Geotehnica Note de Curs Conf DR Ing Irina Lungu Prof DR Ing Anghel Stanciu PDF

Geotehnică – note de curs
Conf.dr.ing. Irina Lungu, Prof.dr.ing. Anghel Stanciu
Cursul nr.1
Bibliografie:
A. Stanciu & I. Lungu, FUNDAŢII – I
Fizica şi Mecanica Pământurilor, Ed. Tehnică, 2006
Geotehnică - note de curs
Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
Tunel – canal, Sapperton, Anglia, 1789

Construcţia metroului din Paris
Elemente de risc la construire pe versanţi

• total weight
P = 14 453 tons (142 MN)
• average foundation
pressure q = 497 kPa
• total height H = 58.36m
• total height above G.L.
H’ = 55m
• area of the annular
foundation A = 285m2
• present inclination 5030’
• present eccentricity
e = 2.3m
Lucrări de investigare

Prelevare de probe

 pământ - roca
sedimentară detritică,
alcătuită din fragmente
solide necimentate, de
dimensiuni variabile, cel
mult egale ca mărime
cu dimensiunile bobului
de nisip (2,00 mm).
 roci stratificate
 strat = unitate
de sedimentare
- un volum de material
acumulat în condiţii
fizice esenţial uniforme
↔ stratigrafie

Geoeditor - un echipament grafic pentru
geomodelare

Profile
stratigrafice

Principiul suprapunerii
 “într-o succesiune pe verticală a straturilor sedimentare (care s-au
depus orizontal sub formă de sediment, într-un bazin marin sau
lacustru), toate straturile mai recente (de deasupra) le acoperă pe
cele mai vechi (de dedesubt)”

Principiul continuităţii
 “într-o regiune calmă, neperturbată de mişcări tectonice, un strat
orizontal cunoscut rămâne identic cu el însuşi sau evoluează într-o
manieră progresivă, toate elementele sale fiind de aceeaşi vârstă”
Profilul stratigrafic al văii râului Marne Strat lenticular (b) şi lacună stratigrafică

Principiul paleontologic
 orice fenomen geologic petrecut sub ochii noştri şi observat
actualmente în natură s-a petrecut şi în timpurile îndepărtate ale
Pământului, în aceleaşi condiţii şi sub impulsul aceloraşi cauze” →
sedimente ce prezintă aceleaşi caracteristici litologice, datorită
aceloraşi condiţii de formare, pot avea vârste diferite.
 “două straturi sau formaţiuni cu acelaşi conţinut paleontologic sunt
de aceeaşi vârstă”.
 Conţinut paleontologic = fosile
 Fosilele reprezintă urmele florei şi faunei care s-au succedat în
cursul timpului geologic şi au evoluat în conformitate cu legile de
evoluţie ale speciilor, în formaţiunile sedimentare.
 Fosile stratigrafice / fosile de facies

Anomalii stratigrafice
 Contacte anormale şi suprapuneri de straturi

Discordanţe stratigrafice
 Discordanţe de eroziune

 Discordanţe transgresive şi regresive

 Discordanţe de cutare

Pământurile - sisteme disperse, trifazice în care mediul de
dispersiune îl reprezintă aerul şi apa iar dispersoidul îl constituie
particulele de diferite dimensiuni (≤ 2 mm).
 Structura unui pământ

 Textura unui pământ

Structura unui pământ
 este determinată de:
 mărimea şi forma particulelor solide;
 compoziţia chimico-mineralogică a particulelor solide;
 interacţiunea dintre faza solidă, lichidă şi gazoasă

Tipuri de structuri
 Structura grăunţoasă (granulară)
• structura grăunţoasă este specifică nisipurilor şi pietrişurilor, “legătura” dintre

particule este de natură mecanică, datorată presiunii intergranulare şi, în
consecinţă, frecării interne dintre particule;
• în stare uscată, pământul cu o astfel de structură, lăsat liber, curge neexistând
forţe de atracţie (coeziune) între particule → această structură este specifică aşa
numitelor pământuri necoezive sau pulverulente
• prezintă o permeabilitate mare, iar caracteristicile sale fizico-mecanice sunt
puţin influenţate de prezenţa apei. Geotehnică - note de curs
 Structura în fagure
• este specifică particulelor cu dimensiuni mai reduse (≅ 0,005 ÷ 0,05 mm) cu forme plate,
solzoase sau aciculare, care sedimentează individual sub acţiunea gravitaţiei;
• deformabilitatea structurii este relativ mare sub acţiunea sarcinilor statice, iar
permeabilitatea redusă. Este cea mai sensibilă structură la îngheţ - dezgheţ.

 Structura în fulgi (floculară)
 este specifică particulelor fine şi foarte fine (< 0,005 mm), care, datorită
dimensiunilor reduse fac ca forţele gravitaţionale să nu poată determina
sedimentarea particulelor ce se găsesc în suspensie în mediul de
sedimentare
 deformabilitatea structurii este însă dependentă şi de posibilităţile de

eliminare a apei din interiorul floculelor, astfel încât deformaţiile se produc
un timp îndelungat de la încărcarea structurii
 stabilitatea şi rezistenţa structurilor floculare este dată de legăturile care se

stabilesc între particule, adică de forţele de atracţie numite generic coeziune
→ aceste structuri sunt asociate pământurilor coezive, respectiv argilelor.
a) structura floculară prin contacte b) structura dispersă prin contacte
feţe – muchii feţe – feţe
a) structura floculară b) structura floculară - agregată

muchii – muchii feţe – muchii şi muchii - muchii
 Structura mixtă
 Loess

Textura unui pământ
 ca totalitate a neuniformităţilor structurii, este generată de tipul
mediului de sedimentare (fluvial, lacustru, deltaic, marin) de
periodicitatea debitului solid determinat de alternanţa primăvară –
vară – iarnă, precum şi posibila variaţie a presiunilor litologice, ca
mărime şi direcţie, pe timpul procesului de formare a rocilor.
 Tipuri de texturi:
 texturi afânate sau necoezive la nisipuri, pietrişuri,
bolovănişuri, ca depuneri aluvionare din conurile de dejecţie şi
din albiile râurilor;
 texturi stratificate ca alternanţe de straturi subţiri de argilă şi
nisip sau argiloase şi mâloase;
 textură compactă proprie rocilor sedimentare coezive de tipul
argilelor.

Textura afânată
 textura omogenă, caracteristică pământurilor necoezive cu particule
având aproximativ aceleaşi dimensiuni (ex. nisipurile eoliene),
 textura porfirică, caracterizată prin existenţa în masa pământului

necoeziv cu particule fine, a unor particule cu dimensiuni mari sau
foarte mari.

Texturi la pământuri coezive
 textura omogenă, (compactă), specifică argilelor marine de
adâncime;
 textura stratificată sau microstratificată poate fi laminară, lenticulară,
şistoasă.

Factori ce determină structura pământurilor
 mărimea şi forma particulelor solide;
 compoziţia chimico - mineralogică a particulelor solide;
 forma şi starea fizică a fazei lichide şi gazoase;
 interacţiunea dintre faza solidă, lichidă şi gazoasă.

Mărimea şi forma particulelor pământului
 Procedeul tehnic prin care se
individualizează şi se sortează,
sub formă de repartiţie
procentuală, particulele dintr-o
probă de pământ, după
mărimea acestora se numeşte
analiză granulometrică.
 Grupa de fragmente
solide, exprimată în unităţi de
masă sau procentual din masa
totală a probei uscate, având
dimensiunile cuprinse în
intervale de dimensiuni
determinate (între două limite
date), poartă numele de
fracţiune granulară
(granulometrică).

Metode de analiză granulometrică
 metoda cernerii prin ciururi,
pentru pământuri cu granule mai
mari de 2,00 mm;
 metoda cernerii pe site, pentru
pământuri cu granule între 2,00 şi
0,08 ÷ 0,05 (0,063) mm;
 metoda sedimentării cu
areometrul sau metoda
sedimentării cu pipeta, pentru
pământuri cu granule mai mici ca
0,08 ÷ 0,05 (0,063) mm;
 metoda combinată (cernere şi
sedimentare), pentru pământurile
polidisperse cu plaje întinse ale
granulaţiei.

 curbă de granulozitate (curbă statistică integrală de tip Galton);
 histogramă (diagramă de tip Gauss);
 poligon sau curbă de frecvenţă.

Forma particulelor
 indicele de sfericitate (Sp), ce
apreciază măsura în care
forma unei particule se
apropie de cea a unei sfere şi
se calculează cu una din
relaţiile:
 SKrumbein= sau
SSneed-Folx= -
coeficientul volumetric, ce
exprimă raportul dintre
volumul particulei (V) şi
volumul unei sfere ce include
particula:
 - factorul formei (F)
definit ca raport între (C B ) (B A)
6 ⋅V
de = 3
π Geotehnică - note de curs
Aplicabilitatea diametrului echivalent
 coeficientului de neuniformitate (coeficientul lui Hazen)
d 60
Un =
d10
Pământurile se pot împărţi în următoarele categorii (STAS 1243-88):
 pământuri cu granulozitate foarte uniformă Un ≤ 5
 pământuri cu granulozitate uniformă 5 < Un ≤ 15
 pământuri cu granulozitate neuniformă Un > 15
coeficientul de curbură
Cc =
(d 30 ) 2
d10 ⋅ d 60
Se apreciază că un pământ bun pentru construcţia terasamentelor
trebuie să aibă C = 1 ÷ 3
c

Cursul nr. 2
Bibliografie:
Factori ce determină structura pământurilor
 mărimea şi forma particulelor solide;
 compoziţia chimico - mineralogică a particulelor

solide;
 forma şi starea fizică a fazei lichide şi gazoase;
 interacţiunea dintre faza solidă, lichidă şi

gazoasă. Geotehnică - note de curs
Mărimea şi forma particulelor pământului
 Procedeul tehnic prin care se
individualizează şi se sortează,
sub formă de repartiţie
procentuală, particulele dintr-
o probă de pământ, după
mărimea acestora se numeşte
analiză granulometrică.
 Grupa de fragmente
solide, exprimată în unităţi de
masă sau procentual din masa
totală a probei uscate, având
dimensiunile cuprinse în
intervale de dimensiuni
determinate (între două limite
date), poartă numele de
fracţiune granulară
(granulometrică). Geotehnică - note de curs
Metode de analiză granulometrică
 metoda cernerii prin ciururi,
pentru pământuri cu granule
mai mari de 2,00 mm;
 metoda cernerii pe site,
pentru pământuri cu granule
între 2,00 şi 0,08 ÷ 0,05 (0,063)
mm;
 metoda sedimentării cu
areometrul sau metoda
sedimentării cu pipeta, pentru
pământuri cu granule mai mici
ca 0,08 ÷ 0,05 (0,063) mm;
 metoda combinată (cernere şi
sedimentare), pentru
pământurile polidisperse cu plaje
întinse ale granulaţiei.
 curbă de granulozitate
 histogramă
 poligon sau curbă de frecvenţă

Forma particulelor
 indicele de sfericitate (Sp), ce apreciază

măsura în care forma unei particule se
apropie de cea a unei sfere şi se
calculează cu una din relaţiile:
3
A⋅ B ⋅C
 SKrumbein= A2
2
3
C
 SSneed-Folx= - A ⋅ B
 coeficientul volumetric, ce
exprimă raportul dintre volumul
particulei (V) şi volumul unei  6 ⋅V 
sfere ce include particula: V =  3 
π ⋅ A 
c
 factorul formei (F) definit ca

raport între (C B ) (B A)
6 ⋅V
de = 3
π Geotehnică - note de curs
Aplicabilitatea diametrului echivalent
 coeficientului de neuniformitate (coeficientul lui Hazen)
d 60
Un =
d10
Pământurile se pot împărţi în următoarele categorii (STAS
1243-88):
 pământuri cu granulozitate foarte uniformă Un ≤ 5
 pământuri cu granulozitate uniformă 5 < Un ≤ 15
 pământuri cu granulozitate neuniformă Un > 15
coeficientul de curbură
Cc =
(d 30 )2
d10 ⋅ d 60
Se apreciază că un pământ bun pentru construcţia
terasamentelor trebuie să aibă
Cc = 1 ÷ 3
Compoziţia
granulometrică
a unui pământ
3 fracţiuni
granulometrice:
– nisip,
– praf,
– argilă

Fracţiunea nisip – N%
 2,00mm < d < 0,05mm
 în stare curată, uscată sau saturată, este foarte
permeabilă, prezintă o ascensiune capilară redusă, ce
creşte odată cu micşorarea particulelor, şi nu posedă
coeziune.
 nu este sensibilă la îngheţ-dezgheţ şi nu prezintă
umflări sau contracţii.
 forma granulelor este rotunjită sau colţuroasă
(nisipuri de munte) iar suprafaţa poate fi netedă sau
zgrumţuroasă.
Fracţiunea praf – P%
 0,05mm < d < 0,005mm
 prezintă o permeabilitate mică, o ascensiune capilară
semnificativă şi un potenţial de umflare-contracţie
mic sau chiar nul;
 este fracţiunea cea mai sensibilă la îngheţ-dezgheţ;
 introdusă în apă, fracţiunea praf se desface relativ
uşor în particulele componente, datorită coeziunii
relativ mici;

Fracţiunea argilă – A%
 d < 0,005mm
 este practic impermeabilă, prezintă o viteză a
ascensiunii capilare foarte redusă şi un potenţial de
umflare - contracţie mare sau foarte mare.
 introdusă în apă, rezultă o masă lipicioasă plastică,

iar particulele componente se separă relativ greu,
datorită coeziunii ridicate.

Clasificarea pământurilor
 STAS 1243 - 88 grupează pământurile în două mari

categorii:
 pământuri necoezive;
 pământuri coezive,
în funcţie de existenţa forţei superficiale de atracţie
(coeziune) între particulele solide.

Pământuri
necoezive
Denumirea pământului Mărimea fracţiunii predominante

necoeziv (peste 50%), mm
NISIP FIN peste 0,05 la max. 0,25
NISIP MIJLOCIU peste 0,25 la max. 0,50
NISIP MARE peste 0,50 la max. 2,0
PIETRIŞ MIC peste 2,0 la max. 20
PIETRIŞ MARE peste 20 la max. 70
BOLOVĂNIŞ peste 70 la max. 200

BLOCURI peste 200 Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
Pământuri
coezive
 Diagrama ternară

culoarea
 este principalul indice al operatorilor de teren în

indicarea suprafeţelor de stratificaţie, în determinarea
preliminară a straturilor şi respectiv a profilului
litologic;
 oferă indicaţii asupra principalilor constituenţi
minerali şi organici ai pământului.
Alte clasificări
 Indicele de grupă
I G = 0,2 ⋅ a + 0,005 ⋅ a ⋅ c + 0,01 ⋅ b ⋅ d
 a = P74 – 35%, în care P74 este procentul de material care

trece prin sita cu diametrul ochiului de 0,074 mm, (cu condiţia
ca P74 să nu depăşească 75%), rezultat din curba
granulometrică, şi să fie sub 35%;
 b = P74 – 15% - (cu condiţia P74 să nu depăşească 55%);
 c = wL – 40%, (cu condiţia ca wL să nu depăşească 60%), în
care wL(%) este limita superioară de plasticitate.
 d = Ip – 10%, (cu condiţia ca Ip să nu depăşească 30%), în
care Ip este indicele de plasticitate.
Valori orientative IG
Indicele de Indicele
Fracţiunea Limita de
plasticit de
Denumirea pământurilor P74 curgere
ate grupă
(<0,074) wL (%)
Ip (%) IG
Pietrişuri şi nisipuri, fără
max. 35 ≤ 10 - 0
particule active argiloase
Idem, cu particule argiloase max. 35 ≥ 11 - 0÷4
Prafuri, argile nisipoase min. 36 ≤ 10 ≤ 40 4÷8

Prafuri argiloase min. 36 ≤ 10 ≥ 41 8 ÷ 12
Argile prăfoase min. 36 ≥ 11 ≤ 40 12 ÷ 16
Argile, argile grase min. 36 ≥ 11 ≥ 41 16 ÷ 20
Pământuri pentru terasamente
 I G = 0 − 1 pământuri bune;
 I G= 2 − 4 pământuri acceptabile;
 IG = 5 − 9 pământuri rele;
=
I G 10 − 20 pământuri foarte rele.

în România
Indice de Compoziţia granulometrică
CATEGORIA
Tipul de
Clasificarea pământului
păm
PĂMÂNT
plasticita Praf Nisip

Argilă %
ULUI
conform STAS 1243-88

ânt te (Ip%) % %
Cu sau fără fracţiuni mai
NECOEZIV
P1 < 10
mici de 0,5 mm
Pietriş cu nisip
Cu fracţiuni mai mici de
P2 10 ÷ 20
0,5 mm
P3 Nisip prăfos, Nisip argilos 0 ÷ 20 0 - 30 0 - 50 35 - 100
Praf nisipos; Praf argilos-
P4 0 ÷ 25 0 - 30 35 - 100 0 - 50
nisipos; Praf; Praf argilos
COEZIV
Argilă prăfoasă; Argilă

nisipoasă; Argilă
prăfoasă-nisipoasă;
P5 > 15 30 - 100 0 - 70 0 - 70
Argilă
Clasificarea Casagrande

Pământuri cu comportament special
 marnoase;
 macroporice;
 sensibile la umezire;
 susceptibile la lichefiere;
 cu umflări şi contracţii mari;
 gelive (sensibile la îngheţ);
 cu conţinut de materii organice
(slab: mâluri, nămoluri sau
ridicat: pământuri turboase,
turbe);
 eluviale;
 sărăturate;
 de umplutură;
 amestecurile de pământuri

Pământuri marnoase
% CaCO3 % Argilă Numele pământului Comportament
0 100 Argilă Plastic
5 95
Argilă marnoasă
20 80
Marnă argiloasă Mai mult sau
35 66
mai puţin rigid
66 35 Marnă
75 25
100 0 Marnă calcaroasă
Rigid
Calcar

Pământuri macroporice
 prezintă pori mari (macropori), vizibili cu ochiul liber.
 Tipurile cele mai răspândite sunt loessul şi pământurile

loessoide. Loessul (STAS 1243-88) este un pământ nestratificat,
criptostratificat, sau slab stratificat, în general de culoare
gălbuie - deschisă, uneori mai închisă (ruginie) sau cenuşiu -
gălbuie, cu porozitate mare 40%- 60%, datorită unor pori vizibili
(macropori) precum şi datorită unor canale şi canalicule
verticale.
 Loessul are în compoziţia granulometrică, aproximativ 25% nisip

fin, peste 60% praf şi restul argilă; conţine dese concreţiuni de
calcar, prezintă o greutate volumică mică, 12 - 16 kN/m3 se
dezagregă rapid în apă (un cub cu latura de 1,00 cm în max
30″), prezintă tasare mare sub sarcină.
 Pământurile loessoide sunt asemănătoare loessului, diferind în

special prin granulozitate; există astfel argile, prafuri şi chiar
nisipuri loessoide.
Pământuri macroporice
Clasificarea pământurilor macroporice
Natura pământului Indicele de Conţinutul de particule

plasticitate argiloase în %
Prăfoase – nisipoase 1 < Ip < 7 3 – 10
Prăfoase – argiloase 7 < Ip < 17 10 – 30
Argiloase Ip > 17 > 30

Pământuri sensibile la umezire - PSU

 sunt pământurile care, sub acţiunea încărcărilor transmise de fundaţie, sau numai
sub greutate proprie, se tasează suplimentar odată cu creşterea umidităţii.


Criteriul I : i m 3
> 2 cm/m = 2%,
Criteriul II : la încărcările pe placă, STAS 8942/3 - 90, (cu suprafaţa minimă de 5000 cm2) rezultă:
si >5 s= si – sn ≥ 3 cm
η= şi
în care: sn
 si – tasarea terenului inundat la presiunea de 300 kPa∗
 sn – tasarea terenului în condiţii de umiditate naturală, la presiunea de 300 kPa;
 Criteriul III : gradul de umiditate Sr ≤ 0,80 iar indicele I dat de relaţia:
eL − e
I=
1+ e
 e - indicele porilor la un pământ cu structură şi umiditate naturală;
wL ⋅ γ s
eL =
γ w ⋅100 indicele porilor corespunzător umidităţii la limita de curgere (wL%) a
pământului; să fie inferior valorilor din tabel
Indicele de 0,01≤ Ip≤ 0,10 0,1≤ Ip ≤ 0,14 0,14≤ Ip ≤ 0,22 Ip > 0,22
plasticitate (Ip)
Indicele I 0,1 0,17 0,24 0,30
Clasificarea PSU
 grupa A, cuprinzând terenurile de fundare la care tasările suplimentare
din umezire se pot produce numai în limitele zonei de deformaţie a
fundaţiilor, fiind provocate de încărcările fundaţiilor sau de alte
încărcări exterioare; nu se produc tasări din greutatea proprie (Img)
sau acestea nu depăşesc 5 cm;
 grupa B, cuprinzând terenurile de fundare la care sunt posibile tasări
sub greutatea lor proprie (Img > 5 cm) în caz de umezire, pe lângă
tasările suplimentare care au loc în partea superioară a stratului, sub
fundaţii, în limitele zonei de deformaţii a acestora.

Soluţii de prevenire sau limitare a
manifestării sensibilităţii la umezire
 Îmbunătăţire teren înainte de construire
 Amenajări ale suprafeţei terenului după

construire
 Amenajări în subteran ale reţelelor de

alimentare cu apă şi canalizare
Lichefierea pământurilor
 Pierderea temporară a capacităţii unui pământ de a suporta
sarcini, când este submersat şi supus unor acţiuni dinamice
 De ce?... ca urmare a creşterii presiunii apei din pori, ce are

drept consecinţă anularea frecării dintre granulele pământului, şi
prin urmare scăderea bruscă a rezistenţei la forfecare, chiar cu
transformarea acestuia într-o masă fluidă.
Pământuri susceptibile la lichefiere

Imagini post-dezastru

Pământuri susceptibile la lichefiere
 nisipurile uniforme, în special nisipurile fine având
diametrul corespunzător fracţiunii de 50%, d50=
0,075- 0,20 mm;
 nisipurile având gradul de îndesare ID= 50…70%;
 nisipurile saturate sau chiar cele aflate deasupra
nivelului apei subterane, dacă zona inferioară se
poate lichefia;
 nisipurile la care penetrarea dinamică prezintă Rp <
30 lovituri/ 30 cm;
 nisipurile care au permeabilitatea mică.

Criteriul granulometric
Diametrul caracteristic sau Pământuri Pământuri uşor
fracţiune granulometrică lichefiabile lichefiabile
diametrul mijlociu d50 (mm) 0,25 - 2,00 0,075 - 0,5
diametrul efectiv d10 (mm) > 0,005 > 0,025
fracţiunea argilă (A%) < 10 0
fracţiunea pietriş mic (%) < 50 < 10
fracţiunea pietriş mare cu d >10 < 10 0

mm (%)
Degradări ale teresamentelor

Etape ale unui proces de lichefiere

subsidenţa

Situaţii de saturare
parţială a rambleelor
din material necoeziv
Forme de degradare a
rambleelor din materiale
necoezive lichefiabile
 Criterii de
lichefiere

Soluţii de prevenire sau limitare a
fenomenului de lichefiere
 corectarea curbei granulometrice pământului cu
potenţial de lichefiere (amestecuri de pământ);
 creşterea gradului de îndesare prin metode specifice
compactării de suprafaţă;
 scoaterea terenului din starea de saturaţie;
 creşterea tensiunii verticale (prin suprasarcini cu
ramblee de pământ sau prin coborârea apei
subterane);
 îmbunătăţirea condiţiilor de drenare în terenul iniţial;
 mărirea coeziunii pământului, ca o componentă a
rezistenţei la forfecare (prin injectări).
Pământuri cu umflări şi contracţii
mari - PUCM
 sunt pământurile argiloase mai

mult sau mai puţin active, care
prezintă proprietatea de a-şi
modifica sensibil volumul, atunci
când variază umiditatea lor.

PUCM în România

activitatea PUCM – clasificare pe categorii
pu daN/cm2
Cv %
qumax J/g
P.U.C.M.
UL %
A2 µ %
w15 %
ws %
Activ.
Netulbura
Ip %
Tulburat
Cp
IA
t
Foarte
> 30 > 35 > 1,25 Ip> Cp > 140 < 10 > 100 > 35 > 37 > 18 > 4
active
Active 18-35 25-35 1,00-1,25 Ip> Cp 100-140 14-10 75-100 25-35 25-37 13-18 1-4
Puţin
15-25 20-30 0,75-1,00 Ip> Cp 70-100 16-14 55-75 15-25 12-25 10-13 5-1
active
Soluţii tehnice privind fundarea

pământurile gelive (sensibile la
îngheţ)
 sunt pământurile care în urma fenomenelor de îngheţ -

dezgheţ îşi modifică esenţial structura şi proprietăţile lor

Sensibilitatea la îngheţ – clasificare pe categorii
Granulozitate
Grupa de
Categoria Procente din
sensibilitate Ip Diametrul
pământului masa uscată a
la îngheţ particulelor
probei
sub 0,002 max. 6
Necoezive, cu
≤ 10 sub 0,2 max. 20
liant argilos
Sensibile sub 0,1 max. 40
Argilă şi argilă - -
> 35
grasă
sub 0,002 max. 6
Foarte
Coezive 10 - 35 sub 0,2 max. 20
sensibile
sub 0,1 max. 40

Pământuri cu conţinut de materii organice
 Mâlurile - pământuri cu un conţinut de materii organice sub 5%. Sunt
depozite aluvionare conţinând în general mai mult de 90% elemente
inferioare dimensiunii de 0,20 mm, alcătuite din particule argiloase
foarte fine, afânate, puţin consolidate, prezentând în general limite de
curgere wL = 60 - 120% indice de plasticitate Ip = 30 - 80%,
umiditatea naturală fiind apropiată de limita de curgere.
 Nămolurile – pământuri asemănătoare mâlurilor, cu un conţinut de
materii organice între 5-10% putând conţine resturi de plante
carbonizate.
 Pământurile turboase – pământuri cu un conţinut de materii organice
între 10 - 60%, formate în urma descompunerii incomplete a resturilor
vegetale într-un mediu saturat cu apă, dar neoxigenat.
 Turba – un pământ cu un conţinut de materii organice de peste 60%,
format într-un mediu similar pământurilor turboase, reprezintă o
îngrămădire de resturi vegetale cu un grad de descompunere variabil,
de culoare brună - neagră, cu o structură fibroasă, în cantitate
importantă de substanţe minerale (nisip, argile, calcar), putând reţine
cantităţi importante de apă: 400 - 1000 % (şi chiar mai mult).
Caracterizarea pământurilor cu conţinut
de materii organice
 compresibilitate mare şi foarte mare
 rezistenţă la forfecare foarte redusă, ambele proprietăţi fiind
puternic anizotrope
 procesul de consolidare decurge foarte lent şi neomogen, iar
permeabilitatea prezintă de asemenea o variabilitate şi
anizotropie accentuată.
 Prezenţa materiei organice induce o denumire specială
pământurilor care le conţin - pământuri turboase, conţinutul
fiind diferenţiat cantitativ pe categorii: în cantitate mai mare de
3% la pământuri nisipoase şi mai mari de 5% la pământuri
argiloase.
 în funcţie de gradul de descompunere, evaluarea cantitativă la
proiectarea geotehnică presupune impunerea unui coeficient de
reducere asupra presiunilor acceptabile ale terenului de fundare.

poziţia pământului turbos în raport cu fundaţia

 îmbunătăţirea terenului de fundare în vederea
reducerii şi uniformizării deformaţiilor (înlocuirea
parţială cu perne de balast/nisip; accelerarea
consolidării – coloane dranante);
 conformarea structurii pentru a se putea adapta la

interacţiunea cu terenul de fundare;
 asigurarea funcţionării fără defecţiuni a reţelelor

tehnico-edilitare.

pământuri eluviale - roci pre-existente alterate
gradual descrescător, de la suprafaţa terenului
în adâncime
 proprietăţile mecanice - rezistenţa la forfecare şi
compresibilitatea lor prezintă un grad mare de neuniformitate
atât în plan orizontal cât şi în plan vertical; fără a fi luate măsuri
speciale de protecţie, aceste roci pot suferi degradări
semnificative când sunt menţinute în săpături deschise;
 nisipurile argiloase eluviale şi cele prăfoase, dacă devin saturate

cu apă pot trece în stare curgătoare, în timpul executării unei
săpături, iar nisipurile prăfoase pot manifesta caracteristici de
prăbuşire atunci când indicele porilor e > 0,6 iar gradul de
saturaţie S r < 0,7
 unele pământuri eluviale argiloase pot să prezinte variaţii de

volum, în special fenomene de umflare, la umezirea lor în
prezenţa deşeurilor industriale chimice;
 Înlocuirea parţială prin realizarea unor perne de materiale
granulare nealterabile, care să preia majoritar presiunile
transmise de talpa fundaţiei, terenului din zona activă;
 îndepărtarea din zona superioară a terenurilor compresibile, a

incluziunilor stâncoase puternic erodabile;
 îndepărtarea din zona superioară a stratificaţiei, a fragmentelor

mari alterate şi plombarea golurilor create cu materiale
granulare neerodabile compactate;
 execuţie continuă a excavaţiei, de asemenea, ultimul strat de

săpătură va fi îndepărtat înainte de realizarea fundaţiei, pe o
adâncime variind între 0,10 m şi 0,30 m, în funcţie de natura
terenului, fiind mai mare la pământurile eluviale argiloase;
pământuri sărăturate
 apariţia unei tasări suplimentare, numită tasare sufozionară în
cazul unei umeziri de lungă durată, ca urmare a scăderii
compresibilităţii şi rezistenţei la forfecare;
 unele fenomene de variaţie a volumului, în special fenomene de

umflare înregistrate la argilele sărăturate, în cazul creşterii
umidităţii;
 o acţiune agresivă asupra elementelor de infrastructură cu care

vin în contact, ca urmare a soluţiilor ce iau naştere în aceste
pământuri, în prezenţa apei subterane.

 măsuri de evitare a umezirii terenului de fundare;
 fundarea într-un strat de pământ nesărăturat

subiacent;
 procedee mecanice sau/şi chimice de îmbunătăţire a

terenului de fundare;
 conformarea structurală a construcţiei pentru o

adaptare la deformaţiile neuniforme din terenul de
fundare. Geotehnică - note de curs
pământuri de umplutură
 acestea se caracterizează printr-o mare neomogenitate de
textură, ceea ce induce o compresibilitate neuniformă, relevantă
fiind posibilitatea autoîndesării sub greutate proprie, în special în
cazul unor acţiuni dinamice
 adoptarea unei soluţii de fundare pe terenuri ce conţin

pământuri de umplutură se poate realiza în următoarele condiţii:
 folosirea terenului de umplutură în calitate de teren natural
pentru construcţii uşoare;

 luare unor măsuri constructive pentru reducerea
compresibilităţii straturilor de pământ de umplutură din

terenul de fundare;
amestecurile de pământ
 pământuri cu granulometrie realizată pe cale
artificială, prin malaxarea a două sau mai multe
pământuri cu granulozitate cunoscută, în vederea
îmbunătăţirii proprietăţilor fizico-mecanice.
 un pietriş sau nisip amestecat în diferite proporţii cu

un liant (praf + argilă) va da naştere unui pământ (A)
mai puţin permeabil, iar dintr-un pământ cu fracţiuni
fine (argilă + praf) degresat cu nisip va rezulta un
pământ negeliv sau cu potenţial de umflare -
contracţie mult mai redus, decât al pământului din
care a provenit Geotehnică - note de curs
stabilirea compoziţiei amestecului

stabilirea C.G. a amestecului m:n

proporţii optime de nisip - liant
Fracţiuni granulometrice Conţinut în procente faţă de greutatea
totală
Amestec A (mare) Amestec B (fin)
Pentru Nisip 1 - 2 mm 0 ÷ 30 -
0,6 - 1 mm 6 ÷ 50 0 ÷ 20
umpluturi 0,09 - 0,6 mm 12 ÷ 63 30 ÷ 75
Liant 0,002 - 0,09 mm 8 ÷ 35 15 ÷ 44
(praf + argilă) < 0,002 mm 3÷8 6 ÷ 10
Fracţiuni granulometrice Conţinut în procente faţă de greutatea

totală
Stratul superior al Stratul inferior al
îmbrăcăminţii îmbrăcăminţii
Pentru
drumului drumului
Pietriş 18 - 35 mm - 13 ÷ 20
drumuri de 5 - 8 mm 32 ÷ 45 15 ÷ 37
pământ Nisip
2 - 5 mm
0,09 - 2 mm
5 ÷ 35
19 ÷ 42
0 ÷ 30
19 ÷ 42
Liant 8 ÷ 16 8 ÷ 16
0,002 – 0,09 mm
(praf + argilă)
Cursul 3
Bibliografie:
Indicii de structură ai unui pământ
 Pământ particule “aranjate” structură cu particule

(solid) şi pori (aer şi/sau apă)
 Proporţia solid, aer şi/sau apă se poate schimba în unitatea
de volum stare de îndesare şi stare de umiditate
variabile
 Indici de structură ai pământului la recoltare din amplasament şi indici
de structură potenţiali, pentru stări extreme de îndesare şi umiditate
Indici de structură
primari/fundamentali
• greutatea volumică a pământului (γ), adică raportul dintre greutatea unei probe de pământ umed G şi volumul
V al acesteia (inclusiv golurile), (STAS 1913-75 şi STAS 1913/3- 76), deci:
γ =G /V
• umiditatea pământului (w= water), definită ca raportul între masa apei Mw conţinută în porii unei probe de
pământ şi masa particulelor solide Ms din această cantitate, (STAS 1913/1- 82), deci:
Mw sau
w% = ⋅ 100 w% =
G w
⋅ 100
Ms Gs
• greutatea volumică a scheletului (γs), reprezentând raportul dintre greutatea particulelor conţinute (Gs) într-o
cantitate de pământ şi volumul propriu (Vs) al acestor particule (fără goluri), (STAS 1913/2-76), rezultă
γ s = Gs / Vs
γs ρs
Pământuri
kN/m3 g/cm3
Nisipuri, nisipuri prăfoase şi nisipuri argiloase 26,0 2,65
Prafuri, prafuri nisipoase şi prafuri argiloase 26,2 2,67
Argile, argile nisipoase şi argile prăfoase 26,7 2,72

Indici derivaţi
a) probă cu volumul total unitar b)probă cu volumul de solid unitar

• porozitatea pământurilor (n), definită ca raportul dintre volumul porilor (Vp), dintr-o
probă de pământ şi volumul aparent (volumul total al pământului inclusiv golurile) V,
al acelei cantităţi, deci: n% = ( V p / V ) ⋅ 100
• indicele porilor (e), reprezintă raportul dintre volumul porilor Vp, dintr-o cantitate de
pământ şi volumul particulelor solide Vs din acea cantitate de pământ, şi rezultă:
e = V p / Vs
• volumul specific ca reprezentând volumul unei probe de pământ al cărui volum al
scheletului solid este unitar: v = 1+ e
• compactitatea (c) este raportul dintre volumul scheletului şi volumul total:

c = Vs / V = 1 /( 1 + e ) / v
greutatea volumică a pământului în stare saturată (γsat / γsr), definită ca raport dintre greutatea probei saturate
(porii fiind în întregime plini cu apă) şi volumul acesteia (inclusiv golurile):
γ sat = V p ⋅ γ w / G
• greutatea volumică a pământului în stare uscată (γd - dry) reprezintă raportul dintre greutatea probei în stare
uscată şi volumul acesteia:
γ d = Gs / V
• greutatea volumică în stare submersată (γ′), definită ca raport dintre greutatea probei în stare submersată (sub
apă) şi volumul acesteia (inclusiv golurile):
Gs − Vs ⋅ γ w
γ' =
V
• gradul de umiditate (Sr, water-saturation ratio), este definit ca raportul dintre volumul apei conţinute în porii
probei de pământ şi volumul total al porilor din acea probă, dat de relaţia:
Vw respectiv ew ⋅ V ew
Sr = Sr = =
V e ⋅V e
unde ew ⋅ Veste volumul apei conţinut într-o probă de pământ

Astfel, în baza definiţiilor precedente, pentru volumul unitar al probelor se obţin expresiile porozităţii (n), a
indicelui porilor (e) şi a relaţiilor de legătură dintre acestea:
Vp n%
n= ⋅100 ⇒ n = V p ⋅100 şi respectiv Vs =V − V p =−
1
V 100
Vp n 100 n
e= ⇒ e= ⇒ e=
Vs n 100 − n
1−
100
Totodată, în cazul în care pământul este uscat, atunci greutatea volumică în stare uscată rezultă:
G V ⋅γ s  n% 
γ d = s =s ⇒ γd =1 −  ⋅γ s
V V  100 
În baza relaţiei 2.10. se poate determina valoarea porozităţii pământului ca fiind:
γs −γd
=
n% ⋅100 şi respectiv e = γ s − γ d
γs γd
Porozitatea pământului se poate exprima şi în funcţie de indicele porilor prin următoarea relaţie:
Vp 1 ⋅1 ⋅ e e
n% = ⋅100 ⇒ n% = ⋅100 ⇒ n% = ⋅100
V 1 ⋅1 ⋅ (1 + e ) 1+ e
Greutatea volumică a pământului (greutatea unităţii de volum) va fi (fig.2.45.a):

G Vs ⋅ γ s + Vw ⋅ γ w  n% 
γ= = = Vs ⋅ γ s + Vw ⋅ γ w = 1 −  ⋅ γ s + Vw ⋅ γ w
V V  100 
şi ţinând seama de definiţia umidităţii rezultă:

G V ⋅γ w% w%
w% = w ⋅100 ⇒ w = w w ⋅100 ⇒ Vw ⋅ γ w = ⋅ Vs ⋅ γ s =(1 − n ) ⋅ γ s ⋅
Gs Vs ⋅ γ s 100 100
rezultă că greutatea volumică are expresia:
 n%   w% 
γ = 1 −  ⋅ 1 +  ⋅γ s
 100  100  Geotehnică - note de curs
 n% 
Cum însă 1 − γ d a greutăţii volumice poate fi pusă sub forma:
 ⋅γ s =
 100 
 w% 
γ = γ d ⋅ 1 + 
 100 
şi deci greutatea volumică în stare uscată va avea expresia:
γ
γd =
w%
1+
100
În cazul în care întregul volum al porilor este ocupat de apă (Vw = V p ) - situaţia pământurilor saturate - atunci
greutatea unităţii de volum, respectiv greutatea volumică în stare saturată, va fi:
Vs ⋅ γ s + V p ⋅ γ w  n  n
γ → γ sat = = Vs ⋅ γ s + V p ⋅ γ w ⇒ γ sat = 1 −  ⋅γ s + ⋅γ w
V  100  100
Când pământul se află sub apă, atunci asupra unui volum elementar se exercită forţa arhimedică, orientată de jos
în sus şi egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit, ca urmare expresia greutăţii volumice în stare submersată va
rezulta:
 n 
γ → γ ′ = Vs ⋅ γ s − Vs ⋅ γ w ⇒ γ ′ = 1 −  ⋅ (γ s − γ w )
 100 
Gradul de umiditate, conform definiţiei este egal cu: S r = ew e
şi ţinând seama de definiţia umidităţii,
Vw ⋅ γ w 1 ⋅1 ⋅ ew ⋅ γ w w% ⋅ γ s
w% = ⋅100 ⇒ w% = ⋅100 ⇒ ew =
Vs ⋅ γ s 1⋅ γ s 100 ⋅ γ w
şi deci expresia gradului de saturaţie va fi:
w% ⋅ γ s
Sr =
100 ⋅ e ⋅ γ w
În funcţie de valoarea gradului de umiditate, pământurile se clasifică (STAS 1243-88), pentru pământuri coezive
şi necoezive. Valorile gradului de umiditate pot fi diferenţiate pentru pământurile necoezive în raport cu valorile
corespunzătoare pământurilor coezive.

Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu Clasificarea pământurilor după gradul de umiditate (Sr)
Caracterizarea Natura pământului
pământului STAS 1243-88 Necoeziv [96]
Uscat 0 ≤ Sr < 0,40 0 < Sr ≤ 0,50
Umed 0,40 ≤ Sr < 0,80 0,50 < Sr ≤ 0,80
Foarte umed 0,80 ≤ Sr ≤0,90 0,80 < Sr < 1,00
Practic saturat Sr > 0,90 Sr = 1,00
Caracterizarea pământului după umidităţi pe criterii empirice

Umiditatea
Pământuri necoezive Pământuri argiloase
pământului
La simpla vedere nu pare umed. La palpare nu se simte umiditate.
La strângerea în pumn şi după deschiderea lui se Se rupe foarte greu.
Uscat sfărâmă imediat. Pentru sfărâmare necesită folosirea ciocanului.
Prin frecare scoate praf.
La strângerea în pumn, umiditatea se simte prin La strângerea în pumn, umiditatea se simte prin
senzaţia de rece. senzaţia de rece.
La scuturarea în palmă se sfărâmă în bulgăraşe. Culoarea este mai închisă.
Puţin umed
Aproape nu se lipeşte.
Hârtia de filtru pe care se pune pământul rămâne
uscată sau se umezeşte numai după câtva timp.
La strângerea în pumn se simte umezeală. La strângerea în pumn se simte umezeală.
I se poate da o formă, care la desfacerea pumnului se Se lipeşte uşor; nu se fărâmiţează.
menţine un timp destul de îndelungat. Picăturile de apă se absorb lent în interiorul
Umed probei.
Hârtia de filtru pe care se pune pământul se umezeşte

repede şi se formează o pată.
La scuturare în palmă se întinde ca o lipie Picăturile de apă se întind pe suprafaţa probei şi
Saturat nu se absorb în interior.
Indicii precizaţi anterior sunt utilizaţi atât la calculul diverselor acţiuni, pe care pământurile le determină asupra
elementelor de construcţie, cât şi la aprecierea calităţii şi proprietăţilor constructive sau ca suport al construcţiilor.
Valori orientative ale principalilor indici de structură ai pământului sunt prezentate în tabelul de mai jos
Valori orientative ale principalilor indici de structură pentru unele pământuri

Indicele Greutatea volumică, kN/m3
Starea Porozitate
Tip pământ porilor submer-
pământului n% uscată naturală saturată
e sată
Pietriş nisipos Afânat 38 - 42 0,61 - 0,72 14 – 17 18 – 20 19 – 21 9 – 11
Îndesat 18 - 25 0,22 - 0,33 19 – 21 20 – 23 21 – 24 11 – 14
Nisip mare, Afânat 40 - 45 0,67 - 0,82 13 – 15 16 – 19 18 – 19 8 – 9
nisip mediu Îndesat 25 - 32 0,33 - 0,47 17 – 18 18 – 21 20 – 21 10 – 11
Nisip fin Afânat 45 - 48 0,82 - 0,82 14 – 15 16 – 19 18 – 19 8 – 9
uniform Îndesat 33 - 36 0,49 - 0,56 17 – 18 18 – 21 20 – 21 10 – 11
Praf mare Afânat 45 - 55 0,82 - 1,22 13 – 15 15 – 19 18 – 19 8 – 9
Îndesat 35 - 40 0,54 - 0,67 16 – 17 17 – 21 20 – 21 10 – 11
Praf Plastic moale 45 - 50 0,82 - 1,00 13 – 15 16 – 20 18 – 20 8 – 10
Plastic
35 - 40 0,54 - 0,67 16 – 17 17 – 21 20 – 21 10 – 11
cons. - vârtos
Plastic tare 30 - 35 0,43 - 0,49 18 – 19 18 – 19 18 – 22 11 – 12
Argilă Plastic moale 50 - 55 1,00 - 1,22 13 – 14 15 – 18 18 – 20 8 – 10
Plastic
35 - 45 0,54 - 0,82 15 – 18 17 – 21 19 – 21 9 – 11
cons. - vârtos
Plastic tare 30 - 35 0,43 - 0,54 18 – 19 18 – 22 21 – 22 11 – 12
Argilă grasă Plastic moale 60 - 70 1,50 - 2,30 9 – 15 12 – 18 14 – 18 4 – 8
Plastic
40 - 45 0,67 - 1,22 15 – 18 15 – 20 17 – 21 7 – 11
cons. - vârtos
Plastic tare 30 - 40 0,43 - 0,67 18 – 20 17 – 22 19 – 23 9 – 13
Starea de îndesare, starea de afânare
în cazul asimilării particulelor de nisip cu sfere de acelaşi diametru, stările extreme sunt caracterizate prin
următorii indici:
• pentru starea de afânare maximă (aranjare cubică),
nmax = 47,6% şi emax ≅ 0,91
• pentru starea de îndesare maximă (aranjare hexagonală),
n = 25,9% şi e ≅ 0,35
max max

Practic, indiferent de granulozitate şi sfericitate, pentru nisipurile curate se obţin valori cuprinse între:
nmax = 0,50 sau emax = 1,00 şi nmin = 0,30 sau emin = 0,43
Cum porozitatea absolută nu indică starea în care se găseşte pământul între cele două stări extreme şi nici
calitatea lui ca teren de fundare, s-a definit gradul de îndesare sau densitatea relativă , prin relaţia:
emax − e γ d .max ⋅ ( γ d − γ d .min )
=ID =
emax − emin γ d ⋅ ( γ d .max − γ d .min )
în care:
• e – indicele porilor pământului în starea naturală, cu greutatea volumică în stare uscată (γd);
• emax – indicele porilor pământului în starea de afânare maximă având greutatea volumică (γd.min);
• emin – indicele porilor pământului în starea de îndesare maximă cu greutatea volumică (γd.max).
Gradul de îndesare (densitatea relativă) se poate exprima şi în funcţie de porozitatea maximă şi porozitatea
minimă , exprimate în procente, prin relaţia:
=ID %
( nmax − n ) ⋅ (100 − nmin ) ⋅100
( nmax − nmin ) ⋅ (100 − n )
rezultată din relaţia prin înlocuirea indicilor porilor, cu expresia lor în funcţie de porozitate.
Clasificarea nisipurilor după gradul de îndesare relativă (ID)

Starea de îndesare a Observaţii
nisipurilor
Afânată ≤ 0,33 Teren slab
I
Cu îndesare medie 0,34…0,66
D
Teren bun
Îndesată 0,67…1,00 Teren foarte bun

Caracterizarea nisipurilor după gradul de îndesare relativă (ID)
Starea de îndesare a nisipurilor (%)

Foarte afânată 0 - 15
Afânată 15 - 35
Cu îndesare medie 35 - 70
Îndesată 70 - 85
Foarte îndesată 85 - 100
Pentru a aprecia disponibilitatea de tasare a nisipurilor, în special la acţiuni dinamice (vibraţii) s-a definit
capacitatea de îndesare prin relaţia:
emax − emin
Ci =
emin
în funcţie de care pământurile necoezive se clasifică în conformitate cu tabelul de mai jos
Clasificarea nisipurilor după capacitatea de îndesare Ci

Capacitatea de îndesare Ci
Mică < 0,4
Mijlocie 0,4…0,6
Mare > 0,6
Cu cât capacitatea de îndesare este mai mare, cu atât şi variaţiile de volum sunt mai mari şi respectiv tasările
construcţiilor.

Compoziţia chimico-mineralogică a particulelor solide
Rocile, mineralele şi respectiv substanţele sunt compuşi ai elementelor chimice. Prin element chimic se înţelege
totalitatea atomilor ale căror nuclee au acelaşi număr atomic z, deci acelaşi număr de sarcini pozitive.
Modelul structurii atomilor unor elemente

Configuraţia stabilă, pentru un înveliş electronic presupune existenţa a opt electroni pe orbită (octet) şi prin urmare
atomii caută să-şi stabilească această configuraţie printr-o serie de legături cu alţi atomi.
legătură ionică sau de electrovalenţă legătura covalentă
Legătura metalică Geotehnică - note de curs

Forţe masice (Newtoniene), calculate cu relaţia:
m1 ⋅ m2
F=
d2
Forţele Van der Waals se exercită între moleculele corpurilor cu naturi diferite. Astfel, în funcţie de cauzele ce le
generează, forţele Van der Waals pot fi:
- forţe de dispersie sau London;
- forţe de orientare sau Keesom;
- forţe de inducţie sau polarizare ale lui Debye.
Forţele de dispersie, predominante în cazul moleculelor nepolare se datorează fluctuaţiilor instantanee ale
straturilor de electroni, ce determină transformarea, pentru scurt timp, a moleculelor nepolare în dipoli de sens contrar
şi prin aceasta atracţia lor.
Forţele de orientare sunt predominante între moleculele polare (dipoli) şi ele apar prin orientarea dipolilor, ce
determină asocieri ale moleculelor de tip liniar, antiparalel sau triunghiular. Intensitatea acestor forţe, numite uneori şi
forţe coulombiene
Forţele de inducţie, sunt forţe ce apar ca urmare a
polarizării moleculelor nepolare, fenomen datorat
câmpului electric pe care-l induc moleculele polare.
Contribuţia celor trei cauze, respectiv a intensităţii
forţelor pe care le generează în rezultanta lor, forţa Van der
Waals, este următoarea:
• forţe de orientare 77%,
• forţe de dispersie 19%,
• forţe de inducţie 4%.
Asocieri moleculare prin forţe de orientare

Toate legăturile ce se stabilesc între molecule sau particule ca urmare a acţiunii acestor forţe, independent sau
combinat, sunt denumite legături Van der Waals.
Legătura de hidrogen sau puntea de hidrogen este o legătură

intermoleculară de natură electrostatică, care se stabileşte între atomii
puternic electronegativi ai moleculelor, prin intermediul unui atom de
hidrogen.
Datorită acestui caracter bipolar al moleculei, deşi în ansamblu este
electric neutră, între atomii de oxigen dintr-o moleculă, electronegativi,
şi atomii de hidrogen din alte molecule, electropozitivi, se stabileşte o
atracţie electrostatică, ce determină legături între molecule, numite
legături de hidrogen
Rezumând cele prezentate rezultă că atomii elementelor naturale, prin legăturile chimice prezentate, determină
apariţia moleculelor, care la rândul lor printr-o serie de legături determină substanţe şi minerale, care prin asociere au
dat naştere rocilor. Deci unitatea fundamentală constituentă a rocilor sedimentare este mineralul.
Numărul mineralelor descoperite în natură este foarte mare, iar gruparea lor pe specii diferă în funcţie de
clasificarea adoptată; totuşi, în momentul de faţă se poate aprecia că numărul lor este de cca. 2500 de minerale,
număr ce creşte continuu cu cca. 40 minerale anual. Din punctul de vedere al inginerului constructor însă, nu
interesează în principal numărul mineralelor identificabile, ci contribuţia lor la compoziţia scoarţei terestre şi
implicit a rocilor sedimentare. Astfel, se consideră că gradul de participare al diferitelor clase de minerale în
compoziţia scoarţei terestre este următoarea:
• silicaţi 81% din care 55% feldspaţi şi 11% silice;
• oxizi - hidroxizi (oxizi şi hidroxizi de fier, aluminiu, mangan, titan etc.) 14%;
• carbonaţi ( carbonatul de calciu, dolomit etc.) 0,7%;
• fosfaţi (brushit, farmacolit etc.) 0,7%; Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
• halogenuri (sarea gemă, fluorină, clorocalcit etc.) 0,5%;
• sulfuri şi sulfaţi (baritină, mercalit etc.) 0,3- 0,4%;
• elemente native (hidrogen, oxigen, fier, aur, argint, cupru, plumb, platină, diamant, arsen, sulf etc.) cca. 0,1%.
Pe baza studiilor efectuate, compoziţia chimico - mineralogică a particulelor solide din pământ ar fi:
• particule alcătuite predominant din cuarţ, caracterizate prin forme rotunjite şi dimensiuni între 0,2- 2,mm
şi care constituie fracţiunea nisip;
• particule constituite din asocierea naturală a mineralelor de tipul feldspaţilor, micelor şi carbonaţilor, cu
dimensiuni cuprinse între 0,002 mm şi 0,2 mm şi care alcătuiesc fracţiunea praf;
• particule constituite din minerale secundare, rezultate prin alterarea chimică a mineralelor primare, în
special a silicaţilor, caracterizate prin forme plate şi aciculare şi dimensiuni mai mici de 0,002 mm şi care
se regăsesc în fracţiunea argilă.
Analizându-se cu ajutorul razelor X,

structura silicaţilor (întrucât majoritatea
mineralelor constituente a particulelor ce
alcătuiesc rocile sedimentare, fac parte din
clasa silicaţilor) s-a constatat că la baza
structurii lor stă grupa tetraedrică [SiO4] 4- în
care ionul de siliciu [Si4+], este înconjurat de
patru ioni de oxigen [O2-], situaţi în colţurile
unui tetraedru şi grupa octaedrică cu ioni de
aluminiu, magneziu, fier etc., situaţi în
centrul unui octaedru şi înconjuraţi de şase
ioni de hidroxil, ele comportându-se ca
macroioni.
a) tetraedru de siliciu b) octaedru de Al, Mg, Fe, etc.
Elementele structurale ale silicaţilor

În funcţie de modalităţile de
asociere a macroionilor, deci a
tetraedrelor şi octaedrelor şi de
numărul lor în unitatea de bază,
prin valenţele disponibile rezultă
o mare varietate de silicaţi
grupaţi în :
• nezosilicaţi, silicaţi cu
grupări tetraedrice izolate de
SiO4;
• sorosilicaţi, silicaţi cu
grupări de două tetraedre de SiO4
• ciclosilicaţi, silicaţi cu
grupări inelare de 3, 4 şi 6
tetraedre ;
• ionosilicaţi, silicaţi formaţi din
lanţuri infinite simple sau duble de
tetraedre, legaţi prin ioni comuni de
oxigen;
• filosilicaţi, silicaţi cu structuri
Structura silicaţilor infinite de tetraedre de SiO4 legaţi
prin intermediul a trei ioni de
Filosilicaţii sunt rezultatul asocierii tetraedrelor de siliciu [SiO4]4-, prin oxigen cuplaţi sau nu cu octaedre
intermediul a câte trei ioni de oxigen din planul bazei tetraedrului, rezultând o • tectosilicaţi, silicaţi cu reţele
reţea plană infinită, asemănătoare unei reţele hexagonale. Prezenţa valenţelor tridimensionale continui de
disponibile ale ionului de oxigen face ca reţelele tetraedrice să se lege între ele tetraedre (Al; SiO4), prin
prin cationi de Al3+, Mg3+, Fe2+, care apar în coordonarea octaedrică determinând intermediul a patru ioni comuni de
mineralele argiloase ca montmorillonitul, caolinitul, illitul, mica, etc. oxigen
Caolinitul ((OH)8·Al4Si4O10⋅4·H2O) s-a format prin alterarea
rocilor eruptive bogate în aluminosilicaţi, prin acţiunea apei
încărcată cu CO2 ce a îndepărtat alcaliile şi elementele
feromagneziene, rezultând o îmbogăţire în alumină, ce împreună
cu SiO2 au format caolinitul; în unele cazuri, acesta a fost erodat
şi redepus departe de locul de formare, în lacuri şi mări
determinând depozitele de sedimente argiloase. Ca structură,
caolinitul este format din pachete suprapuse din tetraedre de
siliciu şi octaedre de aluminiu.
Datorită modului de dispunere a tetraedrelor şi octaedrelor în
cadrul pachetelor de caolinit, pe feţele lor se găsesc radicali
diferiţi (O2-) şi (OH-) ce face posibilă apariţia unor legături de
hidrogen între pachete şi care conferă caolinitului o anumită
rigiditate a reţelei sale cristaline în raport cu apa şi deci un
Structura caolinitului potenţial de umflare – contracţie redus, iar introdus în apă nu se
dispersează în particulele componente.
Montmorillonitul, ((OH)4·Al4·Si8⋅O20⋅n·H2O), s-a format
prin alterarea rocilor eruptive bazice într-un mediu alcalin, el
putând fi întâlnit şi în alcătuirea unor varietăţi de soluri din ţara
noastră (Slănic, Câmpia Turzii, Simeria, Valea Chiuarului etc.).
Structura montmorillonitului constă în două straturi de
tetraedre de siliciu, interconectate într-un sistem hexagonal, ce
cuprind între ele un strat de octaedre de aluminiu.
Straturile de tetraedre sunt orientate cu vârfurile spre stratul
octaedric, cu care se interconectează prin intermediul oxigenilor
activi, ce substituie o parte din grupările hidroxil (OH-). Datorită
existenţei pe planurile de separaţie dintre pachetele tristrat, a
aceloraşi radicali (O-), forţele de legătură sunt de tipul Van der
Waals, cele mai slabe forţe ce se manifestă la nivel interparticular.
Structura montmorillonitului Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
Spre deosebire de pachetul de caolinit, pachetul de montmorillonit nu este electric neutru, el având o sarcină
electronegativă necompensată de cca. 0,25 ÷ 0,66, datorită diferitelor substituiri de ioni în special a Al3+ cu Mg2+,
cu valenţe diferite din tetraedrele şi octaedrele straturilor din pachete.
Existenţa sarcinilor electronegative necompensate şi a slabelor forţe de legătură dintre pachete, face ca
montmorillonitul să adsoarbă în spaţiul dintre pachete molecule de apă şi ioni hidrataţi, în special cationii Na+, K+,
Ca2+, de aceea distanţa dintre pachete variază între 8,6Å (uscat) şi 19,6Å (saturat). Deci el este un mineral cu o
reţea cristalină extensibilă, ce prezintă variaţii mari de volum la variaţiile de umiditate şi respectiv, poate dezvolta
presiuni de umflare importante.
Reprezentarea schematică a unor filosilicaţi

Deşi prin adsorbţia apei şi a cationilor hidrataţi, structura pachetului de montmorillonit nu se modifică, proprietăţile
lui fizico-mecanice sunt diferite în funcţie de natura cationilor adsorbiţi, fapt ce a determinat separarea montmorillonitului
în montmorillonit – Na şi montmorillonit – Ca.
Montmorillonitul este un component principal al unor argile. Argila ce conţine peste 75% montmorillonit se numeşte
bentonită, utilizată la susţinerea pereţilor săpăturilor şi forajelor.
Illitul, ((OH)4 ·Ky·(Al4Fe4Mg4)·(Si8-y Aly)·O20) un mineral cu
structură tristrat, asemănătoare montmorillonitului, s-a format ca
rezultat al alterării rocilor eruptive, pe seama micelor sau altor minerale
asemănătoare, într-un mediu bogat în apă.
Deosebirea faţă de montmorillonit constă în substituirea unor ioni

de Si4+ cu ioni de Al3+ în reţeaua tetraedrică [cca. 1/6] ce determină o
încărcare electronegativă a pachetului, care atrage astfel ioni de K+, în
spaţiul dintre ele, rezultând o legătură mai puternică între pachete.
Ca răspândire, illitul se întâlneşte în rocile sedimentare argiloase

şi în bentonită, alături de montmorillonit şi caolinit. Proprietăţile sale
fizico-mecanice, precum şi comportamentul în raport cu apa, îl situează
între caolinit şi montmorillonit.
Tectosilicaţii sunt silicaţi cu o structură tridimensională, rezultată

prin conectarea în spaţiu a tetraedrelor de siliciu şi aluminiu, rezultând
structuri hexagonale. Din această categorie, mineralele cu largă
răspândire în structura rocilor sedimentare (cca. 10%) sunt feldspaţii şi
Structura feldspaţilor mineralele cuarţoase.

Structura cuarţului
Cuarţul (dioxidul de siliciu), constituie mineralul predominant al fracţiunii de nisip, fiind un tectosilicat cu reţea
spaţială hexagonală de tetraedre, legaţi între ei prin vârfuri, punţi de oxigen.
Fiecare vârf fiind comun altor patru tetraedre identice [SiO4]4-, rezultă pentru fiecare atom de siliciu, doi atomi
de oxigen şi prin aceasta o structură cu toate valenţele satisfăcute, stabilă chimic, fără clivaj, dură şi rezistentă la
compresiune.
Diferenţele de simetrie ce apar în reţeaua cristalină determină existenţa a două tipuri de cuarţ numite α-cuarţ, β-
cuarţ. Structura spaţială poroasă şi neutră electric face ca densitatea cuarţului să fie de 2,65 g/cm3, mai mică decât a
mineralelor argiloase. Ca răspândire, cuarţul se găseşte în majoritatea rocilor din ţara noastră ca şisturile cristaline,
granite, gresii şi în rocile sedimentare (nisipul de Kliva din Carpaţii Orientali, nisipul de la Aghireş şi de la Glodna
Română etc.). Geotehnică - note de curs
Alcătuirea şi proprietăţile fazei lichide şi gazoase
 Faza lichidă – apa, lichid ce posedă proprietăţi specifice determinate

de propria ei structură → influenţează proprietăţile fizice, chimice şi
mecanice ale corpurilor cu care vine în contact.
Schema dipolului de apă
Structura apei îngheţate
Aceste legături de hidrogen precum şi polaritatea moleculelor de apă, cuplate cu

existenţa în apă a diferitelor gaze (cca. 30% oxigen, 60% azot şi 10% dioxid de carbon ce se
regăsesc în apa de ploaie) fac ca apa să exercite o puternică acţiune de dizolvare, hidratare,
hidroliză şi oxidare a diferitelor substanţe şi minerale ce intră în componenţa pământurilor,
determinând fenomene ce influenţează decisiv comportamentul acestora.
Acţiunea de dizolvare a apei

 se manifestă în funcţie de tipul reţelei mineralelor
componente a particulelor solide
Dizolvarea solidelor
cu reţea ionică
Dizolvarea solidelor cu reţea moleculară polară şi reţea moleculară nepolară

Acţiunea de hidratare a apei
 Hidratarea este procesul prin care, ionii substanţei (sau solidului) de
dizolvat atrag şi leagă, prin forţe electrostatice, în reţea dipoli de apă
dând naştere hidraţilor. Hidraţii cu structură cristalină în care
moleculele de apă se prezintă ca unităţi independente sunt denumiţi
cristalohidraţi (ex. CaCl2.6H2O; MgSO4.7H2O etc.). Apa din reţea
este denumită apă de cristalizare, ce se pierde prin încălzire la
diferite temperaturi.
Hidratarea montmorillonitului sodic

Acţiunea de hidroliză a apei
Hidroliza este o reacţie chimică dintre ionii unei sări

(substanţe cu molecule formate din resturi acide şi
resturi bazice, spre exemplu Na+ + Cl-) şi ionii apei. Prin
hidroliză, în funcţie de tipul sării (neutră, acidă sau
bazică) rezultă un acid şi o bază, ale căror molecule, mai
mult sau mai puţin disociate în ioni, determină caracterul
acid sau bazic al soluţiei.
Spre exemplu, carbonatul de sodiu Na2CO3, disociind în
ioni de Na+ şi CO32- reacţionează cu ionii apei (H+, OH-),
determinând prin hidroliză, apariţia unei baze tari
disociate şi a unui acid slab.
(2 ⋅ Na +
) ( ) (
+ CO32− + 2 ⋅ H + + OH − = 2 ⋅ Na + + OH − + H 2CO3 )
Oxidarea şi reducerea
 sunt două fenomene cuplate, caracterizate prin pierderea (oxidarea)

sau captarea (reducerea) de electroni de către atomi sau ioni şi
trecerea lor în ioni respectiv în atomi neutri. Aceste procese se
desfăşoară în prezenţa unor substanţe care captează electroni
(oxidantul) sau a unei substanţe care cedează electroni
(reducătorul), cele mai obişnuite sunt O2; H2SO4 ca oxidanţi şi C;
CO ca reducători.

Faza gazoasă
 constă în gazele cuprinse în interspaţiile dintre particule şi este
constituită, în principal, din vapori de apă, 70 – 80% azot, 10 – 20%
oxigen, 0,1 – 10% dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, etc.
 Aerul din pământ se deosebeşte de cel din atmosferă, prin

conţinutul de 2-200 de ori mai mare în CO2. Pe măsură ce creşte
adâncimea, conţinutul de oxigen se reduce şi cel de CO2 creşte.
 Gazele existente în pori pot comunica cu atmosfera, în cazul porilor

deschişi compoziţia, presiunea şi temperatura lor fiind determinată
de variaţiile atmosferice din zona cea mai apropiată.
 În cazul porilor închişi, care nu comunică cu atmosfera, gazele

cuprinse în pori contribuie la delimitarea suprafeţelor libere de apă
existente în pori (meniscuri) şi apariţia tensiunilor superficiale, a
meniscurilor capilare şi prin aceasta influenţează permeabilitatea
şi deformabilitatea pământurilor, conferindu-le o anumită
elasticitate, în special pentru încercările de scurtă durată.

Cursul nr. 4
Bibliografie:
Interacţiunea dintre faza solidă, lichidă şi gazoasă
 localizată, în principal, în
zona de contact a
fazelor, unde apare o
zonă de discontinuitate
(între fazele în contact),
cu o grosime de cca.
2,10-8 cm, ce determină
aşa numitele fenomene
de suprafaţă: tensiunea
superficială; adsorbţia;
schimbul ionic; liofilia-
liofobia;
electrocapilaritatea.

... în vecinătatea particulelor
 Sarcini electrice necompensate la

suprafaţa particulelor solide (din
alcătuire, din fragmentare)
 Ioni hidrataţi care au fost discolcaţi din
reţeaua cristalină (acţiunea de dizolvare
şi hidratare a apei)
 Câmp de forţe în jurul particulei →
migrarea cationilor şi dipolilor de apă
spre particulă
Localizarea planului extremei apropieri  Apropierea de particulă se face la
distanţa impusă de propria lor
dimensiune (a cationilor hidrataţi), pe
rânduri succesive, corespunzător forţelor
de legătură

Structura complexului de adsorbţie din
jurul particulei (teoria stratului dublu difuz)
 adsorbţie
 proprietate a
particulelor minerale
a pământului, de a
atrage şi fixa pe
suprafaţa lor laterală
substanţe lichide sau
gazoase

 apă strâns legată sau solidificată ce
prezintă proprietăţile unui solid
(densitate mare şi rezistenţă la

forfecare de cca. 2 daN/mm2)
fără să fie sub acţiunea unui câmp
Apa în pământ
de forţe, dipolii de apă sunt într-o
mişcare continuă, haotică, → apa
prezentă la o anumită distanţă de
particulă este apă liberă
 stratul de apă mărginit de conturul
apei strâns legate şi al apei libere
poartă numele de apă slab legată
sau peliculară
 ansamblul apei strâns legate şi al
apei slab legate în grosime de cca.
0,25 ÷0,50µ constituie apa adsorbită
 Această apă adsorbită nu poate fi
eliminată din pământ decât prin
crearea unui câmp de forţe exterior,
fie de natură electrostatică, fie de
natură termică, care să învingă
câmpul electrostatic al particulei;
drenarea gravitaţională nu este Geotehnică - note de curs
eficientă. Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
Factorii care influenţează
interacţiunea între fazele pământului
 dimensiunile şi forma particulelor

 compoziţia mineralogică
 condiţiile de mediu (concentraţia electrolitică, pH)
 natura cationilor adsorbiţi

Dimensiunea şi forma particulelor
 este determinată de
compoziţia mineralogică şi
intensitatea proceselor de
alterare chimică
 cu cât mineralele
constituente sunt mai puţin
dure, cu atât rezultă
particule cu dimensiuni mai
mici
Mineral Raportul Dimensiuni Å Aria

 gradul de dispersie, = 1/d ∆
dimensiunilor
(1 Å =10-10 m =10-7mm)
specifică  aria (suprafaţa) specifică,
în m2/gram
lungime grosime (Asp = A/V sau Asp = A/M).
Asp= K ⋅ ∆
Caolinit 10 x 10 x 1 1000-2000 100-1000 10
Illit 20 x 20 x 1 1000-5000 50-500 80
Montmorillonit 100 x 100 x 1 1000-5000 10-50 80 Coeficientul (K), numit şi
constanta de formă
Compoziţia mineralogică
 tectosilicaţii, respectiv cuarţul, mineral preponderent în fracţiunea
nisip, nu posedă sarcini electrice necompensate, spre deosebire
de mineralele argiloase (filosilicaţi) ce posedă astfel de sarcini pe
anumite direcţii, ce iniţiază declanşarea fenomenelor de interfaţă
 ca urmare, la fracţiunea nisip fenomenele de interfaţă sunt de

slabă intensitate în raport cu intensitatea lor la fracţiunea argilă,
unde rolul preponderent revine raportului în care se găsesc în
masa argilei cele trei minerale principale, montmorillonit - illit -
caolinit, cu un potenţial electrodinamic descrescător de la
montmorillonit la caolinit, variabil şi în raport de ionii atraşi în
complexul de adsorbţie

Condiţiile de mediu
 determină major iniţierea şi desfăşurarea fenomenelor
de interfaţă
 sunt relevante prin posibilitatea practică de modificare a

lor, prin diferite mijloace, în sensul modificării controlate
a proprietăţilor pământurilor cu caracteristici constructive
slabe sau dificile de fundare.
 pH-ul şi salinitatea apei din pământ

pH-ul apei din pământ
 Indicele de aciditate
(pH) este definit ca
logaritm în baza zece,
cu semn schimbat, al
concentraţiei ionilor
de hidroniu (H+) dintr-
o soluţie
 pământ cu reacţie
acidă – cu reacţie
alcalină
 particulele pământurilor cu reacţie acidă devin electropozitive pe măsură

ce pH-ul scade,
 creşterea pH-ului, deci a alcalinităţii determină o încărcare electronegativă

suplimentară a particulelor. Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
Salinitatea apei
din pământ
 pentru o salinitate inferioară valorii

de 2‰, particulele sunt încărcate
cu sarcină electrică negativă;
 pentru valori între 2 şi 6‰, apare

o zonă de tranziţie delimitată de
un domeniu izoelectric, pentru
care flocularea este maximă;
 de la valoarea salinităţii de cca. 6‰,

sarcinile sedimentelor naturale
(cuarţ + argilă), devin pozitive şi
variază liniar în funcţie de salinitate.

Natura cationilor din soluţie

 determină prin valenţa lor, grosimea stratului dublu electric şi
respectiv grosimea învelişului de apă adsorbită
 în funcţie de tipul ionilor din complexul de adsorbţie, grosimea

stratului argilos, la aceeaşi cantitate de substanţă solidă, variază,
fiind mai mare pentru argilele cu complex sodic faţă de cele cu
complex calcic sau de aluminiu.
 Li+ >Na+ >Ca++ >Ba++ >Mg++ >Al+++ >Fe++ >K+>H+ >NH4+

Schimb ionic
 Fenomenul de înlocuire a ionilor fixaţi pe suprafaţa particulei, prin
forţe electrostatice cu alţi ioni din soluţie poartă numele de
schimb ionic, iar proprietatea particulelor solide ale pământului ce
permit schimbul ionic se numeşte capacitate de schimb ionic
 Aceste schimbări ale naturii ionilor din complexul de adsorbţie sunt

însoţite de modificări ale grosimii peliculei de apă adsorbită şi prin
aceasta, de modificări ale unor proprietăţi fizico-mecanice ale
pământului

Mecanismul schimbului ionic

Importanţa modificării
complexului de adsorbţie
 Capacitatea de schimb
cationic este însă selectivă, în
sensul că în reacţiile de dublu
schimb se manifestă o
anumită ordine preferenţială,
indicată de valenţa cationilor.
 În general se admite următoarea ordine de schimb:
H+> Ca2+ > Mg2+ > K+ > Na+> Li+
 se poate interveni în vederea micşorării hidrofilităţii pământurilor, micşorării

potenţialului de contracţie-umflare, reducerii permeabilităţii (prin mărirea învelişului
de apă adsorbită) sau creşterii rezistenţelor mecanice
Efectul câmpului electric
 Fenomenul de migrare a cationilor hidrataţi spre catod poartă numele de

electroosmoză, iar migrarea particulelor spre anod se numeşte
electroforeză. Totodată are loc şi disocierea electrolitică a apei, ce
determină acumularea de ioni de hidroniu la catod şi ioni de oxidril la anod.
 rezultă o îmbunătăţire a caracteristicilor fizico-mecanice prin
electrodrenare (deplasarea apei spre catod de unde este evacuată),
electroîndesare (micşorarea învelişului de apă adsorbită) şi întărire
electrochimică (datorită proceselor de cimentare şi de schimbare a
complexului de adsorbţie) Geotehnică - note de curs
Efectul unui câmp termic
 Spre deosebire de câmpul

electric ce acţionează
asupra cationilor şi particulei
electronegative, câmpul
termic acţionează asupra
energiei cinetice a
moleculelor de apă mărind
sau micşorând viteza
mişcării browniene
 procesul de migrare a apei

adsorbite sub acţiunea
gradienţilor de temperatură
poartă numele de
termoosmoză
Proprietăţile pământului în raport cu apa
 tensiunea superficială şi ascensiunea capilară a apei în

pământ;
 plasticitatea şi consistenţa pământului;
 variaţiile de volum determinate de variaţiile de umiditate;
 sensibilitatea la îngheţ-dezgheţ a pământurilor.

Tensiunea superficială
 tensiunea superficială este definită ca fiind forţa perimetrală, exercitată

tangenţial la interfaţa a două faze, pe unitatea de lungime
 Corpurile umectate de către un lichid / apă sunt denumite liofile /hidrofile,
iar cele ce nu sunt umectate de către un lichid / apă sunt denumite liofobe /
hidrofobe
 De-a lungul perimetrului de umectare, în fiecare punct, la interfaţa celor trei
faze, solid, lichid, gaz se consideră că se exercită următoarele tensiuni
superficiale sau interfazice:σ gl tensiunea superficială dintre gaz şi lichid;
σ sg tensiunea superficială dintre solid şi gaz; σ sl tensiunea superficială dintre
solid şi lichid;
F1 (t ) = σ sg − σ ls − σ gl ⋅ cos θut (t ) − R f (t )
Tensiunea de adeziune
σ ls − σ sg
 la echilibru σ sg − σ ls − σ gl ⋅ cos θu = 0 ⇒ cos θu = σ gl
 diferenţa σ a = σ ls − σ sg adeziune/tensiune de adeziune (σ a = −Tv )

 Tensiunea de adeziune se poate determina în funcţie de
tensiunea superficială a lichidului σ gl sau mai simplu Ts şi
unghiul de umectare θ u
σ a = −Ts ⋅ cos θ u
 Într-un vas cu apă, suprafaţa apei la contactul cu pereţii se
curbează prin meniscuri concave (componenta verticală a
tensiunii superficiale învinge adeziunea) şi se ridică până la o
înălţime h’c
 Vas → tub cu diametrul mic (2-3mm) în care apa se ridică prin

unirea celor două meniscuri →tub capilar Geotehnică - note de curs
Ascensiunea capilară
a) înălţimea capilară hc b) adeziunea σa c) similitudinea cu membrana elastică
 Curbarea membranei prin apariţia deficitului de presiune ∆p = ∆u

 Determinarea ∆u numit şi sucţiune prin stabilirea acţiunilor asupra membranei, Ts (Tv
şi To), deficitul de presiune∆p = ∆u şi aplicarea condiţiei de echilibru pe direcţie
verticală

90 −θu
2 ⋅ π ⋅ ( r1 ⋅ cos θu ) ⋅ Ts ⋅ cos θu − ∫ ∆u ⋅ dA ⋅ cos α =0
0
2 ⋅ Ts 2 ⋅ cos 2 θu
⇒ ∆=
u ⋅
r1 1 + cos 2θu
2 ⋅T
∆u = s
Tensiunea superficială r1
Lichid
N/cm
 valoarea deficitului de
Apă 72,8 ∙ 10-5
presiune din interiorul apei
Mercur situată sub menisc concav,
514,6 ∙ 10-5
în imediata sa vecinătate,
- în aer
486,8 ∙ 10-5
- în vacuum
este invers proporţională
Carbon tetraclorid 26,8 ∙ 10-5
cu raza tubului capilar.
Alcool, etil 22,3 ∙ 10-5
Ulei 36,6 ∙ 10-5
Înălţimea capilară
 Acest deficit de presiune, această sorbţie, rezultat al fenomenelor
de interfaţă, menţine meniscul curbat şi totodată determină ridicarea
apei prin tubul capilar din poziţia (1) în poziţia (2), la o înălţime
echivalentă (înălţimea capilară hc), deasupra nivelului apei din vas.
Determinarea valorii înălţimii capilare hc se face

din corelaţia ca forţa ascensională dată de
sorbţie să fie egalată de greutatea coloanei de
apă din tub.
∆u = π ⋅ r 2 ⋅ ∆u = π ⋅ r 2 ⋅ hc ⋅ [ g ⋅ ( ρ w − ρ v )]
∆u ⋅ cos θu 2 ⋅ Ts ⋅ cos θ u
hc = hc =
r ⋅ g ⋅ ( ρw − ρv ) r ⋅γ w
0,15 ⋅ cos θu hc (cm) =
0,15
hc =
Geotehnică - note de curs r r
ascensiunea apei capilare în pământuri
a) angrenajul capilar din pământuri b) înălţimea capilară în capilarele Jamin

 în cazul pământurilor necoezive există o anumită concordanţă în privinţa
ordinului de mărime al înălţimii capilare furnizat de relaţiile de calcul
teoretice şi datele experimentale
 însă pământurile coezive, ai căror pori au dimensiuni de ordinul micronilor

(dpor ≅ 0,2·dparticulă), relaţiile teoretice indică înălţimi capilare de ordinul
zecilor de metri, în totală discordanţă cu determinările experimentale (hc ≅
2-3m), fapt cauzat printre altele de prezenţa apei adsorbite în jurul
particulelor, ce obturează porii de dimensiuni capilare.
Dimensiunile porilor prin:
• pori supracapilari ( φ ≥ 0,508 mm), la care nu se manifestă fenomenul
de capilaritate, apa deplasându-se sub influenţa câmpului
gravitaţional
• pori capilari (0, 0002 ≤ φ ≤ 0,508 mm ), în care circulaţia apei are loc sub
acţiunea deficitului de presiune, apa ridicându-se la hc
• pori subcapilari (φ ≤ 0, 00002 mm ),la care apa este reţinută în complexul
de adsorbţie al particulei
Natura pământului c
(cm) hc =
Nisip mare 5-10 e ⋅ d10
Nisip mijlociu 10-30 c - coeficient empiric care variază între 10
Nisip fin 30-60 şi 40 mm2;
Praf 60-100 e - indicele porilor;
Argilă prăfoasă 120-160 d10 - diametrul eficace (efectiv) al
Argilă ≤ 400
pământului, exprimat în mm.

Zone de apă capilară în pământ
 zona de saturare capilară, a,

delimitată de linia continuă a meniscurilor
şi de nivelul hidrostatic, se caracterizează
prin existenţa continuă a coloanelor
capilare ce umplu complet golurile dintre
particule. Înălţimea acestei zone este
dependentă de fluctuaţiile nivelului
hidrostatic;
 zona de saturare parţială capilară, b, situată deasupra zonei de saturare, prezintă o înălţime
dependentă de nivelul hidrostatic. Pe această zonă, coloanele de apă capilară pot fi continui sau întrerupte
(apa capilară suspendată), delimitată de coloane sau bule de aer sau gaz ce sunt sau nu, în contact cu
atmosfera. Ca urmare, în această zonă, gradul de saturaţie este variabil şi în general se constată o scădere a
lui verticală, pe măsura depărtării de nivelul hidrostatic;
 zona de apă capilară de contact, c, cuprinde apa capilară localizată în jurul contactelor dintre particule.
Cum ea este situată în vecinătatea suprafeţei terenului, apa capilară provine în principal din infiltraţiile apei
de precipitaţie, condensări ale vaporilor de apă din goluri, la variaţii de temperatură şi în mai mică măsură
prin scăderea nivelului hidrostatic. Golurile capilare în această zonă sunt de regulă continui şi în majoritate
în contact cu atmosfera. Geotehnică - note de curs
Cursul nr. 5
Bibliografie:
Presiunea capilară
 deficit de presiune ∆u → To (componenta orizontală → tinde să

apropie pereţii tubului) şi Tv (componenta verticală → determină
comprimarea scheletului solid)
 Rezultanta forţelor de compresiune, pe unitatea de suprafaţă, egală
cu forţa ascensională a meniscurilor, se numeşte presiune capilară
σ k = ∆u = hc ⋅ γ w
 În cazul în care apare şi presiunea atmosferică
∆u z = pat − γ w ⋅ z
 dacă z > z0, în apa capilară vor apărea
tensiuni de întindere, iar în scheletul solid,
tensiuni de compresiune de valoare egală cu
cele de întindere (d).
 dacă z < z0 în apă vor rezulta solicitări de
compresiune (conform legii hidrostatice),
scheletul solid fiind supus la eforturi de
întindere (forţă ascensională arhimedică). În
lipsa presiunii atmosferice, apa capilară pe
toată înălţimea capilară va fi supusă
tensiunilor de întindere iar scheletul la
compresiune (b)
 presiunea care încarcă scheletul solid (pk)
pk ⋅ As = σ k ⋅ Ag ⇒ pk = e ⋅ σ k = e ⋅ ∆u z
pk ⋅ As = σ k ⋅1 ⇒ pk ⋅ (1 − n ) = σ k ⇒ pk = (1 + e ) ⋅ σ k
 Concluzii practice:
 pentru zona de saturare capilară a unui pământ necoeziv, presiunea capilară pe
schelet (pk) trebuie considerată la nivelul respectiv ca o sarcină exterioară
continuă, uniform repartizată (valori orientative în tabelul de mai jos);
 presiunea/tensiunea efectivă σ =′ σ − u la o anumită cotă z ≤ hc va fi suma a 3
presiuni:
σ′ = σ pz + σ γ z + pk
    
 
presiunea din ă geo log ic
sarcina presiunea
actiunea exterioară calculată cu ( γ ′ ) capilară
 pentru fundaţiile de suprafaţă, la care talpa se plasează sub nivelul liniei de

saturare capilară, dar deasupra nivelului apei subterane, presiunea capilară pe
schelet (pk) se va considera asemeni sarcinii geologice ( σ γ z= γ ′ ⋅ D f ) de la nivelul
tălpii uniform şi continuu distribuită.
Înălţimea capilară Presiunea capilară

Tipul de pământ
(mm) (kN/m2)
pietriş mic < 100 < 1,0
nisip mare 100 ÷ 150 1 ÷ 1,5
nisip mijlociu 150 ÷ 300 1,5 ÷ 3,0
nisip fin 300 ÷ 1000 3,0 ÷ 10,0
praf 1000 ÷ 10000 10,0 ÷ 100,0
argilă > 10000 > 100,0
apa capilară de contact
• aceasta, prin tensiunile superficiale ale meniscurilor, induce presiuni capilare

apreciabile, datorită razelor mici ale meniscurilor, ce tind să preseze granulele unele
în altele, determinând o anumită legătură între granule, similară ca acţiune unor forţe
de atracţie, ceea ce a determinat introducerea noţiunii de coeziune aparentă, ce
caracterizează acest fenomen.
• coeziunea aparentă se manifestă atâta timp cât există meniscuri capilare în masa de
pământ şi dispare odată cu dispariţia meniscurilor de contact, prin uscarea
pământului sau saturarea lui (umplerea tuturor porilor cu apă)
• prin valorile importante ale coeziunii aparente face ca nisipurile (pământuri necoezive), la
valori ale umidităţii de cca. 5- 6%, să prezinte rezistenţe la întindere şi forfecare sporite şi
chiar să se menţină în taluz vertical pe cca. 50 cm şi totodată să prezinte o înfoiere
caracterizată printr-o porozitate maximă

Înfoierea pământurilor
gradul de înfoiere, definit ca fiind raportul dintre
densitatea pământului în stare naturală (ρ) şi
densitatea volumică a pământului după săpare (ρg)
utilizat în calculul volumelor de pământ rezultate din
săpături, ce sporesc prin afânare cu cca. (i-1)⋅100
 pentru terenuri foarte coezive……………. 30- 35%
 pentru terenuri de coeziune mijlocie...….. .25- 30%
 pentru terenuri slab coezive şi necoezive..15- 25%
• La recompactarea
Tipul pământului Înfoierea iniţială (%) Înfoierea remanentă (%) pământului rezultat din
săpătură şi care s-a înfoiat se
Pământuri nisipoase 15 3
constată obţinerea unui grad
Nisipuri argiloase 20 4 de compactare mai mic decât
Argile nisipoase 25 5 cel pe care l-a avut în stare
Argile compacte 30 7 naturală, diferenţa definindu-
Roci masive moi 40 15 se prin aşa numita înfoiere
Roci masive tari 50 25 remanentă

Sucţiunea apei din porii pământului
 este definită (STAS 3950-81) ca fiind deficitul de presiune

în raport cu presiunea atmosferică, care apare în apa din
porii materialelor hidrofile nesaturate (porii sunt parţial
umpluţi cu apă).
suc ( cm.H 2 O ) =13,59 × ( h - h0 ) ⋅ ( cm.Hg )

 sucţiunea poate fi interpretată nu numai ca deficit de
presiune dar şi ca efort de tracţiune, ce se exercită asupra
apei şi prin urmare se poate măsura în N/cm2, bari sau
centimetri coloană echivalentă de apă (h).
 indicele sorbţional pF sau potenţialul de umiditate, exprimat

ca logaritmul în baza zece din înălţimea coloanei de apă
echivalentă: pF= log10h

 În cazul pământurilor necoezive,  În cazul pământurilor coezive, fenomenele de
fenomenele de interfaţă determină apariţia interfaţă determină existenţa în jurul particulelor a
meniscurilor capilare, ce induc în masa apei complexului de adsorbţie, respectiv a apei
pe care o mărginesc un deficit de presiune adsorbite, cu grosime dictată de valoarea
(∆u), care determină sorbţia apei din potenţialului termodinamic al particulelor. Dacă
tensiometru şi prin aceasta denivelarea
manometrului, ce se stabilizează în grosimea învelişului de apă adsorbită din jurul
momentul echilibrării câmpului de forţe ce particulelor nu asigură saturarea potenţialului
se exercită asupra apei capilare. Ca urmare, termodinamic, atunci câmpul de forţe nesaturat
pentru aceste pământuri sucţiunea este tinde să-şi asigure grosimea maximă de apă
egală cu forţa ascensională a meniscurilor adsorbită, prin exercitarea unei sorbţii asupra apei
capilare, deci , suc = -∆u = -(-γ⋅hc). libere din tensiometru, până la atingerea grosimii
corespunzătoare a învelişului de apă adsorbită.
 Pentru acelaşi pământ, cu cât conţinutul de apă este mai mic, deci pământul mai uscat, razele
meniscurilor capilare rezultă mai mici şi deficitul de presiune ∆u mai mare respectiv grosimi ale
învelişurilor de apă adsorbite mai mici şi intensitatea câmpului de forţe nesaturate mai mare,
determinând astfel migrarea apei capilare şi adsorbite prin pământ, în vederea regăsirii stării de
echilibru, momentan perturbate.
În principiu, metodele de determinare a sucţiunii se bazează pe ideea supunerii probelor de pământ unei
sorbţii / sucţiuni induse de o anumită valoare (PF →1033 cm coloană de apă = 1 atm = 0,98 bar = 0,97
daN/cm2 ≈ 100 kPa la 25oC), aşteptarea unui anumit timp prestabilit (bazat pe încercări anterioare),
până la realizarea unui echilibru între sorbţia indusă probei de pământ şi forţele de legătură care menţin
apa adsorbită în probă. La acel moment se determină, prin metodologia clasică, umiditatea probei (wi)
şi se obţine astfel un punct (i) al curbei prin coordonatele sale (wi, pFi =lg suci).
 Drenare gravitaţională
 Filtre aciculare vacumate
 Drenare electro-osmotică
 Umiditatea corespunzătoare
unei sucţiuni de 15 bari (pF=4,2)
este denumită, umiditatea de
ofilire permanentă (wof).
 Umiditatea corespunzătoare
sucţiunii de 1/3 bari (pF = 2,5)
este definită ca fiind capacitatea
de câmp (w0,33=wcâmp) adică
umiditatea corespunzătoare
cantităţii maxime de apă strâns
şi slab legată din pământ.
 În concluzie, cunoaşterea
capacităţii de reţinere a apei de
către pământuri la diferite
sucţiuni permite soluţionarea
unor probleme tehnice ca:
estimarea tasărilor sau umflărilor
ca urmare a variaţiilor de volum,
drenarea şi irigarea terenurilor şi
respectiv proiectarea
îmbrăcăminţilor rutiere şi de
aerodromuri

Plasticitatea şi consistenţa pământurilor argiloase
 Particulele solide sunt înconjurate de un
complex de adsorbţie:
 de grosime neglijabilă în raport de dimensiunea
particulei – nisipuri
 de grosime comparabilă cu dimensiunea
particulei – pământuri coezive
 Câmp de forţe de atracţie generat de particule
asupra apei şi cationilor hidrataţi → atracţie
asupra aceloraşi cationi hidrataţi de către mai
multe particule → o forţă de coeziune variabilă
ca intensitate, în funcţie de grosimea
complexului de adsorbţie şi de cantitatea de
apă din pământ, deci de umiditatea lor.
 coeziune structurală - cs nu se reface prin remaniere
 coeziune electromoleculară – cw se reface prin
remaniere
 Pământ uscat – corp solid, cu structură rigidă,
rezistenţe mecanice relativ mari şi culori
deschise
 Prin umezire – creşte grosimea peliculei de
apă adsorbită, dispar contactele directe între
particule, devine mai deformabil prin schimbare
de formă → iar când apa suplimentată prin
umezire nu mai este adsorbită, se reduc până
la dispariţie forţele de atracţie şi pământul
devine un fluid vâscos.
Această proprietate a unor
pământuri coezive
(argiloase) sau semicoezive
(prăfoase), aflate între
anumite limite de
umiditate, wp − wL , de a se
deforma ireversibil sub
acţiunea forţelor exterioare,
fără variaţii ale volumului şi
fără apariţia unor
discontinuităţi în masa lor
poartă numele de
plasticitate (STAS 3950-81).
 este deci o proprietate

intrinsecă a acestor tipuri de
pământuri, ea nu este
influenţată de umiditatea de
zăcământ a pământului
 Pământuri plastice
 Pământuri neplastice (nisip)
 Starea solidă
 Starea semisolidă
 Starea plastică
 Starea de curgere (fluidă)

0 ,121
 n 
wL = w ⋅  
 25 
n este numărul de căderi ale cupei;
w, umiditatea corespunzătoare
numărului de căderi.
 Limita superioră de plasticitate (de curgere, de lichiditate – liquid limit) – wL, umiditatea care corespunde
trecerii pământului din stare plastică în stare curgătoare.
 Cupa Casagrande – metodologie - se defineşte ca fiind limita superioară de plasticitate (wL), umiditatea
probei omogenizate, la care şanţul se închide pe o lungime de 12 mm la 25 de căderi ale cupei.
 Determinarea efectivă se face prin interpolare grafică, între două încercări paralele (1,2), ce determină în
sistemul de coordonate (log n, O, w) o dreaptă.
 Conul Vasiliev - limita supe-rioară de plasticitate este definită ca fiind umiditatea corespunzătoare pastei
omogenizate pentru care conul pătrunde sub propria-i greutate 10 mm în pastă

 limita inferioară de plasticitate (wP – plastic limit) sau limită de
frământare, respectiv umiditatea care corespunde trecerii
pământului din stare tare în stare plastică;
 Metoda cilindrilor de pământ – se realizează cilindri din pământ
omogenizat, prin rulare - dacă cilindrii realizaţi, cu lungimea de
cca. 30-50 mm, fisurează în momentul atingerii diametrului de 3-
4 mm, se consideră că pământul are o umiditate
corespunzătoare limitei inferioare de plasticitate sau limitei de
frământare
 Metoda mediilor adsorbante - constă în principiu în eliminarea
excesului de apă peste cel corespunzător limitei de
frământare, prin supunerea unor probe de pământ remaniat
(disc cu φ = 50 mm ,h = 2 mm limitat de hârtie de filtru) unei
presiuni standard de 63,5 daN/cm2 timp de 30 secunde (STAS
1913/4-86).
 pentru pământurile cu plasticitate redusă (Ip < 5%) şi cu
fracţiunea P74 ≈ 5–12%, unde limitele de plasticitate nu se pot
determina cu suficientă exactitate, laboratorul rutier din
California a pus la punct o încercare de măsurare a elementelor
fine (argiloase) dintr-o masă de nisip.
 Indicele ce defineşte raportul între fracţiunea de nisip şi
elementele fine este echivalentul de nisip (EN) definit ca
raportul dintre volumul părţilor silicioase sedimentate (nisip) şi
volumul total al mate-rialului spălat şi floculat
H2
EN% = ⋅ 100
H1
 EN ≤ 20 plastice;
 20 < EN ≤ 30 cu plasticitate mijlocie;
 EN > 30 neplastice
 Echivalentul de nisip, încercare complementară indicelui de plasticitate, poate fi utilizat şi pentru studiul
materialelor destinate construcţiei drumurilor, respectiv a agregatelor din betoanele de ciment şi din
mixturile bituminoase (un agregat bun trebuie să aibă EN >85%).
 se defineşte coeficientul de activitate ca fiind raportul între procentajul de filer (elemente fine) de
referinţă (tabelul de mai jos) şi procentajul de filer al nisipului studiat, pentru aceeaşi valoare a
echivalentului de nisip:
procentul de filer al materialului de referinta pentru EN = a
CA =
procentul de filer al nisipului studiat avand EN = a
% filer EN %
10
95 90 85 80 75 70 65 60 55 50 45 40 35 30 25 20 15 10 7,5 5 2,5 0
0
10
0 0 0 2 3,5 5 6 7,5 8 9 10 12 13 16 19 24 30 38 55 60 70 80
0
 între două agregate care au aceeaşi valoare EN este indicat să se utilizeze cel care posedă valoarea
CA mai puţin ridicată;
 dacă CA este mai mic decât 1, atunci filerul conţinut în agregatul studiat are o influenţă mai mică asupra
lui EN decât filerul de calcar de referinţă;
 dacă CA este ridicat (4 la 5) este cert că filerul din agregatul studiat este argilos.
Încercarea cu albastru de metilen - Valoarea de albastru de metilen (VA), sau indicele de albastru de
metilen (Iam) reprezintă cantitatea de albastru de metilen adsorbită pe suprafaţa specifică totală (internă
şi externă), a particulelor de pământ → indice de nocivitate al pământului, din punct de vedere al
folosirii ca material de construcţie pentru terasamente.
I am
N=
% 100 ⋅
A2

Caracterizarea
VA / I a m Observaţii
pământului
Caracterizare convenţională, deoarece nu poate
Pământ insensibil exista practic un pământ insensibil la apă.
< 0,1
la apă Criteriul trebuie completat cu criteriul
granulometric: fracţiunea sub 80 µ ≤ 12%
0,2 Sensibilitatea la apă apare cu siguranţă
Limita dintre pământurile nisipoase-prăfoase şi cele nisipoase-
1,5
argiloase
Limita dintre pământurile prăfoase cu plasticitate redusă şi cele cu
2,5
plasticitate medie
6,0 Limita dintre pământurile prăfoase şi cele argiloase
8,0 Limita dintre pământurile argiloase şi cele foarte argiloase
 N ≤1 inactive, fără fracţiunea argilă;

 1< N ≤ 3 inactive, cu minerale argiloase;
 3 <N ≤5 puţin active, cu 0-10% montmorillonit;
 5 <N ≤ 8
activitate medie, pământuri normale cu 10-50% montmorillonit;
 8 <N ≤ 18
activitate mare, pământuri nocive cu 50-90% montmorillonit;
 N > 18 foarte active şi foarte nocive cu 90-100 montmorillonit.

 Indice de plasticitate: Ip = wL – wP → caracterizarea pământurilor coezive
Starea de plasticitate Ip Denumirea pământului

Neplastice 0 Nisip
Cu plasticitate redusă ≤ 10 Nisip prăfos, praf nisipos
Cu plasticitate mijlocie 11…20 Praf, praf argilos, nisip argilos
Argilă, argilă prăfoasă, argilă
Cu plasticitate mare 21… 35
nisipoasă
Cu plasticitate foarte
> 35 Argilă grasă
mare
 evaluarea stării de plasticitate pe criterii empirice
Posibilitate de Diametrul
Grad de plasticitate
Nr.crt. Aparenţă la pipăit frământare a minim a
globală
cilindraşilor cilindraşilor
Nu se poate
1 Neplastic Aspru Nu se poate executa
executa
2 Uşor plastic Aspru – neted Dificil de executat 6 mm
3 Plasticitate redusă Aspru spre neted Mai puţin dificil 3,5 mm
4 Plasticitate medie Neted Uşor de executat 2 mm
5 Plasticitate ridicată Strălucitor Foarte uşor de executat 1 mm
Plasticitate foarte Foarte strălucitor,

6 Foarte uşor de executat 0,5 mm
ridicată ca ceara

• Diagrama de variaţie a plasticităţii cu limita de
curgere şi clasificarea pământurilor după
Casagrande
 Limitele de plasticitate sunt dependente de masa

procentuală de particule argiloase şi de natura
mineralelor argiloase

Umidităţile limită ale principalelor minerale argiloase
Mineralul Cationi ws % wp % wL % Ip %
Na 9,8 54 710 656
montmorillonit K 9,3 98 660 562
Ca 10,5 81 510 429
Mg 14,7 60 410 350
Fe 10,3 75 290 215
Fe - 73 140 67
Na 15,4 53 120 67
K 17,5 60 120 60
Ca 16,8 45 100 55
Mg 14,7 46 95 49
Fe 15,3 49 110 61
illit
Fe - 46 79 33
Na 26,8 32 53 21
K - 29 49 20
Ca 24,5 27 38 11
Mg 28,7 31 54 23
caolinit
Fe 29,2 37 59 22
Fe - 35 56 21

Indicele de consistenţă
 Cum proprietăţile mecanice sunt dictate de rigiditatea structurii pământurilor (cu cât un pământ are
o umiditate mai redusă, structura sa este mai rigidă şi indicii mecanici au valori mai ridicate) este
necesar a se preciza starea sa fizică (de consistenţă) în raport cu umidităţile limită în mod similar
ca starea de îndesare la pământurile necoezive.
 pentru a determina cantitativ poziţia unui pământ pe axa umidităţilor şi a stabili starea de
consistenţă, s-a definit indicele de consistenţă (Ic), respectiv de lichiditate (IL = 1 – Ic)
În consecinţă, stările fizice ale pământului în raport de

valorile indicelui de consistenţă vor fi:
 starea lichidă sau curgătoare I c < 0,0
 starea plastică 1,0 < I c < 0,0
 starea semisolidă 1 ≤ I c ≤ ( wL − ws ) / I p 
 starea solidă ( wL − ws ) / I p  ≤ I c ≤ wL / I p
wL − w
Ic =
wL − w p
Caracterizare pământ Indice de consistenţă Indice de lichiditate
Curgătoare Ic < 0 I L ≥ 1,0
Plastic curgătoare I c ≤ 0,25 0,75 < I L < 1,0
Plastic moale 0,25 < I c ≤ 0,50 0,50 < I L ≤ 0,75
Plastic consistentă 0,50 < I c ≤ 0,75 0,25 < I L ≤ 0,50
Plastic vârtoasă 0,75 < I c < 1,0 I L ≤ 0,25
Tare I c ≥ 1,0 IL ≤ 0
Rezistenţa la Presiunea critică pe pământ

Consistenţa
compresiune Consistenţa după (daN/cm2)
după Terzaghi
monoaxială STAS 1243-88
şi Peck fundaţii pătrate fundaţii continui
(daN/cm2)
< 0,25 plastic curgător foarte moale ≤ 0,71 ≤ 0,92
0,25 – 0,50 plastic moale moale 0,71 – 1,42 0,92 – 1,85

0,50 – 1,0 plastic consistent mediu 1,42 – 2,85 1,85 – 3,7
1,0 – 2,0 plastic vârtos rigid 2,85 – 5,7 3,7 – 7,4
2,0 – 4,0 tare foarte rigid 5,7 – 11,4 7,4 – 14,8
> 4,0 tare tare ≥ 11,4 ≥ 14,8
Concluzii privind consistenţa pământurilor:
• pământurile cu Ic<0,5 nu pot fi folosite ca terenuri de fundare, fără a fi îmbunătăţite,
iar la fundarea pe pământuri cu Ic< 0,75 sunt de aşteptat tasări apreciabile sub
sarcină. Atunci când pământul se utilizează ca material de construcţie a
terasamentelor este indicat ca Ip ≤ 10…15%, iar în cazul straturilor de formă I p < 6.
Indicele de consistenţă să fie I c ≥ 0, 75 − 1, 00 (pentru I c < 0,75 pământul se lipeşte de
cupa / bena utilajului, iar la valori I c < 0,5 execuţia mecanizată nu este posibilă).
• Din punct de vedere al posibilităţilor de compactare
•0,00 < I c ≤ 0,5 compactarea nu este posibilă;
•0,50 < I ≤ 0,75 compactare foarte dificilă;
compactare posibilă dar ineficientă (poate apare un comportament de tip
c
•0,75 < 1,00
Ic ≤
pernă de cauciuc;
•1,00 < I c ≤ 1,10 compactare eficace;
•1,10 < I ≤ 1,30 compactare în domeniu optim;
c
• I c > 1,30 pământul este prea uscat şi necesită un consum mai mare al energiei de compactare.
→ necesitatea stabilirii unei umidităţi optime de compactare – wopt

→ încecarea de laborator – Proctor normal/modificat

Valori orientative ale umidităţii optime de compactare a
pământurilor pentru Proctor normal şi modificat
Denumirea pământului Umiditatea optimă wopt %

conform STAS 1243 Proctor normal Proctor modificat
(L=0,6 J/cm3) (L=2,7 J/cm3)
Argilă grasă 20 – 25 15 – 20
Argilă 16 – 23 12 – 18
Argilă prăfoasă 16 – 22 12 – 17
Argilă nisipoasă 14 – 20 10 – 16
Argilă prăfoasă nisipoasă 16 – 18 12 – 14
Praf argilos 14 – 18 10 – 14
Praf argilos nisipos 12 – 16 9 – 12
Praf 13 – 16 10 – 12
Praf nisipos 11 – 16 8 – 12
Nisip argilos 13 – 16 10 – 13
Nisip prăfos 11 – 14 8 – 11
Nisip 8 – 11 6–8
Pietriş 4–8 3–6
Balast 2–6 2–5

Variaţiile de volum ale pământurilor
• pământurile care la variaţii de umiditate prezintă
variaţii importante de volum sunt denumite
pământuri contractile, expansive sau active, ori
pământuri cu umflări şi contracţii mari (P.U.C.M.),
(STAS 1913/12-88 şi Cod N.E. 0001-96).
• variaţiile de volum în cicluri succesive, contracţie-
umflare, provoacă discontinuităţi în masa
pământurilor (în zona superficială, până la adâncimi
de cca. 2-2,5 m) sub formă de fisuri şi crăpături, care
se accentuează în perioadele secetoase şi se închid în
perioadele ploioase.
 Fisurile fragmentează masa de argilă în bucăţi mai mici - glomerule sau bulgări sau mai mari
denumite generic bolovani, conferindu-i acesteia o macropermeabilitate care intensifică
procesele de fisurare în plan şi în adâncime, fapt ce face ca aceste argile să mai fie cunoscute
şi sub numele de argile fisurate.
 Ipoteze privind contracţia şi umflarea:

a) ipoteza presiunii capilare
b) ipoteza atracţiei moleculare.

Ipoteza
presiunii
capilare
Conform acestei ipoteze, contracţia pământurilor s-ar datora, deformabilităţii scheletului mineral sub acţiunea
presiunilor capilare induse în masa lor de meniscurile capilare.
 prin reducerea umidităţii, la valoarea corespunzătoare apariţiei meniscurilor capilare, scheletul mineral al
pământului capătă poziţii succesive de echilibru, sub acţiunea presiunilor capilare, până când tensiunile care
iau naştere în schelet, prin deformarea sa, echilibrează presiunile capilare;
 atunci când tensiunile din scheletul solid, apărute prin deformarea sa, egalează valoarea maximă a
presiunilor capilare (corespunzătoare razei minime a meniscurilor) deformaţia pe verticală încetează şi
meniscurile capilare pătrund în interiorul scheletului
 prin pătrunderea în structură a meniscurilor capilare se creează posibilitatea apariţiei unor meniscuri
capilare pe direcţia orizontală, care prin presiunile pe care le dezvoltă, provoacă apariţia microfisurilor şi
respectiv a macrofisurilor în teren
Ipoteza atracţiei electro-moleculare
În baza acestei ipoteze, umflarea şi contracţia sunt determinate de modificarea distanţelor interparticulare, prin
efectul de pană dat de creşterea sau micşorarea grosimii învelişurilor de apă adsorbită
 în pământuri cu umiditate redusă, grosimile învelişurilor de apă adsorbită fiind subţiri, rezultă câmpuri
de forţe electro-moleculare nesaturate în jurul particulelor, fapt ce determină o adsorbţie a apei în masa
pământurilor spre asigurarea saturării lor;
 acest proces de migrare a apei continuă până la atingerea în jurul tuturor particulelor a grosimii
învelişului de apă adsorbită necesară a asigura neutralizarea forţelor electromoleculare;
 prin creşterea grosimilor peliculelor de apă adsorbită interparticulare, apa asemenea unei pene, tinde să
depărteze particulele unele de altele, determinând astfel umflarea pământurilor
 Dacă într-o zonă a masei de apă adsorbită, are loc micşorarea grosimii peliculei de apă adsorbită prin
evaporare, atunci în jurul particulelor din această zonă intensitatea câmpului de forţe electro-moleculare
nesaturate devine mai mare în raport cu al particulelor ce nu şi-au modificat grosimea învelişului de apă
adsorbită şi se micşorează distanţa între particule prin micşorarea grosimii învelişului de apă adsorbită.
Presiunea de umflare
 În cazul în care umflarea pământului ar fi împiedicată, atunci asupra
elementului, ce împiedică umflarea se exercită presiuni numite presiuni
de umflare (pu), cu atât mai importante (2-3 daN/cm2) cu cât gradul de
umiditate iniţial al pământului este mai redus şi grosimea învelişului de
apă adsorbită corespunzătoare tipului de pământ este mai mare.
−2,182 + 0, 0208 ⋅ wL + 0, 000665 ⋅ γ d − 0, 0269 ⋅ w

log pu =
pu ≈ 0,5735 ⋅ Ip – 10,9196
 pu - presiunea de umflare (daN/cm2);

 wL - limita superioară de plasticitate (%);
 Ip - indicele de plasticitate (%);
 γd - greutatea volumică în stare uscată (daN/mc);
 w - umiditatea naturală (%).
Aceste presiuni de umflare, puv , egale cel mult, în cazul fundaţiilor, cu presiunile ce se transmit terenului de
fundare, pot determina prin valori neuniforme, deteriorări ale construcţiilor datorită stării de tensiune
suplimentară indusă în acestea, precum şi importante sporuri ale împingerii ( puh ) exercitate de către pământ
asupra elementelor de susţinere (culei de pod, ziduri de sprijin, pereţi de subsol, etc.).

Factorii de care depind variaţiile de volum
 Factori care determină potenţialul de umflare – contracţie
 dimensiunile şi forma particulelor,
 compoziţia mineralogică,
 condiţiile de mediu (concentraţia electrolitică, pH, salinitatea),
 natura cationilor adsorbiţi.
 Factori care determină variaţiile de umiditate

 factorul climatic, care condiţionează variaţiile de temperatură şi
umiditate în sol;
 condiţiile hidrogeologice;
 vegetaţia;
 variaţia umidităţii terenului în perioada de execuţie şi în timpul
exploatării construcţiilor

Factorul climatic
 prin nivelul precipitaţiilor (cca. 500-700

mm/an) şi variaţiile de temperatură în sol, în
intervalul vară-iarnă sau chiar în cuprinsul
aceleaşi zile provoacă prin regimul lor
alternant şi variaţii pe verticală, mişcări
termo-osmotice ale apei adsorbite în sol,
însoţite de fenomene de umflare-contracţie.
 Ca urmare a fenomenelor de umflare-
contracţie, pământurile fisurează şi crapă
favorizând şi mai mult evaporarea şi deci
intensificarea procesului.
 În condiţiile climatice din ţara noastră, zona
de fisuri şi crăpături (zona activă), se extinde
până la 2-2,5 m cu deschiderea medie a
crăpăturilor de cca. 5-10 cm

Condiţiile
hidrogeologice
 cazul I: nivelul hidrostatic subteran la adâncimea mai mare de 10 m., umiditate constantă sub
adâncimea de 2,00 m şi o zonă de variaţie sezonieră a umidităţii, cu aluri diferite pentru vară şi iarnă, în
grosime de 0-2,00 m. Rezultă deci, pentru cazul I, că zona cu posibile variaţii de volum, dependente de
condiţiile climatice, este situată între 0,00 şi 2,00 m şi prin urmare adâncimile de fundare adoptate trebuie
să fie mai mari de 2,00 m, pentru a se evita efectele variaţiilor de volum asupra fundaţiilor.
 cazul II: prezenţa apei subterane la cote mai mici de 2,00 m, există două orizonturi distincte pentru
perioada de vară şi respectiv de iarnă. Umiditatea rămâne practic constantă peste adâncimea de cca. 1,40 m
şi zona supusă variaţiilor de umiditate, respectiv de volum are grosimea de cca. 0-1,40 m. Adoptarea în
acest caz a unor adâncimi de fundare nu mai mari de 1,40 m.
 cazul III: când nivelul hidrostatic se găseşte la adâncime inter-mediară, între 2,00 şi 10,00 m, există
două orizonturi ce corespund adâncimilor maxime de variaţie ce se ating vara (C) şi respectiv iarna (D). În
suprafaţă, până la adâncimea de cca. 2,00 m variaţiile de umiditate sunt dictate de condiţiile climatice, după
care urmează o zonă cu umidităţi practic constante (AE). Fundarea în zona (AE) sau sub nivelul (C) (când
zona AE lipseşte) elimină efectele variaţiilor de volum asupra construcţiilor. Punctele caracteristice ale
diagramei (A,B,C,D,E) se determină prin observaţii sezoniere pe teren.

vegetaţia
 prin efectele de adsorbţie a apei din teren, prin intermediul rădăcinilor, precum şi prin fenomenele de evapo-
transpiraţie determină o micşorare a umidităţii pământurilor din vecinătatea construcţiilor şi deci la apariţia unor
deteriorări ale acestora, prin contracţia terenului de fundare (fig.2.115.) sau umflări prin tăierea arborilor. În
raport de sucţiunea indusă prin rădăcini şi respectiv de intensitatea fenomenelor de asecare, speciile de arbori pot
fi considerate (N.E. 0001-96):
 foarte periculoase (plopul, arinul, salcâmul, salcia, ulmul);
 periculoase (arţarul, mesteacănul, frasinul, fagul, stejarul, tufanul);
 puţin periculoase (laricele, bradul, pinul).
Se consideră că prezenţa arborilor la o distanţă mai mare de o dată şi jumătate înălţimea arborilor maturi nu ar
mai constitui un pericol pentru construcţie.

Variaţia umidităţii terenului, în perioada de
execuţie şi în timpul exploatării construcţiei
 Astfel, în funcţie de sezonul de execuţie al construcţiei pot avea loc umflări, dacă
execuţia s-a făcut într-o perioadă secetoasă şi respectiv contracţii, dacă execuţia construcţiei a
avut loc într-o perioadă umedă cu posibilele efecte prezentate anterior (presiunea de umflare).
După execuţie, prin acoperirea suprafeţei terenului şi deci a împiedicării efectului de evapo -
transpiraţie a terenului are loc o creştere a umidităţii, ce determină umflări în special în zona
centrală a construcţiei.
 La construcţiile industriale, un rol important în apariţia şi dezvoltarea procesului de

umflare-contracţie îl au procesele tehnologice ce pot modifica temperatura şi umiditatea
terenului de fundare, prin surse puternice de căldură sau de frig.
 De asemenea, unele reziduuri chimice (de exemplu soluţie de acid sulfuric) pot provoca
umflarea terenului de fundare, chiar dacă acesta nu prezenta anterior un potenţial de umflare-
contracţie important.

Caracterizarea PUCM – curba de contracţie

Limita de contracţie - ws
Natura
pământului nisip nisip prăfos praf argilă
Limita
superioară de plasticitate (wL%) 15 - 20 20 - 30 30 - 40 40 - 150
inferioară de plasticitate (wp%) - 17 - 20 20 - 25 25 - 50
indicele de plasticitate (Ip%) 0 3 - 10 10 - 15 10 - 100
limita de contracţie (ws%) 12 - 18 12 - 20 14 - 25 8 - 35
 Indicele de umflare contracţie – Icu

wsat − w V −V
I cu = = sat
wsat − ws Vsat − VIS
• posibile numai fenomene de contracţie, I cu = 0 ;

• posibile atât fenomene de contracţie, cât şi fenomene de umflare, 0 < I cu < 1 ;
• posibile numai fenomene de umflare, I cu = 1 .

 Indicele de activitate – IA Activitatea pământurilor [J/g] [%]
Puţin activ ≤ 0,75 ≤ 12 <5
Ip
IA = Cu activitate medie 0,76…1,25 13…25 5…10
A2 Activ - 26…37 -
Foarte activ > 1,25 > 37 > 10

Alte criterii şi indici
• criteriul de plasticitate C p = 0,73 ⋅ (wL − 20) , caracterizează contractilitatea unui pământ
atunci când I p ≥ C p ;
• contracţie volumică, definită ca raportul procentual dintre variaţia de volum, datorită
uscării unui pământ saturat şi volumul final (Cv = (Vi − V f ) ⋅100 / V f ) permite caracterizarea
pământurilor ca teren de fundare
Cv
- terenuri bune pentru fundare < 5%;
- terenuri mijlocii pentru fundare 5% < Cv < 10%;
- terenuri necorespunzătoare 10% < Cv < 15%;
- terenuri inutilizabile Cv > 15%.
Fracţiunea Potenţialul de
Ip % wS % wL %
A2 % umflare
< 15 < 18 < 15 < 39 redus
13 – 23 15 – 28 10 – 16 39 – 50 mediu
20 – 31 25 – 41 7 – 12 50 – 63 mare
> 28 > 35 > 11 > 63 foarte mare

Amprenta
pământurilor
aria amprentei
Ar =
aria cercului de referinta
Ai + Aj
An =
2 ⋅ ( Ai − Aj )

Cursul nr. 6
Bibliografie:
Sensibilitatea la îngheţ  Îngheţul apei în pământ
→ modifică proprietăţile
fizico-mecanice ale
acelui pământ→ variaţii
de volum şi creşteri ale
rezistenţelor mecanice
la îngheţ → micşorarea
permeabilităţii şi
micşorarea rezistenţelor
la dezgheţ
 apa creşte cu 9% în
volum prin îngheţ iar
apa migrează prin
termoosmoză de la
∆u zonele cu temperaturi
mai înalte spre cele cu
temperaturi mai scăzute
şi eventual prin
capilaritate

 Temperatura de îngheţ a apei pure este de 0oC, dar temperatura de îngheţ a apei
din pământ, aflat sub influenţa câmpului de forţe generate de fenomenele de
interfaţă şi care poate conţine diferite săruri în disoluţie, este mai mică decât 0 oC.
Experienţele efectuate asupra apei din tuburile capilare indică scăderi apreciabile
ale temperaturii de îngheţ, în funcţie de raza tuburilor capilare:
• diametrul capilarului (mm) 1,57 0,24 0,15 0,06
• temperatura la îngheţ (oC) -6,4 -13,3 -14,6 -18,5
 Explicaţia acestui fenomen trebuie căutată în intensitatea forţelor ce se
manifestă la interfaţa solid-lichid.
 Ca urmare, apa din pământ la o anumită temperatură negativă dată, se găseşte
atât sub formă de gheaţă, cât şi sub formă lichidă şi de vapori. Prima îngheaţă apa
gravitaţională şi apoi, în funcţie de temperatură, îngheaţă apa adsorbită, din
complexul de adsorbţie.
 Temperatura de îngheţ a apei din nisipuri este practic egală cu 0 oC în timp ce
în argilă, ea este situată sub 0 oC .
 În timp, geoizoterma de 0 oC, în funcţie de durata procesului de îngheţ, coboară
în interiorul pământului până la o adâncime maximă definită ca adâncime de îngheţ,
ce indică zona maximă din teren până la care temperaturile pot atinge valori mai
mici sau egale cu 0oC. Adâncimea maximă de îngheţ este standardizată în STAS
6054-77 şi ea variază între 60 şi 110 cm pe teritoriul României.
Zonarea după adâncimea maximă de îngheţ (adâncimi în cm)

 Tendinţă de umflare – împiedecată
de suprafaţa construcţiilor → presiuni
de umflare → plasarea fundaţiilor
construcţiilor la adâncimi de fundare
mai mari decât adâncimile maxime
de îngheţ
 Drumuri, aeroporturi – nu se pot
respecta adâncimile minime de
fundare – presiuni de umflare >
presiunie transmise → fisuri ale
îmbrăcăminţii la îngheţ şi degradări
importante la dezgheţ, în special
unde vehicolele frânează (curbe şi
staţii)
 Lucrări de săpături sprijinite – pot
apărea presiuni suplimentare din
îngheţ, ce nu dispar în perioada
dezgheţului (scad rezistenţele
pământului şi creşte împingerea pe
sprijinire)
 Stabilitatea taluzurilor în roci fisurate
este alterată prin îngheţul apei ce
pătrunde în fisuri – efect de pană
(despicare)
 Legea lui Darcy – deplasarea
apei în pământ
v =k ⋅ i ⇒
∆z1− 2 ± ∆ht1−2  ∆ht 
v1− 2 =k ⋅ =k ⋅ 1 ± 1−2 
∆z1− 2  ∆z1− 2 
∆ht1−2 = ht 2 − ht1
unde reprezintă
diferenţa de sucţiuni,
exprimate în cm coloană∆t1−de2
apă, între punctele 1-2, induse

de diferenţa de temperatură
viteza de migrare a apei este dată
de produsul celor doi termeni
(coeficientul de permeabilitate
şi suma algebrică a
gradienţilor ce determină
Ca urmare, pământurile, în funcţie de intensitatea mişcarea), valoarea maximă
fenomenelor determinate de procesul de îngheţ – se obţine pentru valorile lor
dezgheţ se clasică în pământuri insensibile, medii.
sensibile şi foarte sensibile la îngheţ

 Criterii granulometrice de
clasificare a gelevităţii
 complementar, coeficientul de
umflare la îngheţ Cu - raportul,
exprimat în procente, între sporul
de înălţime a probei supusă
îngheţului la un moment dat, Δhi,
în mm şi adâncimea de
pătrundere a îngheţului la acelaşi
moment, zi, în mm
Grupa Descrierea pământului Calitate
 puţin sensibile (Cu ≤ 4%);
pământ amestecat cu pietriş conţinând între 3 şi 20% Foarte
F1 particule cu dimensiuni mai mici de 0,02 mm puţin  de sensibilitate mijlocie
geliv (4%<Cu< 8%);
nisip conţinând între 3 şi 15% elemente inferioare Puţin  foarte sensibile (Cu ≥ 8%).
F2
dimensiunii de 0,002 mm geliv
pământ amestecat cu pietriş conţinând peste 20%  un criteriu empiric, cu totul
particule cu diametrul mai mic de 0,02 mm; nisip calitativ, exprimat de
prăfos conţinând mai mult de 15% elemente cu
Relativ
Casagrande, apreciază
F3 dimensiuni mai mici de 0,002 mm;
argile având un indice de plasticitate mai mare ca geliv gelivitatea pământurilor, după
12%; cum o probă de pământ luată
argile stratificate omogene. între degete se sfărâmă (pământ
a) praf şi praf nisipos; geliv) sau rămâne intactă
b) nisip fin, prăfos, conţinând mai mult de 15% (pământ negeliv)
particule mai mici de 0,002 mm;
F4 c) argile puţin plastice având un indice de Geliv
plasticitate mai mic de 12%; Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
d) argile stratificate cu caracter heterogen.
Gradul de sensibilitate la îngheţ a pământurilor după coeficientul de umflare la îngheţ (STAS 1709-90)
Gradul de sensibilitate la Coeficientul de umflare
Ic după îngheţ
îngheţ a pământurilor Cu (%)
Insensibile sub 2 peste 0,75
Sensibile 2...8 0,50...0,75
Foarte sensibile peste 8 sub 0,50
Clasa de sensibilitate la îngheţ a pământurilor după L.C.P.C
Clasa de sensibilitate la îngheţ a ∆h / I (oC∙zile)1/2

pământului =I ( C ) ⋅ ( nr.zile )
o
Insensibil ≤ 0,05
Puţin sensibil ≤ 0,20
Cu sensibilitate mijlocie ≤ 0,40
Foarte sensibil ≤ 0,80
Foarte geliv > 0,80
 Convenţional se consideră următoarea influenţă a apei subterane asupra

desfăşurării procesului de îngheţ – dezgheţ:
 neglijabilă, dacă adâncimea acesteia este de trei ori mai mare decât
adâncimea de îngheţ;
 medie, pentru adâncimi de 1,5-3 ori adâncimea de îngheţ;
 favorabile, dacă nivelul apei subterane este deasupra adâncimii de îngheţ;
 foarte favorabile, dacă apa bălteşte în gropile de împrumut, în şanţurile
înfundate de la marginea platformei sau la piciorul taluzului.

În acest sens se defineşte o adâncime critică ( hcr ) a nivelului apei subterane
(N.A.S.), ca fiind adâncimea la care se află apa subterană de la care regimul de
umiditate pentru zona (0 < h ≤ hcr ) este dictat, prin fenomenul de sucţiune, de
către acesta.
Adâncimea critică este dependentă de tipul pământului astfel:

→pentru pământurile P1, P2 şi P3;
→ pentru pământurile P4, P5 (argilă nisipoasă);
→ pentru pământurile P5, mai puţin argila nisipoasă.
Eliminarea sau reducerea efectelor îngheţului asupra construcţiilor se poate face

prin:
 înlocuirea totală sau parţială a pământurilor gelive din zona de variaţie a
temperaturii în teren, cu pământuri insensibile (nisipuri, pietrişuri etc.);
 plasarea în teren a unor elemente hidroizolante (straturi asfaltice, de bentonită
sau folii din materiale plastice);
 micşorarea migraţiei apei datorită termoosmozei sau capilarităţii, spre zonele
îngheţate din suprafaţă, prin coborârea nivelului apei subterane;
 plasarea unor straturi termoizolante (nisip, pietriş, vată de sticlă, materiale
plastice expandate) sub pavaje sau pardoselile depozitelor frigorifice, în scopul
micşorării variaţiilor de temperatură în terenurile gelive;
 utilizarea unor materiale insensibile şi totodată uşoare la realizarea
terasamentelor cu polistiren expandat, beton celular autoclavizat, cenuşă de
termocentrală, sol-ciment cu spumă de aer, etc.
Noţiuni de hidrogeologie
studiul, din punct de vedere geologic, al proceselor
de infiltrare şi acumulare a apei superficiale în
teren şi, respectiv, importanţa şi poziţia
rezervelor astfel constituite
 Proprietatea pământurilor, conferită de
porozitatea lor, de a permite circulaţia apei prin
pori este denumită permeabilitate sau
hidroconductivitate.
 Porozitatea – definiţie, interpretare
 Porozitate interstiţială
 Porozitate de fisuraţie
 Porozitate carstică
Ca urmare, se disting roci:

 permeabile (nisipuri, pietrişuri, etc.);
 semipermeabile (nisipuri argiloase şi fine,
P -precipitaţii; A –acumulare / înmagazinare; prăfoase, etc.);
B - circulaţie laterală;
E-D – evapo - transpiraţia vegetaţiei şi a terenului;  impermeabile (argile, calcare compacte şi alte
C-ascensiunea capilară roci nefisurate).

 Existenţa şi succesiunea diferită în spaţiu, ca
poziţie şi formă a straturilor permeabile şi
impermeabile determină apariţia, prin infiltrare
şi acumulare a apelor meteorice în scoarţă, a
pânzelor acvifere subterane (libere şi captive),
cu baza pe straturile impermeabile.
 Prin apariţia pânzei acvifere, stratul sau
pachetul de straturi permeabile este subdivizat
într-o zonă de aeraţie (ce cuprinde subzona de
evaporaţie, subzona intermediară şi subzona
capilară) şi zona de saturaţie în care toţi porii
sunt plini cu apă.
 Stratul permeabil în care este cantonată pânza
de apă subterană poartă numele de strat
magazin
 Din cantitatea totală de apă, din precipitaţii,
cca. 25% se evaporă în atmosferă, cca. 15%
se infiltrează în pământ formând rezervele de
apă subterană, cca. 60% se scurge pe
suprafaţa pământului sub formă de apă de
şiroire şi torente ce alimentează apele
curgătoare.
 Din totalul apei subterane se consideră că cea
mai mare parte (cca. 80-90%) provine din
infiltraţia precipitaţiilor atmosferice şi maximum
10-20% din condensarea vaporilor de apă.
 Bilanţul apelor din precipitaţii

 Ansamblul format din apa subterană, stratul
permeabil (rezervorul), stratul impermeabil
(fundul rezervorului) şi modul de alimentare cu
apă a stratului permeabil constituie aşa numitul
sistem acvifer
 Limita superioară a apei înmagazinate -
suprafaţa apei subterane, iar suprafaţa reală
sau fictivă la nivelul căreia presiunea apei este
egală cu presiunea atmosferică este denumită
suprafaţă piezometrică a apei → apă liberă –
apă captivă

 Apa subterană iese la suprafaţă – izvoare, la
contactul dintre straturile permeabile şi
impermeabile (iar suprafaţa apei este convexă,
dirijată spre zona de emergenţă):
 de deversare (de aluviune), unde apa se
deplasează sub nivelul sursei;
 de debordare (preaplin), unde volumul de apă,
depăşind capacitatea stratului magazin debordează
spre exterior
 Captarea apelor subterane pentru utilizare
ulterioară
 Abateri locale ale suprafeţei piezometrice a apei

libere de la suprafaţa orizontală – factori
 Factori ce influenţează volumul şi nivelul apelor

subterane:
 Invariabili în timp: natura geologică, inegalitatea
reliefului, vegetaţia
 Variabili în timp: precipitaţiile atmosferice, drenajele,
irigaţiile

Studiul apei subterane  Pentru a obţine informaţii privind apa
subterană se poate realiza o reţea de
puţuri piezometre (hidraulice, electrice
sau pneumatice)
 Se citeşte nivelul piezometric, se
trasează curbe de egal nivel
piezometric – hidroizopieze →hărţi lae
apei subterane → gradient hidraulic
→ interpretare
h
igr ∗= = sin α
l
h echidistanta curbelor izopieze Geotehnică - note de curs

igr . ≈ =
l lungimea AB masurata pe linia αα' Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
Elemente de
hidraulică
subterană
 Hidraulica subterană – studiul legilor de mişcare a apei în condiţii naturale şi modificate de

prezenţa construcţiilor
În hidraulica subterană sunt două probleme de rezolvat:
 determinarea spectrului hidrodinamic (ansamblul liniilor de curent şi a echipotenţialelor)
pentru a se putea calcula debitele de infiltraţie şi presiunile exercitate de apă asupra
lucrărilor;
 determinarea gradienţilor hidraulici critici pentru a se evita fenomenele de antrenare
hidrodinamică (sufozie).
Parametrii ce carcaterizează
mişcarea unei particule de
apă:
 v x = v x ( x, y , z , t )

 v y = v y ( x, y , z , t )

∂x ∂y ∂z 
vx = ; vy = ; vz =  v z = v z ( x, y , z , t )
∂t ∂t ∂t 
p = p(a, b, c, t )  p = p( x, y, z , t )
x = x(a, b, c, t ); y = y (a, b, c, t ); z = z (a, b, c, t )

după variaţia în timp:
 - mişcări permanente;
 - mişcări nepermanente.
Tipuri de mişcări după variaţia în spaţiu: - mişcări tridimensionale;
- mişcări uniforme; - mişcări bidimensionale;
ale apei în pământ  sau
 - mişcări neuniforme; - mişcări unidimensionale.
după condiţiile de contur:
 - mişcări laminare;
 - mişcări cu suprafaţă liberă.
după criteriul fizic:
 - mişcări sub presiune;
 - mişcări turbulente. Geotehnică - note de curs
 Ecuaţia de continuitate
V1 (intrare) = Vşire)
2 (ie
 ∂v dx   ∂v y dy   ∂v dz 
V1 =  v x + x ⋅ dydzdt +  v y + ⋅ dxdzdt +  v z + z ⋅ dxdydt
 ∂x 2   ∂y 2    ∂z 2 

 ∂v dx   ∂v y dy   ∂v dz 
V2 =  v x − x ⋅  dzdydt +  v y − ⋅  dxdzdt +  v z − z ⋅  dxdydt
 ∂x 2   ∂y 2   ∂z 2 
∂v x ∂v y ∂v z
+ + =0
∂x ∂y ∂z
v2 u G⋅h  Legea lui Bernoulli
+ z+ = H =z+
u
2g
 γw  G γw
 lucrul mecanic
energia cinetica energia
a particulei specific
potentiala
  

igr . = − gradH sau igr . = −∇H  Gradientul hidraulic – vector ataşat
punctului M
  ∂H  ∂H  ∂H  
sau igr . =
− ⋅i + ⋅ j+ ⋅k 
 ∂x ∂y ∂z 
∂H ∂H ∂H
igr . x =
− ; igr . y =
− ; igr . z =
−
∂x ∂y ∂z
   
r = dx ⋅ i + dy ⋅ j + dz ⋅ k
   
igr . ⋅ r =igr . ⋅ r ⋅ cos(0) =−dH

igr . = − dH / dl
gradientul hidraulic reprezintă pierderea de sarcină raportată la lungime

Legea lui
Darcy
În anul 1854, în curtea spitalului din Dijon, Darcy a studiat curgerea sub presiune a apei într-o
canalizare verticală de 35 cm diametru şi 2,50 m înălţime, umplută cu nisip.
Prin măsurarea pierderilor de sarcină (dH) la cele două capete ale conductei şi a debitului de
filtraţie (dq), corespunzător regimului permanent de curgere, Darcy a ajuns la următorul
rezultat, formulat în anul 1865: “debitul pe unitatea de suprafaţă este proporţional cu
pierderea de sarcină şi invers proporţional cu înălţimea conductei”
v x   k x k xy k xz  igr . x 
       
v= k ⋅ igr . =v y   k yx k y k yz  ⋅ i gr . y 
     
 v z   k zx k zy k z  igr . z 
Curgere paralele cu suprafaţa de stratificaţie – curgere perpendiculară pe suprafaţa de stratificaţie
z1 + z2 + z3
n
∑k ⋅z i i kv =
z1 z2 z3
kh = 1
n + +
∑z 1
i
k1 k2 k3
Observaţiile curente arată că, pentru stratificaţiile reale, raportul dintre coeficientul de
permeabilitate pe direcţia orizontală şi respectiv verticală, este de ordinul a 10- 20
Factorii de care depinde coeficientul de permeabilitate
a) roci moi sau pământuri
Descrier
Tipul ea
k [cm/s] calitativă
pământului
Pietriş curat 1 mare

Nisip mare 1-10-2 medie
curat
10-2- medie
Nisip mediu -3
5·10
5·10-2- medie la
Nisip fin
 compoziţia granulometrică a pământului; 10-3 mică
 forma granulelor şi mărimea lor; 2·10-3- mică
b) roci tari sau stâncoase Nisip prăfos
10-4
 compoziţia petrografică;
Tipul de rocă k [m/s] Nisip fin 6·10-3- slabă
 structura şi textura pământurilor; 10-4
Calcite (0,01-1)·10- (Un=2-5)
 starea fizică a pământului; 7* Nisip de 0,1-0,3 mare
 gradul lui de saturaţie. Gresii (0,1-1)·10-9* dune
Granite intacte (0,1-1)·10-9* 10-3-10-4 medie
c) valori orientative după STAS 1913/6-76 Loess
Granite
Tipul pământului kt [cm/s] (0,1-1)·10-5*
degradate 5·10-4-1- mică
Pietriş, bolovăniş 10-10-1 Praf -5
Nisip, nisip cu pietriş
Granite (în situ) (0,1-1)·10-4*
10-1-10-3
Şisturi fisurate (1-3)·10-4 Argilă < 10-6 mică
Nisip fin; prăfos; praf argilos, loess 10-3-10-7
Argilă nisipoasă, prăfoasă, praf argilos 10-5-10-8 Geotehnică - note de curs
Argilă, argilă grasă 10-7-10-13 Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu
Domeniul de valabilitate a
Legii lui Darcy
Determinarea gradientului iniţial

Presiunea de
consolidare a probei Umiditatea Valori
(daN/cm2) finală a
probei
(%) Coeficientul de Gradientul
de la la
permeabilitate k1 (cm/s) hidraulic iniţial
0 2 32,5 1,05 ∙ 10-8 15 i0

2 3 31,0 0,85 ∙ 10-8 20
2 5 27,7 0,65 ∙ 10-8 27
5 6 27,0 0,40 ∙ 10-8 31
În lucrările curente este necesar, de regulă, indicarea coeficientului de permeabilitate pentru un gradient hidraulic dat şi prin
urmare este bine ca odată cu furnizarea, de către laborator, a valorilor coeficienţilor de permeabilitate să se indice şi
gradienţii hidraulici la care s-au făcut determinările.
Ecuaţia lui Laplace. Spectrul hidrodinamic
 ecuaţia mişcării apei subterane este descrisă de ecuaţia lui Laplace care se obţine prin
asocierea ecuaţiei de continuitate (V1=V2 ) cu legea lui Darcy.
∂v y v x   k 0 0  igr . x 
∂v x ∂v z      
+ + =0 [ k ] ⋅ {igr .}
{v} = ⇒ v y  =  0 k 0  ⋅ igr . y 
∂x ∂y ∂z   0 0 k   
 v z    igr . z 
∂2H ∂2H ∂2H
+ 2 + 2 =0
∂x 2 ∂y ∂y
∂2H ∂2H
+ 2 =0 sau ∆H = 0
∂x 2 ∂y
Condiţii de contur pentru două tipuri de lucrări

 introducând noţiunea de potenţial al
vitezelor definit prin funcţia
Φ(x, z ) =+k·H(x, z), ale cărei derivate parţiale de
ordinul doi sunt
∂ 2Φ ∂2H ∂ 2Φ ∂2H
= k ⋅ = k ⋅
∂x 2 ∂x 2 ∂z 2 ∂z 2
∂Η ∂Φ 
v x = −k ⋅ =−

∂x ∂x 

∂Η ∂Φ 
v y = −k ⋅ =−
∂z ∂z 
Φ (x, z ) = + k ⋅ H (x, z ) + F1 (z )
Φ (x, z ) = + k ⋅ H ( x, z ) + F2 (x )
şi cum x, z sunt variabile independente ⇒F1(z)= F2(x).
Funcţia Φ( x, z ) reprezintă variaţia sarcinii hidraulice în teren iar ecuaţia (x, z)= constant, descrie un
set de curbe în lungul cărora potenţialul este constant şi prin urmare curbele se numesc
echipotenţiale. Instalând tuburi piezometrice în lungul unei linii echipotenţiale apa se va ridica la
aceeaşi înălţime, la acelaşi nivel piezometric. Particulele de apă se deplasează perpendicular pe liniile
echipotenţiale.
Introducând o nouă funcţie, funcţia de curent Ψ(x, z) definită astfel încât relaţia dintre Ψ(x, z) şi
componentele vitezei în direcţiile x şi z să fie: ∂Ψ
= vx −
∂Ψ
= vz
∂z ∂x
Ca urmare funcţia Ψ (x, z ) verifică ecuaţia lui Laplace şi deci cele două funcţii sunt armonice (∆Φ = ∆Ψ = 0)

Spectrul hidrodinamic sub un baraj
Ca urmare, familiile de curbe  Ψ ( x, z ) =const. reprezentând direcţia mişcării particulelor de apă, respectiv liniile
de curent şi [Φ(x, z ) = const.] reprezentând echipotenţialele, sunt ortogonale în orice punct al domeniului de infiltraţie
omogen şi izotrop. Într-un sistem de coordonate locale P(x1 , z1, )unde vectorul viteză este dirijat după axa P x1 scriind
prima relaţie Cauchy - Riemann se obţine expresia măsurii vectorului din punctul P
 Cazul pământurilor
anizotrope

Determinarea experimentală a coeficientului de permeabilitate
 a) Determinarea permeabilităţii în laborator
 Determinarea permeabilităţii în laborator se face conform metodologiilor prezentate în STAS 1913/6-76,
STAS 1913/8-82, prin: V ⋅L
kT =
• Metoda permeametrului cu gradient constant cu sau fără sucţiune; T ⋅ A⋅ h
L  h1 
• Metoda permeametrului cu gradient variabil;
k t = 2 ,3 ⋅ ⋅ log  
T  h2 
• Încercarea de compresiune-consolidare, în edometru (STAS 8942/1-89) cv ⋅ av ⋅ γ w
=k ⋅100
(1 + e )
b) Determinarea permeabilităţii prin încercări in
situ
Determinarea coeficientului de permeabilitate in
situ se face prin:
• măsurarea vitezei de curgere cu ajutorul
trasorilor;
• turnări experimentale de apă (Bolîrev –
Nestaroy);
• metoda sferelor de infiltraţie;
• metoda Lafrane;
• metoda permeametrului (cu vacuum sau Brillant);
• turnări şi pompări în foraje.
Turnările şi pompările experimentale de apă în
foraje sau puţuri furnizează cele mai veridice date ale
parametrilor hidrogeologici ai unui strat acvifer.

x2 R
ln ln
q x1 q r
k= ⋅ =k ⋅
2 ⋅ π ⋅ h0 z 2 − z1 2 ⋅π ⋅ h H − h
nj.nrcs.usda.gov
http://www.civilengineergroup.com

Cursul nr. 7
Bibliografie:
Acţiunea hidrodinamică a apei
Forţa hidrodinamică a apei asupra scheletului Forţa hidrodinamică specifică a apei asupra
scheletului unităţii de volum a pământului
  ∂u    ∂u   
Fw = − ⋅ dx ⋅ dz  ⋅ i +  − ⋅ dx ⋅ dz  ⋅ k  F  ∂u  ∂u 
 ∂x   ∂z  fw = w ⇒ fw =− ⋅ i − ⋅k
  dx ⋅ dz ⋅1 ∂x ∂z
unde i şi k sunt versorii axelor sistemului de referinţă   ∂Η  ∂Η   
⇒ fw +  − ⋅i − ⋅ k  ⋅γ w + γ w ⋅ k f w = γ w ⋅ i gr + γ w ⋅ k
 ∂x ∂z 
H fiind sarcina hidraulică sau cota piezometrică a punctului M
acţiunea hidrodinamică a apei
asupra unui volum unitar de
pământ se exprimă cantitativ prin
existenţa unei forţe f w , care poate
fi descompusă într-o forţă de
antrenare hidrodinamică (  ),
j
(forţa curentului de apă asupra
unităţii de volum de pământ),
după direcţia gradientului
hidraulic (tangentă la linia de
 
curent) de intensitate = j igr ⋅ γ w

şi forţa arhimedică ( γ w ⋅ k ), dirijată vertical în sensul versorului k al axei 0z, de intensitate γ w

Introducând şi greutatea proprie a elementului de volum unitar −γ sr ⋅ k , atunci asupra pământului se pot considera:
 
1. Sistemul de forţe dat de forţa de antrenare hidrodinamică specifică= j γ w ⋅ igr şi greutatea volumului de pământ
considerat calculată cu greutatea volumică în stare submersată, γ ′ = γ sr − γ w .
2. Sistemul de forţe dat de presiunile hidrodinamice aplicate pe conturul volumului considerat (forţe de
suprafaţă) şi de greutatea volumului de pământ, calculată cu greutatea volumică în stare saturată (γ sr )
Considerarea unuia dintre ele două sisteme este dictată de condiţiile concrete ale problemei studiate.
• Curgere uniformă, paralelă cu suprafaţa terenului (gradientul hidraulic îşi păstrează mărimea şi direcţia în toate
punctele), fiind convenabilă folosirea sistemului 1.
• Gradientul hidraulic variază şi se recomandă folosirea sistemului 2.

Antrenarea hidrodinamică
 Prin antrenare hidrodinamică, sau sufozie mecanică, se înţelege procesul de dezagregare a structurii
pământului în particule componente, antrenarea şi deplasarea acestora sub acţiunea unui curent de
infiltraţie, respectiv a unei forţe hidrodinamice (STAS 1913/16-75 şi STAS 3950-81).
 Cazul pământului supus unui curent de infiltraţie în direcţie verticală – element de volum – potenţial raport de forţe:
     
f w < −γ sat ⋅ k fw =−γ sat ⋅ k f w > −γ sat ⋅ k
Echilibru limită
 Lichefierea nisipului – nisipuri fine, uniforme, saturate cu apă în care ia naştere un curent de
infiltraţie → forţe hidrodinamice → trecerea în starea de plutire
 necesitatea de a stabili un criteriu de instalare a fenomenului pentru a fi evitat în
timpul execuţiei şi/sau în perioada de serviciu a construcţiei
 din condiţia de echilibru limită:
γ sat − γ w γ′
γ w ⋅ igr + γ w= γ sr ⇒ igr= ⇒ igr =
γw γw
 gradient hidraulic vertical critic:
i=
γ′
⇒ igr .cr =
(1 − n ) ⋅ (γ s − γ w )
gr .cr
γw γw
 relaţii de aproximare a gradientului hidraulic critic: igr .cr =γ ′ + 0,5 ⋅ n

=U n d 60 / d10 ≤ igr.cr = 0,50 ÷ 1,00
U n = 10 ÷ 20 igr.cr = 0,30 ÷ 0,50
Un> 20 igr.cr = 0,25÷ 0,30
 Un caz aparte – nisipuri curgătoare, “chişai” (în construcţii), “borchiş” (în lucrări
subterane) - acestea sunt nisipuri fine (particule mai mici de 0,50 – 0,75 μm; N SPT <5),
afânate, saturate, care la cele mai mici valori ale gradientului hidraulic (în cazul săpăturilor
pentru fundaţii; construcţii subterane; evacuarea apei prin pompare din puţuri, incinte; săparea
în taluz oricât de mică ar fi înclinarea) sunt antrenate hidraulic, adică curg, asemeni unui fluid
vâscos.

Efectul apei prin curenţi de
infiltraţie descendenţi/ascendenţi
asupra tensiunii verticale – tensiuni
totale/tensiuni efective
FV
σγ z = = (γ ′ ⋅ h + γ w ⋅ ∆h) + γ w ⋅ (h + hw − ∆h) = σ γ′ z + u
1 ⋅1
∆h
σ γ′ z = γ ′ ⋅ h + γ w ⋅ ∆h = γ ′ ⋅ h + γ w ⋅ ⋅ h = γ ′ ⋅ h + γ w ⋅ h ⋅ igr
h
u= γ w ⋅ (h + hw − ∆h=
) γ w ⋅ h ⋅ (1 − igr + hw / h)
Tensiunea totală rămâne aceeaşi dar se

schimbă raportul între tensiunea
efectivă şi presiunea apei din
pori/neutrală
FV
σ γ= = (γ ′ ⋅ h − γ w ⋅ ∆h) + γ w ⋅ (h + hw + ∆h=
) σ γ′ z + u
1 ⋅1
z
∆h
σ γ′ z = γ ′ ⋅ h − γ w ⋅ ∆h = γ ′ ⋅ h − γ w ⋅ ⋅ h = γ ′ ⋅ h − γ w ⋅ h ⋅ igr
h
u= γ w ⋅ (h + hw + ∆h=
) γ w ⋅ h ⋅ (1 + igr + hw / h)
→ consecinţe: tasare suplimentară /

antrenare hidrodinamică
 În practică, fenomenele de antrenare hidrodinamică se întâlnesc în cazul săpăturilor deschise
efectuate sub nivelul apelor subterane (a) şi în cazul terasamentelor, digurilor şi barajelor, când prin
antrenarea particulelor fine din corpul acestora, realizate din materiale locale sau din terenul de
fundare al barajelor de rezistenţă (b) se declanşează un proces de eroziune internă (sufozie), ce se
accelerează treptat până la distrugerea lucrării.
 Cum se pot evita/preveni aceste cedări hidraulice:

 Se definesc şi se calculează gradienţi hidraulici critici pe direcţie orizontală
 Se alcătuiesc trasee de circulaţie a apei cu lungimi suficient dei mari pentru a menţine gradienţii
igr .ef .med ≤ ⇒ igr .ef .med ≤ (igr .admisibil ) med
gr .cr .med
efectivi sub valorile gradientului critic
Fs
 Se introduc pe traseul apei zone cu rol de filtre inverse cu rolul de a reduce
sarcina hidraulică şi a reduce astfel gradienţii efectivi

Dimensionarea filtrelor inverse
 Realizarea practică a filtrelor inverse → mai multe straturi granulare suprapuse, cu
permeabilitatea crescătoare în sensul de curgere.
 În mod obişnuit filtrele inverse se realizează din nisipuri, pietrişuri, zguri granulate sortate de
furnal şi termocentrală, din materiale organice (tulpini de in, paie, etc.) şi mai recent din
materiale sintetice neţesute (Terasin, Netesin, Netezon, Terazon, etc.) care înfăşoară tuburile de
drenaj sau le acoperă ca o plapumă.

Alegerea materialului granular pe baza căruia se constituie filtrul se face funcţie de granulometria
şi respectiv de permeabilitatea materialului protejat.
Astfel, ideea protecţiei unui pământ cu un coeficient de permeabilitate ( k ) prin alt strat de
P
pământ granular cu coeficientul de permeabilitate (k F ) pleacă de la condiţia de a asigura protecţia împotriva
fenomenului de antrenare hidrodinamică precum şi de la egalitatea vitezelor apei de infiltraţie prin pământ
şi mediul granular v p = v F
igr .cr igr . P 
• igr .ef ≤ ⇒ igr . F ≤ 
Fs Fs

⇒
kP
⋅ igr . P ≤
igr . P
⇒ k F ≥ Fs ⋅ k P
kP kF Fs
• v F =v p ⇒ k F ⋅ igr . F =k P ⋅ igr . P ⇒ igr . F = ⋅ igr . P 
kF 
rezultă că pentru a nu mai avea loc antrenarea hidrodinamică este necesară protecţia pământului cu un strat filtrant cu
Fs 2,5 − 3 ) ori mai mare decât a pământului protejat.
permeabilitatea ( k F ) de ( =
→ un bun filtru invers trebuie să îndeplinească simultan două criterii:

• criteriul de permeabilitate (să fie mai permeabil de Fs ori decât pământul pe care-l
protejează) ;
• criteriul de filtrare (dimensiunile particulelor să fie astfel încât, porii rezultaţi să nu
permită antrenarea particulelor materialului protejat şi a se evita, astfel, colmatarea
acestuia).
D15F≤ 4 D85P - criteriul de filtrare; sau cumulate:
D15 F D F
≤ 5 ≤ 15
D15F ≥ 4 D15P - criteriul de permeabilitate; D85 P D15 P

Dimensionarea unui filtru invers (după U.S. Corps of Engineers)
D15 F D F
≤ 5 ≤ 15
D85 P D15 P

• orice material granular care are o curbă granulometrică, aproximativ cu
aceeaşi formă ca pământul protejat şi care se încadrează în limitele
; a ≤şiD15 F ≤ b D85 F ≥ constitui
poate c un
D ≤ d ′material pentru filtru;
50 Fbun
• limitarea dimensiunilor particulelor mari din stratul filtrant este impusă de

dimensiunea golurilor în cazul folosirii tuburilor perforate; în acest caz D85 a
materialului din filtru trebuie să fie mai mare decât dublul dimensiunii
golului.
• când filtrul este multistrat (grosimea minimă a unui strat filtrant vertical ≅
5∙D100 ≥ 10 cm), determinarea granulometriei unui strat ulterior ca poziţie
în filtru, se determină prin acelaşi procedeu, considerând stratul filtrant
anterior ca material de protejat;
• pentru straturile orizontale grosimea minimă, din motive constructive, a
unui strat filtrant este de 15 – 25 cm, pentru nisip şi 30 cm pentru pietriş.
• Lăţimea fantelor ( ) sau diametrul găurilor circulare ( ) ale tubului de
drenaj (punctul c din figura anterioară) trebuiesc astfel alese încât să nu
permită antrenarea particulelor
lf materialului granular din filtru,
dg
l f ≤ 0,50 ⋅ D85 F d g ≤ D85 F

preferându-se lăţimi / diametre mai mici şi perforaţii mai multe.
• Lăţimea minimă a filtrului invers este dictată de posibilităţi tehnologice ca fiind de cca. 30- 50 cm, iar lăţimea minimă a
unei tranşee drenante este egală cu diametrul tubului de drenaj, plus 15-20 de centimetri. Filtrele inverse se realizează de
regulă din 3 – 4 straturi, separate sau nu de cofraje în timpul execuţiei.
Nr. Autorul şi anul Criteriul de
Adâncimea drenului Lăţimea drenului la Criteriul de filtrare
crt. formulării criteriului permeabilitate
h (m) execuţia manuală (m)
≤ 1,00 (excepţional) 0,60 1. Terzaghi (1921) D15F ≤ 4 D85P D15F ≥ 4 D15P
1,00 ... 1,50 0,60 ... 1,00 D15F ≤ 6 D85P
2. Bertram (1939) -
1,50 ... 2,00 1,00 ... 1,20 D15F≤ 9 D15P
Newton şi Hurley D15F ≤ 15 D50P
2,00 ... 4,00 ≥ 1,20 3. -
(1940 D15F≤ 32 D15P
4,00 ... 6,00 ≥ 1,40
> 6,00 (excepţional) ≥ 1,80 United States Water
4. Ways Experimental D15F ≤ 5 D85P -
Station (1941)
Lăţimea unui dren impusă de necesităţile
tehnologice ale unei execuţii manuale 1. Filtru omogen
5 D50P≤ D50F≤ 10 D50P Combinat cu
U.S. Bureau of
5. 1. Filtru neomogen criteriul de
Reclamation (1974)
12 D50P≤ D50F≤ 58 D50P filtrare
12 D15P≤ D15F≤ 40 D15P
D15F ≤ 5 D85P
U.S.W.E.S. (vezi
6. D15F≤20 D15P D15F≥ 4 D15P
pct.4) (1948)
Criterii de filtrare şi permeabilitate
D50F≤ 25 D50P
Criteriile din 1948 cu
pentru un filtru granular → următoarele completări:
1. Când Un≤1,5
7. U.S.W.E.S. (1953) -
D15F ≤ 6 D85P
2. Când Un≥ 40
D15F≤40 D15P
U.S. Corps of
D15F ≤ 5 D85P
8. Engineering Manual D15F≥ 5 D15P
D50F≤ 25 D50P
Geotehnică - note de curs (1955)
Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu 9. Cedergren (1967) D15F ≤ 5 D85P D15F≥ 5 D15P
Alegerea materialului drenant care constituie umplutura drenului se face în raport de coeficientul de
permeabilitate, respectând principiile de alcătuire al filtrului invers, (tip I), conform sau cu umplutură de tip
II şi protecţie cu filtru din geotextile.
Utilizarea filtrelor din geotextile (Netesin, Terasin, Madritex, Secunet, etc.) pentru execuţia drenurilor
sau saltelelor drenante constituie o soluţie modernă, fiind mai puţin restrictivă în alegerea umpluturii din
corpul drenant (tip II) şi necesitând mai puţină manoperă decât realizarea filtrului clasic (tip I).
Coeficient de Corp
Natura terenului permeabilitate drenant
k (cm/s) tip
A. PĂMÂNTURI OMOGENE
A1 Foarte permeabile > 10-1 I
A2 Permeabile: pietriş curat, pietriş curat cu nisip,
pietriş cu nisip (fără coeziune), nisip curat, nisip curat 10-1...10-4 I
cu pietriş, nisip prăfos cu pietriş (fără coeziune)
A3 Puţin permeabile 10-4...10-7 I
A4 Practic impermeabile: pietriş cu nisip (cu
coeziune), praf, praf cu nisip sau pietriş, praf argilos,
praf argilos cu nisip sau pietriş, argile sau argile > 10-7 II
prăfoase cu materii organice, turbă, turbă argiloasă sau
prăfoasă
B. PĂMÂNTURI STRATIFICATE
corespunzător
Pământ compus din straturi alternante impermeabile
naturii II
sau permeabile
straturilor

http://geotextile.ro/geotextile/en/aplicatii

Mecanica pământurilor

Reducere la absurd/reducere la esenţă?

Mecanica pământurilor – pentru că....
 Determinarea stării de tensiune şi deformaţie din masivul de pământ, sub

acţiunea unor încărcări exterioare, precum şi aprecierea comportamentului
lui prin prisma criteriilor de rezistenţă, rigiditate şi stabilitate, constituie
obiectul mecanicii pământurilor.
 Mecanica pământurilor, asemenea Teoriei elasticităţii, din care preia de fapt
majoritatea ipotezelor şi metodologiilor, analizează starea de tensiuni şi
deformaţii, nu din masivele reale de pământ, ci din nişte corpuri (modele) care
păstrează din corpul real numai trăsăturile şi caracteristicile determinante
asupra proceselor analizate, renunţând la cele secundare.
 În consecinţă, obiectul de studiu al mecanicii pământurilor îl constituie
semispaţiul şi semiplanul.

 Asupra acestor corpuri se fac, în principal, următoarele ipoteze:
 ipoteza mediului continuu;
 ipoteza omogenităţii;
 ipoteza izotropiei.

Ipoteza mediului continuu
 consideră că întregul corp al semispaţiului este ocupat de materie cu o structură continuă, fără fisuri,
crăpături, goluri, etc.
 Această ipoteză constituie baza întregului calcul diferenţial şi integral aplicat

mecanicii pământului, permiţând legarea proprietăţilor solidului de un volum infinitezimal. Dacă
avem în vedere structura pământurilor, prezentată anterior, rezultă clar că el constituie un mediu
discret (alcătuit din particule), trifazic, şi nicidecum un mediu continuu.
 Aplicarea, oarecum forţată, a acestei ipoteze fundamentale a pământurilor este făcută atât
din cauza inexistenţei unei dezvoltări corespunzătoare a mecanicii mediilor discrete cu aplicabilitate
imediată în cazurile practice, cât şi din necesitatea de a prelua direct rezultatele gata finalizate din
mecanica corpurilor continui. Aceasta însă, induce anumite aproximaţii ale fenomenului real şi, drept
urmare, determină un anumit caracter relativist al intensităţii mărimilor fizice calculate în baza acestei
ipoteze.
 Este destul de clar că între cele două medii, presupuse continui, oţel şi pământ, deşi ambele
pot fi considerate discrete, (oţelul are o structură atomică, deci din particule materiale şi respectiv
pământul este alcătuit din particule) există diferenţe apreciabile, care însă nu sunt concretizate în
modelul matematic al mecanicii mediilor continui. După unii autori însă, (mai degrabă din cauza unei
justificări, în locul acceptării actualelor limite ale cunoaşterii în domeniu, în momentul actual) se
consideră că dimensiunile particulelor pământurilor sunt mici în raport cu dimensiunile semispaţiului,
dacă nu în acelaşi raport ca dimensiunile atomului faţă de cele ale corpurilor din oţel, totuşi
apropiate şi, prin urmare, ipoteza ar fi pe deplin acceptabilă (aproximativ pentru acelaşi interval de
erori).
Ipoteza omogenităţii
 admite în general că proprietăţile mecanice ale materialului nu variază de la punct la punct, adică
proprietăţile sale sunt aceleaşi în orice punct al semispaţiului.
 Dacă privim însă un masiv de pământ rezultă destul de clar că prezenţa stratificaţiei,
precum şi marea ei varietate conferită de condiţiile geologice de geneză, fac ca această ipoteză,
aplicabilă în egală măsură atât la masivul (a), relativ omogen, cât şi masivelor (b), (c) şi (d) să fie
făcută „responsabilă” de către mulţi cercetători de neconcordanţele constatate între
rezultatele teoretice şi cele determinate prin măsurători pe construcţii reale.

Ipoteza izotropiei
 consideră că într-un punct al semispaţiului, proprietăţile mecanice ale

materialului nu variază în raport cu diferitele direcţii din punctul considerat. Şi
această ipoteză constituie o simplificare, deoarece în majoritatea cazurilor
se constată o diferenţă în proprietăţile pământurilor pe direcţia verticală faţă
de direcţia orizontală, diferenţe conferite atât de structura discretă a
pământului din stratificaţie, cât şi din autocomprimarea (consolidarea) pe
direcţie verticală din greutate proprie.
 Este evident că masivele de pământ prezintă diferite grade de

anizotropie a căror caracterizare prin parametri cantitativi, în momentul de
faţă, este dificil de făcut.

Studiul compresibilităţii pământurilor
 În mecanica pământurilor, proprietatea acestora de a se
deforma este definită prin noţiunea de compresibilitate.
 Studiul acesteia permite stabilirea ecuaţiilor fizice ale
pământurilor, a indicilor proprietăţilor mecanice şi prin aceasta,
determinarea stărilor de tensiune şi respectiv tasarea la un
moment dat sau finală (deplasarea pe verticală) a
construcţiilor.
 Abordarea studiului compresibilităţii se face, în
general, în mod principial, prin aceleaşi procedee ca analiza
deformabilităţii oţelului moale în Rezistenţa materialelor.
Astfel se induce într-o epruvetă din pământ o stare de
tensiune omogenă (ce variază cu un singur parametru) şi
apoi se înregistrează deformaţiile corespunzătoare acesteia.
 Diferenţele, faţă de celelalte tipuri de materiale de
construcţie, care vor fi tratate în detaliu ulterior, provin atât
din natura / cauza diferită a procesului de deformare precum
şi din diferenţele tehnologice de realizare a încercărilor.
Acestea se pot realiza fie în laboratoare, asupra unor probe
recoltate din amplasamentul viitoarelor construcţii, fie
direct pe amplasament (in situ).

Aspecte calitative şi specifice ale
compresibilităţii pământurilor
• deformarea pământurilor este cauzată de
reducerea porozităţii, datorată reducerii
volumului de gaz şi respectiv de apă,
volumul scheletului solid rămânând
constant
• micşorarea volumului sub acţiunea
presiunii p prin reducerea porozităţii este
cauzată de:
• deplasări reciproce ale particulelor, ca
urmare a depăşirii forţelor de legătură de
la contactele intergranulare;
• eliminarea apei şi gazelor din pori prin
gradienţii de presiune induşi în masa
fluidelor, prin variaţia relativă a volumului
aparent al solidului;
• micşorarea grosimii peliculelor de apă
adsorbită;
• deformarea particulelor solide;
• rupturi ale particulelor solide prin
încovoiere, strivire sau forfecarea unor
particule.
•Cazul pământurilor nisipoase/
grăunţoase
•Cazul pământurilor argiloase


Cursul nr. 8
Bibliografie:
Istoricul încărcărilor pe pământul studiat
 Pentru aceeaşi presiune p0 →

pământul se poate găsi în diferite stări
de îndesare → tasări diferite;
 pământurile sunt materiale
„ereditare”, adică acelaşi pământ la
aceeaşi sarcină exterioară se poate
găsi în cele mai variate stări de
îndesare, în funcţie de numărul de
cicluri încărcare-descărcare care au
avut loc în decursul existenţei lui şi
care-şi lasă „amprenta” în structura şi
comportamentul sub sarcini al
pământului respectiv.
• Presiunea efectivă maximă (p1 = σ′p) pe care o probă de pământ a suportat-o în

decursul existenţei sale (la adâncimea considerată) se defineşte ca presiune de
preconsolidare (STAS 8941/1-89).
Presiunea de
preconsolidare σ’p
 Raportul dintre presiunea de
preconsolidare ( σ ′p ) şi
presiunea efectivă de
consolidare (σ γ′ z ), (sarcina
geologică din momentul
recoltării probei sau altă
presiune la care a fost
consolidat), este definit ca
raportul de supra-consolidare (
) RSC ≡ OCR
-pământ subconsolidat RSC < 1;

σ m′ <0
-pământ normal consolidat RSC = 1; σ m′ =0
-pământ uşor supraconsolidat 1 < RSC ≤ 2; 0<σ m′ ≤ 100kPa
-pământ moderat supraconsolidat 2 < RSC ≤ 4; 100<σ m′ ≤ 400kPa
-pământ puternic supraconsolidat RSC > 4. σ m′ >400kPa
′ σ ′p − σ c′
σ=
m limită de supraconsolidare

Constatări şi observaţii asupra compresibilităţii pământurilor
 compresibilitatea pământurilor, este determinată de micşorarea porozităţii acestora din

diverse cauze şi în foarte mică măsură de deformabilitatea materialului din
particulele componente, şi drept urmare studiul compresiune – tasare al pământurilor
poate fi transpus, pentru a ţine seama de natura deformaţiilor, în studiul compresiune
– porozitate;
 forma şi dimensiunile particulelor, rugozitatea suprafeţei lor, precum şi aranjarea relativă

determină compresibilitatea pământurilor cu structură rigidă, (nisipuri, etc.), iar
natura mineralogică a particulelor şi intensitatea fenomenelor de interfaţă determină
compresibilitatea pământurilor cu structură “elastică” (argile, etc.), împreună cu
istoria încărcărilor anterioare;
 definirea unor indici ai proprietăţilor mecanice similari celor din Rezistenţa

materialelor şi Teoria elasticităţii poate caracteriza, între anumite limite de tensiuni,
deformabilitatea unei structuri a pământurilor şi nu a pământului însuşi,
deoarece o structură grăunţoasă a aceluiaşi nisip, deci cu aceleaşi particule, dar
aranjate altfel (altă textură) poate prezenta deformabilităţi diferite şi în funcţie de
gradul ei de îndesare.
 la pământurile cu structură rigidă (nisipuri) se înregistrează deformaţii
relativ mici şi în timp scurt sub sarcini statice care însă pot avea valori
importante sub acţiuni dinamice (şocuri, vibraţii), în cazul structurilor
afânate, prin rearanjarea particulelor;
 pământurile cu structură “elastică” (argile) prezintă o compresibilitate

variabilă în funcţie de mărimea porozităţii iniţiale, umiditatea lor şi
istoricul încărcării (RSC). Tasările se desfăşoară în timp îndelungat, în
funcţie de raportul dintre apa adsorbită şi apa liberă şi posibilităţile
de drenare de pe conturul stratului comprimat.

Studiul compresibilităţii pământurilor prin
încercări de laborator
 în edometru - încercarea constă în supunerea unei epruvete (probe) de pământ (fig.4.12.b), obţinută prin
ştanţare dintr-o probă netulburată (monolit sau ştuţ) unei tensiuni verticale (σ1 = N/A), variabilă în trepte
(0,01; 0,02; 0,05; 0,10; 0,20; 0,30; 0,50 şi 1,00 MPa), urmărirea tasărilor sub fiecare treaptă de încărcare şi
înregistrarea evoluţiei lor în timp.
 măsurarea tasărilor, sub fiecare treaptă de încărcare constantă, pe epruvetele cilindrice (φ = 7,00 cm; h =
2,00 cm) cu deformaţii laterale împiedicate şi cu drenare a apei din pori pe feţele inferioare şi superioare, se
face după un minut; 30 min.; 1 h; 2 h; şi apoi din oră în oră până la stabilizarea tasării (trei citiri succesive la
interval de o oră să nu difere cu mai mult de 0,01 mm).

Rezultatele încercării
 se reprezintă grafic într-o diagramă având în
abscisă tensiunea verticală la scară normală (a)
sau logaritmică (b) şi în ordonată deformaţia
(tasarea) specifică (ε%=100·∆h/h), exprimată în
procente.
 se constată că:
• relaţia presiune – tasare specifică nu este
liniară şi deci într-o abordare strict riguroasă
descrisă printr-o funcţională de gradul întâi,
σ Hooke;
,de tipul legii lui ′ = f (ε )
• prin descărcare, pentru orice treaptă de
încărcare, proba nu mai revine la
dimensiunile iniţiale, ea prezentând o
importantă deformaţie remanentă, deci un
comportament neelastic;
• pentru aceeaşi treaptă de încărcare,
deformaţiile se produc în timp până la
stabilizarea lor.

Legea îndesării
∆h e − ei ∆hi ∆e
ε v = i =o ⇒ =
h0 1 + eo h0 1 + e0
 ∆h 
ei = e0 −  i  ⋅ (1 + e0 )
 h0  pi
∆V V −V Ah0 − Ahi A ( h0 − hi ) ∆hi ∆V Vs (1 + e0 ) − Vs (1 + ei )

εv =
ε1 ==⇒
0 i
= = εv
= =
V V0 Ah0 Ah0 h0 V Vs (1 + e0 )
 curba de compresiune–tasare se poate retrasa sub forma curbei de compresiune–porozitate

reprezentată în coordonate normale respectiv semilogaritmice, prezentând o ramură primară
de compresiune (îndesare) şi o ramură de decomprimare (umflare)

coeficient de compresibilitate, av
∆e e −e e1 − e2
av =
− ⇒ av =
− 1 2 =
∆p p1 − p2 p2 − p1
Formularea legii îndesării este: la variaţii mici ale

presiunilor de îndesare, variaţia indicelui porilor
este direct proporţională cu variaţia presiunii ( ∆p )
indice de compresibilitate, Cc
∆e
−tg α
Cc = ⇒ Cc =
−
∆ ( log p )

• În cazul în care se consideră intervalul de
presiune similar intervalului definit la coeficientul
de compresibilitate p1 = σ′p (presiunea iniţială =
presiunea de preconsolidare) şi presiunea finală
p2=σ′p+∆σ (∆σ – definită ca reprezentând
presiunea activă care determină variaţia de
porozitate, din efectul construirii), expresia
indicelui de compresibilitate devine:
eo − ei eo − ei
=Cc = ⇒ Cc
 σ ′p + ∆σ   ∆σ i 
log   log 1 +
 σ ′p  σ ′p 
   
Cc ≈ 1, 3 ⋅ Cc′
C'c este indicele de compresiune stabilit pe probe de pământ malaxate / remaniate, ce se prezintă
sub forma unei paste omogene, asemănătoare celei de la determinarea limitei de curgere (wL).
Cc ≈ 1,3 · 0,007⋅ (wL - 10) = 0,009⋅ (wL - 10)

relaţii empirice pentru estimarea indicelui de
compresiune şi respectiv de recompresiune
• Cc = 0,40 ⋅ (e0 − 0,25) (Azzouz et all., 1976)
• Cc = 0,01 ⋅ ( w − 5) (Azzouz et all., 1976)

• Cc = 0,37 ⋅ (e0 + 0,003 ⋅ wL − 0,34) (Azzouz et all., 1976)
• Cc = 0,00234 ⋅ wL ⋅ γ s (Nagaraj and Murty, 1986)
• Cr = 0,15 ⋅ (e0 + 0,007) (Azzouz et all., 1976)
• Cr = 0,003 ⋅ ( w + 7) (Azzouz et all., 1976)
• Cr = 0,126 ⋅ (e0 + 0,003 ⋅ wL − 0,06) (Azzouz et all., 1976)
• Cr = 0,000463 ⋅ wL ⋅ γ s (Nagaraj and Murty, 1986)
 În raport de valorile indicilor de compresibilitate (normal consolidate)/umflare

(supraconsolidate) reduse =
Cε c Cc /(1 + e0 ) =
Cε r Cr /(1 + e0 )
• cu compresibilitate foarte mare 0 < C sau Cε r≤ 0,05;

εc
• cu compresibilitate mare 0,05 < Cε c sau Cε r ≤ 0,10;
• cu compresibilitate medie 0,10 < Cε c sau Cε r ≤ 0,20;
• cu compresibilitate redusă 0,20 < Cε c sau Cε r ≤ 0,35;
• practic incompresibile Cε c sau Cε r > 0,35;

Modul de deformaţie edometric, Mi
∆σ i ∆σ i
M = tg α i ⇒ M= ⇒ M=
∆ (ε i )  ∆h 
∆ i 
p2 − p1  h 
M =
p1 − p2  ∆h2   ∆h 
  − 1 
 h p  h p
2 1
• De obicei, pentru caracterizarea pământurilor după

compresibilitate. se calculează modulul de deformaţie
edometric pentru intervalul de presiune iniţială p1 =
2 daN/cm2 şi finală p2 = 3 daN/cm2.
M2-3 av2−3 εp
Clasificarea pământurilor Tipuri de pământuri
2
kPa [kN/m2] [1/kPa] [%]

Practic incompresibile > 50000 < 0,00003 - Nisipuri îndesate, argile tari
Cu compresibilitate redusă Nisipuri cu îndesare medie
20000 ÷ 50000 0,00003 ÷ 0,0001 <2
Cu compresibilitate medie Nisipuri afânate, argile plastic vârtoase
10000 ÷ 20000 0,0001 ÷ 0,0002 2÷4
Cu compresibilitate mare Argile plastic consistente
5000 ÷ 10000 0,0002 ÷ 0,0004 4÷6
Cu compresibilitate foarte mare < 5000 > 0,0004 >6 Argile plastic moi

Determinarea presiunii de preconsolidare
Etapele construcţiei grafice după Casagrande
sunt:
 construcţia curbei compresiune –

porozitate;
 determinarea punctului de pe curbă (B) în
care curbura este maximă respectiv raza
de curbură este minimă;
 trasarea în punctul B al curbei, a
orizontalei (h) şi a tangentei la curbă (t);
 trasarea bisectoarei (b) a unghiului β
 prelungirea ultimei porţiuni rectilinii, a
curbei de compresiune – porozitate, DC
care intersectează bisectoarea în punctul
(4);
 coborârea din punctul (4) a verticalei (45)
ce permite determinarea presiunii de
preconsolidare (σ′p = 1,45 daN/cm2).

Corecţia curbelor de compresiune - porozitate
Etapele construcţiei grafice pentru un pământ
normal consolidat sunt:
 determinarea presiunii de preconsolidare
σ′p prin metoda Casagrande, prezentată
anterior;
 compararea σ′p cu sarcina geologică σγz
pentru a vedea dacă proba este normal
consolidată (σ′p = σγz);
 trasarea orizontalei corespunzătoare
porozităţii in situ (ea), sau aproximată prin
calcul invers , până întâlneşte verticala
corespunzătoare sarcinii geologice
(σγz=σ′p) în punctul a;
 găsirea punctului d de pe curba C-P din
laborator, care corespunde porozităţii
0,42·ea;
 unirea punctelor b, a, d şi găsirea “curbei”
de compresiune – porozitate corectată, în
reprezentare semilogaritmică;
 calculul indicelui de compresiune ca pantă
a dreptei ad;
Cc = −tgα
( ∆h ) fin.
w fin. % ⋅ γ s e fin. +
h0
prin procedură de calcul invers se poate calcula indicele porilor iniţial
e fin. = e0 =
100 ⋅ γ w ( ∆h ) fin.
1−
Geotehnică - note de curs h0
alte încercări de laborator
 Încercarea de compresiune  Încercarea de compresiune triaxială –
monoaxială – cu deformare liberă a cu deformare parţial împiedecată a
probei probei

Studiul compresibilităţii pământurilor prin
încercări in situ
 încercarea cu placa (STAS 8942/3-90);
 încercarea presiometrică;
 penetrarea standard (STAS 1242/5-88) şi penetrarea statică

(STAS 1242/6-76);
 metode seismice (STAS 1242/7-76);

Încercarea cu placa (PLT) – coeficientul de pat (k) → modelul
Winkler (p = k y) → proiectarea fundaţiilor continue şi radier

Încercarea presiometrică(PMT)
 modulul presiometric (Ep)

 alţi parametri pentru dimensionarea
fundaţiilor de adâncime (piloţi)

Încercarea dilatometrică (DMT)
 Se pot determina:
 raportul de supraconsolidare (RSC);
 moduli de deformaţie E/M;
 coeficientul presiunii laterale (K0)
cu scopul de a decide asupra caracterizării unui
amplasament în vederea construirii/fundării în
acea locaţie.

Încercarea penetrometrică dinamică (SPT şi DCPT)
a) pământuri necoezive
Nr. de lovituri Densitatea relativă
(N)
Terzaghi - Peck Gibs -
Holtz
>4 Foarte afânat 0-15%
4-10 (9∗) Afânat∗ 15-35%
10-30∗ Îndesare mijlocie∗ 35-65%
30∗-50 Îndesat∗ 65-85%
Peste 50 Foarte îndesat 85-100%
b) pământuri coezive
Consistenţa
N Terzaghi -
STAS 1242/5-88
Peck
Foarte
<2 Curgător
moale
2-4 Plastic curgător Moale

4-8 Plastic moale Medie
8-15 Plastic consistent Rigid
15-30 Vârtos Foarte rigid

>30 Tare Tare

Încercarea penetrometrică
statică (CPT - CPTU)

Starea de tensiune din masivele de pământ
 I. faza liniar – deformabilă (legea lui Hooke este aplicabilă şi pământurilor, atât coezive cât şi
necoezive – calculul tasării fundaţiilor)
 II. faza elasto – plastică (limitată inferior de dezvoltarea zonelor plastice - τ>τf – pe o adâncime
limitată – stabilirea dimensiunilor iniţiale ale tălpii fundaţiilor ce transmit încărcări în grupările
de acţiuni cele mai nefavorabile de tip fundamental)
 III. faza plastică (de rupere sau cedare – verificarea dimensiunilor fundaţiilor la Starea Limită de
Capacitate Portantă, la încărcări în grupările de acţiuni cele mai nefavorabile de tip special)

Starea de tensiune din pământ
 Tensiunea în pământ este considerată o tensiune medie în raport cu

suprafaţa considerată (plinuri şi goluri) şi nu tensiune de la contactele
intergranulare.
 Starea reală de tensiune, prin acceptarea principiului suprapunerii efectelor,

este rezultanta compunerii a două stări de tensiune:
 Starea de tensiune indusă de acţiunile exterioare (construcţii/fundaţii)
 Starea de tensiune preexistentă

Tensiunea de natură gravitaţională - primară
În cazul masivelor omogene Gi = mi ⋅ g
n n n n n
G= ∑G
1
i = g ⋅ ∑ mi = g ⋅ ∑ Vi ⋅ ρ = A ⋅ ∑ hi ⋅ ρ ⋅ g = A ⋅ γ ⋅ ∑ hi
1 1 1 i
 n

σ zM = G / A =  A ⋅ γ ⋅ ∑ hi  / A = γ ⋅ H
 1 
 Aplicând legea lui Hooke la pământuri, definind astfel
legătura între tensiuni şi deformaţii, se determină:
ν
σx =σy = ⋅σ z σ x = K0 ⋅σ z
1 −ν
unde K0=ν/(1-ν) este coeficientul împingerii în
stare de repaus

Cazul terenului stratificat şi subn influenţa apei subterane
σ z = γ 1 ⋅ h1 + γ 2 ⋅ h2 + ... + γ n ⋅ hn ⇒ σ z = ∑ γ i ⋅ hi
1
 Sarcina geologică pentru verticala 0z se calculează deasupra nivelului apei subterane, în stratul permeabil
(P) cu greutatea volumică γ = (1-n)⋅(1+w)⋅γs şi sub nivelul hidrostatic cu γ′ = (1-n) ∙ (γs- γw). La calculul
tensiunii σz (sarcină geologică) în stratul impermeabil (I) se va adăuga şi greutatea coloanei de apă (γw⋅h)
ce reazemă pe acesta

Cazul terenului stratificat şi apei subterane captive
 apare o discontinuitate la interfaţa dintre stratul magazin şi stratul superior puţin permeabil cu valoarea
γw⋅(H1-H2), care reprezintă tocmai pierderea de sarcină pentru traversarea stratului (2) cu permeabilitatea
redusă.
 Ca urmare, diagrama sarcinii geologice (litologice) calculată cu γ 2 =, γpentru
sr stratul (2), este
reprezentată prin linia întreruptă 2-2′.

Starea de tensiune în semispaţiu
 forţe aplicate la suprafaţa semispaţiului
 forţă concentrată
în coordonate cilindrice
3 ⋅ P cosψ
σR = ⋅
2 ⋅π R2
3⋅ P z3
σz = ⋅
2 ⋅π (r 2
+z 2
)
5
5/ 2
3⋅  1  P
⇒ σz = ⋅  ⋅
2 ⋅ π 1 + (r / z )2  z2

K
P
⇒ σz = K ⋅
z2

Distribuţia tensiunilor în semispaţiu actionat
de o forţă concentrată
r/z K r/z K r/z K r/z K

1 2 3 4 5 6 7 8
0,37 0,3465 0,87 0,1166 1,37 0,0340 2,20 0,0058
0,38 0,3408 0,88 0,1138 1,38 0,0332 2,30 0,0048
0,39 0,3351 0,89 0,1110 1,39 0,0324 2,40 0,0040
0,40 0,3294 0,90 0,1083 1,40 0,0317 2,50 0,0034
0,41 0,3238 0,91 0,1057 1,41 0,0309 2,60 0,0029
0,42 0,3181 0,92 0,1031 1,42 0,0302 2,70 0,0024
0,43 0,3124 0,93 0,1005 1,43 0,0295 2,80 0,0021
0,44 0,3068 0,94 0,0981 1,44 0,0288 2,90 0,0017
0,45 0,3011 0,95 0,0956 1,45 0,0282 3,00 0,0015
0,46 0,2955 0,96 0,0933 1,46 0,0275 3,50 0,0007
0,47 0,2899 0,97 0,0910 1,47 0,0269 4,00 0,0004
0,48 0,2843 0,98 0,0887 1,48 0,0263 4,50 0,0002
0,49 0,2788 0,99 0,0861 1,49 0,0257 5,00 0,0001
 tensiunile verticale sunt neuniform distribuite de-a lungul unui plan orizontal, prezentând valori maxime pe
verticala punctului de aplicaţie al forţei şi scăderi relativ rapide cu creşterea distanţei faţă de axul forţei;
 gradul de neuniformitate al repartiţiei tensiunii verticale scade pe măsură ce adâncimea planului considerat
creşte;
 tensiunea verticală scade ca intensitate pe măsură ce distanţa pe verticală faţă de punctul de aplicaţie creşte

Semispaţiul acţionat de un sistem de forţe concentrate
σ z = σ z +σ z + ⋅⋅⋅ +σ z
1 2 n
P1 P2 Pn
σ=
z K1 ⋅ + K 2 ⋅ + ⋅⋅⋅ + K n ⋅
z2 z2 z2
1 n
⇒ σ z = 2 ⋅ ∑ K i ⋅ Pi
z 1
 se poate estima influenţa fundaţiilor de suprafaţă izolate sub stâlpi, situate în

acelaşi plan orizontal, la distanţă redusă, asupra stării de tensiune şi ulterior
a stării de deformaţii din terenul de fundare.

Semispaţiul acţionat de forţe distribuite pe
suprafeţe de forme regulate (dreptunghiulare)
p  l ⋅ b ⋅ z l 2 + b2 + 2 ⋅ z 2  l ⋅b 
dσ z =
dP  r 
⋅ K  ⇒ σ = ⋅ ⋅ 2 2 2 2 + arcsin 

2 ⋅π  D D ⋅ z + l ⋅ b
zc
 l +z ⋅ b +z 
2 2 2 2
c2 c
2 ⋅ p  l1 ⋅ b1 ⋅ z l12 + b12 + 2 z 2  l1 ⋅ b1 
σ z0 = ⋅ ⋅ 2 2 2 2 + arcsin 
π  D D ⋅ z + l1 ⋅ b1  l 2 + z 2 ⋅ b2 + z 2 
  1 1 
unde, l1=l/2 şi b1=b/2.
σ zc= α c ⋅ p σ z=
0 α0 ⋅ p
Metoda punctelor de colţ
 Această metodă are la bază principiul suprapunerii efectelor, fundamentat pe legea

comportării liniar - deformabile a pământurilor sub acţiunea încărcărilor, respectiv relaţia:
unde αc=fσ(z/b, α c ⋅un
= l/b),
zc p coeficient adimensional dat în tabele, în funcţie de raportul laturilor
suprafeţei dreptunghiulare de încărcare l x b (l > b).
σ z = (α1c + α 2 c ) ⋅ p σ z = (α1c + α 2 c + α 3c + α 4 c ) ⋅ p σ z = (α1c + α 2 c − α 3c − α 4 c ) ⋅ p
α1c = f ( l1 / b1 , z / b1 )
şi
α 2 c = f ( l2 / b2 , z / b2 )
Starea de tensiune în semiplan
 Pentru anumite cazuri practice, fundaţii continue, ziduri de sprijin, baraje, diguri, terasamente
pentru căi de comunicaţii, etc, starea spaţială de tensiune (cu excepţia zonelor marginale)
poate fi redusă la o stare plană de tensiune, prin considerarea semiplanului rezultat din
intersecţia semispaţiului cu cele două planuri verticale paralele, la distanţe unitare

Semiplan încărcat cu o forţă concentrată
σ= 2 ⋅ P cos ϕ
r ⋅
π r
2 ⋅ P cos3 ϕ
σz =
π r
2P z ⋅ x2 2P z2 ⋅ x 2P z3
σx = ⋅ ; τ xz = ⋅ ; σz = ⋅
(
π x2 + z 2 ) (
π x2 + z 2 ) (
π x2 + z 2 )
2 2 2

Variaţia tensiunilor în semiplan din acţiunea
unei forţe concentrate
 ansamblul izobarelor, constituie

aşa numitul bulb de presiune,
fiecare izobară corespunzând fie
unei anumite valori a tensiunii σr,
fie unei anumite fracţiuni din forţa
P.

Semiplan acţionat de o forţă verticală parţial distribuită
 semnele (+) pentru

unghiurile (φb) se
consideră când punctul
M(x,z) este în afara
verticalelor, şi respectiv
semnul (-) când este
între verticale;
 unde Kz, Kx, Kxz sunt

2⋅ q 1  coeficienţii de influenţă,
⋅  ⋅ (ϕ a ± ϕb ) + (sin 2ϕ a ± sin 2ϕb )
1
σz =
π 2 4  σ z = Kz ⋅ q în funcţie de rapoartele
z/B şi x/B, unde B este
2⋅ q 1  lăţimea de distribuţie a
σx = ⋅  ⋅ (ϕ a ± ϕb ) − (sin 2ϕ a ± sin 2ϕb )
π 2
1
σ x = Kx ⋅ q
4  sarcinii uniform
distribuite şi sunt
τ zx =
2⋅q
⋅ (cos 2ϕb − cos 2ϕ a ) τ xz = K xz ⋅ q întabelaţi.
π
⋅ (ω + sin ω ) σ 2 = ⋅ (ω − sin ω )
q q
σ1 =
π π Geotehnică - note de curs
Izobarele şi zona activă din terenul de fundare
 tensiunile verticale, determinate de acţiunea p, se exercită până la o adâncime relativ mare

(6b) şi pe o lăţime de cca. 2b de o parte şi de alta a axului vertical al acţiunii, fapt ce indică o
adâncime relativ mare a zonei ce influenţează tasările construcţiilor

Soluţii aproximative pentru calculul tensiunii verticale
 admit ideea unei repartiţii liniare a tensiunii verticale sub un unghi de 550, 26033′ sau 450 pe adâncime şi
simplificarea repartiţiei reale a tensiunii în plan orizontal fie sub formă trapezoidală, fie uniformă.
 valoarea maximă, respectiv medie a tensiunii σz se determină prin egalarea intensităţii acţiunii exterioare P
cu rezultanta diagramei convenţionale admise pentru distribuţia în plan orizontal, a tensiunii σz.
p ⋅b p ⋅ a ⋅b
σz = pentru α=300 σz =
b + 2 ⋅ z ⋅ tgα (a + 1,15 ⋅ z ) ⋅ (b + 1,15 ⋅ z )

Tensiuni finale
 diagramele de tensiuni induse în teren de
acţiunile exterioare, calculate cu relaţiile
specifice pentru fiecare tip de încărcare în
parte, se suprapun cu diagramele
reprezentând starea de tensiune primară.
 Această suprapunere însă, trebuie să ţină
seama de tehnologiile de realizare a
fundaţiilor, de ritmul de execuţie al
suprastructurii şi chiar de natura terenului
şi de structura lui.
 Presiune netă - pnet=pef -γ⋅Df
la calculul tasărilor probabile

Tensiune efectivă – tensiune totală
 noţiunea de tensiune în pământ, nu exprimă
valoarea efectivă a tensiunilor de la
contactele intergranulare ci trebuie privită ca
o medie statistică a acestora.
P = ps ⋅ As + pw ⋅ Aw + pg ⋅ Ag
ϕ s = As / A ϕ w = Aw / A ϕ g = Ag / A
P
σ= = ps ⋅ ϕ s + pw ⋅ ϕ w + p g ⋅ ϕ g
A
În cazul unui pământ saturat
(porii umpluţi complet cu apă)
σ = ps ⋅ ϕ s + (1 − ϕ s ) ⋅ p w
σ = ps ⋅ ϕ s + pw
σ = σ ′ + u = σ ′ + (u′ + u0 )

 
u
Tensiunile normale σ, pe oricare element de arie din interiorul masivului de pământ este suma tensiunii
efective preluată de către scheletul solid şi a presiunii apei din pori. În cazul în care presiunea apei din pori este
egală cu zero, tensiunea totală este preluată integral de către schelet (σ=σ’), iar pământul se consideră consolidat.

Cursul nr. 9
Bibliografie:
 tasări (s) definite ca deplasări totale
Tasarea
pe verticală ale punctelor fundaţiei
rigide / flexibile;
 tasarea diferenţială ( sBA = sB − s A ) ca
construcţiilor diferenţă a tasărilor totale între două
puncte (A, B);
 rotiri (β ) definite ca schimbarea pantei
liniei drepte care uneşte două puncte
învecinate (A; B) ale deformatei tălpii
fundaţiei;
 rotiri relative (β r ) care descriu rotirea
liniei drepte ce uneşte cele două
puncte (A′; B′), raportată la linia de
înclinare (A′D′) sau distorsiunea
unghiulară [ β AB = ( sB − s A ) / LAB − ω ];
 înclinări ( ω ) care descriu rotirea de
corp rigid a fundaţiei (A′D′ - linia de
înclinare);
 deformaţia relativă unghiulară (α ),
parametru de referinţă pentru
predicţia deschiderii fisurilor în clădiri,
la care deformaţiile maxime sunt
localizate în dreptul secţiunilor slăbite
(uşi, ferestre, αetc.)
max = ∆s AB / L AB + ∆s BC ) / LBC
 deflexiunea relativă ( ∆ max ) definită ca fiind deplasarea relativă a liniei drepte care uneşte
cele două puncte de referinţă (A; D), plasată la distanţa (L);
 raportul deflexiunii ( ∆ / L respectiv ∆ max / L ).
Tipuri de deformaţii
 La baza apariţiei acestor tasări
stau deformaţiile suferite de
mulţimea elementelor de volum
(Mi), care pot fi:
 de modificare a volumului
acestora sub acţiunea
componentei sferice ( σ 0 ) a stării
de tensiune;
 de modificare a formei, fără o
modificare a volumului
elementului considerat, ca urmare
a acţiunii componentelor
deviatorice ale stării de tensiune
( σ i − σ 0 ).
 verticale prin îndesare, ca urmare
a reducerii porozităţii sub
acţiunea, în principal, a tensiunilor
verticale (σz);
Apariţia acestor tipuri de deformaţii, contribuţia lor în cadrul valorii
totale, precum şi intensitatea procesului de deformare este dictată,
în principal, de următorii factori:
 tipul acţiunii exterioare şi intensitatea acesteia (p), viteza de

încărcare, durata aplicării acesteia;
 mărimea suprafeţei de încărcare şi rigiditatea fundaţiei;
 tipul de structură a pământului şi valorile indicilor structurali

(porozitate, parametrii curbei de compresiune-tasare etc.);
 gradul de saturaţie al pământului şi posibilitatea de migrare a

apei;
 istoricul încărcării masivului de pământ (presiunea de

preconsolidare).

Tipuri de deformaţii – factori de influenţă a
procesului de deformare
 deform aţiile elastice / instantanee (de compresiune sau întindere) se

produc de regulă în cazul acţiunilor periodice sau a încărcărilor aplicate
instantaneu, care determină variaţii de formă, fără modificare de volum. În
cazul pământurilor saturate, cantitatea de apă din pământ rămâne practic
neschimbată, datorită timpului scurt de aplicare a încărcării.
 la încărcările statice, de durată, predomină fenomenele ce determină

reducerea porozităţii pământurilor, reducere ce necesită un anumit interval
de timp, necesar migrării apei şi aerului din porii pământurilor.
Deform aţiile care apar sunt de regulă neelastice (remanente), fapt
confirmat de diferenţele înregistrate între curbele de încărcare şi descărcare
ale unui pământ.
 intensitatea acţiunii (p), trebuie limitată la o valoare a presiunii limită (ppl -

presiune de cedare plastică locală) astfel încât starea de deformaţie din
interiorul masivului de pământ, stabilită pe baza unui comportament liniar -
deformabil al pământului, să fie, în cadrul unor limite acceptabile,
apropiată de cea reală. În caz contrar, deformaţiile, respectiv tasările
obţinute prin calcul, cu diferite metode, se îndepărtează mult de cele reale,
măsurate in situ, datorită apariţiei şi dezvoltării zonelor plastice.

 Suprafaţa de încărcare, prin mărimea ei determină (pentru
aceeaşi presiune transmisă) tasări diferite datorită adâncimilor
diferite ale zonelor active (z1 > z2) corespunzătoare.
I - pentru suprafeţele mici de încărcare (≤0,25 m2), se constată o scădere a tasărilor cu creşterea
suprafeţei de încărcare, în opoziţie cu rezultatele teoriei elasticităţii;
II - la valori ale suprafeţei de încărcare medii de la (0,25 – 0,50 m2) la (25 – 50 m2), pentru
terenuri omogene, tasările sunt proporţionale cu A , predominând în teren fenomenele de
îndesare, deci de reducere a porozităţii;
III - pentru suprafeţe mai mari de 25 – 50 m2, corelaţia s=f( A ) devine neliniară, iar tasările
observate sunt mai mici decât tasările obţinute pe baza modelului ce admite comportarea liniar-
deformabilă a pământului. Geotehnică - note de curs
Rigiditatea fundaţiei, deci a corpului prin care se aplică sarcina
exterioară, determină distribuţii diferite ale presiunilor în planul de
contact (z=0) şi prin aceasta tasări diferite, atât ca valoare
absolută, cât şi ca distribuţie în planul xOz
 creşterea rigidităţii uniformizează

tasările;
 aprecierea tipului de fundaţie
(rigidă/flexibilă) → rigiditate
relativă
3
K circular
E
(
= F ⋅ 1 −ν 2
E′
) t 
⋅ 
R
4 ⋅ E F 1 −ν 2
3
t 
 fundaţii de formă circulară: K rectangular = ⋅ ⋅ 
′
3 ⋅ E 1 −ν F 2 B
 K circular > 5 - rigidă
 K circular < 0,008 - flexibilă
 fundaţii de formă rectangulară:
 K rectangular > 10 - rigidă
 K rectangular < 0,05 - flexibilă
Structura păm ânturilor considerată ca rigidă (în cazul
nisipurilor) şi flexibilă (la pământurile coezive) determină atât
mărimea absolută a tasărilor cât şi procesul de desfăşurare al lor în
timp, în strânsă dependenţă cu gradul lor de umiditate
 tasările observate la construcţiile fundate pe
pământuri cu structură grăunţoasă (nisipuri,
pietrişuri), independent de gradul de
umiditate, se dezvoltă într-un ritm rapid,
imediat după aplicarea încărcării – reducere
de porozitate;
 la pământurile coezive, de tipul argilelor cu

structură dispersă sau floculară, ce includ, în
majoritate, apă în pori, viteza de amortizare şi
stabilizare a tasărilor este dictată de
posibilitatea evacuării apei (coeficientul de
permeabilitate al pământurilor) → timp de
stabilizare mai mare decât la nisipuri.
 curbele (2), (3) ambele pentru pământuri coezive, indică două cazuri distincte, şi anume:
 creşterea tasărilor în timp tinde către zero (curba 2), valorile acestora atingând limita tasării finale şi
indicând prin aceasta că presiunea limită a terenului de fundare a fost stabilită corect;
 alura curbei tasare - timp indică o tendinţă de nestabilizare a tasărilor (curba 3) şi prin aceasta faptul
că presiunea transmisă terenului a determinat apariţia curgerilor plastice.
 Etapa I, corespunzătoare aplicării
instantanee a sarcinii exterioare
(în cazul sarcinilor dinamice) sau
un timp scurt de aplicare a
Etapele procesului de deformare în sarcinii statice (0 ÷ 10 zile),
timp a pământurilor când, în cazul pământului
nesaturat, au loc deformaţii ale
elementelor de volum din
interiorul masivului, de tipul
variaţiilor de volum sau
modificare a formei. În cazul
pământurilor saturate, au loc
deformaţii determinate de
modificarea formei elementelor
de volum, fără o modificare a
volumului (ϑ=0,50) şi respectiv
fără eliminare de fluid (condiţii
nedrenate u≠0).
 Etapa a II-a, ce se desfăşoară pe

un anumit interval de timp relativ
scurt (0-t1), sau poate chiar lipsi
în cazul pământurilor saturate,
corespunde deformării posibile a
structurii pământului pe măsura
eliminării aerului din pori
neexpulzat în prima fază.

 Etapa a III-a, desfăşurată pe un interval
relativ mare de timp (t1-t2), corespunde
deformării progresive a pământului prin
micşorarea volumului de apă din pori,
datorită migrării continue a acesteia, sub
acţiunea presiunii neutrale (u ≠ 0) indusă
de fundaţie, ca urmare a tendinţei
acesteia de a se conforma tensiunilor ce o
solicită. Procesul de deformare continuă
până când intensitatea forţelor mobilizate
în interiorul structurii pământului,
echilibrează tensiunile ce-l solicită. Apa
din pori în acest moment, nu mai este
presată de structură şi deci migrarea ei
încetează (u=0) iar presiunile efective
 (σ i′ = σ i − u ), preluate de schelet, egalează
tensiunile exterioare ( σ i = σ i′).
Acest proces de evoluţie în timp a deformării pământurilor prin reducerea volum ului porilor sub
acţiunea unei solicitări exterioare constante , prin eliminarea corespunzătoare a fluidului din
pori (apă + aer ), poartă numele de consolidare (consolidare prim ară). Presiunea
corespunzătoare, sub care a avut loc procesul de consolidare reprezintă presiunea de consolidare (pc).
 Etapa a IV-a, numită consolidare secundară cuprinde totalitatea proceselor chimico - coloidale, ce se
produc la nivelul contactelor interparticulare sau al peliculelor de apă adsorbită, materializate în modificări
ale vâscozităţii şi densităţii apei, a potenţialului electrocinetic, a forţelor de atracţie între particule, care
determină în final (pentru unele pământuri) un fenomen de deformaţie lentă, în timp, a pământurilor sub
sarcină constantă denumit curgere lentă (fluaj).

Concluzii asupra procesului de deformare
 la pământurile cu structură granulară (grăunţoasă), precum

şi pentru cele cu structură dispersă sau floculară, cu un grad
de umiditate scăzut, predomină procesele corespunzătoare
etapelor I-II, celelalte etape lipsind sau având o pondere
relativ puţin însemnată în procesul de deformare. Deci
pentru pământurile nisipoase, cota principală din tasarea
totală aparţine tasării instantanee.
 din contră, la pământurile cu structură dispersă sau floculară

saturate predomină procesele din etapele III, IV iar cele din
primele etape au o pondere puţin importantă. Ca urmare
pentru pământurile argiloase, cota principală o deţine
tasarea din consolidarea primară.

Tipuri de tasări – părţi ale tasării totale (finale) (st=s):
 si – tasarea instantanee (imediată / de distorsiune sau elastică) ca

rezultat al etapei I şi după unii autori, şi al etapei a II-a, predominantă
la nisipuri;
 sc – tasarea din consolidarea primară, determinată de procesele care

au loc în etapa a III-a a procesului de deformare şi după unii autori s-
ar include şi procesele din etapa a II-a în cazul pământurilor
nesaturate, predominantă la argile;
 ss – tasarea din consolidarea secundară, ca rezultat al proceselor ce au

loc în etapa a IV-a, inexistentă la nisipuri, şi poate deţine o pondere
importantă la argilele organice, turbe dar şi în raport de nivelul de
încărcare.
 tasarea totală înregistrată la sfârşitul procesului de deformare:

s = si + sc + ss
Estimarea tasării imediate/instantanee
 pentru pământuri necoezive, unde nu există posibilitatea

recoltării, cu tehnologiile obişnuite, a unor probe netulburate în
vederea determinării valorilor E, ν, se utilizează pentru
estimarea tasării instantanee, care reprezintă componenta
principală a tasării totale, celelalte fiind neglijabile (si ≈ st),
metode bazate pe rezultatele penetrării statice, dinamice,
presiometrice sau prin încercări cu placa;
 pentru pământurile coezive tasarea instantanee se estimează, în

principal, pe baza relaţiilor teoretice furnizate de teoria
elasticităţii cu introducerea parametrilor E, ν, corespunzători
stării nedrenate Eu, νu, cu unele corecţii.

Tasarea instantanee/totală a masivului omogen
pământ necoeziv
 De Beer şi Martens - pentru un strat de grosime hi, acţionat de presiune
verticală şi cu deformaţie laterală împiedicată şi folosind rezultate din încercarea
de penetrare statică pe con (CPT): n  σ ′pi   ∆σ i′ 
si ∑1,534 ⋅ 
=  ⋅ lg 1 +  ⋅ hi
 R  σ ′
i =1  pci   p 
σ ′pi - este presiunea de preconsolidare pentru stratul i, în kPa;∆σ i′ - tensiunea
efectivă verticală, indusă de acţiunea exterioară, în kPa; hi - grosimea stratului
elementar (i), în metri; n - numărul de straturi elementare de sub suprafaţa de
încărcare (fundaţie) în care este împărţită zona activă.
 Schmertmann -
CD ⋅ Ct n I zi
si =
(mm) ⋅ pnet ⋅ ∑⋅ ∆zi
β i =1 Ei
Ei, are următoarele valori limită: Ei=2,5 ⋅Rpci, pentru fundaţii pătrate; Ei=3,5 ⋅Rpci,
pentru fundaţii continui; β un coeficient depinzând de forma fundaţiei: β = 2,5,
pentru fundaţii pătrate (axial simetrice); β = 3,5, pentru fundaţii continui (stare
plană de deformaţie); CD; Ct - - factorul de adâncime şi factorul de timp
(curgere); pnet= p − σ 0′ - presiunea netă la nivelul tălpii fundaţiei în kPa; Izi-
factorul de influenţă care se determină pe baza unor diagrame triunghiulare

 desenarea la aceeaşi scară a profilului terenului (a), a diagramei de
penetrare statică (b) şi a factorului de influenţă Iz (c);
 delimitarea zonei de deformaţie (zona activă) pe baza valorilor adâncimii

maxime (2B, la fundaţii pătrate şi 4B la fundaţii continue) şi împărţirea ei
în straturi elementare, în funcţie de valorile medii relativ constante pe
verticala straturilor, ale diagramei de penetrare statică (a,b);
 determinarea valorilor factorului de influenţă, pentru mijlocul fiecărui strat

elementar în parte, pe baza diagramei (c);
CD ⋅ Ct n I zi
 calculul tasării pe baza relaţiei si =
(mm) ⋅ pnet ⋅ ∑ ⋅ ∆zi
β i =1 Ei
Estimarea tasării imediate (elastice) sau a
tasării totale, în cazul pământurilor
coezive, pe baza extrapolării rezultatelor
teoriei elasticităţii
 se vor prezenta cazurile generale specifice masivelor considerate liniar-deformabile,

izotrope sau anizotrope cu particularizările necesare calculului tasărilor “totale” ( Ed ; ν d)
sau imediate ( Eu ; ν u ), acţionate de fundaţii elastice, respectiv de acţiuni uniform
distribuite
 1+ α 2 + α 1 + α 2 + 1 p A - pentru punctul O,
W (0,0 ) =
p A 1
ln + α ln = ω0 din centrul suprafeţei de încărcare
C π α  1+ α2 −α 1 + α 2 − 1 C
 α  p A - pentru punctul C,
W (a1 , b1 ) =
p A 1 1
 ln + α ln = ωC din colţul suprafeţei de încărcare
C π α  1 + α 2
− α 1 + α − 1
2 C
p⋅ A 1  1 + 4α 2 + 1 p A
W (0, b1 ) =
1
⋅ ⋅ ln + α ⋅ ln = ⋅ωA
π α 1 + 4α − 2α 1 + 4α − 1 - pentru punctele A şi B,
C  C
2 2
corespunzătoare mijlocului laturilor

  p⋅ A suprafeţei de încărcare
p⋅ A 1 4 +α 2 +α α
W ( a1=
, 0) ⋅ ln + α ⋅ ln =  ⋅ ωB
C π⋅ α  4 +α 2 −α 4 + α 2 − 2  C
este constanta
Geotehnică - note de curs C = E /(1 −ν )2
elastică a
Conf. Irina Lungu & Prof. Anghel Stanciu semispaţiului
Wmed =
p⋅ A 
⋅ ω0 − ⋅
(
2 3 1+ α 2 − 1+ α 3 ) = p ⋅ A
⋅ ωm
C  3 π ⋅α ⋅ α  C
 tasarea medie (confirmată prin măsurători pe fundaţii) şi implicit a unui punct de pe suprafaţa
semiplanului, sub acţiunea unei încărcări locale, este direct proporţională (coeficient de
proporţionalitate ωm / C ) cu presiunea aplicată (dacă presiunea nu depăşeşte limita de
proporţionalitate) şi cu rădăcina pătrată a suprafeţei de încărcare ( A ).
p ⋅ A ⋅ ωi
si = Wi = relaţia lui Schleicher
C
α = a1 / b1 → A = 4 ⋅ a1 ⋅ b1 = 4 ⋅ α ⋅ b12 → Wi = 1 ⋅ ( p ⋅ 2b1 ⋅ α ⋅ ωi ) ⇒ s = W = p ⋅ b ⋅ ωi′
C  i i
ω i
' C
Pentru fundaţiile rigide (la care
distribuţia presiunii este neuniformă),
tasarea rezultă constantă pentru toată
suprafaţa şi se calculează cu
coeficientul ωconstant ,

 Când terenul de fundare este stratificat,
Cazul terenurilor fiecare strat în parte prezentând alte valori
ale modulului de deformaţie liniară (Ed/Eu)
stratificate în zona respectiv νd/νu , aplicarea riguroasă a
activă a fundaţiilor relaţiilor precedente nu mai este posibilă.
Soluţionarea unor astfel de cazuri (frecvent
întâlnite) folosind ipotezele de bază ale
teoriei elasticităţii se poate face prin
m etoda Egorov respectiv prin metoda
modulului reprezentativ sau metoda
însumării tasării straturilor elementare,
bazată însă pe încercările triaxiale.
 Pentru calculul tasărilor unui mediu

stratificat, cu comportament liniar -
Wm( z
i −1→ zi )
[ ] [
= Wm (0→∞ ) − Wm ( zi →∞ ) − Wm (0→∞ ) − W( zi−1 →∞ ) ] deformabil, Egorov îl asimilează ca o
p ⋅ B  zi a  succesiune de straturi omogene şi calculează
Wm( zi →∞ ) = ⋅ F ;  tasarea fiecărui strat în parte ca diferenţă
Ci  b b între tasarea stratului considerat semi-infinit
şi tasarea suprafeţei superioare a stratului
respectiv.
p ⋅ B   0 a   z a    0 a  z a   p⋅B
Wm ( z −i → zi ) = ⋅  F  ;  − F  i ;  −  F  ,  + F  i −1 ;   W
C   b b   b b    b b   b b   m ( z i −1 → z i ) = ⋅ (K i − K i −1 )
   Ci
z a z a
Ki  i ;  K i −1  i −1 ; 
 b b  b b
 Pentru o succesiune de straturi, cuprinse în interiorul zonei active a fundaţiei, de

grosime z0, tasarea medie se obţine ca sumă a tasărilor medii ale fiecărui strat în
parte (STAS 3300/2-1985)
K i − K i −1
( ) [cm]
n
s = 100 ⋅ m ⋅ pn ⋅ B ⋅ ∑ ⋅ 1 −ν i2
i =1 Ei
 m - coeficient de corecţie în funcţie de grosimea pachetului de straturi
compresibile (z0), dat în tabel.
 În funcţie de modul de obţinere a valorilor modulului de deformaţie liniară şi a

coeficienţilor lui Poisson, relaţia anterioară poate fi utilizată atât pentru calculul
tasării imediate (si) cât şi pentru calculul tasării finale (st).
 În STAS-ul 3300/2-85, metoda Egorov, numită şi metoda stratului

deformabil de grosime finită se indică a fi utilizată în următoarele două cazuri:
 când în limita zonei active apare un strat practic incompresibil (E >
100.000 kPa);
 când fundaţia are lăţimea (sau diametrul) B > 10,00 m, iar pachetul de
straturi compresibile din cuprinsul zonei active se caracterizează prin
valori Ei > 10.000 kPa .

Valorile normate ale modulului de deformaţie liniară E ce pot fi utilizate pentru
evaluarea preliminară a deformaţiilor terenului de fundare STAS 3300/1-1985

Metoda însumării tasării straturilor elementare
 Această metodă, numită şi metoda modulului reprezentativ, constă în aplicarea legii lui Hooke
generalizată, ε 1 = [σ 1 −ν ⋅ (σ 2 + σ 3 )] / E , pentru succesiunea de straturi elementare, cu
grosimea hi ≤ 0, 4 ⋅ B ( ≤ 1, 00 ÷ 2, 00 m ) , în care este împărţită zona activă a fundaţiei
n  ∆σ pz 
st = 100 ⋅ β ⋅ ∑  i ⋅h
 E
i =1 
 i
i 
Extinderea acestui model la estimarea tasării
fundaţiilor necesită precizarea a trei
aspecte:
 lungimea sau “adâncimea” barei /
coloanei de secţiune unitară (h) acţionată
de tensiunea σ = σ ′z ;
σ pz ≤0,20 σ γz
 definirea şi valoarea modulului de
elasticitate ≡ modulului de deformaţie
liniară (E);
E = M0 ⋅ M
 lungimea / grosimea (h) pentru care
tensiunea (σ) se poate considera
constantă pe această lungime / grosime.
hi ≤ 0, 4 ⋅ B ( ≤ 1, 00 m )

 ∆σ pz
n 
st = 100 ⋅ β ⋅ ∑  i ⋅h
 E
i =1 
 i
i 
Ei=M0i ∙ Mi
 Mi - valoarea de calcul a modului de

deformaţie edometric al stratului
elementar (i), determinat pentru
intervalul de presiune, dintre sarcina
geologică medie existentă la nivelul
stratului elementar (σγz) şi presiunea
medie ce va apare în stratul
comprimat, în urma încărcării
fundaţiei (σ γ z + ∆σ pz ) cu pnet.
 M0 - coeficient de corecţie pentru
trecerea de la modulul de deformaţie
edometric la modulul de deformaţie
liniară (determinat pe teren cu placa),
care ţine seama de deformaţiile
laterale parţial împiedicate.
n
σ γ zi = γ 0 ⋅ D f + ∑ γ i ⋅ hi
1
Geotehnică - note de curs σ p=

zi α 0i ⋅ pnet
Pământuri cu comportament special
 prezintă particularităţi de calcul a tasării probabile:
 PSU – pământuri sensibile la umezire → tasări suplimentare

datorate umezirii care se adaugă la tasarea totală din starea
naturală;
 PUCM – pământuri cu umflări şi contracţii mari ca urmare a

variaţiilor de apă suferă deformaţii: la creşterea umidităţii →
umflări şi la scăderi ale umidităţii → contracţii/tasări
 Nisipuri afânate saturate sau nesaturate → tasări

suplimentare la acţiuni seismice

Despre tasări
Tasările fundaţiilor se divid în trei tipuri de bază:
• uniforme (a), practic deplasarea pe verticală a punctelor tălpii fundaţiilor este aceeaşi şi în
consecinţă degradările se localizează la racordurile de utilităţi sau alte conexiuni din susul clădirii, fără
tensiuni şi deformaţii în structură. De menţionat tasarea practic uniformă de cca. 2,70m (tasarea
diferenţiată de cca. 15 cm) a masivului Palat al Artelor Frumoase din oraşul Mexico, construit în anul
1904, aşezat pe un radier puternic şi care practic nu a avut degradări.
• înclinări sau distorsiuni (b) ale construcţiilor rigide care pot induce “degradări” de ordin vizual sau
afecta încrederea utilizatorilor în rezistenţa şi stabilitatea acesteia, fără alte tipuri de degradări. Cel mai faimos
caz este, respectiv “lecţie” despre tasări, Turnul din Pisa, care după cele mai recente măsurători prezintă o tasare
maximă de 2,80 m într-o parte şi o tasare minimă de 0,80 m în cealaltă parte, rezultând o înclinare de cca. 5o
(8,7% - ochiul nu poate sesiza înclinări < 1%) fără să ajungă în domeniul degradărilor structurale şi nici chiar
arhitecturale;
• tasări neuniforme, diferenţiale sau relative (c) apărute între diferitele părţi ale construcţiei, induc în
structură, prin aşa numitele cedări de reazem, eforturi suplimentare care duc la apariţia degradărilor arhitecturale,
combinate sau chiar la cedarea (colapsul) structurii de rezistenţă. Meyerhof a arătat că tasările diferenţiale, ale
unui cadru din beton armat cu trei deschideri şi cinci niveluri, de circa Δ / L =1/950, a determin at creşterea
momentului încovoietor într-o anumită grindă a cadrului cu circa 74%.
• tasarea medie probabilă
a construcţiei ca fiind
media aritmetică a cel n
puţin trei fundaţii izolate
ale construcţiei, ∑ s ⋅A i i
caracteristice prin smed . = 1

n
dimensiunile în plan şi
încărcări. Aceasta se ∑A1
i
poate calcula şi ca medie

ponderată în raport cu δ ij = δ AB = s AB = s A − s B
ariile tălpilor fundaţiilor:
• tasarea relativă probabilă s A − sB s AB
sau diferenţială relativă (c srel . = =
şi d) ca fiind raportul dintre L l AB
tasările a două fundaţii
vecine sau a două puncte
învecinate aparţinând
aceleiaşi fundaţii şi
distanţa dintre ele luând în
considerare cea mai
defavorabilă situaţie de
încărcare:
• înclinarea fundaţiei (b şi
e) reprezintă diferenţa ∆
tgθ =
dintre tasările a două
L
puncte extreme ale
fundaţiei, raportată la
distanţa dintre ele
(lungimea, lăţimea sau
diametrul fundaţiei):
Deformaţia unghiulară
(radiani) Comportarea construcţiei
Limita la care pot apărea dificultăţi în funcţionarea utilajelor

η=1/750 (0,0013)
sensibile la tasări
η=1/600 (0,00167) Limita pericolului de degradare a cadrelor cu diagonale
η=1/500 (0,002) Limita de siguranţă la clădirile la care nu sunt permise fisurile
Limita la care sunt de aşteptat primele fisuri în zidurile

η=1/300 (0,0033)
despărţitoare
Limita la care sunt de aşteptat dificultăţi în funcţionarea podurilor
η=1/300 (0,0033)
rulante
η=1/250 (0,004) Limita la care înclinarea construcţiilor rigide înalte devine vizibilă
Fisuri apreciabile în zidurile despărţitoare şi în zidăria din

η=1/150 (0,0067)
Deformaţii limită η=1/150 (0,0067)
cărămidă
Limita de siguranţă pentru zidurile flexibile de cărămidă, la care
ale construcţiilor
h/l < 1/4
Limita la care pot apărea degradări generale ale structurii
η=1/150 (0,0067)
construcţiilor
Tipul fundaţie
Criteriu fundaţie tip radier
pământului izolată
distorsiunea degradări arhitecturale 1/300

unghiulară
degradări structurale 1/150
tasarea diferenţială argilă 45 (40)
maximă nisip 30 (25)
argilă 75 (65) 75-130 (60-100)
tasarea maximă
nisip 50 (40) 50-75 (40-60)

Cursul nr. 10
Bibliografie:
Rezistenţa la forfecare a pământurilor
 Pământ ca material de construcţie pentru terasamentele căilor de comunicaţii
terestre, pentru diguri / baraje hidrotehnice;
 sau ca suport al construcţiilor prin intermediul fundaţiilor

Deosebiri fundamentale ale rezistenţei la forfecare a pământurilor
faţă de alte materiale de construcţie clasice
 O masă de nisip (a) de greutate G – supusă încărcării cu H crescătoare, până la

producerea lunecării (H = T);
 T = N μ, unde μ = tgΦ este coeficientul de frecare, iar Φ este unghiul de frecare; la limită
H = T şi N = G → H = G ⋅ tgφ
 admiţând o distribuţie uniformă a tensiunilor σ şi τ pe suprafaţa de rezemare → σ = G / A
τ = H / A → τ f = σ ⋅ tgφ legea lui Coulomb: rezistenţa la forfecare (tăiere) a
pământurilor necoezive afânate este direct proporţională cu tensiunea (presiunea)
normală.
rezistenţa la forfecare a pământurilor, creşte cu creşterea solicitării
- rezistenţa celorlalte materiale de construcţie (lemn, metal, beton)
unde rezistenţa la forfecare este constantă în raport cu tensiunea
normală (σn) pe planul de forfecare
 în sistemul σ0τ (c) ecuaţia τ f = σ ⋅ tgφ este o dreaptă - dreapta intrinsecă a pământurilor
sau dreapta lui Coulomb;
 raportul τf/σ defineşte aşa numitul con de frecare, definit prin Φ - unghiul de frecare
  →
locul geometric unde se poate plasa rezultanta R = N + T sau tensiunea totală p= σ + τ
pentru a nu se produce lunecarea
 Unghiul θ = arctg (H/G), respectiv tgθ = τ/σ este denumit unghi de deviere, care la limită
este θmax = Φ; pentru θ ≤ Φ nu se produce lunecarea.

 spre deosebire de nisipul afânat (a), la
nisipul îndesat, suprafaţa de lunecare ar
intersecta particulele (b);
 cum rezistenţa particulelor este mai mare

decât frecarea între ele, forfecarea
nisipului nu se produce prin forfecare ci
prin lunecarea (rostogolirea) particulelor
unele în raport de altele (rândul 1 peste
rândul 2);
 în cazul a, nisip afânat, forfecarea

pământului produce o comprimare; acest
fenomen de îndesare a pământurilor
(nisipurilor) afânate prin forfecare poartă
numele de contractanţă
 în cazul b, nisip îndesat, lunecarea

particulelor unele peste altele (rând 1
peste rând 2) nu este posibilă decât prin
afânarea acestuia; acest fenomen de
afânare a nisipurilor îndesate prin
forfecare poartă numele de dilatanţă

când există apă în spaţiul interparticular
σ =σ′+u
 tensiunea totală σ pe planul de lunecare este dată de suma
σ’ – tensiunea efectivă (presiunea efectivă medie la nivelul
contactelor intergranulare) şi u - presiunea apei din porii
pământului (presiunea neutrală) datorată presiunii
hidrostatice şi a altor cauze (încărcări statice/dinamice etc.);
 în tensiuni efective, rezistenţa la forfecare τ’f = σ’ tgΦ’,
unde Φ’ – unghi de frecare efectiv iar Φ – unghi de frecare
aparent;
 valoarea presiunii neutrale u determină rezistenţa la
forfecare a nisipurilor, posibil până la anularea acesteia
σ = u → τ ′f = 0
 acest fenomen de anulare a rezistenţei la forfecare a unor
tipuri de nisipuri, cauzată de presiunea neutrală, poartă
numele de lichefierea nisipurilor

apariţia
coeziunii
 determină o rezistenţă la forfecare independentă de tensiunea normală

de pe suprafaţa de lunecare şi poate fi de natura unei coeziuni de
cimentaţie (coeziune structurală cs) şi datorată fenomenelor de
capilaritate din masa nisipului (coeziune aparentă ca) → în tensiuni
totale τ f = c0 + c a + σ ⋅ tgφ
 la pământuri coezive (pământuri argiloase) apare efectul forţelor de

atracţie electromoleculară → (cw – coeziunea electromoleculară )
τ f = c0 + ca + cw + σ ⋅ tgφ τ f = c + σ ⋅ tgφ

c
 în tensiuni efective: τ ′f = c ′ + (σ − u ) ⋅ tg φ ′

Criteriul de cedare plastică Mohr - Coulomb
 Asigurarea rezistenţei şi stabilităţii lucrărilor din pământ sau a terenului de
fundare sunt realizate, dacă în masa de pământ nu este atinsă starea
lim ită de rezistenţă , într-un punct sau zona care include astfel de
puncte are o extindere limitată.
 Într-un punct M din pământ tensorul tensiunilor cuprinde 6 tensiuni → stabilirea

acelei stări de tensiuni, care induce starea limită de rezistenţă, este dificilă.
 se recurge la teorii de rezistenţă cuantificând efectul acţiunii într-o tensiune
echivalentă [Tσ ] =: σ ech.şi raportând-o la starea limită de rezistenţă sau deformaţie
a solicitărilor simple, întindere, compresiune şi respectiv forfecare, relativ uşor
de identificat şi controlat experimental.
 a treia teorie de rezistenţă: Starea limită de rezistenţă este atinsă într-un punct
din interiorul semispaţiului sau semiplanului când tensiunea tangenţială maximă
τmax atinge valoarea tensiunii tangenţiale τf corespunzătoare rezistenţei limită la
întindere sau la compresiune simplă.
Curbe intrinseci – aproximarea
cu drepte intrinseci – teoria
Mohr corelată cu dreapta lui
Coulomb → criteriul de rupere
Mohr-Coulomb
 Stadiile de lucru ale pământului într-

un punct M (curent);
stare posibilă
τ solicitare < τ f
stare limită
(τ s =τ f )
stare imposibilă
(τ s >τf )
Criteriul Mohr – Coulomb în formulare analitică
 planul de lunecare / rupere /

cedare, după criteriul de
plasticitate Mohr – Coulomb,
va face întotdeauna unghiul
de 45o − φ / 2 cu direcţia
principală σ1.
σ1 − σ 3
sin φ =
σ 1 + σ 3 + 2 ⋅ c ⋅ ctgφ

Determinarea în laborator a rezistenţei la
forfecare a pământurilor
 Determinarea în laborator a
rezistenţei la forfecare a
pământurilor , ca principal element
în definirea criteriilor de
plasticitate, se face prin încercarea
unor probe paralelipipedice,
cilindrice sau inelare de pământ la
stări de tensiuni specifice
forfecării, compresiunii sau
întinderii (extensiei).
 Fiecare dintre aceste solicitări

încearcă să reproducă cât mai fidel
starea de tensiune din situ şi să
elimine criticile aduse unora dintre
tehnologiile de încercare.
Tipurile de solicitare a pământului şi încercările adecvate

pentru determinarea rezistenţei la forfecare
Încercarea de
forfecare (tăiere)
 Încercarea de forfecare directă (pe

plan obligat) - constă în supunerea unei
probe (1) paralelipipedice 6x6x2cm sau
mai mari, plasată într-o casetă de
forfecare constituită din două părţi (2 –
mobilă; 3 – fixă), limitată la partea
superioară şi inferioară de plăci striate şi
respectiv pietre poroase (4+6), la o forţă
axială constantă N (prin intermediul
jugului 7) şi acţionarea în trepte (a) sau
continuu (b) de o forţă tăietoare
crescătoare în intensitate până la
ruperea/cedarea probei (STAS 8942/2-
82). Plăcile poroase permit evacuarea
apei din probă iar plăcile striate perforate
împiedică alunecarea probei pe fundul
casetei sau pe pistonul de încărcare.
 Pe timpul încercării, pe lângă parametrii

impuşi (N/T) se măsoară deformaţia
probei pe verticală (îndesare/afânare) şi
respectiv deplasarea (∆) a casetei mobile
în raport cu cea fixă cu ajutorul
microcomparatoarelor (9) şi (10).
Rezistenţa la forfecare a pământurilor necoezive
 este dependentă de mărimea şi forma
particulelor, gradul de îndesare şi
umiditate
 nisip afânat - încercarea constă în
supunerea consecutivă (în aceeaşi
casetă) sau în paralel (în trei casete de
forfecare) a trei probe “netulburate” din
acelaşi pământ, la încărcări verticale
diferite şi determinarea variaţiei forţei
tăietoare în raport de deplasarea (Δ)
simultan sau nu cu măsurarea tasărilor
pe verticală (Δv). În baza datelor
obţinute se calculează tensiunile
Cele trei puncte obţinute (1); (2); (3), de coordonate tangenţiale τi = Ti/A pentru σi = Ni/A (A
(σ,τ) se situează practic pe o dreaptă (dreapta – suprafaţa de forfecare) şi se
intrinsecă sau dreapta lui Coulomb) a cărei ecuaţie raportează grafic;
este: τ = σ ⋅ tgφ

Rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive
 rezistenţa la forfecare a pământurilor coezive este dată de relaţia:

τ f = c + σ ⋅ tgφ τ f = c0 + ca + cw + σ ⋅ tgφ

c
cu parametrii dreptei intrinseci: c - coeziunea pământului; Φ - unghiul de
frecare interioară.
 rezistenţa la forfecare poate fi pusă şi sub forma:
 c
τ f =⋅
σ  tgφ +  ⇒ τ f =⋅
σ tgψ
 σ
unghiul de tăiere ( tgψ = τ f / σ ) nu este o constantă intrinsecă a
pământului, acesta depinzând de tensiunea normală (σ).

Rezistenţa la forfecare este dependentă de starea de compactitate şi umiditate →
tipuri de încercări corespunzătoare situaţiilor de solicitare create

Determinarea rezistenţei la forfecare prin
compresiune monoaxială şi triaxială

Determinarea rezistenţei la forfecare prin
încercarea triaxială (axial simetrică)

Principial, încercarea
cuprinde 2 etape:
1. Compresiune de tip hidrostatic (izotropă) –

proba este supusă la tensiunea (σ3) creată
de fluid – punctul P din diagrama (σ,τ) şi
care determină apariţia unei presiuni a apei
din pori (u≠0);
2. Aplicarea deviatorului (pentru încercarea CD,
după terminarea consolidării şi anume când
presiunea apei din pori devine nulă) – proba
se încarcă pe direcţie verticală cu o tensiune
suplimentară (deviatorul )
până când proba cedează.
 Cedarea probei poate fi plastică (sub formă
de “butoi”) sau casantă (cu evidenţierea
unui plan de rupere înclinat cu
faţă de planul principal σ1)

Cu datele înregistrate în momentul cedării probei se
calculează:

dreapta intrinsecă este tangenta comună a cel puţin trei cercuri
limită de tensiuni stabilite parcurgând fazele descrise anterior,
pentru minim trei probe din acelaşi pământ, cu presiuni de
consolidare izotropă diferite
 parametrii rezistenţei la forfecare (Φ’ şi c’) se determină grafic sau analitic.

Determinarea rezistenţei la forfecare prin încercarea
monoaxială - un caz particular al încercării
traixiale (aceleaşi tipuri de probă şi posibil acelaşi aparat)

Rupere casantă

 Pentru anumite categorii de pământuri
Determinarea rezistenţei argiloase, prafuri de consistenţă redusă, nisipuri
argiloase saturate, mâluri etc., la care
la forfecare prin încercări recoltarea probelor este dificilă fără o tulburare
majoră, determinarea rezistenţei la forfecare
pe teren nedrenate su / cu se face prin încercări de
forfecare în situ de tip ”vane”. Acestea se
execută cu aparatul cu palete (vane test) sau
scizometru.
 Încercarea constă în introducerea paletelor în
pământul (din poziţia 1 în poziţia 2) situat la
cca. 50 cm (>5d) sub baza forajului, după
minim 5 minute, se execută forfecarea
perimetrală a pământului şi, după caz, pe cele
două baze (superioară/inferioară), prin
intermediul paletelor rotind pământul care
delimitează cilindrul de diametru d şi înălţime h
în raport cu restul masivului.
 Momentul de rupere Mr =Mt corespunzător
cedării este dat de rezistenţa la forfecare
nedrenată (su) mobilizată pe cele două baze ale
cilindrului (Ms şi Mi) cât şi pe suprafaţa laterală
Ml.
2⋅Mr
suv =
2⋅Mr π ⋅ d 3 ⋅ (h / d ) + a / 2
suv = unde parametrul (a) este dependent de tipul de
π ⋅ d 3 ⋅ (h / d ) + 1 / 3

distribuţie a rezistenţei la forfecare pe cele două

baze (a = 2/3 pentru distribuţia uniformă şi 1/2
Geotehnică - note de curs pentru distribuţia triunghiulară).
 Constă în coborârea în foraj, în zona
netubată a unui cap de încercare alcătuit din
două bacuri semicilindrice, cu feţele zimţate
care pot exercita o acţiune orizontală asupra
Forfecarea în foraj pereţilor forajului prin intermediul unor
prese, cu posibilitatea controlului presiunii
aplicate de acestea asupra pământului.
 După un timp necesar consolidării
pământului sub presiunea aplicată se
recurge la forfecarea pământului, prin
tragerea capului cu o viteză constantă de 2
mm/minut determinându-se, sub presiunea
normală controlată p, forţa de tragere şi
respectiv tensiunea tangenţială.
 Încercarea permite determinarea ca şi în
cazul forfecării directe, pe verticală de
această dată, a unghiului de frecare
interioară (Φ) şi a coeziunii (c).
 încercarea are două limitări majore:
necunoaşterea condiţiilor de drenaj şi în
consecinţă parametrii determinaţi nu pot fi
ataşaţi unui anumit tip de determinare
(CU/CD), precum şi necunoaşterea efectelor
zonelor adiacente neîncărcate din pereţii
forajului, asupra valorilor rezistenţei la
forfecare.

 încearcă să reproducă
încercarea de forfecare directă
din caseta de forfecare, dar la
Încercarea de forfecare scară naturală, de regulă
pentru rocile dure, stâncoase,
directă in situ dar şi pentru pământuri.
 încercarea constă în
decuparea probei din roca
dură sau din pământul
înconjurător (40x40–40cm),
încapsularea acesteia într-o
casetă din beton sau metal,
realizarea unei structuri de
sprijin şi aplicarea unei
încărcări verticale N şi
respectiv T cu ajutorul unor
prese.
 Forţa tăietoare T creşte treptat
până la forfecarea probei la
baza acesteia.
 Încercând două sau trei probe,
cu forţe verticale diferite, se
calculează tensiunile
σ = ( N + T ⋅ sin α ) / A τ f = (T ⋅ cos α ) / A
 şi se trasează dreapta
intrinsecă, determinându-se
Geotehnică - note de curs parametrii acesteia Φ şi c .
 pentru principalele tipuri de lucrări
întâlnite (fig.7.88.), parametrii rezistenţei
la forfecare (Φ şi c) vor fi obţinuţi în
Selectarea parametrilor încercarea triaxială, căutându-se
simularea diverselor drumuri de efort din
rezistenţei la forfecare teren, corespunzătoare cedării prin
compresiune (1) sau extensie (2):
 1a – pentru verificarea la capacitate
portantă a fundaţiilor de suprafaţă,
tensiunea σ3 va fi menţinută constantă,
iar tensiunea σ1
 3 va creşte până la ruperea probei;
 1b – pentru calculul împingerii active a
pământurilor, tensiunea σ1 va fi
menţinută constantă, iar tensiunea σ3 va
scădea treptat până la cedarea probei;
 2a – pentru analiza stabilităţii fundului
săpăturilor sub acţiunea presiunii
hidrostatice a apei, tensiunea σ3 va
rămâne constantă, iar tensiunea σ1 va
scădea până la ruperea probei;
 2b – pentru verificarea la capacitate
portantă a fundaţiilor podurilor în arc sau
boltă, tensiunea σ1 va rămâne constantă,
iar tensiunea σ3 va creşte până la rupere.


Cursul nr.11
Bibliografie:
Pante – teren în pantă
 Taluz - o suprafaţă plană, de regulă  Versantul este constituit dintr-o
artificială care mărgineşte o masă de succesiune de taluzuri naturale de
roci, înclinată cu un anumit unghi , în lungimi reduse care aproximează o
raport cu orizontala şi care asigură suprafaţă naturală, spre exemplu
legătura între două planuri de cote panta unui deal.
diferite

Taluzuri  Ca urmare a realizării unor astfel de construcţii în /
sau din pământ, are loc o perturbare a echilibrului
artificiale masei de pământ, reflectată cantitativ prin modificarea
stării de tensiuni preexistente.

• în punctul M, în
anumite condiţii poate
fi atinsă starea de
cedare (plastică), chiar
dacă iniţial, la execuţia
taluzului, pământul se
găsea în echilibru.
• dacă acelaşi
fenomen are loc şi în
alte puncte din masivul
de pământ, atunci
„locul geometric” al
acestor puncte
formează o zonă
plastică continuă, o
“suprafaţă” de cedare /
lunecare cu grosimea
variabilă de la câţiva
milimetri până la zeci
de centimetri, ce
determină pierderea
stabilităţii taluzului şi
deci găsirea unei noi
poziţii de echilibru

Stadii de evoluţie
a) alunecările active – fenomenele care se desfăşoară în prezent;

b) alunecările stabilizate dar active în trecut;
c) alunecările inactive, mai vechi de un an şi care la rândul lor pot fi:
 c.1. abandonate: în situaţiile în care cauzele producerii lor au dispărut (ex. râul de bază şi-a
schimbat cursul);
 c.2. stabilizate: prin diverse metode inginereşti de consolidare;
 c.3. vechi: care au fost active mii de ani în urmă, dar ale căror urme se pot vedea încă;
d) alunecările reactivate – care au redevenit active după ce au fost inactive;
e) alunecări stabilizate.

Elementele descriptive şi
dimensiunile unei alunecări
 treapta (faţa) de desprindere principală este suprafaţa înclinată sau verticală,
concavă ce limitează extremitatea superioară a alunecării şi se prelungeşte
în adâncime cu suprafaţa de alunecare;
 coronamentul sau fruntea alunecării este zona situată deasupra feţei de
desprindere principale, puţin afectată de alunecare. Se disting unele fisuri şi
crevase determinate de tensiunile de întindere din această zonă;
 capul (vârful) alunecării este limita amonte a alunecării sau mai precis,
partea din materialul alunecat ce se găseşte în contact cu ruptura principală;
 terasa alunecării reprezintă partea de material alunecător cuprins între cele
două rupturi;
 flancul (stâng sau drept) reprezintă limita laterală a alunecării, prelungire a
rupturii principale;
 piciorul alunecării corespunde intersecţiei aval a suprafeţei de alunecare cu
suprafaţa topografică iniţială a terenului. Acesta este de regulă acoperit de
acumulantul de alunecare;
 baza alunecării este extremitatea inferioară a acumulantului de alunecare;
suprafaţa de rupere sau alunecare este suprafaţa (zona) ce separă masa
alunecătoare de roca stabilă (rocă în loc);
 corpul alunecării este partea centrală a alunecării care acoperă suprafaţa de
alunecare;
 fisurile şi crevasele sunt rupturi în masa rocii, individualizate prin fante
importante de diferite forme în funcţie de solicitarea predominantă ce le-a
produs.

Clasificarea cedărilor taluzurilor / versanţilor se
face pe baza următoarelor criterii:
 natura rocii;
 cinematica mişcării;
 viteza mişcării;
 morfologia şi tipul de suprafaţă de cedare;
 vârsta cedării etc.
Acordând prioritate unuia sau altuia dintre criteriile prezentate mai sus,
rezultă o multitudine de clasificări ce diferă funcţie de autor.

Alunecări de depozite superficiale (luturi de pantă, deluviu) datorită în
special agenţilor de suprafaţă:
 curgeri lente de deluviu sau grohotiş;
 alunecări lamelare;
 curgeri de pământ;
 curgeri torenţiale, lichefieri de nisipuri

Alunecări de roci pelitice neconsolidate sau parţial consolidate (argile,
marne, argilite, şisturi pelitice), care se produc în următoarele condiţii:
 pe suprafeţe cilindrice, când rezistenţa la forfecare este depăşită;

 pe suprafeţe preexistente sau vechi planuri de separaţie;
 prin refularea straturilor mai de dedesubt (incluzând alunecarea

umpluturilor, datorită aceluiaşi proces).

Alunecări de roci stâncoase:
 alunecări pe suprafeţe preexistente (de strat, de şistuozitate, planuri de
contact sau dislocare);
 deformaţii lente de lungă durată ale versanţilor de munte;
 prăbuşiri de roci.

În afara acestor criterii, prezentate mai sus, se întâlnesc în literatura de
specialitate clasificări ale alunecărilor în funcţie de:
 adâncimea suprafeţei de alunecare;
 viteza de alunecare;
Clasificarea alunecărilor după viteza de alunecare

Varnes
Schuster-
Clasificarea alunecărilor după adâncimea suprafeţei de Alunecare Clasificare veche Clasificare nouă
Fleming (1982)
alunecare (1958) (1978)
Adâncimea suprafeţei de alunecare în extrem de v>3 m/s v>5 m/s >10 m/s
Alunecări rapidă
metri
de suprafaţă < 1,00 foarte rapidă 3 m/s ÷ 0,3 3 m/min ÷ 5 m/s 1 m/min ÷ 10
de mică adâncime 1,00÷5,00 m/min m/s
adânci 5,00÷20 rapidă 0,3 m/min ÷ 1,5 1,8 m/oră ÷ 3 1 m/zi ÷ 1
foarte adânci > 20,00 m/zi m/min m/min
moderată 1,5 m/zi ÷1,5 1,5 m/lună ÷1,8 1 m/lună ÷1m/zi
m/lună m/oră
lentă 1,5 m/lună ÷ 1,5 1,6 m/an ÷ 13 1 m/an ÷ 1
m/an m/lună m/lună
foarte lentă 1,5 m/an ÷ 0,06 16 mm/an ÷ 1,6 1 cm/lună ÷
m/an m/an 1cm/an
extrem de v < 0,06 m/an v < 16 mm/an < 1 cm/an
lentă

 după direcţia de evoluţie a alunecărilor pe versant:
 Alunecări delapsive, ce încep de la baza versantului şi se propagă spre versant în
sens invers alunecării, deci cu un caracter regresiv (a);
 Alunecări detrusive, ce încep în partea superioară a versantului şi evoluează în
direcţia alunecării versantului, deci cu un caracter progresiv (b).

 după poziţia suprafeţei de alunecare în raport cu stratificaţia versanţilor:
 alunecări consecvente;
 alunecări insecvente;
 alunecări asecvente.
 după vârsta alunecărilor:

 alunecări actuale (de ordin I);
 alunecări vechi (de ordinul II), neacoperite sau îngropate de deluvii sau alte
formaţiuni acoperitoare.

Cauze şi acţiuni care determină alunecările de teren
 Cedarea taluzurilor şi versanţilor, care se materializează sub forma tipurilor de alunecări
prezentate anterior, are drept unică cauză, însumătoare a altora, depăşirea rezistenţei la
forfecare a rocilor constituente, pe anumite planuri din “punctele” versanţilor sau ale taluzurilor, al
căror ansamblu poate constitui, prin convenţie, o suprafaţă idealizată de alunecare.
 Depăşirea rezistenţei la forfecare ( τ solicitare ≥ τ forfecare), privită prin prisma criteriului de plasticitate
(cedare) Mohr - Coulomb, într-un anumit punct din interiorul masivului de pământ, pe un anumit
plan, se poate produce prin:

 Acţiunile permanente care se exercită în mod continuu cu o intensitate
practic constantă în timp, grupează în principal mişcările tectonice,
subsidenţa regională, eroziunea bazei versanţilor şi greutatea proprie a
versanţilor, cu valoarea medie a acestora.
 Acţiunile temporare de lungă durată sunt acele acţiuni ce au intensităţi
relativ constante pe durate de timp îndelungate, dar mai mici decât durata
de existenţă a versantului sau taluzului. Dintre aceste acţiuni, cele ale apei
subterane au o influenţă determinantă asupra stabilităţii taluzurilor şi
versanţilor prin:
 modificarea greutăţii volumice a pământului;
 variaţii ale rezistenţei la forfecare a pământului;
 subpresiunea şi presiunea ce iau naştere în lentilele permeabile, respectiv în
fisurile din corpul versantului;
 efectul hidrodinamic al apei în mişcare.

 Acţiunile temporare de scurtă durată se consideră cele determinate de
precipitaţiile atmosferice, circulaţia vehiculelor şi modificări ale stării de
tensiune provocate de intervenţia omului. Caracteristica acestor acţiuni este
variabilitatea intensităţii lor în timp sau duratele reduse de aplicare.
 Acţiunile extraordinare cauzate de mişcările seismice, explozii sau scăderii
bruşte a nivelului apei subterane, intervin foarte rar sau niciodată pe durata
vieţii omului (60-80 de ani), aparent întâmplător, în intervale de timp scurt
dar cu intensităţi maxime.

Estimarea stabilităţii taluzurilor şi versanţilor
 Prin studii la scară locală se evaluează riscul de alunecare sau gradul de

siguranţă al lucrării ori amplasamentului privitor la pierderea stabilităţii, în
baza conceptului de factor de stabilitate (Fs) sau coeficient de siguranţă.
Acesta, pentru lucrarea respectivă (baraj, dig, terasament, etc.) realizată din
materiale locale (fie că este o problemă de dimensionare sau de verificare),
sau pentru un anumit versant dintr-o anumită regiune (zonă) cartată sau nu,
trebuie să îndeplinească condiţia:
Fs ,efectiv ≥ Fs ,admisbil
 Fs , efectiv - reprezintă coeficientul de siguranţă (sau factorul stabilitate factor of
safety) efectiv al lucrării sau al versantului, estimat prin diferite metode de calcul;
 Fs , admisibl - coeficientul de siguranţă admis prin norme sau bună practică cu un
caracter mai mult sau mai puţin convenţional, pentru tipuri de lucrări sau versanţi.

 Dimensionarea taluzurilor lucrărilor de construcţii din şi în pământ, din punct de
vedere al asigurării stabilităţii, presupune parcurgerea următoarelor etape:
 Predimensionarea, respectiv alegerea apriorică a pantelor taluzurilor în baza tabelelor
prezentate mai sus, rezultate în urma experienţei de proiectare;
 Analiza stabilităţii şi selectarea coeficientului de siguranţă, efectiv al lucrării, pentru
geometria dată;
 Comparaţia cu coeficienţi de siguranţă admisibili şi modificarea pantelor, dacă este
cazul, astfel încât să fie îndeplinită restricţia
 Problematica estimării stabilităţii versanţilor comportă două aspecte:

 observaţii şi informaţii, respectiv cercetări pe teren pentru evaluarea gradului de risc al
alunecării şi poziţionarea, în adâncime, a zonei care poate include potenţialele
suprafeţe de alunecare;
 selectarea unor profile transversale caracteristice şi în raport de natura pământurilor
din profilul stratigrafic şi caracteristicile acestora, considerarea mai multor suprafeţe
potenţiale de cedare în zona poziţionată anterior, cu luarea în considerare a
variabilităţii parametrilor (ipoteza cea mai defavorabilă şi calculul factorilor de stabilitate
Fs);
 calibrarea modelului de calcul, în cazul existenţei unor măsurători ale deplasărilor din
teren, printr-un calcul invers de stabilitate

Metode de estimare a stabilităţii taluzurilor şi versanţilor -
Metode care consideră echilibrul limită
 Această categorie include metodele care
impun suprafaţa de cedare prin forma
directoarei acestora (linie dreaptă, cerc,
spirală, logaritmică, linii compuse) şi
calculul coeficientului de siguranţă Fs
prin analiza echilibrului static al masei de
pământ ce tinde să lunece, prin
discretizarea acesteia în fâşii, sub
acţiunea greutăţii proprii, a forţelor
masice exterioare, ca efect al fâşiilor
adiacente, admiţând, în lungul suprafeţei
de rupere adoptate, criteriul de
plasticitate (cedare) Mohr-Coulomb
 metodele stabilesc, din analiza pe fâşii

sau globală a echilibrului static,
rezistenţa la forfecare medie necesară
pentru asigurarea echilibrului limită şi o
compară cu rezistenţa la forfecare
disponibilă, comparaţii ce îmbracă forma
relaţiilor de definire a coeficienţilor de
siguranţă

Metoda blocurilor în analiza stabilităţii versanţilor
 masa deluviului este divizată într-o succesiune de blocuri,
numerotate din amonte spre aval, funcţie de schimbările
de pantă ale patului de rocă subiacent acestuia
Ei = [Ei −1 + Gi ⋅ sin α i ⋅ cos α i ] − [c'i ⋅li + (Gi ⋅ cos α i − U i ) ⋅ tgφ 'i ]⋅ cos α i

 Pe baza relaţiei se pot calcula succesiv, plecând de la primul bloc (pentru care Ei-1=
0), împingerile Ei şi se va trasa astfel diagrama împingerilor.
 Diagrama împingerilor poate avea alura uneia din cele patru diagrame din figură şi din
analiza acestora se pot formula următoare concluzii de ordin calitativ:

Metoda fâşiilor (Fellenius) pentru
analiza stabilităţii taluzurilor
 este cea mai simplă şi cunoscută;
 analizează stabilitatea taluzurilor după suprafeţe de cedare cilindro-

circulare cu ax orizontal;
 are la bază următoarele ipoteze:

 masa alunecătoare este împărţită în fâşii cu frontiere verticale;
 reacţiunile la nivelul frontierelor laterale considerate paralele cu baza fiecărei fâşii
sunt neglijate;
 rezistenţa la forfecare mobilizată în lungul suprafeţei de cedare corespunde
aceleiaşi deformaţii.

n
M ∑ (R ⋅ tgφ
i i + ci ⋅ l i )
Fs = r ⇒ Fs = 1
n
∑T
Mm
i
1
Ti = Gi · sinαi
Ri − N i = 0 ⇒ Ri = N i ⇒ Ri = Gi ⋅ cos α i
n
∑ (G ⋅ cos α ⋅ tgφ + c ⋅ l )
i i i i i
Fs = 1
n
∑ G ⋅ sin α
1
i i

Metoda cercului de fricţiune (Taylor)
 determine coeficientul de siguranţă al unui taluz, existent sau realizat într-o
rocă omogenă (φ, γ, c – constant), prin analiza echilibrului static al masei
alunecătoare, delimitată de o suprafaţă cilindro-circulară de cedare,
considerată în ansamblu, fără a fi discretizată în fâşii.

Corpul ABCDA, care constituie masa
alunecătoare, considerat ca un rigid, trebuie
să fie în echilibru sub acţiunea următoarelor
forţe:
tgφdis cdis
Fs = +
tgφnec cnec
unde φnec = φ0 şi cnec = c0,
reprezintă unghiul de frecare
interioară necesar asigurării
echilibrului limită (Fs =1)
considerându-se c = 0 şi
respectiv coeziunea necesară
asigurării echilibrului limită
pentru φ=0.

Determinarea parametrilor φnec , cnec (sau φ0 , c0), necesari determinării coeficientului de siguranţă se
obţin din analiza echilibrului static al masei alunecătoare, considerată a fi acţionată de următoarele trei
forţe, rezultate prin compunerea vectorială a forţelor prezentate anterior (Q; G; N; S) şi anume:

• rezultanta R se obţine din
compunerea forţelor G şi Q;
• componenta rezistenţei la
forfecare Sc, datorată coeziunii,
va fi paralelă cu coarda AC şi
situată la distanţa
• componenta NΦ, ca rezultantă a

componentei rezistenţei la
forfecare datorată frecării interne
va fi tangentă la un cerc de rază
r.sinΦ, numit cerc de fricţiune.

În baza acestor concluzii, care constituie de fapt
elementele de fundament principial al metodei
cercului de fricţiune, se dezvoltă următoarea
metodologie grafo-analitică de obţinere a
parametrilor (φnec , cnec) necesari precizării
coeficientului de siguranţă al taluzului. În acest
scop se consideră în general, prin ipoteză, două
cazuri posibile:
 Cazul 1 în care se presupune că valoarea
mobilizată, cmob = cdis, a coeziunii în lungul
suprafeţei potenţiale de cedare este egală cu
valoarea coeziunii efective a rocii şi se cere
determinarea valorii unghiului de frecare
interioară necesară atingerii echilibrului limită
(φnec).
 Se determină mărimea şi poziţia rezultantei R, se

trasează coarda AC, se duce paralele la AC la
distanţa “d” calculată şi se construieşte
paralelogramul forţelor R, Sc, NΦ;
 Se trasează cercul cu centrul în “O”, tangent la

suportul rezultantei NΦ şi se măsoară raza la scara
desenului dφ=r⋅sinφnec, de unde se deduce
φnec.=arcsin(dφ/r).

 Cazul 2 în care se presupune unghiul de frecare
internă complet mobilizat (φm = φdis.) şi se cere
determinarea coeziunii necesare cnec asigurării
echilibrului limită, comportă în baza aceloraşi
ipoteze următoarele etape:

Influenţa acţiunii apei de infiltraţie
asupra stabilităţii taluzurilor şi
versanţilor
 Metodologiile prezentate anterior, privind analiza

stabilităţii taluzurilor, concretizate în relaţii de
calcul sau algoritmi ai coeficientului de siguranţă
conţin explicit sau implicit presiunea apei din pori
ui.
În cazul lucrărilor cu caracter de retenţie, diguri, baraje din materiale locale, calculele de stabilitate se fac
pentru următoarele etape:
 în timpul construcţiei şi imediat după construcţie când presiunea apei din pori, din corpul lucrării, este
estimată pe baza coeficienţilor presiunii apei din pori a lui Skempton, sau a coeficientului de
proporţionalitate al presiunii apei din pori (ru) şi este influenţată în cea mai mare parte de compactarea
materialului din corpul barajului;
 în timpul exploatării atunci când barajul este pe cale de a fi umplut şi presiunea apei din pori este
determinată în principal de curentul de infiltraţie al apei din aceste lucrări, caracterizat prin spectrul
hidrodinamic, constituit din ansamblul liniilor de curent şi al echipotenţialelor;
 în timpul exploatării, în cazul unei goliri bruşte, când presiunea apei din pori se determină în baza
spectrului hidrodinamic în ipoteza golirii bruşte.

 Cum trasarea spectrului hidrodinamic necesită operaţii relativ complexe sau chiar experimentări
pe baza analogiei electrice, în practica curentă pentru lucrări obişnuite, se pot accepta procedee
aproximative în determinarea parametrului hwi atât în ipoteza exploatării curente cât şi în ipoteza
golirii bruşte, bazate pe cunoaşterea poziţiei liniei de saturaţie şi aproximare cu segmente de
dreaptă a curbelor echipotenţiale.
Cunoscând poziţia liniei de

saturaţie, diagrama
presiunilor neutrale se poate
trasa aproximând liniile
echipotenţiale prin drepte
perpendiculare pe linia de
saturaţie, iar presiunile
neutrale orientate pe direcţia
normalei la suprafaţa de
cedare, devin:
u i = hi ⋅ γ w
Rezultanta presiunilor neutrale se obţine ca intensitate, prin construcţia poligonului forţelor (   )
=
iar dreapta suport, prin ducerea unei paralele, prin centrul suprafeţei de cedare Oi , la rezultanta i U din
U u ⋅ ∆s∑
i
poligonul forţelor. Presiunile ui astfel determinate, se introduc direct în relaţiile de calcul a coeficienţilor de
siguranţă, specifice metodelor bazate pe împărţirea în fâşii verticale (Fellenius) iar rezultanta U este
componentă a rezultantei totale R ce acţionează asupra masei alunecătoare, în cadrul metodelor globale
de analiză a stabilităţii taluzurilor - metoda cercului de fricţiune. n
∑ [(G ⋅ cos α i − ui ⋅ bi )⋅ tgφi '+c'i ⋅bi ]⋅
2 1
cos α i
i
Fs = 1
n
∑ G ⋅ sin α
1
i i
Influenţa acţiunii seismice asupra stabilităţii taluzurilor şi
versanţilor
 Acţiunea seismică determină o micşorare a coeficientului de siguranţă, atât prin forţele de inerţie
seismică induse în masa lucrărilor din pământ, cât şi prin micşorarea, în anumite limite a valorii
rezistenţei la forfecare a pământului. Asigurarea taluzurilor împotriva fenomenelor de cedare, ca
urmare a unei acţiuni seismice, se face prin limitarea valorilor coeficienţilor de siguranţă sub cele
corespunzătoare nivelului de solicitate statică (Fs ≈ 1,10 – 1,15) sau prin indicarea pantelor
taluzurilor în funcţie de gradul de intensitate seismică.
Pantele taluzurilor de CF (h> 2,00 m) şi de drumuri (h>4,00 m) în funcţie de gradele

de intensitate seismică
 Estimarea coeficientului de siguranţă, în condiţii de solicitare seismică se face cu metodele

specifice solicitărilor statice (Fellenius, cerc de fricţiune etc.), cu considerarea forţelor dinamice ca
acţiuni statice echivalente, acţionând în centrele de greutate ale fâşiilor (sau în centrul de greutate
al bazei fâşiilor) în care este discretizată masa alunecătoare (metoda pseudostatică).

 Forţele seismice (Si) a căror direcţie se consideră
de regulă orizontală (sau înclinată dirijată în sus
pentru taluzurile necoezive şi în jos pentru cele din
pământuri coezive), se determină pe baza
gradului de intensitate seismică al zonelor
amplasamentului şi a coeficienţilor seismici
convenţionali (Ks = ac/g; ac – acceleraţia maximă a
mişcării seismice şi g – acceleraţia gravitaţională),
corespunzători fiecărui grad de intensitate
seismică (P100-92; P100/1-2004), cu relaţia
S i = G i ⋅ K si
 Coeficientul seismic (Ks = ag/g) este raportul dintre
acceleraţia orizontală a terenului pentru proiectare
(ag) şi acceleraţia gravitaţională (g). Valorile
acceleraţiei ( ag=Ks g), pentru teritoriul României.
 Forţele seismice aferente fiecărei fâşii şi, respectiv forţa seismică totală, se iau în considerare la
determinarea momentului motor ce tinde să producă cedarea taluzului în cazul metodelor de
analiză a stabilităţii bazate pe discretizarea masei alunecătoare în fâşii verticale (Fellenius) şi
respectiv la stabilirea mărimii şi poziţiei rezultantei în cazul metodelor globale de analiză a
stabilităţii (metoda cercului de fricţiune etc.).
 Greutatea unei fâşii oarecare (i), se calculează considerându-se volumele aferente, înmulţite cu
greutatea volumică γ, deasupra curbei de saturaţie şi γsat pentru zonele situate sub aceasta.

Zonarea teritoriului României în termeni de valori de vârf ale acceleraţiei terenului de
proiectare pentru cutremure având intervalul mediu de recurenţă IMR=100 ani

 Greutatea unei fâşii oarecare (i),
se calculează considerându-se
volumele aferente, înmulţite cu
greutatea volumică γ, deasupra
curbei de saturaţie şi γsat pentru
zonele situate sub aceasta.
Gi = Gi′ + Gi′′
Gi′ = Vi′⋅ γ Si′ = Gi′ ⋅ K s′i
′′ Vi′′⋅ γ sat
G=
i Si′′ = Gi′′⋅ K s′′i
Si = Si′ + Si′′ Iar braţul de pârghie este d i = (Si′ ⋅ d i′ + Si′′⋅ d i′′) / Si
Forţa seismică totală şi respectiv braţul de pârghie în raport cu centrul suprafeţei de cedare rezultă:
n
∑ (G ⋅ cos α ⋅ tgφi + ci ⋅ li )
n
S = ∑ Si
n
d = ∑ (S i ⋅ d i ) / S i i
Fs = 1
1 n
Si ⋅ d i
∑ (Gi ⋅ sin α i +
1
)
1 R

Principii de prevenire, combatere şi stabilizare ale alunecărilor de teren
Alunecările de taluzuri şi versanţi în zone urbane, în zonele agricole, de-a lungul căilor de comunicaţii,
constituie cazuri curente, dar cu implicaţii socio – economice importante. Ca urmare, rolul de
prevenire a acestor alunecări prin acţiuni asupra factorilor perturbatori este esenţial.
Aceste măsuri, foarte variate de altfel şi specifice fiecărui caz în parte, pot fi grupate în:
 modificarea geometriei iniţiale;
 reducerea presiunii apei din pori (măsuri hidrologice);
 măsuri fizice, chimice, biologice;
 măsuri mecanice.
Acestea au drept scop creşterea gradului de siguranţă al lucrării prin:

 asigurarea unei stări de tensiune în teren compatibile cu rezistenţele acestuia la forfecare;
 conservarea în timp a rezistenţelor la forfecare a pământurilor împiedicând micşorarea
acestora;
 echilibrarea stării de tensiune prin realizarea unor lucrări de susţinere / retenţie a masei
alunecătoare.
Modificarea geometriei iniţiale constă în acţiuni de reprofilare a pantei prin “îndulcirea” înclinării
acesteia sau prin excavaţii la creastă şi umpluturi (berme, banchete) la bază. Eficienţa încărcării
sau descărcării este dată de forma suprafeţei de rupere (zone active / pasive) şi de mărimea
volumului masei alunecătoare. Utilizarea conceptului de linie neutră ce delimitează zonele active
de cele pasive, oferă informaţii privind sensul de execuţie al săpăturilor şi umpluturilor pe versanţi.

Reducerea presiunii apei din pori are în vedere măsurile hidrologice care trebuie să împiedice
infiltrarea apei în pământ, iar dacă s-a infiltrat să-i reducă nivelul ori gradientul hidraulic,
eliminându-se efectele negative ale excesului de apă asupra caracteristicilor pământului, cât şi
micşorarea forţelor din greutatea proprie sau hidrodinamice. În acest scop se pot realiza
următoarele tipuri de lucrări:
 rigole, şanţuri pereate, şanţuri de gardă, drenuri superficiale, pavarea sau impermeabilizarea
pantelor, cu scopul de colectare şi îndepărtare rapidă a apelor pluviale sau din topirea zăpezilor;
 drenuri de adâncime, puţuri de absorbţie, drenuri verticale din pământuri necoezive; drenuri în
spic (orizontale), drenuri fitil, galerii de drenaj, pentru îndepărtarea apelor de adâncime şi
micşorarea umidităţii pământului;
 drenuri de picior la diguri, baraje, terasamente sau la baza pantei, cu filtre inverse, drenuri cu
geotextil, saltele drenante, amenajări antierozive, etc., pentru prevenirea şi combaterea
fenomenelor de antrenare hidrodinamică.
Măsurile fizice, chimice şi biologice constau într-un ansamblu de măsuri destinate creşterii rezistenţei
la forfecare a pământurilor fără aport de material din exterior. Dintre acestea, cele mai uzitate
sunt:
 compactarea, congelarea sau arderea;
 tratarea pământului prin amestec, injectarea (cimentare, bituminizare, silicatizare, etc.);
 înierbări, garduri vii, cleionaje, plantare de arbori (salcâm, nuc, fag, stejar, etc.).
Măsurile mecanice sunt destinate echilibrării stării de tensiune din versanţi şi taluzuri şi constau în
lucrări de susţinere: ziduri de sprijin clasice sau din pământ armat (cu geosintetice), contraforţi,
chesoane, pereţi mulaţi; ancorarea sau bulonarea pantelor, diferite tipuri de pilotaje.


Geotehnica Note de Curs Conf DR Ing Irina Lungu Prof DR Ing Anghel Stanciu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geotehnica Note de Curs Conf DR Ing Irina Lungu Prof DR Ing Anghel Stanciu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geotehnică – note de curs

Conf.dr.ing. Irina Lungu, Prof.dr.ing. Anghel Stanciu

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

 Structura unui pământ

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

• structura grăunţoasă este specifică nisipurilor şi pietrişurilor, “legătura” dintre

Geotehnică - note de curs

 deformabilitatea structurii este însă dependentă şi de posibilităţile de

 stabilitatea şi rezistenţa structurilor floculare este dată de legăturile care se

a) structura floculară b) structura floculară - agregată

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

 textura porfirică, caracterizată prin existenţa în masa pământului

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

 mărimea şi forma particulelor solide;

 compoziţia chimico - mineralogică a particulelor solide;

 forma şi starea fizică a fazei lichide şi gazoase;

 interacţiunea dintre faza solidă, lichidă şi gazoasă.

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

 mărimea şi forma particulelor solide;

 compoziţia chimico - mineralogică a particulelor

 forma şi starea fizică a fazei lichide şi gazoase;

 interacţiunea dintre faza solidă, lichidă şi

Geotehnică - note de curs

 indicele de sfericitate (Sp), ce apreciază

 factorul formei (F) definit ca

Geotehnică - note de curs

Geotehnică - note de curs

 introdusă în apă, rezultă o masă lipicioasă plastică,

Geotehnică - note de curs

 STAS 1243 - 88 grupează pământurile în două mari

Geotehnică - note de curs

Denumirea pământului Mărimea fracţiunii predominante

NISIP MIJLOCIU peste 0,25 la max. 0,50

NISIP MARE peste 0,50 la max. 2,0

PIETRIŞ MIC peste 2,0 la max. 20

PIETRIŞ MARE peste 20 la max. 70

BOLOVĂNIŞ peste 70 la max. 200

Geotehnică - note de curs

 este principalul indice al operatorilor de teren în

 a = P74 – 35%, în care P74 este procentul de material care

Idem, cu particule argiloase max. 35 ≥ 11 - 0÷4

Prafuri, argile nisipoase min. 36 ≤ 10 ≤ 40 4÷8

Geotehnică - note de curs