O odisee liber-schimbistă

O odisee liber-schimbistă
The Adventures of Jonathan Gullible. A Free Market Odyssey,
Small Business Hawaii, Honolulu, Hawaii, USA, 2001.
© 2001 by Ken Schoolland.
Ken Schoolland
Aventurile lui Jonathan Gullible. O odisee liber-schimbistă
Traducere din limba engleză de Valentina Nicolaie şi Sorin
Cucerai
Cuprins
Prolog ............................................................................................................................. 9
Capitolul 1. O mare furtună ................................................................................11
Jonathan pleacă pe mare şi eşuează pe o insulă ciudat
Capitolul 2. Cei care o caută cu lumânarea .................................................13
Jonathan răspunde strigătului de ajutor al unei femei.
Capitolul 3. O tragedie comună .........................................................................17
Un pescar împarte puţinul pe care l-a prins.
Capitolul 4. Poliţia Alimentară .........................................................................23
O femeie şi copiii ei spun o poveste tristă.
Capitolul 5. Lumânări şi haine ...........................................................................27
Jonathan află despre protecţia industriei.
Capitolul 6. Taxa pe înălţime ..............................................................................31
Oamenii înalţi sunt transformaţi în pitici printr-un nou cod.
Capitolul 7. Când o casă nu e un cămin ........................................................35
Jonathan urmăreşte distrugerea unei case din Corrumpo.
Capitolul 8. Cele două grădini zoologice .......................................................39
Două habitaturi gemene înconjurate de garduri îl fac pe Jonathan să se
simtă prost.
Capitolul 9. A face bani .........................................................................................41
Jonathan învaţă să deosebească două tipuri diferite de imprimerii.
Capitolul 10. Maşina de vise ...............................................................................45
O cutie misterioasă provoacă necazuri şi închiderea unei fabrici.
Capitolul 11. Putere de vânzare .........................................................................51
Lady Bess Tweed îl încurajează pe Jonathan să intre în politică.
Capitolul 12. Şansă pierdută ...............................................................................57
Un boschetar îi predă lui Jonathan lecţia geamului spart.
Capitolul 13. Adăpos t nesigur ............................................................................59
O tânără îşi împărtăşeşte îngrijorarea privind locuinţele.
Capitolul 14. Delic te tot mai grave ..................................................................65
Jonathan află un adevăr neplăcut despre legi.
5
Capitolul 15. Bătălii pe bibliotecă ....................................................................71
Un bărbat şi o femeie se ceartă pentru preţul cărţilor gratuite.
Capitolul 16. Chiar nimic .....................................................................................75
O loterie rezolvă o dilemă artistică.
Capitolul 17. Bâlciul intereselor s peciale ......................................................79
Jonathan este martorul unui joc de carnaval care le place tuturor
jucătorilor.
Capitolul 18. Moş Cruvern ..................................................................................85
Jonathan descoperă sensul nou al unei tradiţii vechi.
Capitolul 19. „Broasca ţes toasă şi iepurele” într-o nouă prezentare 89
O poveste a bunicii cu o întorsătură neaşteptată.
Capitolul 20. Comisia de diges tie ......................................................................95
Jonathan este prevenit în legătură cu Ofiţerii de Nutriţie.
Capitolul 21. „Dă-mi trecutul sau viitorul tău!” ........................................99
O hoaţă îi ia lui Jonathan banii, oferindu-i în schimb câteva sfaturi.
Capitolul 22. Bazarul guvernelor ................................................................... 103
Un fermier relatează opţiunile în alegerea unui guvern.
Capitolul 23. Cea mai veche profesie din lume ....................................... 107
O străină se oferă să-i ghicească lui Jonathan viitorul.
Capitolul 24. Producţia de încălţăminte .................................................... 111
Un oficial ţine o conferinţă de presă şi dezvăluie noul program pentru
încălţăminte.
Capitolul 25. Aplauzometrul ........................................................................... 115
Gazda unei emisiuni ia interviuri unui candidat şi lider al unui partid
politic.
Capitolul 26. Credinciosul autentic .............................................................. 119
Un alegător fidel explică loialitatea
Capitolul 27. După nevoi ................................................................................... 123
Jonathan este martorul absolvirii şcolii şi al unui concurs de bun-rămas.
Capitolul 28. Salariile păcatului ..................................................................... 129
O bandă în lanţuri povesteşte nefericirile provocate de muncă.
Capitolul 29. Noii nou-veniţi ........................................................................... 133
Lucrătorii străini sunt demascaţi şi expulzaţi.
Capitolul 30. Ne daţi ori nu ne daţi? ............................................................ 139
Cetăţenii mai bătrâni se plâng de şmecheria care le tulbură liniştea la pensie.
6 7
Capitolul 31. A cui e ideea s trălucită? ......................................................... 143
Avocaţii discută o cale spre bogăţie prin controlul folosirii ideilor.
Capitolul 32. Procesul ......................................................................................... 149
Jonathan primeşte o lecţie privind răspunderea.
Capitolul 33. Doc trinarul .................................................................................. 153
Un medic explică proprietatea asupra vieţii.
Capitolul 34. Viceversa ....................................................................................... 159
Jonathan ia lecţii de morală de la un poliţist.
Capitolul 35. Fruc tele plăcerii ......................................................................... 163
Jonathan evită în ultima clipă o capcană.
Capitolul 36. Marele Anchetator ................................................................... 171
Un lider venerat explică libertatea, responsabilitatea şi virtutea.
Capitolul 37. Legea celui care pierde ............................................................ 175
Jonathan dă peste un loc unde se fac pariuri pentru un meci de lupte.
Capitolul 38. Banda democraţiei .................................................................... 179
O bandă temută provoacă panică în oraş, iar Jonathan şi Alisa se retrag.
Capitolul 39. Vulturi, cerşetori, escroci şi regi ........................................ 185
Un Jonathan descurajat întâlneşte un vultur virtuos.
Capitolul 40. Terra Libertas ............................................................................. 191
Jonathan se întoarce acasă şi se dedică proiectului vieţii sale.
Epilog ......................................................................................................................... 195
Des pre autor ........................................................................................................... 198
Des pre carte ........................................................................................................... 199
Premii şi dis tincţii ............................................................................................... 200
Mulţumiri ................................................................................................................ 201
 Prolog

P
otrivit dorinţelor domnului Gullible, iau asupra mea sarcina
de a repovesti lucrurile s tranii pe care mi le-a relatat în
ultimii săi ani de viaţă. Am făcut toate eforturile pentru
a reproduce cu fidelitate cele auzite, chiar dacă, pe ici
pe colo, mi-am îngăduit unele licenţe literare. Am introdus şi câteva
dintre schiţele lui, mărturii inedite des pre oamenii şi întâmplările din
călătoriile sale.

9
 Capitolul 1

O mare furtună

Singura libertate care îşi merită numele es te

libertatea de a ne urma propriul bine în felul
nos tru, atât timp cât nu încercăm să îi privăm
pe alţii de libertatea lor sau să le obs trucţionăm
eforturile de a o obţine.
John Stuart Mill (1806-1873)

Π
ntr-un oraş însorit de pe ţărmul mării, cu mult înainte de a se
fi umplut cu s tele de cinema în maşini decapotabile, trăia un
tânăr pe nume Jonathan Gullible. Nimeni nu-l băga în seamă
în afară de părinţii lui, care îl considerau deş tept, sincer şi
foarte atletic – din vârful capului cu păr ciufulit de culoarea nisipului
şi până la picioarele un pic cam mari. Munceau din greu într-un mic
magazin de lumânări de pe s trada principală a orăşelului care avea o flotă
de pescari foarte ac tivi. Mai trăiau acolo şi niş te oameni foarte muncitori,
unii buni, alţii răi, iar cei mai mulţi pur şi simplu obişnuiţi.
Când nu făcea mici corvoade sau comisioane pentru magazinul
familiei, Jonathan îşi scotea barca cea veche din micul port şi pornea
pe mare în căutarea aventurii. Ca mulţi alţi tineri care îşi petrec
anii adolescenţei în acelaşi loc, Jonathan găsea că viaţa e puţin cam
plic tisitoare, iar oamenii din jurul lui nu au imaginaţie. Ar fi vrut să
zărească, în scurtele sale călătorii dincolo de rada portului, un vapor
ciudat sau un peş te uriaş. Poate că va întâlni un vas de piraţi şi va fi obligat
să navigheze pe toate mările pământului, ca membru al echipajului. Sau
poate că un vas de pescuit balene, aflat în căutare de pradă, îl va lua la
bord pentru vânătoare. Cu toate as tea, majoritatea scurtelor lui călătorii
se terminau cu s tomacul chinuit de foame şi gâtlejul uscat de sete, gândul
la cină fiind singurul care să-i mai frământe mintea.

11
 Într-una din acele minunate zile de primăvară când aerul era proas păt
şi răcoros, marea îi păru atât de atrăgătoare tânărului Jonathan, încât îşi
împachetă imediat gus tarea şi uneltele de pescuit şi porni cu bărcuţa lui
într-o plimbare de-a lungul coas tei. Stând cu s patele către briză, Jonathan
nu observă norii întunecaţi de furtună care se adunau la orizont.
Jonathan nu trecuse cu mult de gura portului, dar se simţea încre-
zător. Când vântul începu să se înteţească, nu se îngrijoră decât atunci
când era prea târziu. În scurt timp, se lupta din greu cu valurile, furtuna
abătându-se cu o forţă violentă asupra lui. Barca îi era aruncată ameţitor
dintr-o parte în alta printre valuri, ca un dop de plută într-o căldare.
Orice efort pe care îl făcea să-şi controleze barca era inutil, împotriva
vântului extrem de puternic. În cele din urmă, căzu pe fundul bărcii,
ţinându-se s trâns de margini şi s perând să nu se răs toarne. Ziua şi noap-
tea se ames tecară într-un vârtej îngrozitor.
Când furtuna se potoli în cele din urmă, barca era dis trusă, cu catargul
şi pânzele rupte, aplecată puternic s pre tribord. Marea se liniş tise, dar o
ceaţă deasă îl învăluia, împiedicându-l să vadă. După ce pluti în derivă
zile întregi, apa de băut i se termină şi nu mai putea decât să-şi umezească
buzele cu picăturile ce se condensau pe fâşiile ce mai rămăseseră din
pânze. Apoi, ceaţa se ridică şi Jonathan zări conturul vag al unei insule.
Pe măsură ce se apropia, vedea un peisaj s trăin, cu plaje şi dealuri abrupte
acoperite de o vegetaţie abundentă.
Valurile îl duseră pe un banc de nisip. Abandonându-şi barca,
Jonathan înotă repede până la ţărm. Găsi şi devoră într-o clipă guave
roz, banane coapte şi alte fruc te delicioase care creş teau din abundenţă
în climatul umed al junglei de dincolo de plaja îngus tă. Imediat ce îşi
mai întremă puterile, Jonathan se simţi dis perat de singur, dar mulţumit
că era în viaţă şi chiar incitat de aventura în care plonjase fără să vrea.
O porni imediat de-a lungul plajei albe, pentru a descoperi mai multe
des pre aces t ţinut nou şi ciudat.
12
Capitolul 2
Cei care o caută
cu lumânarea
Es te uşor să creezi locuri de muncă – trebuie pur
şi simplu să interzici maşinile agricole.
Richard B. McKenzie (n. 1942)
J
onathan merse vreo două ore fără să zărească vreun
semn de viaţă. Deodată ceva mişcă prin tufişuri şi un mic
animal cu o coadă galbenă, tărcată, apăru o clipă după care
dis păru, lăsând o urmă abia vizibilă. „O pisică,” îşi zise el.
„Poate mă va conduce către alte vieţuitoare.” Şi începu să îşi
croiască drum prin frunzişul des.
Imediat ce se afundă suficient de mult în junglă încât să nu mai poată
vedea ţărmul, Jonathan auzi un ţipăt ascuţit. Se opri şi încercă să-şi dea
seama de unde venea sunetul. De undeva din faţă, auzi un alt s trigăt
dis perat de ajutor. Croindu-şi cu greu drum printre liane şi frunziş, se
îndreptă într-acolo. În curând ieşi din junglă şi ajunse la o cărare lată.
La o cotitură mai bruscă, se lovi de un bărbat voinic, care îl mătură
într-o parte dintr-o singură mişcare.
— Dă-te la o parte, piticanie, îi s trigă matahala.
Uimit, ridică privirea şi zări doi bărbaţi care, printre ţipete şi lovituri,
târau pe cărare o femeie tânără. Până să-şi recapete răsuflarea, grupul
dis păruse. Fiind sigur că n-ar putea să o elibereze singur, Jonathan alergă
înapoi după ajutor.
Dădu de o poiană, unde văzu un grup de oameni s trânşi în jurul unui
copac, în care băteau cu niş te beţe. Jonathan alergă la ei şi apucă mâna
unui bărbat care s tătea şi îi urmărea pe ceilalţi.
13
 — Vă rog, domnule, ajutor! s trigă Jonathan. Doi bărbaţi au prins o
femeie şi ea are nevoie de ajutor!
— Nu te mai agita, s puse supraveghetorul arţăgos. Femeia aia e
ares tată. Las-o în pace şi mişcă, avem de lucru.
— Ares tată? se miră Jonathan, care încă mai gâfâia. Nu arăta ca, ăă, o
delincventă. Iar dacă a făcut ceva rău, se gândi Jonathan, de ce s triga atât
de dis perată după ajutor? Scuzaţi-mă, domnule, dar ce delic t a comis?
— Ce? Omul începu să-şi manifes te iritarea. Dacă vrei neapărat să
ş tii, a ameninţat slujbele tuturor celor de aici.
— A ameninţat slujbele oamenilor? Cum adică? insis tă Jonathan.
Uitându-se cu dis preţ în jos la „ignorantul” care îi punea atâtea
întrebări, supraveghetorul îi făcu semn lui Jonathan să vină cu el lângă un
copac unde muncitorii îşi făceau de lucru izbind în trunchi.
— După cum vezi, suntem muncitori la copaci, s puse el cu mândrie.
Doborâm copacii pentru lemn, bătându-i cu aces te beţe. Uneori, o sută
de oameni, lucrând încontinuu, pot doborî un copac des tul de mare în
aproape o lună. Omul s trânse din buze şi îşi scutură cu grijă o scamă de
pe mâneca hainei sale elegante, apoi continuă. Femeia aia, Drawbaugh1,
a venit la lucru azi-dimineaţă cu o bucată ascuţită de metal legată la
capătul băţului. A tăiat un copac în mai puţin de o oră – şi încă singură!
Gândeş te-te! Trebuia să punem capăt unei asemenea ameninţări faţă de
ocupaţia noas tră tradiţională.
Ochii lui Jonathan se făcură mari, auzind că femeia fusese pedepsită
pentru creativitate. În orăşelul lui, toţi oamenii foloseau topoare şi
fierăs traie ca să taie copacii. Aşa îşi făcuse şi el lemnul pentru bărcuţa lui.
— Dar invenţia ei, exclamă Jonathan, le-ar permite oamenilor,
indiferent de mărime sau putere, să taie copacii. Oare aşa nu s-ar putea
obţine mai repede şi mai ieftin lemnul pentru diverse lucruri?
— Ce vrei să s pui? replică omul mânios. Cum poate cineva să
încurajeze o idee ca as ta? Aceas tă muncă nobilă nu poate fi făcută de
orice slăbănog căruia-i vine nu ş tiu ce idee.
— Dar, domnule, s puse Jonathan, încercând să nu-l jignească, aceş ti
harnici muncitori au mâini bune şi sunt talentaţi. Ar putea folosi timpul
1
De numele lui Daniel Drawbaugh (1827-1911) sunt legate numeroase invenţii,
precum telefonul, ciocanul pneumatic sau pis tonul hidraulic. (N. ed.)

15
economisit de la lovitul copacilor ca să facă alte lucruri. Ar putea face Capitolul 3
mese, scaune, bărci şi chiar case!
— Ascultă, zise omul cu o privire ameninţătoare. Scopul muncii O tragedie comună
e să ai o slujbă permanentă şi sigură – nu produse noi. Vocea i se înrăi.
Ai aerul că o cauţi cu lumânarea.
— Nu, nu, domnule. Nici măcar nu o cunosc pe domnişoara Ceea ce es te deţinut în comun de mulţi es te cel
Drawbaugh şi nu vreau să creez probleme. Sunt sigur că aveţi dreptate. mai puţin îngrijit, deoarece toţi oamenii au mai
Păi, eu trebuie să plec. multă grijă de ceea ce es te al lor decât de ceea
Şi cu aces tea, Jonathan se întoarse pe unde venise, grăbindu-se pe ce posedă împreună cu alţii.
cărare. Se simţea foarte pros t după prima lui întâlnire cu oamenii locului. Aris totel (384-322 î.Hr.)

C
ărarea devenea mai largă pe măsură ce şerpuia prin desişul
junglei. Soarele amiezii era tot mai fierbinte, când Jonathan
ajunse la marginea unui mic lac. Se aplecă să ia puţină apă
să se răcorească.
— Eu n-aş bea-o dacă aş fi în locul tău, îl preveni o voce din s pa-
tele său.
Jonathan privi în jur şi văzu un bătrân aşezat în genunchi pe mal,
curăţând câţiva peş tişori. Lângă banca lui veche se aflau un coş şi trei
undiţe fixate în noroi, cu sforile aruncate în apă.
— Merge pescuitul? întrebă Jonathan politicos.
— Nu, prichindeii ăş tia sunt tot ce am prins as tăzi, răs punse bătrânul
oarecum morocănos, fără să se sinchisească să se uite la el. Tăie peş tii în
bucăţi şi îi aruncă într-o tigaie fierbinte pusă deasupra unui foc. Peş tii
care sfârâiau în tigaie miroseau delicios. Jonathan observă pisica galbenă
pe care o mai întâlnise, os pătându-se cu câteva bucăţi de peş te. Gura
începu să îi saliveze abundent.
— Ce momeală folosiţi? îl întrebă Jonathan, el însuşi un pescar iscusit.
Atunci, bătrânul ridică gânditor privirea s pre Jonathan.
— Nu e nimic rău cu momeala mea, fiule. Am prins ce e mai bun din
ce a mai rămas în lacul ăs ta.
Simţind că pescarul e mai singuratic de felul său, Jonathan se gândi
că ar putea afla mai multe de la el doar rămânând tăcut o vreme. În cele

16 17
din urmă, bătrânul pescar îi făcu semn să se aşeze lângă foc şi îi dădu Faţa bătrânului se înăs pri.
câţiva peş tişori şi puţină pâine. Jonathan mâncă înfometat, deşi se simţea — Lacul e adminis trat de Consiliul Lorzilor. La fiecare patru ani,
vinovat să ia o parte din masa şi aşa săracă a omului. După ce terminară, ei sunt aleşi şi pe urmă angajează un adminis trator pe care îl plătesc
Jonathan rămase tăcut şi, desigur, bătrânul începu să vorbească. foarte bine din impozitele mele. Adminis tratorul ar trebui să împiedice
— Cu ani în urmă erau chiar peş ti mari de prins pe aici, s puse el cu pescuitul exagerat sau aruncarea gunoaielor. Partea nos timă e că de
regret. Dar au fos t pescuiţi cu toţii. Acum n-au mai rămas decât cei mici. obicei prietenii lorzilor sunt cei care pescuiesc cât vor şi aruncă gunoi cât
— Dar cei mici cresc, nu? întrebă Jonathan, privind iarba înaltă din le place.
apa de la mal, unde puteau să se ascundă o mulţime de peş ti. Stăteau amândoi şi se uitau la oglinda lacului, încreţită uşor de vânt.
— Nu. Cei mici sunt prinşi prea repede de toţi cei care pescuiesc aici. Jonathan văzu pisica cea galbenă la pândă, mirosind şi uitându-se ţintă la
Şi nu e numai as ta; la celălalt capăt al lacului, oamenii aruncă gunoi. Vezi capul de peş te de pe farfuria lui. I-l aruncă şi pisica îl apucă imediat cu
mizeria aia deasă care se întinde lângă mal? lăbuţa. Era zdravănă şi avea o ureche ruptă în vreo luptă mai veche.
Jonathan nu înţelegea. Jonathan, după ce se gândi puţin la cele auzite, întrebă:
— De ce îţi iau alţii peş tii şi aruncă gunoi în lacul tău? — E bine întreţinut lacul?
— Oh, nu, s puse pescarul. Ăs ta nu e lacul meu. E al tuturor, la fel ca — După cum vezi şi tu, mormăi bătrânul pescar. Uită-te ce am
pădurea şi râurile. prins as tăzi. Parcă peş tele se face cu atât mai mic cu cât creşte salariul
— Atunci aceş ti peş ti sunt ai tuturor, chiar şi ai mei? întrebă Jonathan, adminis tratorului.
simţindu-se mai puţin vinovat că primise o parte dintr-o mâncare pe care
n-o făcuse el.
— Nu chiar. Ce aparţine tuturor nu aparţine de fapt nimănui – as ta
până când un peş te muşcă din momeala mea. Atunci e al meu.
— Nu înţeleg, s puse Jonathan, încruntându-se derutat. Vorbind pe
jumătate pentru el însuşi, repetă: Peş tii aparţin tuturor, ceea ce înseamnă
că de fapt nu aparţin nimănui, până când unul muşcă momeala ta. Pe
urmă, peş tele e al tău? Dar faci ceva ca să ai grijă de peş ti sau să-i ajuţi să
crească?
— Sigur că nu, răs punse omul cu o uşoară notă de batjocură. De ce să
am grijă de peş te, ca pe urmă să vină altul şi să-l prindă? Dacă altcineva
prinde peş tele sau poluează lacul, tot efortul meu se pierde! Dacă mă
gândesc bine, adăugă bătrânul pescar privind supărat apa, aş vrea să fie
lacul meu. Atunci aş avea mare grijă de peş te şi de lac, ca şi crescătorul
de vite care adminis trează ferma din valea vecină. Aş creş te cei mai mari
şi mai graşi peş ti şi poţi fi sigur că nimeni n-ar mai arunca gunoaie în lac.
Aş avea eu grijă…
— Dar cine se ocupă de lac acum? îl întrerupse Jonathan.

20 21
 Capitolul 4

Poliţia Alimentară

Cine nu vrea să muncească, n-ar trebui nici să

mănânce.
Sfântul Pavel (5-67)

C
ărarea se întâlnea cu alte cărări şi în curând se lărgi şi mai
mult, devenind un drum pavat. În loc de junglă, Jonathan
trecea acum pe lângă pajiş ti, câmpuri cu culturi bogate şi
livezi roditoare. Văzând atâtea roade, îşi aduse aminte cât
de puţin mâncase la prânz. Apucă pe o cărare care ducea la o fermă albă
şi curată. Spera să descopere unde se află şi să găsească, poate, şi ceva
de mâncare.
Pe veranda din faţa casei dădu pes te o tânără femeie cu un băieţel,
care se ţineau în braţe şi plângeau.
— Scuzaţi-mă, s puse Jonathan cu blândeţe. Ce se întâmplă?
Femeia privi în sus şi s trigă printre sus pine:
— Soţul meu! Oh, soţul meu, se tângui ea. Ştiam că într-o zi se va
ajunge aici. A fos t ares tat de Poliţia Alimentară!
— Îmi pare foarte rău să aud asta, doamnă. Cum aţi spus, Poliţia Ali-
mentară? întrebă Jonathan, mângâind copilaşul pe cap. De ce l-au arestat?
Femeia s trânse din dinţi, încercând să-şi s tăpânească lacrimile.
— L-au găsit vinovat că producea prea multă hrană! răspunse ea
cu obidă.
Jonathan era şocat. Insula as ta era într-adevăr un loc tare ciudat!
— E un delic t să produci prea multă hrană?
— Anul trecut, Poliţia Alimentară a emis ordine prin care i-a s tabilit
câtă hrană poate să producă şi să vândă oamenilor din ţinut. Ne-au s pus
că preţurile mici îi lovesc pe ceilalţi fermieri. Îşi muşcă uşor buzele, apoi
izbucni. Soţul meu e un fermier mai bun decât toţi ceilalţi la un loc!

23
 Deodată, Jonathan auzi pe cineva râzând în s patele lui. Un bărbat — Şi acum ce o să faceţi? întrebă Jonathan.
corpolent venea pe cărare către ei. — Nu-mi pot permite să plătesc preţurile mari cu care se vând acum
— Ha! Eu zic că cel mai bun fermier e cel care ia ferma. N-am drep- alimentele în zonă, oftă femeia. Din fericire, am prieteni şi rude care mă
tate, tânără doamnă? Bărbatul se uită urât la femeie şi la copil şi cu un pot ajuta. Altfel, aş putea să mă duc şi să implor Consiliul Lorzilor să aibă
ges t larg al mâinii le porunci: Şi acum s trângeţi-vă lucrurile şi căraţi-vă grijă de Davy şi de mine. Le-ar plăcea as ta, murmură ea cu amărăciune.
de aici. Lorzii ne-au băgat în necazul ăs ta, dar au avut în schimb grijă de
Omul ridică un căţel de jucărie care zăcea pe trepte şi îl aruncă în necioplitul ăla. Dependenţa es te sursa forţei lor. Munca altora es te sursa
mâinile lui Jonathan. generozităţii lor.
— Sunt sigur că are nevoie de ajutor, tinere. Grăbiţi-vă, acum eu sunt Apoi îşi luă copilul de mână şi ridică o boccea mare.
s tăpân aici. — Hai, Davy, s puse ea.
Femeia se ridică şi îl fulgeră cu privirea. Jonathan îşi duse mâna la s tomac; acum îi era mai mult greaţă
— Soţul meu a fos t un fermier mai bun decât ai să fii tu vreodată! decât foame.
— As ta e discutabil, chicoti omul obraznic. A, sigur, era foarte
priceput la agricultură. Era un adevărat geniu, care ş tia ce să cultive
ca să le facă pe plac clienţilor. Ce om! Dar a uitat un lucru – preţurile
şi culturile sunt s tabilite de Consiliul Lorzilor şi aplicate de Poliţia
Alimentară. Pur şi simplu nu a înţeles politica agricolă.
— Parazitule, ţipă femeia. Nu ş tii să faci previziuni, risipeş ti
îngrăşămintele şi seminţele indiferent ce ai cultiva, şi nimeni nu vrea
să cumpere ce produci. Plantezi pe terenuri inundabile sau argiloase şi
nu contează dacă pierzi totul. Nu faci decât să pui Consiliul Lorzilor să
achite nota de plată. Te-au plătit să dis trugi recolte întregi.
Jonathan se încruntă gânditor.
— Deci nu ai nici un avantaj dacă eş ti un bun fermier? întrebă el.
— Să fii fermier bun e o nenorocire, s puse femeia. Soţul meu, s pre
deosebire de aceas tă canalie, a refuzat să perie lorzii şi a încercat să
producă recolte cins tite şi să facă vânzări adevărate.
Bărbatul îi alungă pe femeie şi pe copil de pe verandă.
— Des tul, mârâi el. A refuzat să res pec te cotele anuale. Nici un
fermier nu se poate împotrivi Poliţiei Alimentare şi să scape multă vreme.
Şi acum, afară de pe pământul meu!
Jonathan o ajută să-şi care lucrurile. Femeia şi copilul se îndepărtau
încet de ceea ce fusese casa lor. La o cotitură a drumului, se întoarseră să
arunce o ultimă privire la casa curată şi la hambar.

24 25
 Capitolul 5

Lumânări şi haine

Când bunurile nu trec graniţele, soldaţii o

vor face.
Frédéric Bas tiat (1801-1850)

J
onathan o însoţi pe femeia îndurerată şi pe băieţelul ei câţiva
kilometri, până ce ajunseră la casa rudelor. Mulţumindu-i
cu căldură, aceş tia îl invitară să rămână. Dar era limpede
că numai cu greu ar fi putut încăpea cu toţii în acea casă,
aşa că Jonathan găsi o scuză pentru a-i refuza şi plecă mai
departe.
Drumul îl purtă până la un râu pes te care se afla un pod ce ducea
la un oraş înconjurat de ziduri. Podul era îngus t şi flancat de două
indicatoare impozante. Pe indicatorul din dreapta era un semn care
arăta îns pre oraş, iar sub aces t semn s tătea scris: „INTRAŢI ÎN
ORAŞUL PROSTOVENEŞTI, DE PE INSULA CORRUMPO”. Pe
celălalt indicator scria doar atât: „E PERMISĂ DOAR IEŞIREA. NU
INTRAŢI!”
Dar cele două indicatoare nu erau ciudăţenia cea mai mare a
podului. Pentru a intra în oraş trebuia să treci de tot felul de obs tacole.
Bolovani ascuţiţi şi s tânci uriaşe blocau toată partea din pod des tinată
intrării în oraş. Unii călători preferau să îşi arunce bagajele în râu decât
să le care pes te toate acele obs tacole. Alţii, mai ales cei mai în vârs tă,
se resemnau şi făceau cale-ntoarsă. Ajuns în s patele unui călător aflat
la capătul puterilor, Jonathan zări binecunoscuta, de-acum, pisică
tărcată cu urechea zdrelită. Aceas ta adulmeca o boccea jerpelită, care
tocmai fusese azvârlită la pământ, şi reuşi să scoată din ea o bucată de
carne uscată.

27
 Spre deosebire de drumul des tinat intrării în oraş, cel des tinat ieşirii
era neted şi bine întreţinut. Comercianţii care duceau cu ei bunuri afară
din cetate puteau călători cu uşurinţă.
— De ce oare au făcut în aşa fel încât să fie foarte greu să intri şi foarte
uşor să ieşi? se întrebă Jonathan.
Căţărându-se cu greu, alunecând şi târându-se pes te pietre, tânărul
nos tru reuşi în cele din urmă să ajungă în faţa unor porţi mari din lemn,
care se dădură în lături pentru a-i permite intrarea în oraş. Odată cu el
intrară tot soiul de oameni, unii călare, alţii cărând cutii şi boccele, iar
alţii în tot felul de care şi căruţe. Jonathan se îndreptă de umeri şi îşi
ş terse de praf cămaşa şi pantalonii. Pisica tărcată se furişă şi ea înăuntru,
prin s patele lui.
Abia intrat în oraş, Jonathan văzu o femeie care avea în mână un
document lung şi era aşezată la o masă acoperită cu mici medalioane.
— Vă rog frumos, s puse femeia, privindu-l insis tent şi sărind să-i
prindă un medalion pe buzunarul cămăşii uzate. Nu vreţi să semnaţi şi
dumneavoas tră petiţia mea?
— Păi, nu ş tiu, se bâlbâi Jonathan. Dar aţi putea să-mi arătaţi drumul
către centrul oraşului?
Femeia îl măsură cu sus piciune.
— Nu cunoaş teţi oraşul?
Jonathan ezită, observând că vocea femeii devenise mai rece.
— Şi unde semnez? întrebă el repede.
Femeia zâmbea din nou.
— Chiar aici, sub ultimul nume. O să ajutaţi mulţi oameni cu
treaba as ta.
Jonathan ridică din umeri şi luă tocul să semneze petiţia. Îi era milă
de ea, cum s tătea acolo îmbrăcată gros, trans pirând abundent într-o
as tfel de zi plăcută şi însorită. Şi ce loc ciudat pentru a s trânge semnături!
— Pentru ce e petiţia? întrebă el.
Ea bătu din palme, ca şi cum se pregătea să cânte ceva.
— Aceas ta es te o petiţie pentru protejarea locurilor de muncă şi a
indus triei. Sunteţi în favoarea locurilor de muncă şi a indus triei, nu-i aşa?
28
— Sigur că sunt, s puse Jonathan repede, amintindu-şi de femeia
ares tată pe care o întâlnise pe drum. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era
să pară că nu-l interesează munca oamenilor. Şi cum va ajuta as ta? mai
întrebă el în timp ce îşi scria numele.
— Consiliul Lorzilor protejează locurile noas tre de muncă şi indus tria
locală de produsele care vin din afara insulei. După cum vedeţi, am
progresat cu podul, dar mai avem încă de lucru. Dacă suficient de mulţi
oameni îmi vor semna petiţia, lorzii au promis că vor face tot ce le s tă în
putere să interzică produsele s trăine care îmi lovesc ac tivitatea.
— Şi cu ce vă ocupaţi? întrebă Jonathan.
— Reprezint producătorii de lumânări şi de haine, declară femeia cu
mândrie. Aceas tă petiţie cere interzicerea soarelui.
— A soarelui? bâigui Jonathan. Cum, de ce să fie interzis soarele?
Femeia îl măsură pe Jonathan şi ripos tă:
— Ştiu că pare puţin cam dras tic, dar vedeţi – soarele îi loveş te pe
producătorii de lumânări şi de haine. Desigur, vă daţi seama că soarele
es te o sursă foarte ieftină de lumină şi căldură s trăină. Ei bine, lucrul ăs ta
pur şi simplu nu poate fi tolerat!
— Dar lumina şi căldura de la soare sunt pe gratis, protes tă Jonathan.
Femeia păru jignită de remarca lui:
— Tocmai as ta e problema, nu vedeţi? Luă un carneţel şi făcu niş te
notiţe pentru el. După es timările mele, dis ponibilitatea extrem de
ieftină a aces tor elemente s trăine reduce locurile de muncă şi salariile
potenţiale cu cel puţin 50% în indus triile pe care le reprezint. Un impozit
mare pe feres tre, sau poate pur şi simplu interzicerea totală, ar trebui să
îmbunătăţească foarte mult situaţia.
Jonathan puse jos petiţia.
— Dar dacă oamenii plătesc bani producătorilor de lumânări şi de
haine pentru lumină şi căldură, atunci le vor rămâne mai puţini bani să
cheltuiască pe alte lucruri – cum ar fi carnea, sau pâinea, sau băutura.
— Eu nu reprezint măcelarii, nici brutarii şi nici pe cei care fac
bere, îl repezi femeia. Simţind o schimbare în atitudinea lui Jonathan, îi
smulse petiţia ca să nu-şi mai poată ş terge semnătura. În mod evident vă
29
interesează mai mult capriciile consumatorilor decât siguranţa locurilor Capitolul 6
de muncă şi inves tiţiile solide în afaceri. Bună ziua, s puse ea, punând cu
hotărâre capăt conversaţiei. Taxa pe înălţime
Jonathan se îndepărtă de masă. „Să interzici soarele?” gândi el. „Ce
idei trăsnite! Mai întâi topoarele şi mâncarea, iar acum as ta. Oare ce mai
urmează?” Noi, şi toţi cei care cred în libertate cu aceeaşi
tărie ca şi noi, mai degrabă am muri în picioare
decât să trăim în genunchi. Iar cei care sfidează
manipulările guvernului sunt oameni mândri.
Franklin Roosevelt (1882-1945)

H
oinărind prin oraş, Jonathan zări imediat un bărbat cu
înfăţişare demnă şi bine îmbrăcat, care făcea eforturi
dureroase de a umbla în genunchi. Bărbatul nu părea
infirm – ci doar pitic. Jonathan îi întinse mâna pentru a-l
ajuta să se ridice, dar bărbatul îl res pinse scurt.
— Nu, mulţumesc, s puse el icnind de durere, pot să merg foarte bine.
Dar va mai dura ceva până mă voi obişnui să merg în genunchi.
— Vă simţiţi bine? Dar de ce nu vă ridicaţi în picioare să puteţi umbla
mai uşor?
— Oh! icni bărbatul, vizibil deranjat de poziţia în care s tătea, mă
adaptez unei mici îmbunătăţiri adusă codului fiscal.
— Codul fiscal? se miră Jonathan. Dar ce-are codul fiscal de-a face cu
umblatul?
— Totul! Au!
Între timp, bărbatul se aşezase pe călcâie, încercând să-şi mai aline
chinul. Cu o batis tă scoasă din buzunar îşi ş tergea sudoarea prelinsă pe
s prâncene. Apoi, mutându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt, îşi masă
genunchii. În jurul aces tora, pantalonii aveau mai multe s traturi de petice.
— Codul fiscal, s puse el, a fos t recent amendat pentru a-i face egali pe
oamenii de înălţimi diferite.
— Cum să-i facă egali? întrebă Jonathan.
— Vino te rog mai aproape, ca să nu fiu nevoit să s trig, îl rugă

30 31
bărbatul. Da, acum e mai bine. Consiliul Lorzilor a decis că oamenii înalţi
au prea multe avantaje.
— Sunt avantajaţi pentru că sunt înalţi?
— Desigur. Oamenii înalţi sunt întotdeauna favorizaţi la angajare,
sau atunci când se fac promovări. Ei sunt avantajaţi în sport, în lumea
spectacolelor, în politică, ba chiar şi atunci când se căsătoresc! Auu! Bărbatul
îşi înfăşură batista în jurul locului în care tocmai i se rupsese pantalonul.
Aşa că Lorzii au decis să mai reducă din avantaje printr-o taxă pe înălţime.
— Oamenii înalţi plătesc taxă? Jonathan privi în jurul său şi simţi
cum începe să scadă în înălţime.
— Suntem taxaţi proporţional cu înălţimea noas tră.
— Şi s-a opus cineva? întrebă Jonathan.
— Doar cei care au refuzat să s tea în genunchi. Acum, desigur, am
hotărât ca politicienii să fie exceptaţi de la aceas tă taxă. Pentru că de
regulă îi votăm pe cei mai înalţi. Doar ne place să privim în sus s pre
liderii noş tri!
Jonathan era mut de uimire şi încerca să se facă tot mai mic.
— Şi veţi merge în genunchi doar ca să plătiţi mai puţin? îl întrebă el
pe bărbat, plin de neîncredere.
— Evident, răs punse omul, cu durere în voce. Codul fiscal ne
modelează întreaga viaţă. Unii au început chiar să se târască.
— Oo, as ta chiar că doare! exclamă Jonathan.
— Mda, totuşi doare mai mult dacă nu te supui. Au! Numai proş tii
s tau în picioare şi plătesc impozitul întreg. Aşa că dacă vrei să fii deş tept,
aşează-te în genunchi. Te cos tă prea mult să rămâi în picioare.
Jonathan privi în jur şi văzu mai mulţi oameni care mergeau în
genunchi. De cealaltă parte a s trăzii, o femeie se târa cu greutate. Alţi
oameni treceau pe lângă el pe jumătate ghemuiţi, cu umerii încovoiaţi.
Doar câţiva păşeau normal, mândri că ignoră complet sancţiunile. Apoi
Jonathan văzu trei domni pe o bancă în parc.
— Oamenii ăia trei de ce îşi acoperă ochii, urechile şi gurile?
— A, ei se antrenează, răs punse bărbatul în timp ce se îndepărta de
Jonathan târându-se în genunchi. Se pregătesc pentru o nouă serie de
amendamente la codul fiscal.

33
 Capitolul 7

Când o casă nu e un cămin

Sub pretextul organizării, reglementării, protec-

ţiei sau s timulării, legea ia proprietatea de la o
persoană şi o dă alteia; legea ia avuţia tuturor şi
o dă câtorva.
Frédéric Bas tiat (1801-1850)

C
ase urâte din lemn, cu două sau trei etaje, se aliniau de-a
lungul s trăzilor din oraş. Apoi Jonathan zări o casă mare,
elegantă, izolată pe o pajiş te verde. Casa părea cons truită
solid, avea ornamente frumoase şi pereţii albi, proas păt
văruiţi.
Curios, se apropie de clădire şi descoperi o echipă cu bâte mari şi
grele care încerca să dărâme casa. Lucrătorii nu păreau prea entuziasmaţi
şi îşi făceau treaba cu des tulă încetineală. Apoi zări o femeie cu
părul grizonat şi cu o atitudine demnă, cu pumnii încleş taţi, vizibil
necăjită de ceea ce se petrece. Femeia gemu tare când căzu o bucată
din zid.
Jonathan se apropie de ea şi s puse:
— Casa as ta pare bine cons truită. A cui es te?
— Bună întrebare! răs punse femeia cu vehemenţă. Am crezut că e
a mea.
— Aţi crezut că e a dumneavoas tră? Un om ş tie cu siguranţă când are
o casă, s puse Jonathan.
Pământul se cutremură când un perete întreg se prăbuşi. Femeia se
uita profund nefericită la norul de praf ce se ridica din ruine.
— Nu e aşa de simplu, s trigă ea ca să acopere zgomotul. A fi proprietar
înseamnă a controla ceva, nu? Dar cine controlează aceas tă casă? Lorzii

35
controlează totul, aşa că ei sunt adevăraţii proprietari ai casei, chiar dacă — Dar nu e nevoie de un plan pentru a avea un oraş bine cons truit?
eu am cons truit-o şi am plătit pentru fiecare scândură şi cui din ea. întrebă Jonathan cu s peranţă. Încerca să găsească o explicaţie logică
Devenind mai agitată, ea se duse şi smulse o hârtie de pe s tâlpul rămas pentru situaţia neplăcută în care se afla femeia. N-ar trebui să aveţi
dintr-un întreg perete. încredere în Consiliu că va veni cu un asemenea plan?
— Vezi nota as ta? O mototoli, o aruncă pe jos şi o călcă în picioare. Apoi îşi flutură mâna în direcţia şirului de case.
Autorităţile îmi s pun ce pot să cons truiesc, cum pot să cons truiesc, când — Du-te şi vezi singur. Insula Corrumpo e plină de planuri revol-
pot să cons truiesc şi pentru ce pot folosi clădirea. Acum mi se s pune că tătoare. Dar mai rele decât planurile sunt proiec tele terminate! Acelea
trebuie să dărâm casa. Ţi se pare că eu aş fi proprietarul? sunt fie pros t cons truite, fie mult mai scumpe decât fusese planificat.
— Păi, făcu Jonathan cu sfială, dar nu aţi locuit în ea? Femeia se întoarse către Jonathan şi îl privi drept în ochi:
— Numai atâta timp cât am putut să plătesc regulat impozitul pe — Gândeş te-te că au cons truit un s tadion unde nouă din zece
proprietate. Când n-am mai plătit, autorităţile m-au dat afară cât ai zice s pec tatori nu pot vedea terenul de joc. Şi din cauza pros tiei lor a cos tat
peş te! Femeia se făcu roşie de furie şi continuă pe nerăsuflate. Nimeni de două ori mai mult să fie reparat decât a cos tat cons trucţia lui.
nu e cu adevărat proprietar. Nu facem decât să închiriem de la Consiliu Şi sala mare de primire e accesibilă doar vizitatorilor, nu şi contribuabililor
atâta timp cât plătim impozitele. care au plătit pentru el. Şi cine sunt cei care au făcut planurile? Lorzii.
— Deci n-aţi plătit impozitul? întrebă Jonathan. Ei se aleg cu numele încrus tate în piatră, iar prietenii lor cu contrac te
— Sigur c-am plătit nenorocitul ăla de impozit! s trigă pur şi simplu grase. Oamenilor le sunt impuse numai planuri s tupide, declară ea întin-
femeia. Dar as ta nu le-a fos t de ajuns. De data as ta, Lorzii au s pus că zând un deget către pieptul lui Jonathan. E o nebunie să crezi că planurile
planul după care mi-am cons truit casa nu se potriveş te cu al lor – planul înţelepte trebuie impuse oamenilor. Cei care folosesc forţa nu-mi pot
s trategic al „proprietarilor superiori”. Mi-au dat ceva bani pentru cât câş tiga încrederea! Spumegând, ea privi înapoi către casa ei şi s puse:
credeau ei că valorează casa şi acum o dărâmă ca să facă loc pentru un — Vor mai auzi ei de mine!
parc. Parcul o să aibă în centru un monument mare şi frumos pentru
unul de-ai lor.
— Cel puţin v-au plătit pentru casă. N-aţi fos t mulţumită? întrebă
Jonathan după un moment de gândire.
— Dacă aş fi fos t mulţumită, n-ar fi avut nevoie de un poliţis t care să
s tea aici şi să se asigure că am plecat în liniş te. Iar banii pe care mi i-au
dat au fos t luaţi de la vecinii mei. Pe ei cine o să-i recompenseze? Banii
nu provin niciodată din buzunarele Lorzilor.
Jonathan clătină din cap cu uimire.
— Spuneaţi că totul face parte dintr-un plan s trategic?
— Da! Păi sigur! Un plan s trategic! s puse femeia sarcas tic. E un plan
pe care îl fac cei ce se află la putere. Dacă mi-aş petrece viaţa făcând
politică, atunci aş putea să le impun tuturor planurile mele. Aş putea să
fur case în loc să le cons truiesc. E mult mai uşor!

36 37
 Capitolul 8

Cele două grădini zoologice

Statul reprezintă violenţa într-o formă concen-
trată şi organizată.
Mahatma Gandhi (1869-1948)

C
ontinuându-şi drumul, Jonathan încerca să desluşească
legile aces tei ciudate insule. Oamenii n-ar trăi, desigur,
acceptând reguli care îi fac nefericiţi. Trebuie să exis te un
motiv bun pentru toate aces tea. Pământul era aşa de verde,
iar aerul era cald şi uşor. Aces ta ar trebui să fie paradisul. Jonathan îşi
relaxă pasul în timp ce continua să meargă s pre oraş.
Deodată ajunse la o porţiune de drum cu garduri imense de fier de
o parte şi de alta. În s patele gardului din dreapta erau animale ciudate
de multe forme şi mărimi – tigri, zebre, maimuţe, prea multe pentru a fi
numărate. În s patele celuilalt gard, pe partea s tângă, se mişcau încoace şi
încolo zeci de bărbaţi şi femei, purtând cu toţii aceleaşi haine în dungi albe
şi negre. Priveliş tea aces tor două grupuri aşezate faţă în faţă de o parte
şi de alta a drumului era foarte s tranie. Zărind un bărbat în uniformă
neagră, care răsucea în mână un bas ton scurt, făcându-şi rondul între
cele două porţi închise, Jonathan se îndreptă către el.
— Vă rog, domnule, întrebă Jonathan politicos. Îmi puteţi s pune
pentru ce sunt gardurile aces tea înalte?
— Gardul de pes te drum es te pentru grădina noas tră zoologică,
răspunse paznicul cu mândrie, fără să piardă ritmul paşilor şi al bastonului.
— Oh, făcu Jonathan, privind un grup de animale cu blană, care se
agăţau cu cozile şi săreau de pe pereţii cuş tilor.
Paznicul, obişnuit să facă pe ghidul pentru copiii din zonă, continua
să-i explice.
— Puteţi vedea că avem o mare varietate de animale în grădina
zoologică. Acolo, arătă el pes te drum, ţinem animale primite din toată

39
lumea. Aces te garduri menţin animalele în siguranţă într-un loc unde
oamenii le pot s tudia. Nu putem lăsa animale ciudate să se plimbe pe
unde vor şi să afec teze societatea cu un comportament nepotrivit.
— Oho, exclamă Jonathan. Cred că v-a cos tat o avere să aduceţi
aces te animale din întreaga lume şi apoi să le întreţineţi aici.
Paznicul îi zâmbi lui Jonathan şi apoi clătină uşor din cap.
— O, eu nu plătesc pentru grădina zoologică. Dar toată lumea din
Corrumpo plăteş te un impozit s pecial pentru as ta.
— Toată lumea? repetă Jonathan, pipăindu-şi s tingherit buzunarele
goale.
— Păi, sunt unii care încearcă să-şi ocolească res ponsabilităţile. Unii
ezită, s punând că nu-i interesează grădina zoologică. Alţii refuză pentru
că sunt convinşi că animalele ar trebui s tudiate numai în habitatul lor
natural.
Paznicul se întoarse cu faţa s pre gardul din s patele lui şi bătu cu
bas tonul în barele grele de fier.
— Când aceş ti cetăţeni refuză să plătească impozitul pentru grădina
zoologică, îi luăm pe ei din habitatul lor natural şi îi aducem aici, unde
s tau în siguranţă în s patele aces tor gratii. As tfel de oameni ciudaţi pot
fi s tudiaţi şi sunt împiedicaţi, la rândul lor, să se plimbe prin oraş şi să
afec teze societatea cu comportamentul lor nepotrivit.
Neputând să-şi creadă urechilor, Jonathan se întrebă dacă ar fi
fos t dis pus să plătească pentru întreţinerea paznicului şi a celor două
grădini zoologice. Apoi se întoarse şi s tudie expresia de aroganţă de pe
faţa paznicului, care începuse din nou să patruleze înainte şi înapoi,
învârtindu-şi bas tonul.
Aceeaşi pisică galbenă binecunoscută de acum se învârtea printre
gratiile Grădinii Zoologice căutând ceva de mâncare. Paznicul lovi
cu putere bas tonul de una dintre gratii; pisica, s periată, ţâşni printre
picioarele lui Jonathan şi se opri mai încolo, lingându-şi labele şi
scărpinându-şi urechea zdrelită.
— Sunt convins că îţi plac şoarecii, nu-i aşa? i se adresă Jonathan
mângâind-o pe creş tet. Ce zici dacă ţi-aş s pune „Şoareci”? Ei, Şoareci,
acum că ai fos t de ambele părţi ale gardului, cine crezi că fac mai mult
rău, oamenii din interior sau oamenii de afară?
40
Capitolul 9
A face bani
În absenţa unui etalon aur, nu exis tă nici o cale de
a proteja economiile de confiscare prin inflaţie.
Allan Greens pan (n. 1926)
C
u Şoareci alături, Jonathan grăbi pasul. Clădirile deveneau
tot mai mari şi s trăzile tot mai aglomerate. Trotuarele
făceau ca pietonii, chiar şi cei care umblau în genunchi, să
se poată deplasa mai uşor. Trecând pe lângă o clădire mare
din cărămidă roşie, auzi zgomotul puternic al unor maşinării. Clinchetul
rapid semăna cu cel al unei prese de tipărit.
— Poate că e ziarul local, s puse Jonathan cu glas tare, ca şi cum ar fi
aş teptat un răs puns din partea pisicii. Bun! În cazul ăs ta am să pot citi
totul des pre insulă.
Căutând o intrare în clădire, dădu colţul şi aproape se ciocni de un
cuplu bine îmbrăcat, care se plimba braţ la braţ pe s tradă.
— Mă scuzaţi, s puse Jonathan. Aici se tipăreş te ziarul local?
Doamna zâmbi, iar domnul îl corec tă pe Jonathan.
— Mă tem că te înşeli, tinere. Aces ta es te Biroul Oficial de Creare a
Banilor, nu ziarul.
— Oh, făcu Jonathan dezamăgit. Speram să găsesc o tipografie impor-
tantă.
— Ar trebui să te bucuri, s puse bărbatul. Aces t birou es te mai
important decât o tipografie de ziar. Nu-i aşa, dragă? şi bătu uşor mâna
înmănuşată a doamnei.
— Da, e adevărat, chicoti femeia. Biroul tipăreş te o mulţime de bani
pentru a face poporul fericit.
— Pare o idee minunată! s puse Jonathan cu entuziasm. Şi eu aş vrea
să fiu fericit. Poate că aş putea tipări niş te bani şi…
41
 — A, nu, s puse bărbatul cu dezaprobare în glas. Îi făcu un semn
dojenitor cu degetul lui Jonathan. Nici nu poate fi vorba.
— Aşa e, adăugă femeia. Cei care tipăresc bani fără să fie angajaţi de
Consiliul Lorzilor sunt consideraţi falsificatori şi aruncaţi în închisoare.
Nu tolerăm as tfel de ticăloşi în oraşul nos tru.
Bărbatul încuviinţă dând din cap cu putere.
— Când falsificatorii tipăresc bani şi îi cheltuie, se pun în circulaţie
prea mulţi bani. Preţurile explodează; salariile, economiile şi pensiile nu
mai valorează nimic. E hoţie curată.
Jonathan se încruntă. Îi scăpase ceva?
— Mi s-a părut că aţi s pus că tipărirea de bani mulţi îi face pe
oameni fericiţi.
— Da, e adevărat, replică femeia. Cu condiţia…
— …să fie bani tipăriţi oficial, interveni bărbatul înainte ca ea să
termine. Spre marele amuzament al lui Jonathan, cei doi se cunoş teau
atât de bine încât îşi terminau unul altuia propoziţiile. Bărbatul scoase
un portofel mare din piele din buzunarul hainei şi trase afară o bucată
de hârtie pe care i-o arătă lui Jonathan. Arătând s pre o ş tampilă oficială,
adăugă:
— Uite aici. Scrie „mijloc legal de plată”.
— Tipărirea de bani oficiali se numeş te „politică monetară”, continuă
doamna, ca şi cum ar fi recitat dintr-un text de manual învăţat pe de ros t.
Politica monetară face parte dintr-un plan s trategic.
— Dacă es te oficial, atunci cei care emit aces te „mijloace legale de
plată” nu sunt hoţi, interveni bărbatul, băgându-şi portofelul în buzunar.
— Bineînţeles că nu! s puse ea. Consiliul Lorzilor cheltuieş te aces te
mijloace legale de plată în folosul nos tru.
— Şi sunt foarte generoşi, mai adăugă el făcând cu ochiul. Cheltuie
aceş ti bani oficiali pe proiec te pentru oamenii loiali, mai ales pentru cei
care-i ajută să fie aleşi.
— Încă o întrebare, dacă nu vă supăraţi. Aţi s pus mai înainte că
atunci când apar bani falşi, preţurile explodează, iar salariile, economiile
şi pensiile nu mai valorează nimic. Nu se întâmplă la fel şi atunci când
autorităţile tipăresc bani?

43
 Cei doi se uitară amuzaţi unul la altul.
— Sigur, preţurile cresc, dar suntem întotdeauna fericiţi când Lorzii
au mai mulţi bani pe care să-i cheltuie pentru noi, s puse domnul. Toţi
au nevoie de ei: cei care lucrează, şomerii, cei excepţionali sau mai puţin
excepţionali, tinerii şi cei mai puţin tineri, săracii şi cei mai puţin săraci.
— Lorzii sunt foarte scrupuloşi când cercetează motivele creş terii
preţurilor de pe insulă, îi explică femeia. Ei au identificat ghinionul şi
vremea proas tă drept cauze principale ale dificultăţilor noas tre. Da,
ghinionul şi vremea proas tă duc la creş terea preţurilor şi la scăderea
nivelului de trai, mai ales în zonele împădurite şi la ţară.
— Aşa e, exclamă însoţitorul ei. Insula noas tră e lovită de cataclisme
care ne ruinează economia din cauza preţurilor mari. În mod sigur,
preţurile ridicate pentru cheres tea şi hrană vor duce într-o bună zi la
prăbuşirea noas tră.
— Dar şi preţurile mici, adăugă ea. Străinii, cu concurenţa lor cruntă,
încearcă întotdeauna să ne vândă lumânări şi haine la preţuri scandalos
de mici. Din fericire, înţeleptul Consiliu al Lorzilor îi tratează pe aceş ti
monş tri cu severitate.
Apoi se întoarse către tovarăşul ei şi îl trase nerăbdătoare de mânecă.
— Ai dreptate, draga mea. Sper că ne vei scuza, tinere. Avem o
întâlnire la banca noas tră de inves tiţii. Nu trebuie să pierdem aceas tă
ocazie minunată pentru cumpărarea de terenuri şi metale preţioase.
Domnul îşi duse mâna la pălărie, doamna se înclină politicos, şi
amândoi îi urară lui Jonathan o zi bună.
44
Capitolul 10
Maşina de vise
De regulă, cu cât es te mai ridicat şomajul, cu
atât es te mai mare cererea pentru acelaşi tip de
interferenţe guvernamentale în economie care au
cauzat şomajul.
Alan Burris (n. 1930)
J 
onathan se învârti în jurul blocului până în s trada
următoare, întrebându-se cum va putea ajunge vreodată
acasă. Poate că îşi va găsi de lucru pe un vas. Era un flăcău
inimos şi cins tit, gata să facă orice fel de muncă.
Pe când se gândea as tfel, văzu un bărbat slab care purta
un cos tum de un roşu ţipător şi o pălărie elegantă, cu o pană mare înfiptă
în panglică. Omul se chinuia să urce o maşinărie mare într-o căruţă trasă
de un cal. Zărindu-l pe Jonathan, omul s trigă:
— Hei, băiete, îţi plătesc cinci keinşi dacă mă ajuţi la încărcat.
— Keinşi? întrebă Jonathan curios.
— Bani, băiete. Plată în bancnote. Vrei sau nu?
— Sigur, răs punse Jonathan, neş tiind ce altceva să facă. Nu era ca
munca pe o corabie, dar trebuia să se întreţină cumva. În afară de as ta,
omul părea is teţ şi poate că îl putea sfătui. După ce împinseră şi traseră
din greu, reuşiră să urce maşinăria greoaie în căruţă. Ştergându-se pe
frunte, Jonathan s tătu o clipă să-şi tragă răsuflarea şi privi obiec tul
muncii lui. Maşinăria era mare, cu imagini frumoase pic tate în culori
s trălucitoare. Deasupra avea o pâlnie mare, ca aceea pe care o văzuse
odată Jonathan acasă, la un fonograf învârtit cu manivela.
— Ce culori frumoase, s puse Jonathan, încântat de modelele între-
ţesute ce păreau să pulseze uşor cu cât le privea mai mult. Şi ce e pâlnia
aia mare din vârf ?
45
 — Vino aici în faţă şi vei vedea singur.
Aşa că Jonathan se urcă în căruţă şi citi inscripţia pic tată cu litere
aurii, elegante: „MAŞINA DE VISE A LUI GOLLY GOMPER!”
— O maşină de vise? se miră Jonathan. Vrei să s pui că transformă
visele în realitate?
— Sigur că da, s puse omul cu faţa ascuţită în timp ce scotea ultimul
şurub şi desfăcea un panou din s patele maşinii.
Înăuntru se aflau toate mecanismele unui fonograf simplu. Nu avea
manivelă, dar părea să folosească un arc care, s trâns bine, o punea în
funcţiune, pornind muzică sau voci.
— Ah, exclamă Jonathan. Dar nu e nimic înăuntru decât o cutie
muzicală veche!
— Şi ce te aş teptai să fie, o zână din poveş ti?
— Nu ş tiu. Probabil credeam că e un pic, ăă, mis terioasă. La urma
urmelor, e nevoie de ceva s pecial ca să împlineş ti visele oamenilor.
Pe faţa omului apăru un zâmbet şiret; îl privi lung şi sever pe băiat.
— Cuvinte, curiosul meu prieten. Nu e nevoie decât de cuvinte
pentru a împlini visele cuiva. Problema es te că nu ş tii niciodată al cui vis
se împlineş te atunci când îţi doreş ti ceva.
Văzând expresia uimită a lui Jonathan, omul băgă mâna în buzunar şi
scoase de acolo o carte de vizită.
— Tans taafl mă cheamă, P. T. Tans taafl, zise el cu o voce sacadată.
Observă însă că îi oferise băiatului o carte de vizită greşită, una pe care
scria „G. Gomper”. Scuză-mă, băiete, as ta-i cartea de vizită de ieri.
Căutând iarăşi prin buzunare, omul scoase o altă carte de vizită, altfel
colorată şi de dimensiuni uşor diferite. Pe ea s tătea scris cu litere aurii,
elegante, „MAŞINA DE VISE A DOCTORULUI TANSTAAFL”.
— Oamenii au vise, corec t? Doar că nu ş tiu cum să le împlinească.
Corec t?
Doc torul Tans taafl dădea din cap de fiecare dată când ros tea „corec t?”
Ameţit, Jonathan începu şi el să dea din cap, la unison.
— Aşa că dai banii, răsuceş ti cheia, şi cutia as ta veche îţi repetă la
nesfârşit o anumită ins trucţiune ingenioasă. E întotdeauna acelaşi mesaj
şi exis tă mereu o mulţime de visători încântaţi să îl audă.

47
 — Şi care es te mesajul, domnule Tans taafl? întrebă Jonathan, con-
ş tient dintr-o dată că îşi mişca mecanic capul de sus în jos.
— Te rog! Domnule doc tor Tans taafl ! Cum s puneam, Maşina de Vise
le s pune oamenilor să se gândească la ceea ce le-ar plăcea să aibă, şi – omul
privi în jur să vadă dacă nu-i asculta nimeni – apoi le explică visătorilor
ce să facă. Şi, trebuie să s pun, o face într-un mod foarte convingător.
— Adică îi hipnotizează? întrebă Jonathan cu ochii lărgiţi de uimire.
— A, nu, nu, nu, nu, nu, nu! obiec tă omul. Le s pune că sunt oameni
buni şi că ceea ce îşi doresc es te un lucru bun, corec t? Es te atât de bun
încât ar trebui să-l ceară, corec t!
— As ta-i tot? se miră Jonathan.
— As ta-i tot.
— Şi ce cer aceş ti visători? întrebă Jonathan după o clipă de ezitare.
Omul scoase o s ticluţă cu ulei şi începu să ungă rotiţele din interi-
orul maşinii.
— Păi, depinde foarte mult de locul în care pun maşina as ta. Adesea
o pun în faţa unei fabrici ca as ta de aici. Arătă cu un deget în direcţia
unei clădiri cu două etaje de pe cealaltă parte a s trăzii. Iar uneori o pun
lângă Palatul Lorzilor. Pe aici oamenii vor întotdeauna mai mulţi bani.
E bine să ai mai mulţi bani, ş tii, pentru că preţurile sunt mereu în
creş tere, corec t?
— Am auzit as ta, s puse Jonathan prudent. Şi îi obţin?
Omul se trase înapoi şi îşi ş terse mâinile cu o cârpă.
— Unii da – uite-aşa! s puse el pocnind din degete. Visătorii s-au dus
ca o vijelie la Consiliul Lorzilor şi au cerut legi care să oblige fabrica să le
dea de trei ori mai mulţi bani şi avantaje.
— Ce avantaje? întrebă Jonathan.
— De pildă, asigurări. Şi asigurările sunt un lucru bun, corec t? Aşa că
visătorii au cerut legi care să oblige fabrica să cumpere asigurări pentru
ei. Asigurare de boală. Asigurare de şomaj. Chiar şi asigurare de moarte,
corec t?
— Pare grozav! exclamă Jonathan. Cred că visătorii ăia au fos t foarte
fericiţi.
48
Se întoarse să privească fabrica şi observă că de cealaltă parte a s trăzii
nu părea să se întâmple mare lucru. Zugrăveala ş tearsă făcea clădirea
să pară tristă şi nu se vedea nici o lumină la feres trele murdare, închise
pes te tot. Trotuarul era plin de bucăţi de s ticlă s partă.
Omul îşi termină treaba şi fixă şuruburile la loc. Mai ş terse o dată cu
cârpa suprafaţa netedă a cutiei, apoi se dădu jos din căruţă şi se duse să
verifice hamurile. Jonathan sări jos după el, repetând cele s puse înainte.
— Ziceam că trebuie să fi fos t foarte fericiţi să primească banii ăia şi
asigurările – şi recunoscători. Nu v-au dat un premiu sau o petrecere în
cins tea vic toriei?
— Absolut nimic, răs punse scurt omul. Abia am scăpat întreg.
Azi-noapte erau cât pe ce să dis trugă Maşina de Vise cu pietre, cărămizi
şi ce apucau în mână. Vezi tu, fabrica s-a închis ieri şi muncitorii au dat
vina pe mine.
— De ce s-a închis fabrica?
— Se pare că fabrica nu producea des tul pentru a le plăti muncitorilor
mai mulţi bani şi a cumpăra toate asigurările alea.
— Păi atunci, s puse Jonathan, as ta înseamnă că la urma urmelor
visele nu s-au împlinit. Dacă fabrica s-a închis, nimeni n-a mai primit
salariu. Şi nici asigurări. Nimeni n-a mai primit nimic! Hei, nu eş ti decât
un şarlatan, domnule Tans taafl. Ai s pus că Maşina de Vise…
— Des tul, tinere! Visele s-au împlinit. Dar ţi-am s pus că nu ş tii
niciodată al cui vis se împlineş te când îţi doreş ti ceva. Aşa că de
fiecare dată când se închide o fabrică veche pe Corrumpo, acelaşi vis se
împlineş te dincolo, pe insula Eni. Acolo s-a deschis recent o fabrică, la
numai o săptămână de mers cu barca de aici. Acum sunt o mulţime de
locuri noi de muncă şi de asigurări acolo. Iar eu, indiferent ce se întâmplă,
îmi s trâng banii din maşină.
Jonathan medită intens la aces te noutăţi, dându-şi seama că putea cel
puţin să navigheze către altă insulă, mai pros peră.
— Unde es te insula as ta Eni? întrebă el.
— Departe s pre es t, dincolo de orizont. Oamenii din Eni au o fabrică
exac t ca as ta. Când cos turile fabricii de aici cresc, fabrica lor primeş te
mai multe comenzi. Ei au înţeles că cel mai bun mod de a avea mai
49
multe – salarii, asigurări – es te să ai mai mulţi clienţi. Muncitorii de pe
Corrumpo nu pot cere aşa, pur şi simplu, mai mult de la clienţi. Nu exis tă
masă gratuită, de exemplu. Totul are un preţ.
Tans taafl legă maşina cu frânghii şi chicoti. Îi plăti lui Jonathan pentru
ajutor, apoi se urcă pe capră şi scutură frâiele. Jonathan se uită la banii pe
care îi primise şi deodată fu îngrijorat că nu vor mai avea nici o valoare.
Era aceeaşi hârtie pe care i-o arătase perechea din faţa Biroului Oficial de
Creare a Banilor.
— Domnule Tans taafl ! Hei, domnule doc tor Tans taafl !
— Da?
— N-aţi putea să-mi plătiţi cu altfel de bani? Adică, ceva care să nu-şi
piardă valoarea?
— Sunt bani legali, tinere. Trebuie să-i iei. Crezi că dacă aş avea de
ales, i-aş mai folosi? Cheltuie-i repede!
Omul îşi îndemnă caii şi dis păru.
50
Capitolul 11
Putere de vânzare
Nu am cunoscut prea mult bine realizat de cei care
pretindeau că fac comerţ pentru binele public.
Adam Smith (1723-1790)
O
femeie voinică şi jovială năvăli pes te Jonathan în timp ce
aces ta se întreba încotro s-o apuce. Fără ezitare, îi apucă
mâna dreaptă şi începu să i-o scuture viguros.
— Ce mai faceţi? Ce o zi superbă! turui ea, în timp ce
continua să-i scuture mâna cu braţul ei vânjos. Sunt lady Bess Tweed,
reprezentanta frumosului dumneavoas tră cartier în Consiliul Lorzilor,
şi v-aş fi foarte recunoscătoare dacă mi-aţi da contribuţia şi votul
dumneavoas tră pentru realegerea mea în funcţie, mai ales având în
vedere situaţia presantă a aces tei comunităţi minunate.
— Da? se miră Jonathan, neş tiind ce să s pună.
Viteza discursului ei şi forţa cu care vorbea îl împinseseră pe Jonathan
cu un pas înapoi. Nu mai întâlnise niciodată o persoană care să debiteze
atât de multe cuvinte dintr-o răsuflare.
— O, da, continuă lady Tweed, abia ascultându-l. Şi sunt dis pusă să
vă plătesc bine, o da, sunt dis pusă să vă plătesc, nici n-aţi putea face o
afacere mai bună, ce părere aveţi des pre as ta?
— Să mă plătiţi pentru o contribuţie şi un vot? întrebă Jonathan
nedumerit.
— Desigur, nu vă pot da bani gheaţă, ar fi ilegal, ar fi mită, s puse lady
Tweed, făcându-i cu ochiul şi dându-i un ghiont în coas te. Dar vă pot
da ceva la fel de bun ca banii gheaţă – şi cu o valoare mult mai mare
decât contribuţia dumneavoas tră. E foarte simplu. Îmi puneţi niş te bani
în mână acum, pe loc, şi un pic mai târziu vă umpleţi de avantaje. As ta
am să fac şi ce părere aveţi?
51
 — Ar fi drăguţ, răs punse Jonathan, care îşi dădea seama că ea oricum
nu-l ascultă.
— Cu ce vă ocupaţi? Pentru că pot să aranjez să primiţi asis tenţă
guvernamentală, cum ar fi credite, sau licenţe, sau subvenţii, sau scutiri
de impozite. Dacă doriţi, pot să vă ruinez concurenţii prin dis poziţii,
ins pecţii şi taxe, încât vedeţi, nu exis tă pe lume o inves tiţie mai bună
decât un politician bine plasat. Poate că aţi dori o nouă şosea sau un parc
în cartierul dumneavoas tră, sau poate o clădire mare, sau…
— Staţi! ţipă Jonathan, încercând să oprească torentul de cuvinte,
cum puteţi să-mi daţi mai mult decât vă dau eu? Sunteţi atât de bogată şi
generoasă?
— Eu, bogată? Doamne sfinte, nu! replică lady Tweed. Nu sunt
bogată, adică, nu încă. Generoasă? Da, aţi putea s pune as ta, dar nu am
de gând să vă plătesc din banii mei, desigur. Fiindcă, vedeţi, am în grijă
trezoreria naţională. Şi, desigur, pot fi foarte generoasă cu acele fonduri –
pentru oamenii potriviţi.
Jonathan însă tot nu înţelegea ce vrea ea să s pună.
— Dar, dacă îmi cumpăraţi contribuţia şi votul, nu e tot un fel de,
ăă – mită?
Pe faţa lui lady Tweed apăru un zâmbet şiret.
— Voi fi foarte sinceră cu dumneata, dragul meu prieten. Îl luă cu
braţul pe după umăr şi-l s trânse incomod de tare lângă ea. Es te mită, dar
es te legală când politicianul foloseş te banii altor oameni şi nu pe ai lui.
De asemenea, es te ilegal să-mi dai bani pentru anumite favoruri politice,
dacă nu le s pui „contribuţie la campania elec torală”. Atunci totul es te OK.
Poţi cumpăra o sută de exemplare din memoriile mele şi să nu citeş ti un
rând... Nu îţi place să mi-i dai direc t mie? Poţi să rogi un prieten, o rudă
sau un asociat să-mi dea bani, sau acţiuni, sau diverse cadouri pentru
mine sau familia mea, acum sau mai târziu, din partea ta. Trase repede
aer în piept. Acum ai înţeles?
Jonathan clătină din cap.
— Tot nu văd care-i diferenţa. Adică, mi se pare că a le da bani
oamenilor pentru voturi şi favoruri tot mituire es te, indiferent cine sunt
ei sau ai cui sunt banii. Eticheta nu schimbă nimic dacă fapta es te aceeaşi.

53
 — Dragul, dragul meu prieten, trebuie să fii mai flexibil, s puse lady
Tweed zâmbindu-i cu indulgenţă. Eticheta es te totul. Cu mâna liberă îl
apucă uşor de bărbie pe Jonathan şi-i întoarse capul într-o parte. Cum
te cheamă? Ştii că ai un profil frumos? Ai putea ajunge departe dacă ai
candida pentru o funcţie guvernamentală. Şi dacă ai fi ceva mai flexibil,
sunt sigură că ţi-aş putea găsi un pos t bun în biroul meu după ce voi fi
realeasă. Sau doreş ti altceva?
— Şi ce obţineţi risipind banii contribuabililor? Puteţi păs tra banii pe
care îi primiţi drept contribuţii?
— Oh, o parte din ei îmi es te utilă pentru cheltuieli şi mi s-a promis
o avere dacă voi ieşi vreodată la pensie, dar în primul rând cu ei îmi
cumpăr recunoaş tere, sau credibilitate, sau popularitate, sau dragos te,
sau admiraţie, sau un loc în is torie – toate as tea plus multe altele pentru
mine şi pentru descendenţii mei, chicoti lady Tweed. Voturile înseamnă
putere şi nimic nu-mi face mai multă plăcere decât să pot influenţa
viaţa, libertatea şi proprietatea tuturor celor de pe insula as ta. Îţi poţi
imagina câţi oameni vin la mine – la mine – pentru favoruri mai mari
sau mai mici? Iar fiecare impozit şi fiecare reglementare es te pentru mine
un prilej să acord o excepţie. Fiecare problemă, mare sau mică, pe care
o rezolv îmi dă mai multă influenţă. Pot oferi mese şi călătorii pe gratis
oricui vreau eu. De când eram copil am visat să fiu foarte importantă.
Şi dumneata te poţi bucura de glorie.
Jonathan încercă să-şi retragă mâna, dar lady Tweed îl ţinea s trâns.
— Sigur, s puse el, e un târg foarte bun pentru dumneavoas tră şi
prietenii dumneavoas tră, dar ceilalţi oameni nu se supără că banii lor
sunt folosiţi pentru a cumpăra voturi, favoruri şi putere?
— Evident, s puse ea, ridicându-şi cu mândrie bărbia dublă. Şi le ascult
nemulţumirile. De aceea eu am devenit liderul pentru reformă. Dând
drumul în cele din urmă mâinii lui Jonathan, lady Tweed îşi înălţă în
aer pumnul mare şi plin de bijuterii. De ani de zile propun reglementări
noi pentru a scoate banii afară din politică. Am s pus întotdeauna că
banii de campanie provoacă o criză de mari proporţii şi am câş tigat
multe voturi cu promisiuni de reformă. Se opri ca să surâdă afec tat, apoi
continuă: Din fericire pentru mine, întotdeauna voi ş ti cum să scap de
54
propriile mele reglementări, atâta timp cât exis tă favoruri preţioase
de vândut.
Lady Tweed îşi îndreptă din nou atenţia asupra lui Jonathan,
cântărindu-i cu un ochi de expert as pec tul modes t.
— Dumitale, nimeni nu-ţi dă un ban pentru favoruri, pentru că,
deocamdată, nu ai favoruri de vândut. E direc t proporţional, nu vezi? Dar
cu aerul ăs ta inocent şi cu s prijinul potrivit din partea mea, poţi ajunge
departe. Hm... cu un cos tum nou şi o tunsoare la modă, cu o logodnică
aşa cum trebuie... Aş putea să triplez numărul obişnuit de voturi pe care
îl obţine un începător. Apoi, după zece sau douăzeci de ani de îndrumare
atentă – hei, posibilităţile sunt nelimitate! Caută-mă la Palatul Lorzilor
să văd ce pot face.
Lady Tweed zări un grup de muncitori care priveau dis peraţi fabrica
închisă de pes te drum. Brusc îi pieri interesul pentru Jonathan, se
întoarse şi plecă repede în căutarea unei prăzi proas pete.
— Să cheltui banii altora poate crea probleme, murmură Jonathan.
Cu urechile ciulite să prindă şi cel mai mic dezacord, lady Tweed se
opri şi se întoarse un pas, chicotind.
— Ai s pus „probleme”? Ha! De fapt e ca şi cum i-ai lua unui copil
bomboana din mână. Ce nu-mi dau oamenii din simţul datoriei,
împrumut eu de la ei. Vezi dumneata, când eu nu voi mai fi decât o
amintire plăcută pentru oameni, copiii lor, care nici nu s-au născut încă,
vor primi nota de plată. Cum te cheamă, băiete?
— Jonathan Gullible, doamnă.
— O să-mi amintesc de dumneata, Jonathan Gullible. Expresia
îi deveni dură şi rece. Dacă nu eş ti cu mine, eş ti împotriva mea. Îmi
răs plătesc prietenii şi îmi pedepsesc duşmanii. Nu poţi să rămâi la mijloc,
mă-nţelegi? N-ai ce-i face, comunitatea noas tră se confruntă cu o situaţie
presantă. As ta e!
Într-o clipă, faţa i se des tinse din nou într-un zâmbet larg, radios.
Apoi dis păru în mulţime.
55
 Capitolul 12

Şansă pierdută

Eroarea... înseamnă concentrarea pe efec tele

pe termen scurt ale politicii asupra grupurilor
s peciale şi ignorarea sau minimalizarea efec telor
pe termen lung asupra comunităţii ca întreg.
Henry Hazlitt (1894–1993)

E
cea mai s traşnică agitatoare de mase aleasă vreodată.
Jonathan se întoarse şi văzu un bărbat între două vârs te
tolănit pe niş te trepte, s prijinit într-un cot. Pălăria cu bor mic
îi era dată s pre s pate, iar cos tumul părea murdar şi puţea.
Petecele de la genunchii pantalonilor erau tocite. Ţepii cenuşii de pe faţă
arătau că nu se bărbierise de câteva zile. Într-o mână avea o s ticlă uscată
ca iasca care-i servea acum doar să se proptească mai bine de perete.
— N-am văzut pe cineva mai bun decât Tweed, continuă el, pe jumă-
tate adormit. Se pricepe să s târnească gloata.
Jonathan se apropie să audă mai bine, dar nu era prea convins că vrea
să-l încurajeze pe boschetar. E adevărat că res pec tivul nici nu avea nevoie
de încurajare pentru a repeta poves tea pe care o mai s pusese probabil de
vreo zece ori.
— După discursul fulminant, lumea a fos t foarte nemulţumită, s puse
el clătinând din cap. Apoi un copil, micul Ricco, a aruncat cu o piatră în
fereas tra aia. Când s-a s part geamul, s-a aş ternut liniş tea. Da, la început
nu s-a auzit nici pâs. Ştiau că nu e bine să dis trugi, dar erau agitaţi.
Boschetarul şi-a dat seama că tânărul îl ascultă.
— Şi atunci Tweed, care era chiar în mijlocul oamenilor, a s pus că
Ricco a făcut un mare serviciu comunităţii. Că toţi ar trebui să-i fie
recunoscători copilului. A zis că-i bine, pentru că cine are atâtea feres tre
e un egois t. Şi că proprietarul fabricii trebuie să cumpere acum geamuri

57
noi de la geamgiu. Toată lumea a ciulit urechile... abia aş teptau un pretext
să arunce şi ei cu pietre. „Sigur, daţi-i drumul! Cu fiecare... (hâc)... piatră
şi geam s part, geamgiul mai primeş te o comandă, deci as ta înseamnă încă
o slujbă pentru un muncitor şi, în plus, cerere de unelte. Şi aşa muncitorii
vor avea mai mulţi keinşi pentru a-şi cumpăra pantofi şi pentru copiii lor.
As ta înseamnă mai multe slujbe pentru pantofari, care vor putea cheltui
mai mult pe piele şi pe materiale, şi tot aşa.”
Bărbatul se aplecă şi răsuflă greu, ca un animal bolnav. După ce se
liniş ti, res piră adânc şi îşi schimbă poziţia. Atunci apăru Şoareci, care
începu să se frece de braţul omului, insis tând parcă să fie băgat în seamă.
Râzând, boschetarul începu să-l mângâie.
— L-au ridicat pe Ricco pe umeri, l-au încurajat pe băiatul care era
acum mândru şi i-au urmat exemplul, zvârlind şi mai multe pietre. Până
dimineaţă nu mai era un geam întreg. Şi ar fi continuat în tot oraşul, dar
voiau să-şi păs treze puterile pentru următoarea răzmeriţă, a încheiat
bărbatul abia răsuflând.
Pe măsură ce vorbea, vocea îi slăbea şi părea să-şi piardă cunoş tinţa
după fiecare propoziţie. O dată la câteva vorbe, capul îi cădea pe s pate,
apoi revenea brusc în faţă. Cu ultima fărâmă de putere mai deschise
ochii, cu greu.
– Văd cheltuielile, dar le scapă ceea ce nu se vede, mai ros ti el încet.
Ce altceva s-ar fi putut face… (hâc)… pentru a crea lucruri noi… în afară
de înlocuirea geamurilor s parte de la fos ta mea fabrică?
58
Capitolul 13
Adăpos t nesigur
Soluţia guvernului la o problemă es te de regulă la
fel de proas tă ca problema însăşi.
Milton Friedman (1912-2006)
S
trăzile deveneau tot mai tăcute. Jonathan trecea acum pe
lângă alte clădiri gălbui. Şiruri de case s e înălţau de o parte
şi de alta a s trăzilor. Deodată, observă un grup de oameni
sărmani adunaţi în faţa a trei blocuri înalte, numite A, B şi C.
Blocul A era gol şi într-o s tare jalnică – zidăria prăbuşită, feres trele
s parte, iar ochiurile de geam rămase întregi erau pline de murdărie.
Alături, oamenii se adunaseră pe treptele din faţă ale blocului B. Din
interior se auzeau voci şi o ac tivitate susţinută se desfăşura la toate cele
trei etaje. La toate feres trele şi balcoanele erau atârnate rufe la uscat.
Pes te tot se vedeau chiriaşi.
Vizavi se afla blocul C. Era imaculat, perfec t întreţinut şi, ca şi blocul
A, fără oameni. Feres trele lui curate s trăluceau în ultimele raze ale
soarelui care apunea; pereţii erau curaţi şi netezi.
Jonathan se uita la clădiri, când simţi o uşoară atingere pe umăr.
Se întoarse şi văzu o tânără cu părul lung, şaten deschis. Hainele cenuşii
nu-i veneau bine şi, la prima vedere, nici nu era drăguţă, dar lui Jonathan
i s-a părut vioaie şi amabilă.
— Nu cumva ş tii un loc de închiriat? îl întrebă o voce blândă, plăcută.
— Îmi pare rău. Nu sunt de pe aici. De ce nu încerci în cele două
clădiri goale?
— E inutil, răs punse fata cu blândeţe.
— Dar de ce? întrebă Jonathan. Mie mi se par goale.
— Da, sunt goale. Familia mea a s tat acolo, în blocul A, până la
controlul chiriilor.
59
 — Ce e controlul chiriilor?
— O lege care nu le dă voie proprietarilor să mărească chiriile.
— De ce?
— O, e o poves te lungă şi s tupidă, s puse ea. Mai demult, atunci când
Maşina de Vise a venit prin cartierul nos tru, tatăl meu şi alţii s-au plâns
că proprietarii ridicau chiriile. Sigur, cos turile erau mari şi oamenii
veneau aici din alte părţi ale insulei, dar tata s punea că după părerea
lui n-ar trebui să plătim chirii mai mari. Aşa că el împreună cu alţi
chiriaşi, sau mai bine s pus foş ti chiriaşi, au cerut Consiliului Lorzilor să
le interzică proprietarilor să crească chiriile. Consiliul chiar aşa a făcut,
apoi a angajat o mulţime de ins pec tori şi judecători ca să se asigure că
proprietarii res pec tau noile reglementări.
— Şi chiriaşii au fos t mulţumiţi?
— Da, la început. Tatăl meu s-a simţit mai liniş tit privind cos tul
unui acoperiş deasupra capului. Dar proprietarii nu au mai cons truit
apartamente noi şi au început să nu le mai repare pe cele vechi.
— Ce s-a întâmplat?
— Cos turile erau tot mai mari – oamenii care fac reparaţii, paznicii,
adminis tratorii, impozitele şi aşa mai departe – dar proprietarii nu au
mai putut să crească chiriile pentru a le acoperi. Aşa că au tăiat orice
cheltuială posibilă. Şi de ce să cons truiască mai multe apartamente doar
ca să piardă bani?
— Şi impozitele au crescut? întrebă Jonathan.
— Sigur – ca să pună în aplicare legea privind controlul chiriilor.
Bugetul şi personalul trebuiau să crească, s puse tânăra femeie. Consiliul
a aprobat controlul chiriilor, dar nu s-a gândit niciodată la controlul
impozitelor! Şi în curând toată lumea i-a urât pe proprietari.
— Dar înainte nu erau urâţi?
— Nu, înainte de controlul chiriilor, aveam de unde alege. Proprietarii
trebuiau să se poarte frumos cu oamenii ca să-i convingă să se mute la
ei şi să rămână acolo. Cei mai mulţi erau amabili şi munceau din greu
ca să menţină locul atrac tiv. Proprietarilor antipatici li se ducea ves tea
şi oamenii îi evitau. Proprietarii cumsecade aveau chiriaşi s tabili, iar cei
nesuferiţi se alegeau cu apartamente goale.

61
 — Şi acum, cum e?
— După ce s-a adoptat controlul chiriilor, cu toţii au devenit foarte
nesuferiţi, s puse ea cu o expresie dis perată. Cei mai răi au pros perat cel
mai mult.
Se aşeză pe bordură şi începu s-o scarpine pe Şoareci după urechi.
Pisica se răsuci pe s pate, torcând. Simţind că Jonathan o priveş te, fata îi
poves ti mai departe.
— Cos turile au continuat să crească, dar nu şi chiriile. Toţi
proprietarii au început să reducă reparaţiile. Când clădirile au început să
nu mai aibă confort şi au devenit chiar periculoase, chiriaşii s-au supărat
şi s-au plâns ins pec torilor. Ins pec torii i-au amendat pe proprietari – cel
puţin pe cei care nu le dădeau mită. În cele din urmă, proprietarul clădirii
A – un om decent – nu şi-a mai putut permite pierderile şi ş păgile, aşa că
a renunţat şi a plecat.
— Adică şi-a abandonat propria clădire? îngăimă Jonathan.
— Chiar aşa, sus pină ea. Imaginează-ţi numai cum e să laşi o casă
pe care ai clădit-o într-o viaţă. Apartamentele erau tot mai puţine, iar
numărul chiriaşilor creş tea. Oamenii se înghesuiau cum puteau. Nici
măcar cei mai răi proprietari, cum e cel de la B, nu mai aveau locuri
libere. Se zice că ia ş pagă ca să mute solicitanţii mai în fruntea lis tei. Cei
cu bani nu au treabă. Proprietarul ăs ta e un bandit. Nimeni nu poate
plăti mai mult decât câş tigă, cu excepţia Consiliului Lorzilor. Consiliul
se gândeş te să ia apartamentele abandonate şi să le adminis treze cu bani
din impozite.
— Dar blocul B? s puse Jonathan, vrând să fie de ajutor. Nu crezi că ai
putea găsi ceva acolo?
— Lis ta de aş teptare e nesfârşită. Să fi văzut ce scandal a fos t când
a murit lady Whitmore – toţi ţipau şi se băteau ca să apuce un loc mai
în faţă. În cele din urmă apartamentul a fos t obţinut de fiul lui lady
Tweed – deşi nimeni nu-şi aminteş te să-l fi văzut la coadă în ziua aceea.
Familia mea a încercat o dată să împartă un apartament cu cineva, dar
codul cons trucţiilor interzice aces t lucru.
— Ce e codul cons trucţiilor? întrebă Jonathan.
Fata oftă, vizibil obosită.
62
— La început au fos t niş te reguli de siguranţă. Lorzii îl folosesc acum
pentru a impune un s til de viaţă. Ştii, lucruri de genul ăs ta: numărul
potrivit de chiuvete, sobe şi toalete, numărul de oameni, dimensiunea
potrivită a s paţiului. Aşa că am ajuns pe s tradă, adăugă ea cu o notă de
sarcasm, unde nimic nu se mai potriveş te cu codul. Nu avem nici chiu-
vetă, nici toaletă, nici sobe, nici un pic de intimitate şi prea mult s paţiu.
Gândul la ce avea ea de îndurat îl deprimă pe Jonathan. Apoi îşi
aminti de cea de a treia clădire – nou-nouţă şi goală. Era soluţia evidentă
la problemele ei.
— Dar de ce nu vă mutaţi în blocul C, de vizavi?
— Ar fi o violare a regulilor de zonare, râse ea cu amărăciune.
— Regulile de zonare? Lăsându-se puţin pe s pate, Jonathan clătină
neîncrezător din cap.
— Sunt reguli care se referă la loc. Zonarea funcţionează aşa, s puse
ea trasând o hartă cu un băţ în praf. Consiliul trage niş te linii pe harta
oraşului. Oamenii au voie să doarmă noaptea de o parte a liniei, dar ziua
trebuie să muncească de cealaltă parte a ei. Blocul B se află pe partea de
dormit a liniei, iar blocul C pe partea lucrului, înţelegi? Dar de obicei
clădirile de dormit se află departe de clădirile de lucru, as tfel încât
toată lumea are de parcurs un drum lung în fiecare dimineaţă şi seară.
Se s pune că o dis tanţă mare e un s timul bun pentru exerciţiul fizic şi
pentru vânzările de căruţe.
Jonathan se uita uimit la clădirea supraaglomerată din faţa lui, prinsă
între două clădiri goale.
— Şi ce aveţi de gând să faceţi? întrebă el cu compătimire.
— Căutăm soluţii de azi pe mâine. Tata vrea să mă duc cu el la o
petrecere mare pe care lady Tweed o dă mâine pentru cei fără locuinţă.
Ea a promis să ne ridice moralul cu o mulţime de jocuri şi o masă gratuită.
— Câtă generozitate! remarcă Jonathan sec amintindu-şi de discuţia
cu lady Tweed. Poate că o să vă lase să s taţi la ea acasă până când vă găsiţi
o locuinţă.
— De fapt, tata a avut curajul să-i s pună as ta odată, mai ales că ea
e res ponsabilă pentru controlul chiriilor. Lady Tweed i-a răs puns:
„Dar as ta ar însemna milă! Iar mila es te jignitoare!” I-a explicat că e
63
mult mai res pec tabil să le cerem contribuabililor să ne dea un aparta- Capitolul 14
ment. I-a s pus să aibă răbdare că va aranja ea la Consiliu. Apropo, eu
sunt Alisa, îi s puse ea zâmbind. Nu vrei să vii cu noi la masa gratuită a lui Delic te tot mai grave
lady Tweed de mâine?
Jonathan roşi, dar se gândi că poate va afla şi lucruri plăcute des pre
insula as ta. Se întâmplă rar ca libertatea, de orice fel ar fi ea,
— Sigur, zise el, cum să nu. Apropo, eu sunt Jonathan. să fie pierdută toată dintr-o dată.
Alisa zâmbi sărind în sus de bucurie. David Hume (1711-1776)
— Atunci ne vedem mâine aici, la aceeaşi oră. Poţi să vii şi cu pisica.

B
ucuros că şi-a făcut o prietenă, Jonathan hoinărea încoace şi
încolo prin oraş, gândindu-se că ar trebui să fie mai atent la
împrejurimi, pentru că altfel nu va mai ş ti să se întoarcă a
doua zi.
La colţul s trăzii următoare, văzu un poliţis t, cam de vârs ta lui, aşezat
pe o bancă şi citind un ziar. Jonathan încremeni la vederea dis tinsei
uniforme negre şi a pis tolului lucitor de la brâu. Însă expresia vioaie,
degajată a tânărului îl relaxă. Poliţis tul era cufundat în citirea ziarului,
aşa că Jonathan se uită la titluri: „LORZII AU APROBAT PEDEAPSA
CU MOARTEA PENTRU BĂRBIERII ILEGALI!”
— Pedeapsa cu moartea pentru bărbieri? exclamă Jonathan surprins.
Poliţis tul privi în sus către el.
— Scuzaţi-mă, s puse Jonathan, n-am vrut să vă deranjez, dar fără să
vreau am văzut titlul. Es te cumva vreo greşeală de tipar în legătură cu
pedeapsa pentru bărbieri?
— Să vedem. Omul începu să citească: „Consiliul Lorzilor a autorizat
pedeapsa cu moartea pentru oricine va fi prins că tunde fără autorizaţie.”
Nu e nici o greşeală. Ce e atât de neobişnuit în as ta?
— Nu es te oare prea sever pentru un delic t atât de minor? întrebă
Jonathan cu prudenţă.
— Deloc, replică poliţis tul. Pedeapsa cu moartea es te ameninţarea
supremă din s patele tuturor legilor – indiferent cât de mic es te delic tul.
Ochii lui Jonathan se măriră.
— Doar nu aţi trimite pe cineva la moarte pentru că a tuns fără
autorizaţie?

64 65
 — Ba sigur că da, s puse poliţis tul, punându-şi ferm mâna pe armă.
Deşi rareori se ajunge la as ta.
— De ce?
— Păi, fiecare delic t es te văzut pe o scară ascendentă. As ta înseamnă
că pedepsele cresc cu atât mai mult cu cât se împotriveş te cineva. Aşa că,
de exemplu, dacă cineva vrea să tundă fără autorizaţie, atunci i se dă o
amendă. Dacă refuză să plătească amenda sau continuă să tundă, atunci
acel bărbier ilegal va fi ares tat şi trimis în s patele gratiilor. Şi, s puse omul
pe un ton sobru, dacă se împotriveş te ares tării, atunci răufăcătorul va fi
supus unor pedepse mai grave. Faţa i se întunecă şi se încruntă. Poate fi
chiar împuşcat. Cu cât e mai mare împotrivirea, cu atât e mai mare forţa
folosită împotriva lui.
Aceas tă conversaţie sinis tră îl întris tă pe Jonathan.
— Deci ameninţarea supremă din s patele fiecărei legi es te într-adevăr
moartea? Atunci, desigur că autorităţile vor rezerva pedeapsa cu moartea
numai pentru cele mai brutale ac te criminale – cum ar fi crima sau violul!
— Nu întotdeauna, s puse poliţis tul. Legile reglementează întreaga
viaţă personală şi comercială. Sute de asociaţii profesionale îşi protejează
membrii cu autorizaţii ca aceas ta. Dulgherii, medicii, ins talatorii, conta-
bilii, zidarii, avocaţii – şi mulţi alţii, cu toţii urăsc negus torii clandes tini.
— Şi cum îi protejează autorizaţiile?
— Numărul de autorizaţii es te limitat, iar ritualul pentru a deveni
membru al asociaţiei es te s tric t controlat. Aceas ta elimină concurenţa
neloială şi pe intruşii cu idei noi şi ciudate, entuziasm prea debordant,
eficienţă is tovitoare sau preţuri scandalos de mici. As tfel de concurenţi
lipsiţi de scrupule ameninţă tradiţiile celor mai s timaţi profesioniş ti
ai noş tri.
Jonathan tot nu înţelegea.
— Dar autorizaţiile îi protejează pe consumatori?
— O, da, as ta scrie şi în articol, s puse poliţis tul, uitându-se din nou
pes te rândurile din ziar. „Autorizaţiile le oferă monopolul asociaţiilor
profesionale, as tfel încât ele să-i poată apăra pe consumatori de decizii
incorec te şi de prea multe opţiuni.” Iar eu apăr monopolurile, adăugă
poliţis tul bătându-se cu mândrie în piept.

67
 — Monopolurile sunt bune? încercă Jonathan. — Ce s-a întâmplat? îngăimă Jonathan.
Poliţis tul se încruntă şi lăsă din nou ziarul în jos. — Am încercat să-i explic. I-am s pus că ar putea probabil să scape cu
— Eu chiar că nu ş tiu. Eu doar res pec t ordinele. Uneori apăr mono- o sentinţă uşoară dacă vine cu mine fără să se împotrivească. Dar când
polurile şi alteori mi se s pune să le dis trug. m-a ameninţat şi mi-a s pus să plec de pe proprietatea ei, păi, era un caz
— Şi ce es te mai bine? clar de împotrivire la ares tare. Imaginează-ţi ce tupeu!
Poliţis tul ridică din umeri. — Da, oftă Jonathan. Ce tupeu.
— As ta nu trebuie să s tabilesc eu. Consiliul Lorzilor decide şi îmi Se scurse un timp în tăcere. Poliţis tul citea liniş tit în timp ce Jonathan
s pune numai încotro să-mi îndrept arma. s tătea gânditor, jucându-se cu o piatră.
Văzând privirea alarmată a lui Jonathan, poliţis tul încercă să-l încu- — Ar putea cineva să cumpere un pis tol ca al tău în oraş? întrebă el,
rajeze. făcându-şi curaj.
— Nu-ţi face griji. Rareori aplicăm chiar pedeapsa cu moartea. Puţini — În nici un caz, răs punse poliţis tul întorcând o pagină. Ar putea
îndrăznesc să se opună, pentru că ne pricepem să-i învăţăm să se supună răni pe altcineva.
Consiliului. Se vorbeş te atât de rar des pre as ta încât şeful meu, sergentul
Stuart, îi s pune „pis tolul invizibil”.
— Ţi-ai folosit vreodată arma? întrebă Jonathan, uitându-se nervos la
pis tol.
— Împotriva unui delincvent? Cu o mişcare bine exersată, scoase uşor
revolverul din tocul de piele şi mângâie ţeava rece de oţel. Numai o dată,
răs punse el. Deschise butoiaşul, se uită pe ţeavă, îl închise şi admiră arma.
O parte din cea mai bună tehnologie de pe insulă se află aici. Consiliul
nu precupeţeş te nici un efort ca să ne dea ce e mai bun pentru misiunea
noas tră nobilă. Da, eu şi arma mea am jurat să apărăm viaţa, libertatea şi
proprietatea tuturor celor de pe insulă.
— Când ai folosit-o? întrebă Jonathan.
— Ce ciudat că mă întrebi aşa ceva, s puse el, încruntându-se. Sunt
de un an întreg în misiune şi n-am folosit-o până în dimineaţa as ta.
O femeie a înnebunit şi a început să ameninţe o echipă de demolare cu
un bas ton. Spunea ceva des pre faptul că-şi ia înapoi „propria” ei casă. Ha!
Ce noţiune egois tă.
Jonathan simţi cum i se opreş te inima în piept. Îşi aminti de casa albă
şi elegantă şi de femeia demnă care susţinea că e a ei.
Poliţis tul nu remarcă expresia preocupată de pe faţa lui Jonathan.
— Am fos t chemat să încerc să o conving să renunţe, continuă el.
Toate hârtiile erau în ordine – casa trebuia demolată, să facă loc Parcului
Popular al lui lady Tweed.

68 69
 Capitolul 15

Bătălii pe bibliotecă

Orice aşa-numit „drept” al unui om, care nece-

sită violarea dreptului unui alt om, nu es te şi nu
poate fi un drept.
Ayn Rand (1905-1982)

A
c tivitatea de pe s trăzi devenea mai intensă pe măsură
ce Jonathan se apropia de centrul oraşului. Şoareci îl
urmărea de la dis tanţă. Pisica as ta avea într-adevăr o
ţintă în viaţă: să prindă toţi şobolanii şi să descopere orice
urmă de mâncare. A parcurs de trei ori dis tanţa s trăbătută de Jonathan,
cercetând s trăduţele lăturalnice, pubelele şi cotloanele. Blana galbenă îi
era plină de praf şi murdară, deşi se lingea tot timpul.
Indivizi bine îmbrăcaţi, cu expresii preocupate, mergeau sau se târau
în genunchi pe trotuare, cu un scop precis. Traversând o piaţă mare,
Jonathan întâlni un bătrân şi o tânără care se certau în gura mare.
Înjurau, ţipau şi ges ticulau violent. Aşa că se alătură unui mic grup de
s pec tatori ca să vadă care era motivul dis putei.
Poliţia tocmai sosise ca să-i des partă, aşa că Jonathan se întoarse către
o bătrânică slăbuţă, care se s prijinea într-un bas ton.
— De ce sunt atât de supăraţi unul pe altul? întrebă el.
Femeia avea riduri adânci şi cute pe faţă şi pe mâini. Se uită cu mare
atenţie la tânărul Jonathan şi abia apoi îi răs punse, cu voce subţire,
tremurată.
— Aceş ti doi scandalagii ţipă unul la altul de ani de zile din cauza
cărţilor din biblioteca Consiliului. Bărbatul se plânge într-una că multe
cărţi sunt pline de sex murdar şi de imoralitate. El vrea ca acele cărţi să
fie scoase de acolo şi arse. Ea reacţionează numindu-l „puritan pompos”.
— Deci ea vrea să citească acele cărţi? întrebă Jonathan.

71
 — Păi, nu tocmai, îi răs punse un alt s pec tator, un bărbat înalt,
îngenuncheat lângă ei, ce ţinea de mână o fetiţă. Plângerea ei e similară
cu a lui – numai că se referă la alte cărţi. Ea pretinde că multe din cărţile
din bibliotecă au o înclinaţie sexis tă şi rasis tă.
— Tăticule, tăticule, ce înseamnă „înclinaţie?” întrebă fetiţa, tră-
gându-l pe tatăl ei de umăr.
— O clipă, draga mea. După cum s puneam, continuă bărbatul, femeia
cere ca acele cărţi sexis te şi rasis te să fie scoase şi în locul lor biblioteca să
cumpere lis ta ei de cărţi.
Poliţia îi legase deja pe cei doi bătăuşi şi îi trăgea pe s tradă în jos.
Jonathan clătină din cap şi oftă.
— Presupun că poliţia i-a ares tat din cauza aces tui scandal.
— Da de unde, râse bătrâna. Amândoi sunt ares taţi pentru că au
refuzat să plătească impozitul pentru bibliotecă. Conform legii, toţi
trebuie să plătească pentru cărţi, indiferent dacă le plac sau nu.
— Chiar aşa? făcu Jonathan. De ce nu îi lasă poliţia să-şi păs treze
banii şi să-şi cumpere ce le place?
— Dar atunci fetiţa mea nu şi-ar putea permite să meargă la o
bibliotecă, s puse bărbatul îngenuncheat, în timp ce îi întindea fetiţei o
acadea mare albă cu roşu.
— Stai un pic, domnule, s puse bătrâna privind dezaprobator s pre
acadea. Oare hrana pentru mintea fiicei dumitale nu es te la fel de
importantă ca hrana pentru s tomacul ei?
— Ce vrei să s pui? ripos tă omul. Fiica lui reuşise deja să-şi păteze
rochiţa cu acadeaua.
— Cu mult timp în urmă, aveam o mulţime de biblioteci diferite la
care ne puteam abona. Oamenii se duceau unde voiau şi plăteau numai
la biblioteca preferată. Pe clienţi îi cos ta un mic abonament în fiecare an,
dar nimeni nu se supăra. Bibliotecile se luau la întrecere pentru membri,
încercând să aibă cele mai bune cărţi, cel mai bun personal, cele mai
potrivite săli şi ore de program. Unele aveau chiar servicii la domiciliu.
Oamenii plăteau pentru ceea ce au ales, pentru că a fi membru la o
bibliotecă era un lucru important pentru ei. Chiar mai important decât
o acadea! adăugă ea întorcându-se apoi s pre Jonathan. Pe urmă Consiliul
72
Lorzilor a s pus că o bibliotecă es te prea importantă pentru a fi lăsată
la bunul plac al fiecăruia. Aşa încât Consiliul a creat o mare bibliotecă
guvernamentală, BIBGUV, subvenţionată din banii contribuabililor.
BIBGUV a devenit foarte populară pentru că era gratuită. Au angajat
câte trei bibliotecari cu salarii foarte mari ca să facă treaba pe care o făcea
unul singur la celelalte biblioteci. Aşa că aces tea s-au închis.
— Lorzii au oferit o bibliotecă gratuită? se miră Jonathan. Dar mi s-a
părut că aţi s pus că toată lumea trebuie să plătească un impozit pentru
bibliotecă.
— E adevărat. Dar facilităţile Consiliului se numesc „gratuite”, chiar
dacă oamenii sunt obligaţi să le plătească. E mult mai civilizat, s puse ea
cu ironie.
— Biblioteci cu abonament? N-am mai auzit de aşa ceva! obiec tă
energic bărbatul cel înalt.
— Sigur că nu, i-o întoarse bătrâna. BIBGUV exis tă de atât de mult
timp încât nu-ţi poţi imagina nimic altceva.
— Hei, s tai puţin! s trigă bărbatul. Critici impozitul pentru bibliotecă?
Pentru ca Lorzii să poată asigura un serviciu dorit, oamenii trebuie să
plătească.
— Nu poate fi chiar aşa de dorit dacă e nevoie să foloseş ti forţa,
s puse femeia.
— Nu toţi ş tiu ce e bun pentru ei, iar alţii nu-şi pot permite, declară
bărbatul. Oamenii inteligenţi ş tiu că oferindu-se cărţi gratuite se con-
s truieş te o societate liberă. Iar impozitele au împărţit povara, as tfel încât
fiecare să-şi plătească partea corec t. Altfel unii pot trăi pe s pinarea altora!
— Sunt mai mulţi profitori ca oricând, replică bătrâna. Cei care
folosesc biblioteca frecvent şi cei care obţin scutiri de impozite trăiesc pe
s pinarea tuturor celorlalţi. Ţi se pare jus t? Cine crezi că are o influenţă
mai mare la Consiliul Lorzilor: un susţinător bogat al Consiliului sau un
om sărac ce îşi termină serviciul după orele de închidere de la BIBGUV?
Împingând fetiţa în s patele lui, bărbatul se aplecă în faţă.
— Dar ce fel de opţiuni vrei pentru bibliotecă? Vrei să alegi o
bibliotecă cu abonament care ar putea fi împotriva unui grup anume
din societate?
73
 — Nu poţi evita aşa ceva! ţipă femeia, apropiindu-şi faţa de a lui. De Capitolul 16
ce crezi că se certau oamenii aceia mai devreme? Vrei ca bufonii din
Consiliu să aleagă în locul tău? Chiar nimic
— Cine e bufonul? aruncă bărbatul, împingând-o puţin. Dacă nu-ţi
place, de ce nu părăseş ti insula?
— Ticălos obraznic ce eş ti! replică femeia lovindu-l cu bas tonul în Nu exis tă absolut nici un temei în a s pune
cap. Eu plătesc pentru BIBGUV încă dinainte să te fi născut tu. că economia de piaţă încurajează bunurile
Ţipau deja unul la altul, fetiţa plângea, şi cineva alergă să cheme materiale ori bunurile imateriale; ea lasă pur şi
poliţia. Jonathan trecu mai departe şi se hotărî să caute un pic de liniş te simplu fiecare om să aleagă liber modul în care îşi
în biblioteca din apropiere. cheltuieş te banii.
Murray Rothbard (1926-1995)

C
lădirea BIBGUV avea două etaje şi o faţadă impresionantă
de piatră. O mulţime bine îmbrăcată se adunase la uşă,
aş teptând să intre. Oamenii se prefăceau că nu observă
cearta care se iscase în piaţă. După ce se alătură grupului,
Jonathan citi cu interes literele masive de bronz de deasupra intrării,
„BIBLIOTECA POPULARĂ LADY BESS TWEED”.
Vizitatorii care se găseau mai în s pate în mulţime se înghesuiau
să privească pes te capetele celor din faţă. După ce vedeau, scoteau
exclamaţii puternice. „Minunat,” şopteau unii. „Extraordinar,” s puneau
alţii. Oricât a încercat, Jonathan nu a reuşit să vadă ce le-a captat atenţia.
Fiind slăbuţ şi îndemânatic, se s trecură printre ceilalţi şi se apropie de
biroul bibliotecarului de lângă intrare.
— Ce este atât de minunat şi extraordinar? îl întrebă el pe omul care
s tătea la birou.
— Şş t! îl admones tă bibliotecarul sever. Vă rog să vorbiţi mai încet.
Omul netezi colţurile unui teanc de fişe şi le puse frumos pe masă în
faţa lui. Se aplecă şi se uită la Jonathan pe deasupra ochelarilor. Aceş tia
sunt oficialii din Comisia pentru Artă a Consiliului. Tocmai au deschis o
expoziţie publică cu cea mai nouă achiziţie pentru colecţia noas tră de artă.
— Ce interesant, s puse Jonathan cu voce scăzută, întinzându-şi gâtul
să vadă. Îmi place arta bună, dar unde es te? Trebuie să fie ceva foarte mic.

74 75
 — Depinde, pufni bibliotecarul. Unii ar zice că es te foarte extins.
Aceas ta es te frumuseţea piesei. Se numeş te „Gol în zbor”.
— Dar nu văd nimic, insistă Jonathan, privind încruntat peretele alb
de deasupra intrării.
— Tocmai as ta es te. Impresionant, nu? Bibliotecarul privi în gol
cu o expresie absentă, visătoare. Nimicul captează esenţa integrală a
s piritului luptei umane pentru acel exaltat sentiment de cunoaş tere pe
care îl ai numai atunci când pui în contras t întreaga căldură a celor mai
fine nuanţe de culoare cu conş tienţa tac tilă a naturii noas tre interioare.
Nimicul permite fiecăruia să aibă experienţa deplină a ceea ce es te mai
bun în imaginaţia colec tivă.
Jonathan clătină din cap, total derutat.
— Deci nu e chiar nimic? Cum poate nimicul să fie artă? întrebă
el uluit.
— Păi, tocmai de aceea es te cea mai egalitaris tă expresie a artei.
Comisia pentru Artă a Consiliului ţine o loterie executată cu gus t pentru
a face selecţia, s puse bibliotecarul.
— O loterie – pentru a selecţiona o operă de artă? întrebă Jonathan,
cu uimire. De ce o loterie?
— Cândva, selecţiile erau făcute de un Comitet de Artă angajat
s pecial. La început criticii au acuzat Comitetul pentru că îşi favoriza
propriile gus turi şi că cenzura operele care nu-i plăceau. Din moment
ce cetăţeanul de rând plătea prin impozite preferinţele Comitetului,
oamenii au obiec tat faţă de aces t elitism.
— Dar dacă ar fi schimbat Comitetul? sugeră Jonathan.
— O, da, am încercat as ta de multe ori. Dar cei care nu erau în
Comitet nu erau niciodată de acord cu cei care făceau parte din el. Aşa
că în cele din urmă au renunţat cu totul la el şi l-au înlocuit cu o Comisie
şi o loterie. Cu toţii au fos t de acord că loteria era singura metodă
obiec tiv subiec tivă. Oricine putea intra în competiţie – şi aproape toţi
au intrat! Consiliul Lorzilor a făcut premiile cât de generoase posibil
şi s-au calificat toate piesele. „Gol în zbor” a câş tigat tragerea chiar în
aceas tă dimineaţă.

77
 — Dar în loc să impui un impozit pentru a organiza o loterie, de ce Capitolul 17
să nu-l laşi pe fiecare să-şi cumpere un obiec t de artă? Atunci fiecare ar
alege ceea ce vrea. Bâlciul intereselor s peciale
— Ce! exclamă bibliotecarul. Unii indivizi egoiş ti ar putea să nu
cumpere nimic, iar alţii ar putea da dovadă de pros t gus t. Nu, într-adevăr,
Lorzii trebuie să îşi arate s prijinul pentru artă! Întorcându-şi privirea s pre Numai când parlamentarii nu vor mai avea nici
„Gol în zbor”, bibliotecarul îşi încrucişă braţele şi o expresie vagă îi apăru un favor s pecial de vânzare vor înceta lobbyş tii
pe faţă. Frumoasă selecţie, nu crezi? Golul are avantajul de a menţine să le mai cumpere voturile – şi sufletele.
liberă intrarea în bibliotecă şi în acelaşi timp de a proteja mediul ambiant. Edwin A. Locke (n. 1938)
Mai mult decât atât, continuă el fericit, nimeni nu poate obiec ta faţă de
calitatea artis tică sau faţă de s tilul es tetic al aces tei capodopere. Ea nu

C
poate jigni pe nimeni, nu-i aşa? ând Jonathan se întoarse pe treptele bibliotecii, se întuneca.
Spre bucuria lui, piaţa se învioră în timp ce soarele începea
să apună. Tot mai mulţi oameni se îndreptau s pre partea
de piaţă unde se afla el, lângă BIBGUV, unde fusese înălţat
un minunat cort de bâlci.
Privind uimit la lumini, imagini şi sunete, Jonathan se îndreptă către
cortul s pec taculos. Pe o firmă colorată agăţată deasupra scria: “BÂLCIUL
INTERESELOR SPECIALE”.
O femeie purtând colanţi în culori ţipătoare se des prinse din mulţime
şi începu să s trige:
— Ascultaţi, ascultaţi. Pentru senzaţia vieţii voas tre, veniţi la Bâlciul
Intereselor Speciale. Ea îl zări pe Jonathan, ai cărui ochi se măriseră de
surpriză, şi îl apucă de mânecă. Toată lumea câş tigă, tinere.
— Cât cos tă? întrebă Jonathan.
— Intri cu zece keinşi şi pleci cu un premiu fabulos! răs punse ea.
Femeia se răsuci pe călcâie şi ges ticulă larg s pre mulţime. Ascultaţi,
ascultaţi. Bâlciul Intereselor Speciale vă îmbogăţeş te!
Neavând suficienţi bani, Jonathan aş teptă până când femeia se ocupă
de alţii şi se s trecură în s patele cortului; ridică marginea pânzei pentru
a arunca o privire înăuntru. Spec tatorii s tăteau într-un fel de tribune,
pe margine, iar plasatorii îi conduceau pe participanţi s pre niş te scaune
aşezate într-un cerc larg. Zece participanţi aş teptau ceva în picioare sau
în genunchi în s patele scaunelor lor. Luminile scăzură, se auzi bătaia unei

78 79
tobe, şi sunetele unor trompete ascunse. Un reflec tor s trălucitor dezvălui
un bărbat frumos, îmbrăcat într-un cos tum negru elegant şi un joben de
mătase. Aces ta se aplecă adânc în faţa cercului celor zece.
— Bună seara, s puse bărbatul. Sunt Maes trul Cercului. În aceas tă
seară dumneavoas tră, cei zece norocoşi, veţi fi câş tigătorii remarcabilului
nos tru joc. Cu toţii veţi câş tiga. Cu toţii veţi pleca mai fericiţi decât aţi
intrat. Vă rog să luaţi loc.
Cu aceas ta, şi cu o rapidă mişcare a mâinii, Maes trul Cercului se duse
la fiecare persoană din cerc şi luă câte un keins de la fiecare participant.
Nici unul nu ezită.
Apoi bărbatul cel frumos zâmbi larg.
— Acum veţi vedea cum sunteţi răs plătiţi, anunţă el.
Şi deodată lăsă să-i cadă cinci keinşi în poala unui participant. Noro-
cosul primitor ţipă în culmea fericirii.
— Nu veţi fi singurul câş tigător, declară Maes trul.
Şi aşa era. De zece ori Maes trul ocoli cercul, luând de fiecare dată câte
un keins de la fiecare persoană. După fiecare rundă, el punea cinci keinşi
în poala unuia dintre participanţi, care se bucura nes pus.
Când s trigătele se mai potoliră şi participanţii începură să iasă
afară, Jonathan alergă înapoi până în faţa cortului să vadă dacă fiecare
era într-adevăr mulţumit. Femeia de la intrare îl opri pe unul dintre
participanţi, care se târa în genunchi.
— V-aţi dis trat? îl întrebă.
— Oh, sigur! s puse omul, cu un zâmbet larg. A fos t extraordinar!
— Abia aş tept să le s pun prietenilor, s puse altul. Poate că o să vin din
nou mai târziu.
— Da, oh, da. Fiecare a câş tigat un premiu de cinci keinşi! adăugă un
alt participant entuziasmat.
Jonathan privi gânditor grupul care se împrăş tia. Femeia se întoarse
către Maes tru, care le făcea cu mâna rămas-bun oamenilor.
— Da, mai ales noi suntem fericiţi, comentă ea încet Am câş tigat
cincizeci de keinşi şi toţi aceş ti fraieri sunt fericiţi din cauza as ta! Cred că
anul viitor va trebui să cerem Consiliului Lorzilor să adopte o lege care să
îi oblige pe toţi să participe!

81
 Tocmai atunci un plasator veni în s patele lui Jonathan şi îl apucă bani, s puse femeia. Aşa că nu te plânge. Cu toţii trebuie să plătim pentru
de guler. păcatele noas tre.
— Nici o mişcare, ticălosule. Te-am văzut cum trăgeai cu ochiul în — Păcate? repetă Jonathan.
s pate. Ai crezut că poţi să vezi un s pec tacol pe gratis, nu? — O, da. Impozitele îi pedepsesc pe cei păcătoşi. Impozitul pe tutun
— Îmi pare rău, s puse Jonathan, zbătându-se să scape din s trânsoarea pedepseş te fumatul, impozitul pe alcool pedepseş te băutul, impozitul
lui. Nu mi-am dat seama că trebuie să plăteş ti numai ca să priveş ti. Iar pe dobândă pedepseş te economisirea, iar impozitul pe venit pedepseş te
doamna aceea atât de drăguţă a făcut un anunţ atât de interesant – iar eu munca. Idealul lor, chicoti femeia făcându-i cu ochiul Maes trului, es te să
nu aveam nici un ban, aşa că… fii sănătos, abs tinent, întreţinut şi leneş. Şi acum mişcă-te, puş tiule!
— Nici un ban? se încruntă Maes trul s pre Jonathan şi s pre plasator.
Femeia însă zâmbi la complimentul lui Jonathan.
— Dă-i drumul, s puse ea. Nu e decât un copil drăguţ. Deci ţi-a plăcut
s pec tacolul, nu?
— O, da, doamnă! s puse Jonathan, dând puternic din cap.
— Hei, ţi-ar place să câş tigi niş te bani uşor? Ai de ales între as ta,
şi vocea ei deveni din nou ameninţătoare, şi să te predau paznicului
bâlciului.
— Oh, grozav, s puse Jonathan nu prea sigur. Ce trebuie să fac?
— E foarte simplu, zâmbi ea, toată numai miere. Doar să faci o tură
prin oraş în seara as ta, să împarţi aceş ti fluturaşi şi să le s pui tuturor cât
de bine se vor dis tra la Bâlciul nos tru. Ai aici un keins şi vei mai câş tiga
câte unul pentru fiecare participant care va intra aici cu un fluturaş în
mână. Acum du-te la treabă şi nu mă dezamăgi.
Jonathan îşi aruncă pe umăr sacul cu fluturaşi.
— Şi încă ceva. În seara as ta, la sfârşitul s pec tacolului, voi face un
raport cu ce ai câş tigat. Mâine dimineaţă, la prima oră, trebuie să predai
jumătate din câş tig la Primărie pentru impozit.
— Impozit? repetă Jonathan. Pentru ce?
— Lorzii cer o parte din câş tigul tău.
Lui Jonathan nu-i plăcea ideea.
— Cred că aş munci mai mult dacă nu-mi vei raporta câş tigul, s puse
el cu s peranţă. Poate chiar de două ori mai mult.
— Lorzii ş tiu că oamenii încearcă să îşi ascundă câş tigul, aşa că au
s pioni pretutindeni, care ne urmăresc îndeaproape. Am putea avea mari
probleme – poate chiar să ne închidă afacerea, dacă ne prind că ascundem

82 83
 Capitolul 18

Moş Cruvern

Când taxele sunt prea mari, oamenii flămânzesc.

Lao-Tse, în Tao Te Ching (604-500 î.Hr.)

C
ând Jonathan s-a întors la cort, câş tigase pes te cincizeci de
keinşi. Femeia era atât de încântată să găsească pe cineva
care lua munca în serios, încât îi ceru să vină din nou la
lucru în seara următoare. Jonathan fu de acord să vină
înapoi în seara următoare dacă va putea, apoi plecă să-şi caute un pat
confortabil pentru noapte. Nu avea nici cea mai mică idee ce să facă, aşa
că hoinări la întâmplare prin oraş. Cum s tătea el sub lumina chioară a
unui felinar, un bătrân în cămaşă de noapte ieşi din casă. Se opri şi se uită
la acoperişurile caselor de pe s trada lui.
— Unde vă uitaţi? îl întrebă Jonathan curios.
— Acolo, pe acoperiş, şopti bătrânul, arătând în întuneric. Îl vezi pe
omul acela gras îmbrăcat în roşu, alb şi albas tru? Sacul lui cu pradă se
face tot mai mare cu fiecare casă pe care o vizitează.
Jonathan se uită în direcţia unde arăta omul. O umbră vagă se mişca
pe bâjbâite pe acoperişul uneia din case.
— A, da, s trigă el. Îl văd! De ce nu daţi alarma ca să-i preveniţi pe
oamenii care s tau acolo?
— O, n-aş face niciodată aşa ceva, se scutură omul. Moş Cruvern are
un temperament violent şi e vai de cel care îi s tă în cale.
— Îl cunoş ti? protes tă Jonathan. Dar…
— Şş t! Mai încet, s puse omul, ducându-şi un deget la buze. Moş
Cruvern face vizite suplimentare celor care fac prea mult zgomot.
Majoritatea oamenilor se prefac că dorm în aceas tă noapte îngrozitoare,
deşi es te imposibil să ignori o asemenea încălcare a intimităţii.

85
 Încercând să vorbească încet, Jonathan se aplecă s pre urechea
omului.
— Nu înţeleg. De ce închid cu toţii ochii când sunt jefuiţi?
— Oamenii tac din gură în aceas tă noapte anume din aprilie, îi explică
bătrânul. Altfel ar putea să-şi s trice surpriza din ajunul Cruvernului,
când Moşul se întoarce să împrăş tie câteva jucării şi daruri în fiecare
casă.
— A, s puse Jonathan uşurat. Deci Moş Cruvern dă totul înapoi?
— Nici vorbă! Dar oamenilor le place să îşi închipuie că as ta face.
Eu încerc să s tau treaz ca să fiu atent la ce ia şi ce dă înapoi. E un fel
de hobby al meu, aş putea s pune. După calculele mele, Moş Cruvern
păs trează majoritatea lucrurilor pentru el şi pentru câteva case preferate
din oraş. Dar, continuă bătrânul, s trângându-şi pumnii cu mânie, Moş
Cruvern are grijă să dea fiecăruia câte puţin ca să-i ţină fericiţi. As ta
îi face pe toţi să doarmă şi la anu’, în aprilie, când vine înapoi să ia ce
vrea el.
— Nu înţeleg, s puse Jonathan. De ce nu s tau oamenii treji, să reclame
hoţul şi să-şi păs treze avutul? Atunci ar putea cumpăra orice daruri vor,
şi pentru oricine vor.
Bătrânul chicoti şi clătină din cap văzând cât de naiv era Jonathan.
— Moş Cruvern es te fantezia copilăriei. Părinţii i-au învăţat
întotdeauna pe copii că jucăriile şi darurile vin în mod magic din cer şi
nu cos tă pe nimeni nimic.
Văzu apoi cât es te de obosit Jonathan.
— Se pare că ai avut o zi grea, flăcăule.
— Căutam un loc unde să-mi petrec noaptea, mărturisi el sfios.
— Pari băiat de treabă. Ce-ar fi să rămâi la noi. Nu locuiesc decât eu
şi Rose, aici.
Jonathan primi cu bucurie invitaţia omului. Bătrânul îl prezentă
soţiei sale şi ea îi aduse repede lui Jonathan o ceaşcă de ciocolată fierbinte
şi o farfurie cu prăjituri calde. După ce dis păru şi ultima firimitură,
Jonathan se întinse pe o canapea pe care bătrânii puseseră pături şi o
pernă. Bătrânul îşi aprinse o pipă lungă şi se lăsă pe pernele din balan-
soarul său.
86
Casa nu era mare, nici bogat mobilată şi nici nouă. Pentru s trăinul
tânăr şi obosit, era însă refugiul perfec t. Focul mic din cămin încălzea
şi lumina odaia cu lambriuri din lemn. Deasupra poliţei căminului se
aflau două rame: în una era un portret de familie, în cealaltă un arbore
genealogic. Podeaua era acoperită cu un covor oval, foarte uzat.
— Şi cum a început tradiţia as ta? întrebă Jonathan aşezându-se
comod.
— Aveam o sărbătoare pe care o numeam „Crăciun”, o minunată parte
a anului. Era o sărbătoare religioasă marcată de daruri şi veselie. Şi toată
lumea se bucura atât de mult de ea, încât Consiliul Lorzilor a decis că e
prea importantă pentru a o lăsa pe seama s pontaneităţii neîngrădite şi a
celebrării haotice şi a preluat-o, as tfel încât să se poată desfăşura „corec t”.
Tonul sarcas tic îi trăda dezaprobarea. În primul rând, simbolismul
religios nepotrivit trebuia să dis pară. Lorzii au schimbat oficial numele
sărbătorii în „Cruvern”. Iar popularul moş care împărţea daruri a fos t
rebotezat „Moş Cruvern” şi a primit un cos tum donat de cel care s trânge
impozitele.
Bătrânul făcu o pauză ca să pufăie de câteva ori adânc şi să mai îndese
tutunul în pipă.
— Acum trebuie completate formulare de impozit de Cruvern, în trei
exemplare, şi duse la Biroul Bunăvoinţei. Biroul Bunăvoinţei s tabileş te
generozitatea impusă fiecărui contribuabil, pe baza unei formule decise
de Lorzi. Tocmai ai fos t martorul colec tării anuale din aprilie. Apoi
vine Biroul Binelui şi Răului. Cu ajutorul unui contabil de morală,
trebuie completate formulare care explică în detaliu faptele bune şi rele
ale fiecăruia din întregul an. Biroul Binelui şi Răului are o armată de
funcţionari şi detec tivi care cercetează meritele candidaţilor la darurile
din decembrie.
În sfârşit, Comisia pentru Gus tul Corec t s tandardizează mărimile,
culorile şi s tilul cadourilor care pot fi alese, şi emite contrac te unor
producători preselec taţi care au o orientare politică adecvată. Fiecare,
fără discriminare, primeş te exac t aceleaşi ornamente de sărbători emise
de guvern, pentru a-şi decora casele. În ajunul Cruvernului, miliţia es te
chemată pentru a cânta cântecele de sărbătoare potrivite.
87
 Dar tânărul aventurier obosit adormise deja. În timp ce bătrânul îi Capitolul 19
acoperea mai bine umerii cu pătura, auzi un mieunat de pisică în faţa
feres trei. „Broasca ţes toasă şi iepurele”
— Cruvern fericit! şopti Rose.
într-o nouă prezentare

Avuţia es te formată din alegeri. Când guvernul

ia din aces te alegeri, el ia din avuţie, chiar şi din
avuţia celor săraci.
Anonim

J
onathan o visă pe femeia de la Bâlciul Intereselor Speciale.
Ea îi tot dădea bani şi apoi îi lua înapoi. Îl plătea întruna,
apoi îşi lua banii înapoi. Deodată, Jonathan se trezi tresărind
puternic, amintindu-şi că trebuia să-şi declare câş tigul
oficialităţilor de la impozite.
Un miros delicios de pâine proas păt prăjită îi umplu nările. Bătrânul
pregătea felii groase de pâine cu gem pentru micul dejun şi Jonathan văzu
la masă un băieţel des tul de tris t. Bătrânul îl prezentă pe nepotul lor,
Davy, care venise în vizită pentru câteva zile.
— Dar te ş tiu, zise băieţelul privindu-l pe Jonathan. Bunicule, el ne-a
ajutat pe mine şi pe mama când a trebuit să plecăm de la fermă.
Ves tea as ta avu darul de a-i face pe cei doi bătrâni să fie şi mai
afec tuoşi cu Jonathan.
În timp ce Jonathan îşi devora micul dejun, Davy sărea încoace şi
încolo, încercând să-şi tragă ciorăpeii des perecheaţi.
— Te rog, bunico, mai citeş te-mi o dată poves tea, se rugă el.
— Pe care, scumpule? întrebă ea umplând farfuria lui Jonathan cu
ouă-jumări.
— Poves tea mea preferată, cu broasca ţes toasă şi iepurele. Pozele sunt
atât de caraghioase, se bucură Davy.
— Bine, s puse bunica, luând din dulapul din bucătărie o carte. Se
aşeză lângă micuţ şi începu.

88 89
 — „A fos t odată…”
— Nu, nu, bunico, „Cu multă vreme în urmă…”, o întrerupse băiatul.
Bunica râse şi continuă.
— „Cu multă vreme în urmă, era o broască ţes toasă pe nume Frank
şi un iepure pe nume Lysander. Amândoi erau poş taşi şi duceau scrisorile
în toate casele micului lor sătuc de animale. Într-o zi, Frank, ale cărui
urechi erau cu mult mai bune decât picioarele, îi auzi pe câţiva dintre
săteni cum îl lăudau pe Lysander pentru că ducea scrisorile foarte repede.
El putea să ducă în câteva ore ceea ce alţii duceau în câteva zile. Supărat
de aces t afront, Frank se târî până la ei şi se ames tecă în discuţie.
«Iepure, s puse Frank aproape la fel de încet cum mergea. Pariez
că într-o săptămână pot câş tiga mai mulţi clienţi decât tine. Îmi pun
reputaţia la bătaie.»
Provocarea îl surprinse pe Lysander. «Reputaţia ta? Ha! Nu poţi pune
tu pariu pe ce gândesc oamenii des pre tine,» exclamă iepurele enervat.
«Dar nu contează, accept provocarea!» Vecinii comentau, s punând că
leneşa broască ţes toasă nu are nici o şansă. Pentru a o dovedi, căzură cu
toţii de acord să decidă câş tigătorul în acelaşi loc, pes te o săptămână. În
timp ce Lysander plecă în grabă să-şi facă pregătirile, Frank rămase acolo
o lungă bucată de vreme. În cele din urmă, se întoarse şi se îndepărtă.
Lysander puse afişe în toată regiunea că va reduce preţurile la mai
puţin de jumătate din preţurile lui Frank. De acum încolo livrările se
vor face de două ori pe zi, chiar şi în weekend sau de sărbători. Iepurele
trecea prin întreg satul sunând dintr-un clopoţel, oamenii îi dădeau
scrisori, le vindea timbre şi plicuri, sau chiar cântărea şi ambala pachete
pe loc. Contra unei mici taxe, el promise să livreze la orice oră din zi sau
din noapte. Şi întotdeauna le zâmbea sincer, prietenos, fără să crească
preţul pentru as ta. Fiind eficient, ingenios şi plăcut, iepurele îşi văzu lis ta
clienţilor crescând repede.“
Davy s tătea cu ochii pe poze şi o ajuta pe bunica să întoarcă paginile.
– „Nimeni nu văzuse broasca ţes toasă. La sfârşitul săptămânii, sigur
de vic torie, Lysander se grăbi să-i întâlnească pe arbitrii din vecini. Spre
surpriza lui, o găsi pe broască aş teptându-l deja acolo. «Îmi pare foarte
rău, Lysander, s puse broasca ţes toasă pe tonul ei glacial. În timp ce tu

91
alergai din casă în casă, eu nu am avut de livrat decât aceas tă unică — Bunico?
scrisoare.» Frank îi întinse lui Lysander un document şi un pix, adăugând: — Da, dragul meu?
«Te rog să semnezi aici pe linia punc tată.» — Animalele pot să vorbească?
«Ce e as ta?» întrebă Lysander. — Numai păsările, copile. As ta e doar o poves te, n-are nimic de-a
«Regele m-a numit pe mine, broasca ţes toasă, Poş taş-Şef General şi face cu Marele Bard.
m-a autorizat să livrez toate scrisorile din ţinut. Îmi pare rău, iepure, dar — Poves teş te-mi des pre Marele Bard, bunico.
trebuie să încetezi şi să sis tezi toate livrările.» — Dar ai auzit poves tea as ta de nenumărate ori… Marele Bard es te
«Dar e imposibil!» s trigă Lysander, dând din picioare mânios. «Nu e vulturul înţelept care zboară pes te cele şapte mări, de la vârful îngheţat
cins tit!» al Muntelui Yek şi până la ţărmurile îns pumate al Ţinutului Roth. Dar
«As ta a s pus şi regele», răs punse broasca ţes toasă. «Nu e cins tit ca nu, n-o să mă păcăleş ti să-ţi s pun şi poves tea as ta. O lăsăm pentru mâine.
unii dintre supuşii lui să aibă servicii mai bune decât ceilalţi. Aşa că Jonathan termină de mâncat şi le mulţumi celor doi bătrâni pentru
mi-a acordat mie monopolul exclusiv pentru a asigura aceeaşi calitate a plăcuta lor os pitalitate.
serviciului pentru toţi.» — Dacă ai vreodată nevoie de ceva, gândeş te-te la noi ca la propriii tăi
Supărat, Lysander nu se lăsă. «Cum l-ai convins să facă aşa ceva? bunici, îi s puse bătrânul, conducându-l până la uşă. Cu toţii ieşiră în prag
Ce i-ai oferit?» întrebă el broasca. ca să-i s pună la revedere.
O broască ţes toasă nu poate zâmbi prea uşor, dar ea reuşi să ridice
puţin colţul gurii. «L-am asigurat pe rege că va putea să-şi trimită toate
mesajele gratis. Şi, desigur, i-am amintit că având toată cores pondenţa
ţinutului în mâini credincioase, îi va fi mai uşor să supravegheze
comportarea cetăţenilor rebeli. Dacă mai pierd câte o scrisoare ici şi colo,
cine s-ar plânge?»
«Dar tu ai fos t întotdeauna în pierdere la livrarea cores pondenţei!»
s puse iepurele supărat. «Cine va plăti pentru as ta?»
«Regele va s tabili un preţ care să-mi asigure profitul. Dacă oamenii
nu vor mai trimite scrisori, pierderile îmi vor fi acoperite din impozite.
După o vreme, nimeni nu-şi va mai aminti că am avut vreodată un rival.»
Bunica îşi ridică privirea şi adăugă: „SFÂRŞIT”.
— „Morala aces tei poveş ti,” citi bunica, „es te că poţi apela întotdeauna
la autorităţi atunci când ai probleme s peciale.”
Micul Davy repetă şi el.
— „Poţi apela întotdeauna la autorităţi atunci când ai probleme
s peciale.” O să ţin minte, bunico.
— Nu, dragul meu, as ta e numai ceea ce scrie în carte. Ar fi mai bine
pentru tine să-ţi găseş ti singur morala.

92 93
 Capitolul 20

Comisia de diges tie

Faceţi-mă s tăpânul educaţiei şi mă voi apuca să

schimb lumea.
Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716)

Π
nainte de a pleca, Jonathan întrebă cum poate să ajungă la Pri-
mărie. Rose părea îngrijorată şi îşi puse o mână pe braţul lui.
— Te rog, Jonathan, nu s pune nimănui că ai mâncat la noi.
Nu avem permis.
— Ce? întrebă Jonathan. Aveţi nevoie de permis ca să oferiţi cuiva de
mâncare?
— În oraş, da, răs punse bunica. Şi putem avea necazuri dacă
autorităţile prind de ves te că am servit mâncare fără permis.
— Dar pentru ce e nevoie de permis?
— Ca să garanteze un anumit s tandard al alimentelor pentru toţi. Cu
ani în urmă, oamenii din oraş îşi cumpărau de mâncare de la vânzători
de pe s tradă, din mici cafenele, de la res taurante elegante, sau cumpărau
alimente din magazine şi îşi găteau mâncarea acasă. Consiliul Lorzilor a
s pus că nu es te drept ca unii oameni să mănânce mai bine decât alţii. Aşa
încât au dat legi prin care au creat cantine politice unde toată lumea din
oraş putea să mănânce mâncare s tandard pe gratis.
— Nu chiar pe gratis, desigur, s puse bunicul, scoţându-şi portofelul
şi fluturându-l încet în faţa lui Jonathan. Cos tul fiecărei mese es te mult
mai mare decât era înainte, dar nimeni nu plăteş te la intrare. Moş
Cruvern plăteş te din impozitele noas tre. Din moment ce plătiseră deja
pentru toate mesele la cantinele politice, mulţi oameni nu s-au mai dus
la furnizorii particulari, unde trebuiau să plătească din nou. Având mai
puţini clienţi, res taurantele particulare au trebuit să crească preţurile.
Unele au supravieţuit cu o mână de clienţi bogaţi sau cu oameni având
regimuri s peciale din cauza religiei, dar majoritatea au dat faliment.

95
 — De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la
cantinele politice pe gratis? se miră Jonathan.
— Pentru că aces tea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea,
atmosfera – totul! râse Rose. Bucătarii proş ti nu sunt concediaţi nicio-
dată dintr-o cantină politică. Asociaţia lor profesională e prea puternică.
Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răs plătiţi pentru că bucătarii
proş ti sunt invidioşi. Clădirile sunt o ruină; pes te tot e plin de gunoi
şi graffiti. Moralul es te scăzut, mâncarea es te proas tă, iar Comisia de
Diges tie hotărăş te meniul.
— As ta e partea mizerabilă, exclamă bunicul. Încearcă să le facă pe
plac prietenilor lor şi nimeni nu e niciodată mulţumit. Ar fi trebuit să
vezi cearta privind tăiţeii şi orezul. Tăiţei şi orez în fiecare zi, de zeci de
ani. Apoi un alt grup de influenţă a organizat o campanie pentru pâine şi
cartofi. Îţi aminteş ti? se întoarse el s pre soţia lui. Când cei cărora le plac
cartofii şi-au plasat în sfârşit oamenii în Comisie, atunci a fos t ultima
dată când am mai auzit de tăiţei şi orez.
Davy se înecă. Arătându-şi faţa din s patele fus tei bunicii, s trâmbă din
nas cu dezgus t.
— Nu-mi plac cartofii, bunico.
— E mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofiţerii de Nutriţie te
vor urmări.
— Ofiţerii de Nutriţie? întrebă Jonathan.
— Şş t! făcu bunicul şi duse un deget la buze. Privi pes te umăr şi pe
urmă în josul s trăzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. Cei care
evită mâncărurile aprobate politic cad de obicei în mâinile Ofiţerilor
de Nutriţie. Copiii le s pun Nuţi. Nuţii urmăresc cu atenţie prezenţa la
masă şi îi vânează pe cei care nu vin. Delincvenţii de nutriţie sunt duşi în
cantine s peciale unde sunt forţaţi să mănânce.
Davy se scutură.
— Dar n-am putea mânca acasă? Bunica găteş te cel mai bine.
— Nu e permis, dragul meu, s puse bunica, mângâindu-l pe cap. Câţiva
oameni au permise s peciale, dar bunicul şi cu mine nu avem calificarea
necesară. Şi nu ne putem permite echipamentul sofis ticat de bucătărie
care es te obligatoriu. Vezi tu, Davy, lorzii cred că ei au mai mare grijă de
nevoile tale decât avem noi.
96
— Şi în afară de as ta, adăugă bunicul, amândoi trebuie să muncim ca
să putem plăti impozitele pentru toate as tea. Bunicul făcu câţiva paşi prin
verandă, vorbind ca pentru sine, mormăind: Ne s pun că acum raportul
dintre cei care digerează şi cei care gătesc es te mai mic decât oricând în
is torie, deşi jumătate din populaţie e malnutrită. Planul iniţial de a oferi
o alimentaţie mai bună săracilor a dus la o nutriţie proas tă pentru toţi.
Câţiva neadaptaţi refuză să mănânce şi sunt aproape morţi de foame,
deşi hrana lor e pe gratis. Mai mult decât atât, bandiţii dau raiduri prin
cantinele politice şi nimeni nu se mai simte în siguranţă acolo.
— Te rog să te opreş ti, s puse Rose văzând expresia îngrijorată de pe
faţa lui Jonathan. O să fie s periat de moarte când o să se ducă la o cantină
politică. Nu trebuie decât să prezinţi buletinul de identitate la intrare.
Totul va fi în ordine.
— Oh, îţi mulţumesc pentru grijă, bunică Rose, s puse Jonathan,
întrebându-se cum arăta un buletin de identitate şi cum va putea obţine
vreodată de mâncare fără să aibă aşa ceva. Vă supăraţi dacă iau în
buzunar câteva felii de pâine înainte să plec?
— O, deloc, dragă. Ia câte vrei.
Bunica se duse înapoi în bucătărie şi se întoarse cu câteva felii împa-
chetate frumos într-un şerveţel. Se uită cu fereală în ambele direcţii să
vadă dacă nu se uita vreun vecin, apoi i le dădu cu mândrie lui Jonathan.
— Ai grijă de ele. Ginerele nos tru producea mâncare în plus, dar
Poliţia Alimentară…
— Ştiu, zise Jonathan. Nu voi arăta pâinea as ta nimănui. Şi vă mulţu-
mesc pentru tot. Făcându-le cu mâna, Jonathan ieşi în s tradă simţindu-se
încălzit la gândul că găsise un cămin pe aceas tă insulă s trăină, unde totul
părea să fie interzis.
97
 Capitolul 21

„Dă-mi trecutul sau

viitorul tău!”

Un hoţ îţi va lua banii şi îşi va vedea de drum.

Parlamentul însă îţi va lua banii şi apoi te va
plic tisi cu motivele pentru care ar trebui să fii
fericit din aceas tă cauză.
Walter E. Williams (n. 1936)

P
rimăria se afla undeva în direcţia pieţei. Jonathan se gândi
că ar putea scurta drumul intrând pe o alee plină de s tive de
cutii şi gunoi. O luă repede pe aleea întunecată, încercând să
nu se lase pradă neliniş tii care l-a cuprins după ce a părăsit
s trada luminoasă şi aglomerată.
Deodată simţi un braţ care îl s trângea de gât şi metalul rece al unui
pis tol între coas te.
— Dă-mi trecutul sau viitorul tău! se răs ti hoaţa cu violenţă.
— Ce? întrebă Jonathan, tremurând tot. Ce vrei să s pui?
— M-ai auzit – banii sau viaţa, repetă hoaţa, înfigându-i şi mai tare
pis tolul între coas te. Lui Jonathan i-a ajuns, aşa că băgă mâna în buzunar
după banii lui câş tigaţi din greu.
— As ta e tot ce am şi-mi trebuie jumătate din ei ca să plătesc impo-
zitul, se rugă Jonathan, ascunzând cu grijă feliile de pâine pe care i le
dăduse bunica. Te rog lasă-mi jumătate.
Hoaţa îşi slăbi strânsoarea. Jonathan îi putea zări cu greu faţa sub eşarfă.
— Dacă tot trebuie să te des parţi de banii tăi, e mai bine să mi-i dai
mie pe toţi şi să nu-i dai nimic celui care s trânge impozitele.
— De ce? întrebă el, punând banii în mâinile ei eficiente şi puternice.
— Dacă îmi dai banii mie, s puse hoaţa, înghesuind keinşii de hârtie
într-o pungă de piele legată în talie, atunci cel puţin eu o să plec şi o să

99
te las în pace. Dar, până în ziua când o să mori, cel care s trânge impozite
o să-ţi ia banii, produsul trecutului tău, şi o să-i folosească pentru a-ţi
controla fiecare as pec t al viitorului. Într-un an el îţi risipeş te mai mult
din câş tig decât ţi-ar fura toţi hoţii liber-profesioniş ti într-o viaţă!
Lui Jonathan nu-i venea să creadă.
— Dar Consiliul Lorzilor nu face multe lucruri bune pentru oameni
cu banii pe care îi s trânge din impozite?
— Da, sigur, s puse ea sec. Unii oameni se îmbogăţesc. Dar dacă es te
atât de bine să plăteş ti impozite, de ce colec torul de impozite nu te
convinge de avantaje şi apoi să te lase să contribui de bună voie?
Jonathan cântări aceas tă idee.
— Poate că ar lua foarte mult timp şi efort să-i convingi pe oameni?
— Exac t, s puse hoaţa cu o grimasă. As ta e şi problema mea. Amândoi
economisim timp şi efort cu ajutorul unui pis tol! Îl înconjură pe Jonathan
cu un braţ şi îi legă mâinile cu o sfoară subţire, apoi îl împinse la pământ şi
îi băgă în gură propria lui batis tă. Aşa. Mă tem că n-ai să te duci imediat
la colec torul de impozite. Dar, hm, mi-ai dat o idee.
Se aşeză lângă Jonathan, care se răsucea, dar nu reuşea să se miş te
din loc.
— Ştii ceva? s puse ea numărând banii. Politica e un fel de ritual de
purificare. Majoritatea oamenilor cred că nu e bine să invidiezi, să minţi,
să furi sau să ucizi. Nu e o comportare de bun vecin – doar dacă nu
găsesc un politician care să facă treaba murdară pentru ei. Da, politica
permite oricui, chiar şi celor mai buni dintre noi, să invidieze, să mintă,
să fure şi chiar să ucidă uneori. Şi se pot simţi încă bine după as ta.
Jonathan se s trâmba, încercând să s pună ceva.
— Ai vrea să ţipi, nu? râse hoaţa.
Jonathan clătină tare din cap şi femeia cons tată amuzată că o privea
cu tris teţe.
— Ok, zise ea. Ia să văd cum te smiorcăi. Da’ fără mult zgomot, îl
avertiză, împungându-l cu pis tolul în nas. Pentru c-o să-ţi pară rău.
Se lăsă pe vine lângă el şi-i trase batis ta sub bărbie. Pe Jonathan îl
durea falca.
— Nu e bine să furi! o apos trofă el.
100
— Se poate. Important e însă s-o faci în s til mare ca să nu bage nimeni
de seamă că nu e bine.
— Adică să furi cât mai mult ca să nu bage nimeni de seamă c-ai furat?
— Exac t. Minciunile mici nu sunt bune. Copiii sunt învăţaţi să nu
mintă. Însă s trăzile ajung să poarte nume de mari mincinoşi. Dacă furi
puţin, eş ti închis la grădina zoologică pentru oameni. Dacă furi mult,
adică la nivel de ţinut, ajungi să-ţi vezi numele gravat pe clădiri. La fel, şi
cu crima.
— Cu crima? se înfioră Jonathan.
— Pe unde-ai umblat? îl repezi hoaţa. Dacă omori un om sau doi, te
trezeş ti la grădina zoologică. Dacă omori câteva mii, eş ti un erou căruia
i se dedică imnuri, s tatui şi onoruri. Copiii sunt învăţaţi să-i admire pe
ucigaşi şi să le urmeze exemplul. Dacă lucrezi la nivel mic eş ti dis preţuit
sau uitat. Acţionează la nivel mare şi vei fi o legendă în manuale.
— Cea mai veche poves te des pre jaf, pe care mi-o aduc aminte, s puse
Jonathan, e a lui Robin Hood. A fos t un erou pentru că lua de la bogaţi şi
dădea la săraci.
— Şi pe cine jefuia... mai exac t?
— Pe şeriful din Notthingham şi pe prietenii lui, îi poves ti Jonathan.
Şeriful şi prinţul John luau biruri aşa de mari încât au sărăcit pe toată
lumea. Luau şi de la bogaţi şi de la săraci. Şi Robin a încercat să le dea
prada înapoi păgubiţilor.
— Atunci, Robin n-a fos t tâlhar, râse hoaţa. Cum să tâlhăreş ti un
hoţ? Se încruntă şi se gândi o clipă. Mi-a venit o idee, s puse ea. Cred c-o
să-i fac o vizită lui lady Tweed.
Îi puse repede căluşul lui Jonathan, i-l s trânse foarte tare şi dis păru
pe alee.
Jonathan rămase neputincios. Se gândea la tânărul poliţis t pe care-l
întâlnise în ziua precedentă. Unde era acum, când avea nevoie de el? Şi
de unde avea hoaţa pis tol?
Gândul de a se duce înapoi la bâlci ca să câş tige din nou ceva bani
îl înfurie pe Jonathan. Îşi ciocni călcâiele înfuriat. Una dintre sforile
cu care era legat îi răni pielea de la încheietura mâinii. Jonathan nu se
mai zbătu şi se relaxă o clipă, contemplându-şi chinul. „Niciodată n-am
ş tiut ce bine e să fii liber – până acum”, îşi s puse el.
101
 Capitolul 22

Bazarul guvernelor

Care es te cel mai bun guvern? Cel care ne învaţă

să ne guvernăm singuri.
Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832)

J
onathan zăcea fără nici o s peranţă. Apăru şi Şoareci, care se
apucă să cerceteze pubelele de pe alee. Adulmecă pâinea din
buzunarul băiatului, însă un zgomot dins pre capătul aleii îl
făcu să se ascundă în s patele unei grămezi de gunoi.
O vacă mare şi brună venea către el. „Muu-u-u”, făcu vaca.
Talanga de la gâtul ei se clătina uşor pe măsură ce înainta. Deodată, la
capătul aleii apăru altă vacă, urmată de un bătrân cu haine ponosite şi un
băţ în mână.
— Vino încoace, vită proas tă, mormăi văcarul.
Jonathan se zbătu şi lovi cu umărul o cutie de lângă el.
Bătrânul se uită atent în întuneric.
— Cine-i acolo?
Văzându-l pe Jonathan legat şi întins la pământ, se aplecă să-i scoa-
tă căluşul.
Jonathan res piră uşurat.
— Am fos t jefuit. Ajutaţi-mă să mă desfac!
Bătrânul scoase din buzunar un cuţit şi îi tăie legăturile.
— Vă mulţumesc, domnule, s puse Jonathan frecându-şi încheieturile
amorţite. Apoi îi poves ti omului ce se întâmplase.
— Mda, făcu bătrânul, clătinând din cap. În ziua de azi trebuie să fii
atent la toată lumea. N-aş fi venit niciodată la oraş dacă nu mi s-ar fi
s pus că pot primi ajutor de la guvern.
— Credeţi că guvernul o să mă ajute să-mi capăt banii înapoi? întrebă
Jonathan.

103
 — Mă îndoiesc, dar poţi încerca. Poate ai mai mult noroc decât mine — Oho! făcu Jonathan. Pariez că aţi plecat de acolo în mare grabă.
la Bazarul Guvernelor. Bătrânul avea faţa mai încreţită decât o prună — Nici n-am apucat să fac un pas, că a venit un tip „progresis t” şi
uscată şi purta haine ponosite şi cizme rupte. Jonathan se simţi mai mi-a s pus că guvernul lui vrea să-mi cumpere ambele vaci, să împuş te
liniş tit văzându-i portul calm şi vorba direc tă. una ca să reducă oferta, să o mulgă pe cealaltă şi pe urmă să arunce la
— Ce es te Bazarul Guvernelor? Un loc unde se vând vite? întrebă canal o parte din lapte. Şi c-o să mă ajute să cumpăr ce-a rămas la un preţ
Jonathan. mărişor. Cine ar fi tâmpitul care să se ducă şi să facă aşa ceva?
Bătrânul se încruntă şi îşi privi vacile placide. — Pare tare ciudat, s puse Jonathan, clătinând din cap. Aţi ales vreunul
— As ta am venit şi eu să aflu. De fapt, e un fel de s pec tacol de vari- din guvernele acelea?
etăţi. Clădirea e mai modernă decât o bancă şi mai mare decât tot ce — Nici dacă aş muri, băiete, declară văcarul. Cine are nevoie de ele?
am văzut vreodată. Înăuntru sunt oameni care vând tot felul de guverne În loc să am un guvern care să vadă de treburile mele, m-am hotărât
menite să aibă grijă de problemele cetăţenilor. să-mi duc vacile la târg, unde pot să vând una din ele şi să-mi cumpăr
— Oh? făcu Jonathan. Şi ce fel de guverne încearcă să vândă? un taur.
Văcarul se scărpină pe ceafa arsă de soare.
— Era un tip care îşi s punea „socialis t”. Mi-a s pus că forma lui de
guvern îmi ia mie o vacă şi i-o dă vecinului meu. Nu mi-am bătut capul
cu el. Nu am nevoie de ajutor ca să îmi dau vaca unui vecin – dacă e
nevoie. Pe urmă mai era un „comunis t” îmbrăcat într-o cămaşă roşie.
Cabina lui era lângă a primului. Avea un zâmbet mare şi îmi s trângea
întruna mâna, foarte prieteneş te, s punându-mi cât de mult îi place şi îi
pasă de mine. Mi s-a părut că e bine până când mi-a zis că guvernul lui
o să-mi ia amândouă vacile. Ar fi jus t, pretindea el, pentru că fiecare e
proprietarul tuturor vacilor în mod egal, şi o să-mi dea şi lapte dacă va
crede el că am nevoie. Şi pe urmă a insis tat să cânt cântecul partidului.
— Trebuie să fi fos t un cântec grozav! exclamă Jonathan.
— Nu mi-a mai trebuit nici el după aia. Cred că ar fi smântânit tot
laptele pentru el. Pe urmă m-am plimbat prin sala aia mare şi am întâlnit
un „fascis t”. Parcă se ducea la o înmormântare.
Bătrânul făcu o pauză ca să alunge una din vaci de lângă o grămadă
de gunoi.
— Şi fascis tul avea o grămadă de vorbe dulci la început şi o mulţime
de idei îndrăzneţe, ca şi ceilalţi doi. A s pus că o să-mi ia ambele vaci şi
o să-mi vândă o parte din lapte. Eu i-am s pus: „Ce? Să-ţi plătesc pentru
laptele propriilor mele vaci?!” Atunci m-a ameninţat că mă împuşcă dacă
nu-i salut s teagul chiar acolo, pe loc.

104 105
 Capitolul 23

Cea mai veche profesie din lume

Un economis t es te cineva care vede ceva ce

funcţionează în prac tică şi se întreabă dacă ar
funcţiona şi în teorie.
Ronald Reagan (1911-2004)

P
oves tea s pusă de bătrânul văcar îl lăsase pe Jonathan mai
perplex decât fusese vreodată. Ce fel de insulă era as ta?
Bazarul Guvernelor părea interesant, aşa că decise să se ducă
acolo să vadă dacă-l putea ajuta cineva să-şi recupereze banii.
— Nu poţi să nu dai de el, îi s puse bătrânul văcar în timp ce îşi mâna
vacile mai departe. Es te în palat, cea mai mare clădire din piaţă. Intri pe
poarta principală – aia-i pentru tine – flancată de două ghişee uriaşe. La
ghişeul din dreapta e coada la care se depun banii de impozite. La cel din
s tânga, e coada pentru res tituirea banilor din impozite.
— Îmi dau seama care-i mai populară, glumi Jonathan.
— As ta nu-i greu. În fiecare lună, o coadă se mai scurtează un pic,
iar cealaltă se lungeş te. Până la urmă, când dis pare una, va dis părea şi
cealaltă.
Toate s trăzile duceau s pre piaţa oraşului şi pe partea cealaltă se afla
un palat minunat. Deasupra uşilor uriaşe scria cu litere săpate în piatră:
„PALATUL LORZILOR”. Şoareci, cu coada drept în sus, îl urmări
îndeaproape pe Jonathan, până când au ajuns la scara largă ce ducea
în clădire. Acolo însă s pinarea i se arcui uşor, iar blana i se zbârli. Mai
departe nu mai merse.
Jonathan alergă în sus pe scară, până la uşa impozantă. În faţa lui se
întindea o sală mare şi întunecată, cu tavanul atât de înalt încât lămpile
nu puteau lumina în întregime interiorul. Exac t aşa cum îi s pusese
bătrânul văcar, erau acolo mai multe cabine cu s teaguri şi afişe. Niş te

107
oameni se plimbau prin faţa cabinelor, chemând fiecare trecător şi viitorul. Indiferent dacă pers pec tiva e optimis tă sau pesimis tă – dar mai
întinzându-i broşuri. ales dacă e pesimis tă – oamenii se simt mai bine dacă se pot agăţa de
Pe peretele opus al imensei săli se afla o uşă mare de bronz, flancată prezicerea altcuiva.
de s tatui mari de marmură, şi de coloane canelate. Jonathan porni să — Şi cine vă plăteş te prezicerile? întrebă Jonathan.
traverseze sala, s perând să-i poată evita pe comercianţii de guverne. Nu — Consiliul Lorzilor e cel mai bun client al meu, replică femeia cu
făcuse doi paşi, când îl acos tă o femeie bătrână cu brăţări de aur la mâini mândrie. Lorzii mă plătesc bine – desigur, cu banii altora. Apoi îmi
şi cercei mari. folosesc prezicerile în discursurile lor ca să jus tifice luarea a tot mai mulţi
— Nu vreţi să vă aflaţi viitorul, tinere domn? întrebă ea, apropiindu-se. bani pentru viitorul sumbru. E foarte bine pentru ambele părţi.
Jonathan îşi verifică repede buzunarele şi se uită cu sus piciune la femeia — As ta e o mare res ponsabilitate. Cât de exac te sunt prezicerile
voluptoasă îmbrăcată toată în eşarfe de culori ţipătoare şi purtând dumneavoas tră?
bijuterii grele. Am darul prezicerii, continuă ea, agresivă. Poate că aţi dori — Ai fi surprins să afli cât de puţini oameni mă întreabă as ta, chicoti
să aruncaţi o privire la ziua de mâine pentru a vă liniş ti teama de viitor? economis ta. Ezită şi îl privi cu prudenţă în ochi. Ca să fiu foarte sinceră,
— Chiar puteţi vedea în viitor? întrebă Jonathan, dându-se înapoi ai putea obţine o prezicere mai bună dând cu banul. A da cu banul e ceva
cât de mult putea fără să o jignească. O privea pe femeia îndrăzneaţă cu ce poate face oricine cu mare uşurinţă, dar nu serveş te nimănui. N-o să-i
mare sus piciune. facă niciodată pe oamenii s periaţi să fie fericiţi, n-o să mă facă bogată pe
— Da, făcu ea plină de încredere, s tudiez semnele şi pe urmă declar, mine niciodată, şi nici pe Lorzi mai puternici. Aşa că, e important să vin
afirm şi susţin ceea ce văd că e adevărat. Profesia mea e cu siguranţă cea eu cu previziuni complicate şi impresionante, sau vor găsi pur şi simplu
mai veche din lume. pe altcineva să o facă.
— Ghicitoare? se miră Jonathan. Şi folosiţi un glob de cris tal, sau „Hm, îşi spuse Jonathan. Cea mai veche profesie din lume.”
frunze de ceai, sau…
— Pe dracu, nu! replică femeia cu dezgus t. Sunt mult mai sofis ticată.
Folosesc multe scheme şi calcule. Economis tă în slujba dumneavoas tră,
adăugă ea cu o plecăciune.
— Ce impresionant. E-co-no-mis tă, repetă el încet, ros togolind
cuvântul lung pe limbă. Îmi pare rău, tocmai am fos t jefuit şi nu am nici
un ban să vă plătesc.
Iritată, femeia se întoarse imediat să caute alţi clienţi.
— Vă rog, doamnă, aţi putea să-mi s puneţi un singur lucru, chiar dacă
nu am cu ce să vă plătesc?
— Ce? întrebă ea plic tisită.
— Când vin oamenii de obicei să vă ceară sfatul?
Ea privi în jur ca să vadă dacă nu-i aude nimeni.
— Fiindcă n-ai nici un ban să mă plăteş ti, pot să-ţi s pun un mic
secret, îi şopti ea. Ori de câte ori simt nevoia siguranţei în legătură cu

108 109
 Capitolul 24

Producţia de încălţăminte

Guvernul nu poate garanta o muncă utilă şi

profitabilă, nici nu o poate furniza, nici nu poate
forţa lumea să o furnizeze.
Henry Hazlitt (1894-1993)

A
s ta trebuie să fie sediul puterii”, îşi s puse Jonathan, privind
trans pus la s tatuile şi coloanele s plendide de marmură.
„Mamă, trebuie că au cheltuit o avere ca să cons truiască
„ aces t loc!”
O uşă mare de bronz era deschisă larg şi Jonathan văzu un amfiteatru
imens plin cu oameni. Strecurându-se neobservat înăuntru şi s tând în
s pate, Jonathan văzu în centru o platformă. Un grup de bărbaţi şi femei
zgomotoşi şi cu hainele în dezordine înconjuraseră platforma şi ges ticulau
în faţa unui bărbat cu înfăţişare dis tinsă, care purta un cos tum bine croit
şi trăgea din când în când dintr-o ţigară groasă de foi. El făcu un ges t cu
ţigara unui om aflat în mulţimea care se foia în faţa lui.
Jonathan se apropie. Un bărbat care flutura un pix într-o mână şi un
carnet în cealaltă s triga pe deasupra celorlalţi.
— Înălţimea Voas tră, mult s timate Înalt Lord Ponzi! Es te adevărat că
tocmai aţi semnat o lege care îi plăteş te pe producătorii de pantofi să nu
facă pantofi?
— Ah-h-h. Da, desigur es te adevărat, răs punse lordul Ponzi, cu o
arogantă înclinare a capului. Vorbea atât de rar încât părea că se trezeş te
dintr-un somn adânc.
— Nu es te oare aceas ta o direcţie nouă, nu creează un precedent?
întrebă omul, notând cu furie pe carnet.
— O, da, aceas ta es te o direcţie nouă… încuviinţă din nou cu solem-
nitate Înaltul Lord.

111
 O femeie care s tătea în dreapta primului om care pusese întrebarea îl prin mulţimea care s tătea în amfiteatru. Jonathan clipi de două ori
întrerupse înainte ca el să poată termina. observând o cădere bruscă şi puţin perceptibilă în ţinuta lui Ponzi, ca şi
— Es te prima oară în is toria insulei Corrumpo când producătorii de cum cineva ar fi tras de o sfoară care îl ţinea drept. Luminile se micşorară
pantofi sunt plătiţi ca să nu producă? şi Ponzi fu condus jos de pe scenă, într-o cameră din s pate, plină de fum.
— Da, s puse Ponzi, cred că es te corec t.
— Credeţi că aces t program va duce la creş terea preţurilor la toate
felurile de încălţăminte – pantofi, cizme, sandale şi aşa mai departe?
s trigă cineva din s pate.
— Ăă, da, adică – vreţi să repetaţi întrebarea?
— Va duce la creş terea preţurilor la pantofi? s trigă altul.
— Va duce la creş terea venitului producătorilor de pantofi, răs punse
lordul, dând mecanic din cap. Sperăm, desigur, să facem tot ce putem pen-
tru a le asigura producătorilor de pantofi un s tandard de viaţă rezonabil.
Jonathan îşi aminti de Davy şi de mama lui. „Îi va fi cu mult mai greu
de acum înainte să cumpere pantofi !” se gândi el.
Atunci un reporter îngenuncheat, ascuns de mulţime, s trigă chiar din
faţa platformei.
— Ne puteţi s pune ce program aveţi pentru anul viitor?
— Ăă, hm, ce aţi s pus? mormăi Ponzi.
— Programul dumneavoas tră.. Ce program aveţi pentru anul viitor?
întrebă nerăbdător reporterul.
— Desigur, s puse Înaltul Lord, făcând o pauză ca să tragă adânc din
ţigară. Oh. Hm. Păi, cred că es te mai bine să folosesc ocazia oferită de
aceas tă conferinţă de presă s pecială ca să anunţ că anul viitor avem în
plan să plătim pe toată lumea de pe măreaţa insulă Corrumpo ca să nu
producă nimic.
Ascultătorii scoaseră o exclamaţie colec tivă de surpriză.
— Pe toată lumea? Serios? Păi, as ta o să cos te o avere. Dar va merge?
— Să meargă? făcu Lordul Ponzi, scuturându-se din lâncezeală.
— Îi va opri pe oameni să producă?
— A, sigur. Am avut ani de zile un proiec t pilot în agenţia noas tră,
s puse Lordul, cu mândrie în glas. Şi nu am produs niciodată nimic.
În acel moment, cineva veni lângă Înaltul Lord Ponzi şi anunţă
sfârşitul conferinţei. Grupul de reporteri din faţa platformei se împrăş tie

112 113
 Capitolul 25

Aplauzometrul

Dacă înclinaţiile naturale ale omului sunt atât

de rele încât nu es te în siguranţă să permiţi
oamenilor să fie liberi, cum se face că înclinaţiile
aces tor organizatori sunt întotdeauna bune?
Sau oare cred că au fos t creaţi dintr-un lut de o
calitate superioară?
Frédéric Bas tiat (1801-1850)

U
n reflec tor arunca un cerc de lumină pe platforma goală
şi s pec tatorii începură să murmure. Cineva începu să
bată din palme ritmic şi mulţimea i se alătură. Întregul
loc reverbera de pasiune şi sunet. În cele din urmă, o
siluetă robus tă, cu părul drept şi negru ca pana corbului sări pe platformă.
Purta o haină cu paiete aurii şi zâmbetul cel mai s tupid pe care îl văzuse
Jonathan vreodată. Omul se mişca înainte şi înapoi pe scenă, în timp ce
saluta mulţimea care ovaţiona.
— Bine aţi venit, bine aţi venit, bine aţi venit! Sunt moderatorul
Phil şi sunt atât de încântat că sunteţi cu mine as tăzi, oameni atât de
minunaţi, în s pectacolul nos tru. Şi ce s pectacol v-am pregătit! Mai târziu
vom vorbi cu – aţi ghicit – Candidatul!
Femei îmbrăcate sumar, plasate pe ambele părţi ale scenei, începură
să fluture puternic din mâini şi întreaga mulţime izbucni în aplauze
furtunoase.
— Vă mulţumesc, vă mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult. Mai întâi,
am ceva foarte, foarte, foarte s pecial pentru dumneavoas tră. O avem în
mijlocul nos tru chiar pe preşedinta Comisiei Elec torale din Corrumpo
care ne va explica noile procedee elec torale revoluţionare des pre care am
auzit cu toţii.

115
 În aces t moment, gazda se întoarse şi, cu un ges t larg al braţului către
s patele scenei, ţipă:
— Vă rog să-i uraţi cu toţii bun venit doamnei doc tor Julia Pavlov!
Fetele de pe scenă şi mulţimea bătură din nou din palme frenetic,
ovaţionând şi fluierând de entuziasm. Moderatorul Phil îi s trânse mâna
doc torului Pavlov şi făcu semn mulţimii să tacă.
— Ei bine, dr. Pavlov, se pare că v-aţi făcut numeroşi fani de-a lungul
anilor!
— Mulţumesc, Phil, s puse ea. Purta ochelari cu lentile groase, un
taior gri ţeapăn, iar faţa pătrăţoasă avea o expresie de siguranţă calmă.
— Aş s pune că e un entuziasm cam de 5,3.
— Hei, hei, aici m-aţi încurcat, s puse gazda. Asis tenţii de platou
făcură semn s pec tatorilor şi aceş tia izbucniră toţi odată în râs. Ce vreţi să
s puneţi cu entuziasm de 5,3? întrebă Phil.
— Am aici un aplauzometru oficial pe care îl port întotdeauna cu
mine, s puse ea. El îmi arată cât de mult entuziasm manifes tă mulţimile
de oameni.
— E incredibil, nu-i aşa, oameni buni? La un semn, mulţimea aplaudă
din nou.
Imediat ce zgomotul scăzu, dr. Pavlov continuă.
— As ta a fos t cam de 2,6.
— Uimitor! făcu moderatorul. Ce veţi face cu aplauzometrul? Îl veţi
folosi în alegerile care urmează?
— Exac t, Phil. Noi, cei de la Comisia Elec torală din Corrumpo,
am decis că nu e de ajuns să numărăm voturile. Nu numai cifrele sunt
importante când se decide cine s tabileş te s tandardele de moralitate,
putere, bogăţie şi drepturi. Credem că ar trebui să conteze şi entuziasmul.
— Dar e incredibil! strigă moderatorul Phil. Cu toţii izbucniră în aplauze.
— 4,3 s puse dr. Pavlov imperturbabilă.
— Şi cum veţi face as ta, doamnă doc tor?
Sprâncenele ei groase se ridicară deasupra ochelarilor şi prima urmă
de zâmbet îi trecu pe faţa as pră.
— În aces t an vom utiliza pentru prima dată pe insulă aplauzometre
la secţiile de votare. În loc să completeze buletine de vot, alegătorii vor
116
s ta doar în cabine şi vor aplauda atunci când se va aprinde un bec lângă
numele candidatului pe care îl aleg.
— Şi ce cred candidaţii des pre aceas tă nouă procedură de votare?
întrebă Phil.
— Oh, le place foarte mult, Phil. Se pare că i-au pregătit deja pe supor-
terii lor pentru schimbare. Au avut şedinţe lungi în care le-au promis că
vor cheltui banii altora pentru suporterii lor şi as ta nu dă greş niciodată.
— Vă mulţumim foarte mult că aţi fos t împreună cu noi as tăzi şi
ne-aţi oferit o avanpremieră a unui mâine mai bun. Veţi mai veni la noi,
nu-i aşa? Doamnelor şi domnilor, să auzim aplauzele dumneavoas tră
pentru dr. Julia Pavlov!
Când în cele din urmă aplauzele încetară din nou, gazda făcu un nou
ges t larg cu braţul către s patele scenei.
— Şi acum, momentul pe care l-aţi aş teptat cu toţii. Da, venind chiar
din foarte încărcatul program al campaniei elec torale – iată-l pe Joe
Candidatul! Aplauze!
Joe Candidatul păşi atletic pe scenă cu braţele larg deschise, făcând
frenetic plecăciuni mulţimii. Era îmbrăcat într-un cos tum ţeapăn, pepit,
alb cu negru. Lui Jonathan i se păru că omul avea cel mai negru păr şi cei
mai albi dinţi pe care îi văzuse vreodată.
— Îţi mulţumesc, Phil. Es te într-adevăr un moment important pentru
mine, să fiu aici cu dumneavoas tră, toţi aceş ti oameni minunaţi.
— Şi acum, Joe, trebuie să ne s pui poves tea din s patele marii poveş ti.
I-ai surprins pe toţi şi ai obţinut titluri de o şchioapă în ziare cu cele mai
fierbinţi ş tiri de pe insulă din ultimul deceniu. Deci care-i noutatea?
— Direc t la ţintă, nu, Phil? As ta-mi place la tine şi la s pectacolul tău!
Vezi tu, cos tul extrem de ridicat al campaniilor politice din ultimii ani
m-a alarmat. Aşa că am decis să fac ceva în sensul ăs ta. Cred cu tărie că
alegătorii de pe aceas tă măreaţă insulă merită un preţ mai bun pentru
o cantitate mai mare din acelaşi lucru. Atunci am înfiinţat Partidul
Generic.
— Partidul Generic! Ce idee s trălucită! Şi ţi-ai schimbat chiar numele
tău, nu?
117
 — Aşa e, Phil. Cu numele meu real, Elihu Rădăcină, nu aş fi putut
niciodată să fiu adevăratul candidat al poporului. Trebuie să-ţi acoperi
rădăcinile… Toată lumea izbucni în râs, inclusiv Phil şi Joe. Dar, serios,
Phil, continuă Joe, trebuie să ai priză la public dacă vrei să fii credibil.
— Ce faci ca să împrăş tii ves tea, Joe?
— Partidul Generic va avea în curând fluturaşii lui alb cu negru,
insigne şi afişe dis ponibile în toate chioşcurile locale. Cu ideile noas tre
s perăm să reducem la jumătate bugetul tipic de campanie.
— Dar aveţi un punc t de vedere asupra problemelor? îl întrerupse
moderatorul Phil.
— Sigur, la fel ca toate celelalte partide, s puse Joe. Băgă mâna în
buzunarul hainei pepite şi scoase un teanc de hârtii. Aici avem Cartea
Albă asupra Crimei – şi aici Cartea Albă asupra Sărăciei.
— Dar, Joe, nu e nimic pe foile as tea, s puse Phil nevenindu-i să creadă.
Cărţile Albe erau pur şi simplu foi goale de hârtie.
— Tocmai as ta-i frumuseţea, Phil. Nu înţelegi? De ce să pierzi timpul
promiţând totul tuturor? De ce să nu-i laşi pe alegători să completeze
hârtiile singuri? Promisiunile şi performanţele vor fi la fel ca înainte, dar
de data as ta economisim cos tul tipografiei.
— Ce ingenios! În timp ce alţi candidaţi vorbesc des pre reducerea
cos turilor campaniei, tu chiar ai făcut ceva pentru as ta. Ei bine, timpul
nos tru e pe sfârşite. Ne poţi s pune pe scurt ceva des pre partidul tău?
— Sigur, Phil. A cuprins deja întreaga insulă. Sloganul nos tru pentru
Partidul Generic es te: „Noi credem ceea ce credeţi dumneavoas tră!”
— Îţi mulţumesc foarte mult, Joe. Doamnelor şi domnilor, putem
avea o rundă cu adevărat grozavă de aplauze, un 5,5 pentru aces t geniu al
campaniei elec torale, Joe Candidatul!
118
Capitolul 26
Credinciosul autentic
Mergem după votul majoritar, iar dacă majo-
ritatea es te nebună, cel sănătos trebuie să meargă
la s pital.
Heinrich Mann (1871-1950)
A
plauzele deveneau din ce în ce mai rare, dar Joe Candidatul
nu se clintea din loc. Dornic de acţiune, moderatorul Phil
îl bătu uşor cu palma pe braţ şi îi arătă din ochi ieşirea.
Joe zâmbi, dar rămase la locul său. Aşa că Phil nu mai avu
altceva de făcut decât să ridice braţele, pentru ca oamenii din sală să tacă.
— Vreau să vă prezint pe cineva, s puse Joe.
— Sigur, Joe, cum să nu, dar nu mai avem mult timp.
— A, nu durează mai mult de un minut. E vorba des pre unul dintre
alegătorii noş tri generici, des pre cel mai bun alegător generic. Joe se
întoarse şi se adresă cuiva aflat în s patele scenei. Nu apăru nimeni, dar
Joe continuă să facă semne blânde de încurajare, ca şi cum s-ar fi adresat
unui copilaş care abia a învăţat să meargă. În cele din urmă îşi făcu
apariţia o doamnă palidă, în vârs tă, care se apropie temătoare de scenă.
Phil se grăbi să iasă în întâmpinarea femeii.
— Doamnelor şi domnilor, spuse el nervos, mai ales că exuberanţa sa
contrasta vizibil cu timiditatea neaşteptatului oaspete, suntem teribil de
norocoşi să avem astăzi un invitat surpriză. Şi cine este cea pe care o vedem?
Doamna în vârs tă purta o haină simplă, în carouri albe şi negre, care îl
făcea pe Joe să pară o caricatură. Nu se putea citi nimic pe faţa ei palidă,
cu ochi goi, inexpresivi. Părul grizonat îi era pieptănat cu grijă pes te
urechi. În mâini, s trângea cu putere o geantă alb cu negru, de parcă acolo
şi-ar fi ţinut comoara cea mai de preţ.
Când ajunse lângă Joe, aces ta începu să vorbească pe un ton domol.
119
 — După cum ş tii, Phil, participarea la vot a tot scăzut în ultimii ani
pe insulă. Dar aces t lucru nu a descurajat-o pe Phoebe, invitata noas tră
de acum. Phoebe e chiar persoana cu cele mai multe participări la vot de
pe Corrumpo!
Phil era atât de uimit încât îi ieşiseră ochii din orbite.
— O, dar vă cunosc, am auzit foarte multe des pre dumneavoas tră,
doamnă! Iat-o aici pe regina absolută a alegătorilor, pe cea care a depăşit
orice record de participare la vot, pe campioana noas tră, care votează de
fiecare dată. Doamnelor şi domnilor, suntem cu adevărat binecuvântaţi
cu prezenţa în s tudioul nos tru a faimoasei, a celebrei Phoebe Simon!
Cei din sală începură din nou să aplaude cu putere, deşi unii se
grăbeau să se s trecoare s pre ieşire, iar alţii îşi ascundeau căscatul în
s patele pliantelor pe care era tipărit programul.
— Phoebe, zise Phil, am o întrebare care sunt sigur că s tă pe buzele
tuturor. După ce ros ti aces te cuvinte, moderatorul se opri. O liniş te
profundă se aş ternu pes te public. Apoi, cu o voce suficient de puternică
pentru a putea fi auzită de toţi, s puse: De ce votezi de fiecare dată?
Cu privirea ei absolut inocentă, Phoebe răs punse pe un ton blând:
— Pentru că, domnule, e datoria mea să votez; aşa mi-au s pus cei din
Consiliu. Că nu contează pentru cine votez, atâta timp cât votez. Deci,
votez. Am votat de fiecare dată când au avut loc alegeri, încă de când am
primit dreptul de vot – acum 50 de ani.
— Oho! veni replica lui Phil. 50 de ani! Iată o performanţă incredibilă,
oameni buni! Publicul aplaudă încă o dată. Dar îngăduie-mi, Phoebe, să-ţi
adresez cea mai grea întrebare care poate fi adresată unui alegător. Ştii, e
o vorbă: „Şi cel mai mic dintre două rele tot rău es te.” Acum, domnişoară
Simon, s pune-mi sincer, dumneata votezi chiar şi atunci când nu îţi place
nici unul dintre candidaţi?
— Eu votez mereu, domnule. Tata mi-a s pus odată că dacă nu votez,
nu am nici un drept să mă plâng de cei aleşi în funcţii. Aşa că votez
pentru a-mi proteja dreptul de a mă plânge.
— Ce ziceţi de as ta, oameni buni? Fii te rog sinceră, domnişoară
Simon, şi s pune-mi dacă dumneata crezi în promisiunile lui Joe.
— Bineînţeles că da. Eu cred mereu în promisiuni. Dacă nu le-aş
crede, de ce aş mai vota în favoarea lui Joe?

121
 — Ştii ce s pun des pre dumneata oamenii cu carte? Spun că eş ti
ultimul credincios autentic de pe Corrumpo.
— Da, domnule, am auzit şi eu as ta. Îi cred şi pe ei. Vă cred şi pe
dumneavoas tră. Cred pe toată lumea.
Întorcându-se către public, Phil îşi apăsă inima cu mâna.
— Doamnelor şi domnilor, strigă el, aţi mai auzit vreodată ceva atât de
mişcător, de pueril? E minunat că inocenţa încă mai supravieţuieşte pe insula
noastră atât de cinică. Apoi, întorcându-se către oaspetele său, întrebă:
Dar, Phoebe Simon, reprezentanţii dumitale te-au dezamăgit vreodată?
— O, desigur, murmură Phoebe. M-au dezamăgit de fiecare dată, de
fiecare dată. M-au făcut să sufăr. Dar eu rămân alături de reprezentantul
meu, orice s-ar întâmpla. Cu o mişcare tandră, Phoebe îl prinse pe Joe de
braţ şi îl trase lângă ea. Şi aşa voi face mereu. Nu-mi pot imagina viaţa
fără Joe şi fără reprezentanţii mei de dinaintea lui.
— De ce mai crezi, dacă mereu suferi? s trigă cineva din public.
— Cred că el are o inimă bună. Şi cred că e bine intenţionat. Cred
că se poate schimba – că îl pot ajuta să se schimbe. Cred că undeva, în
adâncul sufletului lui, chiar îi pasă de mine. Atâta doar că nu mă înţelege.
— Ooo… murmură publicul la unison.
— Oameni buni, îmi dau lacrimile. Dar, Phoebe, as tea nu sunt doar
lacrimi de bucurie, ci şi de îngrijorare. O rudă de-a ta a încercat să te
înscrie într-unul din programele Alegătorilor Anonimi.
— Nu, nu, domnule! zise Phoebe. Alegătorii Anonimi îi ajută pe cei
cu probleme. Eu nu am nici o problemă. Credeţi că am vreo problemă?
— Phoebe, unii experţi susţin că alegătorii răniţi de promisiunile
mincinoase continuă să îşi s prijine reprezentanţii, oricât de mult ar suferi.
Phoebe îl privi încrezătoare pe Joe.
— Crezi că am o problemă, Joe? Eu nu cred.
Soneria din spatele scenei îl avertiză pe Phil că emisiunea lui a luat sfârşit.
— Unde-am ajunge dacă nu ar mai fi printre noi credincioşi autentici
ca Phoebe Simon? s trigă el pentru a putea fi auzit de toţi. Ei, oameni buni,
as ta a fos t emisiunea noas tră. Vă mulţumesc tuturor pentru participare.
Şi haideţi să le arătăm celor doi invitaţi cât de mult îi iubim!
Mulţimea izbucni în urale vesele, bucuroasă că adevăratul s pec tacol
pentru care venise acolo s tătea să înceapă.
122
Capitolul 27
După nevoi
Există o diferenţă ca de la cer la pământ între a
trata oamenii în mod egal şi a încerca să îi faci egali.
Friedrich Augus t von Hayek (1889-1992)
M
uzica de fanfară cu trompete şi o baterie zgomotoasă
reduseră în cele din urmă mulţimea la tăcere. Mode-
ratorul Phil îşi ridică braţele către audienţă.
— Părinţii dumneavoas tră, acolo acasă, au aş teptat
des tul finala noas tră. Parcursul de 12 ani al copilului dumneavoas tră es te
pe cale să se sfârşească. Es te Jocul Absolvirii!
O muzică de orgă umplu marea sală şi se deschiseră niş te uşi laterale.
Prin ele intrară elevi care purtau mantii lungi şi pălăriuţe de ceremonie pe
cap. Mulţimea izbucni într-o nouă serie furtunoasă de aplauze, presărate
ici şi colo cu s trigăte şi fluierături.
— Ce es te Jocul Absolvirii? îi şopti Jonathan unei femei care s tătea
lângă el.
Ea îşi întoarse puţin capul s pre el şi răs punse:
— Es te o întrecere între elevii din şcolile Consiliului. Făcu o scurtă
pauză ca să asculte anunţurile, apoi continuă, s trăduindu-se să se facă
auzită pe deasupra zgomotului. Es te punc tul culminant al educaţiei
oficiale a cuiva. Până acum, scopul educaţiei oficiale a fos t să demons treze
importanţa muncii as pre şi a performanţei în scopul cunoaş terii. În
seara as ta îi onorăm pe elevii cei mai buni pentru succesul şi realizările
lor deosebite. Dar premiul suprem, încă neacordat, es te Trofeul de
Bun-Rămas care revine câş tigătorului Jocului Absolvirii.
Uitându-se spre scenă, lui Jonathan i se păru că vede o figură cunoscută.
— Cine es te cea care îi întâmpină pe elevi când vin în faţă?
— O, es te lady Bess Tweed. Nu o recunoş ti din ziare? Es te dis tinsul
nos tru orator. Ca membră a Consiliului Lorzilor şi regină a politicienilor,
123
es te oas petele de onoare, ca întotdeauna, pentru că adoră publicitatea.
Profesia ei es te în acelaşi timp cea mai venerată şi cea mai puţin
res pec tată din insulă. Aşa încât es te perfec tă pentru Jocul Absolvirii.
— Cum se joacă jocul? întrebă Jonathan.
— În felul următor, s puse femeia apropiindu-se de urechea lui
Jonathan. Lady Tweed ţine unul din obişnuitele ei discursuri politice pre-
gătite, în timp ce elevii scriu toate frazele care contrazic în mod direc t
ceea ce au învăţat sau prac ticat ei la şcoală. Cel care găseş te cele mai
multe contradicţii es te declarat câş tigător al pres tigiosului Trofeu de
Bun-Rămas. Şş t, lady Tweed a început. Ascultă.
— …astfel, am învăţat despre virtuţile libertăţii, urlă lady Tweed. Ştim
că voinţa liberă şi responsabilitatea personală duc la maturitate şi creştere.
Acum sunteţi şi voi mari şi această situaţie a devenit presantă pentru
minunata noastră comunitate. De-a lungul istoriei, oamenii au căutat
întotdeauna libertatea. Ce minunat este că trăim acum pe o insulă liberă…
Femeia arătă înspre elevii care stăteau pe scenă, în spatele lui lady Tweed.
— Uită-te cât de repede scriu. Oh, atâtea punc te de contrazis!
— A contrazis lady Tweed ceea ce au învăţat elevii în şcoală? întrebă
Jonathan.
— Voinţă liberă? chicoti femeia. Pe naiba. Şcoala este obligatorie. Copiii
sunt obligaţi s-o urmeze şi toţi trebuie să plătească pentru asta. Dar taci!
— …şi avem norocul de a avea cele mai bune şcoli imaginabile, în
s pecial acum când ne confruntăm cu vremurile grele prognozate de
economiş tii noş tri, s puse lady Tweed pe un ton răsunător. Profesorii
noş tri cons tituie un model de comportare exemplară pentru elevi,
luminând calea către democraţie şi pros peritate cu torţa adevărului şi a
cunoaş terii…
Femeia care s tătea lângă Jonathan îl apucă de mânecă de emoţionată
ce era.
— Fiica mea es te a treia din dreapta în rândul al doilea, s puse ea.
Scrie; sunt sigură că a prins toate punc tele.
— Nu înţeleg, s puse Jonathan. Care punc te?
— Cele mai bune şcoli? E imposibil să compari dacă nu ai de ales.
Lady Tweed şi-a trimis propriii copii la ţară pentru lecţii particulare, însă

125
copiii noş tri sunt repartizaţi de autorităţi la şcolile Consiliului. Profesori realitate. Notele vor fi atribuite mai degrabă după nevoi decât după
model? Ha! Elevilor li se cere să s tea liniş tiţi şi să asculte ordine timp de rezultate. Cei mai răi elevi vor primi note de 10 şi cei mai buni vor primi
12 ani şi nu primesc altceva în schimb decât s tele de hârtie şi diplome. note de 4. La urma urmelor, cei mai răi elevi au mai multă nevoie de note
Dacă un profesor ar primi s tele de hârtie în loc de salariu, ar s pune că e bune şi de s timulente decât cei mai buni.
sclavie şi ar face grevă. „Luminând calea s pre democraţie?” Nici vorbă! Clătinând din cap, Jonathan îi repetă cuvintele pentru a fi sigur că le
Exemplul în clasă es te autocraţia. auzise corec t.
Lady Tweed îşi plecă capul cu umilinţă. — Cei mai răi elevi vor primi 10 şi cei mai buni vor primi 4?
— …şi acum aţi ajuns la aceas tă piatră de hotar a vieţii voas tre. — Da, încuviinţă ea.
Fiecare din noi înţelege că nu es te decât o mică voce în marele cor al — Dar ce se va întâmpla cu rezultatele? Nu vor încerca toţi să fie mai
omenirii. Ştim că o concurenţă acerbă şi lupta lacomă şi fără scrupule puţin buni?
pentru a ajunge sus nu sunt de dorit as tăzi. Pentru noi, cea mai nobilă — Ceea ce contează, după părerea lui Tweed, es te că aces ta va fi un
virtute es te sacrificiul. Sacrificiul faţă de nevoile altora, ale mulţimii celor ac t umanitar îndrăzneţ. Cei mai buni elevi vor învăţa virtutea sacrificiului
mai puţin norocoşi ca noi… uman, iar cei mai răi vor primi învăţăminte des pre virtutea siguranţei de
Femeia aproape că ţipă de plăcere. sine. Oficialii din şcoli au fos t de asemenea somaţi să adopte acelaşi plan
— Uitaţi-vă la elevii aceia cum scriu! O mină de aur de contradicţii! pentru promovarea profesorilor.
„Marele cor al omenirii”? „Sacrificiu”? În şcoală, au fos t întotdeauna — Şi ce zic profesorii?
învăţaţi să fie cei mai buni. Şi nici Tweed însăşi nu e de lepădat. E cea mai — Unora le-a plăcut foarte mult, altora deloc. Fiica mea mi-a s pus că
exigentă, cea mai zgomotoasă şi cea mai lipsită de scrupule dintre toţi. cei mai buni profesori au ameninţat că pleacă dacă se adoptă planul. Spre
A reuşit să-şi taie drum până la conducere prin toate şireteniile ima- deosebire de elevi, profesorii mai pot încă să aleagă – deocamdată.
ginabile. Aceş ti elevi ş tiu că nu au ajuns as tăzi pe scenă sacrificându-şi
notele pentru elevii incompetenţi din jurul lor.
Jonathan pur şi simplu nu putea să înţeleagă.
— Vrei să s pui că în şcoli li se s pune elevilor să fie cei mai buni în
plan personal? Şi cu toate aces tea, la absolvire, lady Tweed le s pune să se
sacrifice pentru alţii?
— Acum ai înţeles, replică femeia. Lady Tweed predică pentru absol-
venţi o lume schimbată. De la fiecare după capacitate, fiecăruia după
nevoi. Aces ta es te viitorul.
— Dar n-ar putea încerca să fie consecvenţi şi să predea acelaşi lucru
înainte şi după absolvire? întrebă Jonathan.
— Autorităţile lucrează la aces t lucru. Şcolile funcţionează după o
tradiţie demodată care acordă note mari pentru cel mai bun rezultat.
La anul, şi-au propus să inverseze sis temul de notare. Vor să folosească
s timulente şi recompense care să-i pregătească pe elevi pentru noua

126 127
 Capitolul 28

Salariile păcatului

Aşa cum nici un om nu poate exis ta fără trupul său,

tot aşa nici un fel de drept nu poate exis ta fără dreptul
de a-ţi traduce efec tiv aces t drept în realitate, adică să
gândeş ti, să munceş ti şi să păs trezi rezultatele aces tor
ac tivităţi, ceea ce înseamnă dreptul la proprietate.
Ayn Rand (1905-1982)

J
onathan părăsi mulţimea care aplauda în amfiteatru şi o
luă pe un coridor lung. La capătul aces tuia se aflau şiruri
de bănci pe care s tăteau oameni, cu toţii având lanţuri la
picioare. Oare aceş ti criminali aş teptau să fie judecaţi?
Poate că oficialii de aici îl vor ajuta să recupereze banii care
îi fuseseră furaţi.
În s tânga unei bănci se găsea o uşă pe care scria „Biroul pentru Muncă
Silnică”. La celălalt capăt al băncii, niş te gardieni în uniformă s tăteau
liniş tiţi de vorbă, ignorându-şi prizonierii pasivi. Cu lanţurile grele pe
care le purtau, aceş tia aveau prea puţine şanse de evadare.
Jonathan se apropie de primul prizonier, un băiat de vreo zece ani
care nu arăta deloc a criminal.
— De ce eş ti aici? îl întrebă Jonathan cu naivitate.
Băiatul se uită la Jonathan, apoi aruncă o privire pe furiş îns pre gar-
dieni, înainte de a răs punde.
— Am lucrat.
— Ce fel de muncă te-ar putea aduce în situaţia as ta? întrebă Jonathan
cu ochii mari de surpriză.
— Am aranjat marfa pe rafturi la Magazinul General al lui Jack,
răs punse băiatul. Era pe cale să s pună mai mult, apoi ezită şi se uită la un
bărbat cu părul grizonat care s tătea lângă el.

129
 — Eu l-am angajat, s puse Jack, un bărbat îndesat, de vârs tă mijlocie,
cu o voce profundă. Negus torul mai purta încă şorţul pătat al meseriei
lui, iar piciorul îi era legat cu un lanţ de al băiatului. Puş tiul zicea că vrea
să se facă mare şi să fie ca tatăl lui, adminis trator la depozitul fabricii.
Nimic mai firesc, ai putea s pune. Dar fabrica s-a închis şi tatăl lui n-a
mai găsit de lucru. Aşa că m-am gândit că o slujbă pentru băiat i-ar ajuta
familia. Trebuie să recunosc că era bine şi pentru mine. Marile magazine
mă ruinau şi aveam nevoie de ajutor ieftin. Oricum, toate as tea s-au
sfârşit. Pe faţă îi apăru o expresie resemnată.
— La şcoală nu te plătesc niciodată ca să citeş ti şi să faci aritmetică,
interveni băiatul. Jack mă plătea. Ţineam inventarul şi socotelile – şi Jack
mi-a promis că dacă sunt bun o să mă lase să plasez comenzi. Aşa că am
început să citesc anunţurile din ziare. Şi mă întâlneam cu oameni, nu
numai cu puş tii de la şcoală. Jack mi-a mărit salariul şi l-am ajutat pe tata
cu chiria – am câş tigat chiar suficient ca să-mi iau o bicicletă. Dacă n-aş
fi fos t plătit, aş fi fos t lăudat pentru că m-am oferit să lucrez. Dar am fos t
plătit şi acum s-a is prăvit… şi vocea i se s tinse pe când se uita în pământ.
Şi trebuie să mă întorc la prefăcătorie.
— Prefăcătoria nu-i chiar aşa de rea, fiule, dacă te gândeş ti la
alternativă, declară un bărbat jovial şi puternic, care avea un coş plin cu
gardenii albe ofilite. Era legat cu lanţuri de partea cealaltă a băiatului.
E greu să-ţi câş tigi traiul, continuă el. Nu mi-a plăcut niciodată să lucrez
pentru altcineva. În cele din urmă am crezut că am dat lovitura cu taraba
mea de flori. Câş tigam des tul de bine vânzându-le în piaţa oraşului.
Oamenilor le plăceau florile mele – clienţilor, adică. Dar proprietarilor de
florării nu le convenea concurenţa. Ei au determinat Consiliul Lorzilor
să-i scoată în afara legii pe „vânzătorii ambulanţi”. Vânzător ambulant!
Mda, îmi s pun aşa pentru că nu-mi pot permite să am un magazin. Altfel
aş fi un „comerciant”. Nu vreau să te jignesc, Jack, dar felul meu de a
vinde a exis tat cu mult înainte de magazinul tău. În orice caz, au s pus că
îi deranjez, că sunt un urât, un vagabond, şi acum un delincvent! Cum
îţi poţi imagina că eu şi florile mele suntem aşa? Dar cel puţin nu trăiam
din cerşit.
130
— Dar vindeai pe trotuare, răs punse Jack. Trebuia să le laşi libere
pentru clienţii mei.
— Clienţii tăi? Eş ti proprietarul clienţilor, Jack? Da, sigur, eram pe
proprietatea Consiliului. Ar trebui să aparţină tuturor, dar nu e aşa, nu,
Jack? De fapt, le aparţine tipilor care se pun bine cu Consiliul Lorzilor.
— Dar tu nu plăteş ti impozitele mari pe care trebuie să le plătim noi
ca proprietari de magazine! răs punse Jack în batjocură.
— Şi cine e de vină pentru impozitele tale? Nu eu! replică iritat
bărbatul cu florile.
Jonathan interveni cu o întrebare, s perând să liniş tească dis puta.
— Şi te-au ares tat, pur şi simplu?
— O, m-au avertizat de câteva ori să încetez. Dar nu voiam să fac cum
s pun ei. Cine se cred, s tăpânii mei? Încerc să muncesc pentru mine, nu
pentru vreun şef cu fumuri. În orice caz, la grădina zoologică nu-i prea
rău. Nu trebuie să muncesc şi primesc trei mese pe zi şi o cameră. Pot
trăi pe s pinarea proprietarilor de magazine. Gardianul crede că-mi face
o favoare. Spune c-o să mă reabiliteze ca să-mi aduc şi eu contribuţia la
societate. Se referă la impozite, nu la flori.
Băiatul începu să se văicărească.
— Credeţi că or să mă trimită şi pe mine la grădina zoologică?
— Nu-ţi face griji, puş tiule, îl încurajă vânzătorul de flori. Dacă te
trimit, vei învăţa cu siguranţă o meserie prac tică.
Jonathan se întoarse s pre un grup de femei îmbrăcate în salopete,
care s tăteau ceva mai încolo în rând.
— Dar dumneavoas tră de ce sunteţi aici?
— Avem o bărcuţă de pescuit. Un oficial m-a oprit când ridicam
niş te lăzi grele la docuri, s puse o femeie energică, cu ochi albaş tri,
pătrunzători. Mi-a s pus că încălcam regulile privind siguranţa, adăugă,
arătând s pre tovarăşele ei. Regulile care ar trebui să ne apere de abuzuri
la locul de muncă. Ne-au oprit lucrul de două ori, dar ne-am întors pe
furiş la docuri ca să pregătim plasele pentru sezonul care vine. Ne-au
prins din nou şi au s pus că de data as ta ne vor proteja de-a binelea – în
s patele gratiilor.
131
 — Ce vor face oare cu fiul meu? se întrebă ea cu voce tare. N-are Capitolul 29
decât trei ani şi e mai greu decât lăzile alea pe care le ridicam. Nimeni
nu s-a plâns când îl duceam pe el în braţe. Acum trebuie să găsească pe Noii nou-veniţi
altcineva să-l ducă, încheie ea luptându-se să-şi s tăpânească lacrimile.
— Nu e uşor să găsească pe cineva, s puse un bărbat a cărui barbă
mare abia reuşea să-i acopere ciupiturile de vărsat de pe faţă. Dând cu Iubeş te-ţi aproapele.
cotul celui care s tătea lângă el pe bancă, continuă: George a lucrat pentru Iisus Hris tos
mine cu jumătate de normă două ierni la rând, un fel de ucenic. Mă ajută
să păstrez curăţenia în frizerie şi pregăteş te clienţii. Când am încercat

V
să-l învăţ meserie, am intrat în belea pentru că nu e membru al asociaţiei oi ziceţi că aveţi probleme? întrebă o femeie cu un aer
noas tre, spuse omul şi făcu un ges t de exas perare cu braţele. superior, evident supărată că es te legată în lanţuri de
— În felul ăs ta, şi acum cu cazier, n-o să-mi pot lua niciodată — oameni pe care-i considera inferiori ei. Abia s tăpânindu-şi
autorizaţia de bărbier, se lamentă tânărul George, cu o faţă tris tă. lacrimile, ea îşi duse la ochi o batis tă fină, cu dantelă.
— Când presa o să afle că eu, doamna Ins, sunt ares tată, cariera
soţului meu va fi terminată. N-am crezut niciodată că fac ceva atât de
greşit. Ce aţi fi făcut dumneavoas tră?
Îmbrăţişând o tânără pereche care era în lanţuri alături de ea, doamna
Ins continuă.
— Cu ani în urmă, aveam o casă mare, trei copii care se duceau la
cele mai bune şcoli, şi voiam să mă întorc la cariera mea. Aşa că mi-am
întrebat vecinul, care călătorea mult, dacă îmi poate sugera pe cineva care
să mă ajute la menaj. Jiyo şi Shar aveau recomandări foarte bune şi i-am
angajat imediat. Shar e minunată pentru grădinărit şi trans port. Repară
orice în casă şi face nenumărate comisioane. Iar Jiyo, dragul de el, mi-a
salvat viaţa. E atât de bun cu copiii. E întotdeauna acolo când am nevoie
de el. Tunde, găteş te, face curat – face o mie de treburi mai bine decât aş
fi putut eu să fac vreodată. Băieţilor mei le plac la nebunie prăjiturile lui.
Când ajungem acasă, eu şi soţul meu putem să ne relaxăm şi să ne jucăm
cu copiii.
— Oricine ar vrea un as tfel de ajutor, s puse Jonathan. Dar ce s-a
întâmplat?
— La început, totul a fos t minunat. Apoi soţul meu a fos t numit şef
al Biroului Bunăvoinţei. Adversarii lui ne-au inves tigat finanţele şi au
descoperit că nu plătisem contribuţia la pensie pentru Jiyo şi Shar.

132 133
 — De ce? întrebă Jonathan.
— Atunci nu puteam. Impozitele erau mari, iar câş tigurile mele au
fos t la început mici, aşa că pur şi simplu nu ne-am fi permis. Şi ei oricum
nu pot beneficia de contribuţia la pensie.
— Însemnat mari probleme pentru noi, interveni Jiyo.
— Grijă, Jiyo, prea riscant, îi şopti soţia lui, făcându-i un semn cu cotul.
— Doamna ajutat pe noi, îi s puse el hotărât soţiei. Acum ajutăm
noi pe ea.
Apoi se întoarse s pre doamna Ins.
— Aţi salvat viaţa la noi. Noi fugit de pe insula El Saddamadore;
foamete cumplită şi război crunt acolo. Nu aveam de ales – fugit, murit
de foame sau ucişi. Aşa că venit pe Corrumpo. Doamna nu ajuta pe noi,
noi murit.
— As ta adevărat, s puse Shar cu voce blândă. Ne pare rău că probleme
din cauza noas tră.
— Soţul meu o să-şi piardă slujba la Biroul Bunăvoinţei şi poate chiar
şi vechea lui slujbă, s puse doamna Ins, oftând. A fos t şeful Primei Comisii
de pe Corrumpo, care promovează mândria naţională. Inamicii lui îl vor
acuza de ipocrizie.
— De ipocrizie? întrebă Jonathan.
— Da. Prima Comisie de pe Corrumpo descurajează noii nou-veniţi.
— Noii nou-veniţi? repetă Jonathan. Dar cine sunt vechii nou-veniţi?
— Vechii nou-veniţi? Păi, ăş tia suntem noi, res tul, s puse doamna Ins.
Aceas ta es te o insulă. De-a lungul anilor toţi s trămoşii noş tri au venit
din altă parte ca nou-veniţi, fie ca să scape de asuprire, fie ca să caute o
viaţă mai bună. Dar noii nou-veniţi sunt cei sosiţi recent. Ei sunt opriţi
prin Legea Urcătotmaisus.
Jonathan înghiţi în sec. Nu îndrăznea să se gândească ce s-ar întâmpla
dacă autorităţile descoperă că şi el e un nou-venit.
— Dar de ce nu-i vor pe noii nou-veniţi? întrebă el, încercând să pară
doar curios.
Pescăriţa îl întrerupse.
— Noii nou-veniţi sunt primiţi atâta timp cât cheltuiesc bani şi pleacă
apoi. Adică turiş ti şi oameni de afaceri. Dar Consiliul Lorzilor e îngrijorat
136
din cauza nou-veniţilor săraci care ar putea lucra mai bine, mai mult, sau
pentru salarii mai mici şi cu riscuri mai mari. Ei ar face treburile de care
doamna Ins nici nu s-ar apropia.
— Stai un pic! o opri Jack. Sunt o mulţime de plângeri întemeiate
împotriva noilor nou-veniţi. Noii nou-veniţi nu ş tiu întotdeauna limba,
cultura, sau manierele şi obiceiurile insulei. Eu le admir s piritul. Au
curajul să-şi riş te viaţa ca să vină aici ca s trăini. Dar ia ceva timp să înveţi
totul şi nici nu e loc des tul. E mai complicat decât atunci când au venit
s trămoşii noş tri.
Jonathan se gândea la tot s paţiul pe care îl văzuse în afara oraşului, la
pădurile şi la câmpiile nelocuite. Cei mai mulţi oameni evitau sălbăticia şi
preferau aglomeraţia şi ac tivitatea vieţii citadine.
— Şi soţul meu a adus exac t aceleaşi argumente împotriva noilor
nou-veniţi, îi răs punse doamna Ins lui Jack. El a s pus mereu că noii
nou-veniţi trebuie mai întâi să înveţe limba şi obiceiurile noas tre înainte
de a li se permite să s tea aici. Ei trebuie să aibă şi bani, calificări tehnice,
să se întreţină singuri şi să nu ia nici un s paţiu. Soţul meu a propus o
lege nouă care să-i identifice şi să-i deporteze pe noii nou-veniţi, apoi a
întâmpinat o mică problemă. Descrierea legală li se potrivea mai bine
propriilor noş tri copii decât unor oameni ca Jiyo şi Shar.
Tocmai atunci intrară pe uşă doi bărbaţi în uniforme ţepene, fiecare
ţinând în lesă câte un câine negru, feroce. Ei se duseră la doamna Ins,
care se făcu mică de frică. Unul dintre bărbaţi îi făcu semn gardianului
să-i dezlege lanţurile şi, cu voce joasă, monotonă, citi un document.
— Permiteţi-ne să vă prezentăm cele mai profunde scuze pentru
aceas tă nefericită confuzie. Doamnă Ins, puteţi fi sigură că aceas tă
problemă se va rezolva la cel mai înalt nivel.
Vizibil uşurată, ea îşi urmă în grabă însoţitorii pe holul lung, fără să
îndrăznească să se uite măcar la Jiyo sau Shar. Ceilalţi se uitau într-o
tăcere de moarte, punc tată numai de sunetul lanţurilor. Când doamna
Ins dis păru din vedere, gardienii se întoarseră către Jiyo şi Shar, sepa-
rându-i de ceilalţi, dar şi pe unul de celălalt.
— Haideţi, nimicurilor. Înapoi de unde aţi venit.
— Dar n-am făcut nici un rău, se rugară Jiyo şi Shar. O să murim.
137
 — Nu e treaba mea, mormăi gardianul.
Pescăriţa aş teptă până când uşa se închise în urma lor.
— Ba da, es te, s puse ea încet.
Jonathan tremura uşor, gândindu-se la soarta care îi aş tepta pe cei doi
şi poate chiar şi pe el însuşi.
— Deci toţi care sunt legaţi cu lanţul ăs ta sunt aici pentru că nu aveau
voie să muncească? o întrebă el pe femeie.
Ea îi arătă un tânăr de la capătul rândului, care s tătea cu faţa în mâini.
— Dacă priveş ti lucrurile aşa, atunci el es te o excepţie. Autorităţile
au insis tat să se înroleze în armată. A refuzat – aşa că l-au pus în lanţuri
împreună cu noi ceilalţi.
Jonathan nu putea să-i vadă faţa băiatului, dar se întrebă de ce
bătrânii oraşului ar cere cuiva atât de tânăr să lupte pentru ei.
— De ce-l obligă autorităţile să fie soldat?
— Spun că es te singurul mod de a apăra societatea noas tră liberă, îi
răs punse pescăriţa.
Cuvintele ei răsunară în urechile lui Jonathan laolaltă cu sunetul
metalic al lanţurilor.
— S-o apere de cine? întrebă Jonathan.
— De cei care ne-ar pune în lanţuri, răs punse femeia cu scârbă.
138
Capitolul 30
Ne daţi ori nu ne daţi?
Toată lumea vrea să trăiască pe cheltuiala
s tatului. Ei uită că s tatul vrea să trăiască pe
cheltuiala tuturor.
Frédéric Bas tiat (1801-1850)
P
alatul Lorzilor avea mai multe săli şi coridoare decât un
labirint. Jonathan se plimbă pe un alt coridor până când
simţi o aromă delicioasă de cafea şi pâine proas pătă. Se luă
după miros şi ajunse într-o sală mare unde câţiva bărbaţi şi
câteva femei mai în vârs tă se certau şi îşi arătau pumnii cu furie. Unii îi
ţineau de mâini pe alţii, care plângeau.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Jonathan, cu ochii la un coş mare aşezat
în mijlocul încăperii. Ajungea aproape până la tavan. De ce sunteţi atât
de supăraţi?
Majoritatea bătrânilor nici nu-l băgară în seamă şi continuară să se
vaiete şi să se plângă unul altuia. Dar un tip serios se ridică încet şi se
apropie de Jonathan.
— Lordul ăla arogant, mormăi el, ne-a făcut-o din nou! Ne-a păcălit!
— Dar ce-a făcut? întrebă Jonathan.
— Cu ani în urmă, remarcă bătrânul sarcas tic, Înaltul Lord Ponzi
ne-a s pus de un plan măreţ care să nu lase pe nimeni să sufere de foame
la bătrâneţe. Pare bine, nu?
Jonathan încuviinţă repede.
— Da, şi as ta am crezut cu toţii. Ooof ! făcu el exas perat. Sub ame-
ninţarea pedepsei cu moartea, toată lumea, cu excepţia Înaltului Lord
Ponzi şi a Consiliului lui, a fos t obligată să contribuie în fiecare săptămână
cu pâini la aces t uriaş coş guvernamental, pe care l-au denumit Coşul
de Siguranţă. Cei care împlineau 65 de ani şi ieşeau la pensie puteau să
înceapă să ia pâine din coş.
139
 — Şi a contribuit toată lumea în afară de lordul Ponzi şi de Consiliu?
se miră Jonathan.
— Da, ei au un tratament s pecial. Şi a trebuit să punem şi mai mult
din pâinea noas tră într-un coş separat, rezervat pentru ei. Acum ş tiu de
ce au vrut un coş separat.
— Nu e rău să ai pâine la bătrâneţe, s puse Jonathan.
— Într-adevăr! Aşa am crezut şi noi. Părea o idee atât de minunată
pentru că se găsea întotdeauna pâine ca să-i hrăneş ti pe bătrâni. Din
moment ce puteam conta cu toţii pe marele Coş de Siguranţă, cei mai
mulţi dintre noi nu am mai s trâns pâine pentru viitor. Ne-am zis că nu
mai es te nevoie să ne ajutăm familia şi vecinii pentru c-o să aibă grijă
Consiliul de toţi.
Umerii i se lăsară în jos ca sub povara unei întregi vieţi. Bătrânul privi
grupul de oameni bătrâni şi slabi. Arătă s pre un alt domn în vârs tă care
s tătea pe o bancă alături.
— Într-o zi, prietenul meu Alan s-a uitat cum oamenii puneau şi luau
pâine din coşul cel mare. A făcut unele calcule şi a ajuns la concluzia că în
curând pâinea din coş se va termina. Ştii, Alan a fos t contabil. Ei bine, el
a tras semnalul de alarmă pentru noi.
Alan încuviinţă încet din cap.
— Ne-am dus direc t la coş şi ne-am căţărat pe el. Ne-a luat ceva efort,
dar nu suntem chiar atât de slabi şi de orbi cum îşi închipuie unii din
Lorzii ăia tineri. În orice caz, ne-am uitat înăuntru şi am descoperit că
era aproape gol. Când au auzit ceilalţi, s-a iscat o mare tulburare. I-am
s pus Lordului Ponzi chiar atunci, pe loc, că mai bine ar începe repede să
pună pâine în coş, altfel o să-l dăm jos la următoarele alegeri!
— Hei, pariez că s-a s periat, s puse Jonathan.
— Speriat? N-am văzut niciodată pe cineva mai nervos. Ştie că avem
multă influenţă când ne punem ceva în minte. Mai întâi a propus să se
dea bătrânilor şi mai multă pâine – începând chiar înaintea viitoarelor
alegeri. Apoi a vrut să ia şi mai multă pâine de la muncitorii tineri,
începând imediat după alegeri. Dar şi muncitorii i-au înţeles s tratagema
şi s-au înfuriat. Tinerii au s pus că vor pâine acum. Au s pus că în cămările
lor pâinea e mai ferită de mucegai şi de şobolani decât în coşul Consiliului.

141
Şi nici nu aveau încredere în politicieni să-şi lase pâinea acolo până vor
ieşi la pensie.
— Şi atunci ce a făcut?
— Ponzi ăla are întotdeauna o idee nouă. A sugerat ca fiecare să
aş tepte până la 70 de ani şi abia atunci să înceapă să ia pâine din coş. Dar
as ta i-a supărat pe cei care se apropiau de pensie şi aş teptau pâinea la 65
de ani, aşa cum li se promisese. În cele din urmă, Ponzi a venit cu o nouă
idee s trălucită.
— Chiar la timp! exclamă Jonathan.
— Chiar la timp pentru ziua alegerilor. Ponzi a promis totul tuturor!
Că le va da mai mult bătrânilor şi va lua mai puţin de la tineri. Perfec t!
Promite mai mult pentru mai puţin şi toată lumea e fericită! Bătrânul
făcu o pauză să vadă dacă Jonathan a înţeles. Singurul secret es te că
bucăţile de pâine vor fi puţin mai mici în fiecare an. Da. Bucăţile de pâine
vor fi atât de mici încât vom putea să mâncăm o sută de bucăţi la o masă,
şi tot să ne mai fie foame.
— Ticăloşi bles temaţi! izbucni Alan. Când se va termina pâinea as ta,
cred că vor tipări poze cu pâine şi ne vor da să mâncăm!
142
Capitolul 31
A cui e ideea s trălucită?
Dacă am văzut mai departe, aces t lucru se
datorează faptului că am s tat pe umerii unor
uriaşi.
Isaac Newton (1643-1727)
U
ra, ura! s triga un bărbat din s trăfundul plămânilor.
Bătrânii se s periară, privind uimiţi la aceas tă întrerupere
— neaş teptată. Intrusul era îmbrăcat foarte bine, într-un
cos tum după ultima modă şi avea o mus taţă potrivită
cu grijă. Îşi făcu intrarea în cameră împreună cu un grup de oameni
îmbrăcaţi în cos tume negre, cu serviete. Se învârteau servili în jurul lui
de parcă viaţa le depindea de el. Liderul lor îi dădu la o parte pe toţi cu
o mişcare a mâinii şi se aplecă pes te masă ca să-şi ia o ceaşcă de cafea.
Ceilalţi se retraseră într-un colţ al camerei ca niş te oi şi aş teptară
răbdători.
— Felicitări, s puse Jonathan, pentru ceea ce sărbătoriţi, orice ar fi.
Jonathan se simţi obligat să-i toarne cafea aces tui dandy, observând în
aces t timp croiala impecabilă a hainelor lui. Pot să vă întreb de ce sunteţi
atât de fericit?
— Sigur că da, s puse el mândru. Mulţumesc pentru cafea. Oh!
E fierbinte! Numărul Doi, notează, îi s puse el unuia dintre oamenii săi,
care îşi scoase grăbit un carneţel din buzunar. Punând ceaşca înapoi pe
masă, omul îi întinse mâna lui Jonathan.
— Mă numesc George Selden. Dumneavoas tră?
— Jonathan. Jonathan Gullible. Încântat să vă cunosc.
George îi s trânse cu fermitate mâna lui Jonathan.
— Jonathan, as tăzi mi-am asigurat bogăţia. Tocmai am câş tigat un
vot decisiv.
143
 — Ce vot?
— La o diferenţă minimă, de trei la doi, Înalta Curte a votat brevetul
meu scris pentru „metalascuţitpebăţ”.
— Ce e un brevet scris? întrebă Jonathan.
— Es te cea mai valoroasă bucată de hârtie de pe insulă, s puse George
mândru. Es te o scrisoare de la Consiliul Lorzilor, care îmi acordă
dreptul de folosire exclusivă a unei idei noi revoluţionare privind tăierea
lemnului. Nimeni nu va putea utiliza metalascuţitpebăţ fără permisiunea
mea. Voi fi putred de bogat!
— Şi când aţi inventat as ta?
— Oh, nu a fos t ideea mea. Charlie Goodyear, odihnească-se în pace,
a pus totul la punc t şi a completat formularele cerute de Biroul Contro-
lului Ideilor. A murit însă înainte de a se aproba, iar eu i-am plătit vădu-
vei lui Charlie o mică sumă pentru drepturile lui. Şi în curând o să dea
roade! Charlie nu şi-ar fi permis niciodată să angajeze singur toată echipa
de avocaţi, s puse George, arătând către tovarăşii lui din colţul încăperii.
— Deci, cine a pierdut lupta? întrebă Jonathan.
— O mulţime, s puse George privind s pre tavan şi numărând în minte.
Cel puţin treizeci şi patru pretindeau că s-au gândit la as ta înaintea mea
– ăă, adică înaintea lui Charlie. Unii au s pus că era pasul logic următor
după descoperirea pietreipebăţ. Ha! Chiar şi bunica lui Charlie a reclamat
că datorită ei a fos t posibilă descoperirea. Şi un scriitor de science-fic tion
a încercat să se laude că Charlie a furat idei de la el.
George se opri cât să-şi sufle în cafea.
— Dar aceas tă ultimă înfăţişare a fos t cea mai dură. Reclamanta a
pretins că tatăl ei a pus pentru prima dată o bucată de metal pe lemn, cu
mult timp în urmă. Nici nu-mi mai amintesc numele ei.
Jonathan şi-a s tăpânit emoţia, aducându-şi aminte de întâlnirea cu
lucrătorii din pădure.
— Nu o chema Drawbaugh? întrebă el, amintindu-şi de primul lui
incident de pe insulă, cu femeia care lucra la copaci.
— Dar n-are importanţă. A avut pes te douăzeci de martori mincinoşi.
A s pus că tatăl ei a fos t un meseriaş foarte talentat şi a încercat să-i facă
ei munca mai uşoară. A apelat la simpatia judecătorilor s punând că era

145
o biată muncitoare la copaci şi că nu avea suficienţi bani pentru taxa de
brevetare a unei invenţii şi nici pentru avocaţi. Dar i-am s tricat jocul,
dând în vileag faptul că a fos t ares tată recent şi are cazier. I-a dis părut
orice credibilitate. Ghinion, nu?
— Ghinion? făcu Jonathan.
— Cred că voia un loc în cartea de is torie. Dar acum, nimeni nu
va mai auzi de ea. Punându-şi din nou ceaşca jos, George se s prijini de
perete şi îşi s tudie manichiura de la mâna dreaptă, savurând evident
momentul lui de triumf. Fiecare din aces te cazuri are o întorsătură unică,
continuă el. Unii dintre adversarii mei au protes tat că nu es te posibil să
fii proprietarul folosirii unei idei. Dar Curtea a s pus că pot, pentru că
Charlie a înregis trat primul cererea şi nu mai es te loc pentru întârziaţi.
O deţin în proprietate pentru şaptes prezece ani.
— Şaptes prezece ani? De ce şaptes prezece ani? întrebă Jonathan.
— Cine ş tie? chicoti el. Număr magic, cred.
— Dar dacă eş ti proprietarul utilizării unei idei, atunci de ce se
sfârşeş te după şaptes prezece ani? Îţi pierzi şi celelalte proprietăţi după
şaptes prezece ani?
— Hmm. George făcu o pauză şi îşi luă din nou cafeaua. Începu să
ames tece în ea gânditor. Bună întrebare. De obicei nu exis tă o limită în
timp a proprietăţii, doar dacă nu o ia Consiliul pentru un scop social mai
înalt. Poate că aici e vorba de un scop mai înalt. Stai o clipă. Ridică o
mână şi unul din oamenii din colţ veni imediat alergând.
— Ce pot face pentru dumneavoas tră, domnule?
— Numărul Doi, s pune-i tânărului meu prieten de ce nu pot avea un
brevet scris mai mult de şaptes prezece ani?
— Da, domnule. Lucrurile s tau aşa. În vechime, brevetul scris dădea
monopoluri regale prietenilor monarhului. As tăzi însă, scopul unui
brevet scris es te să-i motiveze pe inventatori care, altfel, nu ar avea nici
un motiv să inventeze lucruri utile sau să-şi dezvăluie secretele. Cu un
secol în urmă, un inventator supers tiţios a convins Consiliul Lorzilor
că un monopol de două s tagii de ucenicie a câte şapte ani plus încă o
jumătate de s tagiu, minus şase luni oferă suficiente privilegii de monopol
pentru a-i motiva pe inventatori.
146
— Vă rog să mă corec taţi dacă greşesc, s puse Jonathan, care se s trăduia
să înţeleagă. Spuneţi că inventatorii sunt motivaţi doar de dorinţa de a se
îmbogăţi, oprindu-i pe alţii să folosească idei?
George şi Numărul Doi se uitară unul la altul, neînţelegând.
— Ce alt motiv ar putea fi? întrebă George.
Jonathan găsi lipsa lor de imaginaţie un pic deprimantă.
— Deci, orice producător de metalascuţitpebăţ trebuie să vă
plătească?
— Da, sau le produc eu; câte puţin, câte puţin la cos turi mari,
s puse George.
Numărul Doi râse nervos, uitându-se dintr-o parte la George.
— Hm. As ta nu e încă sigur, domnule. Personalul nos tru se ocupă.
Nu uitaţi că mai întâi trebuie să rezolvăm cu supărătoarea Lege a
Muncitorilor de Copaci, ce interzice folosirea de unelte noi. O altă întâl-
nire cu lady Tweed es te programată în cursul zilei de as tăzi. Dacă reuşim
să obţinem o scutire, poate că muncitorii de la copaci ne vor face o ofertă
să s tăm în aş teptare timp de şaptes prezece ani.
Întorcându-se către Jonathan, el îi explică:
— Muncitorii de copaci au o noţiune pitorească, dar arhaică, cum
că folosirea de către ei a unei idei vechi trebuie protejată de folosirea de
către noi a unei idei novatoare. Din punc tul lor de vedere, cei întârziaţi
suntem noi.
George era pierdut în gânduri.
— Legea aia a Muncitorilor de Copaci, comentă el, es te pur şi simplu
anti-progresis tă, ce zici Numărul Doi? Ştiu că pot conta pe tine. Eş ti
întotdeauna în fruntea jocului.
— Dar, domnule, insis tă Jonathan, ce aţi fi făcut dacă nu aţi fi câş tigat
brevetul la tribunal as tăzi?
Cu un ges t larg al braţelor, George îi luă pe după umeri atât pe
Numărul Doi, cât şi pe Jonathan, îndreptându-se s pre uşă.
— Tinere, dacă nu aş fi câş tigat aces t brevet, poţi fi sigur că nu mi-aş
fi pierdut vremea s tând la taclale cu tine. M-aş fi dus la fabrica mea
să produc metalascuţitpebăţ cât mai repede înaintea concurenţei. Iar
Numărul Doi, aici de faţă, şi-ar fi căutat o nouă slujbă. Nu-i aşa, Numărul
147
Doi? Poate producţie, marketing, sau cercetare, în loc de avocatură? Capitolul 32
Fiecare nou metalascuţitpebăţ ar trebui să aibă o mică inovaţie, ca să fie
cu un pas înaintea mulţimii! Procesul
— Oh! Sună îngrozitor! gemu Numărul Doi. Nu, cred că mă voi
s pecializa în alt domeniu juridic, contrac te sau fraudă.
Dacă suntem vic time, nu suntem res ponsabili
pentru ceea ce facem. Şi în căutarea altui
res ponsabil, mulţi dintre noi apelează la guvern,
unde bunele intenţii duc la niş te rezultate des tul
de scandaloase.
John Stossel (n.1947)

V
ăzându-şi liderul îndreptându-se s pre uşă, ceilalţi bărbaţi
din colţ îşi luară servietele şi îl urmară îndeaproape.
— Numărul Doi, s puse George, explică-mi din nou
problema răs punderii, da? Voia să-i arate lui Jonathan cât
de buni îi sunt avocaţii.
Întregul grup mergea rapid pe coridor, iar braţele lui George încă se
mai odihneau pe umerii Numărului Doi şi ai lui Jonathan.
— Vedeţi, s puse Numărul Doi, piesa de metal ar putea să cadă de pe
băţ şi să lovească pe cineva. Deci trebuie să vă protejăm pe dumneavoas tră
şi pe ceilalţi inves titori.
— Să mă protejezi pe mine dacă piesa loveş te pe altcineva? Ce vrei să
s pui? întrebă George.
— Persoana lovită vă poate da în judecată, ca să vă facă să plătiţi
daune – cheltuieli medicale, venit pierdut, traume şi cheltuieli legale,
etc., etc. Grupul grăbi pasul ca să rămână aproape de George. Pentru cei
care se târau pe genunchi era chiar foarte greu, dar se consolau la gândul
declaraţiilor de impunere de la sfârşitul anului.
— Un asemenea proces m-ar ruina! s puse George, prefăcându-se
alarmat şi urmărind cu colţul ochiului reacţia lui Jonathan.
Numărul Doi continuă, fără să-şi dea seama că George îl făcea să-şi
s pună rolul pentru Jonathan.

148 149
 — Aşadar, Consiliul Lorzilor a adoptat o idee care vă absolvă de
res ponsabilitatea personală pentru pierderile suferite de alţii.
— Încă o idee? întrebă Jonathan cu inocenţă. Cine are brevetul scris
pentru ea?
Numărul Doi ridică dintr-o s prânceană, apoi continuă, ignorând
întrebarea lui Jonathan.
— Completăm aces te formulare şi scriem literele „RPL” după numele
firmei dumneavoas tră. Numărul Doi se s trădui să-şi deschidă din mers
servieta şi să scoată din ea un teanc de hârtii. Domnule Selden, bine că
mi-am adus aminte, vă rog să semnaţi pe linia punc tată din josul paginii.
Jonathan era fascinat de tot aces t jargon.
— Ce înseamnă „RPL”? întrebă el, s trăduindu-se să ţină pasul cu ei.
— RPL înseamnă „Răs pundere Personală Limitată”, răs punse Numă-
rul Doi. Dacă domnul Selden îşi înregis trează firma, maximul pe care îl
poate pierde într-un proces es te suma pe care a inves tit-o în ea. Res tul
averii sale es te în siguranţă faţă de păgubiţi. E un fel de asigurare pe care
o vinde Consiliul contra unei taxe suplimentare. Deoarece Consiliul
limitează riscul pierderilor financiare, mai mulţi oameni vor inves ti în
firma noas tră şi nu vor fi foarte atenţi la ce facem.
— În cel mai rău caz, comentă George, putem închide firma şi pleca.
Apoi începem alta sub un alt nume. Ingenios, nu?
În acel moment, George zări o tânără foarte atrăgătoare care venea pe hol.
Îşi întoarse capul după ea, dar se împiedică şi căzu rău de tot, rupându-şi de
perete unghiile lăcuite. „Oh!” strigă el în agonie, căzut lat la pământ. Încercă
să se ridice şi se plânse de o durere ascuţită în mână şi în spate. Avocaţii se
repeziră la el înnebuniţi, discutând între ei. Câţiva îl ajutară să-şi strângă
lucrurile care îi căzuseră din buzunare, în timp ce alţii notau preocupaţi
detalii ale scenei.
— Am să-l dau în judecată! ţipă George, ţinându-şi cu o batis tă
degetele care sângerau. Îl voi zdrobi pe ticălosul care e de vină pentru
fisura as ta din podea! Cât des pre dumneavoas tră, tânără domnişoară, o
să ne vedem la tribunal pentru că mi-aţi dis tras atenţia!
Câţiva dintre avocaţi se şi repeziră la fată să-i ceară numele şi adresa.
— Să mă daţi în judecată pe mine? întrebă ea, şocată de acuzaţie. Ştiţi
cine sunt?

151
 — Nu-mi pasă, făcu George. Cu cât sunteţi mai sus, cu atât mai bine.
O să vă dau în judecată!
Ea tremura, luptându-se să-şi s tăpânească lacrimile.
— Nu puteţi face as ta! Prietenul meu Carlo, vreau să s pun Carlo Ponzi,
s pune că de frumuseţea mea beneficiază toată lumea – şi că e un bun
public. Aşa a declarat… mi-a s pus noaptea trecută! Ins tinc tiv, căută în
poşetă o oglindă ca să vadă cum arată, dar nu-i plăcea ce văzu. Machiajul
de la ochi începuse deja să se întindă. Ohh, vedeţi ce-aţi făcut cu un bun
public! Carlo s pune că toată lumea ar trebui să plătească pentru bunurile
publice. Îmi trece întotdeauna cosmeticele în contul lui de cheltuieli. N-o
să vă placă atunci când or să vă crească impozitele pentru as ta! Îşi îndesă
oglinda înapoi în poşetă şi plecă repede în căutarea unui loc unde să se
pudreze.
— Chiar o veţi da în judecată? De ce poate fi acuzată? întrebă
Jonathan simţind o oarecare simpatie pentru tânără.
George nici nu-l băga în seamă, ci se târa pe lângă perete căutând o
denivelare, o dovadă de neglijenţă din partea cuiva. La un moment dat o
găsi, se opri acolo şi începu să s trige.
— Asta e cauza, Numărul Doi! Descoperă cine e responsabil. Vreau
slujba lui şi ultimul bănuţ pe care îl câştigă. Şi cum o cheamă pe femeia aia?
— Calmaţi-vă, George, s puse Numărul Doi. E iubita lui Ponzi. Uitaţi
de procese dacă vreţi să rezolvaţi cu Legea Muncitorilor de Copaci. Şi în
afară de as ta, clădirea e proprietate guvernamentală şi va trebui să cerem
Consiliului Lorzilor permisiunea de a-i da în judecată pe contribuabili.
George zâmbi cu toată faţa.
— Numărul Doi, eş ti un geniu. Pune problema pe agenda discuţiilor
cu Tweed! Lorzilor nu le va păsa dacă dăm Palatul în judecată. Banii nu
vin din buzunarele lor. De fapt, s-ar putea să câş tige şi ei ceva. Se întrebă
cât va s toarce lady Tweed de la el pentru aceas tă favoare. Durerea lui
George dis păru rapid. Am şansa să dau de cel mai adânc buzunar.
— Aveţi de gând să le cereţi lui Lorzilor să plătească pentru rănirea
dumneavoas tră? întrebă Jonathan.
— Nu, idiotule, îi replică George. Lorzii au RPL-ul final. Şi ei o să mi-i
dea pe nevinovaţii contribuabili pe o tavă de argint. Va fi un adevărat regal!
152
Capitolul 33
Doc trinarul
Pot avea libertatea de a cumpăra medicamentele de
care am nevoie, chiar dacă guvernul nu le-a aprobat?
Adam Burris (n.1930)
J
onathan urmări grupul condus de George până afară din
Palatul Lorzilor, căutând pe cineva care să poată oferi ajutor
medical. Chiar în faţa Palatului se afla o clădire lungă şi albă.
Grupul a intrat pe poarta cea mai apropiată. Jonathan auzi
deodată niş te urlete agonizante care veneau dins pre o fe-
reas tră deschisă aflată cam pe la jumătatea clădirii. Se repezi într-acolo,
dar ajunse tocmai când se închideau obloanele. Apucă însă un oblon,
ţinându-l deschis.
— Pleacă de aici, urlă la el o femeie grasă. Faţa ei înroşită de furie
contras ta vizibil cu halatul alb care o acoperea din creş tet până-n tălpi.
— Ce se întâmplă aici? insis tă Jonathan. Ce e cu urletele alea?
— Nu e treaba ta. Şterge-o!
În dis perare de cauză, Jonathan se prinse şi mai s trâns de fereas tră.
— N-o să plec până nu aflu ce faci! Mi se pare că faci pe cineva să sufere!
— Normal că-l fac să sufere, zise femeia, cum altfel aş putea să-l
vindec? Ai încredere în mine, sunt medic.
Jonathan ş tia că femeia s pune adevărul, pentru că tocmai văzuse scris
pe halatul ei numele şi profesia – Dr. Abigail Flexner.
— Şi faceţi oamenii să sufere ca să-i vindecaţi? De ce nu-i lăsaţi
în pace?
— Trebuie să ucidem demonii. Şi pentru as ta, uneori îi rănim şi pe
pacienţi, s puse doc toriţa ca şi cum s-ar fi referit la ches tiuni de la sine
înţelese. Enervată de insis tenţele lui Jonathan, femeia privi în jur căutând
pe cineva care s-o ajute să scape de tânărul cel neobrăzat.
153
 — Of, bine, se resemnă ea, am să-ţi dovedesc că îi ajutăm pe oameni.
Intră pe poarta aceea şi am să-ţi arăt câte ceva de pe aici.
Încă neîncrezător, Jonathan se des prinse de fereas tră şi se îndreptă
către locul care îi fusese indicat. Încăperea în care intră era plină cu
oameni de toate vârs tele, care s tăteau în picioare unii lângă alţii de-a
lungul pereţilor. Unii gemeau, arătându-şi mâinile şi picioarele bandajate
şi prinse cu atele. Alţii murmurau ceva, păşind agitaţi încoace şi încolo,
sau îi încurajau pe cei dragi. Mulţi aveau cu ei us tensile de gătit şi pături,
semn că se pregăteau să s tea acolo multă vreme.
Doctoriţa Flexner deschise o uşă interioară şi îi făcu un semn. Imediat,
ceilalţi îşi întrerupseră orice activitate şi începură să şuşotească, invidioşi
că Jonathan le-o lua înainte. Doctoriţa îl primi într-o cameră fără ferestre,
plină de birouri, de funcţionari, de dosare şi de teancuri de hârtii care
ajungeau până la tavan. Apoi îl conduse pe o altă uşă, care dădea într-un mic
amfiteatru, înconjurat de un balcon. Jonathan fu izbit de un puternic miros
de chimicale şi putregai.
De marginea balconului se sprijineau zeci de privitori. Dedesubt, mai
mulţi oameni îmbrăcaţi în halate albe şi care păreau să fie medici şi asistente
se învârteau în jurul unui pacient mătăhălos, prins în curele de o masă.
— Pentru a-l vindeca pe aces t pacient după metode clasice, şopti
doc toriţa pe un ton cât se poate de sobru, îi taie venele ca să iasă demonii
afară din corp odată cu sângele. Dacă es te cazul, folosim şi lipitori, mai
s puse ea şi îi arătă lui Jonathan o masă aflată lângă pacient, plină de cuţite,
ferăs traie şi s ticle de diferite mărimi şi forme. Dintr-un recipient mare de
metal şerpuiau lipitori mari cât degetul unui om. Iar dacă tratamentul nu
dă rezultate, oamenii noş tri de ş tiinţă îi otrăvesc pe demoni cu diferite
subs tanţe chimice. Preferăm să folosim arsenicul, antimoniul şi compuşii
de mercur. O, cât de mult a progresat ş tiinţa noas tră medicală. Ascultă
la mine, tinere, chiar şi pes te o sută de ani de acum înainte medicii vor fi
uluiţi de realizările noas tre.
— Dar otrăvurile as tea nu sunt letale? Jonathan îşi aducea vag aminte
că bătrânii pomeneau că, demult, se foloseau chimicale dintr-as tea pen-
tru a-i trata pe bolnavi. Dar parcă toate as tea se petreceau cu multă
vreme în urmă…

155
 — N-avem ce face, s puse doc toriţa Flexner pe un ton liniş titor.
Singurele tratamente eficiente sunt cele în care folosim cuţitul, ferăs trăul
şi otrava.
— Şi dau rezultate tratamentele as tea?
— Tratamentul reuşeş te să dis trugă demonii în sută la sută din
cazuri. Iar în douăzeci şi şapte la sută din cazuri pacienţii reuşesc să
supravieţuiască, ceea ce e absolut remarcabil.
Jonathan rămase ţintuit locului. Unul dintre doc tori tăiase burta
pacientului şi s tropi mari de sânge ţâşniră care încotro.
— De ce anume suferă?
— A, e vorba de putregai antimorfic la sacul nuciform, răs punse
doc toriţa Flexner. Suntem siguri de as ta.
— Şi nu poate fi vindecat şi altfel?
— Ha, pufni ea. Unii cred că se poate. Slavă Domnului că impos torii
ăş tia nu sunt autorizaţi să prescrie tratamente. Trebuie să interzicem
dreptul de prac tică tuturor şarlatanilor care pretind că îi pot vindeca pe
oameni folosind medicamente neautorizate sau plante, ace, masaje, ori
rugăciuni, ba chiar aerul curat, sau prescriind tot soiul de diete pros teş ti,
de exerciţii fizice şi mai ş tiu eu ce. Sunt unii care pretind că îi vindecă
pe oameni prin râs. De fiecare dată când prindem asemenea şarlatani îi
azvârlim după gratii.
— Dar tratamentele as tea dau vreun rezultat?
— Ei, na! Simple coincidenţe, replică doc toriţa Flexner. Jonathan privi
cu mai multă atenţie la faţa ei umflată, cenuşie, pe care nasul borcănat şi
roşu era singura pată de culoare.
— Dar dacă vreun pacient doreş te să încerce asemenea remedii? La
urma urmei, cui aparţine viaţa fiecăruia?
— Exac t! exclamă doc toriţa. Se părea că Jonathan îi pusese
întrebarea ei preferată. Cui aparţine viaţa fiecăruia? Unii din pacienţii
ăş tia egoiş ti cred că ei sunt proprietarii vieţii lor şi uită că fiecare viaţă
aparţine tuturor. Spre binele societăţii, exis tă profesioniş ti pregătiţi, care
trebuie să îi protejeze pe pacienţi chiar şi de propria judecată deficientă.
Imaginează-ţi că unii chiar vor să se sinucidă! Dar noi ş tim mai bine când
şi cum trebuie trataţi.
156
Doctoriţa se opri puţin ca să îşi pună ordine în gânduri, după care continuă.
— În plus, Consiliul Lorzilor e atât de generos încât plăteş te toate
cheltuielile medicale ale locuitorilor. Muncitorii sănătoşi formează şirul
celor care plătesc impozit, după capacităţile lor, care sunt judecate de
Consiliu. Pacienţii formează şirul celor care aş teaptă să fie trataţi, în
funcţie de cum considerăm noi necesar. Cele două şiruri trebuie să ajungă
să se potrivească, aşa că nu putem permite pacienţilor să facă greşeli pe
banii oamenilor.
Un geamăt de durere răsună de-a lungul camerei şi în recipientul de
pe podea se scurse şi mai mult sânge. Cei din jurul pacientului schimbară
între ei ordine noi. O umbră de îngrijorare trecu pes te faţa doc toriţei
Flexner, care s tătea chiar lângă Jonathan.
— Îmi dau seama cât îl doare, murmură ea.
— Şi cum primiţi autorizaţii ca să puteţi lua decizii de viaţă şi de
moarte în locul oamenilor?
— O, e nevoie de mulţi, mulţi ani de pregătire. Trebuie să capeţi
cunoş tinţe medicale clasice şi să iei nenumărate examene. Am fos t
autorizaţi de prietenii noş tri din Consiliul Lorzilor să închidem una din
cele două şcoli medicale de pe insula noas tră tocmai ca să menţinem un
s tandard ridicat de pregătire medicală. Binevoitoarea şi Protec toarea
Breaslă a Medicilor Clasici es te cea care oferă autorizaţii de prac tică şi
care garantează membrilor ei că vor fi remuneraţi as tfel încât să aibă un
s tatut social pe măsură.
— Adică le garantează salarii mari? întrebă Jonathan.
— Gata cu întrebările.
Doc toriţa îl privi pe Jonathan ca şi cum ar fi ajuns la capătul răbdării
şi îl împinse afară. Dar băiatul nu se dădu bătut.
— Cum ş tiţi care doc tor e bun şi care nu?
— Facem tot posibilul să punem capăt speculaţiilor inutile, astfel ca
pacienţii să nu poată alege între medici. Nu există medici proşti, tinere,
spuse doctoriţa Flexner. Toţi medicii autorizaţi sunt la fel de bine calificaţi.
Doc toriţa se opri aici şi, cu o mişcare uluitor de rapidă, îl împinse pe
Jonathan afară şi trânti uşa în urma lui.
157
 Capitolul 34

Viceversa

Acum, susţin că trupul meu es te al meu, cel puţin

aşa am privit dintotdeauna lucrurile. Dacă fac
rău experimentând cu el, eu sunt cel care suferă,
nu s tatul.
Mark Twain (1835-1910)

C
ând ieşi din clădire, Jonathan dădu pes te Şoareci, care
ros togolea un şobolan mort.
— Îmi dau seama de unde ai as ta, Şoareci. Dar nu mi-e
foame, mulţumesc, zise el cu dezgus t.
Pisica începu să îşi scarpine urechea, fără să-i pese de refuzul lui
Jonathan.
Vizavi, băiatul observă o femeie machiată s trident şi îmbrăcată cu o
rochie s trâmtă de un roşu-ţipător. Fiecărui bărbat care trecea pe lângă ea,
femeia îi zâmbea şi făcea câţiva paşi cu el, încercând să lege o conversaţie.
Nu părea să cerşească. Nu, Jonathan se gândi că poate încearcă să vândă
ceva. Când eforturile ei nu dădeau roade, se întorcea brusc şi încerca să
găsească un alt client. Jonathan se întrebă dacă lordul Ponzi o declarase
şi pe aceas tă femeie os tentativă tot bun public. Apoi văzu o altă femeie
machiată puternic şi purtând ciorapi negri sub o fus tă foarte scurtă
cu sclipici. După cum arătau ciorapii, nu părea să fi încercat vreodată
să meargă în genunchi. Părea extrem de prietenoasă şi se uita direc t la
Jonathan. Dar înainte să poată deschide gura ca să vorbească, o dubă de
poliţie veni în viteză de după colţ şi frână puternic chiar în faţa celor
două femei.
Câţiva ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi în negru săriră afară şi le luară pe
amândouă, împingându-le în dubă, în timp ce ele ţipau şi se zbăteau.
Jonathan nu avu timp să protes teze pentru că bărbaţii trântiră uşile şi

159
duba plecă. Unul dintre poliţiş ti rămase în urmă şi lua notiţe într-un
carneţel negru pe care îl scosese din buzunar.
— Scuzaţi-mă, domnule, aş dori să reclam un furt, s puse Jonathan.
— Nu e departamentul meu, replică poliţis tul, fără măcar să-şi ridice
ochii din carneţel.
Jonathan era uluit.
— Care es te departamentul dumneavoas tră, domnule ofiţer Stuart?
întrebă Jonathan citind numele de pe ecuson.
— Imoralitate, s puse omul.
— Poftim?
— Departamentul de imoralitate. La aces t departament noi ne ocu-
păm de comportamentul imoral.
— Păi, furtul cu siguranţă es te imoral. Neprimind nici un răs puns,
Jonathan continuă: De ce au fos t ares tate femeile acelea?
— Nu-ţi dai seama şi singur, după hainele lor? Bărbatul îşi ridică în
cele din urmă privirea din notiţe şi văzu expresia perplexă a lui Jonathan.
Femeile acelea se făceau vinovate de a fi făcut bărbaţilor favoruri sexuale
în schimbul banilor. Ar fi fos t mult mai bine pentru ele dacă ar fi făcut
un schimb în natură.
— Schimb în natură? Ce înţelegi prin as ta? întrebă Jonathan, care în
momentul aces ta era mai puţin preocupat de problemele lui, dar din ce
în ce mai curios cu privire la acele femei.
— Adică, s puse poliţis tul accentuând fiecare cuvânt, femeile acelea ar
fi trebuit să-şi dis treze partenerii după ce primeau o cină, băuturi, dans, şi
un bilet la teatru în loc de bani. Ar fi fos t mult mai bine pentru afacerile
comunităţii şi perfec t legal.
Jonathan era mai derutat ca niciodată.
— Deci pentru favoruri sexuale nu trebuie folosiţi niciodată banii?
— Exis tă şi excepţii, desigur. De exemplu, banii pot fi folosiţi dacă
acţiunea e filmată şi arătată tuturor oamenilor din oraş. Atunci e un
eveniment public, nu privat, şi e permis. În loc să fie ares taţi, participanţii
pot deveni chiar celebri şi pot câş tiga o avere cu contrac tele.
— Deci plata cu bani gheaţă contra ac tivitate sexuală pur privată es te
ceva imoral?
160
— Exis tă excepţii şi pentru tranzacţiile private cu bani, în s pecial
când femeile poartă haine mai frumoase decât aces tea două de stradă,
răs punse poliţis tul Stuart cu dis preţ. Înţelegerile pe termen scurt, pentru
o oră sau o noapte, sunt ilegale. Dar dacă un cuplu încheie un contrac t
permanent, pe viaţă, atunci se pot utiliza banii. De fapt, părinţii îşi
încurajează uneori copiii să facă asemenea înţelegeri. Cei care doresc
să intre în rândurile nobililor au fos t adesea lăudaţi pentru aces t tip de
comportament. Dacă sunt făcute aşa cum trebuie, aces te contrac te sunt
un mijloc legitim de îmbunătăţire a s tatutului şi siguranţei sociale.
Poliţis tul termină de notat şi căută într-o sacoşă. Scoase de acolo o
piatrăpebăţ şi câteva cuie.
— Poţi să-mi dai o mână de ajutor?
— Sigur, s puse Jonathan. Încă se mai gândea la aces te ciudate s tan-
darde morale.
Poliţis tul Stuart se întoarse şi se îndreptă s pre un magazin din
apropiere. Apucă câteva scânduri dintr-o grămadă de pe trotuar şi îi făcu
semn lui Jonathan.
— Uite, ţine de capătul ăs ta. Vreau să bat scândurile pes te feres trele
şi uşile aces tui magazin.
— De ce faceţi as ta?
— Magazinul es te închis, s puse el cu greutate, fiindcă ţinea câteva cuie
în gură. Pentru că proprietarul a fos t prins vânzând fotografii obscene şi
a fos t trimis la grădina zoologică.
— Ce es te o fotografie obscenă? întrebă Jonathan cu naivitate.
— Păi, o fotografie obscenă es te cea care arată o ac tivitate s tupidă şi
dezgus tătoare.
— Şi proprietarul magazinului făcea aceas tă „ac tivitate dezgus tătoare”?
— Nu, el doar vindea fotografiile.
Jonathan cântări cu grijă toate as tea cât timp poliţis tul bătu în cuie
scândura pes te uşă.
— Deci dacă vinzi fotografii ale unui ac t obscen te faci vinovat de
acel ac t?
Fu rândul poliţis tului să se oprească şi să cântărească întrebarea lui
Jonathan.
161
 — Păi, într-un fel, da. Oamenii care vând as tfel de fotografii se
fac vinovaţi de a promova ac tivitatea res pec tivă. Consumatorii sunt
influenţaţi cu uşurinţă.
Jonathan se lovi cu palma pes te frunte.
— Acum înţeleg. Aici trebuie să fi fos t redacţia ziarului. I-aţi ares tat
pe fotografii de ş tiri pentru că fac fotografii cu război şi crime! Dar ziarele
sunt oare vinovate că promovează războiul şi crimele numai pentru că
tipăresc şi publică fotografii ale unor oameni care ucid şi sunt ucişi?
— Nu, nu. Au! exclamă ofiţerul, scuturându-şi degetul de durere şi
dând drumul unui şir de înjurături. Ţintise pe lângă un cui şi-şi lovise
din greşeală degetul. Se uită repede în jur, temându-se că l-ar fi putut
auzi cineva înjurând. Apoi îşi reluă lucrul. Obscenă e numai ac tivitatea
sexuală. Ac tivitatea sexuală obscenă es te făcută de perverşi, îi explică el.
Oamenii cins tiţi o condamnă. Pe de altă parte, continuă el, războiul şi
crimele sunt lucruri pe care oamenii cins tiţi şi perverşii, cu o îndrumare
cores punzătoare, le pot citi şi face împreună. De fapt, reportajele grafice
des pre război şi crime pot câş tiga premii de ziaris tică.
Când şi ultimul cui fu bătut, poliţis tul Stuart îşi luă uneltele şi plecă.
Jonathan se uită în jos, la Şoareci.
— Cred că e prea ocupat cu imoralitatea ca să rezolve un simplu jaf.
162
Capitolul 35
Fruc tele plăcerii
Va fi considerată o pizmă nedreaptă şi neîn-
ţeleaptă să privezi omul de libertatea sa naturală
pe baza presupunerii că va abuza de ea.
Oliver Cromwell (1599-1658)
J
onathan se întreba ce să facă mai departe, când se apropie
de el, cu prudenţă, o femeie plinuţă, îmbrăcată neglijent.
Părul ei gras îi făcu lui Jonathan scârbă; femeia mirosea de-a
dreptul pes tilenţial.
— Pss t! Vrei să te simţi bine? îi şopti femeia s periată.
Jonathan se retrase dezgus tat. Vrei să te simţi bine? repetă ea tensionată.
După ce aflase de la poliţis t definiţia imoralităţii, Jonathan nu era prea
sigur ce răs puns să-i dea. Totuşi, părea suficient de sigur că ea nu încerca
să vândă favoruri sexuale. Aşa încât Jonathan, fiind un copil cins tit şi
sensibil, răs punse:
— Oare nu vrea toată lumea să se simtă bine?
— Vino cu mine, s puse femeia, apucându-l bine de braţ. Îl conduse pe
o alee, apoi intră pe o uşă veche şi întunecată. Aceas ta îi aminti prea mult
lui Jonathan de celălalt jaf şi încercă să opună rezis tenţă – ţinându-şi în
acelaşi timp răsuflarea, pentru că mirosea oribil. Dar înainte să fi putut el
protes ta, femeia închisese uşa şi o încuiase. Îi făcu un semn lui Jonathan
să se aşeze la masă. Luă din geantă un pachet de ţigări şi scoase una, pe
care o aprinse. Trase repede un fum lung şi inhală adânc, în tăcere.
— Ce doriţi? întrebă Jonathan foindu-se s tânjenit pe scaun.
— Nu vrei fruc te de plăcere? îl întrebă ea cu o voce răguşită, scoţând
o trombă de fum.
— Ce sunt fruc tele de plăcere?
Ochii femeii se îngus tară sus picioşi.
163
 —Nu ş tii ce sunt fruc tele de plăcere?
— Nu, s puse Jonathan, începând să se ridice de pe scaun, şi chiar că
nu mă interesează, mulţumesc.
Femeia îi ordonă să s tea jos şi el se supuse fără tragere de inimă.
Ea trase din nou din ţigară şi îl s tudie atent.
— Şi ia zi, nu eş ti de pe aici, nu? îl întrebă ea.
Jonathan nu răs punse, îngrijorat că ea o să-l raporteze că e un nou
nou-venit.
— Alarmă falsă! Ieşi afară, Doobie, s trigă însă femeia înainte ca el să
poată s pune ceva.
Deodată, în s patele unei oglinzi îngus te şi înalte se deschise o uşă
ascunsă, prin care apăru un poliţis t.
— Bună ziua, s puse el întinzând mâna s pre Jonathan. Eu sunt Doobie
şi ea es te partenera mea, Mary Jane. Îmi pare rău dacă te-am deranjat, dar
suntem agenţi sub acoperire şi încercăm să eradicăm traficul cu fruc te de
plăcere. Mi-e o foame de lup. Hai să ne revanşăm faţă de tânărul aces ta
cu o mică gus tare, adăugă el întorcându-se s pre Mary Jane.
Amândoi scoaseră din dulap cutii, pachete, s ticle şi borcane de toate
formele şi mărimile. Când totul era deschis şi împrăş tiat pe masă, cei
doi începură să mănânce. În sfârşit, Jonathan răsuflă uşurat la vederea
os păţului; îi lăsa gura apă. Erau pateuri de tot felul, pâine proas pătă, unt
şi gem, felii de brânză, bomboane de ciocolată şi alte delicatese gus toase.
Doobie înşfăcă o chiflă şi puse pe ea unt şi gem din plin, întinzându-le
cu degetele.
— Haide, ia, s puse el cu gura plină, arătând spre masă. Pentru
afaceri oficiale, nu ne ducem la cantina politică, nu, Mary Jane? Chico-
tind, ea aproape se înecă cu bomboana pe care tocmai şi-o îndesase
în gură.
Jonathan luă o felie de pâine cu gem şi o mâncă cu poftă.
— Ce sunt fruc tele de plăcere? întrebă el din nou, făcând o pauză
pentru conversaţie.
Mary Jane îşi turnă o ceaşcă de cafea şi puse trei linguriţe de zahăr
înăuntru. Mai adăugă apoi şi niş te frişcă groasă.
164
— Fruc tele de plăcere sunt niş te fruc te ilegale în Corrumpo. Dacă
ai fi încercat să cumperi fruc te de plăcere de la mine, ai fi fos t închis la
grădina zoologică zece ani.
Jonathan înghiţi în sec atât de tare că se auzi clar în cameră. Scăpase
ca prin minune să nu fie trimis la grădina zoologică. Mary Jane şi Doobie
se uitară o clipă unul la altul şi izbucniră deodată în râs.
— Dar de ce sunt atât de rele fruc tele de plăcere? Îi îmbolnăvesc pe
oameni? Sau îi fac violenţi?
— Mai rău decât atât, s puse Doobie în timp ce îşi ş tergea gemul şi
untul de pe obraji cu mâneca de la cămaşă. Fruc tele de plăcere îi fac pe
oameni să se simtă bine. Ei s tau liniş tiţi şi visează.
— Dezgustător, adăugă Mary Jane în timp ce aprinse o ţigară groasă pe
care i-o întinse lui Doobie. Luând o chiflă cu unt şi întinzând pe ea straturi
generoase de brânză topită, ea murmură: E o evadare din realitate.
— Mda, s puse Doobie, potrivindu-şi mai comod centura şi mormăind
cu gura plină de pâine. Jonathan nu mai văzuse niciodată pe cineva care
să îşi îndese mâncare în gură atât de repede. Tinerii din ziua de as tăzi
nu-şi mai asumă res ponsabilitatea vieţilor lor. Aşa că atunci când recurg
la fruc te de plăcere ca să evadeze, îi aducem înapoi la realitate. Îi ares tăm
şi îi trimitem în s patele gratiilor.
— Şi as ta e mai bine pentru ei? întrebă Jonathan, oferindu-i cu
discreţie un şerveţel lui Doobie.
— Sigur, răs punse Mary Jane. Vrei o gură de whisky, Doobie? Doobie
rânji şi îi împinse săre ea un pahar murdar. Ea îl umplu ochi cu un lichid
maro dintr-o carafă. Apoi reveni la întrebarea iniţială a lui Jonathan. Vezi
tu, fruc tele de plăcere dau dependenţă.
— Cum adică?
— Adică vrei mereu să mai mănânci. Simţi că trebuie să le mănânci
ca să continui să trăieş ti.
Jonathan se gândi o clipă la as ta.
— Vrei să s pui, ca mâncarea? s puse el, dar abia îl auziră din cauza
râgâitului care explodă din Doobie.
Doobie chicoti mulţumit şi dădu pe gât al doilea pahar de whisky, apoi
trase adânc din ţigară.
165
 — Nu, nu. Fructele de plăcere nu au nici o valoare nutritivă şi pot chiar
să fie nesănătoase. Dă-mi scrumiera, te rog, Mary Jane!
— Şi dacă fruc tele de plăcere sunt nesănătoase, s puse Mary Jane,
în timp ce ames teca în cafea cu o acadea, atunci va trebui să plătim cu
toţii pentru tratamentul medical al aces tor nefericiţi, indiferent cât de
imprudente sunt obiceiurile şi comportarea lor. Deci, mâncătorii de
fruc te de plăcere necontrolaţi ar fi o povară pentru noi toţi.
— Dacă oamenii îşi fac singuri rău, de ce trebuie să plătiţi voi pentru
nebunia lor? izbucni Jonathan.
— E singurul lucru uman care se poate face, s puse Doobie, puţin
cherchelit. Noi rezolvăm problemele oamenilor. Lorzii trebuie să
plătească pentru o mulţime de lucruri, ş tii, cum ar fi salariile noas tre şi
marile grădini zoologice. Şi nu uita că anul trecut Consiliul Lorzilor a
trebuit să-i ajute pe cultivatorii de tutun şi zahăr şi pe producătorii de
lac tate să treacă cu bine printr-un an pros t. Oamenii trebuie hrăniţi,
nu? Impozitele rezolvă aces te probleme şi multe altele. Cu impozite se
vindecă oamenii care se îmbolnăvesc. E singurul lucru decent, civilizat de
făcut. Te rog, dă-mi whisky-ul, Mary Jane.
Mary Jane îi dădu carafa şi încuviinţă. Apoi îşi luă o nouă ţigară din
pachet şi o aprinse de la mucul celeilalte. Doobie nu mai putea fi oprit.
— Pentru că ni se cere să-i ajutăm pe toţi, noi trebuie să controlăm ce
fac toţi.
— Noi? întrebă Jonathan.
— Grr! râgâi Doobie. Scuzaţi-mă! Luă o s ticluţă de medicamente
din buzunarul cămăşii. Când s pun „noi” nu mă refer la noi doi. Vreau să
s pun că liderii politici decid pentru noi ce es te comportarea bună şi cine
trebuie să plătească pentru comportarea rea. De fapt, e o comportare
bună să plăteş ti pentru comportarea rea. Am s pus bine, Mary Jane?
În orice caz, Lorzii nu fac greşeli în aces te decizii, aşa cum am face noi,
res tul. Doobie se opri ca să ia câteva pas tiluţe roşii. Începea să bâlbâie
cuvintele. E totuşi ciudat. Cred că întotdeauna s pun „noi” când vorbesc
des pre ei. Mary Jane, nu vrei şi tu câteva să te calmezi?
— Mulţumesc, dar nu, mulţumesc, s puse ea graţios. Îi s trecură o cuti-
uţă delicată din metal, adăugând: Drăguţele mele calmante roz îşi fac
168
efec tul mult mai repede. Nici nu-mi pot începe ziua fără cafea şi una din
astea. Hai, încearcă una dacă vrei. E ultima noutate recomandată de medici.
Jonathan se gândea la politicienii pe care îi întâlnise până atunci.
— Sunt oare Lorzii suficient de înţelepţi ca să-i determine pe oameni
să se comporte corec t?
— Cineva trebuie s-o facă! s trigă Doobie, care se clătina uşor pe scaun.
Mai trase o gură de whisky ca să înghită pas tilele şi se uită la Jonathan.
Şi dacă oamenii nu se poartă corec t, îi învăţăm fără îndoială pe ticăloşi
să fie res ponsabili, atunci când ajung la grădina zoologică! Şi începu să-i
roage pe ceilalţi doi să mai bea cu el un rând.
— Nu, mulţumesc, s puse Jonathan. Ce înţelegeţi prin „res ponsa-
bilitate”?
Mary Jane îşi turnă un pic de whisky în cafea, apoi îi mai adăugă niş te
zahăr şi frişcă.
— Nu ş tiu cum să – ăă, Doobie, explică-i tu oas petelui nos tru.
— Hmm. Lasă-mă să mă gândesc. Doobie îşi împinse scaunul înapoi
şi pufăi din ţigară. Putea fi luat drept un înţelept, dar era să-şi piardă
echilibrul.
— Res ponsabilitatea trebuie să fie să accepţi consecinţele propriilor
tale acţiuni. Da, as ta e! Es te singura cale să ajungi să creş ti, să ş tii, să
înveţi. Fumul din jurul lui se făcea mai gros pentru că trăgea din ţigară
mai des, încercând din greu să se gândească la res ponsabilitate.
— Nu, nu, îl întrerupse Mary Jane. As ta-i prea egois t. Res ponsa-
bilitatea înseamnă să răs punzi pentru alţii. Ştii – când îi împiedicăm să se
rănească, când îi apărăm de ei înşişi.
— Ce es te mai egois t? Să ai grijă de tine sau să-ţi impui punc tul de
vedere asupra altora? întrebă Jonathan.
— Exis tă un singur mod de a afla, declară Doobie. Se ridică drept
în picioare, trântindu-şi scaunul de podea. Hai să-l ducem la Marele
Anchetator. Dacă poate cineva să explice res ponsabilitatea, numai el
es te acela!
169
 Capitolul 36

Marele Anchetator

Limbajul politic este creat pentru a face minciunile

să pară adevăruri, iar crima, respectabilă, şi să
dea o aparenţă de soliditate unei adieri de vânt.
George Orwell (1903-1950)

U
mbrele se lungeau. Era după-amiaza târziu când Jonathan
şi cei doi însoţitori ai lui, Mary Jane şi Doobie, ieşiră de
pe alee. Pe drum li se alătură şi Şoareci şi merseră până
la un parc cu multă iarbă. Oamenii, în picioare sau în
genunchi, intrau în parc şi se adunau în jurul unui deluşor din mijlocul
aces tuia.
— Bun, s puse Mary Jane. Am ajuns devreme. În curând zona va fi
plină de oameni care vor să audă adevărul Marelui Anchetator. Ţi se va
răs punde la toate întrebările.
Se aşezară pe iarbă. Doobie, răpus de mâncare şi de whisky, se lăsă
imediat pe s pate şi adormi ins tantaneu. Mary Jane tăcea. Pes te tot în
jurul lor, oamenii se aşezau pe sub copaci şi aş teptau plini de emoţie.
— Minunat! exclamă un bărbat din s patele lui Jonathan. Nu-l aş tep-
tam pe Marele Anchetator as tăzi.
— Nimeni nu-l aş teaptă pe Marele Anchetator, îi răs punse tovarăşul
său, pentru că dovada lui are ca principale elemente...
Deodată în mijlocul mulţimii apăru un tip înalt, cu o figură osoasă,
îmbrăcat tot în negru. Ochii lui scrutară lent feţele celor care îl priveau.
Murmurul mulţimii încetă şi se aş ternu liniş tea.
— Pacea este război! Înţelepciunea este ignoranţă! Libertatea este sclavie!
Vocea dură a bărbatului părea că vine chiar din pământ şi pătrunse
toate fibrele trupului lui Jonathan. Privi mulţimea extaziată. Marele
Anchetator hipnotizase parcă întreaga adunare.

171
 — De ce s puneţi că libertatea es te sclavie? izbucni Jonathan.
Uimită de îndrăzneala lui Jonathan, Mary Jane îl certă în şoaptă.
— Am s pus că vei avea răs punsuri la toate întrebările tale – n-am
s pus că poţi să-i pui întrebări.
Marele Anchetator îşi fixă o privire sfredelitoare asupra tânărului
care îi pusese întrebarea. Nimeni nu avusese vreodată obrăznicia să-i
pună întrebări. Singurul sunet era şuierul uşor al vântului prin frunze.
Apoi Marele Anchetator lătră, jumătate către Jonathan şi jumătate
către mulţime.
— Libertatea es te cea mai mare dintre toate poverile pe care le poate
suporta omenirea. Urlând cât îl ţineau puterile, omul ridică braţele şi le
încrucişă deasupra capului: Libertatea es te cel mai greu dintre lanţuri!
— De ce? insis tă Jonathan. Ce e rău în ea? Nu se putea opri. Trebuia
să ş tie ce voia să s pună tipul ăs ta.
Marele Anchetator se duse direc t la Jonathan şi începu să vor-
bească grav.
— Libertatea es te o greutate monumentală pe umerii bărbaţilor şi ai
femeilor pentru că ea cere folosirea minţii şi a voinţei. Cu un geamăt de
durere şi oroare, Marele Anchetator îi preveni: Liberul-arbitru vă face
pe toţi res ponsabili pentru acţiunile voas tre! Mulţimea se dădu înapoi la
cuvintele lui, şi unii îşi acoperiră chiar urechile cu palmele de frică.
— Ce înţelegeţi prin „res ponsabil”? întrebă Jonathan cu o voce
hotărâtă.
Anchetatorul se dădu un pas înapoi, iar faţa îi căpătă o expresie
blândă. Se aplecă să culeagă o tulpiniţă de lângă piciorul lui.
— Iubiţii mei fraţi şi surori, poate că nu înţelegeţi pericolele des pre
care vă vorbesc. Închideţi ochii şi imaginaţi-vă viaţa aces tei fragile plante
din mâna mea. Vocea lui solemnă mângâia mulţimea.
Cu toţii, cu excepţia lui Jonathan, închiseră ochii s trâns şi se concen-
trară. Hipnotic, Marele Anchetator începu să descrie adunării o imagine.
— Aceas tă plăntuţă nu es te decât o bucată fragilă dintr-un arbus t,
cu rădăcini în sol, fixat de pământ. Nu es te res ponsabilă pentru acţiunile
ei. Toate acţiunile ei sunt pres tabilite. Ah, binecuvântarea unei tulpiniţe!
Acum, iubiţii mei, imaginaţi-vă un animal. Un şoricel mic şi drăguţ
172
care scormoneş te în căutarea hranei printre aces te plante fixate în sol.
Aceas tă creatură cu blăniţă nu es te res ponsabilă pentru acţiunile ei. Tot
ceea ce face un şoarece es te predeterminat de natură. Ah, natura. Fericit
animal! Nici plantele şi nici animalele nu duc povara voinţei pentru că
nici una dintre ele nu trebuie să aleagă. Ele nu pot niciodată greşi!
— Da, Mare Anchetator, da, da, aşa es te, murmurară câţiva dintre cei
aflaţi în mulţime.
Aces t lider carismatic îşi îndreptă ţinuta, deveni dintr-o dată mai
înalt, şi continuă.
— Deschideţi ochii şi priviţi în jurul vos tru! O fiinţă umană, care
se prăbuşeş te sub povara alegerilor şi valorilor, poate să greşească, vă
s pun! Alegerile şi valorile greşite vă pot răni pe voi şi pe alţii. Chiar şi
cunoaş terea faptului că puteţi alege vă va face să suferiţi. Iar acea
suferinţă es te „res ponsabilitate”.
Oamenii se scuturară şi se s trânseră unii în alţii.
— Oh, vă rog, maes tre. Cum putem evita aceas tă soartă? s trigă un
băiat care s tătea lângă Jonathan.
— Spuneţi-ne cum să scăpăm de aceas tă teribilă povară, îl rugă altul.
— Nu e uşor, dar împreună putem învinge aceas tă ameninţare
înfricoşătoare. Apoi vorbi cu o voce atât de scăzută încât Jonathan trebui
să se aplece în faţă ca să-i prindă cuvintele. Aveţi încredere în mine. Eu
voi lua decizii pentru voi. Atunci veţi fi eliberaţi de toată vinovăţia şi
suferinţa pe care o aduce libertatea. Eu voi lua toată suferinţa asupra mea.
Anchetatorul îşi ridică apoi braţele.
— Acum duceţi-vă, fiecare dintre voi, s trigă el. Străbateţi s trăzile
şi aleile, bateţi la fiecare uşă. Obţineţi voturile aşa cum v-am învăţat!
Vic toria e uşoară pentru mine, cel care ia decizii pentru voi în Consiliul
Lorzilor!
Iar mulţimea aclamă, toţi se ridicară ca unul şi se repeziră în toate
direcţiile. Se împingeau şi se înghionteau, dornici să fie primii care să
ajungă pe s trăzi.
Nu mai rămaseră acolo decât Jonathan şi Marele Anchetator; şi
Doobie, care acum sforăia uşor. Lui Jonathan nu-i venea să creadă.
Urmări dezmembrarea nebună a grupului, apoi se uită la faţa omului în
173
negru. Anchetatorul privea dincolo de Jonathan, contemplând o viziune Capitolul 37
îndepărtată. În cele din urmă, Jonathan s parse tăcerea s tranie cu o ultimă
întrebare. Legea celui care pierde
— Ce virtute e as ta, să lase toate deciziile în seama dumneavoas tră?
— Nici una, răs punse Anchetatorul pufnind dis preţuitor. Pentru că
virtutea nu poate exis ta fără libertatea de a alege. Iar turma mea preferă Libertatea (libertatea individuală) es te premiul;
seninătatea în locul virtuţii. Cât des pre tine, micuţule cu prea multe res ponsabilitatea es te preţul.
întrebări, tu ce preferi? Lasă-mă să iau decizii şi în locul tău. Atunci Dick Randolph (n.1936)
întrebările tale nu vor mai avea importanţă.
Rămas fără grai, Jonathan se întoarse pe călcâie şi părăsi parcul. Auzi

J
râsul Marelui Anchetator răsunând în urma lui. onathan se gândi că e timpul s-o reîntâlnească pe Alisa. Se
gândea mereu la ea. Abia aş tepta să-i poves tească întâm-
plările prin care trecuse, aşa că grăbi pasul.
Deodată auzi s trigăte şi urale scoase de o mulţime de oameni.
Pe un maidan aflat între Blocul A, Blocul B şi Blocul C
fuse-se ridicată o platformă, care era înconjurată de frânghii. În jurul ei
se adunase o gloată zgomotoasă. Jonathan observă că toţi cei din mulţime
purtau un fel de centură lată sau un ham pe s pate.
În mijlocul platformei, un bărbat ţipa cât îl ţineau plămânii.
— În aces t colţ – cântărind 130 de kg – timp de cinci luni campio-
nul neînvins al Concursului Internaţional al Muncitorilor – Teribilul
Tigru – Karl „Zdrobitorul” Marlow! Mulţimea izbucni în s trigăte, urale
şi aplauze.
Mai la o parte, un om cu o cicatrice pe faţă s tătea aşezat la o masă
şubredă şi aranja cu îndemânare un teanc de hârtii şi grămezi de bani.
— Pariază, fiule. Mai ai numai câteva secunde înainte să înceapă
runda următoare, lătră omul la Jonathan. Tocmai atunci Jonathan fu
împins la o parte de o femeie bătrână, grăbită, care aruncă pe masă o
mână de bancnote.
— Cincizeci pe campion, repede! ceru ea.
— Bine, doamnă, s puse omul. Ştampilă un bilet, îl rupse din carnet şi
i-l dădu.
— Iar în colţul opus, cel care contes tă titlul, cântărind 135 de kg de
muşchi curat, docherul sfărâmător de încheieturi…, anunţa prezentatorul.

174 175
 Jonathan se întoarse din nou către omul de la masă.
— E vreo problemă? O să fie o luptă? întrebă el.
— O luptă, desigur, dar nu e nici o problemă, s puse omul cu un rânjet.
Niciodată n-a fos t mai bine. Clopotul sună şi omul s trigă s pre mulţime:
Pariurile s-au închis!
Cei doi bărbaţi se repeziră unul s pre celălalt, plasând fiecare pumni şi
ferindu-se de loviturile adversarului.
— Ascultă, fiule, n-ai de ce să fii neliniş tit, îl liniş ti omul de la masă.
Atât învingătorul, cât şi cel care pierde aceas tă luptă vor duce acasă o
grămadă de bani.
Unul dintre bărbaţi căzu deodată la podea, trimis pe s pate de un
pumn zdravăn. Mulţimea fremătă de entuziasm, în timp ce omul cu
pariurile începu să numere banii într-o cutie de metal.
— Amândoi iau un premiu? întrebă Jonathan.
— ...cinci sute, şase sute...sigur că da, s puse omul, oprindu-se o clipă
din numărat. E cea mai populară luptă de pe insulă pentru că uneori cel
care pierde poate lua mai mulţi bani decât cel care câş tigă... şapte sute,
opt sute...
— Oricine se poate îmbogăţi, pierzând? întrebă Jonathan cu ochii mari.
— Nu oricine, răs punse omul. Trebuie să ai o slujbă pe care s-o pierzi
ca să-l poţi provoca pe campion.
— Nu înţeleg, s puse Jonathan. Dar de ce şi-ar risca un muncitor
slujba numai ca să fie făcut zob de campion? Clopotul sună sfârşitul unei
noi runde şi mulţimea se liniş ti.
— ... nouă sute, o mie. Tocmai as ta e ideea. N-ai auzit niciodată de
Legea celui care pierde? îl întrebă omul, aranjând banii într-un teanc.
Legea celui care pierde elimină riscul. Cel care pierde nu trebuie să-şi facă
nici o grijă, nici pentru plata lui şi nici pentru nota de plată a doc torului.
— De ce nu?
— După luptă, cel care pierde nu mai lucrează niciodată, iar patronul
trebuie să plătească tot.
Jonathan îşi întinse gâtul pe deasupra mulţimii şi văzu că unul din
bărbaţi se afla în colţ, în timp ce asis tentul lui îl ş tergea pe faţă.
— Dar ce legătură are patronul cu lupta as ta?

177
 — De fapt, nici una, s puse omul. Muncitorul s pune că a fos t rănit la
lucru şi nu mai poate să muncească, da?
— OK, s puse Jonathan, încercând din răs puteri să-l urmărească.
Adică, vrei să s pui că învinsul poate să mintă ca să ia banii?
— S-a mai întâmplat, răs punse omul făcând cu ochiul. Să nu mă
înţelegi greşit, majoritatea muncitorilor din oraş nu mint. Dar Legea celui
care pierde îi recompensează pe cei care o fac. Aşa că pe zi ce trece avem
mai mulţi jucători. E un aranjament care place foarte mult. În patruzeci
de ani nu a fos t dovedită nici o minciună.
Jonathan înţelesese în cele din urmă de ce purta toată lumea centurile
şi hamurile acelea s peciale.
— Dar Consiliul nu face nimic împotriva minciunilor?
— Ne sprijină întru totul, chicoti omul. Iar noi le suntem loiali în alegeri.
— Poliţia! s trigă cineva din mulţime.
Zeci de oameni se lăsară în genunchi. Omul de la masă închise repede
cutia de tablă, plie masa şi începu să fluiere nonşalant.
Jonathan se uită prin mulţime încercând să vadă poliţiş tii. Îl zări pe
Stuart împreună cu alţi poliţiş ti apropiindu-se de ring.
— Ce s-a întâmplat? Lupta es te cumva ilegală?
— Slavă domnului, nu, răspunse omul cu calm. Şi poliţiştilor le place un
meci bun la fel de mult ca oricărui om. Pariurile făcute de particulari sunt
ilegale. Consiliul Lorzilor spune că jocurile de noroc sunt ilegale; cu excepţia
Bâlciului Intereselor Speciale, de unde iau o parte din câştiguri. Cât despre
Tweed, ea crede că e mai bine să ne economisim pariurile pentru alegeri.
Tocmai atunci clopotul sună din nou, iar mulţimea întâmpină lupta cu
urale. Jonathan simţi o bătaie pe umăr şi se întoarse. Era Alisa, care-i zâmbea.
— Unde ţi-e pisica?
178
Capitolul 38
Banda democraţiei
O democraţie nu es te altceva decât domnia
mulţimii, în care 51% dintre oameni pot lua
drepturile res tului de 49%.
Thomas Jefferson (1743-1826)
J
onathan nu avu timp să răs pundă. Cineva începu să s trige:
— Banda Democraţiei! Banda Democraţiei! Fugiţi şi adă-
pos tiţi-vă!
— Fugiţi, fugiţi, ţipă un copil, care trecu pe lângă Jonathan.
Alisa păli, cu o expresie de teroare pe faţă.
— Trebuie să plecăm repede de aici! s puse ea cu teamă.
Primii care dis păruseră fură poliţiş tii. Oamenii se răs pândiră în toate
direcţiile; mulţi îşi aruncau hamurile ca să fugă mai repede. Trei familii
întregi, cu copii mici, coborâră pe scările Blocului B, unii aruncând
lucruri prietenilor care îi aş teptau jos. Îşi adunară lucrurile şi dis părură
în mare grabă.
Câteva clipe mai târziu, s trada era goală. Doar cei care se mişcau
mai încet, cu copii în braţe sau cu bagaje, mai puteau fi încă văzuţi înde-
părtându-se de locul cu probleme. Clădirea de la celălalt capăt al s trăzii
izbucni în flăcări. Îngheţat de frică, Jonathan o apucă pe Alisa de mână.
— Ce se întâmplă? întrebă el. De ce sunt toţi atât de s periaţi?
Zbătându-se să scape din s trânsoarea lui, Alisa îl ridică pe Jonathan
în picioare.
— E Banda Democraţiei! Trebuie să fugim de aici cât mai repede! ţipă ea.
— De ce?
— Nu e timp pentru întrebări, hai să mergem! Dar Jonathan refuză să
se miş te. Hai să mergem că ne prind, s trigă ea s periată de moarte.
— Cine?
179
 — Banda Democraţiei! Pe cine prind, îl înconjoară şi votează ce să
facă cu el. Pot să-ţi ia banii, să te încuie într-o cuşcă, sau chiar să te oblige
să intri în banda lor. Şi nimeni nu poate face nimic pentru a-i opri!
Lui Jonathan i se învârtea capul. Unde era acum poliţia aia omniprezentă?
— Dar legea nu-i apără pe oameni de as tfel de bande?
— Uite ce e, s puse Alisa, încă încercând să scape din mâna lui
Jonathan. Hai să fugim acum şi vorbim mai târziu.
— Mai avem timp. Repede, s pune-mi.
Ea privi pes te umăr. Extrem de s periată, înghiţi cu greu şi începu
repede.
— Bine. La început, când s-a format banda, poliţia i-a dus la tribunal
pentru delic tele lor. Au s pus că ei urmau doar principiul domniei
majorităţii, acelaşi principiu care es te baza legii şi a tribunalelor, că votul
determină totul – legalitate, moralitate, totul!
— Şi au fos t condamnaţi? întrebă Jonathan.
— Dacă ar fi fos t condamnaţi, ar mai fi trebuit să alerg eu acum? Nu,
judecătorii au decis cu trei voturi la două în favoarea lor. Au numit as ta
„Dreptul Divin al Majorităţilor”. De atunci banda a fos t liberă să atace pe
oricine care le era inferior numeric.
Regulile fără sens şi felul de a fi al celor de pe insulă îl exas perau pe
Jonathan.
— Cum pot oamenii să trăiască într-un loc ca ăs ta? Trebuie să exis te
un mod de a te apăra!
— Fără arme, nu poţi decât să fugi sau să te alături unei alte bande, cu
mai mulţi membri.
Jonathan slăbi s trânsoarea şi o luară amândoi la fugă. Se îndepărtară
din ce în ce mai mult: s trăbătuseră alei, pieţe, trecuseră de porţi. Alisa
cunoş tea oraşul ca pe propriile-i buzunare.
Au continuat să fugă până când au obosit. În cele din urmă, după ce
trecuseră cu mult de s trăzi şi case, Jonathan şi tovarăşa lui se căţărară
pe un deal abrupt, s perând să fie în siguranţă sus, deasupra oraşului.
Ultimele raze ale soarelui se s tinseră s pre apus şi Jonathan văzu focuri
izbucnind în oraş. Ţipetele şi urletele îndepărtate ajungeau din când în
când până la ei.

181
 — Nu pot să merg mai departe, gâfâi Alisa, cu părul ei lung, cas taniu, dacă altcineva oferă Consiliului mai mult, atunci acela te poate obliga pe
răvăşit pe umeri. Se s prijini de un copac, încercând să-şi recapete răsu- tine să faci ce vrea el. Iar Lorzii câş tigă întotdeauna.
flarea. Jonathan se aşeză şi el şi se s prijini, epuizat, de o s tâncă. În goana — Dar eu am crezut că guvernul es te cel care încurajează cooperarea,
nebună, rochia fetei se sfâşiase şi îşi pierduse pantofii. Mă întreb ce s-a s puse Jonathan.
întâmplat cu ai mei, s puse ea cu tris teţe. — Dimpotrivă, răs punse Alisa. Cine mai are nevoie de cooperare
Jonathan era şi el îngrijorat gândindu-se la cei doi bătrâni care când se poate folosi forţa? Oricine are putere câş tigă tot ce vrea – iar
avuseseră atâta grijă de el cu o noapte înainte şi la nepotul lor, Davy. ceilalţi trebuie să accepte. Es te legal, dar cei care pierd rămân neconvinşi,
Oamenii păreau fără apărare în aceas tă lume ciudată. frus traţi şi os tili. Priveş te revolta de acolo, continuă ea, arătându-i
— Alisa, păcat că nu aveţi un Consiliu bun care să menţină pacea. focurile din vale. Societatea es te sfâşiată de aceas tă luptă continuă pentru
Alisa se uită lung la Jonathan şi se aşeză lângă el. putere. Pe întreaga insulă, grupurile care pierd prea multe voturi vor
— Acum le-ai încurcat, s puse ea. Arătă în direcţia luptelor, încă exploda de frus trare într-o bună zi.
răsuflând obosită. De când ş tiu ei, oamenii au învăţat să ia lucruri unii de Tăcu o vreme. Pe obraz i se prelingea o lacrimă.
la alţii cu forţa. Cine crezi că le-a fos t profesor? — Am pregătit cu tata un loc în care să ne întâlnim dacă se întâmplă
— Vrei să s pui că cineva i-a învăţat că es te bine să folosească forţa? aşa ceva. Dar o să aş tept până se s ting focurile.
întrebă Jonathan, încruntându-se. Jonathan rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, uluit de tot ce i
— Majoritatea oamenilor au învăţat-o prin exemplu în fiecare zi a se putuse întâmpla în aces te ultime două zile. Privind s pre Alisa, văzu că
vieţii lor. fata îşi găsise o poziţie comodă şi căzuse într-un somn adânc. Era foarte
— Dar Consiliul Lorzilor de ce nu i-a oprit? întrebă Jonathan. impresionat de ea. Şi, în timp ce se pregătea şi el de culcare, îşi s puse:
— Consiliul es te forţa, s puse Alisa apăsat. Şi de cele mai multe ori es te „Fata as ta nu-i Phoebe Simon!”
folosită împotriva oamenilor, în loc să-i apere. Văzu privirea nedumerită
a lui Jonathan. Era clar că el nu are nici cea mai mică idee des pre ce
vorbeş te. Ascultă, când vrei un lucru de la cineva, ce faci ca să-l obţii? îl
întrebă, îndreptând un deget s pre pieptul lui.
— Vrei să s pui, fără să folosesc o armă? întrebă Jonathan, încă simţind
vânătaia pe care i-o făcuse arma hoaţei.
— Da.
— Păi, aş putea încerca să-l conving.
— Da. Sau?…
— Sau – aş putea să-i dau bani?
— Da, as ta e tot un fel de a-l convinge. Altceva.
— Hmm. Să mă duc la Consiliul Lorzilor şi să le cer o lege?
— Exac t, s puse Alisa. Cu ajutorul guvernului nu trebuie să-i convingi
pe alţi oameni. Dacă ai câş tigat Consiliul Lorzilor de partea ta, fie prin
voturi, fie prin mită, atunci îi poţi obliga pe alţii să facă ce vrei tu. Desigur,

182 183
 Capitolul 39

Vulturi, cerşetori,
escroci şi regi

O crimă creează un criminal, milioane de crime

creează un erou.
Beilby Porteus, Episcop al Londrei (1731-1809)

A
doua zi de dimineaţă, primele raze de lumină îl treziră pe
Jonathan. Auzi un mieunat; Şoareci se juca într-un şănţuleţ
şi îşi umpluse lăbuţele de noroi. Băiatul se frecă la ochi şi
privi în jur. Deşi se mai zăreau pe ici pe colo coloane de fum,
oraşul părea să-şi fi regăsit liniştea. Îşi dădu brusc seama că-i e foame, aşa
că scoase din buzunar ultimele două felii de pâine care îi rămăseseră de ieri.
O mâncă pe prima, iar pe cealaltă o aşeză uşor în palma Alisei, s perând că
fata nu se va trezi. Dar Alisa deschise ochii.
— Vreau să urc în vârful muntelui, să arunc o privire de acolo, îi zise el.
Fata fu de acord să vină şi ea, aşa că începură să se caţere împreună
pe poteca abruptă. Aflat mult în faţa Alisei, dar mult în urma lui Şoareci,
Jonathan ajunse la o mică platformă şi privi oraşul de la poale. Încă puţin,
es timă el, şi continuă să urce pe o pantă, trecând printr-un pâlc cu copaci
piperniciţi şi cu trunchiurile răsucite.
„Oamenii!” se gândea el, exas perat. „Se împing unii pe alţii tot timpul.
Se ameninţă mereu. Se ares tează. Se fură şi se rănesc unii pe alţii.”
În cele din urmă copacii se răriră, lăsând loc unor tufişuri, apoi unei
grămezi de bolovani. Aerul era rece şi plăcut. Pe culme se afla un singur
copac, uscat şi lipsit de frunze, iar pe una din ramuri s tătea un vultur
mare, urât şi negru.
— O, nu, gemu Jonathan, care s perase să găsească un loc mai primitor.
Ce ghinion! Las în urmă o vale de vulturi, ca să aflu pacea, şi ce văd?
Un vultur adevărat!

185
 — Sunt condor! auzi ca un ecou o voce profundă şi as pră.
Jonathan înlemni şi ochii i se măriră de s paimă, cercetând fiecare
centimetru de pământ din faţa lui. Inima îi bătea repede şi cu putere.
— Cine a vorbit? îngăimă el.
— Cine a vorbit? îl imită vocea. Părea să vină din copac.
Jonathan se uită la vultur, care s tătea nemişcat.
— Tu ai vorbit? Nu, vulturii nu vorbesc.
Adunându-şi tot curajul şi ţinându-şi răsuflarea, se apropie de copac.
Pasărea nu se clinti din loc, dar Jonathan avea senzaţia puternică de a fi
privit de aceas ta.
— Ai vorbit cu mine? întrebă el, încercând să-şi controleze vocea.
— Cu cine altcineva? răs punse vulturul arogant. Sunt condor, cel mai
mare membru al mândrei familii a vulturilor.
Lui Jonathan i se înmuiară genunchii şi aproape căzu. Se controlă şi se
lăsă pe vine în faţa copacului.
— Dar... poţi să vorbeş ti?
— Sigur că pot. Şi tu la fel – numai că mi se pare că nu prea ş tii ce
s pui. Pasărea îşi roti uşor capul şi continuă pe un ton acuzator: Ce voiai
să s pui când ai zis că ai lăsat în urmă o vale de vulturi?
— Ă-ă-ă… îmi pare rău. N-am vrut să te insult, se bâlbâi Jonathan
simţindu-se cam aiurea că vorbeş te cu o pasăre. Dar oamenii aceia de jos
sunt mereu atât de cruzi şi brutali unii cu alţii. E doar o figură de s til.
Ei – ei îmi amintesc de, ăă,…
— Vulturi?
Pasărea îşi înfoie penele care-i înconjurau gâtul golaş. Jonathan dădu
din cap cu sfială.
Alisa apăru dintre copaci şi, văzând vulturul, rămase cu gura căscată.
— Exis tă!, s trigă ea. Se grăbi către Jonathan şi îl prinse de braţ,
şoptindu-i: Marele Bard exis tă! Credeam că e doar o poves te, şi nu mi
l-am imaginat… aşa mare şi urât.
Condorul croncăni şi fâlfâi din aripile mari, apoi se aşeză înapoi pe
ramură.
— Mulţumesc pentru amabila prezentare pe care mi-ai făcut-o,
Alisa. Dacă tu ş tiai de mine, eu de ce n-aş ş ti de tine şi de prietenul tău
Jonathan? continuă Bardul văzând-o mută de uimire.
186
Alisa şi Jonathan se uitau cu veneraţie la condor.
— Vă urmăresc pe amândoi de ceva vreme, zise Bardul, mai ales pe
tine, Jonathan, de când cu aventura ta pe mare. Eş ti curajos şi is teţ, dar
te laşi pros tit prea uşor. Alisa e mai profundă, ea crede mai degrabă în
acţiuni decât în cuvinte.
— Nu înţeleg, s puse Jonathan.
— Pentru tine, toată ţara as ta e formată din vulturi. Ha! Dacă ar fi
adevărat, pe insulă ar fi mult mai bine. Pasărea îşi ridică mândră capul
urât. Ai ajuns pe o insulă cu multe creaturi – vulturi, cerşetori, escroci
şi regi. Dar nu-i recunoş ti pe cei buni pentru că te laşi amăgit de titluri
şi cuvinte. Ai căzut pradă celei mai vechi şmecherii, ajungând să preţu-
ieş ti răul.
— Nu e nici o şmecherie, se apără Jonathan. Vulturii, cerşetorii şi
aşa mai departe sunt uşor de înţeles. De unde vin eu, vulturii ciugulesc
oasele morţilor. E dezgus tător! Jonathan îşi încreţi nasul ca să sublinieze
ce s pusese. Cerşetorii sunt simpli şi nevinovaţi. Escrocii sunt is teţi şi
amuzanţi – uneori răutăcioşi. Cât des pre regi şi prinţi, adăugă el repede,
cu o sclipire de interes în ochi, ei bine, n-am întâlnit nici unul în viaţa
reală, dar am auzit că trăiesc în palate frumoase şi poartă haine grozave.
Toţi vor să fie ca ei. Regii şi miniş trii lor conduc ţara şi îşi ocrotesc
supuşii. As ta nu-i nici o şmecherie.
— Nici o şmecherie? repetă condorul amuzat. Să ne gândim la vultur.
Dintre toţi patru, numai vulturul es te cu adevărat nobil. Numai el face
ceva valoros.
Pasărea mare şi neagră îşi întinse din nou gâtul şi se uită la Jonathan.
— De câte ori moare un şoarece în s patele hambarului, eu curăţ.
De câte ori moare un cal pe câmp, eu curăţ. De câte ori moare un om
sărac în pădure, eu curăţ. Eu am ceva de mâncare şi toată lumea are
de câş tigat. Nimeni n-a folosit vreodată o puşcă sau o colivie ca să mă
convingă să-mi fac treaba. Primesc vreun mulţumesc? Nu. Serviciile mele
sunt considerate murdare şi pros teş ti. Aşa că vulturul „urât” trebuie să
trăiască cu vorbe urâte şi nici o apreciere.
Apoi sunt cerşetorii, continuă vulturul. Ei nu produc, nu fac nimic
bun pentru nimeni, în afară de ei înşişi. Dar nici rău nu fac. Nu mor în
187
pădure, desigur. Şi se poate s pune că le dau o senzaţie de bine binefă- vizitezi o ţară unde autorităţile se supun aceloraşi reguli de comportare
cătorilor lor. Aşa că sunt toleraţi. ca toţi ceilalţi?
Escrocii sunt cei mai vicleni şi au câş tigat un loc de frunte în poezii şi — Oh, da! s puse Jonathan repede.
legende. Ei mint şi înşală oamenii cu cuvintele lor; nu fac nici un serviciu Condorul îl s tudie cu mare atenţie. Stând atât de aproape, Jonathan
util, dar îi învaţă pe alţii neîncrederea şi arta înşelătoriei. îi putea vedea ochii mari. Păreau să sfredelească direc t în mintea lui,
Ridicându-se şi desfăcându-şi aripile uriaşe, vulturul res piră adânc. căutând semne de sinceritate.
Un miros uşor de mortăciune umplea aerul dimineţii. — Cred că s-ar putea aranja. Urcă-te pe s pinarea mea, s puse condorul.
— În sfârşit, avem regii. Regii nu au nevoie nici să cerşească şi nici Şi se întoarse uşor, coborând penele uriaşe şi ţepene ale cozii până
să înşele, deşi adesea le fac pe amândouă. Ca şi hoţii, ei fură ceea ce la pământ.
produc alţii prin forţa brută pe care o comandă. Ei nu produc nimic, dar Curiozitatea lui Jonathan era mai puternică decât teama. Puse
controlează totul. Iar tu, călătorul meu naiv, lauzi aceas tă „regalitate”, dar piciorul într-o scobitură a copacului şi se urcă cu grijă pe golul moale
vorbeş ti de rău vulturii? Dacă te uiţi la un monument vechi, continuă dintre aripile păsării; se uită întrebător s pre Alisa.
vulturul, s pui că regele a fos t măreţ pentru că numele lui e săpat în piatră. — Nu pot pleca, zise ea, familia mea mă caută. Aş vrea să vin şi eu cu
Dar nu te gândeş ti la toate scheletele pe care a trebuit să le curăţ în timp tine, dar nu acum, altădată.
ce a fos t cons truit monumentul.
Imediat ce Jonathan îşi puse braţele în jurul gâtului păsării, o simţi că
— Adevărat, s puse Jonathan. În trecut, unii regi erau răi. Dar as tăzi
se încordează. Condorul făcu câteva salturi, apoi îşi luă zborul şi acum
alegătorii îşi aleg conducătorii în Consiliul Lorzilor. Aceş tia sunt diferiţi
pluteau pe un curent ascendent. Privind în urmă, Jonathan o zări pe
pentru că – ei bine, pentru că sunt aleşi.
Alisa făcându-i cu mâna. Şoareci s tătea cuminte la picioarele ei.
— Lorzii aleşi sunt diferiţi? Ha-ha! s trigă condorul. Copiii încă mai
Navigând deasupra insulei, cu vântul în faţă, Jonathan era exuberant.
sunt crescuţi cu poveş ti des pre regi şi, atunci când cresc, se aş teaptă să
regăsească acelaşi lucru. Lorzii tăi aleşi nu sunt altceva decât regi pe patru Deşi se des părţise de niş te prieteni buni, era bucuros că pleacă de pe
ani şi prinţi pe doi ani. Ei sunt o combinaţie de cerşetori, escroci şi regi insulă. Munţii dis părură dincolo de nori şi condorul se ridica drept s pre
la un loc! Ei cerşesc sau uneltesc pentru a obţine contribuţii şi voturi; razele s trălucitoare ale soarelui care răsărea. Oceanul vas t şi întunecat se
flatează şi înşală cu orice prilej. Şi, pentru că reuşesc să obţină ceea ce întindea în faţa lor. „Oare unde mergem?” se întreba Jonathan.
vor, întotdeauna rămâne mai puţin pentru noi, care producem şi servim
cu adevărat.
Jonathan rămase tăcut. Se uită înapoi în vale şi clătină din cap gânditor.
— Mi-ar plăcea să mă duc undeva unde să nu fie aşa. Crezi că un
asemenea loc exis tă?
Ridicându-şi aripile mari, vulturul ţâşni din copac şi ateriză cu o
bufnitură zgomotoasă chiar lângă Jonathan şi Alisa. Aceş tia săriră repede
înapoi, s periaţi de mărimea păsării. Condorul se aplecă pes te ei, fiind
aproape de două ori mai înalt.
— Ţi-ar plăcea să vezi un loc unde oamenii sunt liberi? Unde lucrurile
sunt făcute drept şi forţa es te folosită doar în apărare? Ţi-ar plăcea să

188 189
 Capitolul 40

Terra Libertas

Felul în care îşi conduce un om soarta es te mai

important decât soarta în sine.
Karl Wilhelm von Humboldt (1767-1835)

U
n vânt uşor îi bătea în faţă. Se scurseră câteva ore, iar
mişcarea ritmică a condorului îl adormi pe Jonathan.
Visa. În vis, alerga pe o s tradă îngus tă, urmărit de figuri
întunecate de paznici cu câini. „Opreş te-te, ticălosule –
veneticule! s trigau aceş tia. Era îngrozit şi alerga cu dis perare, fără să se
oprească. O figură se detaşa în fruntea celorlalte – lady Tweed. Îi auzea
răsuflarea în ceafă, în timp ce îşi întindea degetele groase ca să-l prindă.
O zguduitură îl trezi brusc.
— Ce! Unde suntem? întrebă el, înfigându-şi mai bine ambele mâini
în penele dese ale păsării.
Aterizaseră pe o plajă care i se părea cunoscută. Bardul îl învăţă ce are
de făcut.
— Mergi cam o milă s pre nord, pe lângă ţărm, şi apoi te orientezi
singur.
Petice mari de iarbă deasă şi sărată se vălureau uşor pe dunele de nisip
lungi şi aurii, iar oceanul care lovea ţărmul arăta cenuşiu şi rece. Jonathan,
încă zăpăcit, se dădu jos de pe s pinarea păsării. Deodată înţelese unde
se afla.
— Sunt acasă! s trigă el bucuros. Începu să urce în fugă panta de nisip
a plajei, apoi se opri şi se întoarse către condor. Dar ai s pus că mă duci
într-un loc unde lucrurile sunt făcute cu dreptate, s puse Jonathan.
— Aşa am făcut, răs punse Bardul.
— Dar aici nu e aşa, se plânse Jonathan.
— Poate că nu încă, dar vor fi când le vei face tu. Orice loc, chiar şi
Corrumpo, poate deveni un paradis când oamenii sunt liberi cu adevărat.

191
 — Corrumpo? se miră Jonathan. Mulţi dintre oamenii de acolo sunt
convinşi că sunt des tul de liberi. Lady Tweed le-a s pus as ta. Iar res tul se
tem de libertate şi sunt dis puşi să se dea pe mâna Marelui Anchetator.
— Încrede-te în acţiuni, nu în cuvinte, îi reaminti condorul.
Adevăratul tes t al libertăţii es te reprezentat de acţiune.
Jonathan se simţea foarte tânăr. Rupse o tres tie şi începu să scrijelească
nisipul cu ea, gânditor.
— Dar cum ar trebui să fie lucrurile? Am văzut problemele – dar care
sunt soluţiile?
Condorul nu răs punse imediat la întrebarea lui Jonathan, ci îşi aranjă
mai întâi penele. Apoi, când toate fură curate şi netezite, se uită spre mare.
— Tinere, cauţi cumva o viziune a viitorului? întrebă el.
— Cred că da, s puse Jonathan.
— As ta e o problemă. Conducătorii au întotdeauna o viziune şi
încearcă să-i forţeze pe ceilalţi în acea direcţie. Nu uita că aceia care
conduc nu au dreptul să facă nimic din ceea ce nu ai şi tu dreptul să faci
singur. Iar dacă tu n-ar trebui s-o faci, nu ar trebui să le-o ceri nici altora
s-o facă pentru tine.
— Dar nu e nevoie să ş tiu încotro mă îndrept?
— Pentru tine, dar nu şi pentru a impune viziunea ta celorlalţi. Bardul
se întoarse din nou s pre Jonathan, bătând nisipul cu ghearele. Într-o ţară
liberă, te încrezi în virtute şi în procesul descoperirii. Mii de creaturi care
îşi urmăresc propriile scopuri, s trăduindu-se fiecare, vor crea o lume mult
mai bună decât îţi poţi imagina tu pentru ele. Ai grijă de mijloace mai
întâi, şi scopurile nobile vor decurge din ele. Oamenii liberi găsesc soluţii
neaş teptate, iar cei care nu sunt liberi, vor găsi probleme neaş teptate!
— Dar nu cred c-o să mă asculte nimeni, s puse Jonathan sceptic.
— Indiferent dacă te ascultă sau nu, vorbind şi acţionând câş tigi
putere. Cei care te ascultă vor prinde curaj, mai s puse condorul şi se
întoarse s pre mare, pregătindu-se de plecare.
— Stai, s trigă Jonathan, când îmi voi revedea prietenii?
— Când paradisul tău va fi gata, am s-o aduc pe Alisa să-l vadă.
Jonathan urmări pasărea mare cum porneş te şi îşi lansează corpul
uriaş în bătaia vântului. După câteva clipe, dis păru printre nori. Jonathan
se întoarse s pre nord şi începu să meargă de-a lungul ţărmului.
192
Nu-şi mai amintea prea multe des pre drumul acela, în afară de
scârţâitul cons tant al nisipului sub paşii lui şi vântul care îi biciuia trupul.
Recunoscu canalul s tâncos care marca intrarea în satul lui. În curând se
apropia de o casă şi un magazin din capătul portului – casa lui.
Tatăl lui Jonathan, un bărbat slab şi tris t, făcea colac o frânghie în faţa
casei. Ochii i se lărgiră cu mirare când îşi văzu fiul apărând pe cărare.
— Jon, exclamă el, Jon băiete, unde ai fos t? Rita, uite cine s-a întors!
îşi s trigă el soţia, care făcea curat în casă,
— Ce-i cu tot scandalul ăs ta? întrebă mama lui Jonathan, arătând
ceva mai obosită decât şi-o amintea el. Ieşi din casă şi, la vederea fiului ei,
ţipă de bucurie. În aceeaşi clipă îl luă în braţe şi îl ţinu aşa multă vreme.
Apoi îl împinse puţin înapoi, ţinându-l la dis tanţă de un braţ şi tre-
cându-şi cealaltă mânecă pes te ochi ca să-şi ş teargă lacrimile de bucurie.
Unde ai fos t, copile? Ţi-e foame, Jon? Aprinde focul, Hubert, şi pune
ceainicul pe foc, îi s puse ea apoi bucuroasă soţului.
S-au aşezat la o masă fes tivă şi Jonathan le poves ti des pre aventura
sa, făcând uneori şi schiţe pentru a o descrie mai bine. Părinţii zâmbeau
şi clătinau din cap nevenindu-le să creadă, dar fericiţi în acelaşi timp.
După ce mai mâncă o felie de plăcintă caldă, Jonathan sus pină şi se lăsă
pe s peteaza scaunului. Magazinul cel vechi şi locuinţa lor din s patele
aces tuia s trăluceau în lumina focului.
— Ehei, fiule, parcă ai mai crescut, îi s puse tatăl lui. Ai de gând să
dis pari iarăşi?
— Nu, tată, s puse Jonathan, m-am întors ca să rămân. Sunt o mulţime
de lucruri de făcut pe aici.
193
 Epilog

D
omnul Gullible, un om înţelept, care timp de mulţi ani
mi-a călăuzit paşii, mi-a dăruit mai mult decât o simplă
poves tire a unor aventuri. În timpul acelor luni, şi au fos t
multe, în care am s tat împreună de vorbă, el m-a făcut să
înţeleg neobişnuita sa filosofie de viaţă. Ea i-a permis de-a lungul anilor
să obţină, în ţara lui, rezultate remarcabile. Dar as ta e deja o altă poves te.
Acum te las, cititorule, cu concluziile din jurnalul domnului Gullible.

„Filosofia mea se întemeiază pe principiul proprietăţii asupra propriei

persoane. Eş ti singurul proprietar al vieţii tale. A nega aces t adevăr înseamnă
a permite unei alte persoane să aibă asupra ta un drept mai mare decât tine.
Dar nici o altă persoană sau grup de persoane nu es te proprietarul vieţii tale,
după cum nici tu nu eş ti proprietarul vieţii altora.
Trăieş ti în timp: în viitor, în prezent şi în trecut. As ta e evident cu privire
la viaţa ta, la libertatea ta şi la produsele vieţii şi libertăţii tale. A alege cu
privire la propria viaţă şi libertate înseamnă pros peritate. Dacă îţi pierzi
viaţa, îţi pierzi viitorul; dacă îţi pierzi libertatea, îţi pierzi prezentul; şi dacă
îţi pierzi produsele vieţii şi libertăţii tale, îţi pierzi acea parte din trecut în care
le-ai produs.
Proprietatea es te un produs al vieţii şi libertăţii tale. Ea es te rodul muncii,
produsul timpului, al energiei şi al talentelor tale – şi reprezintă acea parte
din natură căreia i-ai conferit valoare. Alţi oameni îţi pot oferi proprietatea
lor prin schimb voluntar şi consimţământ reciproc. Doi oameni care schimbă
de bunăvoie proprietăţi între ei obţin mai multe beneficii pentru că altfel
schimbul nu ar avea loc. Ei sunt singurii îndreptăţiţi să ia decizii în numele lor.
Uneori oamenii folosesc forţa sau minciuna pentru a-şi însuşi bunurile
altora, fără consimţământul voluntar al aces tora. În mod normal, când cineva
iniţiază acţiuni de forţă pentru a lua viaţa cuiva, aces t lucru se numeş te
crimă; când iniţiază acţiuni de forţă pentru a lua libertatea cuiva, aces t
lucru se numeş te înrobire; iar când ia în acelaşi fel proprietatea cuiva, aces t

194 195
lucru se numeş te furt. Şi as ta e adevărat indiferent dacă asemenea acţiuni Dacă ai încredere într-o societate liberă, te vei concentra mai degrabă
sunt înfăptuite de o singură persoană care acţionează pe cont propriu, de o asupra procesului de descoperire a valorilor pe piaţă decât asupra unei viziuni
majoritate care agresează o minoritate, sau chiar de guvernanţi cu pălării şi pe care să o impui altora. A folosi forţa guvernului pentru a impune altora
titluri pompoase. propria ta viziune nu e nimic altceva decât lene intelec tuală, care în mod
Eş ti perfec t îndreptăţit să îţi aperi viaţa, libertatea şi proprietatea însuşită obişnuit are consecinţe neintenţionate şi perverse. Pentru a avea o societate cu
pe drept de agresiunea la care ai putea fi supus din partea celorlalţi. Prin adevărat liberă trebuie să ai curajul să gândeş ti, să vorbeş ti şi să acţionezi –
urmare, eş ti perfec t îndreptăţit să ceri ajutorul altora să te apere. Dar nu ai mai ales atunci când es te mult mai simplu să nu faci nimic.”
nici un drept să iniţiezi acţiuni de forţă împotriva vieţii, a libertăţii sau a Jonathan Gullible
proprietăţii altora. Tot as tfel, nu ai nici un drept să desemnezi o altă persoană
care să folosească forţa în numele tău.
Iarăşi, ai tot dreptul să cauţi persoane care să te conducă, dar nu ai nici
un drept să impui altora conducători. Oricum ar fi selecţionaţi guvernanţii,
ei nu sunt decât oameni şi prin urmare nu pot avea drepturi sau privilegii
mai mari decât cele ale oricărui alt om. De oricâtă imaginaţie ar da dovadă
în denumirea faptelor lor, şi oricâţi oameni ar fi dis puşi să îi încurajeze,
autorităţile nu au nici un drept să ucidă, să înrobească sau să fure. Nu poţi
transfera guvernanţilor drepturi pe care nu le ai şi tu.
De vreme ce eş ti s tăpânul vieţii tale, răs punzi de ea. Nu îţi primeş ti viaţa
cu chirie de la cineva căruia îi datorezi as tfel supunere. Şi nici nu eş ti sclavul
altora, care să îţi impună sacrificii. Îţi alegi singur obiec tivele în viaţă, pornind
de la propriile tale valori. Succesul şi eşecul sunt s timulente necesare pentru ca
tu să înveţi şi să te dezvolţi. Dacă acţionezi în numele altuia, sau dacă altul
acţionează în numele tău, aces te acţiuni sunt virtuoase numai dacă derivă
dintr-un consimţământ voluntar reciproc. Pentru că virtutea nu poate exis ta
decât acolo unde e posibilă libertatea de a alege.
Aces tea sunt bazele unei societăţi cu adevărat libere. Ele nu sunt doar cele
mai prac tice temeiuri cu putinţă pentru acţiunea umană, ci şi cele mai etice.
Problemele care derivă din iniţierea acţiunilor de forţă de către guvern au
o soluţie. Soluţia es te ca oamenii să înceteze să mai ceară guvernanţilor să
iniţieze violenţa în numele lor. Oamenii răi nu sunt singura sursă a răului.
Răul provine şi din faptul că oamenii buni tolerează iniţierea violenţei ca
mijloc prin care să îşi atingă scopurile. În felul aces ta oamenii buni au făcut ca
răul să aibă putere de-a lungul is toriei.

196 197
 Des pre autor
Ken Schoolland es te profesor asociat de economie şi ş tiinţe politice la
Universitatea Hawaii Pacific. Înainte de as ta a fos t direc torul cursurilor
de mas terat din cadrul Programului de Studii Japoneze de Afaceri de la
Universitatea Chaminade din Honolulu şi conducătorul Programului de
Afaceri şi Ştiinţe Economice de la Colegiul Loa din Hawaii.
După ce a absolvit Universitatea Georgetown, a lucrat ca economis t
în Comisia de Comerţ Internaţional a Statelor Unite şi a fos t detaşat la
Casa Albă, pe lângă Biroul Reprezentantului Special pentru Negocieri
Comerciale.
A renunţat la cariera din cadrul guvernului în favoarea domeniului
educaţiei şi a fos t profesor de afaceri şi economie la Colegiul Sheldon
Jackson din Alaska. A mai predat la Universitatea Hakodate din Japonia
şi a scris Shogun’s Ghos t: The Dark Side of Japanese Education (Fantoma
şogunului: Partea întunecată a învăţământului japonez), publicată în
limbile engleză şi japoneză.
Es te membru în Consiliul Direc tor al Societăţii Internaţionale pentru
Libertatea Individuală, membru în Consiliul Oamenilor de Ştiinţă de la
Ins titutul Grassroot din Hawaii, şi Sam Walton Fellow pentru Studenţii
în Libera iniţiativă.
Contac taţi-l direc t la adresa ken.schoolland@gmail.com.
În fotografia următoare, alături de Ken sunt soţia şi fiica, muzele sale.
198
Des pre carte
Ken a început să scrie comentarii economice pentru radio în
1980, însă textele unui economis t cu carieră academică erau aride şi
neinteresate. Aşa că, pe bună dreptate, nu i s-a acordat nici o atenţie.
Amintindu-şi de geniul literar al lui Jonathan Swift din Călătoriile lui
Gulliver şi de cel al lui Antoine de Saint Exupéry din Micul prinţ, Ken
a apelat la prieteni pentru a-l ajuta să-şi condimenteze intervenţiile
radiofonice cu dialoguri imaginare. De ce n-ar fi interesante şi ş tiinţele
economice? Aşa s-a născut Jonathan Gullible ( JG) şi, odată cu el, inte-
resul radioascultătorilor a explodat! Ideile erau neobişnuite şi provoca-
toare, aşa că Sam Slom, Preşedintele Micilor Întreprinderi din Hawaii,
a propus ca JG să devină un ins trument al învăţământului economic de
pe insulă.
Aventurile lui Jonathan Gullible: O odisee liber-schimbis tă se regăseş te
as tăzi în emisiuni de radio, în discuţii şi dezbateri şcolare, concursuri de
eseuri, producţii de film şi teatru, seriale din revis te şi de pe internet, şi în
desene animate din întreaga lume.
Toţi cei interesaţi în folosirea cărţii ca ins trument educaţional sunt
rugaţi să ia în considerare comentariile, cadrul, referinţele, întrebările,
lec tura propusă şi organizaţiile recomandate de www.jonathangullible.
com. Exis tă, de asemenea, un website dedicat s pecial aces tei ediţii: www.
jonathansadventurs.com.
Cartea a primit numeroase premii şi a fos t apreciată de economiş ti
renumiţi: Milton Friedman, Walter Williams, Mark Skousen, Walter
Block şi Fred Foldvary. A fos t tradusă şi publicată în pes te 40 de limbi:
albaneză, bengaleză, bosniacă, bulgară, cehă, chineză, coreeană, croată,
engleză, es peranto, georgiană, germană, greacă, italiană, japoneză,
kirghiză, kiswahili, letonă, lituaniană, macedoneană, maghiară, mongolă,
muntenegreană, nepaleză, norvegiană, olandeză, paluană, persană,
poloneză, portugheză, română, romani, rusă, sârbă, sinahaleză, slovacă,
slovenă, somaleză, s paniolă, turcă, urdu.
199
 Premii şi dis tincţii
Premiul de Excelenţă în Educaţia Antreprenorială, Ac ton Foundation,
2008
Premiul George Washington, Ins titutul Grassroot, Hawaii
Premiul Marshall Bruce Evoy Memorial Freedom, ISIL, 2007
Concursul pentru Comunicare în Economia Naţională, locul III, 2007
Competiţia Economia Pieţei Libere, top 15, Students in Free
Enterprise, 2003
Premiul Leonard A. Read, Foundation for Economic Education, 2002
Premiul Thomas Leavey pentru Excelenţă în Educaţia pentru
Întreprinderea Privată, FFVF, 2001
Cartea lunii, Henry Hazlitt Foundation, Chicago, septembrie 2001
Cartea lunii, Ins tituto Liberal, RS, Porto Alegre, Brazilia, noiembrie
2001
Medaliile Onorifice G. Washington pentru Învăţământ Economic şi
Comunicare Publică, FFVE, 1989
200
Mulţumiri
Le sunt recunoscător mai multor persoane pentru contribuţia lor la
aces t proiec t. Datorită lui Sam Slom şi Small Business Hawaii a apărut
ediţia originală în engleza americană. Flora Ling are o contribuţie
editorială remarcabilă la redac tarea şi la prezentarea generală a poves tirii.
De-a lungul anilor au fos t implicaţi sute de oameni în proiec tele JG.
Printre cei care mi-au acordat un ajutor nepreţuit se numără următorii:
Krzysztof Haladus, Janette & Ray Eldridge, Lucile, Li & Kenli Schoolland,
Virgis Daukas, Geo Olsson, Stuart Hayashi, Vince Miller şi Jim Elwood
de la Societatea Internaţională pentru Libertatea Individuală (ISIL),
Nicolai Heering, Fred James, Harry Harrison, Scott Kishimori, Ralph
Smeed, Randall Lavarias, David Friedman, Tiffany Catalfano, Brandi
Erickson, Dmitry Cos tygin, Dick Rowland şi Ins titutul Grassroot din
Hawaii, Orlando Valdez, Reg Jacklin, Pelle Jensen, Jeff Mallan, Hubert
& Rita Jongen, S. Wimmie Albada, Ton Haggenburg, Kenneth DeGraaf,
Elena Mamontova, Jaroslav Romanchuk, Elena Rakova, Linda Tjelta,
Jon Henrik Gilhus, Bent Johan Mosfjell, Monika Lukasiewicz, Stephen
Browne, Tomislav Krsmanovic, Trifun Dimic, Valentina Nicolaie, Cris
Comănescu, Valdis Bluzma, Margaret Tse, Wilson Ling, Carlos Fernando
Souto, Paulo Uebel, Toshio Murata, Yoko Otsuji, Toyoko Nishimura,
Mariko Nakatani, Kakoyo Shimpo, Hiroko Takahashi, Alex Heil, Jonas
Ekebom, Carl Henningsson, Chris ter Olsson, Mats & Dorota Walus,
John-Henri Holmberg, Jan Jacek Szymona, Jacek Sierpinski, Andrzej
Zwawa, Andras Szijjarto, Judy Nagy, Hernán Alberro, Juan Carlos
Hidalgo, Jose Fernandez, Jorge Luis Hernandez Chanduvi, Álvaro G.
Feuerman, Rosa Pelz de Kofman, Joy-Shan Lam Kung, Dean Peng,
Jerome Ma, Kozeta Cuadari, Dr. Zef Preci, Dulmaa Baatar, Hurelbaatar,
Batchuluum Baldandorj, P. Tsenguun, K-mee Jung, Zarina Osmonalieva,
Mirsulzhan Namazaliev, Louise Zizka, Jacques de Guenim, Sieg Pedde,
Shikwati James Shikuku, Bojidar Marinov, Assen Kanev, Paul Vahur,
Faissal Hassan, Dr. Kahlil Ahmad, Paul Lindberg, Dr. Ali Massoud,
Dimitrios Malamoulis, Nick Dykes, Kevin Tuma, Andrew L. Sullivan,
Tim, Mark şi Jo Ann Skousen, Kerry Pearson, Shahram Sadeghi, Henry
şi Roya Weyerhaeuser, Reza Montazem, Mary Disbrow, Andy Jacob,
Claes Insulander, Benedikt Goetz, Simone Knobel şi alţi membrii din
echipa de Liberă Întreprindere de la Universitatea Hawaii Pacific, Edgar
Pena, Valerija Dasic, Carlos Francisco Mendoza, Mark Adamo, Mike
Beasley, Glenn Boyer, Charles Branz, Rodger Cosgrove, John Dalhoff,
201
Jean Frissell, Henry Haller III, Thomas Hanlin III, Frank Heems tra,
Dave Hoesly, Doug Hoiles, Michael J. LeCompte, Jim McIntosh, William
& Denise Murley, Roger Norris, Tom Payne, Richard Riemann, Jim
Rongs tad, Dagney Sharon, Cliff şi Bobbie Slater, David Steigelman, Rudy
& Pat Tietze, Howard Thomsom, Doug Thorburn, Susan Wells, Laine
Yoshioka, Titus Chong, Ginger McNulty, Raul Cos tales, Dick Morris,
Ryan Segawa, Ron Corpus, Louis James, Paata Sheshelidze, Drew Suder,
Rick Platt, Bob Chits ter, Vidar Jorgensen, Fred Foldvary, Atilla Yayla,
Bugra Kalkan, Birol Kovancilar, Thomas Adedayo, Thompson Ayodele,
Paul Ugbede, Agwu Amogu, Franklin Cudjoe, Jim Marsh, Stephen
Cobb, Dmitry Shevchenko, Matej Steinbacher, Chris tian Butterbach,
Branislav Opaterny, Martin Bičan & Matúš Pošvanc, Mario Knezovic,
Linda Whets tone, Shura Dumanic, Luxman Siriwardena. Raja M.B.
Senanayake, Jack Schneider, Barun Mitra, Pavlina Petrova, Angelina
Dubourg, Gus tavo Lacerda, Aldo Canovari, Josef Sima, Anna Tokar,
Prakash Thapa, Robin Sitoula, Sharon Hudson-Dean, Charu Chadha
Rizal, Rakesh Wadhwa, Mark Tier, Ivo Cerckel, Iulian Tănase, Elnura
Adylova, Alex Kouryaev, Vitaly „William” Milonov, André F. Lichtschlag,
dr. Barbara Kolm-Lamprechter, Stefan Kopp, Michael Kas tner, Susanne
Galler, Holger Haupt, dr. Oliver Knipping, Michal Os trowsk, J.P. Muntal,
Kathleen Nelson, Andrea Rich, Bob Raynor, Corey Curwick, Mark Baca,
Cary Valerio, Chad Albury, Dus tin Lyons, Mary Lou Gutscher, Mark
Nita, Parnell Duverger, Herb & Helene Gruber şi David Marhoffer. Îmi
cer scuze de la toţi cei pe care, fără să vreau, am omis să-i menţionez.
Ken Schoolland
202
LIBERTAS PUBLISHING
Friedrich A. Hayek
Denaţionalizarea banilor
Denaţionalizarea banilor reprezintă una dintre lucrările eco-
nomice fundamentale ale lui F. A. Hayek. Imediat după apariţia
primei ediţii, în 1976, cartea a revoluţionat gândirea economică,
aducând în atenţia cercetătorilor problema instituţiilor mon-
etare optime.
Denaţionalizarea banilor demolează mitul potrivit căruia
statul trebuie să îşi asume responsabilitatea gestionării ofer-
tei de monedă. În paginile acestui fascinant eseu, autorul
demonstrează în mod convingător că libera concurenţă în-
tre producători privaţi de monedă este singura cale prin care
putem dobândi o monedă sănătoasă.
Walter Block
Reconstrucţia libertăţii
Walter Block este unul dintre cei mai reprezentativi gândi-
tori liberali contemporani. Reconstrucţia libertăţii reprezintă un
adevărat îndreptar al liberalului capabil să înţeleagă şi în acelaşi
timp să aplice filosofia liberală. Walter Block, reprezentant al
Şcolii austriece de economie, utilizează axioma non-agresiunii ca
instrument de analiză şi ca fundament pentru reconstrucţia din
perspectivă liberală a modelului societăţii libere, din care este
eliminată complet orice formă de agresiune instituţionalizată.
 Henry Hazlitt
Economia într-o lecţie
Adevărurile economice pe care le enunţă Hazlitt în această lucrare
– lucrările publice solicitate insistent de politicieni înseamnă im-
pozite actuale sau viitoare, cresterea salariului minim determină
cresterea somajului, sau protecţionismul echivalează cu sărăcia
– constituie conţinutul uneia dintre cele mai bine vândute lucrări
de economie din toate timpurile. Cartea reduce practic întreaga
teorie economică la o singură lecţie, care, la rândul ei, poate fi
rezumată într-o frază: „Secretul stiinţei economice constă în a
constientiza nu doar efectele imediate, ci si pe cele de durată ale
oricărei acţiuni sau politici; el constă în descifrarea consecinţelor
acelei politici nu doar asupra unui singur grup, ci asupra tuturor
grupurilor.“
Johan Norberg
În apărarea
capitalismului global
Johan Norberg reuşeşte să demonteze şi să combată în mod
sistematic criticile aduse globalizării. El arată că în spatele
lozincilor antiglobaliste, argumentele sunt fie inexistente, fie
şubrede sau contrazise de realitate. Demonstraţia autorului este
convingătoare prin logica argumentaţiei şi prin referirile sale la
lucrări ştiinţifice şi la alte surse publice, multe dintre acestea fi-
ind citate – fragmentat – chiar de către oponenţii globalizării.
Pledoaria lui Norberg în apărarea capitalismului global nu
este un simplu pamflet ideologic, ci rezultatul unei cercetări
ştiinţifice oneste transpus într-un limbaj accesibil publicului
larg.
Walter Block
În apărarea indezirabililor:
peştele, prostituata, spărgătorul de grevă,
patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi
din galeria ticăloşilor societăţii americane
„Libertarianismul, care identifică societatea decentă cu ordinea
proprietăţii private, este o filosofie a păcii, care nu e pacifistă:
ea acceptă violenţa, însă numai ca răspuns la agresiunea iniţiată
de alţii. Libertarianismul este filosofia politică a principiilor
evidente, proclamate prin consecinţele lor ignorate (de leneşi,
neatenţi ori uituci), nesocotite (de cei incapabili de logică) ori
respinse în mod furios (de socialişti).
Dintre toate leacurile contemporane împotriva lenei de a gândi,
el reprezintă terapia cea mai eficace pe care o cunosc.”
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI
ÎN PREGĂTIRE
Thomas Bethell
Ghidul incorect politic al ştiinţei
Thomas E. Woods
Ghidul incorect politic al istoriei americane
INSTITUTUL LUDWIG VON MISES – ROMÂNIA
Ludwig von Mises
Birocraţia şi imposibilitatea
planificării raţionale în regim
socialist
Imposibilitatea calculelor de rentabilitate în cadrul monopo-
lurilor coercitive condamnă la haos economic atât socialismul
global, cât şi presupusele întreprinderi legitime ale statului min-
imal sau limitat, începând cu „protecţia” etatistă a proprietăţii.
În ciuda eforturilor lui Mises de a salva ceva din onorabili-
tatea şi perspectivele unor insule de birocraţie statală de taifu-
nul propriului său argument, îndreptat iniţial doar împotriva
socialismului de tip sovietic, cititorul atent al acestei cărţi va
desprinde singur concluzia ineluctabilă la care aveau să ajungă
cercetătorii critici ai logicii acţiunii politice, începând de la
Murray N. Rothbard şi Anthony de Jasay: orice stat presupune
ordinea proprietăţii private, pe care tinde să o paraziteze până
la pulverizarea ei în cel mai abject război legalizat al tuturor
împotriva tuturor.
Murray N. Rothbard
Ce le-a făcut Statul
banilor noştri?
Ce le-a făcut Statul banilor noştri? este, fără îndoială, cea mai
bună carte de introducere în problematica monedei scrisă
vreodată. Ce sunt banii? Cum apar ei şi la ce sunt utili? Ce
sunt şi cum funcţionează băncile? Care-i rolul Băncii Centrale?
şi, mai ales, care este rolul Statului în toată această afacere?
sunt doar câteva dintre întrebările la care Murray Rothbard
răspunde magistral – atât pe gustul celui mai exigent specialist,
cât şi pe înţelesul oricărui om inteligent, dispus să-şi pună mint-
ea la contribuţie pentru a înţelege realităţile care îl înconjoară.
Şi răspunsurile nu sunt – garantat – parte a locurilor comune,
îmbâcsite, neclare şi fals sofisticate ale discuţiilor monetare (şi
economice, în general) cu care cititorul român este obişnuit.
Că moneda este o marfă ca toate celelalte şi nu „simbol”,
„convenţie socială” sau „atribut al suveranităţii naţionale”; că
băncile operează cu „rezerve fracţionare” – nu fac distincţia în-
tre depozite şi credite, dând cu împrumut inclusiv resursele pe
care ar trebui să le ţină „la vedere” – fiind prin aceasta inerent
falimentare; că Banca Centrală nu este altceva decât temelia
acestui deloc onorabil aranjament etatist-bancar; că în plus, ea
nu facilitează decât exproprierea unei mari părţi a populaţiei
prin taxa ascunsă a inflaţiei, în beneficiul statului şi al clientelei
acestuia; că, atât istoric, cât şi teoretic, cel mai viabil sistem mon-
etar a fost, şi ramâne, etalonul aur clasic – toate acestea, şi multe
altele, devin clare după lectura micului tratat rothbardian.
 www.librarialibertas.ro

LIBRĂRIA ONLINE LIBERTAS

Librărie online Libertas oferă publicului cititor o platformă

dinamică şi uşor de utilizat pentru achiziţionarea titlurilor
preferate. Spaţiul virtual al librăriei, datorită ofertei vari-
ate şi excelentei aranjări a rafturilor cu cărţi, va transforma
căutarea dumneavoastră într-o mică aventură culturală.

Care sunt avantajele achiziţiei online de carte?

Timp economisit: puteţi alege titlurile dorite şi completa coşul

de cumpărături extrem de rapid, evitând aglomeraţia şi timpul
pe care îl irosiţi în librăriile clasice.

Bani economisiţi: puteţi beneficia de reduceri cuprinse între 5

şi 50% faţă de preţurile practicate în librăriile clasice.

Oferta extrem de bogată şi de variată: peste 20 000 de titluri

publicate de edituri din România şi din străinătate, grupate în
domenii principale şi subdomenii, pot satisface exigenţele
celui mai rafinat public cititor.

Vă invităm să ne vizitaţi şi să redescoperiţi plăcerea lecturii.

Cu prietenie,
Echipa Libertas