INSTITUTUL DIPLOMATIC ROMÂN

CAIETE
DIPLOMATICE

Anul II, 2014, Nr. 2

 Recenzii şi note de lectură

Lucian BOIA, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 120 pp.

Lucian Boia a publicat numeroase lucrări în cadrul cărora analizează teme precum
imaginarul şi mitologiile, privindu-le din unghiul istoriei mentalităţilor. Pe parcursul carierei
sale, a fost preocupat şi de lucrări de teoretizare a istoriei. În cadrul cărţii „Primul Război
Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” sunt sintetizate multe dintre ideile care
fuseseră deja prezentate de către autor în lucrările „Tragedia Germaniei 1914–1945” şi
„Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”. Volumul
despre Marele Război a apărut cu ocazia comemorării centenarului izbucnirii acestuia. Ceea
ce această carte aduce nou din punct de vedere al istoriografiei este încercarea de a reelabora
perspectiva istorică asupra Primului Război Mondial, prin abandonarea termenilor conflictuali
şi crearea unei naraţiuni istorice în cadrul căreia să fie reunite punctele de vedere ale ambelor
părţi.
După cum afirmă chiar autorul (pp. 5–6), problema centrală a acestui eseu este ca prin
analizarea unor teme importante din istoriografia Primului Război Mondial să fie construit un
discurs istoric unificator. Intenţia autorului este ca în cadrul acestui discurs să se regăsească în
egală măsură ambele părţi, în aşa fel încât să fie depăşită naraţiunea istorică al cărei scop era
acela de a justifica inevitabilitatea războiului şi dreptatea propriei cauze prin folosirea unor
termeni conflictuali.
Din punct de vedere al modului cum este structurată lucrarea, fiecare din cele şase
capitole abordează o temă specifică. Astfel, criteriul principal pe baza căruia sunt ordonate
capitolele este cel tematic, rolul lui fiind de a delimita fiecare problemă abordată, pentru ca
autorul să îşi poată contura în mod cât mai clar propria poziţie.
Lucian Boia propune o reelaborare istoriografică (p. 6) a discursului referitor la Primul
Război Mondial. El încearcă să ofere o schemă istorică explicativă în cadrul căreia introduce
problema cauzelor, cea a părţilor cărora le poate fi atribuită vinovăţia, cea a inevitabilităţii
deznodământului conflagraţiei, cea a atitudinii manifestate de România faţă de contextul
european, cea a tratatelor de pace şi cea a consecinţelor războiului.
În cadrul schemei istorice pe care Boia o construieşte, el argumentează împotriva
inevitabilităţii izbucnirii războiului, în favoarea responsabilităţii împărţite a ambelor tabere
pentru izbucnirea lui, împotriva inevitabilităţii înfrângerii Puterilor Centrale, în favoarea ideii
că România ar fi avut mai mult de câştigat din menţinerea neutralităţii, a ideii că tratatele de
pace de la sfârşitul Primului Război Mondial au conţinut germenii celei de-A Doua

202
 Recenzii şi note de lectură

Conflagraţii Mondiale şi a celei că Primul Război Mondial poate fi considerat punctul de

început al epocii contemporane.
O asemenea abordare problematizată este benefică, deoarece facilitează încercarea
lucrării de a reelabora discursul istoric referitor la Primul Război Mondial, prin delimitarea
clară a problemelor discutate, în aşa fel încât să fie schiţată o nouă schemă explicativă a
acestuia. Avem de-a face, în egală măsură, atât cu o sinteză a ideilor autorului referitoare la
temele atinse, cât şi un comentariu prin care se încearcă explorarea unui nou discurs
istoriografic privitor la Primul Război Mondial.
Singurul neajuns major al lucrării este acela că specificul unui eseu istoric nu este cel
mai potrivit pentru o temă atât de vastă. Autorul însuşi recunoaşte acest fapt atunci când îşi
defineşte cartea drept un comentariu, nu o istorie completă (p. 6).
Ar fi fost binevenită existenţa unei introduceri pentru explicarea unor concepte
metodologice, în aşa fel încât să nu fi fost necesară această iniţiere în decursul primului
capitol. În felul acesta, lucrarea ar fi fost mai uşor de citit pentru persoanele nespecializate în
domeniul istoriei, iar aspectele de metodologie ar fi putut fi explicate în mod mai aprofundat.
În al doilea rând, lucrarea nu se bazează pe un aparat critic suficient de bine dezvoltat, ci este
în mare măsură o expunere a ideilor autorului, care nu face apel la surse primare pe baza
cărora să poată fi verificată informaţia (în cazul unui eseu istoric, acest neajuns nu are o
importanţă capitală).
Am menţionat că un punct forte al lucrării este faptul că aceasta a fost structurată pe
baza principiului tematic şi ar fi fost util ca aceste teme să fi putut fi explorate mai detaliat –
ceea ce, din păcate, nu a fost posibil într-un eseu.
Un alt punct forte este faptul că, deşi se încadrează în eseistică, lucrarea reuşeşte să
propună un nou discurs istoriografic referitor la Primul Război Mondial, prin crearea unei noi
scheme explicative. Totuşi, demersul autorului rămâne oarecum doar la stadiul de schemă,
lăsând impresia că o abordare mai detaliată a subiectului ar putea urma într-o eventuală
lucrare viitoare.
În cadrul primului capitol, intitulat „Un dezastru care se putea evita”, autorul
construieşte o proprie ipoteză situându-se în opoziţie faţă de curentul istoriografic ce susţine
inevitabilitatea izbucnirii războiului. Pe parcursul capitolului întâi, Lucian Boia evocă
deceniile precedente izbucnirii războiului, apoi dezbaterea privitoare la inevitabilitatea
acestuia şi subliniază aspectele de metodologie şi de teorie a istoriei care l-au făcut să se
opună ideii că războiul nu putea fi evitat. Pentru a-şi justifica poziţia, autorul încearcă să dea o
nouă definiţie conceptului de cauzalitate, arătând că este greşit ca raporturile de cauzalitate să

203
 Recenzii şi note de lectură

fie înţelese de către un istoric în mod abstract (pg. 15). În opinia sa, gândirea istorică a cărei
interpretare favorizează inevitabilitatea Primului Război Mondial este eronată, din cauză că
face apel la o înţelegere prea rigidă a conceptului de cauzalitate. Boia utilizează conceptul de
interdependenţă între cauzele mari (structurale), cauzele mici (evenimentele cu potenţial de a
genera consecinţe mari) şi reprezentările pe care oamenii epocii şi le făceau faţă de
evenimente. Folosind ideea de interdependenţă, care are drept consecinţă logică faptul că un
eveniment istoric ar putea sau nu să aibă loc ori s-ar putea desfăşura în mod diferit, Boia
realizează un contrast cu gândirea care se foloseşte de ideea cauzelor structurale pentru a
argumenta inevitabilitatea războiului.
În capitolul II, intitulat „Vinovaţii”, autorul susţine ipoteza că răspunderea pentru
începerea războiului este împărţită, fiind imposibil să se determine în ce măsură este vinovat
un actor sau altul (p. 47). Desprinzându-se de interpretările care singularizează Germania şi
Austro-Ungaria drept responsabile pentru declanşarea războiului şi considerând că
obiectivitatea istoricilor e o iluzie, Lucian Boia încearcă să realizeze un discurs echilibrat
despre responsabilitatea începerii războiului. El însuşi subordonează acest discurs ideologiei
contemporane a solidarităţii europene.
Cel de-al III-lea capitol, „Germania: o victorie posibilă”, se încheie cu concluzia că
opinia celor care considerau în 1914 că Germania putea să învingă nu era nejustificată la acel
moment. Lucian Boia este de părere că Germania dispunea de potenţialul câştigării războiului,
dacă nu ar fi avut loc evenimente precum declaraţiile de război ale Italiei şi României,
războiul antisubmarin nelimitat, tragerea de timp în negocierile cu ruşii, transferul incomplet
de forţe de pe frontul de est pe cel de vest şi defecţiunile partenerilor afiliaţi Puterilor
Centrale. Conceptul de interdependenţă poate fi folosit şi pentru a contraargumenta ipoteza
imposibilităţii câştigării războiului de către germani, în aşa fel încât concluzia celui de-al
treilea capitol se înscrie în logica generală a eseului.
În capitolul IV are loc o schimbare de perspectivă, autorul examinând dimensiunea
românească a războiului. El încearcă să argumenteze ipoteza conform căreia România ar fi
avut mai mult de câştigat dacă şi-ar fi menţinut neutralitatea. Autorul consideră că dintre toate
cele trei variante pe care le avea la dispoziţie (războiul alături de Antanta, războiul alături de
Germania şi menţinerea neutralităţii), opţiunea menţinerii neutralităţii ar fi fost cea mai
avantajoasă, în măsura în care România ar fi avut o armată intactă la sfârşitul războiului, cu
care ar fi putut profita de dezmembrarea imperiilor vecine. Nu reuşeşte să explice adecvat
cum anume ar fi putut România să profite de existenţa unei armate intacte, în condiţiile
destrămării imperiilor vecine, lăsând ca răspunsul să se subînţeleagă.

204
 Recenzii şi note de lectură

Pe parcursul celui de-al V-lea capitol, intitulat „Dreptate şi nedreptate la Versailles”,

Lucian Boia descrie urmările Conferinţei de la Versailles şi ale tratatelor de pace asupra
modului în care au evoluat evenimentele în timpul perioadei interbelice. Autorul încearcă să
creeze un discurs istoric prin intermediul căruia sistemul de la Versailles să fie analizat fără a
se face referire la prejudecăţi de tip naţional, subliniind importanţa lui fundamentală în
edificarea istoriei comune a Europei contemporane, prin reinventarea hărţii politice a
continentului, în aşa fel încât Europa imperiilor multinaţionale a fost înlocuită de Europa
naţiunilor. Noua ordine continentală, rezultată din tratatele de pace, conţine în ea însăşi
pericolul propriei distrugeri, în măsura în care dă naştere unor nemulţumiri, atât în cazul
învinşilor, cât şi al unora dintre învingători, distruge echilibrul geopolitic din epoca
antebelică, înlocuindu-l cu un dezechilibru major şi dezlănţuie conflictele dintre diferitele
naţionalisme, pornind de la problema minorităţilor şi a frontierelor. Astfel, autorul schiţează
un discurs unificator, prin care sistemul de la Versailles este considerat un punct de tranziţie
între istoria modernă şi cea contemporană, iar urmările acestuia se înscriu într-un lanţ
evenimenţial care a culminat prin declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Ultimul capitol este dedicat consecinţelor Primului Război Mondial, propunându-şi să
răspundă întrebării „Cum ar fi arătat lumea de azi fără Primul Război Mondial?” (p. 108).
Autorul argumentează că, prin prisma efectelor sale, Primul Război Mondial a fost o
adevărată revoluţie continentală, ale cărei efecte s-au resimţit pe parcursul întregii perioade
interbelice, ducând la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Lucian Boia remarcă
faptul că Primul Război Mondial a adus lumea în epoca democratică, în care totalitarismele
erau alternative la democraţie, prin destrămarea mentalităţilor de tip elitist şi conservator. El
îşi continuă raţionamentul afirmând că o consecinţă a Primei Conflagraţii Mondiale a fost
fragmentarea Europei, prin multiplicarea nu doar a statelor naţionale, ci şi a proiectelor
sociale, în aşa fel încât totalitarismele s-au putut dezvolta în societăţile care nu erau pregătite
pentru democraţie. În interpretarea autorului, cele trei consecinţe importante ale Primului
Război Mondial au fost dezvoltarea dorinţei de revanşă a Germaniei, în varianta proiectului
hitlerist, revenirea Rusiei, prin instaurarea comunismului sovietic, şi dereglarea echilibrului
european, prin dispariţia Imperiului Austro-Ungar, lăsând spaţiul central european într-un vid
de putere care îl făcea vulnerabil în faţa Germaniei sau a U.R.S.S. Din moment ce pacea de la
sfârşitul primei conflagraţii mondiale conţinea germenii celei de-a doua, ea a influenţat în
mod indirect aspectul lumii postbelice.
Considerăm că lucrarea reuşeşte să îşi îndeplinească scopul propus, în ciuda limitărilor
ce decurg din forma de eseu istoric care, deşi nu permite o abordare foarte detaliată, dă

205
 Recenzii şi note de lectură

posibilitatea – şi chiar încurajează – o abordare de tip sintetic. În felul acesta, cu ajutorul

organizării pe baza principiului tematic, lucrarea îşi depăşeşte limitările impuse prin forma
aleasă, autorul reuşind să creeze premisele unei noi scheme de interpretare a Primului Război
Mondial, prin abordarea unor probleme importante ale istoriografiei Primului Război
Mondial, într-un mod prin care indică nevoia de reinterpretare a întregului discurs
istoriografic. De asemenea, observaţiile metodologice pe care autorul le face, de exemplu
redefinirea conceptului de cauzalitate, îndeamnă la reexaminarea istoriografiei primei
conflagraţii mondiale.

Mihai Nicolae VLĂDUŢ

206