuse.
R(Q) = ∅ T R(Q) < ∅ v R(Q) > ∅
Întrebarea Q are o mulțime vidă de răspunsuri întâi și apoi aceasta este mai mică decât mulțimea vidă sau Întrebarea Q are o mulțime vidă de răspunsuri întâi și apoi
aceasta este mai mare decât mulțimea vidă.
R(Q) = ∅ T R(Q) < ∅ v R(Q) = ∅ T R(Q) > ∅
Ceea ce conține alternative optimistă că este posibil ca în viitor să existe răspunsuri la întrebarea Q.

Poate un caz special care ar merita atenție este:

Mulțimea răspunsurilor la întrebarea Q este infinit.
R(Q) = ∞
Ne putem întreba dacă R(Q) = ∞ este asimilabilă la procedura de evenimențializare de mai sus.

R(Q) = {ρ1,…, ρ∞}
Mulţimea de răspunsuri la o întrebare și diagramele Euler
Fie două întrebări Q1 și Q2. Putem admite ipotetic, în vederea unor investigații ulterioare că mulțimile de întrebări corespunzătoare celor două R(Q1) și R(Q2) pot avea
oricare dintre ele cinci relații euleriene:
R(Q1) ≡ R(Q2)
R(Q1) ⊂ R(Q2)
R(Q1) ⊃ R(Q2)
R(Q1) ∩ R(Q2) ≠ ∅
R(Q1) ⊕ R(Q2)
Variabilă-număr sincronic Variabilă-număr diacronic Variabilă-variabilă
sincronic-diacronic
x=n
R(Q1) = n xt1 = n R(Qt1) = n xt1 < xt2 R(Qt1) < R(Qt1)
y=m
R(Q2) = m xt2 = m R(Qt2) = m yt1 > yt2 R(Qt2) > R(Qt2)
n<m n<m n<m n<m
xt1 = yt1 R(Qt1) = R(Qt2)
x<y
R(Q1) < R(Q2) xt1 < xt2 R(Qt1) < R(Qt2) xt2 > yt2 R(Qt1) > R(Qt2)
Tema 10.LJ_Întrebările în Limbajul Logicii Predicatelor
Tema 10. Întrebările în Limbajul Logicii Predicatelor

Specificul acestei teme este că îşi propune ca scop să clasifice întrebările. Întrebarea este o expresie ce vehiculează un conţinut de gândire naturală. Ceea ce poate părea o
banalitate. Dar este o banalitate doar aparentă. Ideea avută în vedere este următoarea. Natura conţinuturilor gândirii naturale pe care întrebările le poartă este foarte variată. Dar tocmai
aceasta face, cel puţin, extrem de dificilă clasificarea întrebărilor. Singura clasificare pe care ne-o propunem aici este în funcţie de expresiile atomare.
Cu toate acestea, o posibilitate de clasificare o oferă sintaxa logicii, în genere, în speţă sintaxa
logicii predicatelor. Aceasta este un pic mai amplă ca număr de alfabete, prin comparaţie cu sintaxa
logicii propoziţionale. Posibilitatea pe care o oferă orice sintaxă, de altfel, nu numai cea a logicii
predicatelor, se bazează pe ideea de finitism. În speţă sintaxa, aşa cum am arătat se bazează pe un
număr finit şi chiar relativ redus de reguli dar şi pe închiderea explicit a acestui număr. Expresiile
sunt secvenţe de semne de lungimi explicit finite. Dar şi tipurile de expresii sunt de asemenea
finite. În fond nici cel mai puternic computer nu ar putea opera fie şi cu o singură secvenţă de
semne, dacă aceasta este infinită. Un caz particular al finitudinii care interesează aici sunt atomii
predicative. Ne propunem, aşadar, o tratare parţială, a logicii întrebărilor, limitată la nivelul
atomilor predicativi.
10.1. Sintaxa logicii predicatelor
Deşi subtitlul arătat menţionează termenul de sintaxă, totuşi nu vom relua această sintaxă, deoarece aceasta este prezentată anterior, deja. Menţionăm doar ca idée generală că
sintaxa operează cu un număr finit de expresii. Contrastul este în raport cu numărul, dacă nu infinit, măcar foarte mare de tipuri de întrebări. Faptul fiind datorat conţinuturilor de
gândire vehiculate de acestea.
Ca o ideea subordonată problemei finitutdinii conţinută în sintaxa oricărui limbaj este problema expresiilor atomare a atomilor predicativi.
Ca o ideea subordonată problemei finitutdinii conţinută în sintaxa oricărui limbaj este problema expresiilor atomare a atomilor predicativi.
Aşa cum am arătat, distingem ca elemente component ale atomilor predicativi:
termenii, care sunt variabile individuale, x, y, z, constante individuale a, b, c, sau termeni funcţionali-descriptivi, f(t 1,…, tn);
simbolurile predicative, care sunt monadice, P(t) sau poliadice, iar cele din urmă sunt diadice – de două locuri R(t 1, t2) – triadice – de trei locuri, R(t1, t2) -, n-adice – de n
locuri, R(t1,…, tn) – ceea ce înseamnă un număr finit de locuri;

un tip aparte de predicat, care se scrie între termeni, ceea ce numim scriere infixată, este =, identitatea, aceasta putând să fie stabilită între toate tipurile de termeni menţionaţi
anterior.
După cum se observă, expresia simbolică pentru predicate poliadice şi pentru cele n-adice este aceaaşi. Ceea ce înseamnă că “n-adic” şi “poliadic” sunt termeni privitori la
sintaxa logicii predicatelor sinonimi. O oarecare diferenţă totuşi se poate stabili. “Poliadic”, după cum a fost folosit aici este mai general, incluzând predicatele diadice.
10.2. Întrebările în contextul diferitelor tipuri de predicate
10.2.1. Întrebare şi predicat monadic
10.2.1.1. Cuantificări ale variabilelor individuale
Sugestia de tratare a logicii întrebărilor pentru această secvenţă provin de la regretatul Prof. Univ. Dr. Popa Cornel [1]
. Predicatul monadic conţine un singur loc, sau un
singur termen. Iar termenii, s-a arătat deja de câte feluri sunt. Odată cu ei variază şi atomii predicativi monadici.
Astfel, atomul predicativ P(x) se aplică unui termen-variabilă individual. Ideea exprimată este că x are proprietatea (însuşirea) P. Întrebarea, pe care o notăm cu Q şi care
este asociabilă lui P(x) este
Q: ?x P(x)
Interpretarea în limba naturală, asociată lui Q este:
Q: Care este acel x astfel încât x are proprietatea (însuşirea) P?

O observaţie lesne de făcut este că avem dou părţi: partea interogativă exprimată de semnul „?” şi o parte descriptivă [2]
, anume P(x). Propriu zis aici avem mai degabă
o potenţială descriere, având în vedere că avem o variabilă. Din faptul că vorbim despre o parte descriptivă nu înseamnă că întrebarea este o propoziţie descriptivă. Descrierea este
aceea a unei supoziţii [3]. În cazul de faţă supoziţia este că x într-o interpretarea a sa are proprietatea P.
Iar răspunsul notat R se obţine după o reţetă, simplă în acest caz. Astfel, se şterge semnul „?” şi variabila de sub el şi se înlocuieşte variabila din formula P(x) cu o
constantă individuală. Se presupune că astfel avem un răspuns care este o propoziţie ce poate fi adeăvărată sau falsă. Introducem ipoteza că răspunsul este adevărat. În cazul dat avem
un atom predicativ monadic. Ceea ce înseamnă că variabila de sub semnul „?” apare o singură dată. Aceasta nu evidenţiază faptul că astfel variabila este înlocuită în toate apariţiile
sale. Presupunem că unica apariţie înlocuită a lui x este un caz particular cuantificare universală a apariţiilor înlocuite. Aşadar forma răsunsului este:
R: a are proprietatea (însuşirea) P.
R: P(a)
Am înlocuit variabila individuală x cu constanta individuală a înseamnă că că x are un domeniu de valori D. Acesta se presupune a fi non-vid. Iar obiectul (desemnat de
către numele) a aparţine acestui domeniu: a∈D [4] .
Semnul „?” pare că se comportă ca un cuantificator, adică un semn de cantitate. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt universalul ∀ şi existenţialul ∃. Cu toate acestea el
poate apărea şi în expresii care conţin deja astfel de cuantificatori.

Q: ?∃x P(x)

Q: Există vreun x care are proprietatea P (însuşirea) P?
Răspunsul adecvat, indiferent dacă adevărat sau fals, este în două variante:
a) varianta prescurtată, monosilabică, care înseamnă înlocuirea întrebării cu unul dintre cuvintele „”da”, ”nu”:
R1: da
R2: nu.

În acest caz, trecerea timpului, avansul unei anchete, nu ar putea duce la extinderea numărului de răspunsuri corecte, ca în alte cazuri, ci doar la înlocuirea răspunsului
„da” cu răspunsul „nu” sau invers. Oricum cantitatea, numărul de răspunsuri corecte şi adevărate la această întrebare ar rămâne constant pentru orice agent cunoscător care are o
gândire necontradictorie.
b) varianta extinsă, care înseamnă conservara întrebării şi ştergerea semnului întrebării:
R3. ∃x P(x)
Există un x care are proprietatea P.
R4. ~∃x P(x)

Nu există un x care are proprietatea P.
Conform unei echivalenţe din Logica predicatelor,
O cuantificare existenţială negată este echivalentă cu o cuantifcare universală urmată de o negaţie.

~∃x P(x) ≡ ∀x ~P(x)

Iar conform unei scheme de inferenţă de forma
A ≡ B
~A
B
permite obţinerea unui răspuns echivalent la aceeaşi întrebare:
R5. ∀x ~P(x)
Oricare ar fi x, x nu are proprietatea P.
Mai naturalizat spus, aceasta înseamnă că de fapt nici un x nu are proprietatea P.
În treacăt spus, a vem aici o extindere, o înmulţire a numărului de răspunsuri adevărate la o întrebare.
Aceasta nu echivalează cu situaţia în care într-o anchetă se poate afla că pe lângă un prin participant la o faptă încriminată de lege, mai există şi un al doilea sau un al
treilea participant. În acest caz aflăm ceva ceva nou, afăm despre noi persoane care aru participat.
Pe când în cazul de referinţă, răspunsul R 5. ∀x ~P(x) echivalent cu R4. ~∃x P(x) sunt echivalente. Deci ele se referă la aceeaşi situaţie care este altfel descrisă.
Exact aceeaşi întrebare poate fi formulată prin înlocuirea existenţialului cu universalul ∃/∀. Nu se pretinde că ar fi o echivalenţă sau că înlocuirea ar fi vreo substituţie în
sensul strict tehnic al acestei operaţii.

Q: ?∀x P(x)

Q: Oricare ar fi x, x are proprietatea P (însuşirea) P?
Restul comentariilor sunt similare.
D easemenea trebuie adăugat şi că atomul înstanţiat P(a) poat eprimi acceeaşi întrebare:
Q: ?P(a)
Are a proprietatea P?
Răspunsurile putând fi date de asemenea în ambele variante, anume varianta prescurtată:
R1: Da.
R2: Nu.

cu posibilitatea ca doar unul dintre ele să fie adevărat, şi varianta explicită:

R3: P(a).
a are proprietatea P.
R4: ~P(a).
a nu are proprietatea P.
10.2.1.2. Cuantificări ale predicatului
Întrebarea se poate pune şi cu accent pe predicat. Cu alte cuvinte se poate pune întrebarea dacă cineva sau ceva, presupus cunoscut are o vreo proprietate
Q: ?∃P P(a)

Există vreo proprietate P astfel încât a să aibă acea proprietate?
Constantele individuale nu se cuantifică. Ele sunt singularităţi. În schimb, literele predicat, în măsura în care se presupune ştiut că stau pentru proprietăţi necunoscute,
deci ca variabile predicat, se pot cuantifica.
Răspunsul este şi aici în două variante, prescurtată şi desvoltată.
R1: Da.
R2: Nu
R3: ∃P P(a).
Există proprietăţi pe care a le are.
R4: ~∃P P(a).

Nu există proprietăţi pe care a le are.
R5: ∀P ~P(a).
Oricare ar fi proprietatea, a nu o are.
Cu alte cuvinte R5: ∀P ~P(a), respectiv „Oricare ar fi proprietatea, a nu o are.”ne spune că a este lipsit de orice proprietate. Ceea ce poate însemna că a nu există, sau
cel puţin nu există în această lume ca una dintre lumile posibile. Dar aceasta este o precupare de logică modală, pe care nu o putem aborda aici. Sub supoziţia foarte rezonabilă că
vorbim despre obiecte ale lumii curente, familiare nouă, a trebuie să aibă cel puţin o proprietate. Încât răspunsul este invariabil, cel afirmativ monosilabic, R 1 sau cel extins R4.
Existenţa obiectelor în această lume este în şi prin câteva proprietăţi.
R5 este ca şi într-un caz anterior, un răspuns echivalent cu R 4: ~∃P P(a) „Nu există proprietăţi pe care a le are.”

10.2.2. Întrebare şi predicat diadic

Predicatul diadic conţine două locuri, sau doi termeni. În atomul predicativ M(x, y) este vorba despre o pereche compusă din termeni de tip variabilă individuală. Termenul-
variabilă denotă ceva (presupus) necunoscut. Ideea exprimată este că x are relaţia M cu y. Predicatului M(x, y) îi sunt asociabile două întrebări, fie acestea Q 1 şi Q2 referitoare la
termeni

Q1: ?x M(x, y)

Putem avea mai multe interpretări în limba naturală, asociabile lui Q 1:

Qa: Care este acel x astfel încât x are proprietatea de a fi mama lui y?
Qb: Care este acel x astfel încât x îi este mamă lui y?
Qc: Cine este mama lui y?

Ultima interpretare, Qc, este cea mai naturală deşi este una non-standard şi pare a rupe legătura cu celelalte interpretări.
Răspunsul R se obţine ca în cazul predicatelor monadice, adică: se şterge semnul „?” şi variabila de sub el şi se înlocuieşte variabila x de sub „?”din formula M(x, y) cu o
constantă individuală, fie aceasta a. Admitem rin convenţie că a codifică numele propriu Elena. Atât a cât şi Elena denotă o persoană care poartă acest nume.
Şi aici, în cazul predicatelor diadice, răspunsul poate fi adevărat sau fals. Alegem ipoteza că răspunsul este adevărat. Chiar dacă atomul predicativ în acest caz este diadic,
variabila x de sub semnul „?” apare tot o singură dată.
Subânţelegem că ambele nume, ca elemente componente ale limbajului natural, denotă persoanele purtătoare ale numelor. La fel, constantele individuale a, b sunt
elemente componente ale limbajului artifical, simbolic. Ele codifică convenţional numele din limba naturală. Persoanele sunt elemente componente ale realităţii exterioare limbajului.
Mai scurt spus, în timp ce numele şi constantele individuale sunt elemente lingvistice, persoanele – în cazul de faţă – sunt elemente exrtalingvistice. Persoanele, mai general spus
elementele extralingvistice sunt presupuse ca existente. Dar din faptul că în plan lingvistic suntem în posesia unor nume, nu deducem că purtătorii numelor, pesoanele, mai general
spus elementele extralingvistice, există. Credinţa, convingerea presupunerea că elementele extralingvistice în discuţie există, este o chestiune distinctă, asumată separat de convenţia de
notare.
R: a are relaţia M cu y.
R: M(a, y)
R: Elena este mama lui y.
Variantele de răspuns nu sunt neapărat omoloage celor trei variante de interpretare a întrebării de mai sus.
Reluăm întrebarea din perspectiva celuilalt termen, y. Nu există posibilitatea reluării întrebării din perspectiva unui alt termen în cazul predicatelor monadice.
Q2: ?y M(x, y)
Qa: Care este acel y astfel încât x are proprietatea de a fi mama lui y?
Qb: Care este acel y astfel încât x îi este mamă lui y?
Qc: Cui îi este mamă y?

În varianta lor scrisă, răspunsuile la întrebarea cu accent pe al doilea termen, nu diferă de răspunsurile la întrebarea care accentua pe primul termen al lui M(x, y).
Ra: x are relaţia M cu b.
Rb: M(x, b)
Rc: x îi este mamă lui Constantin.

Reluăm şi pentru cazul predicatelor diadice, varianta în care întrebarea se aplică unei expresii ce conţine un cuantor. Ceea ce arată dimensiunea non-cuantificatoare a
semnului „?”.
Qa: ?∃x M(x, y)
Qb: Există vreun x care are relaţia M cu y?
Qc: Există vreun x care îi este mamă lui y?

Răspunsul adecvat, este de asemenea în două variante:
a) varianta prescurtată, monosilabică, care înseamnă înlocuirea întrebării cu unul dintre cuvintele „”da”, ”nu”:
R1: da
R2: nu.
Şi în acest caz, trecerea timpului, dezvoltarea cunoaşterii, sau în cazul unei anchete, avansul acesteia, nu poate duce la extinderea numărului de răspunsuri corecte,
deoarece aceasta ar însemna să se răspundă nu doar prin „da”, ci şi prin „nu”. Ceeace ar fi însemnat o contradicţie. Un progres al cunoaşterii în tema respectivă poate aduce doar la
înlocuirea răspunsului „da” cu răspunsul „nu” sau invers. Pe scurt, înlocuire nu extindere. Oricum cantitatea, numărul de răspunsuri corecte şi adevărate la această întrebare ar rămâne
constant pentru orice agent cunoscător care are o gândire necontradictorie.
b) varianta extinsă, care înseamnă conservarea întrebării şi ştergerea semnului întrebării
R1: ∃x M(x, y)
R2: Există x care are relaţia M cu y.
R3: Există cineva care îi este mamă lui y.
Totuşi cea mai intuitivă variantă este că y are o mamă.
R3. ~∃x M(x, y)
R4. Nu există un x care are relaţia M cu y.
R5. Nu există cineva un x care îi este mamă lui y.

10.2.2. Întrebare şi predicat diadic

10.2.2.2. Cuantificări ale predicatului diadic
[1]Popa, Cornel, Logică şi Metalogică, vol I, ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pp267 – 269.
[2]Enescu, Gheorghe, Dicţionar de Logică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p179.
[3]Enescu, Gheorghe, Dicţionar de Logică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p179.
[4]Popa, Cornel, Logică şi Metalogică, vol I, ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p270.
Tema 11. Logica Juridică. Eroarea judiciară

Obiective. Tema 11_LJ_Logica Juridică
Să contureze elementele erorii judiciare.
Să construiască elementele-perechi ce intră în alcătuirea matricei erorii judiciare
Să explice sensul extinderii grilei erorii judiciare
Noţiuni cheieTema 11_LJ.
Eroare judiciară, mulţime, vinovat, realitata faptelor, hotărârea instanţei, funcţie
Cuprins Tema 11_LJ_Logica Juridică .Eroarea judiciară
11.1.Elemente componente
11.2. Grilă pentru eroare/corectitudine decizională
11.3. Reordonarea grilei ca matrice similar funcţiilor de adevăr
11.4. Extinderea exemplului anterior
Subiecte
Întrebări de autoevaluare
Care sunt elementele erori judiciare conform conceptului prezentat?
În ce constă eroarea judiciară de tip eI?
În ce constă eroarea judiciară de tip eII?

Ce diferenţă este între cele două tipuri de eroare judiciară?
Ce au comun cele două tipuri de eroare judiciară?
Din ce se compune matricea erorii judiciare?

LJ_Tema 11_ Logica Juridică. Eroarea judiciară
11.1.Elemente componente
Ne propunem să prezentăm elementele componente a două tipuri de erori judiciare. În acest scop introducem elementele care intră în componența scopului de atins.
Pe de o parte prespunem instanța ca principal agent care ia o hotărâre (H) cu privire la un învinuit sau inculpat. Pentru simplificarea discursului admitem că hotătrârea se
formulează prin aceea că:

Învinuitul sau inculpatul este vinonvat[1] (v)

Învinuitul sau inculpatul este nevinovat[2] (∼v).

Ceea ce este ca și cum am avea o mulțime din două elemente: {v, ∼v}.
Pe de altă parte, realitatea faptelor săvârșite de inculpat sau învinuit (R) poate fi aceea că

Învinuitul sau inculpatul a făcut infracțiunea de care a fost acuzat [3] (d)

sau
Învinuitul sau inculpatul nu a făcut infracțiunea de care a fost acuzat [4] (∼d).

Ceea ce repetă situația anterioară. Avem o a doua mulțime cu alte două elemente: {d, ∼d}.
Acum putem alcătui un produs cartezian cu aceste două mulțimi. Rezultă o mulțime de elemente-perechi: un element este hotărârea instanței (H), celălalt element este
realitatea acțională (R). Notăm mulțimea astfel: H-R.

<v, d> hotărârea instanței este: vinovat, realitatea fiind că cel judecat a făcut fapta de care este acuzat;
<∼v, ∼d> hotărârea instanței este: nevinovat, realitatea fiind că cel judecat nu a făcut fapta de care este acuzat;
<v, ∼d> hotărârea instanței este: vinovat, realitatea fiind că cel judecat nu a făcut fapta de care este acuzat;
<∼v, d> hotărârea instanței este: nevinovat, realitatea fiind că cel judecat a făcut fapta de care este acuzat;

Așadar mulțimea H-R este echivalentă cu {<v, d>, <∼v, ∼d>, <v, ∼d>, <∼v, d>}

O astfel de mulțime de elemente-perechi este pusă în corespondență o altă mulțime constând în calificativele hotărârii instanței (C): ca fiind corectă (c) sau eroare
judiciară (ej).

Față de acestea, hotărârea instanței poate fi calificată, în principal, în două feluri. Calificarea prin eroare judiciară cunoaște două variante:

(C1) Hotărârea instanței este corectă (c).
(C2) Hotărârea instanței este o eroare judiciară(ej).
(C2.1) Hotărârea instanței este o eroare judiciarăde tip I(eI).
(C2.2) Hotărârea instanței este o eroare judiciară tip II(eII).

11.2. Grilă pentru eroare/corectitudine decizională
Așadar mulțimea C este echivalentă cu elementele: {c, ej} iar ej ={eI, eII}

Și acum putem pune în corespondență mulțimea compusă din: perechea hotărâre-realitate cu mulțimea compusă calificativele hotărârii.

H-R ↝ C
{<v, d>, <∼v, ∼d>, <v, ∼d>, <∼v, d>} ↝{c, ej}

În mod concret, această corespodență va fi următoarea:

<v, d> hotărârea instanței este: vinovat, realitatea fiind că cel judecat a făcut fapta de care este acuzat. Hotărârea instanței este una corectă (c);
<v, ∼d> hotărârea instanței este: vinovat, realitatea fiind că cel judecat nu a făcut fapta de care este acuzat. Hotărârea instanței este o eroare judiciară de tip I (eI);
<∼v, d> hotărârea instanței este: nevinovat, realitatea fiind că cel judecat a făcut fapta de care este acuzat. Hotărârea instanței este o eroare judiciară de tip II (eII);
<∼v, ∼d> hotărârea instanței este: nevinovat, realitatea fiind că cel judecat nu a făcut fapta de care este acuzat. Hotărârea instanței este una corectă c;

Realitatea(R)
1.A săvârşit infracţiunea de care este acuzat 2. Nu a săvârşit infracţiunea de care este acuzat
Hotărârea instanţei (H)
1.Vinovat (v) Hotărâre corectă

eroare judiciară de tip I(eI)
(Nici o eroare judiciară (c))
2. Nevinovat (∼v) Hotărâre corectă

eroare judiciară de tip II(eII)

Pe baza simbolisticii şi abrevierilor anterior stabilite, al căror înţeles se presuune că îl menţinem, vom comprima grila demai sus astfel
R
H d ~d
v c
eI
~v c
eII

Cazurile 1.1 şi 2.2 nu prezintă probleme. Este o deplină concordanţă între hotărârea instanţei pe de o parte şi realitatea faptei săvârşite, respectiv nesăvârşite de către
învinuit sau inculpat [5]
.
În schimb, 1.2 şi 2.1 prezintă chiar o inversare.
Astfel, în 2.1, hotărârea instanţei este că învinuitul sau inculpatul este nevinovat, în timp ce el a făcut fapta de care fusese acuzat. Această discordanţă între hotărârea
judecătorească şi realitate este calificată drept eroare judiciară de tip II[6]

(eII).
În schimb, în 1.2, hotărârea instanţei este că învinuitul sau inculpatul este vinovat, în timp ce el nu a făcut fapta de care fusese acuzat. Această discordanţă între
hotărârea judecătorească şi realitate este calificată drept eroare judiciară de tip I [7]
(eI). Se apreciază că gravitatea erorii de tip I este mai mare decât a aceleia de tip II [8].
În toate aceste cazuri, a califica drept corectă hotărârea judecătorească prin care cel care a făcut de care este acuzat este considerat vinovat, ca și hotărârea prin care cel
care nu a făcut fapta de care este acuzat este nevinovat, pare o calificare firească și de la sine înțeleasă. La fel, pare tot de la sine înțeleasă, și calificarea drept eroare a hotărârii prin
care cel care nu a făcut fapta de care este acuzat este considerat vinovat, sau cel care a făcut-o este conisderat nevinovat.
Cu toate acestea, abstrăgând elementele de mai sus, putem evidenția că sunt logic posibile și alte corespondențe. Aceste construiesc pentru lumi posibile din punct de
vedere juridic, chiar dacă nu cele mai dezirabile din punct de vedere practic.

11.3.1. Detaliera grilei anterioare
Intenţionăm să revenim asupra grilei anterior pentru a o analiza şi explicita
Realitatea(R)
1.A săvârşit infracţiunea de care este acuzat 2. Nu a săvârşit infracţiunea de care este acuzat
Hotărârea instanţei (H)
1.Vinovat (v) Hotărâre corectă

eroare judiciară de tip I(eI)
2. Nevinovat (∼v) Hotărâre corectă

eroare judiciară de tip II(eII)

Capul primei coloane este “Hotărârea instanţei (H)”. Acesta are subordonate “1.Vinovat (v)” respectiv “2. Nevinovat (∼v)”.
Reformulăm aceasta ca pe o propoziţie:
Instanţa hotărăşte că x este vinovat.
H(I, V(x))
Hotărârea instanţei cu priviere la x este (aceeaşi cu) vinovat.
h(I, x) = v
În ce priveşte cea de a doua hotărâre este intuitive că putem spune:
Instanţa hotărăşte că x este nevinovat.
H(I, ~V(x))
Hotărârea instanţei cu priviere la x este (aceeaşi cu) vinovat.
h(I, x) = ~v
Capul cele de a doua coloane este “Realitatea(R)”. Acesta se scindează în alte două subcoloane.
Prima subcoloană este “1.A săvârşit infracţiunea de care este acuzat”. La rândul său acesata are ca subordinate “Hotărâre corectă (Nici o eroare judiciară (c))” şi ”
eroare judiciară de tip II(eII)”.

Revenim asupra punctului 1, pe care-l reformulăm:
y acuză pe x că a săvârşit p şi p este o infracţiune.
A(y, done(x, e)), Infr(done(x, e)
La rândul său, ideea de mai jos poate fi explicitată după cum urmează:

“Hotărâre corectă (Nici o eroare judiciară (c))” ar ptua însemna:
x este vinovat este corectă
C(V(x))
A doua subcoloană este “2. Nu a săvârşit infracţiunea de care este acuzat”. Subordonatele acesteia sunt: “eroare judiciară de tip I(e I)” respectiv “Hotărâre corectă
(Nici o eroare judiciară (c))”.
11.3. Reordonarea grilei ca matrice similar funcţiilor de adevăr
Urmează o reformulare a situaţiei din grila anterioară, în raport cu care grila apare sub două aspecte:
a) ca o matrice a unei funcţii;
b) ca un caz particular, dintr-o clasă mai extinsă;
Dar întâi, reordonăm grila de mai sus în forma următoare.
H R C
v d c
v ~d
eI
~v d
eII
~v ~d c
Ceea ce poate fi tratat ca o dependenţă funcţională astfel.
Domeniul din care ia valori funcţia este compus dintr-o pereche de mulţimi: mulţimea H cu valorile {v, ~v}, mulţimea R cu valorile {d, ~d}. Din acestea două alcătuim
mulţimea de elemente-perechi: H-R cu valorile perechi {(v, d), (v, ~d), (~v, d), (~v, ~d)}. Aşadar perechile arătate constituie domeniul funcţiei.
Codomeniul se compune din elementele mulţimii C {c, eI, eII}.

Valorile din codomeniu depind de valorile din domeniu.
11.4. Extinderea exemplului anterior
Varianta expusă este un fragment dintr-un peisaj mai extins. Tabelul arătat prezintă o situaţie care ni se pare normală pentru că este lumea în care trăim: w 0. Dar la o
privire mai atentă, w0 nu este decât una dintre combinaţiile posibile de corespondenţe între perechea: hotărâre judecătorească-realitate judiciară, pe de o parte, şi calificativele: corectă,
eroare judiciară de tip I, de tip II, pe de altă parte.
În acest context extins, ceea ce am numit w 0 ocupă de fapt coloana 7 şi este desemnabilă ca w7. În raport cu această combinatorică, lumea în care trăim, şi care are cele
patru caracteristici exprimate pe liniile tabelului de mai jos este completabilă cu alte 15 lumi posibile. În treacăt spus, în lumile 9 – 16 se menţionează doar calificarea ca eroare
judiciară fără distincţia între tipul I şi tipul II.
Prima dintre aceste lumi prezintă situaţia în care în toate cazurile, hotărârea judecătorească este calificată drept corectă, deci fără eroare judecătorească. Prin urmare,
hotărârea că e vinovat cineva care nu a făcut fapte de care este acuzat, inclusiv aceasta este o hotărâre corectă. Ceea ce în lumea 7, a noastră, este calificat ca eroare de tip I adică cea
mai gravă din cele două. Tot prin corectă este calificată şi hotărârea judecătoarească aplicată situaţiei inverse în care este hotărât ca nevinovat cel care a făcut fapta.
Ultima dintre cele 16 lumi este inversa primeia. Toate perechile sunt calificate ca erori judiciare. Cele de la mijloc chiar sunt aşa. Astfel, când e decis ca vinovat cel care nu a
făcut fapta avem, într-adevăr o eroare judiciară de tipul I. La fel, când este calificat ca nevinovat cel care a făcut fapta avem într-adevăr eroare judiciară de tip II. Dar tot erori judiciare,
chiar dacă fără a specifica dacă de tip I sau II, sunt calificate şi situaţiile extreme, prima şi ultima. Astfel, calificarea ca vinovat a celui care chiar a făcut fapta este socotitiă a fi tot o
eroare judiciară.
În fine, aşa cum există lumea noastră w 7, pe care noi o considerăm ca normală, tot aşa există o ant-ilume: w 10. Exact invers lumii noastre, în lumea w10 situaţia în care este
hotărât drept vinovat (v) cineva şi care chiar a făcut fapta (d) este calificată ca hotărâre-eroare. Tot eroare este considerată a fi şi hotărârea pe fundalul căreia este este considerat
nevinovat (~v) cel care nu a făcut fapta (~d). Invers, calificarea ca vinovat acelui care nu a făcut fapta este considerată ca hotărâre corectă. Şi tot corectă este şi hotărârea prin care, deşi
s-a decis nevinovăţia totuşi cel acuzat a făcut fapta.
Reordonând pentru a scoate în evidenţă corespondenţa funcţională putem rescrie ca mai jos:

a) situaţia în care instanţa a hotărât ca cineva este vinovat (v) şi acest cineva chiar a făcut fapta (d) iar hotărâre este calificată ca eroare;
b) situaţia în care instanţa a hotărât ca cineva este vinovat (v) şi şi acest cineva nu a făcut fapta (~d) iar hotărârea este calificată ca fiind corectă.
c) situaţia în care instanţa a hotărât ca cineva este nevinovat (~v) şi acest cineva a făcut fapta (d) iar hotărârea este calificată ca ca fiind corectă.
d) situaţia în care instanţa a hotărât ca cineva este nevinovat (~v) şi acest cineva nu a făcut fapta (~d) iar hotărârea este calificată ca eroare.
Dincolo de aceasta tabloul completal lumilor menţionat eeste următorul:
H R 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
v D c c c c c c c c
ej ej ej ej ej ej ej ej
v ~d c c c c c c c c
eI eI eI eI eI eI eI eI
~v d c c c c c c c c
eI eII eII eII eII eII eII eII
~v ~d c c c c c c c c
ej ej ej ej ej ej ej ej
Se poate observa că lumile aşa zis posibile logic-juridic sunt contradictorii două câte două: w 1-w16, w2-w15, w3-w14, w4-w13, w5-w12, w6-w11, w7-w10, w8-w9.
Ceea ce înseamnă că de aici putem extrage lumea w7 pe care o avem mai sus dar şi w10 opusa acesteia

H R 7 10
v d c
ej
v ~d c
eI
~v d c
eII
~v ~d c
ej
Fie prima linie
H R 7 10
v d c
ej
Pentru una şi aceeaşi pereche de valori pentru H şi R, respectiv [v, d], calificarea deciziei fiind c ca în w 7, calificarea aceleiaşi decizii nu poate fi şi ca e j. Fiind calificată
drept corectă o hotărâre judecătorească, aceasta nu poate fi calificată şi ca eroare în acelaşi timp.
Dar şi luând separat şi lumea w10, se impun unele remarci.

H R 10
v d
ej
Ne putem întreba dacă este posibilă, nu atât logic formal, cât logico-juridic, o astfel de lume. Când x a făcut fapta de care este acuzat (d), iar hotărârea instanţei este
prin vinovat (v), cum ar putea fi o astfel de hotărâre calificată drept eroare judiciară?
O întrebare similară se iveşte pentru situaţia în care, fără a fi făcut fapta de care este acuzat, instanţa hotărăşte că acuzatul este nevinovat, şi cu toate acestea hotărârea
este calificată ca eroare:
H R 10
~v ~d
ej
Raportul de opoziție clasică este contradicția. Formulată în acești termeni.

Două lumi logico-juridic posibile se exclud reciproc astfel: dacă una dintre ele este actuală, contradictoria ei este doar posibilă. A fi doar posibilă înseamnă de fapt absentă.
Dar și absența uneia atrage prezența contradictoriei sale.
Logica la ora actuală cunoaște și alte raporturi de opoziție decât cel classic, care este contradicția. Acestea sunt contrarietatea și subcontrarietatea. Rămâne deschisă
întrebarea care dintre aceste lumi posibile sunt în aceste raporturi non-clasice?
[4] Bieltz, Petre şi Gheorghiu, Dumitru, Logică Juridică, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 1999, p354.
Tema 12.Relaţiile de putere: analiza lor logică

Tema 12. Relaţiile de putere: analiza lor logică. Fundamente logice ale deciziei
12.1. Niveluri ale limbajului logic despre putere: propoziţii, evenimente
Prin putere vom înţelege în acest caz, influenţarea cuiva, astfel încât cel
înfluenţat să acţioneze relativ la un eveniment. Termenul “acţioneze” nu este întâmplător, ci ales
în mod deliberat. Ţinem cont că a acţiona nu este identic cu a face. Cu această specificare, a face
este doar una dintre variantele, dintre cazurile particulare de acţiune. Celălalt caz al acţiunii
este abţinerea.
Sistematizând, a acţiona înseamnă a face sau a se abţine.
Aplicăm această distincţie la definiţia de mai sus a puterii. Astfel, prin putere vom îneţege
influenţarea cuiva, astfel încât, cel influenţat să facă să se întâmple un eveniment, sau să se
abţină de la acel eveniment. La acest nivel, termenul de influenţă rămâne elementar.
Putem înţelege relaţiile de putere, desigur la un anumit nivel, cu ajutorul logicii. O atfel de
logică este aceea a acţiunii. Aceasta prezintă mai multe niveluri.
Primul nivel al acestei logici este cel al limbajului logicii propoziţionale, compus din variabile
propoziţionale p, q, r,… prin care exprimăm funcţii de adevăr.
Al doilea nivel al acestei logici este cel al limbajului schimbărilor elementare, respectiv
al evenimentelor, compus din variabile propoziţionale p, q, r, l acare se adaugă operatorul întâi şi
apoi, T. Se formează câteva tipuri de evenimente:
Pentru evenimente folosim operatorul T şi facem recurs la variabilele propoziţionale cu sau fără
conectori logici. Aceasta însemnând că facem recurs la limbajul logicii propoziţionale. Obţinem astfel
expresii pentru evenimente. Precedăm aceste expresii de abrevierea prin variabila e i, în care i∈[1 - 4]. Le
adăugăm şi o reexprimare în limba naturală.

pTp, p este prezent întâi şi apoi p este de asemenea prezent, menţinerea sau menţinerea prezenţei lui p,
p continuă să existe;
pT~p, p este prezent întâi şi apoi p este absent, dispariţia lui p, p încetează să mai existe;
~pTp, p este absent întâi şi apoi p este prezent, apariţia lui p, p începe să existe;
~pT~p, p este absent întâi şi apoi p este absent, menţinerea absenţei lui p, p continuă să fie absent;
pTq, p este prezent întâi şi apoi q este prezent;

Introducem acum abrevieri pentru aceste evenimente:

e1 pentru pTp, p este prezent întâi şi apoi p este de asemenea prezent, menţinerea sau menţinerea
prezenţei lui p, p continuă să existe;
e2 pentru pT~p;
e3 pentru ~pTp;
e4 pentru ~pT~p;
e5 pentru pTq;

Eventual, putem distinge între unul şi acelaşi eveniment dar care se întâmplă cu două stări de fapte
diferite. Fie acest eveniment conservarea prezenţei e 1. Dar aceasta se întâmplă cu două stări de fapt ediferite:
p şi q. Pentru a marca diferenţa propunem notaţii precum: e 1[p], e1[q]. Cele două evenimente redau după
cum urmează: e1[p] menţinera prezenţei lui p, ia e1[q]. redă menţinerea prezenţei lui q. Astfel, pentru
evenimentele de mai sus avem prescurtările:

e1[p] pentru pTp;
e1[p] pentru pT~p;
e1[p] pentru ~pTp;
e1[p] pentru ~pT~p;
e1[p, q] pentru pTq;

O concluzie sintetică pe care o putem extrage din prezentarea anterioară a celor câtorva tipuri
de evenimente este următoarea:

Orice eveniment este compus dintr-o stare iniţială şi o stare finală conectate prin
operatorul întâi şi apoi, T:
Expresia are o semnificaţie mai degrabă metateorertică, decât logic propriu zisă.

12.2. Niveluri ale limbajului logic despre putere: acte, abţineri
Al treilea nivel al logicii acţiunii este cel al limbajului acţiunilor elementare, respectiv al
actelor şi al abţinerilor. Adaugăm operatorii pentru acţiune: d, de la do – a face şi f – forbear, a se
abţine. Formăm astfel, câteva tipuri de acte şi abţineri.
Cu acest nivel începe propriu zis limbajul logic al relaţiilor de şi despre putere, în viziunea
la care aderăm aici.

12.2.1. Acte
Pentru fiecare expresie formală introducem mai multe variante în limba naturală. Una dintre
ele este acecea care redă cel mai bine componenţa sintactică a expresiei formale. Cealaltă sau
celelalte sunt presupuse a fi cât mai apropiate de forma naturală. Introducem întâi câteva expresii
pentru fiecare dintre acte. Dăm câteva expresii similare pentru unul şi acelaşi act.
d(x, pTp)
x face ca p să fie prezent întâi şi apoi p de asemenea prezent,

x face ca p să se menţină prezent,
x face ca p să continue să existe;
d(x, pT~p)
x face ca p să fie prezent întâi şi apoi p să fie absent,
x face ca p să dispară,
x face ca p să înceteze să mai existe;
d(x, ~pTp)
x face ca p să fie absent întâi şi apoi prezent,
x face ca p să apară,
x face ca p înceapă să existe;

d(x, ~pT~p)
x face ca p să fie absent întâi şi apoi de asemenea absent,
x face ca p să fie menţinut absent,
x face ca p să continue să fie absent;

d(x, pTq)
x face ca p să fie prezent întâi şi apoi de asemenea prezent;
Odată cu cele patru evenimente sunt posibile logic, sintactic, patru acte elementare.
Autorul finlandez al acestei teorii consider şi un al cincelea eveniment. Corespunzător acestui
eveniment, am notat un al cincelea act.
De asemenea, propunem abrevieri pentru evenimente, şi implicit, pentru acte.
d(e1[p]), pentru d(x, pTp);
d(e2[p]), pentru d(x, pT~p);
d(e3[p]), pentru d(x, ~pTp);
d(e4[p]), pentru d(x, ~pT~p);
d(e5[p, q]), pentru d(x, pTq);

12.2.2. Abţineri
Introducem apoi expresiile similare pentru abţinere. Acompaniem expresia formaă de
câteva interpretări alternative în limba natural:
f(x, pTp)
x se abţine de la a face ca p să fie prezent întâi şi apoi p de asemenea prezent,
x se abţine de la a face ca p să-şi continue existenţa;
x se abţine de la a face ca p să se menţină prezent,
f(x, pT~p)
x se abţine să facă ca p să fie prezent întâi şi apoi p să fie absent,
x se abţine de la a face ca p să înceteze să mai existe;
x se abţine de la a face ca p să dispară;

f(x, ~pTp)
x se abţine de la a face ca p să fie absent întâi şi apoi prezent,
x se abţine de la a face ca p înceapă să existe;
x se abţine de la a face ca p să apară;
f(x, ~pT~p)
x se abţine de la a face ca p să fie absent întâi şi apoi de asemenea absent,
x se abţine de la a face ca p să se menţină absent,
x se abţine de la a face ca p să continue să fie absent;
f(x, pTq)
x se abţine de la a face ca p să fie prezent întâi şi apoi q să fie prezent;
Corespunzător evenimentelor, se pot introduce abrevieri pentru abţineri.
f(e1[p]), pentru f(x, pTp);
f(e2[p]), pentru f(x, pT~p);
f(e3[p]), pentru f(x, ~pTp);
f(e4[p]), pentru f(x, ~pT~p);
f(e5[p, q]), pentru f(x, pTq);
Aşa cum există patru acte elementare în principal, to taşa, avem şi patru abţineri elementare.
12.3. Abilitatea de a face şi de a se abţine

Se presupune că atât actele cât şi abţinerile sunt de fapt, implicit, abilităţi, în speţă abilitatea
de a face şi abilitatea de a se abţine. Cele două abilităţi sunt specific umane. De aceea introducem
condiţionarea de calitatea de agent uman a celui care are abilitatea de a face sau de a se abţine. Şi în
acest caz, pentru fiecare expresie formală introducem mai multe variante în limba naturală.
Introducem formularea acestora întâi în limbajul familiar, zilnic:

Orice om este abil să producă vreun eveniment.
Pentru orice x dacă x este om atunci există un eveniment e astfel că x este abil să facă să se
întâmple e.
∀x(O(x) ⊃ ∃e able(d(x, e)))
Orice om este abil să se abţină de la vreun eveniment.
Pentru orice x dacă x este om atunci există un eveniment e astfel că x este abil să se abţină
de la a face să se întâmple e.
∀x(O(x) ⊃ ∃e able(f(x, e)))

12.3.1. Abilitatea de a face. Excepţii pentru agenţi
Un tip aparte de formulări sunt cele referitoare la enunţurile ce descriu excepţiile. Acestea

ar putea să treacă drept cuantificări universale, deşi nu sunt astfel, deoarece există exact un singur
obiect cunoscut sau măcar presupus cunoscut care face excepţie. Tehnic spus, este o singură
valoare a domeniului variabilei cuantificate universal care are proprietatea respectivă. În limbajul
teoriei acţiunii, variabila are ca domeniu agenţii umani ai acţiunii. Aşa zisa proprietate este că acel
agent face să se întâmple un eveniment oarecare. În timp ce toţi ceilalţi agenţi, diferiţi de cel vizat,
nu fac să se întâmple evenimentul oarecare.
* Nimeni, exceptându-l pe a, nu face să se întâmple evenimentul e.
* Pentru nici un x, exceptându-l pe a, x nu face să se întâmple evenimentul e.
* a face să se întâmple evenimentul e şi oricare ar fi x dacă x este altul decât a atunci x nu

face să se întâmple e.
* d(a, e) & ∀x(x ≠ a ⊃ ∼d(x, e))

Fiind vorba despre abilitate, încărcăm expresia cu acest operator astfel:
* Nimeni, exceptându-l pe a, nu este abil să facă să se întâmple evenimentul e.
* Pentru nici un x, exceptându-l pe a, x nu este abil să facă se întâmple evenimentul e.
* a este abil să facă să se întâmple evenimentul e şi oricare ar fi x dacă x este altul decât a
atunci x nu este abil să facă să se întâmple e.
* able(d(a, e)) & ∀x(x ≠ a ⊃ ∼ able(d(x, e)))
Expresia pare cam încărcată de prezenţa a două negaţii. Pe de o parte, aceasta complică
simbolismul încărcându-l inutil. Pe de altă parte, nici gândirea naturală nu se simte foarte
comfortabil să gândească prin negaţii. De aceea recurgem la contrapoziţie. Obţinem astfel un enunţ
logic echivalent. Acesta simplifică atât simbolismul, cât şi gândirea naturală. Astfel vom spune:

* Pentru nici un x, exceptându-l pe a, dacă x face să se întâmple evenimentul e atunci x este
de fapt acelaşi cu a.
* a face să se întâmple evenimentul e şi orice x dacă x face să se întâmple a atunci x de fapt

acelaşi cu a.
* d(a, e) & ∀x(d(x, e) ⊃ x = a)
Adăuăgăm şi aici componenta abilităţii:
* Pentru nici un x, exceptându-l pe a, dacă x este abil să facă să se întâmple evenimentul e

atunci x este de fapt acelaşi cu a.
* a este abil să facă să se întâmple evenimentul e şi orice x dacă x este abil să facă să se
întâmple a atunci x de fapt acelaşi cu a.
* able(d(a, e)) & ∀x(able(d(a, e)) ⊃ x = a)

Deşi echivalent logic cu cel anterior, totuşi psihologic, actualul enunţ pare că nu mai spune
la fel de clar ceva despre ideea de excepţie.
12.3.2. Abilitatea de a se abţine cu excepţii pentru agenţi
Similar putem construi expresii pentru abţineri. Tot ce trebuie făcut este ca:
-în limbajul simbolic să se înlocuiască cu d de la operatorul do – a face cu operatorul f de

la forbear;
-în limbajul natural să se înlocuiască x face să se întâmple e cu x se abţine de la a

face să se întâmple e.
Purcedem la producerea acestor expresii.

* Pentru nici un x, exceptându-l pe a, x nu se abţine de la a face face să se întâmple
evenimentul e.
* a este abil să se abţină de la a face să se întâmple evenimentul e şi orice x dacă x este abil
să se abţină de la a face să se întâmple a atunci x de fapt acelaşi cu a.
* f(a, e) & ∀x(x ≠ a ⊃ ∼f(a, e))
Aici am putea adăuga că autorul acestui formalism defineşte abţinerea în mai multe grade.
Cel mai slab dintre ele înseamnă:
x se abţine de la a face să se întâmple evenimentul e ddacă x nu face să se întâmple

evenimentul e şi este abil să facă să se întâmple.
f(x, e) ≡ ∼d(x, e) & able(d(x, e))

Ca urmare negaţia lui este:
x nu se abţine de la a face să se întâmple evenimentul e ddacă x face să se întâmple

evenimentul e sau nu este abil să facă să se întâmple.
∼f(x, e) ≡ d(x, e) v ∼able(d(x, e))
Înlocuind în expresia iniţială obţinem:
* Pentru nici un x, exceptându-l pe a, x face să se întâmple evenimentul e sau nu este abil să

facă să se întâmple.
* f(a, e) & ∀x(x ≠ a ⊃ (d(x, e) v ∼able(d(x, e))))

Un enunţ echivalent acestuia, din care rezultă prin calcul, este:
Nimeni, exceptându-l pe a, nu se abţine de la a face să se întâmple evenimentul e.
Pentru orice x, dacă x diferă de a, care se abţine de la face să se întâmple e, şi x este abil să
facă să se întâmple e atunci x face să se întâmple evenimentul e.
f(a, e) & ∀x(x ≠ a & able(d(x, e)) ⊃ d(x, e)))
12.3.2. A nu face. Excepţii pentru eveniment
Putem formula acelaşi tip de enunţ şi pentru eveniment. Evenimentul este supus excepţiei.
Dăm câteva asemenea expresii privind excepţia cu privire la eveniment.
(i) Oricare ar evenimentul, exceptându-l pe e*, a nu face să se întâmple asemenea

eveniment e*.
(ii) a face să se întâmple e* şi oricare ar fi e dacă a face să se întâmple e atunci e este
acelaşi cu e*.
(iii) d(a, e*) & ∀e(d(a, e) ⊃ e = e*)
(iv) Orice eveniment, exceptându-l pe e*, dacă este făcut de către a să se întâmple atunci
este evenimentul e este acelaşi cu e* .
(v) a face să se întâmple e* şi oricare ar fi e dacă e este diferit de e* atunci a nu face să se

întâmple e.
(vi) d(a, e*) & ∀e(e ≠ e* ⊃ ∼d(a, e))
Se poate lesne observa că expresiile (i) - (iv), (ii) - (v), (iii) - (vi) sunt echivalente logic
două câte două în forma arătată. Exchivalenţa poate fi observată în artea a doua a conjuncţiei unde
avem un condiţional. Acestuia i-am aplicat contrapoziţia.

12.3.3. Abilitatea/inabilitate şi excepţie
Extindem secvenţele de semne anterioare cu operatorul abilitate.
(i) Nimeni, exceptându-l pe a, nu este abil să facă să se întâmple evenimentul e.
(ii) a este abil să facă să se întâmle e şi orice agent x, dacă x diferă de a atunci x nu este abil
să facă să se întâmple e
(iii) able(d(a, e)) & ∀x(x ≠ a ⊃ ∼able(d(a, e)))
(iv) Toţi exceptându-l pe a sunt abili să facă să se întâmple evenimentul e.
(v) a este non-abil să faă să se întâmple evenimentul e şi orice x dacă x este altul decât a
atunci este abil să facă să se întâmpel evenimentul e.
(vi) ∼able(d(a, e)) & ∀x(x ≠ a ⊃ able(d(a, e)))

Exact în acelaşi fel putem construi excepţii privind abilitatea de a face să se întâmple
evenimente. Este un felde a muta accentual de pe agenţi, pe variabila e pentru evenment.
(vii) a este non-abil să facă să se întâmple orice eveniment, exceptând evenimentul e*.
(viii) a este abil să facă să se întâmple evenimentul e*, dar orice eveniment e dacă este
diferit de e* atunci a este non-abil să facă să se întâmple e.
(ix) able(d(a, e*)) & ∀e(e ≠ e* ⊃ ∼able(d(a, e)))
(x) a este abil să facă să se întâmple orice eveniment, exceptând evenimentul e*.
(xi) a este non-abil să facă să se întâmple e* dar orice eveniment e, dacă acesta diferă de e*,
atunci a este abil să facă să se întâmple e.
(xii)∼able(d(a, e*)) & ∀e(e ≠ e* ⊃ able(d(a, e)))
Tema 13_LJ . Operatori deontici, acte, abţineri

Tema 13_LJ. Operatori deontici, acte, abţineri
13.1. Descriptiv, prescriptiv în limbajele logicii
O descriere adecvată a logicii juridice nu poate fi lipsită de un limbaj special mai apropiat de cel al specificului activităţii juridice. Istoria acestui limbaj debutează în
antichitate. Nu ne propunem o abordare istorică a acestuia. Un important constructor contemporan al acestui limbaj este logicianul şi filosoful finlandez Georg Henrik von Wright.
Cele două limbaje, expuse şi utilizate în prelegerile anterioare, sunt limbaje descriptive. Ori, Logica Juridică are nevoie de un limbaj prescriptiv precum cel al normelor.
Astfel, în cuvinte precum: „nu”, „şi”, „sau”, „dacă...atunci...” care conectează propoziţii sunt descrise stări de fapte simple sau cel puţin, stări de fapt ea căror descriere
în amănunt poate fi, temporar neglijată. Presupunând că neglijabilitatea este doar o etapă şi avem nevoie chiar de intrrarea în detaliile faptelor, introducem logica predicatelor. În cadrul
acesteia distingem între indivizi singulari care au proprietăţi şi formăm astfel predicate monadice de forma F(x). Putem arăta că intră în discuţie perechi de indivizi şi astfel,
introducem predicatele diadice având forma R(x, y). Pentru relaţiile un pic mai complexe putem introduce predicate ce redau relaţia între trei indivizi: R(x, y, z). În genere, pentru
relaţii complexe, putem introduce predicate poliadice, acestea redând relaţii între n indivizi: R(t1, ..., tn). Adăugăm presupunerea că x, y, z, t 1, ..., tn sunt variabile individuale. Pentru
ca aceste predicate să devină adevărate avem nevoie de un tip specific de semne care sunt cei doi cuantificatori, deja menţionaţi. Astfel, expresiile anterioare devin adevărate sau false.
Dar mai general spus, ele capătă o valoare de adevăr. Eventual, variabilele poate fi instanţiate, adică înlocuite cu constante individuale ceea ce înseamnă să vorbim despre indivizi
cunoscuţi sau măcar presupuşi ca fiind cunoscuţi. Şi pe această cale expresiile arătate devin adevărate sau false, adică li se poate atribui o valoare de adevăr.
Limbajul de care avem nevoie însă este un limbaj prescriptiv, un limbaj care să codifice propoziţiile prescriptive. Numim un astfel de limbaj, limbajul logicii deontice.
Chiar aceloraşi propoziţii din limbajele anterioare li se pot adăuga operatori specifici noului limbaj. Astfel propoziţiile de sub aceşti operatori nu mai sunt calificabile ca adevărate sau
false. Ci sunt prescrise, sunt calificate ca fiind obligatorii O, interzise F sau permise P. Mai corect spus, stările de fapte pe care le descriu sunt astfel. Cel puţin aşa par să stea lucrurile
la o primă vedere.
13.2. Limbajul deontic, ca limbaj aplicat acţiunii
13.2.1. Reactualizare a Limbajului Acţiunii
Propoziţiile de sub operatorii deontici sunt, în ultimă instanţă, propoziţii de limbă naturală desigur, care pot fi redate în limbaj propoziţional sau predicativ.
Expresia „în ultimă instanţă” prefigurează următoarea idee. Operatorii deontici obligaţie, intredicţie, permisiune nu stau peste expresii obişnuite ale limbajelor
menţionate. Altfel zis, nu stările de fapte obişnuite sunt obligatorii, interzise sau permise.
Reluăm dintr-o prelegere anterioară principalele expresii de logica acţiunii, dimpreună cu interpretarea lor în limba naturală, reordonate într-o grilă mai comprimată în
plan orizontal.
Expresie de logica acţiunii. acte Interpretarea în limba naturală
Expresia detaliată abreviere
d(x, pTp) d(e 1[p]) x face ca p să se menţină prezent.

d(x, pT~p) d(e )
2[p] , x face ca p să dispară.
d(x, ~pTp) d(e 3[p]) x face ca p să apară.
d(x, ~pT~p) d(e 4[p]) x face ca p să fie menţinut absent.
d(x, pTq) d(e )
5[p, q] x face ca să se întâmple p întâi şi apoi q.
d(x, pTq) prin care x face ca să se întâmple

Contabilizăm patru astfel de acte, de fapt cinci dacă ţinem cont şi de evenimentul şi respectiv actul
p întâi şi apoi q. Apoi introducem abţinerea şi câteva expresii acţionale construibile pe baz acesteia.
Reţinem doar unul dintre acte, cel de provocarea dispariţiei. Adăugăm un predicat cu
identitate, a = b, referitor la agentul acţiunii, redat prin propoziţia a este aceeaşi persoană cu
b şi o echivalenţă logică de forma p ≡ q, ce semnifică p este logic echivalent cu
q. Pornim de la premisa că a face ca starea p să dispară şi ajungem la concluzia că b face să
dispară starea q.
Premisele şi concluzia
1. d(a, pT~p) a face ca p să dispară.
2. a = b a este aceeaşi persoană cu b.
p este logic echivalent cu q.
3. p ≡ q
4. d(b, qT~q) b face ca q să dispară.
Reformulăm acelaşi raţionament trecând prima premisă în concluzie astfel:
1. a = b a este aceeaşi persoană cu b.
p este logic echivalent cu q.
2. p ≡ q
3. d(a, pT~p) ⊃ d(b, qT~q) a face ca p să dispară atunci b face ca q să dispară.

Extindem acest raţionament bazându-ne pe proprietea formală a tranzitivitiăţii pe care o au toţi cei trei operatori ai săi: =, ≡ şi ⊃.
1 2 3
⊢
a este aceeaşi persoană cu b b este aceeaşi persoană cu c. este aceeaşi persoană cu c.
p este logic echivalent cu q q este logic echivalent cu r. ⊢ p este logic echivalent cu r.
⊢
dacă a face să dispară p atunci dacă b face să dispară q atunci dacă a face să dispară p
b face să dispară q. c face să dispară r. atunci c face să dispară r.
1 2 3
⊢
1. a = b 1. b = c 1. a = c
⊢
2. p ≡ q 2. q ≡ r 2. p ≡ r
⊢
3. d(a, pT~p) ⊃ d(b, qT~q) 3. d(b, qT~q) ⊃ d(c, rT~r) 3. d(a, pT~p) ⊃ d(c, rT~r)

Formăm astfel trei raţionamente. O caracteristică interesantă este prezenţa relaţiei de consecinţă logică în mai multe sensuri.
Astfel, la nivelul premiselor:
premisa 1 din raţionamentul coloanei 1 şi premisa 1 din raţionamentul colanei 2 au drept concluzie premisa 1 din raţionamentul coloanei 3. Ceea ce se bazează pe
tranzitivitatea relaţiei =;
premisa 2 din raţionamentul coloanei 1 şi premisa 2 din raţionamentul colanei 2 au drept concluzie premisa 2 din raţionamentul coloanei 3. Ceea ce se bazează pe
tranzitivitatea relaţiei ≡;
La nivelul concluziei:
concluzia din raţionamentul coloanei 1 şi concluzia 2 din raţionamentul colanei 2 au drept concluzie concluzia din raţionamentul coloanei 3. Ceea ce se bazează pe
tranzitivitatea relaţiei ⊃.
Reţinând două dintre acte putem construi următorul mod de gândire. O premisă informală tacită este că agentul acţiunii se află în situaţia în care se întâmplă p. Altă
premisă tacită este că agentul nu are ca opţiune non-acţiunea. Ca urmare situaţia lui poate fi gândită ca mai jos.
Acelaşi tabel cu expresii acţionale l aplică şi operatorului abţinere

Expresie de logica acţiunii. Abţineri Interpretarea în limba naturală
f(x, pTp) f(e ) x se abţine de la a face ca p să-şi continue existenţa.

1[p]
f(x, pT~p) f(e ) x se abţine de la a face ca p să dispară.

2[p] ,
f(x, ~pTp) f(e ) x se abţine de la a face ca p să apară.

3[p]
f(x, ~pT~p) f(e ) x se abţine de la a face ca p să se menţină absent.
4[p]
f(x, pTq) f(e ) x se abţine de la a face ca p să fie prezent întâi şi apoi q să fie
5[p, q]
prezent.

Similar, avem patru, respectiv cinci abţineri, dacă reţinem şi f(x, pTq), adică x se abţine de la a face
ca p să fie prezent întâi şi apoi q să fie prezent. Urmează adăugarea operatorilor deontici menţionaţi.

1. f(x, ~pTp) v f(x, ~pT~p) 1. x face ca p să apară sau să-şi conserve absenţa.
2. ~f(a, ~qTq) 2. a nu face ca q să apară.
3. a = b 3. a este aceeaşi persoană cu b.
4. p ≡ q 4. p este logic echivalent cu q
5. f(a, ~qT~q) 5. a face ca q să-şi conserve absenţa.

Din care prin doar trei paşi obţinem concluzia deja anunţată la punctul 5.

Paşii deducţiei naturale
6. f(a, ~pTp) v f(a, ~pT~p), 1, 3 6. a face ca p să apară sau să-şi conserve absenţa. 1, 3
7. f(a, ~qTq) v f(a, ~qT~q), 4, 6 7. a face ca q să apară sau să-şi conserve absenţa.6, 4
8. f(a, ~qT~q), 2, 7 8. a face ca q să-şi conserve absenţa. 2, 7
13.2.2. Aplicarea operatorilor deontici la Logica Acţiunii
13.2.2.1. Obligaţie şi Acţiune
Operatorii deontici aşa cum am menţionat sunt: obligaţia, O, interdicţia, F şi permisiunea P. Aceştia se adaugă peste limbajului logicii acţiunii. Se formează astfel,
d(x, pTp), cu semnificaţia că este obligatoriu pentru x să menţină prezenţa lui p.
expresii precum: O
Corespunzător celor patru, respectiv cinci acte avem tot atâtea obligaţii ale lui x.
Expresii deontice. Interpretarea în limba naturală
Acte obligatorii
Expresia detaliată Abreviere
Od(x, pTp) Od(e ) x este obligat să facă astfel încât p să se menţină prezent.
1[p]
Od(x, pT~p) Od(e ) x este obligat să facă astfel încât p să dispară.

2[p] ,
Od(x, ~pTp) Od(e ) x este obligat să facă astfel încât p să apară.

3[p]
Od(x, ~pT~p) Od(e ) x este obligat să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
4[p]
Od(x, pTq) Od(e ) x este obligat să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi apoi q.
5[p, q]

Naturalizând expresiile de limbă naturală de mai sus, am putea spune că, în primul caz este vorba
despre obligaţia lui x de a salva o stare fapte. În al doilea caz poate fi vorba despre o obligaţie de a suprima
sau distruge ceva. În al treilea caz, agentul acţiunii este obligat să provoace o apariţie. În al patrulea caz,
agentul trebuie să prevină o apariţie prin menţinera unei absenţe. În al cincelea caz, actantul este obligat să
provoace o transformare a unei stări de fapte în altă stare de fapte. Aceasta este însoţită de menţinerea
ambelor sau doar a uneia dintre cele două stări, sau de dispariţia ambelor.
Reţinem un număr de cinci acte obligatorii generice.
Un tabel smilar putem constru şi pentru cel de al doilea operator acţional, abţinerea, f. Avem în
vedere că agenţii umani pot avea stipulat prin lege în anumite cazuri că trebuie să se abţină de la diferite
acte. De exemplu x poate fi obligat să se abţină de la a conserva starea de fapte p, Of(x, pTp).

Abţineri obligatorii
Of(x, pTp) Of(e ) x este obligat să facă astfel încât p să se menţină prezent.
1[p]
Of(x, pT~p) Of(e ) x este obligat să facă astfel încât p să dispară.

2[p] ,
Of(x, ~pTp) Of(e ) x este obligat să facă astfel încât p să apară.

3[p]
Of(x, ~pT~p) Of(e ) x este obligat să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
4[p]
Of(x, pTq) Of(e ) x este obligat să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi apoi q.
5[p, q]

Similar actelor, reţinem un număr de cinci abţineri obligatorii generice. Mai non-tehnic spus, avem
de a face cu obligaţia de abţinere de la a ocroti, obligaţia abţinerii de la distrugere, de la a face să apară dar
şi cu obligaţia abţinerii de la conserva absenţa. În fine, avem de a face cu obligaţia de abţinere de la a
provoca o anumită transformare.
Cuplând operatorul deontic al obligaţiei atât cu actele cât şi cu abţinerile, trebuie să remarcăm că
autoritatea deontică este în situaţia de a obliga oarecum dual. Astfel, uneori este obligatoriu actul, alteori
este obligatorie abţinerea de la act. Însă atât actul cât şi abţinerea sunt, în viziune wrighteeană, acţiune. Prin
urmare ceea ce obligă autoritata deontică în sensul cel mai general este acţiunea umană.
Având în vedere cinci obligaţii privind actele şi alte cinci obligaţii privind abţinerile, urmează că
avem zice obligaţii generice ale acţiunii.
Expresie de logica acţiunii. acte Interpretarea în limba naturală
d(x, pTp) d(e 1[p]) x face ca p să se menţină prezent.

d(x, pT~p) d(e )
2[p] , x face ca p să dispară.
d(x, ~pTp) d(e 3[p]) x face ca p să apară.
d(x, ~pT~p) d(e 4[p]) x face ca p să fie menţinut absent.
d(x, pTq) d(e )
5[p, q] x face ca să se întâmple p întâi şi apoi q.
Contabilizăm patru astfel de acte, de fapt cinci dacă ţinem cont şi de evenimentul şi respectiv actul d(x, pTq) prin care x face ca să se
întâmple p întâi şi apoi q.

Expresie de logica acţiunii. Abţineri Interpretarea în limba naturală
f(x, pTp) f(e 1[p]) x se abţine de la a face ca p să-şi continue existenţa.

f(x, pT~p) f(e )
2[p] , x se abţine de la a face ca p să dispară.
f(x, ~pTp) f(e 3[p]) x se abţine de la a face ca p să apară.
f(x, ~pT~p) f(e 4[p]) x se abţine de la a face ca p să se menţină absent.
f(x, pTq) f(e )
5[p, q] x se abţine de la a face ca p să fie prezent întâi şi apoi q să fie
prezent.
Similar, avem patru, respectiv cinci abţineri, dacă reţinem şi f(x, pTq), adică x se abţine de la a face
ca p să fie prezent întâi şi apoi q să fie prezent. Urmează adăugarea operatorilor deontici menţionaţi.
13.2.2.2. Interdicţie şi Acţiune
Fd(x, pTp), cu semnificaţia că este interzis lui x să menţină prezenţa lui p. Corespunzător celor
patru, respectiv cinci acte avem tot atâtea interdicţii pentru x.
Acte interzise
F(x, pTp) Fd(e )

1[p] lui x îi este interzis să facă astfel încât p să se menţină prezent.
Fd(x, pT~p) Fd(e )
2[p] , lui x îi este interzis să facă astfel încât p să dispară.
Fd(x, ~pTp) Fd(e )
3[p] lui x îi este interzis să facă astfel încât p să apară.
Fd(x, ~pT~p) Fd(e )
4[p] lui x îi este interzis să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
Fd(x, pTq) Fd(e )
5[p, q] lui x îi este interzis să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi
apoi q.
Naturalizând interdicţiile de mai sus, am putea spune că, în primul caz este vorba avem interdicţia
lui x de a salva o stare fapte. În al doilea caz poate fi vorba despre interdicţia de a suprima o stare de fapte.
În al treilea caz, agentului acţiunii îi este interzis să provoace o apariţie. În al patrulea caz, agentului îi este
interzis să prevină o apariţie prin menţinera unei absenţe. În al cincelea caz, agentului acţiunii îi este interzis
să provoace o transformare a unei stări de fapte în alta. Aceasta este însoţită de menţinerea ambelor sau doar
a uneia dintre cele două stări, sau de dispariţia ambelor.
Reţinem şi aici un număr de cinci interdicţii generice de acte.
Un tabel similar putem construi şi pentru abţinere, f. Avem în vedere că agenţii umani pot avea
stipulat prin lege în anumite cazuri interdicţia de a se abţină de la diferite acte. De exemplu lui x îi poate fi
interzis să se abţină de la a conserva starea de fapte p, Ff(x, pTp).

Abţineri interzise
Ff(x, pTp) Ff(e 1[p] ) lui x îi este interzis să facă astfel încât p să se menţină prezent.
Ff(x, pT~p) Ff(e 2[p] , ) lui x îi este interzis să facă astfel încât p să dispară.
Ff(x, ~pTp) Ff(e 3[p] ) lui x îi este interzis să facă astfel încât p să apară.
Ff(x, ~pT~p) Ff(e 4[p] ) lui x îi este interzis să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
Ff(x, pTq) Ff(e 5[p, q] ) lui x îi este interzis să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi
apoi q.
Similar actelor, reţinem un număr de cinci abţineri interzise generice. Detehnicizând intrepretarea în
limba naturală, avem de a face cu interdicţia de abţinere de la a ocroti, interdicţia abţinerii de la distrugere,
de la a face să apară dar şi cu interdicţia abţinerii de la conserva absenţa. Pentru al cincelea eveniment, avem
de a face cu interdicţia de abţinere de la provocarea unei transformări.
Am aplicat operatorul deontic al interdicţiei la ambii operatori acţionali, a face şi a se abţine. S-a
oservat că autoritatea deontică formulează interdicţii acţiunilor opuse. Uneori este interzis actul,
alteori este interzisă abţinerea. Avem în vedere că că atât actul cât şi abţinerea sunt cazuri particulare de
acţiune. De aceea concluzionăm că interdicţiile autorităţii deontice în sensul cel mai general vizează
acţiunea umană în general, nu doar actele.
Aşadar, există cinci interdicţii privind actele şi alte cinci interdicţii aplicate abţinerilor. De aici
urmează că avem zece interdicţii generice ale acţiunii umane.
13.3. Echivalenţe între operatorii deontici
Am precizat în secţiunile anterioare că ceea ce reglementează autoritatea deontică este acţiunea

umană, adică acte şi abţineri. Cu toate acestea, din motive de comoditate a scrierii cât de comoditatea
urmăririi secvenţelor de semne, alegem o scriere prescurtată. În loc de a specifica actesau abţineri obligatorii
vom adăuga doar variabile propoziţionale. Obţinem astfel expresii de forma: Op, Fp, Pp.
Ne propunem să construim o submulţime de raţionamente deontice, posibile în limitele următoarelor şiruri de echivalenţe.
1 2 3
A Op ≡ F∽p ≡ ∽P∽p
B O∽p ≡ Fp ≡ ∽Pp
C ∽Op ≡ ∽F∽p ≡ P∽p
D ∽O∽p ≡ ∽Fp ≡ Pp
Logicianul finlandez ne oferă o parte din aceste echivalenţe. Şi oferă posibilitatea construirii celorlalte prin jocuri ale negaţiei alternând între operatorul deontic şi
formula care urmează. Pentru aceasta atribuim, în mod convenţional, fiecăreia dintre ele câte un număr pentru orizontală şi o literă pentru verticală. Astfel în poziţia A1 se află
expresia p este obligatoriu, simbolizată Op. În poziţia D3 se află propoziţia p este permis, simbolizată prin Pp.

LJ 14. Raţionamente cu operatori deontici
LJ 14. Raţionamente cu operatori deontici
Din tema anterioară reţinem următoarele grile:
Acte obligatorii
Od(x, pTp) Od(e )

1[p] x este obligat să facă astfel încât p să se menţină prezent.
Od(x, pT~p) Od(e )
2[p] , x este obligat să facă astfel încât p să dispară.
Od(x, ~pTp) Od(e )
3[p] x este obligat să facă astfel încât p să apară.
Od(x, ~pT~p) Od(e )
4[p] x este obligat să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
Od(x, pTq) Od(e )
5[p, q] x este obligat să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi apoi q.

Abţineri obligatorii
Of(x, pTp) Of(e 1[p] ) x este obligat să facă astfel încât p să se menţină prezent.
Of(x, pT~p) Of(e 2[p] , ) x este obligat să facă astfel încât p să dispară.
Of(x, ~pTp) Of(e 3[p] ) x este obligat să facă astfel încât p să apară.
Of(x, ~pT~p) Of(e 4[p] ) x este obligat să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
Of(x, pTq) Of(e 5[p, q] ) x este obligat să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi apoi q.

Acte interzise
F(x, pTp) Fd(e )

1[p] lui x îi este interzis să facă astfel încât p să se menţină prezent.
Fd(x, pT~p) Fd(e )
2[p] , lui x îi este interzis să facă astfel încât p să dispară.
Fd(x, ~pTp) Fd(e )
3[p] lui x îi este interzis să facă astfel încât p să apară.
Fd(x, ~pT~p) Fd(e )
4[p] lui x îi este interzis să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
Fd(x, pTq) Fd(e )
5[p, q] lui x îi este interzis să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi
apoi q.

Abţineri interzise
Ff(x, pTp) Ff(e

lui x îi este interzis să facă astfel încât p să se menţină prezent.
1[p] )
Ff(x, pT~p) Ff(e
lui x îi este interzis să facă astfel încât p să dispară.
2[p] , )
Ff(x, ~pTp) ) Ff(e
lui x îi este interzis să facă astfel încât p să apară.
3[p]
Ff(x, ~pT~p) ) Ff(e

lui x îi este interzis să facă astfel încât p să fie menţinut absent.
4[p]
Ff(x, pTq) ) Ff(e

lui x îi este interzis să facă astfel încât să se întâmple p întâi şi
5[p, q]
apoi q.
În continuare, din motive de uşurare a lecturii, folosim o scriere prescurtată pentru expresia
acţională de după operatorul deontic. Astfel, înlocuim aceasta expresie cu una de logică propoziţională, p, q.
14.2. Echivalenţe între operatorii deontici
În raport cu cele spuse anterior, reţinem expresii de forma: Op, Fp, Pp.
Ceea ce înseamnă că Op este o prescurtare a expresiei Od(x, e) sau Of(x, e) la nivel simbolic. Iar la nivelul limbii naturale, p este obligatoriu este o prescurtare
pentru x este obligat să producă evenimentul e sau pentru x este obligat să se abţină de la face să se producă evenimentul e . Aşadar Op, respectiv p este
obligatoriu înseamnă în mod ambiguu obligativitatea unui act sau a unei abţineri.
Mai departe, e este o prescurtare pentru pTp sau pentru pT~p sau pentru ~pTp sau pentru ~pT~p sau chiar pentru pTq. Ori toate acestea alternativ ar putea lua locul lui e
în Od(x, e) sau în Of(x, e). Ceea ce înseamnă că Op stă ca o prescurtare pentru cinci obligaţii privind actele, ca şi pentru alte cinci obligaţii privind interdicţiile. În sinteză, Op este
prescurtare pentru toate cele zece obligaţii.
Ne propunem să construim o submulţime de raţionamente deontice, posibile în limitele următoarelor şiruri de echivalenţe aşa cum reise ele din scrierile lui von Wright şi
ale discipolilor săi dintre care unii români.
1 2 3
B O∽p ≡ Fp ≡ ∽Pp
C ∽Op ≡ ∽F∽p ≡ P∽p
D ∽O∽p ≡ ∽Fp ≡ Pp
14.2.1. Linia A. Forma verticală
Selectăm linia A cu cele trei coloane 1, 2 şi 3, mai exact poziţia A1 unde avem propoziţia p este obligatoriu, Op, A2 unde avem non-p este interzis, F∽p şi A3 unde
avem nu este permis, ∽P∽p. Obţinem astfel o mulţime compusă din trei elemente care sunt expresii deontice atomare.
1 2 3
Construim un produs cartezian între această mulţime şi ea însăşi. Produsul cartezian ar conţine şi perechea repetitivă, pe care nu o luăm în consideraţie. Este vorba despre
screirea verticală a unor inferenţe. Ca urmare, reţinem doar o parte a acestui produs cartezian.

{Op, F∽p, ∽P∽p} × {Op, F∽p, ∽P∽p} =
{Op, F∽p}, {Op, ∽P∽p}, {F∽p, Op}, {F∽p, ∽P∽p}, {∽P∽p, Op}, {∽P∽p, F∽p}
În cadrul ficărei perechi se poate stabili o relaţie inferenţională. Întrucât porninm de la echivalenţe, inferenţele pot avea loc în ambele sensuri. De accea, în prima coloană
avem premisa Op şi concluzia F∽p, iar în a treia coloană inferenţa este inversată.
1 2 3 4 5 6
Op Op F∽p F∽p ∽P∽p ∽P∽p

F∽p ∽P∽p Op ∽P∽p Op F∽p
14.2.2. Linia A. Forma orizontală

O a doua formă în care putem scrie aceleaşi inferenţe este forma lineară sau orizontală. În cadrul acesteia, inferenţele iau forma unor condiţionali, exprimaţi prin implicaţii.
Se presupune că acestea, sunt teoreme într-un sistem axiomatic. Ca urmare sunt tautologii. Cu alte cuvinte nu sunt simple imlicaţii material ci implicaţii logice. Pentru forma liniară de
mai jos, păstrăm numerotarea raţionamentelor din forma verticală.
(1) Op ⊃ F∽p
Dacă p este obligatoriu atunci este interzis opusul acestuia.
(2) Op ⊃ ∽P∽p
Dacă p este obligatoriu atunci nu este permis opusul acestuia.
(3) F∽p ⊃ Op
Dacă este interzis opusul lui p atunci este obligatoriu p.
(4) F∽p ⊃ ∽P∽p
Dacă este interzis opusul lui p atunci nu este permis opusul acestuia.
(5) ∽P∽p ⊃ Op
Dacă nu este permis non-p atunci este obligatoriu p.
(6) ∽P∽p ⊃ F∽p
Dacă nu este permis non-p atunci este interzis non-p.
Toate inferenţele arătate sunt inferenţe prime, elementare. Pornind de la acestea urmează să construim inferenţe derivate, cu un pas mai complexe. Acestea sunt derivate prin
introducerea disjuncţiei în premisă, respectiv în antecedent şi prin introducera conjuncţiei în concluzie respectiv în consecvent.
14.2.3. Inferenţe derivate prin introducerea conjuncţiei în concluzie
14.2.3.1. Forma verticală

Pe baza aceloraşi inferenţe anterioare, introducem şi un al doilea tip de inferenţe. În paranteza numerotării fiecărei coloane sunt indicate coloanele din sinteza cărora
provine. Astfel, coloana 1 provine prin sinteza coloanelor 1 şi 2. La rândul său 2 provine din coloanele 3 şi 4. Întrucât au aceeaşi premisă dar diferă concluzia le reunim în aceeaşi
inferenţă.
1 (1, 2) 2 (3, 4) 3 (5, 6)
Op F∽p ∽P∽p
F∽p & ∽P∽p Op & ∽P∽p Op & F∽p
14.2.3.2. Forma orizontală
Reluăm forma de scriere verticală în forma orizontală. Obţinem ca atare unrmătorii ocndiţionali.
(1) Op ⊃ (F∽p & ∽P∽p), (1, 2)
Dacă p este obligatoriu atunci este interzis opusul acestuia şi nu este permis opusul acestuia.
(2) F∽p ⊃ (Op & ∽P∽p), (3, 4)

Dacă este interzis opusul lui p atunci este obligatoriu p şi nu este permis opusul acestuia.
(3) ∽P∽p ⊃ (Op & F∽p), (5, 6)
Dacă nu este permis non-p atunci este obligatoriu p şi interzis opusul acestuia.
14.2.4. Inferenţe derivate prin introducerea disjuncţiei în premisă
14.2.4.1. Forma verticală
Regrupând altfel cele şase inferenţe elementare, putem arăta că au două câte două aceeaşi concluzie. Ceea ce înseamnă că putem deriva inferenţe prin introducerea
disjuncţiei în premisă. Şi în acest caz numerotarea coloanelor menţionează perechile de coloane din care provine o astfel de inferenţă compusă. Astfel, coloana 1 din prezentul tabel
provine din coloanele 1 şi 6 ale tabelului cu şase coloane conţinţând inferenţe elemenetare.

1 (1, 6) 2 (3, 4) 3 (5, 6)
Op v ∽P∽p Op v F∽p F∽p v ∽P∽p

F∽p ∽P∽p Op
14.2.4.2. Forma orizontală
Rescriem în forma orizontală raţionamentele de mai sus.
(1) (Op v ∽P∽p) ⊃ F∽p, (1, 6)
Dacă p este obligatoriu sau nu este permis opusul acestuia atunci este interzis acest opus.
(2) (Op v F∽p) ⊃ ∽P∽p, (3, 4)
Dacă p este obligatoriu sau este interzis opusul acestuia atunci nu este permis acest opus.
(3) (F∽p v ∽P∽p) ⊃ Op, (5, 6)
Dacă este interzis opusul lui p sau nu este permis atunci este obligatoriu p.

Logica An Doi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Logica An Doi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile



Tema 1_Problema fundamentală a logicii juridice

Problema fundamentală a Logicii este problema deciziei.

Aşadar în ce poate consta specificul problemei deciziei în cazul logicii?

Aceasta ar echivala cu a nu supradetermina [1] decizional unul şi acelaşi raţionament.

RV reunit cu R∼V este echivalent cu R

Aceasta ar echivala cu a nu subdetermina [2] decizional unul şi acelaşi raţionament.

1.1. Metodă. Etimologia termenului

conxte precum: stradă centrală, şosea asfaltată[10] sau drum drum către[11].

a) succesiunea componentelor lor este standard: întâi premisele şi apoi concluzia;

1.2.2. Aplicarea paşilor prealabili

Există fizicieni. Newton este fizician.

Există fizicieni. În fond, Newton este fizician..

Există fizicieni, deoarece Newton este fizician.

Newton este fizician.

1.2.2.2. Pasul cantitativ. Completarea

Newton este fizician.

Forma completă a raţionamentului este:

P2. Newton este fizician.

1.2.2.4. Convenţii de notare şi simbolizarea

1.2.3. Aplicarea unei metode

P1 spune că cei doi termeni a şi f(b) se referă la acelaşi obiect.

Tema 2. Limbajul.Caracterizare.Tipuri de limbaj

∀ℓ(L(ℓ) ⊃ ∃S(S = {s1, …, sn} & ℓ= {s1, …, sn}))

Antecedentul condiţionalului de mai sus este imposibil de realizat.

Încercăm să imaginăm contradictoriul unei astfel de situații

∼∀ℓ(L(ℓ) ⊃ ∃S(S = {s1, …, sn} & ℓ= {s1, …, sn}))

∃ℓ∀S (S = {s1, …, sn}) ⊃ ℓ ≠ {s1, …, sn}))), A ⊃ B ≡ ∼A v B

Substratul material al semnului

pentru limbajul scris este litera, respectiv ansamblul de litere [12];

Dacă ℓ este limbaj Braille atunci el este perceptibil tactil.

Dacă ℓ este limbaj vorbit atunci el este perceptibil auditiv.

este emis de o persoană umană [17];

Sensul sau înţelesul semnului

-un termen oarecare t;

-o mulţime de obiecte O, în care O = {o1, …on};

den(t, c) = oi;

-o mulţime de sensuri S, în care S = {s1, …sm};

-un anumit termen are ca sens la un moment dat sensul si :

sensul lui t este s întâi şi apoi sensul lui t este diferit de s.

sen(t, ci) = s T sen(t, ci) ≠ s ⊃ den(t, ci) = o T den(t, cj) ≠ o

p & qT r & s ≡ pTr & qTs

p întâi şi apoi r şi q întâi şi apoi s

qTs & pTr

p şi q întâi şi apoi r şi s ddacă p întâi şi apoi r şi q întâi şi apoi s

p & qT r & s ≡ pTr & qTs

În corpusul acesteia înlocuim:

q cu den(t, c1) = o1;

sen(t, c1) = s1 T sen(t, c2) = s2 & den(t, c1) = o1 T den(t, c2) = o2

Interpretăm în limba naturală această axiomă:

sensul lui t în c1 este acelaşi cu s1 şi denotatul lui t în c1 este acelaşi cu o1

Denotatul lui t prin sensul s este obiectul s.

Denotatul termenului t în momentul temporal 1 prin sensul s este obiectul o.

Denotatul termenului t în momentul temporal 2 prin sensul s este obiectul o.

Sensul s1 diferă de sensul s2.

Regulile de semnificaţie se dau în dicţionarele limbilor naţionale [24].

Oricine percepe semnul.

Unii percep semnul.

Individul a percepe semnul şi toţi ceilalţi nu îl percep.

Tema 3. Funcţiile limbajului

3.1. Enumerarea funcţiilor

funcţia informativă prin care se descrie şi/sau se explică ceva;

funcţia de a sugera o direcţionare a gândirii;