UNIVERSITATEA PETROŞANI

FACULTATEA DE MINE
SPECIALIZAREA: INGINERIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI ÎN INDUSTRIE
ANUL IV

TEMA

ANALIZA STABILITĂŢII UNUI TALUZ SAU VERSANT ÎN CONDIŢII

IPOTETICE SUB INFLUENŢA A CEL PUTIN DOI FACTORI

COORDONATOR:

STUDENT:

2023

1
 CUPRINS

1.INTRODUCERE ………………………………………………………………………..…..3
2.PROPUNERE TEMĂ…………………………………………………………………..…...4
3.FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STABILITATEA VERSANŢILOR
SAU TALUZURILOR…………………………………………………………………...…5
4.REZOLVARE TEMA PROPUSĂ…………………………………………………….…...8
4.1. Metoda lui Fellenius………………………………………………………….….....8
4.2. Influenţa suprasarcinilor asupra stabilităţii taluzului……………………....…10
4.3. Influenţa apei subterane asupra stabilităţii taluzului……………………...…..13
5.SOLUŢII GEOTEHNICE PENTRU CONSOLIDAREA VERSANŢILOR
ŞI TALUZURILOR…………………………………………………………………..……15

BIBILOGRAFIE…………………………………………………………………………..….17

2
 1. INTRODUCERE

. În prezent stabilitatea taluzurilor şi a versanţilor este estimată teoretic, folosind diferite

metode şi procedee de calcul elaborate de specialişti în mecanica pământurilor şi geologie

inginerească, pentru diferite tipuri de roci şi ipoteze de calcul, sau practic prin măsurarea

deformaţiilor de teren.

Gradul de asigurare al stabilităţii taluzurilor şi versanţilor este exprimat matematic printr-un

“coeficient de siguranţă”, “factor de stabilitate” sau “factor de siguranţă” care ilustrează diferenţa
dintre condiţiile reale în care se află rocile şi condiţiile limită corespunzătoare ruperii acestora.
Pentru a avea o asigurare bună împotriva alunecării, valoarea factorului de siguranţă trebuie
să fie cât mai mare, însă o valoare mare a acestuia conduce la proiectarea şi execuţia unor taluzuri
neeconomice.
În cazul în care se estimează stabilitatea unor taluzuri sau versanţi neafectaţi de alunecări
apare necesitatea determinării suprafeţei potenţiale de alunecare. Caracteristica suprafeţei potenţiale
de alunecare este că ea este cea mai susceptibilă şi corespunde celui mai mic factor de stabilitate.
Această suprafaţă se poate stabili prin anumite procedee grafice sau grafo-analitice sau poate rezulta
în urma analizelor de stabilitate pentru o multitudine de suprafeţe în condiţiile utilizării programelor
de calcul electronic.
Dintre metodele de calcul pe care le oferă literatura de specialitate se menţionează: metoda
fâşiilor verticale (Fellenius), metoda forţelor orizontale, metoda parametrilor adimensionali, metoda
cercului de fricţiune, metoda spiralei logaritmice şi metoda Bishop.
Pierderea stabilităţii unui taluz este determinată de o serie de factori şi cauze care, prin
acţionare individuală sau simultană contribuie la modificarea raportului dintre forţele de alunecare şi
cele de rezistenţă în favoarea celor dintâi.
În general, alegerea metodei de calcul este o opţiune a geotehnicianului şi se face în funcţie

de elementele şi condiţiile oferite de teren, conturul exterior al taluzurilor şi versanţilor, natura şi

caracteristicile geotehnice ale rocilor, structura masivului, prezenţa şi felul sarcinilor exterioare, etc.

3
 2. PROPUNERE TEMĂ

Prin tema de faţă ne-am propus să calculăm factorul de stabilitate al unui taluz cu panta 1:1 (
=450) şi înălţimea h = 20 m executat în marnă nisipoasă cu următoarele caracteristici fizico-
mecanice:
- greutatea specifică aparentă în stare naturală: = 1,9 tf/m3 ;
- coeziunea: c=3 tf/m2 ;
- unghiul de frecare interioară: =250.
Se utilizează metoda lui Fellenius, apoi se calculează factorul de stabilitate la influenţa
suprasarcinilor si influenţa apei subterane asupra stabilităţii taluzului luat in considerare.

4
 3. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STABILITATEA VERSANŢILOR SAU

TALUZURILOR

a).Factorul geologic
Acest factor, deşi nu reprezintă o cauza directa a alunecărilor, are un rol deosebit în formarea
lor şi de aceea, schemele şi metodele de estimare a stabilităţii taluzurilor trebuie alese în funcţie de
condiţiile geologice. Aceasta presupune exprimarea cât mai corectă posibil a factorului geologic în
termeni inginereşti, ceea ce determină gradul de valabilitate a rezultatelor obţinute prin metodele
aplicate în analizele de stabilitate. Astfel, există metode care consideră taluzul omogen, lipsit de
stratificaţii (care pot fi utilizate cu succes atât pentru haldele de steril, cât şi pentru iazurile de
decantare) şi metode pentru masive stratificate care permit luarea în considerare a sensului de cădere
a stratelor.
b).Factorul hidrogeologic
Acest factor joacă un rol extrem de important în formarea suprafeţelor de alunecare prezenţa
apei în roci influenţând starea de eforturi unitare prin următoarele elemente:
-variaţia umidităţii pământurilor nesaturate;
-presiunea hidrostatica a apei din pori;
-presiunea hidrodinamica a apei.
La scăderea nivelului apei se poate înregistra o creştere a greutăţii datorită înlăturării
efectului de subpresiune a apei, fenomen ce se manifestă mai ales în cazul rocilor permeabile.
Apa din pori creează o presiune ce duce la reducerea rezistenţei la forfecare a rocilor, ca
urmare a diminuării presiunii efective pe suprafaţa de alunecare.
c).Factori mecanici naturali şi geomecanici
Factorul geomecanic trebuie luat în considerare pornindu-se de la modul de determinare în
laborator şi „in situ”, a principalilor parametrii de rezistenţă mecanica a rocilor, coeziunea şi
unghiul de frecare interioară. Considerarea factorului geomecanic presupune întotdeauna
determinarea parametrilor de rezistenţă pe cele mai slabe suprafeţe ale taluzului, unde se
concentrează forţele de alunecare. Aceste suprafeţe pot fi considerate suprafeţele de stratificaţie,
planele de fisuraţie sau suprafeţele de contact ale materialului haldat cu terenul de bază. Prin
punerea în evidenţă a indicilor geomecanici ai rocilor se pot trage concluzii asupra comportării lor în
diferite situaţii de încărcare, solicitare, alcătuire şi de aşezare în loc.
Cu cât caracteristicile fizico-mecanice sunt mai real identificate, cu atât mai uşoară devine
interpretarea proceselor de deformare care pot fi întâlnite în practică, cu atât devin mai certe

5
calculele de rezistenţă, de stabilitate şi implicit opţiunea pentru anumite soluţii de proiectare, de
asigurare a stabilităţii acestora şi de conducere efectiva a proceselor tehnologice.
Întrucât rocile reprezintă medii anizotrope, cunoaşterea caracteristicilor fizico-mecanice ale
acestora reprezintă o problema complexă şi de aceea se recomandă un studiu cât mai detaliat al
proprietăţilor fizico-mecanice atât în laborator cât şi pe teren, în scopul identificării cât mai certe a
parametrilor de calcul.
d).Factori antropogeni (tehnogeni)
Se refera la modificările stării de eforturi şi tensiuni în taluzuri datorate acţiunii inginereşti a
omului. Printre aceşti factori se menţionează supraîncărcarea taluzurilor la partea superioară prin
amplasarea şi vehicularea utilajelor tehnologice sau prin depozitarea rocilor, excavarea rocilor la
partea inferioară a taluzurilor. Aceşti factori modifică raportul între forţele de rezistenţă şi forţele
care solicită taluzul la alunecare.
De asemenea, tot în această categorie se pot include elementele geometrice ale taluzului
(înclinarea şi înălţimea) care sunt stabilite prin proiecte geotehnice şi care influenţează gradul de
stabilitate. De exemplu, creşterea pantei determină creşterea efortului tangenţial, a cărui valoare
maximă se înregistrează la piciorul taluzului.
e).Factori hidrometeorologici si climatici
Precipitaţiile
Conduc la creşterea umidităţii rocilor din care este alcătuit taluzul şi implicit la reducerea
rezervei de stabilitate sau chiar la alunecarea acestuia. S-a constatat că cele mai multe alunecări se
produc în perioadele cu precipitaţii abundente (cel mai adesea primăvara, când se înregistrează
creşteri ale precipitaţiilor imediat după topirea zăpezilor). Precipitaţiile abundente determină
creşterea cantităţii infiltraţiilor de apă în teren, ceea ce provoacă scăderea rezistenţei acesteia. Ca
urmare a experimentelor realizate în practica construirii taluzurilor artificiale, s-a constatat că
umezirea materialului datorită precipitaţiilor este maximă la piciorul taluzurilor, umiditatea
prezentând variaţii pe o adâncime de 2-3 m de la suprafaţă.
Acţiunea îngheţului
Prin fenomenul de îngheţ, rocile suferă o serie de deformaţii importante, care se referă la
degradarea structurii lor, ceea ce are drept urmare o reducere bruscă a proprietăţilor de rezistenţă
mecanică. Prin îngheţare, creşte cantitatea de apă conţinută în roci şi ca atare, acestea suferă o
dilatare care poate fi sesizată datorită unei uşoare ridicări a reliefului, însoţită de o deplasare
incipientă care se dezvoltă după linia de cea mai mare pantă. Aceasta deplasare reprezintă, de fapt,
un început al procesului de alunecare a taluzului.

6
 Efectul îngheţului asupra stabilităţii taluzurilor este diferit în funcţie de natura rocilor. Astfel,
rocile argiloase se degradează considerabil în timpul procesului de îngheţ, în timp ce nisipurile şi
pietrişurile se comportă mult mai bine.
Se apreciază că fenomenele de îngheţ-dezgheţ au avut o mare influenţă asupra degradării
structurii rocilor din taluzurile „in situ”. Fragmentarea unor blocuri care ulterior s-au deplasat de pe
taluzuri se asociază cu aceste fenomene şi cu tensiunile de tracţiune care apar.
f).Factorul seismic
Şocurile seismice datorate cutremurelor sau exploziilor masive, exercită, de regulă, asupra
taluzurilor atât forţe verticale, cât şi orizontale, care pot genera fenomene de alunecare. Forţele
verticale reduc presiunea efectivă normală pe suprafeţe de alunecare, în timp ce forţele orizontale,
mult mai puternice, joacă un rol decisiv în ceea ce priveşte stabilitatea taluzurilor. De altfel este
cunoscut faptul că în timpul unui cutremur acţiunea seismica poate avea orice direcţie, motiv pentru
care în calcule se consideră orizontală, acesta fiind cazul cel mai defavorabil în ceea ce priveşte
efectul asupra stabilităţii taluzurilor.
De asemenea, vibraţiile produse de funcţionarea şi circulaţia utilajelor pe berma superioara a
treptelor sau eventualele explozii produse în apropiere pot conduce la diminuarea rezervei de
stabilitate cu 10-15%, influenţa acestora fiind resimţita în special atunci când taluzul se află la
limita de echilibru.
Problemele de stabilitate a taluzurilor naturale şi artificiale au interesat şi interesează mai
multe grupe de cercetare, care prin diverse metodologii, studiază condiţiile de echilibru şi ipotezele
de alunecare a acestora. În linii mari, se pot distinge mari direcţii de cercetare: verificarea analitică a
stabilităţii şi analiza geomorfologică a condiţiilor potenţiale de instabilitate. În primul caz predomină
aspectele geomecanice; al doilea se bazează pe criterii geomorfologice evolutive ale mediului fizic.
De cele mai multe ori, în scopul analizării stabilităţii se utilizează metode de analiză bazate
pe starea de echilibru limită, care sunt folosite în scopul definirii stabilităţii taluzurilor naturale sau
artificiale.
Aceste metode verifică condiţiile impuse pentru stabilitatea maselor ce constituie un taluz,
în particular pentru echilibrul forţelor sau momentelor. Metodele, bazate pe criterii similare, prevăd
in linii mari modelarea versantului analizat, definirea stării de încărcare şi adoptare a unui criteriu de
rupere. În consecinţă, aceste analize depind în mod determinant de tipul modelului adoptat şi de
proprietăţile fizico-mecanice atribuite materialelor.

7
 4. REZOLVARE TEMA PROPUSĂ

4.1. Metoda lui Fellenius

Suprafaţa de alunecare la metoda lui Fellenius (metoda fâşiilor, metoda suedeză) este de

forma cilindrico-circulară. Astfel cunoscând elementele geometrice ale taluzului s-a întocmit

construcţia din figura 1 la scara 1:200.

Pentru determinarea centrului primei suprafete de alunecare se foloseşte procedeul lui

Fellenius, la = 450 corespund unghiurile care se reprezintă în figura1,

obţinându-se centrul O. Cu raza OA se construieşte arcul de cerc AC=L,care reprezintă prima

suprafaţă de alunecare. Măsurată pe desen, raza cercului este R=30 m. Se trece apoi la împărţirea

porţiunii instabile în fâşii verticale.

Cu relaţia:

(1)

se calculează greutatea fiecărei fâşii şi adoptându-se scara 1 cm=10 tf, s-au reprezentat forţele G i ,

unde i=1,2,…,7, pe suprafaţa de alunecare la mijlocul arcului fiecărei fâşii. Forţele G i se descompun

apoi în componente normale Ni şi tangenţiale Ti.

Unghiul dintre Gi şi Ni se notează cu şi este variabil de la o fâşie la alta. Măsurând, pe

grafic, segmentele Ni şi Ti şi tinând seama de scara adoptată pentru reprezentarea fortelor, se

determină grafic componentele normale Ni şi tangenţiale Ti care intervin în calculul factorului de

stabilitate.

Lungimea suprafeţei de alunecare se determină cu relaţia:

(2)

8
Factorul de stabilitate al taluzului se calculează, pentru determinarea pe cale grafică, cu relaţia:

(3)

Pentru determinarea pe cale analitică, se foloseşte relaţia:

(4)

Toate datele de calcul sunt redate in tabelul1.

Tabelul 1. Rezultate obţinute pentru determinarea grafica si analitică (Fellenius)

Nr. Determinare grafică Determinare analitică

fâşie hi bi Gi Ni (tf) =Gi cos =
(m) (m) (tf) (tf) (grade) (tf) (tf)
1 2,8 4,4 23,40 26 -6 -14 22,70 -5,66
2 7,8 4,4 65,20 66,8 -5,8 -4 65,04 -4,54
3 13,4 6,4 162,94 162 18 6 162,04 16,93
4 17,4 4,8 83,52 80 27,8 18 79,43 25,80
5 17,8 6 202,92 180 98 28,5 177,64 96,82
6 13,6 6 155,04 115 103,8 41,9 115,39 103,54
7 7 5,4 71,82 38 63,4 59,9 36,01 62,13
Total 667,8 299,2 658,25 295,02

S-a obţinut un factor de stabilitate supraunitar, Fs =1,513 (pe cale grafică) şi Fs =1,519 (pe
cale analitică), se observă ca factorii de stabilitate obţinuţi pe cale grafică şi analitică sunt
practic egali.

9
 4.2. Influenţa suprasarcinilor asupra stabilităţii taluzului
Prezenţa unor solicitări exterioare asupra bermelor din zona taluzurilor sau versanţilor

afectează stabilitatea acestora.

Pentru luarea în considerare a unei forţe oarecare Q care solicită taluzul în cuprinsul

prismului activ, forţă ce se află la distanţa “a” de verticala ce trece prin centrul O al suprafeţei de

alunecare, se foloseşte metoda fâşiilor verticale, în care şi expresia factorului de stabilitate va

cuprinde în rândul momentelor forţelor de alunecare şi termenul “Q·a” care reprezintă momentul

suprasarcinii Q, în raport cu punctul O:

(5)

sau înlocuind pe Ni şi Ti cu expresiile lor:

(6)

în care:Q este suprasarcina, tone;

a – braţul forţei Q, m.

Ceilalţi termeni au semnificaţiile menţionate la prezentarea metodei fâşiilor verticale.

Pentru calculul factorului de stabilitate se mai poate folosi şi relaţia:

(7)

în care suprasarcina Qi activează prin componentele sale normală şi tangenţiala pe fâşia i.

În practică se întâlnesc frecvente cazuri de supraîncărcare a versanţilor şi taluzurilor cu

diferite sarcini. Astfel construcţiile sociale sau industriale, haldele de steril, căile ferate sau căile

rutiere amplasate pe versanţi sau la partea superioară a acestora transmit sarcini considerabile care

măresc forţele de alunecare. Cunoscând presiunea exercitată pe suprafaţa acestora se poate estima

sarcina care solicită versantul. Tot o suprasarcină pentru versanţii împăduriţi, o reprezintă şi

10
vegetaţia arborescentă, dar prezenţa acesteia este în schimb benefică prin procesul de ancorare al

rocilor datorită sistemului de rădăcini şi ca urmare a eliminării fenomenelor de ravinare sub

influenţa apelor de şiroire, la care se adaugă fenomenele de evapotranspiraţie care contribuie la

reducerea umidităţii rocilor.

Taluzurile carierelor, haldelor de steril sau iazurilor de decantare din industria minieră

suportă adeseori sarcinile suplimentare transmise de utilajele tehnologice sau de căile de transport

amplasate pe berme în apropierea acestora. Evaluarea acestor suprasarcini este absolut necesară în

scopul efectuării analizei de stabilitate.

În cazul în care prezenţa diferitelor suprasarcini conduce la diminuarea rezervei de stabilitate

până la limita de echilibru-dezechilibru (F s = 1) se poate proceda la: reproiectarea elementelor

geometrice ale taluzului, îndepărtarea suprasarcinii prin modificarea poziţiei acesteia în raport cu

taluzul sau versantul, sau la reducerea acesteia.

In figura 1 se consideră că la partea superioară a taluzului, la o distanţă de 6 m de muchia

treptei acţionează o sarcină Q=15 tf .
Luând în considerare datele de calcul de la metoda lui Fellenius, se estimează stabilitatea
taluzului în condiţiile acţionării acestei suprasarcini.
Folosind figura 1 si datele de calcul de mai jos:
Tabelul 2. Elemente de calcul – pentru suprasarcină

Nr. fâşie =Gi cos = =250

(tf) (tf) c=3 tf/m2
1 22,70 -5,66
2 65,04 -4,54 = 1,9 tf/m3 ;
3 162,04 16,93
4 79,43 25,80
5 177,64 96,82
6 115,39 103,54
7 36,01 62,13 L=47,1 m
Total 658,25 295,02
Q=15 tf
R= 30 m
a=17,3 m

11
factorul de stabilitate conform relaţiei (5) va fi:

= 1,476 (51)

Din analiza stabilităţii rezultă că intervenind forţa Q, care încarcă taluzul, factorul de stabilitate s-a
redus de la Fs = 1,519 la Fs=1,476, ceea ce arată că şi sub acţiunea forţei Q taluzul rămâne stabil.
În cazul în care ar fi instabil pentru asigurarea stabilităţii taluzului, se pot accepta
următoarele soluţii:
- reducerea forţei Q dacă este posibil;
- modificarea elementelor geometrice ale taluzului ( ,h) pentru obţinerea unui Fs >1;
- modificarea poziţiei forţei Q, pentru a o scoate în afara zonei presupuse instabile.

12
 4.3. Influenţa apei subterane asupra stabilităţii taluzului
Prezenţa apei subterane în taluzuri sau versanţi poate duce la pierderea stabilităţii acestora.

În cazul rocilor fisurate, apa din fisuri creează o presiune hidrostatică, care duce la creşterea forţelor

de alunecare şi la micşorarea rezistenţei la forfecare pe pereţii fisurii. Presiunea hidrostatică a apei

din fisuri este egală cu înălţimea coloanei de apă măsurată în foraje.

În cazul rocilor nisipoase, precum şi a celor argiloase ce aparţin formaţiunilor de suprafaţă,

care în general sunt permeabile, apa subterană reduce rezerva de stabilitate a taluzurilor şi
versanţilor prin efectul negativ al presiunii apei din pori, care micşorează presiunea efectivă pe
suprafaţa de alunecare, ceea ce duce la reducerea rezistenţei la forfecare şi implicit a factorului de
stabilitate.

Ţinând seama de principiul hidrostatic de repartizare a presiunilor, mărimea presiunii apei

din pori se determină cu relaţia:

(8)

în care:
γw – greutatea specifică a apei, tf/m3
bi – lăţimea fâşiei luate în considerare, m.
Semnificaţia celorlalţi factori a fost menţionată mai înainte.
Dacă Gi este greutatea fâşiei, Ni – componenta normală pe suprafaţa de alunecare şi T i –
componenta tangenţială pe aceeaşi suprafaţă, având în vedere că presiunea apei din pori acţionează
perpendicular pe suprafaţa de alunecare şi în sens contrar forţei N i, rezultă că presiunea efectivă,
normală pe suprafaţa de alunecare, este .
În consecinţă determinând presiunea apei din pori şi presiunea efectivă pentru fiecare fâşie din
cuprinsul masei alunecătoare, se poate scrie expresia factorului de stabilitate:

(9)

unde semnificaţiile notaţiilor sunt cele prezentate anterior.

13
 La taluzul luat în considerare se determină factorul de stabilitate pentru cazul când roca este
saturată cu apă, nivelul liber al apelor subterane fiind situat la 2 m adâncime fată de berma
superioară.
Preluând din tabelul 1 forţele Ni, Ti, lăţimea fâşiilor bi şi unghiurile se întocmeşte tabelul 3 în
care hia - înălţimea mediană a coloanei de apă din porii rocii, Ui- presiunea apei din porii rocii:
(Ni-Ui)- forţa efectivă, normală pe suprafaţa de alunecare, figura1.
Date de calcul:
=250
c=3 tf/m2
= 1,9 tf/m3 ;
= 1,0 tf/m3
L=47,1 m
R= 30 m

Tabelul 3. Elemente de calcul a stabilităţii taluzului - pentru influenţa apei subterane

Nr. Determinare grafică Determinare analitică
fâşie Ni (tf) bi hia (m) Ni-Ui
(tf) (m) (grade) (tf)
(tf)
1 22,70 -5,66 4,4 14 2,8 12,69 10,01
2 65,04 -4,54 4,4 4 7,6 33,52 31,52
3 162,04 16,93 6,4 6 12,3 79,15 82,89
4 79,43 25,80 4,8 18 15,3 77,21 2,22
5 177,64 96,82 6 28,5 16,15 110,26 67,38
6 115,39 103,54 6 41,9 12,6 101,57 13,82
7 36,01 62,13 5,4 59,9 6 64,60 -28,59
Total 658,25 295,02 386,58 179,25

Factorul de stabilitate conform relaţiei (9) va fi:

(91)

ceea ce arată că în cazul saturării rocilor cu apă, taluzul devine instabil.

14
 5. SOLUŢII GEOTEHNICE PENTRU CONSOLIDAREA

VERSANŢILOR ŞI TALUZURILOR

Pentru asigurarea stabilităţii versanţilor şi taluzurilor, prin preluarea împingerilor active se

folosesc trei categorii (tipuri) de lucrări:
Lucrări continui care au suprafaţa de contact cu terenul egală cu suprafaţa de transmitere a
presiunilor de către teren. Ele sunt reprezentate prin ziduri de sprijin, pereţi mulaţi, pereţi din
coloane joantive sau din palplanşe, unde împingerea pământului se transmite la lucrare integral pe
toată suprafaţa de contact dintre aceasta şi terenul de deasupra planului de alunecare.
Lucrări parţial continui, alcătuite din ranforţi şi elemente de continuizare, unde ranforţii pot
fi realizaţi din barete, coloane sau chesoane, iar elementele de continuizare pot fi fâşii prefabricate
din beton armat şi/sau precomprimat.
În acest caz, suprafaţa de contact dintre lucrare şi teren este mai mică decât suprafaţa prin
care masivul de teren din amonte de lucrare transmite presiunea în aval.
Lucrări discontinui, la care suprafaţa de contact a lucrării este mult mai mică decât suprafaţa
de transmitere a presiunilor de către teren. În acest caz se folosesc şiruri de ranforţi izolaţi, coloane
şi barete din beton armat.
Baretele şi coloanele din beton armat
Baretele şi coloanele din beton armat se folosesc ca fundaţii de adâncime, sau sub formă de
componente structurale, pentru lucrări de consolidare la alunecările de teren de profunzime având
suprafaţa de alunecare la adâncimi de 4-10 m.
Ancorele sunt elemente constructive introduse în masivul de rocă pentru a prelua eforturile
de tracţiune ce se dezvoltă în teren pe direcţia lor sau transversal pe aceasta, în cazul ancorelor
pasive, sau de a transmite eforturi de compresiune în teren în cazul ancorelor pretensionate,
denumite active.
Ranforsarea terenurilor
În ultimii ani au apărut mai multe soluţii de susţinere şi consolidare a rambleurilor,
taluzurilor în debleu şi a terenurilor în pantă principial diferite de lucrările executate în mod
obişnuit, fiind bazate pe folosirea materialelor sintetice ca elemente de armare (ranforsare) a
lucrărilor de pământ.

15
 Drenarea apelor subterane
Prezenţa apelor subterane afecteazǎ stabilitatea taluzurilor şi versanţilor prin manifestarea
presiunii apei din pori, manifestarea presiunii hidrostatice şi hidrodinamice si înrǎutǎţirea
caracteristicilor de rezistenţǎ ale rocilor. Pentru eliminarea acestor influenţe defavorabile se impune
drenarea apelor subterane prin sisteme de drenare executate în zonele predispuse fenomenelor de
alunecare.
Prin intermediul lucrǎrilor de drenare se coboarǎ nivelul apelor freatice şi se reduce în acest
mod presiunea apei din porii rocilor sau presiunea hidrostaticǎ din fisuri şi se preia afluxul de apǎ
din zona expusǎ deformaţiilor, reducându-se şi umiditatea rocilor. În plus lucrǎrile de drenare
schimbǎ direcţia de curgere a apelor subterane iar forţele dezvoltate de infiltraţii vor acţiona ca un
factor de stabilizare, adicǎ vor acţiona într-o direcţie inversǎ cu aceea a fenomenelor de instabilitate.

Alte procedee de îmbunătăţire a terenurilor

Pentru asigurarea stabilităţii taluzurilor şi versanţilor se pot folosi în condiţii adecvate şi o
serie de procedee ce au ca scop îmbunătăţirea caracteristicilor geotehnice ale rocilor din alcătuirea
taluzurilor, versanţilor sau ale terenului din zona suprafeţei de alunecare sau de pe suprafaţa de
alunecare.
Se deosebesc procedee mecanice, chimice, chimico-mecanice şi termice. Domeniul de
aplicare a diferitelor procedee depinde de proprietǎţile rocilor şi în special de granulometria şi
plasticitatea rocilor.
Aplicarea diferitelor soluţii geotehnice are la bază o analiză aprofundată a fenomenelor de
instabilitate, evidenţiindu-se amploarea acestora, cauzele şi factorii definitorii, efectele fenomenelor
de instabilitate din punct de vedere tehnic, economic şi de securitate, implicaţiile costurilor în
vederea prevenirii sau combaterii fenomenelor.
În general se caută soluţii totale sau parţiale care să dea maximum de siguranţă şi cu
cheltuieli minime.
Abordarea soluţiilor se poate face individual sau în combinaţie astfel încât rezultatele lor să
fie potenţate reciproc în scopul rezultatului urmărit de prevenire şi combatere a cauzelor care
provoacă fenomenele de instabilitate.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. Fodor D., Rotunjanu I., Georgescu M. ş.a. – Exploatări miniere la zi. Exemple de calcul,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1983
2. Lazăr Maria – Reabilitare ecologică, Editura Universitas, Petrosani, 2001
3. Rotunjanu I. – Stabilitatea versanţilor şi taluzurilor, Editura Infomin, Deva, 2005

17