inginer – profesor GHEORGHE AVRAM

POEZII CU DEDICAȚIE

Anul 2013

1
I. Despre poezie.........................................................................pag. 4
II. Lucrarea binelui şi lupta răului: virtutea şi păcatul
Pântecele ..................................................................................pag. 8
Pământul ne cheamă! ...............................................................pag.8
Conştiința şi stomacul ..............................................................pag.9
Iartă-ne, Maica lui Dumnezeu! ................................................pag. 11
Un pământean ...........................................................................pag. 12
Înşelăciunea diavolului ............................................................pag. 13
Pomul vieții ..............................................................................pag. 15
Pe cerul gândurilor divine ........................................................pag. 15
Unui bârfitor ..............................................................................pag. 16
Unui prost .................................................................................pag. 17
Închipuire ..................................................................................pag. 18
Speranță .....................................................................................pag. 19
III. România: țara binecuvântată de Dumnezeu
Strigarea eroilor .........................................................................pag. 19
Limba română ............................................................................pag. 21
Durerea limbii ............................................................................pag. 22
Comandantul şi ostaşii ..............................................................pag. 24
Războiul de apărare ...................................................................pag. 25
IV. România: țara străinilor
Hoții ...........................................................................................pag. 26
Dictatura societății .....................................................................pag. 27
Întâlnirea păstorilor la stâna oilor ...............................................pag. 28
Nimic .........................................................................................pag. 31
Femeia desfrânată .......................................................................pag. 32
V. Pildele Domnului nostru Iisus Hristos în versuri
Viața şi poftele ...........................................................................pag. 33
Nunta fiului risipitor ....................................................................pag. 34
Iubirea aproapelui .......................................................................pag. 36
Bogatul şi săracul .........................................................................pag. 37
Pregătirea fecioarelor ..................................................................pag. 38
VI. Unitatea creată de Dumnezeu: viața de familie
Dragoste şi profeție .....................................................................pag. 39
Cântarea mirelui şi a miresei .......................................................pag. 41
Omul – bărbat plus femeie ...........................................................pag. 42
Viața copilului fără părinți ...........................................................pag. 43
Strigarea mamei ...........................................................................pag. 44
Familii de numere .........................................................................pag. 46
La moartea ta ...............................................................................pag. 48

2
Despărțirea de prieteni ..................................................................pag. 48
VII. Şcoala românească: o realitate şi-un vis urât
Despărțire de anul 1989 .............................................................pag. 49
Solul ............................................................................................pag. 53
Nota cinci.......................................................................................pag. 54
Fără violență .................................................................................pag. 55
Stop violenței .............................................................................pag. 56
Poezia mea .....................................................................................pag. 57
VIII. Existența şi dragostea veşnică a lui Dumnezeu împărtăşite lumii
Învierea ..........................................................................................pag. 57
Iisus –Marele Erou ..........................................................................pag. 58
Istoria lumii .....................................................................................pag. 60
IX. Lucrarea mădularelor din trupul omului
Bocet de iubire ................................................................................pag. 64
Mulțumiri Ṭie, Doamne! ..................................................................pag. 64
Postul creştinilor răi ........................................................................pag. 65
Mărturia trupului .............................................................................pag. 67
Mădularele trupului .........................................................................pag. 67
Ochiul ...............................................................................................pag. 68
Limba ...............................................................................................pag. 69
Gura ..................................................................................................pag. 69
Urechea ............................................................................................pag. 70
Mâna ................................................................................................pag. 70
Picioarele .........................................................................................pag. 71
Mintea ...............................................................................................pag. 71
Inima ................................................................................................pag. 71
X. Prevestiri pentru sfârşitul acestei lumi
Ecouri divine .....................................................................................pag. 72
Suflul lui Dumnezeu ..........................................................................pag. 72
La oglinda universului ......................................................................pag. 73
Zbor spre veşnicie .............................................................................pag. 74
La poarta veşniciei .............................................................................pag. 76

3
 Despre Poezie

Poezia este grădina sufletului bogat în care poetul lucrează întreaga

existență pământească şi cerească ascunsă în spațiul lumii văzute şi
nevăzute. Cu ochii minții pătrunde în lumea fizică şi spirituală, cu ochii
simțirii culege gândurile şi faptele ființelor vii şi descoperă cititorilor, cu
glasul cuvintelor auzite, viața cu bucuriile şi întristările ei, cu frământările şi
pacea ei, cu înfrângerile şi biruințele ei, cu idealurile şi vicleşugurile ei.
Sufletul a fost înzestrat de Dumnezeu cu rațiune şi poezia trebuie să-i
hrănească cititorului mintea cu cuvinte, mesaje şi teme de cugetare. Sufletul
a fost înzestrat de Dumnezeu cu simțire şi poezia trebuie să inunde cu emoții
calde inima cititorului curgând ca un râu adânc şi limpede şi lăsându-i
sentimentul de bine, frumos şi adevăr ca să-l înarmeze cu virtuți. Sufletul are
voință, iar poezia trebuie să-i cultive şi să-i întărească cititorului voința de a
lucra, de a vedea şi-a urma binele societății.
Cu virtuțile sfinților şi faptele bune poruncite de Dumnezeu, îl cunoşti
pe Dumnezeu şi viața veşnică şi te poți numi om spiritual; cu ştiința omului
cunoşti lumea ( creația lui Dumnezeu) şi viața aceasta şi te numeşti om
intelectual.
Urcuşul duhovnicesc al omului spiritual este cunoaşterea lui
Dumnezeu, care poate ajunge la împlinire şi desăvârşire în viața aceasta şi se
continuă în viața veşnică, pe când urcuşul intelectual al omului lumesc
ajunge la multe neputințe şi se opreşte la mormântul vieții acesteia. Din
cauza ştiinței, mulți oameni intelectuali îl tăgăduie pe Dumnezeu! Ştiința
omului necredincios este drumul ruşinii!
Sunt două drumuri în viața aceasta: drumul ştiinței şi drumul credinței.
Cu credința mergi până la Dumnezeu şi mergi la nesfârşit pe un drum
presărat cu virtuți, iar cu ştiința te opreşti în văzduh şi este un drum cu multe
necunoscute.
Văzduhul este prima stație de oprire şi de cercetare a omului. Cine
merge puțin, puțin prețuieşte, deoarece sărăceşte şi se opreşte; cine merge
mult, mult cântăreşte, deoarece se-mbogățeşte tot mergând. Vreau ca cititorii
poeziilor mele să meargă pe un drum lung şi nu pe un drum scurt!
Vreau ca cititorii să meargă cu mintea puțin pe drumul ştiinței şi să meargă
cu mintea şi cu inima la nesfârşit pe drumul credinței.
Majoritatea poeziilor le-am scris în perioada 22 decembrie 2011- 8
februarie 2012 când m-am rugat Domnului nostru Iisus Hristos, la altarul
meu de rugăciune, să mă facă izvor de poezie: şi m-a făcut! ; şi m-am oprit

4
spunându-i că-i deajuns; restul poeziilor sunt scrise în jurul vârstei de 22 de
ani, fiind student la Institul Politehnic Bucureşti.

Din înşurile poeziei şi ale cititorului:

 Poezia să hrănească cele trei părți ale sufletului ca să ne-mbrace inima şi
mintea într-o haină nouă, curată şi prețioasă;
 Poezia să fie educativă ca să-ntărească-n bine legăturile dintre oameni
sau dintre oameni şi creația lui Dumnezeu;
 Cititorul să descopere mesajul ( ideea care a fost îmbrăcată în versuri);
 Scriitorul şi cititorul să nu caute să folosească cuvinte ,,de dicționar’’
bine aranjate ca formă şi sunet;
 Poezia, dacă nu are o idee frumoasă şi adevărată ca mesaj, nu hrăneşte
mintea şi inima omului spiritual – chiar dacă pare o haină de lux!;
 Dacă nu descoperim mesajul, să nu îndrăznim să facem aprecieri asupra
unei poezii. Critica bună începe de la mesaj şi nu de la cuvintele
întrebuințate;
 Citind gândurile din mințile oamenilor, vei putea cunoaşte perimetrul
vorbelor şi faptelor lor;
 Mintea cititorului este ca o moară care macină semințele de grâu aruncate
de scriitor. Dacă scriitorul a strecurat grâu printre neghină, cititorul să
macine şi neghina, iar cernerea s-o facă pe urmă;
 O poezie bună, ca şi o compunere bună, este ca un pom roditor: rădăcina
este introducerea (introducerea este ascunsă în pământ ca să nu fie
văzută), tulpina cu ramurile este văzută şi este cuprinsul poeziei/com-
punerii (cuprinsul are toate ramurile verzi, niciuna uscată ca să producă
numai fructe bune), iar fructele sunt încheierea poeziei/compunerii. Dacă
fructele sunt bune, cine mănâncă este un personaj pozitiv şi poezia face
parte din el; cine nu mănâncă este un personaj negativ;
 Conținutul poeziei ( mesajul şi cuvintele întrebuințate) e hotărâtor asupra
caracterului şi chiar destinului cititorului care se leagă cu mintea şi
sufletul de cele citite. Cărțile sunt maşinile de scris pe coala albă a minții
şi sufletului cititorului. Cine nu citeşte ce aduce harul, acela zăpăceşte; la
fel cine citeşte neghină şi mai ales cine scrie neghină (neghina din cultură
este toată stricăciunea născută din tăgăduirea/ batjocorirea lui Dumnezeu
prin alungarea adevărului revelator, binelui înfăptuitor şi frumosului atins
din viața omului). Spiritul omului se-ncarcă cu conținutul şi energia
cuvintelor. De aceea există oameni mici şi-ntunecați şi oameni mari şi
iluminați. Gândurile rele sunt ca o planetă cu uscat şi o mare neagră,
care-şi măreşte suprafața în fiecare zi ca să-ncapă– dacă e cu putință!–

5
 toți oamenii de pe pământ. Într-o zi, toată lumea va face comerț cu ele şi
va naviga pe apele lor;
 Semnele de punctuație bine poziționate sunt ca bijuteriile de pe corpul
unei femei frumoase. Dacă o poezie nu are corpul frumos, la ce bun s-o
mai împodobeşti cu toate semnele?!;
 Nu este permis! nu se pot stabili criterii de întâietate în rândul marilor
scriitori ai unei națiuni. Criteriile nu pun în valoare opera lor, dar nici nu
scad valoarea ei. Valoarea operei este dată de mesaj şi de cuvintele cu
care autorul împodobeşte mesajul.
Ce sunt marii scriitori ai neamului?! Sunt nişte mame care-şi hrănesc
copiii şi-i cresc lângă Dumnezeu… ca să nu rămână orfani. Nu sunt criterii
care să stabilească cine-i hrăneşte mai bine! Depinde şi de cel care
mănâncă , nu numai de cel care pregăteşte bucatele.
Propun Uniunii Scriitorilor să alcătuiască ,, Cartea conştiinței neamului ro-
mânesc’’din poeziile tuturor scriitorilor care s-au adresat conştiintei
neamului românesc apărându-i identitatea de neam, limbă, credință, cultură
şi istorie.
O națiune trebuie susținută în proiectele ei şi trebuie apărată de călăii ei. O
națiune trebuie călăuzită şi nu îngenunchiată, educată şi nu lăsată-n desfrâu,
încurajată şi nu speriată, sfătuită şi nu manevrată. Aceasta este diferența
dintre conducătorii de spirit şi conducătorii răi. Scriitorul care n-are harul lui
Dumnezeu este asemenea politicianului rău. Poeziile lipsite de lucrarea
harului lui Dumnezeu sunt asemenea discursului unui politician rău.
O națiune este spirit din Spiritul lui Dumnezeu şi numai marii scriitori
conduc cu adevărat națiunea– politicienii răi o manevrează!, numai marii
scriitori avertizează națiunea– politicienii răi o-nşală!, numai marii scriitori
bucură şi vindecă națiunea, condamnă răul pe care politicienii răi îl
numesc ,, bine’’ şi se luptă cu cei care o fac să sufere pe nedrept.

A consemnat,
Inginer - profesor Gheorghe Avram

6
 SCURTE CONSIDERAŢII
la volumul de versuri
“Poezii cu dedicaţie” de Gheorghe Avram

Mai întâi am făcut ceea ce fac cu orice nouă carte pe care o deschid: am
răsfoit-o. Este o primă impresie, în aparenţă superficială, care îmi
prioritizează ordinea de studiu a cărţilor. Am deschis cartea electronică şi
involuntar mi-am aruncat ochii în biblioteca mea căutând cartea cărţilor,
BIBLIA. Deci, cartea aceasta are prioritate!
Având sprijinul asigurat, am purces la parcurgerea celor 78 de pagini care
m-au fermecat. De multe ori am căzut pe gânduri, temele “răsfoite cu
preţiozitate” făcându-mă să înţeleg că poeziile ,în marea lor majoritate, îmi
sunt dedicate mie! În acelaşi timp, poeziile domnului inginer-profesor
Gheorghe Avram sunt dedicate tuturor celor care sunt capabili să priceapă
mesajele transmise şi să-şi străpungă aura păcătoşeniei îndreptându-şi
puterile gândului către Tatăl Veşnic Atotcunoscător!
De multe ori poeziile m-au înfiorat, dar de fiecare dată mi-am regăsit
calmul şi echilibrul chiar în fiinţa mea conştient fiind de ajutorul credinţei
mele în Dumnezeu.
Pe mine, Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna, pentru că El a existat în mine
şi la bine şi la rău. Întotdeauna am mulţumit Domnului, chiar dacă am fost
supus la grele încercări. Am înţeles că Dumnezeul nostru, Cel care ne-a
creat, are nevoie de oameni puternici care să poată înfăptui cuvântul său.
Frica, micimea le-a împărţit animalelor!
Educaţia aceasta am primit-o de la mama mea, pe o bancă din parcul
Mânăstirii din Curtea de Argeş, de la părintele Gheorghe de la Biserica
Sfântul Gheorghe din acelaşi oraş. Înainte să învăţ să hulesc, mama m-a
învăţat rugăciunea Tatăl Nostru; Părintele Gheorghe m-a învăţat să cânt
Prohodul. Înainte de alte daruri, acelaşi Părinte mi-a dat sfeşnicul, care a
rămas mulţi ani numai al meu, cu care ocoleam biserica şi treceam pe sub
masa sfântă în Vinerea Mare!
Toate cele povestite mai sus îmi dau cât de cât autoritatea să-mi exprim
părerile privind cartea domnului inginer-profesor Gheorghe Avram.

Inginer Constantin Agricola Miu – Godenii de Muscel

7
 II. Lucrarea binelui şi lupta răului: virtutea şi păcatul.

Pântecele

În pântece, pământul are legea nescrisă–

Viaţa să crească-n naştere pură,
Moartea să lege păcatul la gură:
Viața e scrisă, în păcat... e interzisă!

În pântecele din cer şi pământ,

Viaţa e un colind sfânt
Şi se roagă, în crunta-i tortură,
Să poarte-n destin o lume martiră.

Golit de spirit, pântecele strigă: – Rămâi!...

Când pătrund fiinţe dintr-o lege destrămată,
Naşterea devine... viaţă necugetată!...
Şi sufletele se-ntorc la pântecele dintâi.

Dumnezeu a creat viața, iar bucuria şi lucrarea faptelor noastre bune

trebuie să ne fie leagănul cinstirii ei.
Dumnezeu a creat pântecele, ca din el să se nască o viață curată. De
curăția pântecelui depind naşterea şi viața omului!
La începutul creației lui Dumnezeu, pântecul femeii era curat. După
căderea omului Adam, în pântecele femeii sunt semănate viața şi moartea:
fiecare culegând roadele lucrării sale în oameni. O naştere curată a fost
numai la întruparea Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul
nostru, din Sfânta Fecioară Maria. Aşa a fost vestită naşterea Domnului Iisus
de către îngerul Gavriil: ,, Sfântul care se va naşte din tine va fi numit Fiul
lui Dumnezeu’’.
Dedic această poezie oamenilor care-şi iubesc viața (Iisus- Cuvântul lui
Dumnezeu) şi atunci când suferința din lume fură sufletului bucuria de a trăi.

Pământul ne cheamă!

8
 Pământul ne cheamă să stingem Lumina!...
Drepții o plâng... culegând toată vina;
Cerul se-nchide când în clipa cea din urmă...
Legea e roşie şi apele-nsetează-n turmă.

Lumina aleargă printre umbre şi strânge din dinți,

Durerea e plânsă şi vede cu ochi de sfinți;
Lumina e chemată să-i vindece pământului rana:
Oamenii o fură... într-o lume cucerită de Satana.

Lumina e la drepți şi-au strâns-o cu durere...

Pământul le-o preface-n chin şi strigă-n tăcere;
Trupurile au ațipit legănate-n ură şi suspin:
Drepții trec prin moarte, c-un suflet... ce-i străin.

Oamenii răi plâng după moarte, dar oamenii buni plâng în timpul vieții
lor. Faptele rele sunt mormântul celor răi! Oamenii credincioşi, care fac
binele cerut de Dumnezeu, trăiesc în mormântul celor răi şi plâng când sunt
chinuiți, dar un râu de foc va curge în urma lor.

Conştiința şi stomacul

9
 Foamea nu moare–
Este viață-ntr-un pântece mare;
Foamea te ține legat de poruncă,
Este lege: – Să se hrănească prin muncă!

Pântecele te trimete după mâncare

Şi păcătosul nu alege munca: – E foame mare!;
Moartea-l hrăneşte... şi uită de dreptate,
Nu caută neprihănirea şi serveşte rele ca bucate.

Stomacul primeşte hrana care l-a-nvățat,

Te scapă de foame, dacă cu mintea l-ai ascultat,
Uită de pâine şi apă...
Ca să-mbolnăvească omul şi să n-aibă firea curată.

Evreii erau în robie şi cereau mereu...

Au fost eliberați şi cârteau mana lui Dumnezeu,
Evreii au cerut hrana săracului:
– Ca să nu schimbe meniul stomacului!

Carnea şi foamea se luptă-n lume cu căința–

Lăcomia şi necredința dau minții neputința;
Patimile fac din suflet un stomac mare:
– Omul niciodată nu-i sătul şi pace n-are!

Conştiința omului e un stomac,

Dacă e necurată... te mănâncă ne-ncetat;
Când omul s-a-mbolnăvit cu stomacul,
Vine... Moartea şi-l hrăneşte cu păcatul.

Adam avea mâncare de la Dumnezeu–

În grădina raiului i s-a poruncit un singur fel;
A venit diavolul când erau la masă...
Să-i aducă o mâncare... mai gustoasă.

Adam şi-a hrănit întâi mintea

Când diavolul a venit cu pofta rea;
Foamea a-ncălcat porunca...
Ca soarta să-i fie munca.

10
 Diavolul le-a schimbat porunca:
– Să cunoască răul şi să-nceapă munca!;
Pofta rea... Adam n-a pus-o-n cui:
– A fost pus Iisus în locul lui!

Când mintea şi pântecele se-nțeleg

Având viclenia soră...
Diavolul le vorbeşte de-o asemănare nouă
Şi foamea le hrăneşte pe-amândouă.

Gândul rău cucereşte mintea

Şi foamea ajunge-n stomac:
–Asta e legea adusă de omul Adam
La căderea-n cursa lui Satan!

A venit diavolul şi la Iisus...

După ce-a fost mărturisit de Sus,
I-a vorbit... ca să poftească ce-i rău:
– Ceva... adus de el, nu de Tatăl Său!

Iisus i-a vorbit de-o hrană curată,

De cel ce se hrăneşte... ca să primeasc-o plată:
– E mâncarea cu care te-nchini lui Dumnezeu!
– E Cuvântul care vine de la Tatăl Meu!

Inima cere şi carnea cere mai întâi

Până Iisus vine să stea la căpătâi:
Când virtuțile sunt hrană pentru stomac,
Faptele bune nu mai încap.

Foamea păcătosului devine patimă şi jar:

E-nvinsă... numai cu har!;
Pentru omul rău– necredincios,
Foamea e-nşelată de Moarte şi făr’ folos.

Două pântece se-ntâlnesc mereu–

Conştiința şi Stomacul merg pe drumul greu:
- Foamea din stomac te ține-n viață!;
- Foamea din minte e o povață!

11
 Lăcomia de orice fel ( a trupului, a minții, a sufletului) este un pântece
mare şi bolnav. Lăcomia este foamea oamenilor care nu-l cunosc pe Domnul
nostru Iisus Hristos. Cu lăcomia omul strânge roadele pe care nu le-a
semănat el, ci altul. Lăcomia trupului este a bogatului nemilostiv, a
curvarului, a hoțului, a zgârcitului; lăcomia minții este a omului înşelat de
ştiință împotriva Bibliei; lăcomia sufletului este a oamenilor necurați înşelați
de diavoli (îndrăciții).
Lăcomia trebuie stârpită: e buruiana dintr-o recoltă bogată; e ca o suliță în
inima omului harnic şi cinstit, care merge cu bucurie la semănat însă la
recoltat, lăcomia altora îl face absent– ca să fie prezent numai omul lacom.

Iartă-ne, Maica lui Dumnezeu!

12
 Te-au născut la bătrânețe prin post şi rugăciune,
Dorința lui Ioachim şi Ana a fost venirea Harului în lume;
Ai fost crescută-n har în Templul lui Dumnezeu
Să-L poți naşte pe Omul şi Domnul sufletului meu.

Dumnezeu a luat Trup şi S-a născut Iisus–

Lumina a venit în lume când soarele era la apus;
În har L-ai născut, pântecele tău era curat,
La ieşirea-n lume s-a numit Mântuitorul Îndurerat.

Elisabeta te-a numit ,,Maica Domnului meu’’–

Prin ea vorbea Duhul Sfânt al lui Dumnezeu;
Eu nu L-am purtat în har şi-n suflet nu creştea,
Întunericul meu L-a chinuit, iar Iisus… zăcea!

Toți creştinii sunt chemați la cruce

Să plângem… că-n suflet L-am ținut la răscruce;
Nu L-am crescut ca Maica Sa în har,
Credința n-a lucrat dragostea şi ne-a fost în zadar!

Am dorit să scriu această poezie tuturor creştinilor evlavioşi

ca să cerem iertare Maicii Domnului pentru trei lucruri pe care noi nu le
avem. Maica Domnului a fost sfântă ( îngerul Gavriil, venind să-i aducă
vestea naşterii Fiului lui Dumnezeu, a aflat-o plină de har, iar la întruparea
Domnului Iisus Hristos, Fecioara Maria s-a umplut de Dumnezeirea lui
Hristos– o stare pe care noi n-o avem aici pe pământ). Iisus n-a crescut în
inima noastră aşa cum l-a crescut Maica Domnului. Stând la crucea lui Iisus,
sufletul nostru n-a fost străpuns de sabia suferințelor Lui.

Un pământean

13
 Ai apărut ca o floare țesută cu mii de petale–
O primăvară-n culori se-nchină ființei supranaturale;
Cu ochi de foc ai cules strălucirea harului,
S-alungi clipele moarte răpitoare darului.
Ai apărut ca o floare ruptă dintr-o tulpină–
Cu lacrimi ai crescut şi-ai udat revelația divină,
Mergeai printre norii furați de nostalgii
Şi nu te-ai ofilit... când raţiunea striga: Să vii!;
Ai vorbit ca o floare evocatoare
Şi visurile le-ai scris în răsăritul de soare:
– Lumea te culege să scrie pe-al ei mormânt,
Să-i omagieze pe morți şi răul de pe pământ!;
Din zbor eşti oprit... să n-ajungi la cer,
Să nu fie poezie şi lacrimi pentru cei ce pier;
Te-ai urcat pe cruce spre cerul poeziei tale
Şi lumea a rupt din tine... să nu stai drept pe cale...
Rămâi făr’ petale pân-la sărbătoarea de toamnă
Când sunt culese roadele fericirii oarbe şi tu n-ai mamă.

Credincioşii iubesc revelația dumnezeiască şi lucrează asemănarea cu

Dumnezeu, fiindcă trăiesc despărțiți de filozofia şi obiceiurile rele ale lumii.
Ei se luptă cu armele virtuții şi au de suferit din partea oamenilor care se
luptă cu armele întunericului pentru închiderea sufletului în spațiul lumii de
jos, dar trăiesc cu nădejdea zborului spre cer.

Înşelăciunea diavolului

14
 Diavolul răcneşte şi-l străpunge groaza–
Timpul nelucrat aduce omului credincios raza;
Când mintea e scoasă-n afara ştiinței,
Sufletul primeşte lumina harului şi-i supus căinței.
Lucifer întăreşte minții lucrarea
Sufletului să-i aducă pe veci pierzarea;
Puterea magică cu înşelăciune să-i crească,
Viaţa din temelie... cu chin s-o zdrobească,
S-o scalde-n fericirea cu puțin noroc,
S-o arunce-n adânc, s-o-nghită râul cu foc.
Omul uită chemarea şi priveşte ’napoi,
Ştiinţa fără har l-a aruncat în noroi:
- Un pustnic cuceritor de stele
Rămân în lumea care piere!;
Viaţa nu-i fericire, e iluzie,
Moartea nu-i durere, e confuzie.
Ca oamenii s-ajungă diavoli cu nume sfânt,
Iadul e scos din adânc şi rostogolit pe pământ;
Întunericul e ’năuntru... şi e cugetarea nopții,
Somnul e dat sufletului cu ațipirea din cursa sorții:
- Omule, stai cu mine-n gând!
Să-mi curgă puterea pe pământ;
Să laşi praf de nori în urma ta,
Să se-mpartă lumea sub povața mea;
Pe poteci, diavolul să-ți fie idol în curcubeu,
Închinăciunile să facă lanț la gâtul meu;
Să nu se ştie de cer şi rai,
Lumea să stea într-un picior fără grai!
C-o mână să-mi lucrezi cunună,
Cu vorba dulce să-mi duci în cer slavă bună,
Cu stânga s-asculți fiara,
Cu dreapta s-arunci la cer ocara...
Omule, toate ți le voi da
Ca amintirea lumii să fie grea!;
Dumnezeu să nu fie mister,
Să fie lacrimi cu lumi de fier.
Vorbe de foc străpung inima rea...
Oamenii uită pe Iisus şi fapta Sa!
Din iluzii, înşelăciune şi răpire fac-un nor

15
 Când toți diavolii pornesc la vânătoare într-un cor;
Se deschid mormintele ca să fie fericire-n hohote...
Oamenii petrec legați şi scriu pe frunte... ’’Mortule’’.

Diavolul ne cere sufletul ca să ne înşele cu darurile sale!

Dezamăgirea este nefericirea cea mai de jos: până şi neştiința celor
întunecați stă deasupra ei. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dea lucrare şi
prin faptele noastre pline de har, să-i alungăm pe diavoli stricându-le
lucrarea. Pe mine nu m-au putut înşela diavolii ca să nu cred Biblia, în Iisus
şi jertfa Sa, în existența raiului şi a iadului. Eu nu am cunoscut dezamăgirea!
N-am crezut nici în puterea omului ca s-ajung să cunosc dezamăgirea!
La sfârşitul lumii, răul va fi atât de mare pe pământ încât mințile oamenilor
se vor îmbolnăvi, iar oamenii vor zăpăci. Pământul se va numi Planeta
gândurilor rele sau Planeta violenței, fiindcă oamenii vor alunga binele şi
adevărul din sufletele lor.
Noi să-L iubim pe Dumnezeu ca-n ziua învierii morților să ne dea
tinerețea şi fericirea vieții veşnice într-o planetă nouă (un cer nou şi-un
pământ nou).

Pomul vieţii

16
 Din cuvântul plâns se-adapă Pomul vieţii
S-arunce cu lumină veşnică în apa dimineţii;
Lacrimile dreptății cresc în plânsul de sfârşit
Să-ncoroneze Adevărul cu setea trupului înfrunzit.

Din Cuvântul veşnic s-a născut Pomul vieţii

Şi aripi i-au crescut ca să poarte drumeţii;
Coroana o-nalţă cu Suferința să ducă la cer
Frunze verzi strălucind cu stea de mister.

La umbra lui e moarte şi cad cuvintele rătăcite–

Teama şi fiorii păcatului strică legea şi-ajung înrobite:
Când oamenii ascund credința şi scriu fraternitate...
Adevărul înăbuşă ştiința, pe cer strigând libertate.

În cer e cântec şi sunete alcătuiesc cuvinte:

- Materia n-are viață! să meargă pe drumuri sfinte!;
Pe pământ e ură şi-n cărți se tipăresc destine
Furându-se libertatea de a fi în glorie cum se cuvine.

Cuvinte-ncarnate sunt cernute într-o lume uitată,

Întunericul le zdrobeşte-n cetatea blestemată;
Înlăuntrul lor... chipul Fecioarei se-arată
Şi pruncii laudă iertarea prin cruce câştigată.

Pomul vieții de pe pământ este Biserica lui Hristos. Din pomul vieții
mâncăm aici pe pământ... şi are viață şi rod numai dacă plângem: numai
lacrimile credincioşilor îl adapă şi-i potoleşte setea ca să crească peste tot
pământul până la ceruri.

Pe cerul gândurilor divine

17
 Pe cerul gândurilor divine–
Departe de steaua luceferilor cereşti,
Nori ai lumii s-au suit cu-ntunecate vine
S-ascundă jurământul stelelor pământeşti.

Umbra Morţii, dezlănţuită cu patimă de sânge,

Strânge-n temniță trupuri ce nu ştiu a plânge;
Pe cerul realităţii, stele pustiite pier
Lăsând locul strălucirii unei lumi cu Lucifer.

Cu mirosul dimineții, flori cucernice răsar,

Din mormântul purităţii, cugetul să-l învieze iar;
Cerul le culege şi se-mpodobeşte cu stelele dreptății,
Pedepsele curg şi-alungă norii în marea tristeții.

Am scris această poezie pentru oamenii credincioşi, care s-au despărțit

de lumea plecată-n desfrâu împotriva poruncilor lui Dumnezeu, fiind născuți
din nou în duh în pântecele ceresc ( Biserica lui Hristos de pe pământ), aşa
cum o floare răsare dintr-un mormânt. Lumea care nu-L cunoaşte pe
Dumnezeu i-a izgonit, dar ei sunt sfinții pe care Dumnezeu i-a aşezat pe
trepte sus, în cer. Plecarea lor i-a adus lumii un gol în care diavolii şi
oamenii răi vor străluci în chip întunecat.

Unui bârfitor

18
 Apare pe-nserate–
Să se-ascundă-n noapte,
Cu câteva umbre... la spate
Ca să-mpărtăşească diverse fapte.
Priveşte-n jur
Făr’ un spirit critic pur,
Iar în el deloc...
Zicând: Nu mai e loc!;
Îl vezi plin de grație–
Cu spiritul umbrit de sine,
Ocolind cu gesticulație
„Buna creştere de mâine”.
Nu gândeşte deloc!;
Ca să-şi facă ... mult loc,
Nimeni nu-i intră-n voie,
Nici nu sare la nevoie,
Se felicită pe sine:
– Numai el face bine!?;
Şi-o ploaie de cuvinte
Cade peste eul său:
Adorându-se mereu...
Multe ecouri va mai vinde.

Ce răi sunt bârfitorii! Ei înnegresc pe Dumnezeu, sfinții şi oamenii de

cinste care merită laudă şi nu defăimare. Bârfitorii îmbracă cu minciuni
chipul oamenilor vrednici de cinstire şi ascund imaginea lor adevărată.
Diavolul este un bârfitor!
Să ne ferim să-l punem pe Dumnezeu în bancuri ori în glumele noastre;
şi nici pe sfinții Lui– din orice religie ar fi.

Unui prost

19
 Din cuvinte face săgeți fierbinți
Şi le şuieră printre dinți,
Loveşte-n stânga, loveşte-n dreapta
Să-şi croiască bine soarta.
Soarta ta o vrea în mâna lui:
– Doamne, dă-i minte nebunului!;
Noaptea, pe-un clar de lună,
Prostul lucrează să şteargă orice urmă;
Ziua înnegreşte chipul tău ca să ai parte
De-un călău fioros care-mparte,
Seara te-absoarbe din privire
Şi te devorează prin vorbire.
Când s-aruncă cu săgeți în noi,
Se-nmulțesc proştii la război;
Spun minciuni şi ne-mpart pâine:
- Vor să ne dea o soartă de câine!;
Când Binele şi Adevărul sunt scoase din lume,
Ne muşcăm unii pe alții... pentru pâine:
– Lumea e murdară... şi cerşeşte pe la porți!
Lumea e flămândă... şi e hrănită de proşti!

Să învățăm înțelepciunea ca să ne păzim de oamenii proşti! În lumea

aceasta, proştii vor să ne fie conducători hotărându-ne: caracterul, religia,
cultura şi destinul.

Închipuire

20
 O închipuire rămâi, ne-nţeleasă Fiinţă vie –
Abur de vis pentru o seară târzie;
Suflu mişcător de inimi vii,
Ce-nvălui în mister puritatea pentru multe mii...
Tainele-ți se pierd în vibraţiile stinse,
Cu lacrimi de foc pe cruce aprinse;
Când vei rămâne ignoranţa lumii până la stele,
Pulsul Tău va fi acoperit cu bătăile inimii mele;
Visele scăldate-n adevărurile Tale...
Sunt înecate acum croind o cale;
Lumină stinsă în sufletele mişcătoare,
Făr’de Tine viaţa-i o-nchipuire cutremurătoare.
O închipuire va rămâne viaţa
Când Soarele tău apune dimineața:
O închipuire a ideii de a fi
În dragoste, în timp şi-n veşnicii.

Am scris această poezie pentru oamenii credincioşi care, primind

revelația dumnezeiască (Biblia), descoperă adevărata viață şi sunt neînțeleşi
de oamenii necredincioşi care cred numai în viața aceasta, pe care o trăiesc
printr-o iluzie. Viața credincioşilor este legată de tainele vieții veşnice.
Dumnezeu este viața veşnică şi noi trebuie să-L descoperim pe El ca lucrare
în ființa noastră şi nu doar înafara noastră.

Speranţă

21
 Simt revelația timpului
Cum se-aşterne pe zâmbete şi flori,
Cum fiori pătrunşi de-o taină
Strivesc în lume... visele de iarnă.
Aerul candorii de nepătruns
Ne izbeşte în elanuri de iubire:
Credincioşii vibrează respirând
Dulcea lui mărturisire.

III. România: țara binecuvântată de Dumnezeu

22
 Strigarea eroilor

Părinții strigă din morminte:

– Străinii să n-aibă eroi în țară la noi!...
Noi am fost eroi şi-am păstrat glia
Să se nască România;
Pământ şi lacrimi v-am lăsat
Să-şi spele copiii ochii
Şi să vadă pe câmpul de luptă
Cum răsare iarbă multă.
Când gloanțele-au şuierat...
Străinii ne-au vorbit pe limba lor:
- Te-au lăsat făr’ de părinți
Şi tu crezi că sunt sfinți?...
Cu beția faptelor bune,
Vor să-ți încurce limba...
Ca-n clipe de dor
Să n-auzi glasul părinților.
Toate națiunile au eroi!...
Străinii au vrut război
Ca să aibă eroi şi-n țară la noi;
Cu gloanțele ne-au vorbit străinii
Ca să fii supus la chinuri şi la blesteme
Şi ți-au dat limba lor
Ca să ai frica eroilor.
Părinții strigă din pământ la tine:
– Să nu te vinzi pentru-o pâine!...
România a fost chemată-n război
Când străinii erau în nevoi;
Limba română are vorbirea curată...
Şi-n lume e căutată.
Părinții s-au dus la război
Ca să nască feciori eroi;
Tu nu erai născut...
Pe câmpul de luptă... te-au crescut –
Ṭi-au lăsat o țară, ți-au dat un viitor
Ca să-i lăudăm în limba lor.
Fericit este poporul cu eroi –

23
 Copiii lor vorbesc de pace... nu de război;
Astăzi le cântăm părinților gloria
Să nu rămână fără eroi istoria
Când duşmanii vor veni la noi
Să culeagă flori de pe morminte
Ca să-şi facă cununi sfinte;
Istoria le păstrează vie amintirea
Să n-ațipească românului firea.
Avem o țară... c-am avut eroi
Când românii au plecat la război:
O țară fără eroi...
Rămâne veşnic în război!

Frații români au visat unirea pe câmpul de luptă şi nimeni să nu se-atingă

de dragostea frățească!
Soldații români au scris cu sângele lor, pe ogorul patriei, numele ,,
România’’. Să le auzim durerea, să le ascultăm rugăciunea, să le cinstim
credința şi dragostea de Dumnezeu, de țară, limbă şi neamul românesc.
Poporul român trebuie cinstit pentru ceea ce-a fost de la începuturile lui,
pentru ceea ce este în contextul tulbure al valurilor popoarelor lumii şi mai
ales pentru ceea ce va fi în ziua când Dumnezeu Hristos va veni a doua oară
şi va aduna popoarele lumii pentru judecată.
Ṭara noastră are un trup material şi-un suflet. Trupul României este
pământul cu ape, dealuri, munți şi văi, oameni şi animale. Dealurile sunt
românii care învață carte ca să urce munții pe culmile ştiinței; văile sunt
românii (elevii) care nu-nvață carte; munții sunt românii care realizează
proiecte mari pentru România; oamenii sunt românii care împodobesc țara
cu lucrurile mâinilor lor; animalele sunt românii care distrug tot ce este bun,
frumos şi adevărat în țară. Ṭara noastră este limba ce-o vorbim şi tot ceea ce
românii înfăptuiesc în limba română.

Limba română

24
 Dumnezeu ne-a trimes vorbirea-n limbi–
Slava şi greaca să ne ridice printre sfinți,
Să se amestece cu latina veche...
Copiii să se nască vorbind româna pereche.
Când pe Dunăre a intrat turca,
Literele erau străpunse şi-aruncate cu furca:
- Credința e strivită pe drumuri cu noroi...
Limba română a fost pusă la jug şi trasă de boi!;
Păstorii latini s-au ridicat ca nişte stele...
Să nu fie tăiată limba– în gura fraților să fie miere...
Pe-ogoare-o culegeau şi se strângeau în horă:
– Limba română le era dac şi noră!;
În română... poporul s-a făcut o turmă–
Păstorul era român şi dac... în urmă;
Iarba se cosiră sub Cuza şi România a-nflorit,
Limba a fost aleasă cum s-a prevestit–
N-au mai rămas străini la oi,
Turma n-a mai fost roasă de câini şi boi!;
Literele se tipăreau la slujbă-n biserică,
România se-ntregea făcându-se țară vrednică;
Când Statul slujea la oi,
Se-mbogățea turma cu cuvinte noi:
– Dumnezeu era cunoscut în limba română!;
Dacii ne-au trimis pe ape-nvolburate a lor cunună!,
Ne-au lăsat toiagul în latină
S-alungăm străinii împărțind a lumii vină.
Când Greaca ne-a adus înțelepciune,
Le-am făcut la bătrâni cununi cu nume;
Când Slava a venit la oi,
Pe Dumnezeu L-am vestit la noi:
– S-a-noit mintea cu cunoştințe
Şi s-a stricat inima de-atâtea umilințe!;
Curgea Dunărea cu vorbe-amare
Când în slavonă era război la hotare;
Se ’nălța mintea cu multe cunoştințe
Când în greacă, cuvintele grăiau neputințe.
Vorbirea-n limbi ne-a adus credința,
Poporul o afla... şi nu-nțelegea... căința:
– Cu latina am slujit la oi,

25
 Cu româna s-a născut o țară de eroi!

Trebuie să cunoaştem întreaga existență dumnezeiască, îngerească,

omenească, lumească, cerească în limba în care ne-am născut şi care e
imprimată-n noi din pântecele mamei. Omul trăieşte despărțit de el însuşi şi
de întreaga existență, dacă cunoaşterea nu e-n limba lui. Limba sădită şi
vorbită din pântece uneşte mintea cu inima omului, dar şi mintea şi inima cu
întreaga existență. Nu te cunoaşte creația, dacă nu i te mai adresezi în limba
ta şi nici tu nu o poți cunoaşte pe ea. Nu poți ajunge la o cunoaştere înaltă
decât în limba ta! Rămâi unit cu întreaga existență spirituală şi energetică a
poporului tău numai în limba ta; de aceea, aflându-te într-un popor străin, ai
dorul limbii române şi dorul de-acasă. Limba noastră este corpul nostru
energetic, este existența noastră de pe toate planurile. Schimbarea forțată a
limbii e o crimă! Schimbarea limbii e o dictatură cruntă, fiindcă dictează
schimbarea noastră! Schimbarea limbii aduce trădarea României şi a tot ce s-
a-nfăptuit pe acest teritoriu românesc! Trădătorii de țară sunt printre românii
care şi-au schimbat limba! Limba română trebuie apărată!
Totul şi întotdeauna trebuie s-auzim şi să-nfăptuim în limba noastră, a
neamului nostru românesc!

26
 Durerea limbii

Prin daci şi romani–

Oglinda românilor din miile de ani,
Vin, pe-ale istoriei ape,
Cuvintele latine...de dor extaziate...
Merg „Pe Argeş în gios’’
S-ajungă ,,Pe un mal frumos”
Şi-ntipăresc limba română:
– De la daci... mândră cunună!...
„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai”,
Cuvintele sunt îndurerate
Şi se revarsă peste Dunăre şi ape...
Cu sânge scriu pe Carpaţi durerea:
’’Românii sunt daci şi româna le e averea’’.
Daco-romanii scriu şi povestesc:
– Coroana naţiunii e port românesc!;
Din cenuşa durerii, cuvintele au răsărit,
Pe culmile spiritului român...cu răni au profețit!;
Cuvintele latine... furate de glorie...
C-un râu de foc vor scrie istorie;
Când limba română s-a-nfrățit cu germana
O plânge o soră ca... italiana;
Franceza e sora cea mai mare...
Cu ea ținem turcii la hotare;
Când se-amestecă cu rusa,
Plângem de dor pân-la Tisa;
Când se strigă de război,
Ungurii şi ruşii ne sunt strigoi...
Şi fugărită pe poteci...
E găsită de austrieci.
De la Someş pân-la Nistru,
Limba română e vis sinistru;
De la Dunăre până-n Carpaţi,
Românii se visează daci şi frați;
Ca iarba răsare printre limbi iară
Când Occidentul aruncă-n ea cu ocară;
Oştirea literelor comandă unirea,
Cu vorbirea-n limbi vor scrie nemurirea.

27
 Axa spirituală a poporului român este aceasta: Israel-Grecia-România.
Este axa cu cea mai înaltă spiritualitate dumnezeiască! Niciodată să nu ne
schimbăm axa spirituală după axa politică! Pe această axă s-a născut poporul
român şi pe această axă trebuie să circule credința românilor! Este axa pe
care v-a veni Domnul Iisus pe norii cerurilor ca să cheme popoarele lumii la
judecată! Evreii, grecii şi românii sunt frați de cruce!
Axa credinței să nu fie axa politică niciodată (politica poate circula peste
tot şi-n toate sensurile, pe când credința revelatoare nu).
Istoria lumii este succesiunea evenimentelor care au străbătut toată
lumea ca s-o-mpartă în două: învinşi şi biruitori. Evenimentele lumii sunt ca
nişte vânturi puternice care cutremură toate popoarele: cade la pământ cine e
slab şi stă în picioare cine e puternic!
Evenimentele din istorie sunt născute de oamenii răi şi crescute de multe
ori de oamenii nedreptățiți. În această viață, întotdeauna există oameni răi şi
oameni nedreptățiți care vor lupta să alunge răul până când ei înşişi ajung să
facă răul. Şi tot aşa, răul se continuă în toate generațiile până la sfârşitul
acestei lumi când Dumnezeu va separa binele de rău pentru veşnicie.
Ce plăcut este ca frații români să locuiască împreună! Să fim împreună ca
să ne rugăm şi să visăm viitorul în limba română pe pământul României
Sfinte. Un popor cu un spirit puternic ancorat în Cuvântul lui Dumnezeu este
un popor la care credința şi moralitatea biruiesc toate ispitele din lume şi
lucrează nemurirea.

Comandantul şi ostaşii

28
 Trupul tău
E un instrument manevrat de-o energie
Ce devine mai puternică ori mai palidă.
Trupul tău e un biet ostaş
Rănit în luptă pe câmpul minat:
Câmp numit viaţă, dragoste şi adevăr!;
S-au dat multe războaie
Pentru frumuseţea unei femei
Când amanţii îşi pierdeau minţile.
Ţara noastră
E femeia mult râvnită de sadicii îndrăgostiţi;
Ṭara e o fecioară, iară voi... fiii ei!
Ţara e o femeie sfântă!;
Comandantul repetă ostaşilor săi:
– Mama şi fiii!
Asta sunteţi voi pentru pământul acesta;
De va veni cineva să ne violeze patria...
Voi vă veţi întoarce cu demnitate în pântecele ei;
Cu sufletele voastre va purta coroana naţiunii,
Cu sângele vostru va sfinți idealurile,
Cu graiul vostru va tipări istoria limbii române:
Doar astfel îşi va recuceri trupul
Purtat cu sfinţenie în rochiţa roşie- galbenă-albastră
Care-a tulburat multă vreme
Privirea gândurilor străine.
Soldatul răspunde:
– Mamă!
M-am născut din trupul tău pentru speranţă,
Din sufletul tău pentru vis,
Din poftele tale pentru împlinire...
La ce bun să te laşi violată de-un inamic nebun?!
De mă vei lăsa la sânul tău...
Cu sângele meu voi semna pactul
Dintre ţara şi fiul ei.

Frații români rămân împreună numai prin luptă!

Prin această poezie, scrisă la un examen în vara anului 1989 – mă aflam în
Transilvania pentru obținerea gradului de sublocotenent– îi îndemn pe frații

29
români să lupte cu rugăciunea, milostenia şi postul împotriva păcatelor
istoriei şi ale vremii în care trăim.

30
 Războiul de apărare

Pământul era considerat o fiinţă vie–

În el îşi puneau speranţele strămoşii
Şi primeau... alinarea suferinţelor.
Considerăm pământul... bunicul nostru–
Un bunic cu mustăţi
ce se sucesc-răsucesc
în jurul unui punct fix;
Are barba albă:
Dovadă c-a existat din totdeauna;
Are ochi albaştri
Evocând ... nemărginirea, cerul liber şi senin:
- Ne absoarbe ca pe-o băutură răcoritoare!
Chiar şi calzi... când avem febră!
Poartă o chelie mare–
A dăruit multe fire de păr: semn al maturităţii.
Pentru acestea trebuie să-l apărăm
Ca oarecine să nu-i taie vreo ureche:
- Nu ne poate asculta pe noi!...
Şi nici auzi propriul ecou.
S-avem grijă să nu i se taie vreun picior:
- Nu mai parcurge ceea ce gândeşte!...
Şi nici măcar o mână:
- Nu mai poate dărui!;
El are un suflet într-o continuă mişcare
Şi ne poartă pe rând sufletele
Devenind un bunic... tânăr.
S-avem grijă să nu i se taie limba:
- Nu mai poate vorbi limba română!;
Bunicul a devenit patria noastră,
Partidul revoluţionar pe care trebuie să-l apărăm.
Noi, toţi, gravităm în jurul lui
Şi-a devenit un bunic tânăr şi bătrân.

,, Războiul de apărare ’’ este cea de-a doua lucrare scrisă la examenul

de obţinere a gradului de sublocotenent din vara anului 1989– Transilvania.

31
 Românii se aseamănă cu peştii. Dacă românii circulă în ambele sensuri pe
un singur drum, ajung să fie interzişi! De aceea istoria României se află într-
un blocaj permanent!

32
 IV. România: țara străinilor

Hoții

Sărăcia m-a izgonit din casă, pe-o masă plâng iară,

Sunt fugar şi-n lacrimi de foc mă scald noaptea afară;
Mi-ați furat cei şapte ani, anii de şcoală şi serviciul,
Cumpăr cu viața sărăcia şi mă loviți ,, bine’’ cu biciul.

Nu mai furați pământul, se va desface pentru toți

Ca să coborâți la iad... o să se umple cu hoți,
cu averi, cu vrăjitori şi desfrânați,
cu toate păcatele care-au făcut din oameni surori şi frați.

Suntem pe drumuri şi facem plecăciuni pe la porți,

I-am întrecut pe romi, nu vrem s-ajungem hoți!;
Pe drumul sărăciei frângem pâinea ca sărmanii,
Voi mințiți la televizor şi ne numiți „ Golanii”.

Nu ne cunosc copiii, nu mai suntem părinți,

Ne-ați furat cinstea... sunteți făcuți eroi şi sfinți;
N-am luptat în rugăciune şi ne-nchinăm la ei,
Iisus coboară din cer cu pâine... să ne scape de lei.

Puneți pâinea pe masă... vrem să creştem copii,

Suntem obosiți de drum şi n-avem mulți fii;
Bucătarii şi-au făcut din sărăcie un obicei,
Noi ne spurcăm gândul şi trăim în concubinaj cu ei.

Diavolul v-a-nşelat inima pentru avere,

Voi v-ați umplut gândul şi ne scuipați... cu fiere;
Lăcomia v-a făcut să credeți că nu-i spirit bun
Să-l slujeşti pe Dumnezeu pe pământul străbun.

Am scris această poezie ca să fie cântată de toți săracii pe la porțile

bogaților.

33
 Numai conducătorii fură?! Astăzi, creştinii fură tot ce poftesc de la
aproapele lor: nevasta, casa, ogorul,serviciul etc. Diavolul este hoț, înşelător
şi ucigaş!
Conducătorii hoți vor fi judecați şi pedepsiți la fel ca diavolii. Prin păcatul
hoției, omul îşi însuşeşte ce nu este al lui şi aduce în lume: sărăcia, curvia,
dezbinarea, războiul şi moartea.

34
 Dictatura societății

Unu– doi!
Unu– doi!... zic ei.
Unu– doi!
Unu– doi! – Faceţi– toţi– la– fel– ca– noi!...
Unu– doi!
Unu– doi!... fac ei
Şi toţi execută – ca– nişte– mişei;
Unu– doi! – în pas alergător,
Unu– doi! – alergăm făr’un viitor;
Unu– doi! – alergați – cu – Iliescu,
Unu– doi! – faceți– paşii– lui– Băsescu,
Unu– doi! – faceți– paşi– înapoi;
Unu– doi!– lupta e-n toi.
Unu-doi! – zicem ca Băsescu,
Unu– doi! – facem ca Iliescu,
Unu– doi! – un pas înapoi la Ceauşescu;
Unu– doi! – facem– restructurare!
Unu– doi! – societatea moare!
Unu– doi! – facem– instituții– noi!
Unu– doi! – aşa se lucrează la noi!
Unu– doi! Unu– doi!
Unu– doi! Unu– doi!...
Fac ce vor
Ca să mor în pas alergător?!
El, singurul,
S-a oprit la unu’;
El, singurul,
S-a oprit la lucrurile unice şi singuratice:
- Numai ele au valoare!
El, singurul...
E cel mai bun de-nvins.
El, singurul...
Este de ne-nvins.

35
Întâlnirea păstorilor la stâna oilor

S-au ales păstori de neam

Ca să aibă oile în grija lor;
Păstorii s-au făcut nişte mişei
Şi bat oile... când țipă după miei.
Conducătorii sunt sus-puşi
Şi oile le sunt supuşii;
Conducătorii sunt oameni mari,
Bovinele cu coarne tari,
N-au grija oilor
Şi-aduc moartea mieilor.

Păstorii au împreunat oile cu caprele

Să se nască nepoatele;
Caprele sunt oamenii răi
Şi caprele îi împung pe miei,
Îi duc pe culmile păstorilor
Ca să nu ia drumul oilor:
- Vor să moară de prunci!
Şi-i aruncă de stânci
Ca să nu crească păzind porunci,
Să nu crească oi la stână, sus,
Ascultând porunca Păstorului Iisus.

Vin bovinele la stână

Să-ntrebe oile de lână;
Bovinele sunt în trecere
Şi-au venit... la petrecere:
- Lovesc cu copitele
Şi ceartă caprele
Când n-au condus pe oi
Pe drumuri bătătorite... pline cu noroi:
– Să mergem la stâna oilor
Ca să paştem din iarba boilor;
Nu vrem colibe pentru boi!
Noi vrem să slujim la oi.

La stână avem un câine rău–

Întoarce oile rătăcite de la staulul lor

36
 Şi le muşcă... când fug să-şi caute drumul
După Domnul lor... Stăpânul!
Le bea sângele
Să le ia dreptul la viață;
Le tunde prin piețe
Şi le vinde lâna... la preț de ață;
Le ia dreptul la vorbire...
Să nu dea poporului de ştire.

Stăpânii au strecurat căței printre miei–

Ca să fie siguri pe... ei,
Să crească-n turma oilor
Şi să-i muşte... când nu păzesc porunca boilor.
Cățeii ne păzesc pe cărare:
- Oile să nu pască iarba-ntr-o horă mare!;
Cățeii nu păzesc turma de lupii răpitori–
Spiritul lor e să-nvețe din povața lor,
Latră cu glasul oilor şi-i muşcă pe miei,
Le fură iarba... că-i mâncare pentru lei.

La stână vin toți oamenii mari–

Ei sunt bovinele cu coarne tari,
Ştiu să-mpungă
Şi au sânge-n vine,
Lovesc turma... cum se cuvine...
Şi-o calcă-n picioare
Făr’ să le pese... dacă moare:
- Legile sunt suferințe adânci
pentru cei care nu ştiu porunci!;
A fost poruncă:
– Oaia care n-a fost tunsă,
Lâna să-i fie smulsă!...
Ca să vadă mieii
Şi să țipe-n grajd ca leii.
A fost poruncă:
– Să nu mai sugă mieii la oi,
Să sugă cățeii!...
Să se-ngraşe ca vițeii.
Cățeii ajung ciobani norocoşi
Când la turmă cresc cu mieii naivi şi proşti;

37
Într-o zi, mieii au aflat cine sunt păstorii răi:
Sunt cățeii care au fost în turma lor
Şi-au supt laptele de la țâța oilor!;
Au crescut împreună...
Şi i-au luat drept frați de turmă!

Vin şi lupii ca să urle la stână:

Vor să fure totul... pân’ la lână;
Lupii s-au strecurat în turma oilor
Şi-au îmbrăcat blana mieilor,
Au ajuns la comandă
Şi s-au făcut lupi de toamnă:
Ne iau rodul şi lasă turma flămândă
Ca să moară dorul şi spiritul de turmă,
Să-mprăştie oile să n-apuce zorile,
Să le moară mieii... ca să-i mănânce cățeii!...

Păstori adevărați,
Strângeți-vă ca nişte frați!...
Coborâți cu oile voastre de pe munți
Ca să crească turma cu cei sfinți:
Veniți să paştem iarba oilor
Şi să spunem adevărul boilor.
Conducătorii ne privesc
Şi nu cred c-avem un sol ceresc;
Ne socotesc... ca pe nişte miei
Şi vor să ne crească la stâna lor
... Ca pe nişte căței.

38
 Nimic

Privesc în jur...
Nimic nu mă intrigă!;
Totul se-apropie... de nimic.
Văd semenii mei
Cum împărtăşesc... nimic,
Ei gustă cu plăcere... devorând
Se hrănesc cu nimic.
La nimic s-a oprit sensul lor,
Din ce-au construit... a rămas nimic;
Nimic înseamnă pentru ei totul
Şi-acest tot poartă aripi de nimic;
Nimic nu-mi spun ei!;
Încerc să-i pătrund...
Dar, superficiali cum sunt...
Nu-nţeleg nimic.
Lacrimi vărs plângând:
Nimic nu mai pot topi,
Nimic nu mai există.
Tot ce-i frumos
Pentru ei a rămas nimic;
Ei vor zbura spre-acest tot,
Nimic va fi tot,
Tot ei vor fi nimic.

Am scris această poezie pentru oamenii care uită că viața este darul lui
Dumnezeu şi nu au mântuirea ca scop al vieții pământeşti. Practicând cu
lăcomie păcatul, râd de ei şi nu doar de Creatorul vieții, iar viața lor este un
chin: este asemenea omului care urcă pietre mari pe un munte, după care le
dă drumul la vale. Aşa se chinuie pe pământ omul care nu-şi iubeşte viața şi
nu doreşte să-şi mântuiască viața conlucrând cu Domnul nostru Iisus
Hristos.

39
 Femeia desfrânată

Are rădăcină,
Are tulpină,
Ajungi la floare...
Nici o culoare!
Se vrea udată,
Cu apă descântată...
Plăcerea e mare
Şi-o vezi... fără petale.
N-o costă mult–
E un gest sfânt!
Zice nu...
Până insişti tu,
Apoi zice: – Da;
Hai! vino!... e plăcerea mea!
Dacă esență n-are,
Ce-i râmâne oare?!
Mersul spre fecundare
Făr’ un semn de-ntrebare.

Am scris această poezie împotriva femeii care se dezbracă să-şi

vândă trupul mai bine. Desfrânata distruge familia şi ia mințile bărbaților
îmbătându-i cu desfrânarea ei. Desfrânata să nu mai stea dezbrăcată în fața
lumii: la televizor, prin ziare, pe stradă ori în instituții.
Desfrânata a ajuns doar trup... fără suflet. Sufletul ei este amăgitor, fals
şi fără ruşine.
Laud popoarele care nu arată desfrâul în filmele lor şi nu permit
dezbrăcarea în religiile lor. Europa creştină ( prin goliciunea femeii) va
ajunge mama curvelor. Ruşine creştinilor care nu păzesc învățătura
Domnului nostru Iisus Hristos!
Adam şi Eva au rămas goi când au păcătuit (trupurile lor au rămas fără
slavă- lumină) şi Dumnezeu nu i-a lăsat goi, ci le-a făcut haine.
După ce Dumnezeu a adus sfârşitul lumii (în vremea lui Noe), acesta a
băut vin şi-mbătându-se... s-a dezvelit în cortul său; iar unul din fiii săi, Ham
, care este tatăl lui Canaan, nu şi-a acoperit fața... şi-a văzut goliciunea
tatălui. Noe, când s-a trezit ... a zis către el: ,, Blestemat să fie Canaan!’’ .

40
 V. Pildele Domnului nostru Iisus Hristos în versuri.

Viața şi poftele

Viața e lacrimi pentru faptele rele:

- Ferice de cel care plânge pentru ele!;
Pofta e dorința de-a face rău:
- Vai de tine-n ziua judecății lui Dumnezeu!

Viața e bunătatea care se-mparte la sărmani:

- Ferice de cei milostivi!... sus au plată-n bani!;
Pofta e hoțul care jefuieşte şi risipeşte mereu:
- Vai de cel care ucide!... e tâlhar pe drumul greu!

Viața e vorba plină de har:

- Ferice de cel blând!... înțelepciunea nu e-n zadar!;
Pofta e bârfitorul care te pune pe jar:
- Vai de tine!... iadu-l vei primi în dar!

Viața e dreptatea cerută de fire:

- Ferice de cel flămând şi însetat de neprihănire!;
Pofta e foamea după desfrâu care nu-ți mai trece:
- Vai de curvarul care se lasă-nşelat şi se hrăneşte!

Viața e cel ce bea la izvor din Cuvântul lui Dumnezeu:

- Ferice de cel cu inima curată!...va vedea pe Dumnezeu!;
Pofta e setea de băutură şi scurgere de pahare:
- Vai de bețivul care nu merge drept pe cărare!

Viața e Cuvântul spus lumii ca să-mpace:

- Ferice de cel supus!... e făuritor de pace!;
Pofta e cuvântul spus de cel rău:
- Vai de judecătorul... ajuns călău!

Viața e traiul în virtuți şi agonisire;

- Ferice de cel smerit!... duhul lui ne dă de ştire!;

41
 Pofta e lenea care-ngroapă talantul în pământ:
- Vai de cel ce risipeşte!... nu poartă nume sfânt!

Viața ta este o poftă, viața nu este El,

Viața a fost creată de singurul Dumnezeu:
– Viața e Iisus care te duce la cruce!
Pofta e cuie şi lovituri la răscruce!

Pe pământ, oamenii pot culege bucuriile, dar fericirea nu. Fericirea este
energia lui Dumnezeu turnată în inima credincioşilor şi o avem numai în
Rai. O singură dată am cunoscut-o: când Domnul Iisus s-a pogorât la mine şi
mi-a turnat energia Sa, aşa cum torni apă într-o găleată. Numai atunci mi s-a
umplut inima de fericire! Fericirea adevărată urcă pe scara virtuților până la
Dumnezeu şi este arătată de Domnul Iisus în predica de pe munte când
rosteşte ,, Fericirile ’’. Fericirea celor răi coboară pe scara virtuților până la
iad!

42
 Nunta fiului risipitor

Tata m-a făcut moştenitor lăsându-mi bogăție mare,

Gândul rău a fost risipitorul averii sale;
Am părăsit casa şi L-am lăsat cu inima frântă,
El mă privea de departe şi pregătea darurile de nuntă.

Am plecat să cunosc jocul patimilor din lume

Şi-am ajuns sărac... afară – fără nume!;
Fără avere am căutat o slujbă...
Porcii m-au lăsat flămând în turmă!

Când plângeam averea-ntr-o inimă săracă,

Lacrimile au bătut la o poartă bogată;
Gândul iertării a intrat în casă...
Tata l-a zărit de departe şi m-a poftit acasă.

Eram slăbănogul cu spinarea-ncovoiată–

Povara... o purtam ca un străin la poartă;
Dorul de viață m-a dus acasă la părinți,
Tata m-a pomenit... numărându-mă printre sfinți.

Purtam zdrențe şi mi-a dat o haină nouă,

Cu inelul a-nnoit legământul rupt în două,
Mi-a dat încălțăminte s-alerg umbrele pe cărare,
Şi vițelul să nu-mi fie foame... când totul moare.

A fost bucurie când am intrat în casă –

Muzica şi jocurile se legănau la masă;
Fratele nu m-a îmbrățişat ca să intre-n horă,
Pe Tata l-a judecat... dragostea să nu-i fie noră.

Tata e Dumnezeu şi-a pregătit după dorința Sa:

– Învierea să fie logodnică la nunta ta!;
Întoacerea acasă dintr-al lumii rău-gând
E ca moartea plecată dintr-al ei mormânt.

43
 Un singur lucru îmi străpunge inima: oamenii răi şi necredincioşi mor fără
să-şi mărturisească păcatele Domnului Iisus Hristos care S-a jertfit pe cruce
pentru păcatele lor.
Sunt două locuri în lume, dar şi-n veşnicie, unde oamenii îşi trăiesc viața:
Biserica şi lumea, Raiul şi Iadul ( râul cu foc ).
Fiul risipitor are un Tată care-i ascultă inima şi-l aşteaptă fiindcă l-a durut
plecarea de acasă; are un Tată care-l vede când se-ntoarce acasă şi i se face
milă de el, aleargă înaintea lui, cade pe grumazul lui şi-l sărută. Fiul risipitor
are un Tată care-l aşteaptă să-i dea lucrurile pregătite. Întoarceți-vă acasă,
fiilor!

44
 Iubirea aproapelui

Lumina a rămas în cetate...

Şi viața mi se scurge afară–
Am coborât pe drumul ce duce la tâlhari...
Şi-am fost jefuit... ca moartea s-apară!

Un străin venea acolo din întâmplare

Şi-a trecut pe-alături– viață n-are!;
Când a fugit dorul pentru om,
Un călător m-a prins... şi era un Domn!

Lumina a venit să lumineze-n întuneric,

Diavolii să-i pună pe fugă şi să mă facă vrednic,
A aprins în minte flacăra izbăvirii
Şi mi-a luminat inima... cu nădejdea nemuririi.

M-a vindecat ca să poposesc la un han,

M-a dus călare şi-a lăsat pentru hangiu un ban;
Am primit viața ca să mă-ntorc în cetate,
Să-nvăț ascultarea... la Lumina care ți-e frate!

N-asculta gândul care te scoate din lumină...

Ascultă ’’Cuvântul’’ care vorbeşte-n tină!;
Stinge lumina când pofta ți-aprinde trupul,
Nu sta de vorbă!... îți fură sufletul!

Când vezi pe aproapele tău pus pe fugă,

Ia cântarea... ca să fii bun pentru rugă;
Vindecă-l şi toarnă ulei şi vin peste el,
Priveşte la Iisus... şi fă şi tu la fel!

Mila este puterea omului credincios de a face binele. Omul

necredincios (nemilostiv) este neputincios. Am scris această poezie pentru
ca oamenii să-nvețe să fie aproapele celor care sunt jefuiți de către oameni şi
diavoli şi strigă după ajutor. Mila lui Dumnezeu lucrează la mântuirea celui
aflat în suferință şi la fel trebuie să lucreze milostenia noastră.

45
 Bogatul şi Săracul

Lucrarea morții e să te-mbrace-n strălucire!

Şi viața bogatului era îmbrăcăminte din in subțire;
Când veselia se lua cu moartea la-ntrecere…
Bogatul alerga… şi din viață făcea o petrecere.

Avea masa plină de bucate:

- Era bogat şi le cumpăra pe toate!;
Cu firimiturile, pe Lazăr îl făcea de-ocară:
- Dorea să rămână flămând şi să moară!

Aşa mânca bogatul nemilostiv… şi era necredincios,

Lazăr– Săracul, dorea firimiturile căzute pe jos:
– Venea câinele să-i lingă sărăcia…
Bogatul îl disprețuia şi căuta doar… veselia.

A venit moartea ca să plece-n veşnicie… goi

Şi să fie arătat sufletul la amândoi:
Lazăr a fost dus în Rai… la mângâiere,
Bogatul a fost aruncat pentru chin şi durere.

Văzându-se jos, a cunoscut Raiul de la apus,

În prăpastie a căutat punți pentru primirea darurilor de sus;
Întunericul din fire îl făcea vrednic de răsplată
Şi cere părintelui Avraam milă… într-o picătură de apă.

Cugetarea i-a fost orbire-n ochii minții,

În Locuința Morților sufletul era viu şi supus căinței:
Aducerea aminte e plată făr-un pic de noroc…
Şi veşnicia bogatului se scurge… printr-o inimă de foc.

Milostivirea Raiului îl condamnă la viața-n durere:

- Focul să-ți fie aşternut pentru patimi şi plăcere,
Viața ta să se scalde-n amintiri vrednice de osândă,
La judecata cugetului rău, întunericul din iad o să te plângă!

46
 Bogatul scrâşneşte să rupă-n dinți dorințe aprinse,
Frații de-acasă să primeasc-un sol cu rănile… linse,
Pe Lazăr, vindecat de bube, să-l învie în casa lor,
Să creadă-n mângâierea şi chinul infinitului zbor.

Avraam îi dă Cuvântul ca înger păzitor:

Biblia e-o candelă aprinsă– luminează cărarea pentru zbor,
Pocăința şi-ascultarea să dea fraților răsplată de prooroc,
Să vadă veşnicia-n casă şi-n Rai să-şi câştige loc.

Cu bogăția credinței strângi comori mari în cer; cu bogăția necredinței

strângi suferințe mari în focul veşnic (iadul). Cu bogăția materială alungi
adevărul şi binele din viața ta şi a semenilor tăi; cu bogăția spirituală culegi
adevărul şi binele din viața ta şi a semenilor tăi. Cu bogăția materială laşi
flămândă o mare mulțime de oameni; cu bogăția spirituală hrăneşti o mare
mulțime de oameni. Cu bogăția materială porneşti războiul; cu bogăția
spirituală eşti făcător de pace. Cu bogăția materială te-nchini materiei
(idolilor) şi-o vei lăsa pe pământ; cu bogăția spirituală te-nchini lui
Dumnezeu care este Duh şi-o vei avea şi-n viața veşnică.

47
 Pregătirea fecioarelor

Minutele aleargă-n ceasul fericirii

Ca viața să se rotescă cu strigătul nemuririi;
Fecioarele îşi scriu învitația de nuntă
Când strigătul opreşte secunda... şi Mirele ascultă.

– Vine Noaptea!... se cântăreşte inima cu uleiul rămas!;

– Cel rău vrea să fure lumina chiar în ultim’ ceas!;
Când glasul fecioarelor opresc ruga şi cântarea...
El ştie vremea ce i-a mai rămas şi pecetluieşte lucrarea.

Mirele pregăteşte masa şi-ntârzie strigarea–

Venirea Sa să-mpodobească fecioarelor chemarea;
Candela să ardă mereu într-o lumină sfântă
Ca să fie Mireasă... şi să fie nuntă!

Aşteptarea e lumina aprinsă într-o temniță cu nopți

Să caute venirea lui Iisus strigând... la porți;
Înțelepciunea ține uleiul într-o candelă nestinsă:
Ațipirea să fugă de-ntuneric şi moartea să fie-nvinsă.

Aşteptarea e-ntunericul adus înăuntru

Şi-n ceasul morții... secunda se ceartă cu minutul;
Nechibzuința e candela lăsată-n întuneric:
Fapta rea să-i fie crezul şi dorul să trăiască veşnic.

,, Lumina să lumineze-n întuneric!’’

A fost prima şi cea din urmă strigare pentru... vrednic;
Când strigarea arată spre Lumina de la miezul nopții,
Neînțeleptele ajung la o uşă-ncuiată şi rămân în cursa sorții.

Candela înțeleptelor strânge virtuțile faptelor bune,

Credința să ardă de dorul Luminii veşnice;
Viața lor se roteşte pân-la ultima secundă
Ca să-nceapă veşnicia şi să primească darurile de nuntă.

48
 Aşteptarea este o durere/bucurie mare. Omul care risipeşte harul este ca
un om bolnav, flămând şi lipsit de putere în lume: el sărăceşte la venirea
Domnului a doua oară. Omul care lucrează pentru Împărăția lui Dumnezeu
(Adevărul, Binele, Dreptatea) este sănătos, se-mbogățeşte cu harul şi se va-
nălța la cer la venirea Domnului; omul care sărăceşte coboară la iad.

49
VI. Unitatea creată de Dumnezeu: viața de familie.

Dragoste şi Profeţie

Inima lui este ceasornicul ei

Şi se căutau printre... învățăcei;
Când stelele dădeau de veste...
Ziua se-mbrățişa cu noaptea
Scriind o poveste.

În numele ei se-ascunde soarele,

Să curgă haru-n surâs cu izvoarele;
În numele lui se-ascunde luna...
Să fie două inimi... şi să bată una
Legând de cer cununa.

Din stele şi-au făcut brăţări–

Curcubeul la gât să le croiască cărări;
Cu picioarele mergeau pe ape...
Să danseze când furtuna te-abate
Culegând adevăruri sacre.

Valurile lovit-au în strigăt de biruință...

Lacrimile iubirii scăldat-au inima-n căință;
Trupul s-a aşezat pe temeliile munților,
Păsările se-adună-n cor... făcând cuiburi
În carnea sfinților.

Era iubită... dar trupu-i era curat–

Dragostea juca pe coapse ca un om beat;
Erau uniți din leagăn şi erau doi...
Cu gânduri bătătorite pe drumuri...
Stoarse de ploi.

50
 Îl avea... dar nu-l mai găsea–
Timpul era sabia ce se-nvârtea;
Îl purta-n inimă şi-i vorbea-n vis...
Cu privirea-l căuta... pân-a apus
Urcând spre paradis.

S-a-nălțat cu fața-i albă şi caldă ca lumina:

Când Soarele se-nveseleşte alungă toată vina!;
Viața-i făcută scrum... s-a dus la culcare!...
Faptele sunt aşternute pe drum lăsând...
O jalnică chemare.

Pe fruntea lui era scris ’’ Cuvântul Vieții’’,

Gândurile lucrau cernute din zorii dimineții;
Pământul zace... şi-i opreşte la picioare
O lume nedreaptă... furată pe cărare
De ,,Cel’’ ce n-are.

Cu braţele ţine munţii... cântărind viitorul,

Se clatină tot genunchiul... şi fuge dorul;
Când Soarele proroceşte de pe capul lui...
Din răni sunt culese roadele-nchinării...
La nunta Fiului.

Ziua s-a culcat pe pieptul lui,

Obosită de drum, s-ascunde Viitorului;
Capul a fost uns cu cununi împărăteşti,
Trupul s-a-mbrăcat în neprihănire
Cu aripi îngereşti.

Dragostea curată întrece parfumul trandafirilor şi o culegi numai din

grădina unei inimi iubitoare de Dumnezeu. Dragostea soț-soție este îngerul
păzitor al unei familii. Unirea bărbatului cu femeia lui este cea de-a doua
mare emoție după unirea cu Dumnezeu.

51
 Cântarea mirelui şi a miresei

Când dorul bătea la poartă-n inima mea,

Tu ai fost mireasa de care mi se vorbea;
A apărut o stea... când viața-mi era grea,
Tu eşti mirele din inima mea.

Erai străinul care pe drum se ruga,

Eu am fost gazdă pentru inima ta;
Ai primit inelul şi-am îngenunchiat,
Te-am cerut de nevastă şi mi te-ai dat.

Priveşte-ți chipul ca un mire drag,

Pe cerul ochilor mei eşti un şirag;
Vino la izvorul unde iubirea mea curge,
Să bei din apa vieții... ca să nu poți plânge.

Refren : Când inima-mi bate tare pentru mireasa mea,

Eu o iau de mână ca să ştie şi ea;
O chem pe drumul paşilor mei
Să-mi lumineze calea după paşii ei.

Doamne! ai fost martor, fii cu noi!...

Credința să ne fie scut, Tu pavăză-n nevoi;
Chipul dragostei care s-a născut
Să crească pe drumul nostru ca la-nceput.

Astăzi sunteți martori şi voi,

Să vă’ nălțați gândul spre cerul iubirii noi;
Dragostea noastră s-o cântați mereu:
- Să vă fie viața ca un curcubeu!

Am compus acest cântec de dragoste pentru toți oamenii căsătoriți.

Fiecare bărbat să-l cânte cu nevasta lui!
Oamenilor le este necunoscută dragostea soț-soție: o dragoste îngerească,
plină de har, împletită cu energii dumnezeieşti şi omeneşti.

52
Mulți oameni trăiesc pentru multe lucruri: bogăție, ştiință etc., dar puțini
trăiesc pentru această dragoste.
Modelul de iubire este dragostea Persoanelor din Sfânta Treime şi dragostea
Domnului Iisus pentru Biserica Sa.

53
 Omul– bărbat plus femeie

A ieşit poruncă de la Dumnezeu:

Să se-adune toate numerele scrise–
cu pecetea harului aprinse...
Şi m-am adunat şi eu.

Dumnezeu a dat poruncă:

- Să se scadă oamenii între ei!...
Oamenii s-au scăzut încă
Pân-am rămas noi doi.

Am primit binecuvântarea
Şi s-au adunat... unu la doi;
Sfântă ne-a fost chemarea:
Să fim o familie-n viața de apoi.

Din adunarea numerelor,

Am rămas noi doi:
– Au scăzut oamenii virtuților...
Şi ne-am adunat amândoi!

Am scris această poezie pentru a arăta importanța căsătoriei bărbatului

cu femeia sa. Bărbatule, să nu iei femeia altuia! Dumnezeu l-a creat pe
Adam şi din el a făcut-o pe Eva, şi tot aşa trebuie să se unească un bărbat cu
o femeie. Să rămânem în unitatea creată de Dumnezeu, tot aşa cum Omul
Iisus Hristos a rămas în unitatea Familiei Dumnezeieşti: Dumnezeu Tatăl,
Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt!

54
 Viața copilului fără părinți

În pântece am fost semănat

Ca bulbul ghiocelului de lume uitat;
Aveam un chip, eram o suflare
Şi viața m-a legat cu rădăcini nemuritoare.

A sosit primăvara de ziua mamei–

O naştere în credință, durere şi suspin;
Am văzut la lumină chipul lumii
Şi-am văzut chipul mamei... mai senin.

Ce viață era în pântecele mamei–

Era viața fără glas
Când lucra zidirea chipului de-o ființei
Şi număra într-un ceas zicând: ,,Bun-rămas’’.

M-a chemat cu nume sfânt mama

Să urc pe cruce strigând: ,,Osana!’’;
Viața-mi să crească ca florile de pe câmp
Să dăruiesc lumii virtuți şi rai pe pământ.

Viața din lume nu e ca-n pântecele mamei–

Copiii strigă la cer de durerea foamei;
Vreau să rămân prunc, să am unitate,
Să mă-ntorc în pântecele... ce mi-a fost frate.

Când a murit aseară mama...

S-a-negrit chipul lumii şi-a scos sabia: Teama;
Ca să nu merg cu sfinții pe ogor...
Destinul e dictatura lumii şi m-au făcut cerşetor.

M-am născut cu îngeri, cu foc şi grai

Să culeg comori între iad şi rai;
Acum n-are cine să mă-nşele,
Lumea nu e mamă: - E lacrimă şi fiere!...

55
 Din pântece mi s-a făurit ca soartă:
Dorul copilului pentru părinți;
Acum strig singur la o poartă:
Numele copilului printre sfinți.

Am scris această poezie pentru toți copiii rămaşi singuri pe lume.

Copilul a primit viața în pântecele mamei şi la naştere trebuie să rămână în
pântecele care se numeşte Familia şi Biserica lui Hristos. Numai într-o
familie, un copil rămâne cu mintea întreagă şi sănătoasă. Copiii fără familie
trebuie adunați în familia lui Dumnezeu: Biserica. Lumea– o mare familie! –
trebuie să-i adăpostească în pântecele ei, dar n-o face, dimpotrivă îi foloseşte
pentru robie şi spurcăciune; nu vrea să-i cunoască pe nume, dar numele
multora se numeră printre sfinții lui Dumnezeu.

Strigarea mamei

Viața e un pântece mare,

Binele şi răul strigă la hotare;
Viața o țesem cu zestrea firii
Şi-mparte darurile dumnezeirii.

În pântece, pofta şi firea

Mi-au compus iubirea;
Cu somnul nemuririi te-am legănat...
Până sufletul mi-a devenit curat.

La ieşirea din pântece,

Viața poartă un nume în scutece...
Şi plânge la lumina lumii
Când sunt furate darurile mumii.

Te-am născut gol şi sărac

Şi la botez te-am îmbrăcat în har;
Să scapi de zdrențe, haine rupte,
Să nu cazi în patimile mele... cele multe.

56
 Am fost mama care n-a ştiut ascultarea
Şi patimile ți-au cusut înzestrarea;
Acum... tu petreci afară
În haina veche, ruptă şi murdară.

Te chem să fim o singură ființă,

Să-ți dau ca zestre a mea credință;
Tu vrei să creşti ,, Cerşetor’’:
Fără Dumnezeu, făr’ un viitor?

Sufletul ți-l dau ca leagăn

Să ai un pântece curat;
Zestrea este omul cel nou
De care tu te-ai dezbrăcat.

Drumeții au pornit în zorii dimineții

Să culeagă roadele pe drumul vieții:
- În pântecele care m-a purtat,
Nimeni n-a mai fost legănat.

Copilul se naşte din zestrea părinților şi din darurile lui Dumnezeu, şi-
mbracă haine murdare şi haine curate. La ieşirea din pântece, copilul
îmbracă haina murdară a lumii: patimile din pântecele mamei l-au obişnuit
cu această îmbrăcăminte... şi aşa porneşte pe drumul vieții acesteia. Mama îl
strigă ca să meargă împreună pe drumul vieții veşnice.

Familii de numere

El, singurul, s-a oprit la unu...

Îl caută pe doi... îi lipseşte doi.
El este un număr de genul masculin,
Ea este un număr de genul feminin.
Dumnezeu l-a creat pe unu’ Adam–
Adam este viața omului singur.
Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam:
Adam, singur, este scăderea numerelor;
Eva este viața-n unitate:

57
 Eva este adunarea numerelor.
Adam şi Eva sunt împărțirea şi înmulțirea numerelor
Şi unu plus unu face unu,
Unu înmulțit cu unu face trei,
Unu împărțit la unu face trei:
Trei este copilul născut
Din adunarea şi împărțirea
Lui unu plus unu.
Eva singură este unu-scăzut.
Dumnezeu a creat familia
Şi numerele se adună
Formând viața de familie.
S-au adunat Adam şi Eva,
S-au adunat numerele:
Unu plus unu,
Unu plus unu...
Şi Dumnezeu a binecuvântat naşterea copiilor.
Doi sunt una şi sunt un întreg:
Dintr-un întreg se nasc copiii–
Copilul este împărțirea întregului,
Copilul este unu care s-a împărțit la trei:
Copiii se nasc în unitate!
Copiii se nasc din adunarea numerelor;
Naşterea copiilor este înmulțirea numerelor.
Dumnezeu creează sufletul copilului
din unitatea părinților;
Zestrea copiilor este împărțirea numerelor:
Se-mpart cei doi şi se-mparte zestrea spirituală;
Unu s-a împărțit cu unu
Şi face trei:
Trei este suma adunării
Lui unu cu unu.
Viața de copil este împărțirea
Şi înmulțirea numerelor.
Singur nu eşti un număr întreg,
Te poți scădea, împuțina...
Şi nu eşti împlinit,
Dacă nu eşti căsătorit.
Fără căsătorie...
Unu plus unu

58
 Nu se pot aduna;
Dacă nu eşti căsătorit...
Unu plus unu
Nu se pot împărți
Ca să facă trei;
Dacă nu eşti căsătorit...
Unu plus unu face zero,
Fiindcă nu se pot înmulți.
Familia este un număr întreg
Şi unu plus unu face unu;
Dacă eşti căsătorit,
Te poți înmulți
Şi te poți împărți.
Într-o familie
Doi se-mparte la trei
Şi face unu,
Se-mparte şi la patru
Şi face unu:
Împărțirea lor
Este naşterea copiilor:
Trei este copilul educat,
Zero este copilul needucat.

Am scris această poezie pentru toți părinții din lume. Dumnezeu a creat
familia: tata, mama şi copilul. Zestrea părinților este copilul. Copilul, ca
zestre şi mod de viață religioasă, intelectuală şi socială, depinde de operațiile
cu numere: adunarea numerelor ( cum s-au adunat mama cu tata) , împărțirea
numerelor ( cum s-au împărțit mama cu tata ca să dea zestrea copilului) şi
înmulțirea numerelor ( cum sunt înmulțite darurile în familie).

La moartea ta

Amintiri de viață dulce bat la geamul întristării,

Conştiința iese-n prag să-şi arate chipu’ cugetării;
Înăuntru se-aude un suspin de inimi frânte
Şi-o nuntă cu cor îngeresc e pregătită să ne cânte.

59
 Curgea mirul pe trupul tău în semn de cruce
Să vindece cu harul... celula-i canceroasă;
Din rugăciuni făceam colinde către Rege
Şi ceasuri-ntregi te ceream vie... acasă.

Credința ne-a adus înştiințări: – Să pleci în veşnicie!...

– Să petreci într-o lume sfântă... cernută-n sicrie!...
La’ nălțare, judecățile ți-au adus panici de muribundă...
Pe toate le-ai biruit... cu neprihănirea făr’ de-osândă.

Soț este numai bărbatul care cu brațele rugăciunii şi ale neprihănirii îşi
poartă soția pe drumul crucii ca să treacă prin moarte împreună. Murind
soția, unitatea familiei a fost rănită încât mă simt asemeni trupului ciopârțit:
fără inimă, fără o mână, fără un picior etc. ; dar numai acum am cunoscut
durerea Domnului Iisus la despărțirea de Familia Dumnezeiască când pe
cruce a zis: ,, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? ’’

Despărţirea de prieteni

Ceasul bate ameninţător...

În ora despărțirii, secundele mor;
Rănile ne deschid... prietenia...
Clipele de dor le măresc... veşnicia.
Minutele aleargă-mbrăcate-n zale...
Iubirea e sfâşiată şi şchioapătă pe-o cale;
Ultima secundă luptă să rămână vie,
Dorința e-nvinsă... şi lăsată... pustie.
Mâini se strâng încleştate...
Despărţirea... s-o-ntoarcă vreun frate:
Când ceasul bate în ritmuri seci,
Dorinţa ne-o alungă şi ne lasă reci;
Noi rămânem drepţi cu gândurile din urmă...
Ceasul morții bate-n nocturnă.

Este o prietenie a oamenilor răi şi o prietenie a oamenilor buni.

Prietenia oamenilor buni este calea vieții– te vindecă şi te împodobeşte cu
virtuți, dar prietenia oamenilor răi duce la moarte– te răneşte şi-ți aduce
căderea în multe păcate. Domnul Iisus a zis ucenicilor Săi: ,, Voi sunteți

60
prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc.'' Acestea sunt lucrurile care
stau la baza unei prietenii curate şi adevărate: credința care ne leagă de
sfințenia şi dreptatea lui Dumnezeu; caracterul bun (e întemeiat pe păzirea
poruncilor lui Dumnezeu: pocăința, dragostea, milostenia, înfrânarea,
răbdarea, credința etc.); preocupările zilnice ( mântuirea sufletului ( Rai ),
familia ( viață ), serviciul ( lucrare), care au în vedere împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu (dragostea).

VII. Şcoala românească: o realitate şi-un vis urât.

Despărţire de anul 1989

Plecat-am toţi spre două mii

Să luăm note de zece,
Unii căzut-au în dizgraţia profesorului
Şi-au luat numai... de trecere.
Pe câţiva i-am pierdut pe drum–
Din 120 am rămas fără 10...
Ei au rămas ai nimănui...
C-o inimă pustiită şi rece!;
A fost odată ca niciodată
Şi nici nu va mai fi...
Când purtai în mână o pastă,
Iar în piept dorinţa de-a şti.
El mergea grăbit spre şcoală
Cu paşi vioi... şi repezi:
- Îl mângâia pământul sub călcâie...
Ori era dornic să-nveţe!;
Ea uita să mai vină,
Era leneşă... şi divină:
- Şi-o lacrimă îi curgea pe-obraz...
Cu gândul la şcoală!;
Profesorul scria pe tablă
Ca tu să-nţelegi
Ce viitor te aşteaptă
Şi ce taine să dezlegi.

61
 C-o lene molipsitoare,
Pentru cei din jurul tău,
Mâzgăleai pe-o foaie...
Cuvinte de-un cald fior.
Profesorul ne dicta în grabă
Cuvinte de-o importanţă vie:
– Pentru noi aveau să fie...
Amintiri din viitor!;
Toţi cădeam într-o amorţire
Ca o toamnă mohorâtă...
Ne gândeam la vorba multă:
- Prost e... cine-ascultă!;
În două rânduri terminam
Tot ce profesorul a vrut să spună...
Circula un gând dulce şi senin:
La toamnă pot să mai vin...
Să-mi încerc norocul.
Când ne era frig şi foame...
Profesorul nu voia să ştie
Ca să cerem pe hârtie
,, Hibernare absolută’’.
La examen ţi se cerea
Tot ce profesorul scria pe tablă,
Îţi aminteai câte ceva:
Vremea era rea...
Şi lăsai capul în podea.
Erau şi zile de milă şi noroc
Când lua-i un cinci
De te băteai... pe piept
Şi credeai în vremuri bune;
Cu paharele pline...
Ṭineai posturi şi rugăciuni
Şi-nchinai câte un pahar–
Jertfă pentru profesor...
Şi-l preamăreai şi-l preaslăveai
De credeai că-i dumnezeu...
Că ţi-a arătat ce-i bine
Şi te-a iertat... de tot ce-i rău.
Amintiri de-odinioară
când chiuleai de la şcoală

62
 şi cântai în nopţi de vară:
„ Cine-a pus cârciuma-n drum? ”
Acum să mergem pe ogor
C-un gând încrezător
Că vom aplica în viitor
Tot ce-am învăţat la şcoală:
Să venim la ora opt
C-o mâna-n buzunar...
C-un ochi în calendar,
Să ne luăm... iar
Zi de sărbătoare.
Să nu credeţi că-s poveşti
Când veţi primi mii de veşti:
- Am scos norocul
Fără să-ngropăm sămânţa
Şi să arăm tot locul.
Când ni se dărâmă hala,
Ce poate fi şcoala?
V-aţi gândit vreodată
La ştiinţa-ncătuşată?...
Vorbeaţi de lucruri nevăzute,
Noi auzeam ce bine sună
Cum din datina străbună
,,Meseria’’ se fură de pe ogor.
Aşa ne-amăgeaţi cu poveşti
Ce păreau de-altădată,
Noi ne lăsam furaţi de nori
Şi duşi în ceaţa-ndepărtată:
– Asta e şcoala!
Când ,,unii’’ nu gândesc un pic
Ce-nseamnă un viitor de nimic
Pentru ştiinţa-ncătuşată.
Despărţirea noastră e grea,
Am lăsat în şcoală multe:
- Coatele tocite printre rânduri!;
Timpul ne-a câştigat pe toţi
Lăsându-ne nostalgia dulce şi curată;
Acum vom merge...
Mergem... prin lumea toată.

63
 Această poezie a fost scrisă în primăvara anului 1989 – cu o jumătate de
an dinaintea revoluţiei din decembrie 1989 îndreptată de români
împotriva regimului Ceauşescu, şi-am recitat-o în amfiteatrul Facultăţii de
Mecanică Agricolă din Institutul Politehnic Bucureşti şi-ntr-un hotel din
Bucureşti cu ocazia momentului festiv al absolvirii facultăţii. Atmosfera
comunistă din anul 1989 era destul de apăsătoare şi-ţi trebuia multă credinţă
în Dumnezeu pentru a putea-o recita în public. Îi mulţumesc lui Dumnezeu
că am recitat-o cu multă putere şi pace sufletească şi-am primit aplauzele
profesorilor, colegilor şi ale oamenilor cu funcţii în securitate, care erau
strecuraţi printre noi şi se-nfrăţeau cu noi.
Şcoala trebuie să fie pentru un elev/student ceea ce grădina Raiului a fost
pentru Adam la-nceput. Elevului/studentului i se-ncredințează ştiința oferită
de disciplinele şcolare, ca la rândul lui să lucreze cu mintea ceva bun şi
folositor dezvoltării societății, să păzească natura şi viața cu ajutorul ştiinței.
Ştiința pe care o primesc elevii vine de la profesori, dar ştiinta pe care o avea
Adam în Rai venea de la Dumnezeu şi trebuia folosită pentru a lucra
grădina Raiului (cu mintea) şi a o păzi (cu inima, ascultând de poruncile lui
Dumnezeu).
Elevul/studentul nu trebuie să nesocotească ştiința pe care profesorul,
asemenea unui bucătar, i-o oferă minții ca pe nişte bucate tari.
Sunt elevi care nu înțeleg rostul şcolii, sunt părinți care nu-şi implică copiii
în actul de învățare spre a dobândi ştiința; sunt elevi şi părinți care cred că în
viață nu poți face nimic cu învățătura din şcoală ( dar poți face o lucrare fără
cunoştințe?); sunt elevi care nu-şi fac un proiect pentru viață, la care să
lucreze zilnic cu profesorii lor.

Solul

Îţi cere lacrimi pentru irigare...

Şi tu plângi ca să strângi în hambare;
Însetat, te absoarbe cu gura unui vânt:
– Un bulgăr de pământ va intra în mormânt.
Iubiri îngheţate, zâmbete lăcrimate,
Toate se vor aşterne în carte.
Nebună carte de pământ!
Cu paginile reci,
Devorezi suflete şi vieţi!;
Obscură, ne vei citi un gând:

64
 Ceasul o să sune curând!
Şi pe aripi de pământ
Ne porţi în zborul spre mormânt
Zicând: – E cel mai bun îngrăşământ...
– Pentru el, nebun pământ!

În regimul totalitar, numit comunism, toți oamenii aveau poruncă să facă

agricultură. Eram în anul III – 1986 şi subiectul de la examen a fost: ,,
Solul’’. Pentru această poezie, profesorul mi-a dat nota trei. Tovarăşul
profesor mi-a zis: ,, Trebuia să scrii despre sol în termeni tehnici, aşa cum ți-
am predat la curs şi nu în versuri’’. Nu i-a plăcut poezia mea!
Fiecare profesor trebuie să prezinte elevului/studentului importanța
discipinei pe care o predă, arătând contribuția ei la dezvoltarea societății, la
cunoaşterea vieții şi foloasele ce i le aduce celui care şi-o însuşeşte. Dacă
fiecare profesor ar zice: ,, Disciplina pe care o predau eu este cea mai
importantă’’ toți ar avea dreptate. Toate disciplinele sunt la fel de importante
pentru că te pregătesc pentru viața aceasta; cunoaşterea lor te ajută să-ți
găseşti locul într-o societate, dar şi s-o influențezi în bine. Cu ele cunoaştem
creația lui Dumnezeu, cu ele ne cunoaştem şi ne ajutăm unii pe alții: ele
trebuie să aibă ca prieteni pe toți elevii/studenții. Dacă fiecare profesor va
preda disciplina sa realizând legătura cu societatea şi cu disciplinele predate
de colegii săi, elevii vor fi educați în spiritul acordării aceleiaşi importanțe
tuturor disciplinelor, pentru că ele sunt sursă de cunoaştere a vieții, dar şi un
drum pe care elevii îl au de parcurs în viață.

Nota cinci

Tu, notă atotbiruitoare,

Care-nvingi neştiinţa călătoare
Şi ne scoţi la iveală
Capetele pline... cu cerneală!;
Când aduci pacea-n sufletele noastre,
Mergem odihniți cu mințile albastre;
Şi biruinţa asupra viitorului
Ca s-avem credința zborului.
Slăvită să fii tu când duci în spate
Generații obosite şi bine-ncurcate,

65
 Le urci agale pe treptele succesului
Luând de mână cunoştințele profesorului.
La examen, cunoştinţele se clătinau–
De spaima profesorului se-ndoiau:
Ne-ai salvat de chinuri grele
Şi-n împărăţia ta ai cules şi lacrimile mele.
Noi aducem jertfă în amintirea ta
Zilele pierdute... oriunde vom sta;
Pentru nota nemeritată te slăvim pe tine
Că ne-ai iertat şi-ai şters multe vine:
Ai unit mâna profesorului–putere
Cu mâna studentului care milă cere.

Am scris această poezie pentru elevii şi studenții care nu reuşesc să

învețe toate lecțiile pentru un examen şi iau nota cinci fiindcă n-au avut
noroc de subiecte bune!; dar şi pentru ,,aceia’’ care nu-nvață, şi copiind sau
cumpărând examenele ,,reuşesc’’ să ia nota cinci.

Fără violență

Acasă, tata se certa întruna –

Violența o aveam în casă;
Mama nu ştia de rugăciune
Şi n-aveam bucătăreasă la masă.

Am crescut din ceartă– fără rugăciune,

Am izgonit credința şi faptele bune;
Cu cei şapte ani de-acasă am plecat la şcoală
Şi-am fost violent pân-la generală.

Am învățat la grădiniță
Să fiu bun coleg cu Găbiță,
Să-mpart bunătatea cu educatoarea
Şi să fiu cald cum e-afară vara.

66
 Am mers la ciclul unu primar
Şi-nvățătoarea mi-a repetat iar:
– Lasă lenea că-i violentă şi molipsitoare!
Îmbrățişează munca sau societatea moare!

Am făcut crize de violență...

C-am crezut într-o societate dementă,
Fără credință, fără dragoste multă...
Să se-nmulțească proştii care m-ascultă.

Am ajuns la ciclul doi gimnazial

Şi violența am repetat-o iar:
– Când regulamentul nu se aplică...
Poți fi violent într-o turmă mică.

Într-o zi violența a fost citită:

În cartea lui Dumnezeu e pedepsită;
În focul veşnic e dus cel violent,
C-un trup nemuritor va zace lent.

Refren : Violența nu e bună

Când cel rău ți-aduce ură;
Violența e de lepădat,
Nu e bună de purtat;
Am avut tupeu la lecție,
Am avut tupeu la şcoală,
Am fost obraznic de mic
Şi-am crescut aşa... pân’ la generală;
Acum mă duc la liceu
Şi n-am să fiu un derbedeu.

Am compus acest cântec pentru lecția deschisă pe care am ținut-o în

anul şcolar 2010-2011 la Şcoala Nae A. Ghica-Rucăr numită ,, Violența din
şcoală’’. Scopul lecției deschise a fost ca elevii clasei a VI-a B să dea un
mesaj despre nonviolență tuturor elevilor din România. Elevul Vrânceanu
Teodor a cântat-o la orgă.

Stop violenței

67
 Violența e pe stradă şi eu nu zic nimic,
Merg la şcoală-n grabă şi mă fac mic;
Cei violenți aleargă după mine prin şcoală,
Eu alerg la rugăciune şi nu fac răscoală;
La lecții ascult şi stau... supus
Când colegii mă-ndeamnă să fac rele
Şi mă iau în râs;
Învăț la lecții şi le spun că-s cuminte:
Aşa-mi ajut colegii să capete minte;
Îi scot din baruri, îi scap de droguri şi pahare,
Ei învață de la mine buna purtare;
Le dau sănătate, credință şi morală,
Ei se lasă de fapte rele şi-nvață la şcoală;
Nu mai vorbesc la lecții, aruncă țigara,
Învață să nu facă zgomot... să nu ia foc şcoala;
Au învățat să stingă patimile şi-am avut noroc,
Colegii vin la şcoală şi spun că nu mai pot;
Fetele nu vor să facă poduri,
Băieții nu vor să treacă peste calapoduri;
Toți spun: „Fără violență!” şi mărturisesc:
– Şcoala e bună pentr-un port regesc,
Este ruşine să facem rău la tot,
Să stăm cuminți la şcoală, violența n-are niciun rost;
La şcoală vom asculta profesorii mereu,
Ei lucrează la viitorul meu
Şi vom construi o generație fără tupeu.

Am compus acest cântec pentru cartea ,, Îndrumarul nonviolenței pentru

şcolile din România’’. Elevul Luțescu Flavius a cântat-o în genul de
muzică ,, Rap’’.

Poezia mea

Nu scriu... cum face găina un ou,

Nici cum se naşte un bou;
Când inspirația curge prin mine,
Sunt însetat de ecouri divine;

68
 Îmi potolesc setea murind uşor
Şi scriu înviind într-un nou zbor;
Cu mintea mă duc la Izvor
Să moştenesc nemurirea zborurilor–
Izvorul curge prin conştiință
Şi ia cuvinte cu bună-ştiință;
Când beau de la izvor,
Şiroaiele curg ca dintr-un nor;
Prin măruntaie duc a mea ştiință
Compunând universuri de credință.
Trebuie să fii relaxat şi-mbătat
Ca să nu pari încurcat.
Fă aşa, dacă vrei ca nimeni să nu ştie...
Ş-ascunde din a ta prostie!

VIII. Existența şi dragostea veşnică a lui Dumnezeu împărtăşite lumii.

Învierea

La cruce, soarele a-nchis ale sale ploape

S-ascundă chipul lumii reci şi faptele spurcate;
Pământul s-a cutremurat... când strigătul de biruință
Străpuns a fost de cuiele oamenilor de rea-credință.
Întunericul s-aşterne peste Lumina vie,
Cu batjocuri s-o-mbrace... crezând că n-o să-nvie;
Lumina luminează şi-ntunericul fuge din zare,
Adevărul e viața şi Evanghelia ți-aduce crezare.
Dumnezeu Tatăl... s-a oprit o clipă!...
Minunea străluceşte... şi lumea e mântuită
Când la Golgota... crucea e legată
De inima Domnului şi-a Sa jertfă binecuvântată.
Cerul nu s-a-mpodobit... s-a rugat plângând
Până ce Învierea s-a arătat şi-a ieşit din Sfântul Mormânt;
De când izvorul vieţii a trecut prin moarte,
Adevărul curge din nori, pe pământ aducând libertate:
– Învierea e profețită şi-ncet va să vină...
Toți morții o-aşteaptă... şi-n cuget suspină!

69
 Când oamenii care au înfăptuit răstignirea Domnului nostru Iisus
Hristos au dorit să-ntemeieze o lume fără Dumnezeu, atunci Dumnezeu a
lucrat mântuirea lumii. Am scris această poezie ca să nu ne grăbim în
judecățile noastre cele rele, ci să-nvățăm dragostea şi înțelepciunea lui
Dumnezeu. Gândurile oamenilor nu sunt gândurile lui Dumnezeu, iar
lucrarea omului este rea când nu este luminată de harul lui Dumnezeu.

Iisus - Marele Erou

Iisus s-a-ntrupat la noi

Să-i alunge pe diavoli şi oamenii răi;
A luat ca platoşă firea dumnezeiască
Şi-a dus o luptă cerească.

S-a-ntrupat să ducă lupta lui Adam,

Cel căzut în Eden, la insistența lui Satan;
Nu şi-a păstrat Trupul, asta e şi lupta noastră
Când vrem să murim moarte mucenicească.

Cu rugăciunea şi ascultarea şi-a păstrat curată firea

Ca să rămână în El Dumnezeirea;
Sudoarea s-a prefăcut în sângele Său
Şi-a curățat ogorul... de blestemul cel rău.

Era întristat de moarte-n Ghetsimani–

Lupta noastră o purta în sufletul Său;
Răul călău era întunericul scos afară
Venit să-i aducă neascultarea de Tatăl Său.

Diavolii şi oamenii răi au alergat la Iisus

Să-l sfâşie în luptă... ca să nu fie Rai sus;
Iisus a luat ca platoşă firea omenească
Şi s-au izbit de ființa Sa dumnezeiască.

A fost condamnat la răstignire

Ca să omoare patimile... din fire;

70
 A fost bătut şi-a primit nedreapta suferință
Ca să dea lumii... sfânta Sa credință.

Trebuia, la Golgota, răstignită firea

Ca să căpătăm la sfârşitul lumii nemurirea;
Tatăl a hotărât prin har să-nvieze El în noi
După a Sa dorință cerească şi-ale noastre nevoi.

În firea omenească n-a intrat păcatul Său,

Firea e muritoare şi-a intrat sulița omului rău;
N-a folosit sabia ca să iasă învingător...
A intrat în mormântul Învierii şi-a devenit biruitor.

Iisus n-a fost ucis de păcat,

A fost ucis Adam când a căzut în păcat;
S-a lăsat prins şi ucis în lupta lor...
Care era lupta tâlharilor.

Iisus nu s-a luptat cu oamenii, n-a venit la război –

Lupta era să ne cruțe de iad pe noi;
Războiul a fost început de diavoli sus în cer
Şi purtat jos pe pământ de oamenii care pier.

Dumnezeu-Tatăl dorea jertfa Sa pentru păcatul lumii

Şi Iisus a suferit spinii ca să-nvieze toți păgânii;
Pe altarul crucii l-a purtat pe omul întâi, Adam,
Şi pe noi cei căzuți în ispitele lui Satan.

Nu eşti învins... când eşti ucis de om,

Eşti învins... când eşti ucis de păcat;
Nu eşti biruit... când eşti pus pe cruce,
Eşti biruit... când la Tatăl, în cer, nu te poți duce.

Cinstim la sărbătoarea ,, Ziua Eroilor’’ înălțarea la cer a Omului şi

Dumnezeului nostru Iisus Hristos, după ce s-a luptat cu diavolii şi cu
oamenii răi şi-a lucrat mântuirea neamului omenesc murind pe cruce şi-
nviind a treia zi.

71
 Domnul Iisus S-a lăsat bătut de oamenii răi, scuipat, batjocorit şi răstignit
ca noi, credincioşii Lui, să nu cunoaştem durerea iadului: Iisus a fost un Om
al durerii dar şi un Om al biruinței, fiindcă a înviat din morți şi s-a înălțat la
cer la scunul Său de domnie, fiindcă El este Dumnezeu din veşnicie.
Domnul Iisus s-a luptat aşa cum citim în Biblie şi aşa cum spune poezia
mea, ca să n-ajungem în groapa iadului înfricoşător de sub pământ.

Istoria lumii

Sfânta Treime este ne-mpărțită–

Din veci trăieşte nedespărțită;
Dumnezeu-Tatăl este Nenăscut,
Fiul este de Sus
Şi Se naşte mereu Iisus,
Duhul Sfânt este Dumnezeu–
Din veci este-n Tatăl şi este purces mereu.
Ființa dumnezeiască nu se-mparte:
Ea există-n Unitate,
Nu se desparte de Treime
Şi lucrează ca la Cincizecime.
Dintr-un bulgăr de pământ,
A făcut Dumnezeu un sfânt,
Ca să aibă suflare de viață...
I-a creat sufletul cu care omu’ învață.
Adam a fost împărțit–
Din ,, unu’’ Dumnezeu l-a făcut pe ,,doi’’:
– Unul este singur şi lipsit,
Şi-a zis Dumnezeu
Când din coasta lui Adam
A făcut pântecele copilului meu.
Dumnezeu i-a binecuvântat
Cu pecetea singurului Împărat;
Din pântecele Evei s-a născut o lume
Să poarte podoabe din daruri şi nume;
Au primit poruncă să rămână cu viață
Ascultând de Lege şi primind a Sa povață.
Prin unire se-nmulțesc copiii,

72
 Prin împărțire se-mbogățesc:
Când se-adună tata cu mama...
Copiii cu suflet... cresc.
Nu se poate împărți mama singură–
Copilul se naşte dintr-un întreg;
Nu se poate împărți tata singur–
Naşterea copiilor este împărțirea părinților.
La-nceput a fost un singur popor
Şi Dumnezeu era slava lor,
Când copiii au căzut...
Potop de desfrâu s-au făcut
Şi-a plouat din cer
Patruzeci de zile şi de nopți...
Până i-a omorât pe toți.
Dumnezeu le-a-ncercat credința
Şi Noe cu-ai săi umbla cu Dumnezeu,
În corabie s-au salvat
Şi viața omului... a continuat.
Noe cu familia s-au împărțit mereu,
Lumea a crescut în culori de curcubeu;
Când oamenii s-au sfătuit să zidească un turn la cer,
S-au înălțat până-ntr-o zi în care pier;
Sfânta Treime s-a coborât să-nceteze lucrarea,
Să le-mpartă vorbirea-n limbi şi să le dea mustrarea:
De-atunci n-a mai rămas un singur popor
Şi oamenii s-au împărțit după vorbirea lor.
Dumnezeu i-a ales pe Sara cu Avraam
Să zidească Ierusalimul în Canaan...
Şi-mpărțindu-se între ei,
Să se nască o lume de evrei.
Dumnezeu le-a dat Cuvântul
Ca să cutreiere pământul
Şi să-l împartă cu păgânii...
Pân-la sfârşitul lumii.
La evrei S-a prorocit Iisus,
Cel Unul Născut în ceruri Sus–
În Treime a existat,
De profeți şi creştini fiind lăudat.
Iisus S-a născut şi pe pământ,
La a doua Sa naştere a fost numit Sfânt,

73
 În pântecele Fecioarei, Iisus era curat
Şi-a ieşit afară... pe ogorul cel blestemat,
Ca să se-mpartă pe Sine
Pentru multe vine,
Să ne lege de cruce
Ca să fie răstignire la răscruce.
Profeții au mărturisit Învierea;
Iisus se arată Apostolilor şi sutelor de credincioşi
Ca să se nască religia creştină
Din Învierea Sa din morți.
Învierea lui Iisus se-arată şi la noi
Printr-o viață nouă dusă de credincioşii Săi;
Toți câți se jertfesc pe altarul crucii
Propovăduiesc pe Împăratul păcii,
Ei mor cu cugetul împăcat
Şi Duhul Sfânt le dă o viață făr’ de păcat.
Cu viața creştinilor se zideşte Biserica vie
Ca moartea să fie scoasă din temelie–
Creştinii sunt martirii Învierii
Şi-ajung fii ai înfierii,
Creştinii poartă semnele crucii lui Iisus
Pe pământ şi-n cer... unde s-au dus.
Sunt mădulare creştine
Toți care se-aseamănă cu El:
Împărații lumii nu-i pot răpune
Când sunt chinuiți prin cetăți străbune;
Crucea este semnul răstignirii lui Iisus,
Crucea va fi semnul dat lumii la apus;
Într-o zi vine sfârşitul lumii...
Atunci va veni şi El...
Va fi răsplată după fapte–
Ne-a lăsat scris în carte;
Când vom intra-n veşnicie,
Popoarele lumii vor fi adunate
Şi vor zice: – Dumnezeu ne-a fost frate!;
Pământul ni-i va da înapoi pe morți,
Sufletele se vor întoarce-n noi toți...
Vom învia-n trupuri... goi;
Când pământul va fugi de la noi...
Se va striga: – E judecata lumii de apoi!;

74
 Cărțile se vor deschide-n cer
Ca să fie o strigare
Împotriva oamenilor răi... care pier.
Am locuit împreună pământul,
Ne vom vedea frate cu frate:
Iisus va da o veşnică cunună...
Şi ne va reface chipul după fapte.

Am scris această poezie pentru oamenii care nu cred că lumea este creată
de Dumnezeu. Mai întâlnim profesori de biologie, geografie, istorie etc.
care, după 2000 de ani de creştinism, susțin în fața elevilor că lumea nu este
creată de Dumnezeu. Cu toții vedem că orice lucru e creat de cineva: de
Dumnezeu sau de oameni– că extratereştrii nu există: sunt diavolii. Aceşti
profesori sunt o ruşine a învățământului românesc, care trebuie să fie un
învățământ creştin! Ei laudă creația spunând că a avut puterea de a fi apărut
prin sine.
Învățătura profesorilor atei este cel mai crud act de violență comis
împotriva umanității: – Să-L ascunzi elevilor pe Dumnezeul şi Tatăl nostru
Cel ceresc!
A nu le vorbi elevilor despre Dumnezeu este ca şi cum un părinte dă naştere
copiilor, dar apoi se ascunde de ei şi-i lasă să creadă că n-au părinți. În
regimul comunist elevii au fost lăsați să creadă că n-au un Dumnezeu, că
strămoşul omului nu este Adam (omul creat de Dumnezeu), ci o maimuță.

IX. Lucrarea mădularelor din trupul omului.

Bocet de iubire

Când trupul petrece-n plăcerea patimilor morții,

Sufletul zace liniştit în tăcerea falnicei nopți;
S-a-mbrăcat ca o desfrânată şi-au pus la cale
Să se facă surori... să le fiu ostatic pe cărare.

Din poftă... am făcut un martor mincinos

Şi-am plecat la luptă împotriva lui Hristos:

75
 Trăim pentru poftele noastre şi plecăm la război
Să fim robi şi să-nmulțim patimile din noi.

Pofta e dragostea care surâde-n fire–

Cercetează sufletul să nu-l îmbrac în neprihănire;
Ai intrat în suflet prin cuvinte amăgitoare
Şi m-ai vânat cu genele tale crunte... aducând oroare!

Un glas mă cheamă la izvorul de tămăduire

Să fac război... să nu mai lucreze patimile din fire;
Sufletul cade-n lupta patimilor şi-am să mor,
Pribeag prin locuri pustii... strig după ajutor.

Viața fără Hristos e o poftă– nu iubire,

Şi curg lacrimi din a mea orbire;
Rămân singur şi n-am nimic de câştigat
Când a mea oştire de virtuți e-nvinsă de păcat.

Mulțumiri Ṭie, Doamne!

Mi-ai trimis corabia ca să fiu salvat,

Evanghelia dă putință– cu viață veşnică sunt încoronat;
Patimile m-au înecat cu scurgeri de pahare...
Eram îngenunchiat... fără nădejde de-ndreptare.

Doamne! am fost un bulgăr de noroi!...

M-au însetat patimile cu necunoscute nevoi;
Ai coborât atât de jos...
Şi din dragoste... cu suferința crucii m-ai scos.

Firea s-a bucurat şi nu-mi mai cere...

Supunerea nu e pentru fapte rele;
M-ai înnoit prin har şi-Ṭi sunt dator,
Întoarcerea mea în Rai... e ca fiul risipitor.

Doamne! am fost furat de lume!...

Patima bețivului m-a dezbrăcat şi făceam glume;

76
 Beam desfrâul cu bucurii amare
Când Tu lucrai mântuirea mea... cu sfințenie mare.

M-au înecat apele... şi-a fost potop în inima mea,

Ṭi-am bătut cuiele... şi-a fost îndurare cu cruce grea;
Zăceam fără prieteni, gândul nu le era curat,
Prin har am fost ridicat de-al meu veşnic Împărat.

Am scris această poezie pentru oamenii stăpâniți de păcatul beției.

Bețivii nu vor intra în Rai! Bețivii nu mai rămân oameni! Bețivii îşi dau
câştigul muncii pe băutură, iar familiile lor sărăcesc şi se dezbină. Pentru
toți bețivii există vindecare prin harul Domnului Iisus Hristos, aşa cum a fost
pentru cei zece leproşi din Evanghelie.

Postul creştinilor răi

Creştine, nu mai țipa atât de tare

Ziua în amiaza–mare
Ducând vestea peste hotare:
,, Am mâncat cu post! ’’;
Când vorbele tale n-au vreun rost,
Să nu mai zici: ,, Azi am ținut post ’’.
Tu nu te-atingi de mâncarea grasă,
... Dar ți-ai gătit o masă gustoasă;
Nu te-atingi de văduve şi orfani,
Nu vrei să dai milostenie la sărmani,
Nu te-atingi nici de duşmani...
Şi-i înțepi când n-ai bani;
N-ai luat povara nimănui:
– L-ai lăsat ,, În plata Domnului !’’
L-ai lăsat pe-ntuneric
Ca povara să-l facă nevrednic.
Iată postul plăcut Mie
... zice Dumnezeu:
– Dezbracă-te de duşmănie
Ca s-aduci multă bucurie;

77
 Du pacea-n inima veninoasă
Ca să-i găteşti o casă luxoasă;
Scoate veninul cât se mai poate
Ca duşmanul să-ți ajungă frate;
Tu-l blestemi pe bătătură,
O mie de cuvinte scoți pe şură;
Îl blestemi... să aibă o zi fierbinte:
Toată viața să te țină minte!;
Gura nu ți-ai legat-o de cuvinte cu har,
De sfințenie nici n-ai habar;
Cu poftele rele nu te-ai luptat...
Şi te crezi salvat!;
În ziua postului n-ai legănat
Omul cel nou... de Dumnezeu lucrat.

Postul este virtutea sufletului curat. Trebuie să postim ca să ne curățim

mintea şi trupul de orice răsad de amărăciune. În ziua postului, să nu stăm la
masă, dimpotrivă să slujim la masa săracului şi-a bolnavului! Cu faptele
bune poți să faci ce nu pot face faptele rele: să aduci bucuria în sufletul
doborât de-ntristare, să iei povara celui ce nu mai poate urca, să vindeci pe
cel aflat în suferință şi... făcând într-una tot aşa, înmulțeşti binele de pe
pământ. Faptele bune creează o lume nouă într-un cer nou şi-un pământ nou;
de aceea ele cântăresc mai mult decât planeta Pământ! Cine a-nmulțit faptele
bune va fi mutat de Dumnezeu pe o planetă nouă la învierea tuturor morților.

Mărturia trupului

Tulburător, un glas se scurge prin vene–

E respirarea mamei ce-mi compune poeme;
Sufletul zboară şi urmăreşte adânc clipa–
E-nsetat de viaţă, de cer legându-şi aripa.

În suflet se-aude o voce pustie, sfâşiată–

Un vechi legământ strigă după o viață curată!;
Trupul şterge chemarea cu lacrimi de sfânt:
Carnea iubeşte uitarea până se-ntoarce-n pământ.

78
 În flacăra credinţei, sufletul arde luminând...
Din umbra rătăcirii, trupul să-l salveze curând;
În suflet, tărâmuri depărtate în culori se-arată,
Pe pământ, suferinţa e neagră: de Moarte cununată.

Sufletul e biruitor în lupta satanică şi măreaţă,

– E martorul credincios de la schimbarea la față;
Învins trupul se-apleacă spre ultima faptă,
Sabia unui abis e ruptă de-o iubire-nțeleaptă.

Am scris această poezie pentru oamenii care obosesc în lupta împotriva

poftelor trupeşti şi sufleteşti. Omul se naşte într-o lume păcătoasă şi cu o fire
păcătoasă care-l ispiteşte şi-l îndeamnă la fapte rele. Omul poate stinge focul
patimilor trupeşti prin credința în Iisus şi prin lupta sufletului îmbrăcat în
harul Duhului Sfânt.

Mădularele trupului

Multe mădulare ți-a dat Iisus:

- Să le-mbraci cu har ca s-ajungi în Rai, sus;
S-aduci lumină oamenilor de jos,
Să vadă cerul cu îngeri îmbrăcați frumos.
Şi tu ce-ai făcut cu ele?
Le-ai vândut patimilor pentru fapte rele?
Dacă-n păcate îşi găsesc plăcerea...
În veşnicie vor cunoaşte setea şi durerea!;
Dă-le lui Iisus cât mai poți
Să fie curățate de nelegiuire şi de hoți...
Ai puțin timp să lucrezi la mântuire:
Ṭi-au fost dăruite şi azi îți dau de ştire!

Ochiul

Ochiul e farul iluminării care-ajunge la stele,

79
Descoperă minții gânduri bune şi-o fereşte de rele;
Luminează calea de urmat a trupului
Ca să dea odihnă şi să potolească setea sufletului;
Când priveşte-n noapte la stele,
Aduce-n inimă avere sau durere.
Numai un ochi sănătos
Depune mărturie pentru Hristos;
Vede sfinții culegând biruința
Când pe ogorul lumii se scurge căința;
Florile lui sunt icoanele câmpului
Şi luminează viața-n toate culorile pământului:
Culorile sunt zestrea ochiului sănătos,
Care merge la cules... cântând lui Hristos.
Când credința e curată-n sufletul tău,
Ochiul e sănătos şi-l poți vedea pe Dumnezeu;
Cu ochiul rău trezeşti pofta din carne
Şi-aduci păcatul în sufletul care doarme;
Când ochiul e bolnav şi moare,
Lumina ta n-are culoare pe cărare:
– Orbeşte în patima morții
Şi viața ajunge-n cursa sorții!;
Scoate-l ca să nu mai privească rău
... Ştii că-ți poate fi călău?!;
Dacă nu l-ai scos,
Ai lucrat împotriva lui Hristos.

Limba

Ce vorbeşti cu limba ta?

Tot ce vrea s-audă lumea cea rea?
Cel rău se laudă cu relele pe care le face:
– Vrea ca-n lume să nu fie pace!;
În locuința morților va merge odată
Şi lumina... i se va stinge viața toată;
Cu limba urzeşte viclenii
Ca să piardă mii de fii.
Dumnezeu zice celui rău:
,, Dai drumul gurii la rău,

80
 Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău,
Limba ta nu născoceşte decât răutate,
Ca un brici ascuțit îl înjunghie pe frate’’.
Iubeşti cuvinte nimicitoare, limbă-nşelătoare!,
Te bazezi şi pe răutatea mea...
Vrei ca lumea toată... s-ajungă a ta?
Viclean ce eşti...
Mai ştii să deosebeşti?
Când limba e-o sabie ascuțită...
Se-nmulțeşte ceata gălăgioasă şi-ajunge nelegiuită;
Ceata aruncă vorbele amare...
Trage cu săgeți în cel drept... ca să-l omoare;
Vor să ucidă omul nevinovat
Ca să plătească pentru-al lor păcat.

Gura

Cu gura ştii ce-ai de vorbit?

La judecata de apoi vei fi numit fericit?!
Când vorbeşti de sus... orice vorbă imorală
E scrisă-n carte... ca să dai socoteală!;
Cu limba nu lingi miere
Când părăseşti legea... şi-ndrugi ca o muiere;
Minciuna şi viclenia le-ai scos... pe limbă
Să-nfrunți ştiința, oamenii să n-aibă loc nici leac în tindă;
Ca să te înalți la cer cu inima şi gândul,
Cutreieri şi rostogoleşti peste oameni pământul.
Eu am fost curățit de îngeri jos
Ca să străpung cu har... omul rău şi mânios;
Gura mea va vorbi cuvinte înțelepte
Ca să mă ducă pe cărări drepte;
Cu smerenia şi ascultarea am strigat către El,
Din cer am făcut acoperământul meu;
N-am ascuns cuvintele care vestesc adevărul:
Harul Duhului Sfânt îmi aduce fiorul;
Nu vreau ca minciuna să prindă viață...
Şi să nască răul... aruncându-mă-n ceață;
Cu oamenii n-am vorbit făr’ de folos
Ca să nu fiu despărțit de Domnul Iisus Hristos.

81
 Urechea

Ce veste aude urechea ta

Când în lume vorbirea este rea?
Vrea s-audă Cuvântul lui Dumnezeu
Ca să porți cununi mereu?
Auzi chemarea de Sus
Ca să cunoşti Glasul lui Iisus?
Sau aude glasul Satanei
Când i-a înşelat pe primii oameni?

Mâna

Ce dai cu mâna ta...

Dai ce aparține altuia?
Dacă n-ai fost milos,
N-ai fost al lui Hristos!;
Ce folos să numeri banii...
Dacă te blesteamă toți sărmanii!
Decât să mori singur, în sărăcie,
N-ai vrea să-mi fii frate mie
Şi să pleci în cer cu multă bogăție?

Picioarele

Cu picioarele ai parcurs
Văi... zidite cu Umbre căzute... de sus?
Ai coborât dealurile şi munții
S-ajungi ca sclavii zdrobindu-ți genunchii!;
Pe ce cărări te-ai dus... acolo, jos?
De ce n-ai lucrat când adevărul îți era prietenos?
Ai şchiopătat pe poteci de neumblat...
Făr’ să-l cauți pe Hristos Împărat!;
Te-ai rătăcit ca să umbli-n deznădejde,
Să semeni certuri, vrajbe şi fărădelege.

82
 Mintea

Cu mintea... cui i-ai slujit?

Cu ce cuvinte ai gândit?
Mintea a semănat gânduri bune
Ca să intri în cetăți străbune?...
Să stai la masă
În Ierusalimul Mirelui ceresc
Cu înțelepți de port regesc?
Ai cugetat la lucruri adânci:
Creator, creație...
Şi lumi zidite pe ape şi pe stânci?
Mintea rea a lucrat împotriva creației Lui
Şi s-a-ncălzit la focul iadului?!

Inima

Cu inima pe cine-ai iubit

Când în pântece... de Dumnezeu ai fost zidit?
Pe cine-ai înşelat?...
Pe Hristos sau pe Belial– zis împărat?
Cel rău este corupt din pântecele mamei...
Afară iubeşte averea şi banii,
Cugetă la lucruri nelegiuite
Primind... chinul şi dureri cumplite.
Tu să iubeşte virtutea şi fapta bună
Şi-n cer vei primi a Lui cunună.

X. Prevestiri pentru sfârşitul acestei lumi.

Ecouri divine

Ecouri rănite, purtate de valuri,

Trezesc luceferi de pe tainice maluri
Şi cad... printre oglinzile-ngheţate–
Lumina e străpunsă... şi-n suflet e noapte!;

83
 Un naufragiu se porneşte– un scutec ne cuprinde,
Cu ape de foc, pământul pe veci se-aprinde;
Se sting gândurile sublime şi coapte,
Piramida se clatină-ntr-un nor țesut de moarte;
Misterul înfiorător e-n credință şi naşte fapte,
Când e şters, adevărul e neputință şi citeşte-n şoapte...
Oamenii nu-l primesc şi-n templul dumnezeului lor
L-au răpus pe Creator– citind ’’Omului hulitor’’.
Când pământul e-n horă mare...o Lumină răsare
Cu îngeri,cu har şi-a sfinților grea strigare;
Seceta ce vine n-are lacrimi– e cruntă şi toarce...
Omenii imploră o picătură şi petrec în iad fără pace.

În vremea din urmă, oamenii vor prigoni Biserica şi pe sfinții lui

Dumnezeu disprețuindu-le învățătura şi faptele. Lumea va construi templul
ei, ca să-i slujească Antihristului când se va aşeza pe un scaun împărătesc.
Răutatea şi necredința oamenilor vor aduce sfârşitul acestei lumi! În ziua
aceea, va curge focul judecății Domnului Iisus Hristos, iar pământul, templul
şi toți necredincioşii se vor clătina şi vor striga împotriva lui Dumnezeu şi a
sfinților, fiindcă iertarea n-o vor găsi!

Suflul lui Dumnezeu

Suflul sfânt îmi ridică privirea

S-aprind candela căutând spre cer zidirea;
Zorii cu ochi de lacrimi să-i întâlnesc-
Cununi pentru Rege... cu ei să pregătesc,
S-ascult a lor şoaptă solitară...
Revelația s-o scald în nopțile de vară;
Cântece să-nalț cu aripi îngereşti
Când jos se stinge glasul vieţii pământeşti.
Lumini caută suflete aprinse...
Pe oglinzi cade vălul nopţilor ninse;
Pe unde de primăvară se-anunţă orbirea...
Prin ochi de demon se scurge ştirea:
– Bat clopote şi-ngenunchează un gând...
Priviri sunt aruncate la pământ;
Ṭipete sunt înălţate la cer...

84
 Ecouri îngheţate zboară şi pier;
Nori de fum zgârie întunericul...
Cenuşa deplânge feericul;
Lacrimi se lovesc de val...
Soarele a apus la mal;
Umbre se lovesc de moarte...
Un gol a apărut pe carte:
– Cenuşă şi foc purtăm în privire!...
C-un zâmbet cules dintr-o floare,
C-o lacrimă sorbită din mare,
Deschid fereastra mormântului...
Şi citesc misterul pământului!

Oamenii răi nu cred că lumea aceasta are un început şi un sfârşit date de

Dumnezeu.
În ziua de apoi, va fi un necaz mare pe pământ şi-o dorință de salvare,
dar întunericul morții îi va acoperi pe oamenii răi şi necredincioşi... şi-o
durere mare va fi pe pământ şi-n sufletele lor!

La oglinda Universului

La oglinda Universului
S-arată nopţi gânditoare
Şi zorii ...plecaţi-n dezmăţ.
La oglinda Universului,
O carte cu paginile ’nălţătoare
E răsfoită de drumeţi.
Stele s-au adunat în şoaptă–
Privirea s-o deschidă ochilor tăi!
În ghearele nopţii... cad sugrumate,
În inima mea... visează la o carte.
Noaptea priveşte pe carte
Cum luna se-nfăşoară printre foi
Şi mângâie paşii literelor
Aşternute-n noi.
Privesc... cum soarele răsare
Să lumineze venirea Domnului Sfânt,

85
 Nopţile s-au îmbrăcat în zale:
- Şi merg triumfătoare pe pământ!

Am scris această poezie pentru a arăta existența luptei de pe pământ. De

la căderea omului Adam în păcat, lumea s-a împărțit în două semințe: grâu şi
neghină. Lupta se dă între sfinți şi oamenii răi, între îngerii Domnului şi
îngerii Satanei, între lumină şi întuneric. Sfârşitul lumii este adus de războiul
dintre cer şi pământ. Biruitorii, bineînțeles, sunt sfinții şi îngerii lui
Dumnezeu.

Zbor spre veşnicie

Ai trăit în neascultare...
Şi rănit de păcat... aripile ți s-au tăiat;
Vei fi furat... în veşnicie
Şi n-ai zboruri ca să-nvie
Pasărea... ținută-n colivie!
Cu brațele, milostenie n-ai dat...
Şi vrei aripi de zburat?!
Cu Cuvântul nu ți-ai legat mintea
Ca să prindă aripi gândul:
Aripile cresc din virtuți cereşti
Şi fără zbor rămâi închis
În locuința împăratului învins.
Când se deschide veşnicia,
Ca să-mbraci cu aripile... cerul,
Pământul va juca ca un om nebun,
Cu brațele îi ține strâns
Pe oamenii care nu sunt sfinți
Şi-i loveşte din picioare...
Ca să cadă-n genunchi,
Printre crăpăturile adânci,
Oamenii care nu s-au făcut... prunci.
Grăbeşte-te... şi cumpără har
De la Cel ce dă în dar!;
Să pui nume faptelor bune
Ca să-ți crească aripi multe
... Pentru zilele crunte.

86
 Se duce vremea de-ndreptare
Pentru omul... care nu vrea să zboare!–
Pământul e-aruncat în zare
Ca să zboare cu aripi multe
Cei ajunşi pe culmi cărunte.
În veşnicie nu mai e pământul,
N-ai nevoie de picioare...
N-ai să mergi pe cărare!...
Ca să zboare veşnic gândul...
Ai nevoie de aripi, nu de picioare
Pentru pasărea călătoare:
Sufletul nu e-mbrăcat
În haine demne de-mpărat
Şi oamenii nu pot zbura...
Când pământul începe a se cutremura.

Am scris această poezie împotriva oamenilor violenți (păcătoşi ): ei nu

sunt pregătiți pentru zbor! Când pământul se va desface şi va fugi de sub
picioarele noastre, oamenii vor cădea/zbura. Aripile îți cresc cultivând
credința în Iisus şi virtuțile creştine.
Prin disciplinele: biologie, geografie, istorie, fizică, matematică etc.
elevii sunt pregătiți numai pentru viața aceasta. Dar elevii învață şi Biblia:
singura care-ți arată veşnicia şi te pregăteşte pentru zborul din veşnicie.
Ce frumoasă este Biblia! Ce frumos este să zbori! Priviți la păsările
cerului!
Biblia este cartea tuturor cărților.
Biblia este cea mai frumoasă carte de istorie: ne relatează istoria poporului
evreu al cărui împărat este Dumnezeu.
Biblia este cartea minunilor adevărate, cum nu citeşti în nici o carte de
poveşti.
Biblia este cea mai frumoasă carte de filozofie: îți dă înțelepciunea ca să-i
ruşinezi pe oamenii mari şi mândri de ştiința şi priceperea lor.
Biblia are cea mai frumoasă carte de poezie: psalmii lui David, şi are cea
mai frumoasă carte de cugetări: Pildele lui Solomon.
Biblia este singura carte care n-a fost scrisă de înțelepciunea şi voința
omului şi care dăruieşte lumii întregi viața veşnică, mântuirea sufletului şi ne
vorbeşte despre semnele sfârşitului acestei lumi şi începutul lumii veşnice.
Biblia este cel mai bun tratat de psihologie: descoperă omului gândurile şi
faptele ascunse şi-ntăreşte voința omului pentru a putea lucra binele.

87
Biblia este cea mai bună carte de lectură: ne dă modele ideale de compunere,
dar şi modele ideale de urmat în viață.
Pentru justiție, Biblia este cel mai bun judecător (apărător al dreptății) şi cel
mai complet manual de dreaptate adresat conțiintei omului.
Biblia îi învață pe elevi/studenți dreptatea şi potoleşte violența din suflet, îi
învăță hărnicia, înțelepciunea, patriotismul, iubirea de oameni şi de
Dumnezeu Creatorul.
Biblia este călăuza vieții, lumina paşilor, putere în suferință, nădejde în
încercare, lucrare în viață, minte povățuitoare, lampă de veghere, odihnă
pentru suflet, fericire şi viață veşnică. Să ne-o însuşim fiindcă este
proprietatea lui Dumnezeu dată în moştenire veşnică tuturor oamenilor.

La poarta veşniciei

Sus – la poarta veşniciei,

Un fugar stă... şi-aşteaptă
Obosit de drum, gonit de soartă.
Patimile l-au adus
La poarta cea de sus...
Să-mbrace haina călătorului sărman:
– Înstrâmtorat pentru o zi cât un an!;
Două haine sunt de-mbrăcat
Şi două drumuri pentru dus;
Ai biruit ori ai fost învins...
Drumurile sunt de sens opus.
La poarta veşniciei... totul este pus pe jar,
Viața şi moartea sunt la hotar–
Să nu treacă peste punți
Călătorii... ajunşi flămânzi.
Cel fugar... e singur iar
Cu gândurile-i puse pe jar–
Gândurile sunt colindătorii...
Şi veşnicia-i trezeşte fiorii;
Conştiința-i se-nspăimântă
În fața Celui care-ascultă.
Ai fost viclean şi-ai dezbinat
Tot ce-a fost lucrat de Dumnezeu?!
Tăcerea durerii... acum te-ncearcă,

88
 Şters din carte... ai să cazi
Ca să mergi la necaz
Fără prieteni, fără nuntă
Auzi glasul Celui care-ascultă:
- Blestematule, fugi în locul cel mai de jos!
C-am fost străin... şi m-ai dat prins,
M-ai făcut muritor... şi eram doar trecător,
Ṭi-am fost prieten... şi-ai înmulțit pe duşmani
Cerând socoteală fraților sărmani...
M-au trecut fiorii reci
Când adunat-am de pe poteci...
Pe cei robiți de patimi multe
Făcându-li-se dor să m-asculte;
Tu patimi peste virtuți ai pus
Să nu fie două drumuri pentru dus;
Ai vrut ca punți între cer şi mister
Să pui cu patimile tale...
Să fie o singură haină pe cărare
Când la poarta cea de sus...
Trecătorii... în glorie nu-s.
Ai învins ori ai fost biruit...
Aşteaptă la poartă;
Acolo sus,
Două haine ți s-arată
Ca să pleci împăcat
Pe drumul ce l-ai urmat.
Cu patimile... de petreci,
Sus te iau fiorii reci;
Cu virtutea... de faci pace,
glas duios la poartă bate:
La nunta Fiului de-mpărat,
Numai o haină-i de purtat.

Omul violent (păcătos) îmbracă de-acasă haina violenței, iar Familia,

Biserica, Şcoala nu-l pot dezbrăca de ea: - Aceste trei instituții n-au valoare
pentru el! În ziua plecării în veşnicie – când ajunge la Poarta de Sus,
conştiința omului violent va fi judecătorul lui şi-l va obliga să-mbrace haina
suferinței, a chinului iadului fără posibilitatea salvării în veşnicie.

89
 Purtați haina educației religioase pe care v-o dă: la şcoală– profesorul de
religie, iar la Biserică– preotul!

90