Ares (gr. "Aprig, -£uq; lat. Marş, Martis).

Ares al grecilor, căruia la romani îi corespunde

MARTE (vezi), este zeul războiului şi unul dintre olimpieni. Fiul lui Zeus şi al
Herei (vezi schema de la rubrica CRONOS), instruit de Priap la dans şi în artele războiului
(Lucian, Satire, 21), este înfăţişat ca adevăratul stăpîn al bătăliilor, duelurilor şi distrugerilor de
cetăţi. Numele său provine din rădăcina dpa- , dprj-, însem-nînd „violenţă, pagubă". Caracterul
său feroce şi sîngeros îl face nesuferit în ochii celorlalţi zei, inclusiv ai celor ce i-au dat viaţă.
Expresia „urît de zei şi de oameni" apare în Iliada (5.891).
Dintre numeroasele dueluri şi ciocniri armate în care a fost implicat în mod nemijlocit, este
cunoscută cea cu Diomede, care 1-a rănit cu ajutorul Atenei; căderea lui a fost însoţită de
zgomotul pe care l-ar fi făcut zece mii de războinici. Da asemenea, a fost învins de uriaşii şi
puternicii ALOIZI (vezi), care l-au ţinut prizonier vreme de 13 luni, pînă cînd Hermes 1-a eliberat.
A fost înfrînt şi de Heracle, împotriva căruia a luptat în locul fiului său, Cicnos, fiind silit în cele
din urmă să se întoarcă în Olimp.
înzestrat nu numai cu un curaj, o mîndrie şi o putere extraordinare, ci şi cu o prestanţă
remarcabilă, aşa cum apare mai cu seamă în iconografia tîrzie, a iubit-o pe zeiţa dragostei,
AFRODITA (vezi), care a răspuns iubirii sale. Izvoarele (Odiseea, 8.266) amintesc şi aspectul
grotesc al acestei iubiri: Ares şi Afrodita s-au unit pentru prima oară în palatul lui Hefaistos,
ascunzîndu-se de ceilalţi zei. Numai Helios, Soarele, i-a văzut întîmplător şi 1-a înştiinţat pe
Hefaistos, soţul Afroditei, care, pentru a-i pedepsi pe adulteri, a pregătit în atelierul său un lanţ
invizibil, dar indis-tructibil, pe care 1-a aşezat pe pat astfel încît s-a declanşat ca o capcană, prin-
zîndu-i pe cei doi îndrăgostiţi. Ceilalţi zei, chemaţi să-i vadă, i-au batjocorit. Exista însă şi o
versiune a mitului în care Ares era considerat soţul legitim al Afroditei. Din unirea celor două
divinităţi s-au născut (Hesiod, Teogonia, 934-937) Harmonia, care îmbină în ea natura dublă a
părinţilor săi; Fobos şi Deimos, adică Frica şi Groaza; Eros şi Anteros, adică Iubirea şi Iubirea
împărtăşită, care personifică aspectele cele mai evidente ale personalităţii celor doi. Printre
ceilalţi fii ai lui Ares sînt pomeniţi, în diferitele tradiţii, Diomede şi amazoanele.
ARES
Potrivit unei tradiţii tîrzii, Ares 1-a ucis pe Halirotios, fiul lui Poseidon, care o ameninţa pe
Alcipe, fiica lui Ares şi a lui Aglauros. De aceea, Poseidon 1-a adus în faţa tribunalului zeilor
olimpieni, unde a fost absolvit. Potrivit unei tradiţii, acest eveniment ar fi stat la originea numelui
Areopagului atenian.
Din diferitele episoade ale mitului rezultă natura aparent dublă a zeului, care, dacă pe de o parte
e însetat de război şi distrugere, pe de altă parte apare conceput (aşa cum confirmă anumite
aspecte iconografice) ca tînărul atlet iubit de Afrodita. In realitate, această duplicitate aparentă
poate fi redusă la o unitate originară, amintind că, în mediul în care s-a format cultul zeului,
înainte ca acesta să treacă în cultura greacă arhaică şi clasică, Ares fusese conceput probabil ca o
zeitate tutelară a fertilităţii feminine. Probabil că în această lumină se formase tradiţia riturilor
războinice consacrate zeului, în realitate nişte lupte ritualice legate de iniţiere şi de fertilitate,
care însă, nemaifiind înţelese în semnificaţia lor originară, au fost transfigurate, cu trecerea
vremii, în lumea greacă, pînă cînd zeul a căpătat conotaţiile aparent duble ce ne sînt cunoscute
din epoca clasică.
Marte (lat. Mars, Martis). Veche divinitate romană, identificată ulterior cu zeul grec
ARES (vezi). La sabini şi osci, numele originar al divinităţii era Mamers ; Marş apare ca o
formă prescurtată pentru Mavers sau Mavors.
După Iupiter, Marte era zeul cel mai venerat în Roma antică. Era considerat tatăl
lui Romulus şi deci, indirect, întemeietorul naţiunii romane. Adesea e desemnat ca
Marş Pater, de la care derivă formele Marspiter şi Maspiter, analoage lui Iupiter. împreună
cu Iupiter şi Quirinus alcătuia celebra triadă de zei tutelari ai Romei; legendarul rege Numa
Pompilius consacrase fiecăruia dintre ei un preot numit flamen.
La Roma, Marte era venerat în principal ca zeu al războiului, încît în unele cazuri
războiul însuşi este indicat cu termenul marş. Preoţii săi, salienii, dansau în cinstea lui în
armură, iar cîmpul unde aveau loc exerciţiile militare era numit, după el, Cîmpul lui Marte.
în acelaşi timp însă, fiind tatăl lui Romulus, Marte era considerat ocrotitorul a numeroase
activităţi, printre care agricultura ; de asemenea, era zeul ocrotitor al creşterii animalelor,
fiind venerat cu apelativul Silvanus. Uneori, Marte e identificat cu Quirinus, un alt zeu din
triada principală a panteonului roman, ocrotitor al cetăţeanului ca atare, cu drepturile şi
îndatoririle sale.
Prin urmare, Marte apare sub trei aspecte diferite: ca zeu al războiului era numit
Gradivus ; ca divinitate ocrotitoare a muncii cîmpului era numit Silvanus; în fine, în raportul
său cu statul era numit Quirinus.
Soţia lui Marte era numită Neria sau Neriene, reprezentînd femininul lui Nero,
echivalentul sabin al termenului „puternic". Animalele sacre ale lui Marte erau lupul şi
ciocănitoarea. La Roma existau numeroase temple închinate lui Marte; cel mai important se
afla dincolo de Poarta Capena, pe Via Appia; un alt templu important i-a fost consacrat de
Augustus lui Marte Ultor, în For. Epitetul Ultor i-a fost atribuit în epoca lui Augustus pentru
a comemora recuperarea însemnelor armatei din mîinile părţilor.
O legendă curioasă, amintită de Ovidiu în Fastele, povestea că Marte, îndrăgostit de
Minerva şi dezamăgit de incoruptibilitatea zeiţei, a apelat la ajutorul bătrînei Anna Perenna
(vezi ANNA). Aceasta însă a reuşit să-1 înşele, aşezîndu-se în pat în locul zeiţei şi rîzînd apoi
de naivitatea lui.
► Epitete. Silvanus, Gradivus, Quirinus şi Ultor erau principalele sale apelative.
► Răspîndirea cultului. După cum am văzut, chiar înainte de identificarea sa tîrzie cu
zeul grec Ares era venerat de numeroase popoare italice (sabini, ernicieni, marsi, al căror
nume, ca şi cel al mamertinilor, deriva din cel al lui Marte) şi în unele cetăţi din Latium, ca
Alba, Lavinium, Praeneste sau Aricia. Sărbătorile dedicate lui Marte cădeau în general în
lunile martie şi octombrie şi erau celebrate de salieni şi de arvali. Cele mai importante erau
feriae Marti, la 1 martie; Equiria, pe 14; agonium Marţiale, pe 17; Quinquatrus, iniţial pe
19; Tubilustrium, pe 23. în octombrie aveau loc Equus October, pe 15, şi Armilustrium, pe
23. Era tipică ceremonia lustraţiei, ce se desfăşura pe Cîmpul lui Marte, la altarul zeului.
Primăvara avea loc şi ritualul aşa-numitului ver sacrum, caracteristic popoarelor italice şi
legat de cultul lui Marte: sub ocrotirea zeului, un grup de tineri îşi părăseau patria şi plecau
să întemeieze o nouă comunitate. Simbolul lui Marte erau lăncile numite hastae Martis,
păstrate la Roma în Regia.
► Prezenţe în literatura antică. Povestea de dragoste dintre Marte şi Venus,
construită după aceea care îi are ca protagonişti pe Ares şi Afrodita, este cîntată de Lucreţiu
la începutul Poemului naturii. Portretul său este schiţat în Eneida lui Vergiliu şi în Fastele
lui Ovidiu.