ATENA, ZEIŢĂ

rezervate lui (Hesiod, Teogonia, 887). Atena s-a născut din capul lui Zeus, din care a ieşit
complet înarmată, cu un strigăt de luptă înfricoşător (ibidem, 924). Potrivit unei versiuni a
mitului, această naştere miraculoasă s-ar fi petrecut pe vîrful unui munte lîngă rîul Triton, de
unde apelativul Tritogenia cu care este desemnată uneori. în alte versiuni ale mitului, la naştere a
asistat Hefaistos (Pindar, Olimpice, 7.35) sau Prometeu, care a deschis printr-o lovitură de secure
ţeasta zeului, de unde a ieşit Atena strălucitoare în armura sa de aur şi înfricoşătoare la vedere.
După naşterea din ţeasta lui Zeus, Atena a fost crescută de zeul fluvial Triton, care avea la
rîndul său o fiică pe nume Palas. Cele două fete se antrenau împreună. într-o bună zi, Palas era să
o lovească pe Atena, însă Zeus a intervenit grabnic, interpunînd între cele două luptătoare scutul
său, adică pielea de capră ce provoca teamă. Privind-o, Palas a fost îngrozită şi, fără să vrea, în
acea clipă Atena a lovit-o mortal. îndurerată de moartea prietenei, Atena i-a făcut o statuie,
Paladionul, pe care a aşezat-o alături de statuia lui Zeus (Apollodor, 3.12.3).
Atena este reprezentată ca o zeiţă fecioară, a cărei inimă nu cunoaşte iubirea. Multe
povestiri se referă la acest aspect. Prezicătorul Tiresias a fost lipsit de vedere pentru că o văzuse
îmbăindu-se. Hefaistos, care, potrivit unei versiuni a mitului, o ajutase pe zeiţă să vadă lumina
zilei, o obţinuse de soţie în semn de mulţumire, însă, imediat ce a adus-o în camera nupţială,
Atena a dispărut. Din sămînţa lui Hefaistos căzută pe pămînt zeiţa Geea 1-a zămislit pe
ERIHTONIOS (vezi), pe care Atena 1-a luat sub ocrotirea sa (Hyginus, 166).
întrucît tatăl Atenei era cel mai puternic, iar mama cea mai înţeleaptă dintre zei, în
mitologia clasică zeiţa apare ca o fuziune a prerogativelor părinţilor săi, ocu-pînd locul al doilea
în Olimp, alături de tatăl său, Zeus. în ea, puterea şi înţelepciunea apar contopite în mod
miraculos, într-un echilibru perfect. Ca atare, ea este protectoarea statului şi a tot ceea ce îi poate
aduce acestuia forţă şi prosperitate.
întrucît era ocrotitorea agriculturii, se spunea că ea a introdus în Grecia cultivarea
măslinului. Ca patroană a tuturor
artelor şi meşteşugurilor, ea este, de pildă, zeiţa ţesutului (vezi ARAHNE), protectoare
olarilor (la Samos), iar în alte părţi a orfe-vrierilor (Odiseea, 6.233). A inventat carul de război
(.Imnul homeric către Afrodita, 13). I se atribuia şi inventarea flautului: mitul povesteşte că,
atunci cînd s-a văzut cîntînd oglindită într-o fîntînă, s-a considerat urîtă şi a aruncat flautul, care
a fost găsit de MARSIAS (vezi). De asemenea, se credea că inventase trîmbiţa, la Argos fiind
venerată cu epitetul Salpinx, care înseamnă chiar „trîmbiţa" (Pausanias, 2.21.3). Cu trecerea
timpului, scriitorii au identificat-o cu protectoarea înţelepciunii şi a ştiinţei. De acest rol se leagă
autoritatea ei asupra legilor statului: ordinea şi legea, administrarea justiţiei şi adunarea poporu-
lui se aflau sub tutela ei. Se considera că instituirea Areopagului atenian îi aparţinea tot ei.
Ca protectoare a statului, Atena acţionează şi împotriva duşmanilor externi; astfel, ea a
căpătat aspectul unei zeităţi războinice. Numeroase episoade îi subliniază virtuţile războinice şi
eroismul. în timpul războiului lui Zeus împotriva giganţilor, Atena a luptat curajos, îngropîndu-1
pe Encelad sub insula Sicilia şi ucigîndu-1 pe Palas. în războiul troian a fost de partea grecilor.
Ca zeiţă războinică (calitate care, de altfel, se manifestă încă din momentul naşterii sale, în
armura completă şi în strigătul sălbatic de luptă), ea apare înarmată din cap pînă-n picioare, cu
lancea, coiful şi scutul în centrul căruia se distinge capul Gorgonei.
Tradiţia potrivit căreia Atena este ocrotitoarea Aticii şi, în particular, zeiţa eponimă a cetăţii
se referă la disputa dintre ea şi Poseidon pentru stăpînirea acelei regiuni (Apollodor, 3.14.1). Cei
doi zei au intrat în competiţie pe timpul domniei lui Cecrops. Pentru a pune capăt disputei, zeii
au hotărît că cetatea avea să.-i aparţină celui care avea să le ofere oamenilor cel mai preţios dar.
Poseidon a lovit pămîntul cu tridentul, făcînd să ţîşnească o „mare", adică un izvor de apă sărată,
şi apoi un cal. Atena, în schimb, a făcut să răsară pe Acropole un măslin. Chemat ca judecător,
Cecrops a decretat .superioritatea Atenei, care, din acel moment, a devenit zeiţa ocrotitoare a
Aticii. în epoca istorică încă se păstra măslinul sacru pe care zeiţa îl făcuse să răsară pe
Acropole.
Adesea, Atena a fost identificată cu zeităţi străine şi alăturată altor figuri divine -printre
acestea, Higeea şi Nike, căreia îi era închinat un mic templu pe Acropole.
Pentru aspectele cultului zeiţei şi ale legendei în lumea latină, vezi MINERVA.
► Epitete. Pronoia („Providenţa"); Tritogenia (de la rîul Triton, pe malul căruia s-a năs-
cut) ; Palas (de etimologie incertă); Gorgopis (întrucît purta chipul Gorgonei pe piept şi
pe scut); Helotida („cea cu faţa lată"); Glaucopis („cea cu ochi de cucuvea", însă
interpretarea este îndoielnică: semnificaţia ar putea fi „cea cu chipul strălucitor"); Aitia (după
numele ciorii de mare, pasăre consacrată ei); Ergane (zeiţa meşteşugarilor) ; Higeea ; Areia (în
legătură cu Ares); Efestia (în legătură cu Hefaistos); Polias („ocrotitoarea cetăţii"); Nike
(„ocrotitoarea victoriilor militare"); Promahos („ocrotitoarea luptătorilor"); Partenos
(„fecioară"); Alea (după cetatea cu acelaşi nume din Arcadia); ITONIA (vezi); SAITIS (vezi); CHA-
LINITIS (vezi).
► Atribute. Armura, coiful, lancea şi scutul; capul Gorgonei pe scut sau pe piept; uneori,
Nike înaripată în mînă; cucuveaua, şarpele, cioara de mare, măslinul, care îi erau consacrate.
► Răspîndirea cultului. Atena este una dintre cele mai venerate zeiţe din Olimpul grecesc,
iar cultul său s-a răspîndit în aproape toate regiunile de cultură greacă, din Grecia propriu-zisă la
Asia Mică şi din Italia meridională în Sicilia. Un cult aparte îi era rezervat la Atena, unde îi era
închinat cel mai mare templu din Antichitate, Parte-nonul, în care se afla statuia criselefantină a
zeiţei, operă a lui Fidias. Aici se desfăşurau celebrele serbări panatenee, una din principalele
recurenţe ale calendarului religios grec (vezi PANATENEE). Tot aici, alături de Hefaistos, era
sărbătorită în cadrul serbărilor numite Chalceia (serbarea făurarilor).
► Prezenţe în literatura antică. Dată fiind enorma importanţă a Atenei în mitologia
greacă, prezenţa sa în izvoarele literare este constantă şi frecventă, începînd cu Iliada şi Odiseea.
înainte de poemele homerice, numele ei apare în unele documente din liniarul B de la Cnosos,
ceea ce ne face să ne gîndim La o origine extrem de veche. Povestea naşterii sale din capul lui
Zeus
se găseşte în Imnul homeric către Atena, în Olimpica 7 a lui Pindar etc. în Teogonia,
Hesiod îi atribuie o mamă, pe Metis, adică sfatul cel bun (vezi METIS). Ca învingătoare a
Gorgonei este amintită în Pythica 12 a lui Pindar, iar ca inventatoare a flautului într-un ditiramb
al lui Melanipide. Alte episoade ce o au ca protagonistă sînt relatate de Hyginus şi de Apollodor.
Figura Atenei apare dominantă în Eumenidele lui Eschil şi în Aiax al lui Sofocle. Ritul straniu
prin care, la Argos, statuia zeiţei era spălată este amintit în imnul calimahic al Scaldei zeiţei
Palas. Pentru rolul zeiţei în literatura latină, vezi povestirile referitoare la ea în Ovidiu,
Metamorfoze, 5 şi 6.
► Prezenţe în literatura modernă. Atena revine în literatura modernă de cele mai
multe ori prin filtrul latinesc, sub numele de Minerva sau Palas. Figura şi rolul său îşi găsesc
ecouri în numeroase opere literare, de la Graţiile lui Foscolo şi Invitaţie către Palas a lui Monti
pînă la Măslinul Minervei al lui E. Dahlberg. Din numele zeiţei (mai precis, din termenul ce
desemna templul închinat zeiţei, Athenaion) provine termenul „Ateneu", folosit pentru a indica
universităţile. O apropiere analoagă între lumea şcolii şi zeiţă exista din lumea latină, unde
minervalis era onorariul plătit dascălilor.
► Iconografie. Reprezentările Atenei în arta greacă sînt nenumărate, începînd încă din
epoca miceniană. Pe lîngă numărul mare de picturi pe vase din toate epocile în care zeiţa este
înfăţişată, cînd direct, ca protagonistă, cînd ca ocrotitoare a eroilor, demne de luat în seamă sînt
cîteva sculpturi ce au contribuit la consolidarea iconografiei sale tradiţionale. Printre acestea se
numără Atena şezînd, lucrare de Endoios; friza orientală a Tezaurului sifnienilor de la Delfi,
unde Atena apare în adunarea zeilor; frontonul Hekatompedon-nlui din Atena, din epoca lui
Pisistrate, unde zeiţa ocupa centrul compoziţiei, apărînd în luptă cu Encelad; frontonul occidental
al templului lui Apollo de la Delfi; mai multe metope de la Selinunt; metopele din templul lui
Zeus din Olimpia reprezentînd muncile lui Heracle; stela numită ^Atena melancolică" (Atena,
Muzeul Naţional); frontoa-nele templului Atenei Afaia de la Egina; grupul Atena şi Marsias de
Miron; în sfîrşit, statuia cea mai faimoasă din toate, statuia criselefantină a Atenei Partenos de
Fidias, aflată în Partenon.