Sunteți pe pagina 1din 20

4. METODE DE CALCUL STRUCTURAL LA TUNELURI 4.1.

Generalitati Problema calculului static si dimensionarii unui tunel a fost dintotdeauna printre cele mai controversate si dificile probleme puse inginerilor proiectanti. Judecata, experienta si intuitia proiectantului sint necesare, mai mult decit in alte cazuri, pentru a compensa absenta regulilor in acest domeniu. Constructia unei lucrari subterane intr-un masiv are drept consecinta inlocuirea starii de eforturi naturale preexistente cu o noua stare de eforturi a noului corp constituit din masivul cu gol si captuseala. Captuseala tunelului constituie un corp strain intr-un sistem (masivul), a carui stare initiala de eforturi a fost deranjata prin excavarea golului si limiteaza deformatiile terenului spre interior, impiedicind prabusirea. Terenul constituie sursa de incarcare pentru captuseala, dar este in acelasi timp si element portant, conlucrind cu captuseala in vederea stabilizarii starii de eforturi. Echilibrul final al ansamblului captuseala-masiv depinde de un numar considerabil de factori, dintre care amintim: - starea initiala de eforturi din masiv; - caracteristicile fizico-mecanice si legile de comportare ale terenului; - fazele de executie si derularea lor in timp; - caracteristicile geometrice si mecanice ale captuselii si natura contactului cu terenul; - conditiile de utilizare ale lucrarii. Apare evident ca modelul de calcul al unui tunel este deosebit de complex datorita multitudinii parametrilor si complexitatii comportarii sistemului. Un calcul ideal ar presupune cunoasterea perfecta a mediului in care se executa lucrarea si existenta unui model matematic suficient de elaborat pentru a tine cont de totalitatea acestor date. In momentul actual mecanica solului si a rocilor sint ramase in urma in acest domeniu. Cunoasterea mediului este inca imperfecta, deoarece sondajele de recunoastere geologice nu pot da decit o idee foarte aproximativa asupra structurii masivului, a eforturilor sale reale si a conditiilor de deformabilitate. Statistica ne arata ca in fata acestor dificultati proiectantul este tentat sa adopte cel mai adesea doua atitudini la fel de criticabile: - fie sa abandoneze orice calcule sub pretextul imperfectiunii lor si sa apeleze doar la experienta anterioara; - fie sa procedeze la calcule simplificatoare si aproximative fara a tine cont de imperfectiunile lor si fara sa adopte o atitudine critica fata de rezultatele obtinute, in functie de ipotezele introduse si comparativ cu comportarea lucrarilor anterioare. Exista desigur si cazul proiectantului ideal de tuneluri, care creaza cel mai adesea un model structural pentru fiecare caz. Un alt pericol care planeaza asupra domeniului este divizarea abordarii acestuia din punctul de vedere al specializarii proiectantului structurist sau geotehnician. Inginerul structurist considera tunelul ca o structura incarcata cu incarcari exterioare date de terenul deranjat. Inginerul geotehnician analizeaza masivul de pamint cu un gol care poate fi si captusit cu o structura. Nu putem neglija nici aici existenta

inginerilor tunelisti care incearca sa imbine cele doua discipline. 4.2. Parametrii considerati in calculul tunelelor Metodele de calcul a captuselilor de tuneluri utilizeaza un ansamblu de parametri care pot fi luati in considerare direct si cantitativ sau indirect si calitativ, dupa posibilitatile de introducere a parametrului considerat si performantele metodei utilizate. 4.2.1. Parametrii relativi la teren Tipul de investigatii ale terenului si parametrii corespunzatori depind de principalele trasaturi ale proiectului, de scopul lui, metoda de exavatie, etc., si trebuie sa fie alese de o echipa de experti in consultare cu proiectantul tunelist. Geometria masivului Este necesar sa se defineasca forma si nivelul suprafetei libere a masivului, cit si suprafetele ce delimiteaza principalele formatiuni din interiorul volumului de teren strabatut de tunel. Terenul trebuie sa fie divizat in unitati geotehnice pentru care caracteristicile de proiectare pot fi considerate uniforme. Totusi, caracteristici importante pot manifesta variatii considerabile in cadrul unei unitati geotehnice. Urmatoarele aspecte trebuie considerate pentru descrierea geologica a fiecarei zone: - Numele formatiunii geologice; - Structura geologica si fracturarea masei de roca cu intinderea si inclinarea orientarilor; - Culoarea, textura si compozitia minerala; - Gradul de alterare. Caracteristici geotehnice si fizico-mecanice a. Roci - caracteristici fizice de structura definind dsicontinuitati; - anizotropia structurii (sistuozitati); - RQD - modulul mediu de fracturare; - grosimea stratelor. - caracteristici mecanice in masa rocii; - greutatea volumica - coeficientul lui Poisson - rezistenta la compresiune simpla pe epruvete - rezistenta la tractiune sau forfecare - modulul de deformatie pe probe si in situ care este determinat in doua feluri - cu metode statice (dilatometre, placi sau prese) - cu metode dinamice - coeficientul de tarie a rocii - caracteristicile mecanice in discontinuitati - unghiul de frecare - coeziunea - dilatanta. Daca principalii parametri mecanici sint integrati sub diverse forme in toate metodele de calcul, parametrii fizici pot fi utilizati mai mult sau mai putin complet,

numai in metodele mai performante. b. Soluri Caracteristici mecanice - greutatea volumica - unghiul de frecare interna - coeziunea - coeficientul de tarie (Protodiakonov) - modulul de deformatie oedometric Ea sau cu placa E - rezistenta la forfecare - penetrarea N. Acesti parametri nu sint constanti pentru un sol, ci depind de continutul de apa si de conditiile de incarcare. Un set al tuturor parametrilor care descriu comportarea terenului pentru un tunel trebuie sa fie primit intr-o unitate cuprinzatoare si fiecare parametru trebuie analizat in corelatie cu ceilalti parametri. Cimpul de eforturi initiale din masiv Pentru proiecte importante de tuneluri se recomanda realizarea de teste pentru evaluarea starii naturale de eforturi. Pentru proiecte obisnuite de tuneluri trebuie estimat cel putin coeficientul impingerii in stare de repaos . Conditii pe conturul suprafetei de contact dintre teren si captuseala Se pot distinge doua tipuri de parametri ce definesc aceste conditii: a. Intensitatea fortelor actionind pe contur. In anumite metode, utilizind notiunea de incarcari active si pasive, intervin in calcul urmatorii parametri: - componentele verticale si orizontale (Pv si Ph) sau radiale si tangentiale ale incarcarilor active; - coeficientul de pat al terenului K (raportul dintre sarcina pasiva si deformatie). b. Natura contactului. Este necesara sa se defineasca legea de transmitere a eforturilor pe conturul suprafetei de contact intre teren si captuseala. Se disting doua astfel conditii: - cu eforturi normale; - cu eforturi tangentiale. Incarcari hidrostatice si hidrodinamice Parametrii utilizati sint: - nivelul piezometric minim si maxim in vecinatatea lucrarii - permeabilitatea terenului; - viteza de curgere in teren. 4.2.2. Parametrii lucrarii Parametrii geometrici: - forma si dimensiunile sectiunii interioare; - profilul in lung si traseul in plan; - grosimea captuselii. Caracteristicile mecanice ale materialelor care compun armatura) - modul de elasticitate;

captuseala (beton,

- rezistenta la compresiune, tractiune si forfecare. Procedee de constructie - procedee de excavatie (manual, cu exploziv sau mecanizat sau cu sectiune plina sau divizata); - sistem de sustinere (captuseli prefabricate, ancore, torcret si cintre, captuseli monolite) si distanta unde se monteaza in raport cu frontul de atac; - procedee speciale (injectii, aer comprimat, congelare, noroi bentonitic in front la noile scuturi; - conditii de utilizare a lucrarii (presiunea hidraulica interioara, sarcini date de trafic, presiunea aerului sau hidrodinamica). 4.3. Clasificarea metodelor de calcul In Fig. 4.1 se incearca o sistematizare a metodelor de calcul a captuselilor circulare, pe cit posibil intr-o ordine evolutiva. Impartirea generala corespunde celor doua domenii ale mecanicii mediilor deformabile, rezistenta materialelor si teoria elasticitatii. Modelul unidimensional considera captuseala o bara curba, iar incarcarile se determina separat cu diverse teorii, dintre care mai cunoscute si utilizate sint cele ale lui Protodiakonov si Terzaghi. Modelul continuumului bi sau tri-dimensional determina starea de eforturi si deformatii in ansamblul teren captuseala cu metodele teoriei elasticitatii (metode analitice sau numerice). Se evidentiaza si existenta unor metode empirice, bazate pe experienta, observatii, dar si masuratori. Proiectantul de tuneluri pus in fata alegerii unei metode de calcul din multitudinea celor existente, va fi putin dezorientat. Pentru validarea unei metode trebuie sa se tina cont nu numai de rigoarea modelului, ci si de reprezentativitatea parametrilor introdusi pentru a caracteriza calitatile fizice ale materialelor (teren si captuseala). 4.3.1. Modelul unidimensional Structurile subterane sint multiplu static nedeterminate, si anume: - nedeterminarea interna a structurii (corp strain in sistem) care este tratata ca element unidimensional (bara curba) dupa modelul structurilor supraterane. - nedeterminarea externa reprezentata de interactiunea dintre captuseala si roca. Dificultatea calculului static al constructiilor subterane fata de cele supraterane este data de nedeterminarea externa. In functie de tratarea acestei nedeterminari apar doua grupuri de metode: a. Metode care nu tin cont de conlucrarea dintre roca si captuseala, considerind doar incarcarile externe iar captuseala fie infinit rigida, fie liber deformabila. Aceste metode se intilnesc mai mult in cartile de specialitate, utilizarea lor fiind cu totul intimplatoare. b. Metode care iau in consideratie interactiunea captuseala - roca. Metodele din acest grup difera dupa modul cum trateaza aceasta interactiune, dupa modul cum considera captuseala si dupa numele autorilor.

Interactiunea poate fi sub forma unei actiuni arbitrare (Hewett si Johannesson), reactiuni corespunzatoare legii lui Winkler (4, 5, 6) si reactiuni determinate cu teoria Elasticitatii (7) Metodele care considera interactiunea dupa legea lui Winkler sint cele mai cunoscute si utilizate. Distingem si aici doua orientari: - cu contact continuu (4, 5) - cu contact discret (6, 7). Dupa modul cum e considerata captuseala se intilnesc doua solutii: - inel continuuu (3, 4 5) - grinda poligonala cu legaturi interioare (6, 7). Simplificarea fundamentala introdusa in metodele "modelului unidimensional" consta in faptul ca totalitatea factorilor legati de teren este reprezentata prin ansamblul incarcarilor active (verticale si orizontale cu parametrii ,,c) si pasive (coeficientul de pat K). Analiza validitatii unei metode consta in principal in a cerceta in ce masura datele utilizate pot integra in acelasi timp: - starea initiala de eforturi din masiv; - caracteristicile fizico-mecanice; - influenta fazelor de executie si derularea lor in timp; - natura contactului teren-captuseala; - forma si alcatuirea (monolita, prefabricata, cu una sau doua captuseli) a sectiunii transversale. Toate aceste date, cu exceptia fazelor de executie si a formei si alcatuirii sectiunii, intervin in mod direct sau indirect prin parametrii propusi in calculul incarcarilor active si pasive in toate metodele. Singura metoda capabila sa cuprinda toate datele de mai sus, inclusiv fazele de executie si forma (circulara sau oarecare) si alcatuirea sectiunii (cu una sau doua captuseli, cu diverse imbinari si configuratii ale boltarilor) este metoda grinzii poligonale pe reazeme elastice. 4.3.1.1. Determinarea ncrcrilor ce acioneaz pe cptueala unui tunel In cazul modelului unidimensional incarcarile actionind asupra captuselii sint considerate externe si se impart in 2 categorii: - incarcari active a caror marime este independenta de deformatia inelului; - incarcari pasive constituite din reactiunile date de terenul inconjurator care se opune deformatiei captuselii si a caror intensitate este legata de aceasta deformatie. A. Incarcari active - Incarcari verticale si orizontale active date de terenul inconjurator; - sarcini hidrostatice; - sarcini de la suprafata solului; - greutatea proprie a captuselii; - sarcini si suprasarcini din exploatare in interiorul tunelului (convoaie, apa, etc.); - incarcari in faza de constructie (presiunea preselor de inaintare, presiunea de injectare, suprapresiunea aerului). Incarcarile date de terenul inconjurator au caracter permanent si

reprezinta ponderea principala in totalitatea incarcarilor ce actioneaza pe o captuseala. A.1. Incarcarile verticale active Sarcinile verticale, date de greutatea terenului inconjurator si care solicita cel mai mult captuseala, pot sa fie, fie egale, fie inferioare eforturilor geostatice verticale. Strapungerea unui tunel provoaca, indiferent de precautiunile adoptate, o decomprimare mai mult sau mai putin importanta a terenului situat in jurul excavatiei, in special in partea superioara. Aceasta decomprimare poate sa se transmita pina la suprafata daca terenul este putin coerent si sustinerea este intirziata sau din contra nu cuprinde decit un volum limitat de teren, daca terenul este coerent si montarea sustinerii imediata. Dupa executarea captuselii si eventual a injectiilor, deplasarea spre interior a terenului este preluata de captuseala, care se incarca cu noi sarcini, care cresc in timp pina la atingerea echilibrului final si a incarcarii definitive. Aceasta incarcare finala, depinde de: - eforturile geostatice (initiale), deci de adincime; - caracteristicile terenului; - dimensiunile tunelului; - modul de executie si sustinere; - timpul dintre excavare si captusire; - eficienta injectiilor. Pentru determinarea acestor sarcini au fost produse in timp numeroase formule, care sint cunoscute in general dupa autorii lor. Ele difera totusi dupa cum terenul este pamint sau roca. In cazul solurilor, determinarea incarcarilor se face cu metode izostatice, prin construirea intr-un mod mai mult sau mai putin arbitrar a unor figuri de rupere, linii de alunecare a terenului (bolta de naruire, prisme de alunecare) si prin definirea unui echilibru limita, posibil din punct de vedere al fortelor. Aceste metode sint in general cunoscute dupa numele autorilor (ex. Ritter, Kommerel, Terzaghi, Protodiaconov, etc.). In Fig.4.2 sint prezentate 4 astfel de scheme de calcul a sarcinii verticale active. In aceste scheme apare marimea B , care este largimea volumului de teren cuprins intre suprafetele de alunecare, la nivelul cheii si in ipoteza miscarii catre interior. Pentru sectiunea circulara: B=2Rtg(3/8-/4) Raportind aceasta marime B la acoperirea de teren deasupra tunelului H putem distinge trei situatii privind incarcarile verticale: a. Cind H < B , miscarile si decomprimarile provocate de executia tunelului risca sa antreneze masa de teren pina la suprafata. Obtinerea unei bolti de naruire cu h < H pare sa aiba un caracter temporar si este recomandabil sa se ia in calcul sarcina geologica pina la suprafata Pv=H. b. Cind B < H < 2.5 B , trebuie a ne asiguram ca incarcarea redusa luata in calcul (Pv = h) sa nu fie mai mica decit B. Este de asemenea indicat sa se realizeze o verificare a stabilitatii captuselii sub intreaga sarcina geostatica. c. Cind B > 2.5 B , trebuie sa procedam ca si in cazul b: - Pv = B - verificarea stabilitatii la o valoare a incarcarii egala cu 2.5 B. In acest caz (H ) si C = 0 , intre formulele lui Terzaghi si Protodiaconov apare perfecta concordanta:

Fig. 4.2 Scheme de calcul a incarcarilor verticale.

Pv = B/2ktg ; (=1.5) ; Pv=B/3f (f=tg ) In cazul rocilor, sarcina verticala activa depinde in principal de starea de fracturare a rocii. Pot fi utilizate, de asemenea, formulele lui Terzaghi si Protodiaconov, in care valorile parametrilor ,c,f pot da insa loc la diverse interpretari, dupa cum se considera roca de baza, discontinuitatile sau materialul de umplutura. Rezultatele pot fi astfel perturbate si mai imperfecte. Au fost propuse si alte formule stabilite in mod special pentru roci, cum este cazul acelora stabilite de N.Barton, care determina o relatie empirica pentru impingerea muntelului, in functie de criteriul Q si de factorii acestuia: Pm = (2/Jr)Q unde: Jr - factorul de rugozitate care indica geometria si starea fetelor discontinuitatilor inventariate; Q - calitatea masei de roca. A.2. Incarcarile orizontale active. Pentru determinarea impingerii orizontale active a terenului asupra captuselii tunelului, doua situatii trebuie luate in considerare: - starea de eforturi initiale din masiv; - starea de eforturi dupa realizarea excavatiei. Eforturile geostatice orizontale din masiv inainte de realizarea excavatiei se determina cu relatia: Ph0= 0 H ( H ) dH = 0 Pv 0 unde, 0 este coeficientul impingerii pamintului in stare de repaos. Acest coeficient 0 poate lua valori intre 0 si 1, dar poate fi si > 1, in special in cazul rocilor, functie de istoria geologica a masivului. In cazul rocilor si a adincimilor foarte mari, se admite 0 = 1 corespunzator starii de echilibru hidrostatic. Valoarea corecta a lui 0 nu poate fi determinata decit prin masuratori directe in masiv. Pentru calculele curente, 0 se determina cu formule semiempirice: - pe baza coeficientului lui Poisson in cazul rocilor : 0 =/(1) - pe baza unghiului de frecare interna in cazul solurilor: 0=1sin Dupa executarea excavatiei, terenul are tendinta de a se deplasa spre interiorul tunelului si apar astfel sarcinile orizontale active, care sint independente de deplasarea captuselii. Aceste sarcini au valoarea, in general, mai mica decit aceea a incarcarilor verticale, marimea lor depinzind in principal de natura rocilor, directia de inclinare a stratelor, cit si de forma captuselii. Trebuie remarcat ca eforturile de incovoiere si deformatiile captuselii vor fi cu atit mai mici cu cit sarcinile orizontale active vor fi mai improtante. Din aceasta cauza este recomandabil sa se procedeze in felul urmator: - In cazul general in care Pho/Pvo < 1 se va tine cont de incarcarea orizontala activa daca modul de executie al excavatiei captuselii si injectiei de umplere este astfel facut incit contactul teren - captuseala este asigurat: - suficient de eficace pentru ca golurile reziduale sa fie putin importante si uniform

repartizate; - suficient de rapida pentru a preveni miscarea terenului la calota dupa montarea captuselii; - cu suficienta regularitate pentru a evita sarcini concentrate pe captuseala. Daca aceste conditii sint indeplinite, sarcina orizontala activa va fi: Ph= 0 Pv Daca aceste conditii nu sint indeplinite, sarcina orizontala activa se poate neglija sau se va calcula cu relatia: Ph = a Pv unde, a este coeficientul impingerii active care se determina cu relatia generala a lui Coulomb, care pentru pereti verticali are forma: a =tg(45-/2) In majoritatea schemelor de calcul ale impingerii orizontale aceasta are o distributie trapezoidala pe inaltimea tunelului cu doua valori: - una la cheie Ph1 = Pv1 .a - una la baza Ph2 = (Pv1 + d ) a In unele cazuri mai putin recomandate se poate lua in considerare la calculul impingerii active orizontale si coeziunea: Ph =aPv-2c a Avind in vedere incertitudinile existente in determinarea lui a , este recomandabil sa se procedeze la studii parametrice, variind a in anumite limite, care sa caracterizeze situatiile cele mai defavorabile. B. Incarcari pasive Incarcarea pasiva reprezinta reactiunea exercitata de teren asupra captuselii, ca raspuns la deformarea acesteia catre teren. Ipoteza general admisa cu privire la relatia care leaga deformatia de reactiune, corespunde legii lui Winkler, care presupune proportionalitatea intre intensitatea reactiunii P si amplitudinea deformatiei W: P = K W unde K este coeficientul de pat sau modulul de reactie al terenului in raport cu tunelul. Acest model nu este de fapt o carcteristica numai a terenului inconjurator, ci a cuplului teren - captuseala. De asemenea, coeficientul de pat nu este o constanta, el descreste odata cu cresterea presiunii pamintului. Din aceasta cauza relatia P = KW nu este decit un substituent grosolan pentru interdependenta dintre deformatia si reactiunea pamintului. Ea nu ia in considerare faptul ca punctele invecinate ale solului se influenteaza reciproc si ca tasarea depinde in mod determinant de programarea presiunii in subteran. Principalii factori care influenteaza valoarea coeficientului de pat sint tipul, proprietatile si grosimile stratelor de pamint marimea si configuratia fundatiei si valoarea sarcinii. In pofida tuturor deficientelor, teoria coeficientului de pat se aplica in majoritatea metodelor de calcul al tunelelor, din lipsa altor modele mai precise. Determinarea coeficientului de pat se face prin: - incercari pe placa in galerii sau in puturi de recunoastere; - incercari de laborator care permit determinarea modulului de deformatie (oedometric) Eo al solului. Prin incercarile pe placa se determina modulul de deformatie global Es al terenului

unde: - coeficientul lui Poisson; d- diametrul placii; P- sarcina totala aplicata; W- tasarea placii. Es poate fi dedus din E prin aplicarea unui coeficient de reducere: Es = bEo b<1 Fig. 4.3 Diagrama sarcina tasare In cadrul incercarii pe placa poate fi masurat direct si coeficientul de pat K = p/w. Diagrama sarcina - tasare este neliniara (Fig.4.3 ) Pentru a putea calcula cu un coeficient de pat constant, in cadrul anumitor zone de solicitare, este necesar sa se substituie curbei o linie frinta. O astfel de variatie a coeficientului de pat poate fi utilizata intr-un program de calcul automat, dar este indoielnic daca va spori precizia. Daca coeficientul de pat K nu este direct cunoscut, el poate fi determinat cu ajutorul nodulului de deformatie Es pentru paminturi sau modulului de elasticitate E pentru roci, utilizind solutii din teoria elasticitatii: K = C Es/R unde: R = raza externa a tunelului C = l/(1+ )- pentru o incastrare pe tot conturul circular; C = 3/(1+ )- Morgan; C = 3/(1+ )(5-6 ) . A.M.Wood; C = 2/3 3 - Duddek C = 1 1.5 - Windels. O alta cale de a calcula tasarile si deci reactiunile, consta in aplicarea metodelor din teoria elasticitatii, bazate pe linii de influenta conventionale (Orlov). Parametrii utilizati sint E si .
4.3.1.1.2. METODA TERZAGHI

(1 2 ) P Es = d W

K. Terzaghi a considerat n teoria sa c terenurile strbtute au structura granular i sunt lipsite de coeziune. Dar a considerat ulterior i coeziunea, rezultate mai bune dnd ns ipoteza fr coeziune. La realizarea excavatiei unui tunel, terenul inconjurator are tendinta de a se deplasa spre interiorul golului creat. Aceste deplasari sunt suficient de mari pentru a conduce la suprafete de rupere prin depirea echilibrului limit. Forma acestor suprafete corespunde pe zona tunelului cu cea a suprafetei cunoscute de la constructiile supraterane (ziduri de sprijin) si este o forma speciala deasupra constructiilor subterane. Atunci cnd o parte din rocile situate deasupra tavanului se deplaseaz pe vertical, iar masa de roc nconjurtoare rmne nemicat, ntre ele se produce o aciune reciproc, dezvoltndu-se reactiuni de tipul tensiunilor tangentiale cu tendinta de a menine masivul n echilibru. Ca urmare, aceste tensiuni vor micora greutatea rocilor care se deplaseaz n jos i vor mri reactiunile n masa de roc nconjurtoare. Ca rezultat al acestei actiuni reciproce ia natere o bolt de descrcare i suprafetele sau planele de rupere DAB (fig.) sunt suprafete curbe, fapt confirmat de observatiile practice.

Fig. 4.4 Schema de calcul i ncrcri Deoarece curbura suprafetelor de alunecare AB complic evaluarea presiunii, acestea sunt aproximate prin suprafe.te verticale AC. Ruperea dup aceste plane este considerat de ctre Terzaghi ca fiind dat de legea lui Coulomb-Navier-Mohr: = tg + c Deoarece deplasrile produse sunt suficlente pentru a dezvolta plane de alunecare ce caracterizeaz de fapt starea iminent de rupere, este justificat utilizarea asocierii nclinrii planelor de alunecare (45 - /2) cu pingerea activ a rocii pentru determinarea distanei B dintre aceste plane, distant dat de relaia: B = b + 2h tg (45 - /2) n contextul celor precizate se mai realizeaz i presupunerea (care nu corespunde realittii) c valoarea tensiunii verticale , care actioneaz asupura oricrei suprafete orizontale, este uniform repartizat. n baza consideratiilor precizate s-a construit schema de calcul a presiunii (fig.), n care la o adncime z de la suprafa se consider un strat de roc de grosime dz, asupra cruia vor actiona tensiunile verticale i ( + d ) i tensiunile orizontale i cele de forfecare . Ca urmare se poate scrie ecuatia de echilibru a forelor ce acioneaz pe acest element infinitesimal. Bd + B - B( + d ) - 2d = 0 = k k - rezistenta la frecare pe suprafata de rupere, k = 1 1,5 = k tg + c Inlocuiesc si in formula Bd + B - B - Bd - 2k tg d - 2cd = 0
h z v v v v z z v h v z v v v z v v v h v o o h

mpart prin (Bdz) -

d v 1 1 2k v tg 2c = 0 dz B B 2k v tg 2c d v ordonez ecuaia difereniala = care integrat conduce dz B B

la:
2c 2z ) ktg B B 1 e v = 2ktg Observm c la suprafa z = 0 v = 0 2c 2H B ktg B B z = H v = Pv = 1 e 2ktg B(

iar la adncimea H

2H ktg B B Cazul terenului fr coeziune: c = 0 Pv = 1 e 2ktg Aceast formul d rezultate bune pentru H 2.5 3B (adncimi i acoperiri

B 2ktg Dac la suprafaa terenului avem o ncrcare "q" uniform distribuit: 2c 2Z 2z B( ) ktg ktg B 1 e B B + qe v = 2ktg Pentru adancime H1 = 2.5 B, PV1 acioneaza ca o ncarcare uniform distribuit (ca "q" de mai sus). mpingerea orizontal: Ph
La acoperiri (adncimi) foarte mari H e 0 Pv =

mici).

Ph1 = PV a; Ph2 = Ph1 + h a

a - coeficient mpingere activ


4.3.1.1.3. METODA PROTODIAKONOV

Studiile ntreprinse de Protodiaconov pornesc de la ipoteza c rocile care se gsesc n masa masivului muntos au o stare intermediar ntre corpurile compacte i cele friabile apropiindu-se cnd de unele, cnd de celelalte. Pentru determinarea valorii mpingerii verticale a muntelui, Protodiaconov presupune c rocile ntlnite la lucrrile subterane constituie corpuri care datorit fisurilor, stratificaiilor etc., pot fi considerate ca lipsite de coeziune pn la un anumit grad, aplicndu-se legile corpurilor friabile (granulare fr coeziune).

El ia n considearaie coeziunea existent ntre particule, majornd coeficientul de frecare, care este nlocuit cu coeficientul de frecare aparent sau de trie ( de rezisten) a rocii. M. M. Protodiaconov a considerat c valoarea coeficientului de frecare al rocilor trebuie mrit, inndu-se seama prin aceasta i de existena forelor de aderen dintre particule. Coeficientul de trie ( de rezisten) a rocii, nglobeaz coeziunea , frecarea i aderena, existente n interiorul masei de roc. Coeficientul de trie ( de rezisten) a rocii : f r = Pentru :

100 Pentru determinarea presiunii verticale a masivului muntos Protodiaconov presupune c, n urma deformrii rocii deasupra excavaiei cu limea b, o parte a rocii tinde s se deplaseze spre interiorul golului conducnd la o suprafa de rupere care deasupra construciei subterane are forma unei boli care se numete bolt de nruire. Terenul din interiorul acestei boli este lipsit de efort (corp inert) care nu mai particip la redistribuirea eforturilor n masiv i acioneaz cu toat greutatea asupra construciei subterane. Bolta cu nlimea "h" este pentru teren alctuit din roci (perei stabili). Bolta cu "h1" este pentru teren alctuit din pmnturi. Limita acestei pri a rocii va fi o bolt oarecare AOB, n care se consider c nu se produc eforturi unitare de ntindere, iar eforturile unitare de compresiune se gsesc n limitele adminsibile. Presiunea vertical a masivului muntos pe deschiderea b se va exprima prin greutatea rocii cuprins n volumul AOBA.

(coeficient experimental). - teren fr coeziune: c = 0 = tg f r = tg c - teren cu coeziune: c 0 = tg + c f r = = tg + rc - roci: f r = ; rc - rezistena la compresiune axial.

Fig. 3.5 Scheme de calcul. a.- forma i nlimea bolii; b. suprafee de rupere.
Pentru stabilirea legii de distribuie a mpingerii acestui volum trebuie cunoscut forma curbei AOB. Forma bolii se poate determin aproximativ pornind de la condiia de echilibru a acesteia sub sarcina vertical q=H n ipoteza c n bolt sunt numai eforturi tangeniale.

Trebuie determinate: forma bolii i presiunea pe care o d bolta, astfel nct ea s fie stabil. Pentru determinarea formei bolii punem condiia s nu avem ntindere : MA = 0
qx 2 x2 y= (ec. parabolei) forma bolii: parabol 2 2T Pentru determinarea nlimii bolii punem condiia de stabilitate. Astfel, dac T = H, atunci rezerva de stabilitate a sistemului ce se calculeaz este nul, ceea ce conduce la o stare instabil a boltii. Ca urmare este necesar s se respecte condiia T < H. Protodiakonov a reprezentat aceast rezerv sub forma unor tensiuni de forfecare "fictive" , considerate ca fiind repartizate dup nlimea bolii i care vor prelua tensiunile orizontale suplimentare, dac vor apare n bolt astfel de tensiuni. "H" acioneaza n direcia destabilizrii bolii b V=q H = V fr 2 H < V fr - h b H = q fr h 2 Condiie: = max (conditie de stabilitate pentru bolta ntreag)

MA = 0; T y = q

qb 2 b b ; y = h; T = H q f r h = = ? 2 2 8h b fr b =q 2 h 4h 2 ntroduc n ecuaia de mai sus condiia de maxim: derivata = 0 d b fr 2b =q + =0 dh 2 h 2 4h 3

x=

f b b r + = 0 2 f r h + b = 0 h = 2 3 2 fr h 2h h - nlimea bolii de nruire pentru roci B h1 = (nlimea bolii de nruire pentru pmnturi) 2 fr 2 2 Suprafaa bolii "h": S = bh ; Pv = h 3 3 b B Pv = Pv = pentru roci; pentru pmnturi; 3 fr 3 fr B La Terzaghi aveam : Pv = ; k = 1,5 2ktg Pentru k = 1,5 formulele celor doi autori coincid.

Fig. 3.6 ncrcri mpingerea orizontal: Avem mpingerea orizontal numai n cel de-al II-lea caz. 2 PV = h1 PV 1 = h1 3 Ph1 = PV a; Ph2 = Ph1 + h a

3.3.1.2. Modele de calcul structural fr considerarea interaciunii structur-masiv. 3.3.1.2.1 Metoda Grafic

Face parte din modelul unidimensional, grupul de metode care nu ia n considerare conlucrarea structura teren, sau consider o reaciune arbitrar a terenului. Etapele de calcul sunt urmtoarele: 1. Se deseneaz la scar jumtate din seciunea transversal a tunelului i se nparte n bolari, inclusiv radierul bolt ntoars; 2. Se calculeaz ncrcrile verticalei orizontale cu una din metodele cunoscute i reciunile verticale pe fundaie i radier; 3. Se calculeaz greutile G i ncrcrile concentrate verticale P i orizontale E pe fiecare bolar; 4. Se calculeaz reciunile H1 i H2 i reaciunile R pe fiecare bolar prin compunerea forelor concentrate P, G i E; 5. Se construiete poligonul funicular pornind din polul O, construind H1 la scar i apoi ducnd paralele la reactiunile R pozate deasemeni la scar i obinnd forele axiale N pe fiecare bolar, att ca valoare ct i ca direcie; 6. Se construiete poligonul forelor ducnd paralele la forele N pe structura tunelului pornind de la chee, rezultand o axa diferit de cea mediana cu excentriciti e diferite pe fiecare bolar; 7. Pe fiecare bolar se determin excentricitatea ( se masoara grafic) i se calculeaz 1,2 care se compar cu rezistentele admisibile ale betonului.

1,2 =

N N e b 1 W

Fig. Schema dimensionrii grafice a unei seciuni de tunel

4.3.1.1.4. Modele de calcul structural cu considerarea interactiunii structura-masiv.

Modelele din acest grup sint recomandate in cazul terenurilor a caror rigiditate este mai mica, comparativ cu a captuselii. Presiunea activa a terenului este reprezentata de incarcari exterioare, calculate cum s-a aratat in capitolul precedent. Reactiunea pasiva a terenului contra deformatiilor captuselii este simulata in cele mai cunoscute metode prin utilizarea modulului de pat constant (K). O ancheta intreprinsa de Asociatia Internationala de Tuneluri in cadrul grupului de lucru "Conceptii Generale de Proiectare a Tunelurilor", la care au raspuns 26 din tarile membre, a scos in evidenta ca metodele de calcul cele mai frecvent utilizate sint cele ale lui Schulze/Duddeck si Muir Wood. Daca ancheta ar fi cuprins si tarile fostului lagar socialist, o alta metoda s-ar fi impus cu siguranta, ca grad de utilizare. Aceasta este metoda grinzii poligonale pe reazeme elastice.
A. Metoda grinzii poligonale pe reazeme elastice A1 Elemente generale

Aceast metod apartine modelului unidimensional, grupul de metode care tin cont de conlucrarea dintre structura si masiv. Cunoscut i ca metoda resoartelor sau metoda general, aceast metod are un grad mare de generalizare, permind introducerea unor ipoteze oarecare n ceea ce privete: - forma seciunii trasversale; - orientarea i repartiia ncrcrilor active i pasive n seciune transversal i longitudinal; - condiiile de contact ntre teren i cptueal; - condiiile de contact ntre elementele cptuelii (bolari). Metoda introduce o serie de simplificari: 1. Considerarea structurii ca o structura poligonala; 2. Inlocuirea rezemarii continue cu o rezemare punctiforma la noduri; 3. Inlocuirea incarcarilor exterioare uniform distribuite cu incarcari concentrate la noduri. Metoda poate de asemeni lua in considerare discontinuitatile interne ale structurii (articulatiile). Seciunea transversal a unui tunel alcatuit n general din elemente curbe este aproximat cu un sistem poligonal alctuit din elemente tip bar, rezultnd o structur din bare , plan sau spaial.

Fig. 4.11 n cazul unor seciuni transversale simetrice, i acionate de ncrcri simetrice, modelul teoretic adoptat va fi descris pentru o jumtate de structur Fig. A.1 a. n cazul unor structuri nesimetrice sau cu ncrcri nesimetrice, modelul de calcul va descrie ntreaga structur. Dac inelele adiacente nu sunt identice, avnd nbinrile intercalate, se adopt un model spaial Fig. A.1b. Conlucrarea dintre structur i masiv pe zona contactului continuu, corespunztor deplasrilor spre exterior (zona de pat) este schematizat prin reazeme deformabile (penduli elastici, resoarte) amplasate la noduri, care nu preiau dect compresiune.

a Fig.A.1 Modele de calcul structural

Dac se admite un contact fr frecare ntre cptueal i teren, pendulii elastici vor fi dispui radial (Fig. A.2a). Dac contactul se face cu frecare, se vor dispune penduli verticali i orizontali (Fig. A.2b) sau normali i tangeniali (Fig. A.2c) la fiecare nod i se va verifica n final c direcia rezultantei s fac cu normala la arc, un unghi inferior unghiului de frecare .

Fig. A.2 Reazeme elastice Mrimea zonei de pat i implicit a celei de desprindere se stabilete n prima etap n mod arbitrar (90 - 100 pentru zona de desprindere). Rezolvarea sistemului se face prin metodele generale ale staticii (metoda eforturilor sau a deplasrilor), utiliznd programe de calcul automat pentru structuri alctuite din bare. Dupa primul calcul zona de contact structur-teren, poate fi redus, prin eliminarea pendulilor n care apar ntinderi sau poate fi extins dac n ultimul reazem apar compresiuni mari. Deformabilitatea pendulilor elastici se determin pe baza ipotezei Winkler cu ajutorul coeficientului de pat Ks.