Interesant cum unii mai au timp să exploateze rezultatele științei in interesul comunității

Teoria geamurilor sparte

O teorie despre care politicienii din tara noastra si din multe alte tari nu au
auzit vreodata!

În decembrie 1984, Bernhard Goetz, un new yorkez din Manhattan, călătorea cu metroul. La o
stație a urcat Troy Canty, un tânăr de culoare, alături de trei prieteni. În vagon se aflau peste 20 de
oameni. ”Dă-mi 5 dolari”, i-a spus la un moment dat Canty lui Goetz. Calm, acesta a scos din buzunar
un pistol calibrul 38 și i-a împușcat pe rând pe toți cei patru tineri. ”Tu pari încă viu. Uite încă un glonț”,
i-a spus unuia dintre ei și a tras din nou. ”Nu știu de ce am făcut-o”, a spus el imediat după. ”Goetz a
fost achitat cu ușurință de acuzațiile de atac și tentativă de omor”, spune Malcom Gladwell, în lucrarea
”The Tipping Point”.

În 1969, profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford a

realizat un experiment unic în psihologia socială. El a luat două mașini identice
și le-a lăsat în stradă în două locuri foarte diferite: una în Bronx, zona rău
famată din New York și cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California. În
câteva ore, mașina din Bronx a fost prădată și distrusă.
Mașina lăsată în Palo Alto, în schimb, a rămas intactă.
Este ușor de atribuit cauzele crimei sărăciei cartierului, dar, cu toate
acestea, experimentul a continuat. Când mașina din Palo Alto era încă
nedeteriorată după o săptămână, cercetătorii au decis să spargă unul dintre
geamuri.
Rezultatul s-a schimbat. Furtul și vandalismul au redus vehiculul la o
epavă. Ca în Bronx. De ce geamul spart într-o mașină abandonată într-un
cartier liniștit este capabil să declanșeze un astfel de proces? Nu este sărăcia,
ci ceva care are legătură cu comportamentul uman. Un geam spart într-o
mașină abandonată transmite un sentiment de dezinteres și lipsă de reguli. Și
fiecare nou atac suferit de mașină reafirmă această idee.
Experimentele ulterioare au arătat că, dacă după ce s-a spart fereastra
unei clădiri, iar aceasta nu este reparată, toate celelalte vor fi în curând sparte.
Dacă o comunitate prezintă semne de deteriorare și acest lucru nu pare să
intereseze pe nimeni, crima se va dezvolta în curând. Această „teorie a
geamurilor sparte” nu este decât o ipoteză valabilă pentru a înțelege degradarea
societății și lipsa de respect pentru valorile coexistenței civile. Lipsa educației și
formarea culturii sociale generează o țară cu „geamurile sparte”. O țară în care
nimeni nu este dispus să le repare.

--------------------------------------
In anii 80, în New York se înregistrau anul peste 2.000 de crime și
600.000 de infracțiuni grave. Toate cele 6.000 de garnituri de metrou, cu
excepția celei care circula în centru, erau acoperite cu graffiti în întregime, și pe
interior, și pe exterior. Se înregistrau annual 20.000 de infracțiuni numai pe liniile
1
de metrou. ”Hărțuirea călătorilor de către cerșetori și infractori mărunți era atât
de răspândită, încât numărul călătoriilor cu metroul scăzuse până la cel mai
scăzut nivel din istoria metroului”, spune Gladwell. Era infernal lui Dante
transpus în subteranele New York-ului.
Începând din anii 90, criminalitatea în metropolă a scăzut la jumătate iar
infracțiunile s-au redus cu două treimi. Se pot lua în calcul mai multe teorii, dar
Gladwell spune că un rol vital l-a jucat ”Teoria Ferestrelor Sparte”. Aceasta a
fost inventată de doi criminaliști, James Q. Wilson și George Kelling. ”Cei doi au
spus că delincvența este urmarea inevitabilă a dezordinii. Dacă se sparge o
fereastră și nu o repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage concluzia
că nimănui nu-i pasă și că nimeni nu este răspunzător. În curând, alte ferestre
vor fi sparte, iar sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe
stradă, transmițând semnalul că orice este acceptabil. Într-un oraș, probleme
relativ minore precum graffiti, dezordinea publică și cerșitul agresiv, scriu ei,
sunt toate echivalente unor ferestre sparte, invitații la infracțiuni mai grave”,
spune Gladwell.
Dar iată ce scriu cei doi criminaliști: ”Dacă într-un cartier nu i se interzice
unui cerșetor sâcâitor să-i mai agreseze pe trecători, gândește probabil hoțul,
este și mai puțin probabil ca locuitorii să sune la poliție pentru a identifica un
potențial tâlhar sau pentru a interveni când se produce tâlhăria”.
Aceasta este, spune autorul, o teorie epidemică a criminalității. Ea
spune că delincvența este contagioasă – așa cum este contagioasă o
tendință în modă -, că poate începe cu o fereastră spartă și se poate răspândi în
întreaga comunitate.
Compania care opera metroul din New York l-a angajat pe Kelling să
pună în aplicare Teoria Ferestrelor Sparte. A angajat și un nou director, David
Gunn, care avea sarcina să reconstruiască sistemul de metrou, măcinat de
sutele de defecțiuni de pe linii, care făceau ca viteza de deplasare pe multe
porțiuni să fie de 25 de kilometri pe oră. Gunn a insistat să se ocupe mai întâi de
graffiti-urile de pe vagoane. Părea, spune Malcom Gladwell, ”la fel de lipsit de
sens ca a spăla puntea Titanicului când acesta se apropia de ghețari”.
Gunn a instituit reguli foarte stricte. A instalat o stație de curățare a
vagoanelor. Dacă un vagon ajungea acolo cu graffiti, trebuie fie curățat, fie,
dacă nu se reușea, scos din circulație. În Harlem, puștii veneau în fiecare seară
la depou să mâzgălească vagoanele. Angajații metroului îi lăsau să-și termine
treaba și apoi le revopseau la rândul lor. ”Dacă vreți să vă petreceți trei nopți
vandalizând un tren, n-aveți decât. Dar nu va vedea niciodată lumina zilei”,
spunea Gunn. Operațiunea aceasta a durat din 1984 până în 1990.
În 1990, compania care operează metroul angajează un nou șef de
trafic, William Bratton, de asemenea adept al Teoriei Ferestrelor Sparte, care îl
avea ca mentor pe Kelling.
Prima lui misiune, în condițiile în care în metrou, vă reamintesc, se
petreceau circa 20.000 de infracțiuni pe zi? Să rezolve problema celor care
călătoresc fără bilet. 170.000 ”El credea că neplata contravalorii călătoriei, la fel
2
ca graffiti, putea fi un semnal, o expresie subtilă a dezordinii care invita oamenii
la infracțiuni mult mai periculoase”, scrie Malcom
Gladwell. 170.000 de persoane circulau zinic fără bilet. Poliția credea că
nu merită efortul să îi urmărească și amendeze. Bratton a acționat în forță: cu
polițiști în civil, îi încătușa pe neplătitori și îi ținea pe peron, să fie văzuți și de
ceilalți. A transformat un autobuz în stație mobilă de poliție, ca să nu mai piardă
vremea pe drumuri. Cei reținuți erau percheziționați. Unul din șapte ieșise din
închisoare pe cauțiune. Pentru polițiști, să îi prindă pe cei fără bilet nu mai era o
corvoadă, ci devenise ”un fel de căutare de comori”. Între 1990 și 1994,
arestările pentru delicte minore a crescut de cinci ori.
După alegerea lui Rudolph Giuliani ca primar al New York-ului, Bratton
este numit șeful departamentului de poliție al metropolei. Primul lucru pe care l-a
făcut: a aplicat Teoria Ferestrelor Sparte. ”El i-a instruit pe ofițerii de poliție să
intervină în cazul delictelor care afectau calitatea vieții: asupra spălătorilor de
parbrize care îi abordau pe șoferi în intersecțiile din New York, cerându-le bani
ca să le spele parbrizul, de exemplu, și asupra tuturor celorlalte echivalente
terestre ale forțării turnichetelor (n.r. intrările de la metrou) și ale desenelor
graffiti”, notează Malcom Gladwell. ”Dacă făceai pipi pe stradă, ajungeai în
închisoare”, spune Bratton.

”Ceea ce contează sunt de fapt lucrurile mărunte” – aceasta este ideea pe care o putem
extrage din Teoria Ferestrelor Sparte.
Gândiți-vă acum la orașul Constanța, la toate lucrurile mărunte care vă deranjează,
care, potrivit teoriei epidemice a criminalității, sunt contagioase. Constanța este orașul unde
întâlnești la aproape fiecare intersecție unul sau mai mulți cerșetori care se plimbă printre
mașini, îți bat în geam și îți cer insistent bani. Vara locul lor este dublat de spălătorii de
parbrize, care îți aruncă niște zoaie pe geam, ți-l aduc la o stare aproximativ egală cu cea
inițială și îți cer bani pentru asta.
Este orașul în care dacă parchezi în centru, o șleahtă de țigani îți spală mașina, fără
să le fi cerut acest lucru, și devin agresivi dacă nu le dai bani. Orașul în care cerșetorii sunt la
ei acasă nu numai în intersecții, ci cam peste tot unde există un bun vad comercial. I-am
văzut, nu foarte agresivi, și în mall-uri.
Constanța este orașul în care nu poți să mergi pe stradă, din cauza mașinilor parcate
neregulamentar, la care de multe ori poliția închide ochii pentru că, nu-i așa, nu sunt
îndeajuns de multe locuri de parcare. Aici, trotuarele sunt pline de excremente de câine, pe
care proprietarii uită să îl strângă. Chiștoacele sunt aruncate la întâmplare, de multe ori
gunoiul este azvârlit de pe fereastră, în fața blocurilor, țiganii (și nu numai) circulă fără bilet în
autobuze.
Toate aceste mici încălcări ale legii rămân de cele mai multe ori nesancționate.
Polițiștii au treburi mai importante decât să adune cerșetorii de pe străzi, controlorii se tem să
verifice biletele țiganilor, pentru căcatul lăsat pe străzi de câini nu am auzit până acum să fi
fost amendat niciun proprietar, etc.
Dacă ducem mai departe Teoria Ferestrelor Sparte și ne uităm la arhitectura orașului,
vom trage probabil concluzia că nu mai avem nicio șansă. Clădiri urâte, înghesuite, murdare.
Un Cazinou lăsat în paragină de peste un deceniu este semn că autoritățile sunt fie
neputincioase, fie au un interes să îl țină așa și induce în locuitori un sentiment de lipsă de
speranță și de lehamite.

3
 Într-o discuție pe care am avut-o cu unul dintre viceprimarii Constanței, Decebal
Făgădău, (acum cu atribuții de primar), acesta a spus că ”Infrastructura modelează
comportamente”. Este, îmi permit să spun, o extindere a Teoriei Ferestrelor Sparte. Străzi
civilizate și curate, parcuri frumoase, clădiri atrăgătoare – toate acestea vor schimba, poate
încet, prea încet, dar sigur, ceva în bine în comportamentul oamenilor.
Aștept ziua în care autoritățile locale nu vor fi preocupate în special cum să asigure
puiul pentru pensionari, ci se vor gândi la modul cum pot rezolva problemele mari ale
orașului, începând cu ele mici. Aștept ziua în care polițiștii vor sancționa micile delincvențe și
nu vor mai da neputincioase din umeri, justificându-și neputința ba prin prejudiciul mic, ba prin
afirmația că faptele au fost comise de minori ce nu pot fi trași la răspundere, ba prin cine știe
ce alte scuze.
Rezolvarea problemelor aparent mărunte ale orașului nu seamănă cu spălarea punții
Titanicului atunci când acesta se apropie de ghețuri, ci este probabil singura modalitate de a-l salva.

Geamul spart nu rămîne singur

Teoria Ferestrei Sparte spune în esenţă că un geam spart şi lăsat aşa atrage
după sine altele, pînă la degradarea serioasă a mediului în care se află. După geamuri
urmează becurile de pe stradă, apoi răufăcătorii încep să se simtă bine acolo şi, în
final, cartierul e condamnat. Şi totul de la un singur grăunte de nisip aruncat în
mecanismul social. Primul geam făcut ţăndări, spun sociologii, e un semn că ordinea
se duce naibii. El schimbă ceva fundamental în om: îl scoate din constrîngerile
civilizaţiei şi-l lasă să se poarte cum dă Dumnezeu. Aceeaşi teorie sugerează că-i
inutil şi neproductiv să-i bagi la puşcărie pe cei care sparg geamuri: alţii le vor lua
locul.
Soluţia e să schimbi geamurile şi să nu mai permiţi ca vreunul să stea spart
prea multă vreme. Oamenii care dau cu pietre în ele trebuie să vadă că dincolo de
instinctele lor există o disciplină socială pe care n-are nici un chichirez s-o tulburi:
oricum, geamul va fi la locul lui în cîteva ore.Teoria asta nu vine de la vreun seminar la
Harvard, ci din practică: fereastra spartă poate fi orice, de la un chiştoc aruncat pe jos
şi lăsat acolo cu zilele şi pînă la un coleg de serviciu care, deşi nu produce absolut
nimic pentru companie, e lăsat să zacă în scaun, din raţiuni umanitare.

Toleranţa pentru mizerie, neperformanţă, chiar mica hoţie duc la creşterea

monstruoasă a problemei. Primul chiştoc atrage un munte de gunoaie, iar omul care
nu munceşte îi face pe toţi la fel. Standardele reduse sînt contagioase. Doar calitatea
nu se ia, slavă Domnului - altminteri japonezii mureau de foame.Împotriva acestui
mecanism a luptat, de exemplu, Rudolf Giuliani (vezi Tipping Point, de Malcom
Gladwell), pe vremea cînd era primar al New York-ului. Ca să reducă
infracţionalitatea, a început într-un mod neaşteptat: i-a arestat pe cei care intrau fără
bani la metrou şi i-a trimis la puşcărie pe cei care spălau geamurile maşinilor la
intersecţii.

Logica lui Giuliani (şi a şefului poliţiei) era simplă: chiar şi cel care fură 25 de
cenţi sau deranjează trecătorii e un răufăcător. Iar dacă toleranţa pentru el e vizibilă,
atunci alţi răufăcători, de calibru mai greu, vor presupune că şi ei ar putea avea parte
de acelaşi tratament. Altfel spus, frica de a face rău dispare, atunci cînd chiar răul cel
mai mic e tolerat, fără probleme, de societate.Ei bine, tocmai teoria asta a geamului
4
spart mă împiedică să găsesc vreo intenţie serioasă în toată campania noastră
împotriva corupţiei.

Degeaba vorbeşti despre marii peşti care vor cădea în plasă, atîta vreme cît
micii peştişori, care te enervează mai tare, în fiecare zi, rămîn nepedepsiţi. E vorba de
aceiaşi spălători de parbrize ca în New York, de micii traficanţi de droguri de pe lîngă
şcoli, de şoferii care-şi aruncă pachetul de ţigări pe geamul maşinii, de turiştii care
lasă pe munte toată masa, cu pahare de plastic şi sticle de bere. Toţi sînt nişte
răufăcători, pe care îi tratăm însă cu jenă.

Pentru ei nu există nici poliţie şi nici oprobriu public. Din ei însă evoluează hoţii
de-adevăratelea. Aţi observat că destui dintre bogătaşii apăruţi din te miri ce sînt de
fapt şi nişte mitocani? E firesc: şi ei au fost la origine aruncători de chiştoace pe stradă
- şi nimeni nu le-a întrerupt cariera astfel începută.Veţi spune că astea sînt nimicuri.
Evident că aveţi dreptate - însă întreaga lume e făcută din nimicuri. Se numesc
atomi - şi o schimbare minusculă într-unul singur poate duce la reacţii neaşteptate şi
inexplicabile. Un exemplu e bomba atomică. Un alt exemplu e lanţul de ADN, din care
se pot naşte, potenţial, atît sfinţi, cît şi ucigaşi...
Dar deja ne-am dus prea departe de geamul nostru naţional, crăpat pe mijloc şi
lăsat aşa de fiecare guvernare. Acum vreo cîteva luni, după alegeri, aş fi vrut să cred
că a sosit momentul să punem unul nou.
Însă mi-e teamă că nu ne putem permite, în continuare, decît banda adezivă. Pe
mijlocul crăpăturii, să ţină provizoriu pînă terminăm discursurile şi vizitele.