Ares-Zeul Razboiului

Ares al grecilor, căruia la romani îi cores­punde Marte, este zeul războiului şi unul dintre olimpieni. Fiul lui Zeus şi al
Herei, instruit de Priap la dans şi în artele răz­boiului, este înfăţişat ca adevăratul stăpîn al bătăliilor, duelu­rilor şi
distrugerilor de cetăţi. Caracterul său feroce şi sîngeros îl face nesuferit în ochii celorlalţi zei, inclusiv ai celor ce i-au
dat viaţă. Expresia „urît de zei şi de oameni” apare în Iliada.

Dintre numeroasele dueluri şi ciocniri armate în care a fost implicat în mod ne­mijlocit, este cunoscută cea cu Diomede,
care l-a rănit cu ajutorul Atenei; căderea lui a fost însoţită de zgomotul pe care l-ar fi făcut zece mii de războinici. Da
aseme­nea, a fost învins de uriaşii şi puternicii Aloizi, care l-au ţinut prizonier vreme de 13 luni, pînă cînd Hermes l-a
eliberat. A fost înfrînt şi de Heracle, împo­triva căruia a luptat în locul fiului său, Cicnos, fiind silit în cele din urmă să
se întoarcă în Olimp.

Înzestrat nu numai cu un curaj, o mîndrie şi o putere extraordinare, ci şi cu o prestanţă remarcabilă, aşa cum apare mai
cu seamă în iconografia tîrzie, a iubit-o pe zeiţa dragostei, Afrodita, care a răspuns iubirii sale. Izvoarele (Odi-seea)
amintesc şi aspectul grotesc al acestei iubiri: Ares şi Afrodita s-au unit pentru prima oară în palatul lui Hefaistos,
ascunzîndu-se de ceilalţi zei. Numai Helios, Soarele, i-a văzut întîmplător şi l-a în­ştiinţat pe Hefaistos, soţul Afroditei,
care, pentru a-i pedepsi pe adulteri, a pregătit în atelierul său un lanţ invizibil, dar indistructibil, pe care l-a aşezat pe pat
astfel încît s-a declanşat ca o capcană, prinzîndu-i pe cei doi îndrăgostiţi. Ceilalţi zei, chemaţi să -i vadă, i-au batjocorit.
Exista însă şi o versiune a mitului în care Ares era considerat soţul legitim al Afroditei. Din unirea celor două divinităţi
s-au năs­cut Harmonia, care îmbină în ea natura dublă a părin­ţilor săi; Fobos şi Deimos, adică Frica şi Groaza; Eros şi
Anteros, adică Iubirea şi Iubirea împărtăşită, care personifică aspec­tele cele mai evidente ale personalităţii celor doi.
Printre ceilalţi fii ai lui Ares sînt pomeniţi, în diferitele tradiţii, Diomede şi amazoanele.

Potrivit unei tradiţii tîrzii, Ares l-a ucis pe Halirotios, fiul lui Poseidon, care o ameninţa pe Alcipe, fiica lui Ares şi a lui
Aglauros. De aceea, Poseidon l-a adus în faţa tribunalului zeilor olimpieni, unde a fost absolvit. Potrivit unei tradiţii,
acest eveniment ar fi stat la originea numelui Areopagului atenian.

Din diferitele episoade ale mitului re­zultă natura aparent dublă a zeului, care, dacă pe de o parte e însetat de război şi
distrugere, pe de altă parte apare conceput (aşa cum confirmă anumite aspecte icono­grafice) ca tînărul atlet iubit de
Afrodita. În realitate, această duplicitate aparentă poate fi redusă la o unitate originară, amin­tind că, în mediul în care
s-a format cultul zeului, înainte ca acesta să treacă în cul­tura greacă arhaică şi clasică, Ares fusese conceput probabil
ca o zeitate tutelară a fertilităţii feminine. Probabil că în această lumină se formase tradiţia riturilor răz­boinice
consacrate zeului, în realitate nişte lupte ritualice legate de iniţiere şi de fertilitate, care însă, nemaifiind înţe­lese în
semnificaţia lor originară, au fost transfigurate, cu trecerea vremii, în lumea greacă, pînă cînd zeul a căpătat conotaţiile
aparent duble ce ne sînt cunoscute din epoca clasică. Un indiciu al neînţelegerii semnificaţiei iniţiale a acestui zeu îl
poate constitui şi prezenţa unor episoade gro­teşti transmise de tradiţie, cum sînt cele referitoare la înfrîngerea lui Ares
de către Aloizi şi de către Diomede.