AMINTIRI DIN COPILARIE - de Ion Creanga - comentariu

"Opera lui Ion Creanga este epopeea poporului roman. Creanga este
Homer al nostru." Garabet Ibraileanu
Ion Creanga este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in cercul
literar al Junimii, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. E un scriitor realist, unul
dintre cei mai cunoscuti si mai iubiti, un foarte tajentat povestitor. El a reusit sa fidice
proza romaneasca din secolul trecut pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba
literara in poezie, valorificand vorbirea omului simplu si ridicand-o la un nivel neegalat
nici pana astazi "In Creanga traiesc credintele, eresurile, datinile,, obiceiurile, limba,
poezia, morala, filosofia poporului., - scria G. Ibraileanu. Creanga este un reprezentant
perfect al sufletului romanesc intre popoare; al sufletului moldovenesc intre romani; al
sufletului taranesc intre moldoveni; al sut fletului omului de la munte intre taranii
moldoveni".
Opera lui literara este alcatuita din povesti (Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi,
Punguta cu doi bani, Daniia Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Harap Alb, Fata
babei si fata mosneagului), povestiri (Acul si barosul, Inul si camesa, Mos Nechifor
Cotcariul) si din cartea, constituita ca un roman ce urmareste formarea unui personaj,
Amintiri din copilarie.
Geneza operei. Humulesteanul ii povesteste bunului sau prieten, Minai Eminescu, in
iarna anului 1876-1877, in bojdeuca sa de la Ticau, episoade savuroase din amintirile sale
din copilarie. Creanga nu are de spus despre varsta fericita a omului mai mult decat
altii, insa, "chiotul lui este... mai plin, sonor ca o voce minunata, distinsa intr-o gloata"
si se rezuma la: "Si, Doamne, frumos era pe atunci!". Impresiona t, Minai Eminescu il
indeamna sa astearna totul pe hartie. Asa se face ca, incepand de prin 1880, invatatorul
din Ticau, care era tot mai bolnav, incepe sa scrie primele pagini din cea mai importanta
opera a sa, stapanit de un sentiment de profunda melancolie, dar si de placerea de a se
cufunda in impresiile luminoase si tainice din varsta tot mai indepartata.
Amintiri din copilarie este o opera compusa din patru parti, care apare in cea mai
prestigioasa revista a timpului Convorbiri literare, intre anii 1881-1882, exceptie facand
partea a IV-a, scrisa in 1888, si aparuta postum, in 1892. Publicarea in volum a
Amintirilor s-a facut la Iasi, in anul 1892.
Cartea cuprinde o imagine luminoasa a vietii satului, a obiceiurilor si a traditiilor
poporului, avand in centru intamplarile si peripetiile lui Nica a lui Stefqn a Petrii, de cand
"a facut ochi" si pana cand ajunge la Iasi, scos cu gre,u din lumea satului, "ca ursul din
barlog".
Eroul central apare, asadar, infatisat de autor, din copilarie pana in pragul adolescentei
intr-un prim plan, sunt zugravite procesul de formare a lui Nica si evolutia lui spirituala,
strans legate de mediile pe care le strabate. Cel
c

de-al doilea plan reconstituie, universul vietii taraneti, atmosfera patriarhala a satului, cu
institutiile sale: familia, "Scoala, biserica, armata.
Ca iri povestirile lui Mafk Twain, cu care prozatorul roman are cateva puncte comune, in
acest "prim romai al copilariei taranesti din literatura noastra" sunt evocate ispravile unui
copil de 13-14 ani, petrecute de mull si devenite frumoase prin ceata amintirii. Farmecul
cartii se . afla, intre altelo, in totala dezinvoltura cu care omul nutur isi povesteste propria
copilaria, identfficandu-se, pana Ia un punct, cu mentalitatea varstei respective, dar
privind-o cu nemarginita simpatie si umor. intamplarile sunt reprezentate scenic, iar
autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca povestitorul isi
"joaca" rolul de. copil si ne invita, cu bonomie, sa gustarii farmecul varstei de aur a
omului dintotdeauna si de pretutindeni.
Amintirile din copilarie sunt impartite in patru capitole distincte, cu povestiri ce pot fi
privite si ca independente, datorita unitatii si rotunjimii lor perfecte. Asta inseamna ca
diferitele episoade ale cartii decurg unele lin altele, scriitorul povestind la persoana I si
dintr-o perspetiva subiectiva intamplarile de care-si aduce aminte.

Partea intai incepe cu evocarea plina de duiosie a satului natal, a primei scoli pe la care a
trecut - chilioara de sub zidul bisericii - ridicata prin stradania parintelui Ioan, cu
descrierea primilor dascali (badita Vasile "un haltei frumos si voinic", care sfatuia pe
oameni sa-si dea copiii la invatatura), a metodelor primitive de educatie ("calul Balan",
"Sfantul Nicolai", procitania de sambata); sunt evocate, de asemenea, o serie de
nazdravanii copilaresti, ca, de pilda, prinderea mustelor cu ceasloavele unse. Tot in
aceaita parte facem cunostinta cu primii colegi ai lui Nica: cu monitorul clasei, cel
"inaintat la invatatura pana la genunchiul broastei" - Nica a lui Costache: cu Toader a Ca-
tincai, "alt hojmalau", sau cu Dumitru, fratele mai mic al mamei sale. Asistam
la numeroasele discutii purtate intre parintii lui Creanga, cu privire la invatatura copilului
lor mai mare; facem cunostinta cu David Creanga, bunicul dinspre mama al
povestitorului, care-1 sfatuieste, cii intelepciune, pe Stefan a Petrei: "Nu-i rau, mai
Stefane, sa slie si baietul tau oleaca de carte; nu numaidecat pentru popie, cum chiteste
Smaranda... Dar cartea iti aduce si oarecare mangaiere... Din carti culegi si multa
intelepciune; si la drept vorbind, nu esti numai asa o vaca de muls pentru fiecare".
Capitolul se incheie cu descrierea scolii din Brostenij imbolnavirea de raie, de la caprele
Irinucai. si pravalirea bolovanului de pe coasta, care darama bordeiul "babei" si omoara
doua capre.
Partea a doua se deschide cu reluarea descrierii satului natal, facuta cu multa duiosie,
in special cand infatiseaza casa parinteasca: "Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma
gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, (...), parca-mi salta si
acum inima de bucurie" - marturiseste scriitorul. Capitolul e plin de lirism si ne
pregateste pentru a introduce in centrul amintirilor chipul scump al mamei, pe care
autorul, dupa trecerea vremii, o vede intr-o lumina deosebit de frumoasa.
Dupa ce marturiseste cu veneratie dragostea nesfarsita fata de mama, scriitorul dezvaluie
cu durere motjvele ce-1 fac sa se-ntoarca spre trecut: "Hai mai bine despre copilarie sa
povestim, caci ea singura este vesela si. nevinovata". Sau: "Asa eram eu la varsta cea
fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand e lumea asta si pamantul, macar sa zica
cine ce-a zice,"
Autorul trece apoi la povestirea succesiva a unor intamplari hazlii: nebuniile si jocurile
din casa parinteasca, obiceiurile de Anul Nou, mersul cu plugusorul, furatul cireselor din
gradina matusii Marioara, incercarea de a vinde pupaza din tei, la scaldat, smantanitul
oalelor, cearta cu mos Chiorpec, ciubotariul...
Capitolul se incheie cu o amara autocaracterizare: "la, am fost si eu, in lumea asta, un bot
cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de
ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut Dar si
sarac ca anul acesta, ca anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost".

Partea a treia ne poarta pe urmele- scolilor pe la care a mai invatat Creanga: scoala din
Targu-Neamt,-"fabrica de preoti din Falticeni", prilej de a prezenta alte metode primitive
de invatatura, dar si desele petreceri de la gazda humulestenilor, Pavei ciubotariul

Partea a patra si ultima este mai scurta decat celelalte si Creanga evoca aici despartirea
de satul sau drag, de Humulestii anului 1855, cand e obligat, dupa staruintele mamei sale,
sa plece la seminarul de la Socola, de unde avea sa iasa preot. Ca si in partea intai, revine
imaginea locurilor natale, a oamenilor, a flacailor si a fetelor din sat, de care trebuie sa se
desparta, asa cum va trebui sa o faca, pentru totdeauna, de copilaria sa fericita.

Din cartea lui Creanga se desprinde o puternica dragoste fata de popor, de viata si de
obiceiurile satului moldovean. Amintiri din copilarie ramane, sub acest aspect, o vasta
monografie a satului de munte din Moldova.
Ion Creanga manuieste cu pricepere monologul si dialogul, intamplarile sunt inscenate
parca, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca
autorul regizeaza scenele sau participa la "jucarea" lor.
Fragmentul din manual apartine partii a patra si se refera la plecarea din Humulesti a lui
Nica, impreuna cu Zaharia lui Gatlan, la Socola, in caruta lui Mos Luca, trasa de "doi cai
ca niste zmei".
Prima unitate compozitionala cuprinde o imagine luminoasa a satului moldovean de
munte. El este evocat (in primele trei parti) cu nostalgie si duiosie.
Avea dreptate Nica sa nu plece din Humulesti, "cum nu se da scos ursul din barlog,
taranul de la munte stramutat la camp si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale"...
pentru ca satul natal constituie un spatiu ideal pentru o copilarie ideala. Nica a lui Stefan
a Petrii nu mai este copilul care fura cirese sau prinde pupaza pe oua, ci este acum un
"holtei, din pacate". in acest caz imaginea satului natal apare ca loc al primelor iubiri:
"paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot inainte, sara pe luna, cu tovarasii mei la claci in
Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii. Si dupa ce jucam cat jucam,
furam cate-un sarutat de la cele copile sprintare"...
Nu exista ceva apropiat sufletului sau care sa nu aiba legatura cu Humulestii (cuvantul
acesta apare ca o formula magica), iar aceasta iegatura cu satul natal este muli mai
stransa. Comunitatea humulesteana este vazuta prin ceea ce impresioneaza sufletul sau de
flacau: hore, petreceri pline de veselie", toate avand ca fundai cantecul siv dor ce se
revarsa din strunele viorii lui Minai seriptarop, in "puterea noptii".
Staruinta mamei de a-1 trimite pe Nica la Socola izvoraste din dorinta ei de a-si vedea
copilul invatat: "mereu imi spunea mama ca pentru folosul mieu este aceasta";
desprinderea de sat devine pentru tanarul adolescent, o adevarata drama. Marturisirile lui
sunt pline de afectivitate, capabile sa-i puna in evidenta dragostea pentru intregul univers
in care s-a format - peisajul, oamenii si obiceiurile acestora:
"Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care
se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau tata si
mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie (...)! Asemenea,
dragi-mi erau sezatorile, clacile, horile si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu
cea mai mare insufletire!..." spune scriitorul.
Observam, in pasajele citate ca, la. realizarea viziunii nostalgice, contribuie enumerarea
(construita in cadrul repetitiei). Exclamatia retorica delimiteaza" treptele narative si este
sustinuta de o formulare cu un potentat caracter imperativ.
Evocarea nostalgica a peisajului nu se rezuma ta Ozana in care se oglindeste Cetatea
Neamtului "cu mahnire". Printr-un cumul de complemente directe, insotite de atributele
lor, Ion Creanga completeaza peisajul Humulestiului:... "cutreieram dumbravile si luncile
umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile si mandrele
dealuri",,. Natura nu ocupa un loc important in opera lui Ion Creanga, nu este un obiect
de contemplat, Ea este insasi viata taranului si, de cele mai multe ori, apare insotita de
scene de munca. Descrierea se opreste la suprafata si degene-reaza in enumerare. Tehnica
la care apeleaza povestitorul este cea a inventarierii. Sobrietatea dictata de o asemenea
tehnica este in deplina concordanta cu tonul nostalgic al evocarii.
in concordanta cu starea de spirit a celui sortit i n -strainarii. se afla si cantecul
scripcarului din Humulesti. pe care autorul lui Harap Alb il insereaza naratiunii: "Frunza
verde de cicoare, Asta noapte pe racoare. Canta o privighetoare. Si canta cu glas duios,
De picau frunzele jos, Si canta cu glas subtire

Pentru-a noastra despartire; Si ofta si ciripea, Inima de t-o rupea!"

Durerea celui despartit de iubita este impartasita de mediul natural... ("picau frunzele
jos") si, de asemeni, ("Si ofta si ciripea,/ Inima de t-o rupea").
Argumentele invocate intr-o doara de Nica, pentru a sprijini "pardalnica de inima", care
nu-1 lasa sa-siparaseasca "satul, cu tot farmecul frumusetilor lui..." infatisate in cea de-a
doua unitate compozitionala - nu sunt luate in seama de Smaranda lui David Creanga din
Pipirig ("Si doar ma si sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma
bolnavesc de dorul ei... si sa mor printre streini", il auzim „spunand, pritre oftaturi, pe
Nica.). Mama este "ahotnica" si-si "chihaie" si sotul sa-si dea copilul la scoala. Ca sa fie
mai convingatoare, ea apeleaza la elemente ale paremiologiei populare. Modul de
expunere este acum dialogul: ,
" - Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava!"
- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plangand cu
zece randuri, de lacrimi. Mai traiesc ei oamenii si fara popie.
- Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunse mama cu nepasare! la mine nu se trec
acestea... Pare-mi-se ca stii tu moarea mea. Sa nu ma faci, ia acuSi, sa ieu culeserul din
ocnita si sa te dezmierd cat esti de mare."
Tatal lui Nica zice si el "posomorat": "Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca
doar nu-i de capul sau". El se lupta cu gandul cum "sa-i poarte de cheltuiala"; caci "banii
nu se culeg de la trunchi, ca surcelele"; spera ca prin invatatura fiul cel mare va deveni
sprijin pentru "istia-. lalti" copii (sase).
Eroul se obisnuieste, in .cele din urma, cu gandul plecarii.. Acceptarea este exprimata tot
prin intermediul unei exclamatii: "Vazand eu ca nu-i chip de stat impotriva parintilor,
incepui a ma gandi la pornire, zicand in sine-mi cu amaraciune: «Ce nacaz pe capul
mieu!»... prea mult mi se cere!"
Pline de sarcasm sunt aluziile la cei ce imbracau rasa monahala. Nica se gandeste ca ar fi
mai bine sa se duca la calugarie, "in Neamt, calugar la Secu". intre preoti si
calugari nu exista mari deosebiri: "Preutii nostri din sat -se gandeste el - n-au mai
trepadat pe la Socola si, mila sfantului! nu-i incape cureatia de pantecosi ce sunt". Dar
nici calugarilor, o "adunatura de zamparagii duglisi, din toata lumea, cuibariti prin
manastiri", nu le merge rau... "Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu, - spune povestitorul -
peste cativa ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc si sa strang un stiubei de galbeni, ca
parintele Chirilas de la jugarit din Vanatorii Neamtului. S-apoi atunci... pune-ti, cuvioase
Ilarie, plosca cu rachiu la sold, icrisoare moi cat se poate de multe si altceva de gustare fn
buzunarile dulamei, pistoalele in brau, pe sub rasa, comanacul pe-o ureche si, cu sabia
Duhului in mana si pletele in vant, ia-o la papuc, peste «Piciorul Rau», spre «Cararea
Afurisita» dintre Secu si Agapia din deal". Cu deosebita subtilitate este vazuta, in final,
moralitatea calu-garilor de la Secu si a calugaritelor de la Agapia din deal.
Punctul culminant al naratiunii este cel al plecarii de-acasa, plecare insotita de durerea
despartirii de sat: "Si, scurta vorba, ne adunam, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, in
ograda la mos Luca, sarutam noi mana parintilor, luandu-ne ramas bun cu ochii inecati in
lacrimi, si, dupa ce ne suim in caruta, suparati si plansi, ca vai de noi, Luca Mosneagu,
harabagiul nostru, da biciu cailor,"
Observam ca fraza este ampla, cadentata, cu parti simetrice care ii confera sonoritate.
Actiunea este adusa in prim plan de abundenta verbelor la prezent. Ceea ce caracterizeaza
fraza, in fragmentul analizat, este folosirea frecventa a propozitiei temporale inaintea
regentei, cu accentul pe propozitia regenta, principala: "...cand eram hotarat a spune
mamei aceste, iaca si soarele rasare.,."; "Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de
carturarie.,."; "Cand auzeam noi pe mos Luca pomenind cu drag de casa . si cand vedeam
cum raman satele si locurile frumoase in urma..., supararea noastra crestea la culme" etc.
Ce-a de-a treia secventa narativa prezinta drumul spre Socola, care dezvaluie o
realitate de-acum un secol si jumatate, felul cum se realizau aceste calatorii din mediul
rural spre oras. in prima parte a calatoriei, descrisa prin verbe la imperfect ( cand mai
vedeam cum raman satele,,, supararea noastra crestea" (...) "pentru fiecare fantana..... ce
lasam in urma-ne scoteam cate-un suspin"), se consemneaza o intoarcere permanenta, cu
gandul, a celor care pleaca, la ceea ce lasa in urma, ca apoi despartirea sa fie definitiva,
baietii nemaiauzind si ne-maivazand nimic din acest. univers -atat de fermecat al
copilariei: "Apoi, din varful acestui codru (al Pascanilor), mai aruncam, nimernicii de
noi, cate-o cautatura jalnica spre muntii Neamtului: uriesii munti, cu varfurile ascunse
in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu repejune, sopotind tainic, in
mersul lor neincetat, si ducand, poate, cu sine multe-multe patimi si ahturi omenesti, sa le
inece in Dunarea mareata".

Dupa cum se poate constata, este foarte bine precizata imaginea peisajului natal, cu
elementele lui specifice, o imagine panoramica a peisajului de munte. Trairile eroilor
se contopesc cu miscarea naturii; contopirea este atat de stransa, incat avem sentimentul
integrarii lor in circuitul cosmic: "- Ei, ei! mai Zaharie, zic eu, coborandu-ne la vale
spre Pascani: de-acum muntii i-am pierdut din vedere si instrainarea noastra este hotarata
cine stie pentru cata vreme."
La Blagesti, peste Siret, unde au facut popas de noapte, pe drumeti "i-au cosit tantarii",
desi, "de cu seara si pana dupa miezul noptii", au stat "numai intr-o fumaraie de baligi ca
la carantina". Cu acest prilej, autorul face o ferma antiteza intre conditia omului de la
munte - categorie careia ii apartin atat Luca mosneagu, cat si Creanga insusi - si aceea a
celor ce traiesc la ses: "Cum treci Siretul, apa-i rea si lemnele pe sponci; iar vara te
inadusi de caldura, si tantarii te chinuiesc amarnic. N-as trai la camp. Doamne fereste!
Halal pe la noi! Apeie-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata; lemne, de-ajuns;
vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai
voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe la camp, sarbezi la fata si zbarciti, de parca se
hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor".
Viziunea folclorica trece opera lui Ion Creanga din zona realizarilor obiective in fabulos,
fortand soarta prin solutii imaginare sau acceptand-o vesel si optimist, facand haz de
necaz. O sursa a rasului in fragmentul analizat o constituie chiar prezenta autorului in
desfasurarea naratiunii, jucand propriul rol. Rasul face sa treaca, neobservata duiosia
generata de reflectiile privind destinul sau. referitoare la mama sau la satul natal. Este un
ras egal, un ras sprijinit pe episoade intregi, ca la Homer
De aceea, la Ion Creanga, bucuria povestirii este, nu o data, covarsita de ispita taifasului.
Trecerea de la naratiune la dialog se realizeaza in mod firesc, uneori fara nici un
"protocol" scriitoricesc. Descoperim la personajele Amintirilor (poate nu in aceeasi
masura ca in Povesti) o verva, o exuberanta verbala nemaipomenita, din care se
alcatuiesc farmecul si savoarea fara pereche a dialogului. in replici strabate tumultul vietii
afective a eroilor. Suspensiile, exclamatiile, imprecatiile, interjectiile, particulele demon-
strative, amenintarile si "zicerile" impanzesc textul, conferindu-i o vibratie puternica si
neintrerupta...
In fragmentul analizat, Nica dialogheaza cu mama, cu Zaharia lui Gatlan, cu mos Luca.
Vom observa mai intai ca dialogul zvacneste tot timpul datorita imprecatiilor (figura de
stil care cuprinde un blestem), in a caror alcatuire lingvistica recunoastem lesne suculenta
vorbirii populare.
Resemnat cu soarta ce le-a fost harazita, Zaharia lui Gatlan zice cu intelepciune: "Fire-ar
afurisit sa fie cine a mai desfiintat si catihetiile cele, tocmai acum in vremea noastra!...
Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie: parca are omul zece vieti! Tot
umbland noi din scoala in scoala, mai mult, ia, asa, «de frunza frasinelului», maine,
poimaine avem sa ne trezim niste babalaci gubavi si oftigosi - numai buni de faciit popi,
iesiti din Socola."
Rasul lui Creanga este unul sanatos, de origine populara. Si trebuie precizat ca in
Amintiri sunt prezente principalele categorii ale umorului, atat cel de situatie (izvorat din
fapte, intamplari) sau cel de caracter (provenit din felul de a fi al unor personaje), cat si
cel de limbaj - prezent mai ales in ultimele doua capitole (adolescentul manuieste mai
bine limba, nu-1 mai intereseaza, in primul rand, faptele, este capabil de ironie si
autoironie),
O intamplare hazlie este aceea in care povestitorul insista, cu mijloace diferite, asupra
precaritatii fizice a "zmeilor" lui Luca mosneagu:
"Rogu-te mana mai tare, mos Luca, zic eu, sa nu se mai uite satul ca la urs la noi!
Luca mosneagu, insa, mana cum stia el, caci smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-
afara si slabi si ogarjiti
ca niste mati de cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ma urneasca
mai degraba din casa".
Observam ca epitetele, relativ sinonime, suit trei: "vlaguiti", "slabi", "ogarjiti". Primul si
ultimul sunt insotite de determinante cu valoare de indici ai superlativului, realizati fie cu
ajutorul unei comparatii ("ca niste mati"), fie printr-o locutiune adverbiala ("din cale-
afara"). O aata constituit, siragul sinonimelor sporeste cu inca unul, caci termenul de
comparatie (mati) are si el un epitet, foarte expresiv, ("de cei lesinati"), asezat in relatie
de sinonimie metaforica fata de ceilalti trei ("vlaguiti", "slabi", "ogarjiti")
Spiritul "nastratinesc" (G. Calinescu) se manifesta, - la Ion Creanga, prin voluptatea
vorbirii aluzive si a ironiei sau prin "limbajul cotcaresc", termen inspirat de titlul uneia
din povestirile cele mai caracteristice - Mos ISichifor Cotcariul. Flacaii de pe "rohatca
Pacurari" (ulita* marginasa a Iasilor), pusi pe sotii pe seama lui mos Luca, haraba-giul, si
a jalnicului sau "echipaj", vadesc naravul vorbei impungarete: "un flacauan al dracului
ne-a luat in las cum se cade, zicand:
- Mosule, ie sama de tine bine telegarii ceia, sa nu ieie vant; ca lasul 4sta-i mare si,
Doamne fereste, sa nu faci vro primejdie!"...
Acestei anecdote, cu rolul de a inviora naratiunea, ii urmeaza comentariul scriitorului, ce
devine parte componenta a expunerii: "Atat i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe dansul
cate parastase si panaghii, toate i le-a radicai..."
G. Calinescu observase ca de fapt "Amintirile si Povestile sunt parti narate dintr-o
intocmire, dramatica cu un singur actor, monologica. Creanga vorbeste ca un povestitor,
ca un om care sta pe o lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou chiar in naratiunea
obiectiva". Asa se explica faptul ca autorul ne face sa-i simtim fiinta risipita printre
randurile intamplarilor relatate, prin schimbarea persoanei gramaticale. Rocada persoanei
I cu a Ii-a se explica prin aceea ca, privita din perspectiva maturitatii, propria copilarie ne
apare cufundata intr-un timp subiectiv enorm, care indreptateste dedublarea.
Procedeul autoadresarii (partea a IV-a) e specific artei lui Creanga si se aplica asupra
unor texte cu o structura stilistica mai complexa, de exemplu in pasajul: "Apoi lasa-ti,
baiete, satul, cu tot farmecul frumusetilor lui si pasa de te
du in loc strain si asa de departe, daca te lasa pardalnica de inima! Si doar ma si sileam
eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma si bolnavesc de dorul ei". Acum
Nica face haz de necaz.
Observam ca alterneaza aici atat formele verbale de persoana a Ii-a ("lasa-ti", "pasa", "te
du") cu cele de persoana I ("ma sileam eu", "pot sa ma bolnavesc") cat si sensurile
verbului "a lasa": "lasa-ti, baiete, satul" (paraseste-ti, baiete, satul); "daca te lasa
pardalnica de inima" (daca iti ingaduie). Se subliniaza astfel buna dispozitie a
povestitorului. Cand intra caruta lui mos Luca in Iasi, oamenii il tot iau peste picior. Nica
pune un tol peste el si peste Zaha-ria si i se adreseaza batranului cu ironie:
"- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa-i spui
ca duci niste drobi de sare de la Ocna, si las daca nu te-a crede fiecare!..."
Voiosia, expresie a optimismului poporului nostru, se mai realizeaza si prin alunecarea
povestirii de Ia lucruri serioase la gluma: "Vorba unei babe: «Sa dea Dumnezeu tot anul
sa fie sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta.»". Si inca un
exemplu: "Caci nu va para saga: de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la
Neamt, nici mai mult, nici mai putin. Si mai bine sa ramai pe loc, Ioane, chiteam in
mintea mea cea proasta"... (observam autoadresarea).
Umorul se realizeaza si prin aluzii, proverbe, zi cat ori, expresii populare, imbinari
neasteptate de cuvinte, care, toate, dau masura inepuizabilei inventivitati verbale si
frazeologice a lui .Creanga.
"Trebuie sa observam ca vitalitatea eroilor, patosul si elanul cu care ei se daruiesc faptei
confera evenimentelor proportii hiperbolice. Cand se fugaresc sau se harjonesc, cand se
bat, cand plang si cand rad, cand le e foame si sete si frig, personajele cheltuiesc o mare
cantitate de energjie" (G. Tohaneanu).

In planul expresiei, consecinta va fi frecventa ideii de superlativ realizata printr-o gama

de procedee variate si originale. De exemplu, autorul spune: "Mos Luca era tulburat din
cale-afara"; " smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara": "mort-copt, trebui sa fac
pe-cheful mamei"; "Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit" unde avem de-a face
cu superlativul "insusirii" (nu al "actiunii").

Efecte comice obtine scriitorul prin imbinari neasteptate de cuvinte. Cand Nica si Zaharia
ajung in caruta lui mos Luca, "era dimineata inainte de taierea capulii Sfantului Ioan
Botezatorul... si fetele si flacaii... foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe
fete!", numai tinerii nostri eroi se duceau "surgun dracului pomana, ca mai bine n-oi
putea zice". Termenul "surgun" este varianta invechita pentru "surghiun", sinonim cu
neologismul exil; este un cuvant intrat in lexicul pasiv al limbii noastre (dar care
apartinea, cand era inca viu, si altor graiuri, nu numai celui moldovenesc); a fi deci in
surghiun si a fi trimis dracului pomana inseamna a te afla intr-o situatie limitS (foarte
dramatica).
Participarea afectiva a scriitorului la evenimentele pe care insusi le evoca, sugestia
prezentei sale vii in miezul faptelor si langa propriile sale personaje se realizeaza printr-
un cumul de procedee artistice. Angajarea sa afectiva la cele narate se face prin dativul
etic, in cadrul dialogului:
"Ei apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia? zise mos Luca, mergand pe
langa cai, plin de naduh".
Exceptionala capacitate a lui Creanga de a folosi limba vorbita pentru a exprima ganduri,
atitudini, stari sufletesti variate se exprima printr-o multitudine. de procedee: propozitii
exclamative si interogative, interjectii, proverbe si zicatori, locutiuni verbale.
Cand este luat peste picior de un "flacaoan al dracului", mos Luca zice: "I-au zi, mai!
Dac-ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am pornit asta-noapte, s-ar strange lioarba
acasa, n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei... Patruzecile mane-sa de golan!
Daca n-a stat oleaca, sa-1 invat eu de a mai lua alta data drumetii in ras!" .
Remarcam prezenta exclamatiei, procedeu stilistic des folosit in text, prin care autorul isi
exprima mirarea, cu multiplele si variatele ei nuante. In pasajul citat se exprima
indignarea cea mai puternica, mergand pana la invectiva ("patruzecile mane-sa de
golan!").
Intre procedeele de stil vobit, deseori apare la Creanga particula demonstrativa "iata", cu
variantele ei fonetice "iaca", ori de cate ori vorbitorul se arata surprins oarecum de ivirea
neasteptata a unei persoane sau a unui eveniment: "...si hai-hai, hai-hai, pana-n ziua,
iacata-ne in Targul Frumos". "Si ca-mai ba sa zicem nici carc", "dar vai de masul
nostru...", "iaca si soarele rasare", "Iaca de ce nu, dragalita Doamne: eram si eu acum
holtei, din pacate". Cand surprinderea este provocata de un lucru a carui existenta
povestitorul p percepe* mai intai cu urechea; locul lui "iaca" il ia sinonimul; "ia": "I-auzi,
mai! zice acum batranul."
Expresia "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" devine foarte plastica, avand
sensul; "n-ar mai critica" - si provoaca rasul; din relatarile anterioare am aflat ca
"telegarii" lui mos Luca erau niste "smartoage" de cai, "vlaguiti din cale-afara, si slabi, si
bgaiijiti ca niste mati din cei lesinati". De aceea baietii au mers intre Podu-Leloaie si Iasi
mai mult pe jos decat in caruta, caci "zmeii,., se muiese de tot".
Oralitatea stilului este sporita si de locutiunile verbale intalnite in text: cand Zaharia isi
indeamna tovarasii sa porneasca la drum, acelasi mos Luca ii raspunde: "- Ca bine zici,
dascale Zaharia! parca ti-a iesit un sfant din gura!" Expresia are inteles figurat de: "asa-i",
"bine-ai zis". Marea lor plasticitate serveste la sugerarea linei semnificatii oarecum
abstracte. Alte exemple: "A stricai orzul pe gaste", "s-a dus vestea ca de popa tuns" (ceva
ifesit din comun), sunt expresii care atesta marea originalitate a lui Creanga.
Repetitia, procedeu stilistic de asemehea caracteristic pentru vorbirea populara, apare
foarte des la Creanga. Se repeta interjectiile: "Ei, ei, mai Zaharie, zjic eu"; sau "Ei, apoi?!
Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia!".
Variate sunt aspectele repetarii verbului; ca exemplu:
"Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola!". Sa se remarce intreita repetare a epitetului -
nume predicativ -"drag", totdeauna inaintea verbului copulativ, purtand, de fiecare data,
accentul frazei, in urmatoarea situatie:
"Dragu-mi era satul nostru", "dragi-mi erau tata si mama", "dragi-mi erau sezatorile"; sau
"Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit, fara sa am cand ii spune de calugarie"; ori
"Si, dupa ce jucaum cat jucam",.,; sau "Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu", "Si cate si
mai cate nu canta..." Se repeta alte parti de vorbire: "suim incet incet codrul Pascanilor",
"se revarsa paraile... ducand in sine multe-multe patimi",
Bazandu-se pe limba populara. Creanga recurge extraordinar de des la proverbe si
zicatori, citate pe care tine sa le anunte ca atare, cu ajutorul formulei "vorba ceta" (cate-
odata "povestea ceea" sau "bine-a zis cine-a zis"). Spre a mari forta convingatoare a unei
constatari sau observatii personale si a-i acorda o valoare oarecare generala, vorbitorul
invoca autoritatea intregii colectivitati uraaie, care, fiind vesnica, "stie ce spune", deci nu
poate gresi.

Exemple: "Dar, vorba ceea: Ursul nu joaca de bunavoie", "Mort-copt, trebui sa fac pe
cheful mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag". Si: "Tot umbland noi doi din
scoala in scoala, ia, asa, de frunza frasinelului.."
Un alt procedeu stilistic bogat in efecte este intrebuintarea, cu sens augumentativ, a
diminutivelor. Contrastul dintre forma si continut explica valoarea expresiva neobisnuit
de mare a acestui procedeu, iar pe de alta parte, folosirea lui atunci cand vorbitorul este
ironic; de exemplu, mos Luca este "insuratel de-al doilea a carui tanara nevasta avusese
grija sa-1 trezeasca la timp". De observat contrastul de mare efect, in care ironia iese clar
la iveala, intre epitetul "Mosneagu" si diminutivul "insuratel", sau "n-ar mai dardai
degeaba asupra caisorilor mei" - in care nuanta ironica e foarte clara.

Roman al copilariei, Amintirile lui Ion Creanga zugravesc zburdalnicia si nevinovatia

acestei, varste, conturand un erou cu o personalitate pregnanta. Lumea rurala este privita
din interior, din perspectiva eroului narator aflat la varsta copilariei, iar uneori la
maturitatea reflectiei si a nostalgiei. Nica se autocaracterizeaza cateodata, dar modalitatea
principala de construire a personajului ramane rostogolirea formidabila de intamplari prin
care trece sau la care este martor. Autorul-povestilor interpreteaza evenimentele intr-un
monolog neobosit si incitant totodata (de aici caracterul liric - naratiunea lirica - din
Amintiri).

Opera urmareste, prin nararea faptelor si a intamplarilor, procesul de formare a lui Nica,
precum si evolutia lui spirituala in relatiile cu mediile sociale pe care le strabate.

Amintiri din copilarie este capodopera care-1 asaza pe autorul ei intre marii prozatori ai
lumii: Flaubert. Turgheniev, Dickens.

Evocarea copilariei se face din - perspectiva departata a maturitatii. Consecinta cea mai
izbitoare a acestei atitudini este calitatea stilului , vag nostalgic si de o mare caldura
sufleteasca, apartinand unei fiinte intelegatoare, inzestratacu un limbaj de o uluitoare
autenticitate si de o rara savoare lexicala.

Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul.
Rasul lui nu pedepseste, e semn al dragostei de oameni.