CAPITOLUL 8

INSTALAŢII DE APA ŞI CANALIZARE

Instalaţiile interioare de alimentare cu apă, cuprind instalaţiile de alimentare cu

apă rece şi caldă de consum din interiorul clădirilor, inclusiv aparatele, obiectele
sanitare şi armăturile pentru utilizarea apei şi instalaţiile de alimentare cu apă
pentru combaterea incendiilor.
Instalaţiile de canalizare au rolul de a colecta apele uzate şi pluviale şi de a le
evacua la reţeaua exterioară de canalizare.

8.1 Materiale utilizate la realizarea instalaţiilor de apă şi canalizare

8.1.1 Table şi profile din oţel

Tablele se utilizează pentru confecţionarea diferiţilor recipienţi, vase,
rezervoare.
Câteva tipuri de table utilizate sunt:
- table pentru construcţii mecanice;
- tablă neagră;
- tablă zincată;
- tablă din cupru sau alamă;
- tablă din aluminiu sau aliaje de aluminiu;
- tablă din plumb.
Profilele laminate sunt utilizate pentru execuţia elementelor de susţinere a
diferitelor conducte, dispozitive, rezervoare etc. Se folosesc atât profilele simple
(oţel rotund, oţel beton, oţel lat) cât şi profile de dimensiuni mai mari: I, U,
cornier.

8.1.2 Tuburi, ţevi şi piese de legătură utilizate la realizarea instalaţiilor de

apă şi canalizare

Ţevi din oţel:

- ţevi zincate pentru conducte de alimentare cu apă rece sau caldă;
- ţevi sudate sau trase (pentru apă industrială sau pentru instalaţia de
stingere a incendiilor);
- ţevi sudate elicoidal pentru conductele de diametre mari.

Tuburi şi piese de legătură din fontă

Sunt utilizate la realizarea instalaţiilor exterioare de alimentare cu apă. Tuburile
din fontă, cunoscute şi sub denumirea de tuburi de presiune din fontă pot fi:
- cu mufă – se folosesc pentru instalaţiile montate în sol (cu diametre
între 50 şi 1000 mm şi lungimi între 3000 şi 5000 mm);
- cu flanşă – utilizate la instalaţiile aparente (cu diametre între 50 şi
1000 mm şi lungimi între 2000 şi 4000 mm).
Piesele de legătură: T-euri, ramificaţii, cruci, reducţii, dop cu mufe etc., având
diferite unghiuri de racordare, sunt piese care se racordează la tuburi pentru
schimbări de direcţie, pentru reducerea secţiunii.

Ţevi de plumb
Au fost întrebuinţate mult timp pentru executarea reţelelor interioare de
alimentare cu apă, pentru realizarea legăturilor dintre ţevile de alimentare din
ţeavă de oţel şi robinetele de serviciu ale obiectelor sanitare şi pentru realizarea
racordurilor de apă îngropate în sol.
Ţevile de plumb au fost aproape în totalitate înlocuite cu ţevile din polietilenă
sau polipropilenă.

Tuburi şi piese de legătură din azbociment

Aceste tuburi se fabrică dintr-un amestec de ciment cu fibre de azbest. Tuburile
sunt strunjite la capete pentru realizarea unor suprafeţe precise, cu rugozitate
mică. Sunt realizate cu diametre cuprinse între 80 şi 600 mm, cu lungimi de
3000 sau 5000 mm.

Ţevi şi fitinguri din materiale plastice

În instalaţiile de alimentare cu apă se folosesc ţevi şi fitinguri din policlorură de
vinil fără plastifiant (ţevi şi fitinguri din PVC dur).
Ţevile din PVC se produc în două variante (în funcţie de grosimea peretelui):
- tipul mediu (M) de culoare bej deschis până la bej închis (p = 6 bar şi
gama de dimensiuni: D = 10 – 90 mm; S = 1 – 6,7 mm; L = 4000, 6000
mm);
- tipul greu (G) de culoare cenuşie (p = 10 bar şi gama de dimensiuni: D
= 10 – 210 mm; S = 1 – 10 mm; L = 4000, 6000 mm);
Montarea ţevilor din PVC se face cu ajutorul fitingurilor din acelaşi material.

Un alt material plastic utilizat în instalaţiile de alimentare cu apă este polietilena

de înaltă densitate. Caracteristicile generale ale conductelor din polietilenă au
fost prezentate în cap. 5.2.1.2.

Sistemele de canalizare interioară au fost revoluţionate o dată cu apariţia

tibulaturii din polipropilenă, datorită proprietăţilor deosebite ale acestui tip de
tubulatură: rezistenţă şi fiabilitate pe termen lung, stabilitate la o gamă variată de
substanţe chimice chiar şi la temperaturi ridicate, uşurinţă în asamblare,
transport şi depozitare facile (cap. 5.2.2.2).
Tubulatură din beton simplu sau precomprimat
Această tubulatură s-a utilizat mul timp la realizarea insatalaţiilor de evacuare a
apelor menajere. Tuburile erau realizate cu talpă sau fără talpă, în secţiune
circulară sau ovoidală.

8.2 Stabilirea numărului de obiecte sanitare

În stabilirea numărului de obiecte sanitare se ţine cont de mai multe elemente:

- destinaţia clădirii (locuinţe; clădiri administrative sau socio-culturale;
cluburi, săli de spectacole şi teatre; clădiri de birouri; cantine şi
restaurante; hoteluri; cămine, grădiţe şi creşe; spitale; şcoli; terenuri de
sport şi stadioane; gări de călători; clădiri industriale etc.);
- număr posibil de utilizatori;
- satisfacerea nevoilor igienico-sanitare cu o perioadă de aşteptare
acceptabilă, fără a crea disconfort sau renunţarea la utilizarea
obiectelor sanitare;
- respectarea tuturor condiţiilor de curăţenie şi igienă cerute de normele
naţionale sau europene.
În fiabilitatea instalaţiilor de alimentare cu apă şi în estetica acestora, un rol
deosebit îl au materialele din care sunt confecţionate obiectele sanitare. Ele sunt
realizate din porţelan sanitar, semiporţelan, gresie artificială, fontă emailată,
tablă din oţel inoxidabil, materiale plastice.
În ultimul timp căzile de baie se realizează din tablă emailată în locul fontei
emailate (economie mare de material şi uşurinţă în manipulare) şi mai nou, se
realizează din materiale plastice sau poliesteri armaţi cu fibră de sticlă. În acest
caz este necesar un cadru metalic pe care se amplasează cada sau un suport din
elemente de construcţie.
Rezervoarele de apă se realizează din material plastic, sunt amplasate la un nivel
corespunzător şi au posibilitatea de eliberare a unei cantităţi scăzute de apă,
realizându-se astfel economii de apă.
Obiectele sanitare trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- să fie de formă şi mărime corespunzătoare unei funcţionări normale;
- să fie rezistente la variaţia de temperatură presupusă de regimul
funcţional;
- suprafaţa lor să fie rezistentă la acţiuni mecanice şi chimice cerute de
utilizarea şi curăţirea lor;
- suprafeţele interioare trebuie să fie cu o rugozitate cât mai mică pentru
o întreţinere uşoară;
- forma, dimensiunile, culoarea satisfac cerinţe ergonomice şi estetice
deosebite.

Accesorii pentru obiecte sanitare

Pentru o funcţionare normală a obiectelor sanitare se utilizează o serie de
accesorii: etajere, săpuniere, suporturi pentru prosoape, uscătoare de prosoape,
cuiere, mânere etc.
Amplasarea obiectelor sanitare şi a accesoriilor se face în scopul unei bune
utilizări a spaţiului, unei facile utilizări şi în aşa fel încât să fi permis şi uşurat
accesul persoanelor cu handicap.
Acţionarea dispozitivelor de spălare cu ajutorul celulelor fotoelectrice conduce
la o importantă economie de apă şi este de dorit în majoritatea instalaţiilor de
alimentare cu apă.

8.3 Felul, mărimea şi caracteristicile funcţionale ale armăturilor de

alimentare cu apă

La proiectarea instalaţiilor interioare de alimentare cu apă, după stabilirea

numărului şi felului obiectelor sanitare, sunt prevăzute armăturile necesare
funcţie de felul obiectelor sanitare, modul lor de montare, mărimea consumului
de apă, condiţii funcţionale.
Pentru alimentarea cu apă de consum se prevăd robinete şi baterii, pentru
asigurarea circulaţiei apei se prevăd armături de distribuţie şi separare, iar
pentru asigurarea debutului şi a presiunii, armături de reglare. Dacă presiunea
admisă în instalaţie este depăşită sunt necesare armături de siguranţă.
Asigurarea condiţiilor funcţionale, verificarea parametrilor prescrişi şi stabilirea
mărimii consumurilor se realizează cu ajutorul aparatelor de măsură şi control.

8.3.1 Armături de alimentare cu apă

Armătrurile pentru alimentarea cu apă sunt robinetele şi bateriile amestecătoare
care pot fi:
- stative (montate pe obiecte sanitare);
- montate pe perete.
Toate armăturile se execută pentru funcţionarea la o presiune de 6 bar.
La alegerea tipului de armătură se are în vedere şi caracteristica sa funcţională
(variaţia debitului de apă în funcţie de presiunea disponibilă şi de deschiderea
armăturii).
Atât la armăturile de alimentare cu apă de consum cât şi la armăturile de reglare,
caracteristica funcţională debit – presiune are o importanţă deosebită sub
aspectul reducerii consumului de apă şi al asigurării unei funcţionări normale.
Robinetele sunt armăturile de servici cele mai uzuale care se utilizează în
special la obiectele sanitare care se alimentează nuamai cu apă rece; dacă se
admite ca amestecul apei reci cu apa caldă să se facă în cuva obiectelor sanitare,
atunci ele se utilizează şi pentru apă caldă. Se execută cu corpul din alamă
cromată sau nichelată sau cu sorpul din masă plastică.
Bateriile permit amestecarea directă a apei calde cu apă rece în înteriorul
bateriei. Corpul bateriilor se execută din alamă cromată sau necromată sau din
fontă emailată.

8.3.2 Armături pentru distribuţie şi separare

Asigurarea circulaţiei apei pe anumite trasee sau scoaterea din funcţiune a
anumitor porţiuni de instalaţie pentru controale şi revizii, necesită armături sau
robinete de trecere. Aceste armături pot fi utilizate şi pentru reglarea debitului de
apă prin închiderea lor parţială.
Se produc mai multe tipuri de armături de trecere în funcţie de tipul
dispozitivului de închidere: cu ventil, cu sertar, cu cep.
Corpul se execută din următoarele materiale:
- fontă, pentru presiuni între 6 şi 10 bar;
- fontă, pentru presiuni între 6 şi 10 bar;
- fontă, pentru presiuni între 6 şi 10 bar;
- fontă sau oţel pentru presiuni între 16 şi 25 bar;
- oţel pentru presiuni mai mari de 25 bar;
Pe corpul acestor robinete se pot monta dopuri sau robinete de golire şi în acest
caz se numesc robinete de trecere cu descărcare sau cu robinete de golire.

Robinete de trecere cu ventil

Permit circulaţia apei într-un singur sens. Se execută în mai multe variante în
funcţie de modul de asamblare cu conductele sau de poziţia de asamblare a
conductelor.
Tipurile utilizate sunt:
- robinete de trecere cu ventil cu mufe de îmbinare pentru ţevi din oţel
cu diametre de 3/8 până la 4’’.
- robinete de trecere cu ventil cu mufă şi racord – se pot monta cu un
capăt la conductă de oţel, iar cu celălalt la conducte de plumb sau
PVC; se execută cu diametre de 3/8, 1/2 şi 3/4’’;
- robinete de trecere îngropate fără roată de manevră, prevăzute cu
capace de mascare a tijei de manevră; se execută numai cu diametre de
1/2’’;
- robinetele colţar utilizate pe conducte cu schimbare de direcţie (de 3/8
şi 1/2’’).

Robinete de trecere cu sertar

Permit circulaţia apei în ambele sensuri şi au o rezistenţă hidraulică mai mică
decât robinetele cu ventil. Se execută cu corpul din fontă sau oţel în funcţei de
presiunea de regim şi cu sertarul cu fetele înclinate (tip pană) sau paralele. Se
utilizează în special pentru separarea aparatelor sau agregatelor instalaţiilor de
alimentare cu apă, ca: pompe, hidrofoare, rezervoare etc., sau pe conductele
distribuitoarelor.
Variantele constructive utilizate sunt:
- robinete cu sertar pană şi mufe de racordare cu diametre de la ¾ la 4”;
- robinete cu sertar pană şi corpul plat, din fontă, cu diametrul de la 40 la
300 mm pentru presiuni de 4 bar şi cu diametre de la 350 la 1200 mm
pentru presiuni de 2,5 bar. Se montează pe conducte prin flanşe;
- robinete cu sertar pană şi corpul oval, din fontă, cu diametre de la 40
până la 600 mm şi pentru presiuni de 10 bar, cu flanşe pentru
asamblarea pe conducte din oţel şi mufe pentru asamblarea pe
conducte din fontă;
 - robinete cu sertar pană şi corpul rotund, cu diametre de la 40 până la
400 mm, cu flanşe şi corpul din fontă pentru presiuni până la 25 bar,
sau din oţel pentru presiuni mai amri de 25 bar.

Robinetele cu cep
Se utilizează cu precădere acolo unde se doreşte golirea rapidă a rezervoarelor.
Corpul lor se execută din fontă şi cepul din alamă. Variantele constructive sunt:
- robinete cu cep, cu flanşe şi cu cutie de etanşare, pentru presiuni până
la 10 bar, cu diametre de la 15 la 65 mm, pentru îmbinare cu flanşe;
- robinete cu 3 căi cu şi fără cutie de etanşare, pentru presiuni până la 10
bar, cu diametre de la 15 la 65 mm, pentru îmbinare cu flanşe.

8.3.3 Armături de reţinere

Asigură circulaţia apei în instalaţii într-un singur sens. Se mai numesc şi
robinete de reţinere. De exemplu, pe conductele de refulare a două pompe legate
în paralel, se prevăd robinete de reţinere pentru a nu se produce o circulaţie în
scurt circuit când una din pompe nu funcţionează şi vanele de separare sunt
lăsate deschise. Organul de închidere poate fi un ventil sau o clapetă.
Variantele constructive sunt:
- robinete de reţinere cu ventil cu diametre de la 10 la 100 mm, pentru
presiuni până la 6 bar, cu mufe filetate pentru îmbinare; se montează
numai pe conductele orizontale;
- robinete de reţinere cu ventil, de colţ, cu diametre de la 10 la 100 mm,
pentru presiuni până la 16 bar, pentru îmbinare cu flanşe.

8.3.4 Armături de reglare

În instalaţiile de alimentare cu apă, sunt necesare reglări de debite sau de
presiune la punctele de consum şi reglări de temperatură la alimentarea cu apă
caldă.
La consumatorii aflaţi în apropierea staţiilor de pompare sau a hidrofoarelor,
există presiuni mai mari decât cele necesare şi deci, debite mai mari decât la
consumatorii mai îndepărtaţi. Sunt aplicate astfel, mai multe variante de reglare:
- variante de închidere de tipul robinetelor de trecere montate înaintea
fiecărui robinet de servici spre a fi folosite şi ca robinete de reglaj;
dezavantajul este acela că aceste robinete sunt accesibile oricui şi nu
pot fi folosite pentru un reglaj sigur şi permanent al instalaţiei;
- utilizarea în locul robinetelor obişnuite de închidere montate înaintea
robinetelor de servici a unor robinete de închidere şi reglaj de genul
robinetelor dublu reglaj, de la instalaţiile de încălzire centrală;
- utilizarea unor robinete de închidere cu un dispozitiv de limitare a
cursei ventilului sau a unor robinete de trecere îngropate, cu capac de
protecţie;
- utilizarea unor regulatoare de presiune când se racordează instalaţiile
cu presiune mai redusă la reţele cu presiune mai ridicată şi când
utilizarea robinetelor de trecere nu este posibilă.
Regulatoarele de presiune
Sunt alcătuite dintr-un corp de fontă sau oţel, în interiorul căruia se găseşte un
ventil dublu, acţionat de un arc sau o contragreutate şi de o membrană supusă
presiunii din conducta situată după regulator (fig. 8.1 şi 8.2). Când presiunea
creşte după regulator, această presiune se exercită şi asupra membranei care
echilibrează apăsarea exercitată de arc sau contragreutate, ceea ce va determina
o închidere parţială a secţiunii de trecere. Rezistenţa de creştere va creşte şi
presiunea după regulator va scădea.

8.3.5 Armături de siguranţă

Asigură nedepăşirea unei anumite presiuni în instalaţia de alimentare cu apă şi în
special în recipientele de hidrofor, în boilerele de preparare a apei calde etc. Ele
sunt de două feluri: cu contragreutate şi cu arc.

Supape de siguranţă cu contragreutate

Au corpul din fontă cenuşie şi sunt prevăzute cu o pârghie cu contragreutate care
acţionează printr-o tijă asupra ventilului de închidere.

Supape de siguranţă cu arc

Corpul este realizat din fontă cenuşie; tija ventilului este acţionată de un arc a
cărui tensionare se poate regla cu ajutorul unui şurub.

Fig. 8.1 regulator de presiune cu Fig.8.2 Regulator de presiune cu arc

contragreutate
Regulatoare de temperatură
Sunt alcătuite dintr-un robinet cu ventil dublu, al cărui ax este acţionat după caz,
fie de o membrană asupra căreia se exercită presiunea unui lichid uşor dilatabil,
fie de un servomotor cu reglare electronică.

8.3.5 Amplasarea conductelor

In funcţie de tipul şi numărul aparatelor de consum, de amplsarea acestora,
forma conductelor de distribuţie şi locul în care se pot amplasa, numărul vaselor
de presiune şi numărul reţelelor, în funcţie de felul consumului, se poate trece la
trasarea conductelor de distribuţie în interiorul clădirilor, a coloanelor şi a
conductelor de legătură, în vederea întocmirii schemei de asamblare şi a schemei
izometrice de calcul.
Pe planul arhitectural:
- se desenează punctele de consum;
- se prezintă date legate de caracteristicile funcţionale ale clădirii;
- se specifică destinaţia încăperilor;
- se simulează amplasarea mobilierului, a aparaturii;
- se specifică temperatura din camere (numai acolo unde este mai mică
de + 4 oC).

În funcţie de planul general de situaţie şi de schema adoptată pentru pentru

alimentarea cu apă a ansamblurilor de clădiri, pe planul subsolului clădirii se va
indica poziţia racordului de alimentare cu apă sau poziţia conductei exterioare
de alimentare cu apă. La alegerea traseelor conductelor trebuie să se ţină cont de
mai multe condiţii:
- economice;
- de execuţie;
- de siguranţă în funcţionare;
- de exploatare;
- de materiale;
- estetice;
- fonice;
- de fiabilitate şi mentenanţă.

Condiţii economice
Condiţiile economice impun alegerea unor trasee şi scheme care să conducă la
un cost minim de investiţie (şi la un consum minim de material), la un consum
minim de manoperă.
Se urmăreşte realizarea unor lungimi minime de trasee prin crearea unei reţele
de distribuţie ramificate (distribuţia inelară se alege numai când este impusă de
condiţii de siguranţă în funcţionare).
În cazul clădirilor cu mai multe niveluri, schema cea mai economică este cu o
singură distribuţie pentru fiecare zonă de presiune, consumatorii fiind alimentaţi
prin mai multe coloane. Alimentarea printr-o singură coloană şi o distribuţie
orizontală pe fiecare nivel duce la un consum sporit de materiale şi manoperă,
creează o serie de dificultăţi în acoperirea conductelor şi prezintă un pericol
sporit de inundare a clădirilor (în cazul unor defecţiuni).
În cazul clădirilor socio – culturale şi industriale, unde sunt grupate mai multe
obiecte pe fiecare nivel sau numai la anumite niveluri, alimentarea se poate face:
- prin mai multe coloane şi legături scurte la obiectele sanitare;
- printr-un număr redus de coloane şi conducte de legătură care
alimentează un număr mai mare de armături ale obiectelor sanitare.
Alegerea variantei economice se face în funcţie de consumul de material şi
manoperă, ţinând cont de faptul că la lungimi egale de trasee, se alege soluţia cu
diametre mai mici de conducte. Se va ţine seama şi de posibilitatea de amplasare
a coloanelor şi a conductelor de legătură.
Coloanele se amplasează cât mai aproape de obiectele sanitare pentru ca
legăturile spre armăturile acestora să fie cât mai scurte.
Amplasarea coloanei în colţul încăperii sau într-o nişă alăturată camerei de baie,
prezintă dezavantajul prelungirii conductelor de legătură. Această soluţie a fost
totuşi adoptată la nivelul cabinetelor sanitare prefabricate, pe considerentul
simplităţii montajului coloanelor din exterior.
O atenţie deosebită se acordă amplasării obiectelor sanitare pe verticală unele
sub altele, respectiv a încăperilor grupurilor sanitare, în scopul reducerii
numărului de coloane sau al devierii coloanelor de la verticală. Proiectantul
instalaţiilor sanitare trebuie să colaboreze cu arhitectul în faza elaborii
proiectului de arhitectură.
În cazul conductelor de distribuţie, dacă nu sunt restricţii de siguranţă şi
exploatare, aceste conducte vor fi drepte, realizând cel mai scurt traseu între
conducta de racord la reţeaua exterioară de alimentare cu apă şi baza coloanelor.

Fig. 8.3 Soluţii de reţele de distribuţie

În figura 8.3 sunt prezentate două variante:

 - a) o singură conductă de distribuţie cu ramificaţii lungi spre baza
fiecărei coloane;
- b) două conducte de distribuţie cu ramificaţii scurte spre baza fiecărei
coloane.

La clădirile de tip bară lată, amplasarea unor coloane pe comturul exterior al

clădirii, impune analiza comparativă a celor două variante menţionate mai sus.
În situaţia în care coloanele sunt destul de apropiate de conturul exterior (între 1
- 3 m la o lăţime a clădirii de 15 m), varianta cu o singură ramură este mai
dezavantajoasă, conducând la o lungime suplimentară de traseu de 10 %.

La clădirile prevăzute cu instalaţii de hidranţi interiori şi cu instalaţii de apă

pentru nevoi menajere şi industriale, conductele de distribuţie sunt comune (cu
excepţia cazurilor când această soluţie nu se justifică tehnico – economic sau
când nu este admisă din punctul de vedere al prevenirii incendiilor). Astfel.
Dacă instalaţia de alimentare cu apă este realizată din conducte din PVC, nu este
admisă realizarea unei distribuţii comune cu instalaţia de alimentare pentru
prevenirea incendiilor. Reţelele se execută separat până la primul cămin exterior,
în care se prevede o vană pentru închiderea reţelei de alimentare cu apă de
consum în caz de incendiu.

Condiţii de execuţie
Aceste condiţii impun anumite distanţe între conducte sau între acestea şi
elementele de construcţii pentru a putea permite executarea asamblărilor sau a
izolării conductelor.
Executarea industrializată a instalaţiilor prin prefabricare, impune adoptarea
unor soluţii care conduc la reducerea numărului de componente sau a gamei de
tipodimensiuni a nodurilor de conducte prefabricate sau a cabinelor sanitare.
Astfel, pentru reducerea numărului de repere, coloanele se execută cu diametrul
constant (sau cel mult cu două diametre) la clădirile înalte.
Se alege soluţia cu coloane independente pentru fiecare cameră de baie, chiar în
cazul în care camerele de baie de la două apartamente sunt alăturate.

Condiţii de siguranţă în funcţionare

Sunt condiţii care se referă atât la instalaţiile de alimentare cu apă cât şi la alte
instalaţii existente în clădire.
Traseul conductelor sau forma reţelei se aleg în aşa fel încât să nu existe
pericolul scoaterii din funcţiune a instalaţiilor de alimentare cu apă datorită
condiţiilor de funcţionalitate a clădirilor. În situaţia clădirilor industriale,
conductele de distribuţie nu se montează pe sub postamentele maşinilor şi
utilajelor, datoeită vibraţiilor acestora care pot să producă tasări şi defecţiuni la
conducte. Având în vedere că amplasamentele utilajelor într-o hală se pot
modifica, trecerea conductelor de distribuţie prin pardoseală trebuie evitată,
preferându-se distribuţia superioară (care nu trebuie să încurce circulaţia
podurilor rulante, a dispozitivelor logistice).
Nu este admisă trecerea conductelor prin încinte destinate depozitării de
materiale deoarece, în cazul spargerii conductelor, materialele se pot deteriora
(depozite de alimente, hârtie, ciment).
Nu este permisă trecerea conductelor prin camerele cu transformatoare electrice
sau peste planşeele acestor încăperi, prin spatele tablourilor electrice etc. Dacă
traseul conductelor nu poate evita aceste zone, conductele se montează în canale
de protecţie care permit evacuarea eventualelor scurgeri de apă în afara clădirii.
Nu este permisă amplasarea conductelor în încăperi unde temperatura este mai
mică de 0 oC, pentru evitarea îngheţului.
Pentru a se evita încălzirea apei potabile în conductele de alimentare cu apă, se
evită amplasarea acestor conducte prin canalele conductelor termice sau pe
lângă coşurile de fum. Dacă nu se pot evita zonele prea calde sau prea reci, se
recurge la izolarea conductelor. Conductele de apă rece se montează sub cele de
apă caldă, iar distanţa dintre izolaţiile conductelor este de minim 3 cm.
Nu se montează conducte prin canale sau coşuri de fum, prin canale de ventilaţie
sau prin puţul ascensoarelor.
Nu se montează conducte de apă potabilă (pentru evitarea contaminării acesteia)
prin căminele de vizitare ale conductelor de canalizare, prin tuburile de gunoi
sau în apropierea conductelor de canalizare.
Între conductele de alimentare cu apă şi cele de canalizare, la montarea aparentă,
nu se menţionează nici o condiţie de distanţă, aceasta fiind determinată de
necesităţile spaţiale de asamblare. Conductele de alimentare cu apă se montează
paralele cu cele de canalizare sau deasupra acestora.
Se interzice legarea directă a conductelor de apă potabilă cu cele de apă
nepotabilă, chiar dacă separarea se face prin robinete. Se interzice legarea
directă a conductelor de golire a apei potabile (rezervoare tampon, hidrofoare) la
conductele de canalizare.
La montarea în paralel a conductelor de apă cu liniile de curent electric,
conductele de apă se montează mai jos. La intersecţii conductele de apă se
montează sub cele de curent la 50 cm în cazul montării îngropate şi la 30 cm la
montarea aparentă.
Se acordă o atenţie deosebită amplasării instalaţiilor de combatere a incendiilor,
pentru buna funcţionare a acestora. Traseul conductelor principale cu apă va fi
astfel ales încât să permită montarea aparatelor de control şi semnalizare în
încăperi rezistente la foc, fără pericol de incendiu şi cu acces direct la exterior.
La alegerea traseului conductelor de alimentare cu apă a grupelor de drenare se
va urmări ca vanele de alimentare să fie amplasate în locuri încălzite, uşor
accesibile pentru personalul de exploatare.

Condiţii pentru asigurarea unei bune exploatări

Aceste condiţii se au în vedere de la alegerea traseului conductelorde distribuţie,
a coloanelor şi a legăturilor la armăturile obiectelor sanitare.
Instalaţiile trebuie să fie uşor accesibile. Conductele de distribuţie se montează
în subsolurile imobilelor sau în canale de circulaţie vizitabile. Se admite ca
ramificaţiile din conductele de distribuţie spre baza coloanelor să se monteze în
canale nevizitabile, cu pantă spre canalul circulabil, pentru sesizarea
eventualelor scurgeri.
Coloanele se montează mascat, pentru motige de igienă şi estetică. Nodurile de
conducte sunt mascate cu elemente mobile din material uşor (plastic), lucru care
permite un acces comod pentru depistarea şi remedierea eventualelor defecţiuni.
În cazul imobilelor de cazare comună (cămine, hoteluri), amplasarea nodurilor
de conducte şi a coloanelor se face în spaţii acoperite cu plăci demontabile sau
chiar cu uşi de acces către coridoare, culoare sau holuri.
În subsolurile tehnice se montează de multe ori un număr mare de conducte
aşezate în unul sau mai multe planuri (planuri de conducte).
La montarea în plan orizontal, distanţele între conducte sunt astfel alese încât să
se permită asamblarea, întrţinerea şi repararea lor. Aşezarea simetrică a
conductelor, asigură un aspect estetic şi permite o urmărire mai uşoară a
traseelor.
La aplasarea conductelor în plan vertical, pe două rânduri, este necesar ca măcar
pe o parte laterală să se prevadă un spaţiu suficient de mare pentru accesul
deasupra ultimului rând de conducte. La montarea conductelor pe trei sau mai
multe rânduri verticale este obligatoriu ca între grupe de câte două rânduri să se
asigure un spaţiu de control cu posibilitate de acces pe părţile laterale.
Pentru golire, conductele se montează cu o pantă de 2 % în sensul contrar de
curgere a apei. Pentru instalaţiile de stingere a incendiilor, panta poate fi între 2
şi 5 %.
Se evită trecerea conductelor prin dreptul golurilor de uşi ale încăperilor din
subsol.
În punctele cele mai inferioare ale instalaţiei se prevăd robinete de golire sau
robinete de închidere cu dispozitive de golire.
Instalaţia ce conţine conducte de distribuţie trebuie să fie prevăzută în locuri
bine alese cu robinete de închidere pentru scoaterea din funcţiune numai a
zonelor care necesită intervenţii de reparare în caz de defecţiuni.
Deoarece garniturile armăturilor obiectelor sanitare se uzează destul de des,
înaintea fiecărei armături, este obligatorie prevederea unui robinet de închidere
amplasat de obicei sub obiectul sanitar.
În unele cazuri, băile a două apartamente alăturate pot fi alimentate cu apă prin
câte o singură coloană. Chiar dacă obiectele sanitare sunt amplasate spate în
spate, se duc legături separate la fiecare apartament pentru a se putea monta câte
un robinet de închidere în fiecare cameră de baie. Nu se este admisă asamblarea
robinetelor de închidere de pe legăturile armăturilor unui apartament într-o
încăpere a altui apartament, deoarece în caz de defecţiune, accesul la cele două
robinete nu poate fi asigurat simultan din ambele apartamente.
La baza fiecărei coloane se prevede robinet de închidere, care poate fi cu
descărcare pentru a asigura şi golirea apei din coloană, sau se poate amplasa un
robinet de golire prevăzut înaintea robinetului de închidere. Pentru reducerea
costurilor investiţiei, se admite ca robinetele de închidere cu descărcare să se
monteze câte unul la o ramură de două sau trei coloane.
Reţelele inelare de conducte vor fi prevăzute cu robinete amplasate în aşa fel
încât, în caz de defecţiune să nu se scoată din funcţiune mai multe coloane. În
cazul instalaţiilor de alimentare cu apă pentru combaterea incendiului este
necesar să nu se scoată din funcţiune mai mult de 5 hidranţi pe un cot al clădirii.
Robinetele montate pe conductele care alimentează hidranţii se vo sigila pe
poziţia „deschis”.

Condiţii impuse de felul materialelor utilizate

Aceste condiţii fac referire la preluarea dilatărilor (diferite în funcţie de
materialele utilizate) şi la pericolul deteriorării sau distrugerii conductelor sub
acţiunea diferiţilor factori perturbatori pentru funcţionarea instalaţiei.
În cazul conductelor din PVC (care au un coeficient mare de dilatare), preluarea
dilatărtilor apărute datorită creşterii temepraturii apei sau a mediului, se face
prin trasee cotite, spre deosebire de cele drepte preferate la instalaţiile din ţeavă
de oţel.
Ramificaţiile orizontale din coloane nu vor străpunge imediat pereţii alăturaţi
coloanelor ci se vor monta paralel cu aceştia pe o porţiune de 200 – 300 mm şi
numai după această distanţă vor pătrunde în pereţi.
Pe coloanele din PVC de alimentare cu apă rece sunt prevăzute obligatoriu lire
de dilatare amplasate din două în două niveluri.
Pe coloanele de alimentare cu apă caldă, din oţel galvanizat, a căror lungime nu
depăşeşte 35 m, nu se prevăd lire de dilatare.
Pentru a nu se ajunge la ruperea legăturilor la coloanele din PVC, nu este
permisă realizarea de legături scurte spre armături, decât dacă în imediata
apropiere a legăturii se prevede un punct fix pe coloană. Când legăturile sunt
depărtate de punctul fix, racordarea la coloană se va face prin legături cu
lungime de 300 mm prevăzute cu un cot.
Nu este permisă trecerea conductelor din PVC prin apropierea coşurilor sau a
canalelor de fum, a sobelor sau a corpurilor de încălzire.
La amplasarea conductelor în plase, conductele din material plastic se
amplasează deasupra celor de apă caldă pentru a preveni deteriorarea lor în cazul
în care s-ar produce scurgeri de apă caldă peste ele.

Condiţii estetice
Estetica este din ce în ce mai importantă în viaţa cotidiană. În general, condiţiile
estetice presupun soluţii mai puţin economice şi de aceea se vor aplica când se
obţin şi alte avantaje (îmbunătăţirea condiţiilor igienice sau a condiţiilor de
exploatare).
Conductele montate în clădirile de locuit sau social-culturale sunt mascate cu
diferite sisteme de acoperire. Pe lângă aspectul estetic, condiţiile estetice sunt
superioare faţă de montajul aparent.
Adoptarea unei distribuţii inferioare cu montarea conductelor de distribuţie în
subsolul clădirii, poate să conducă la costuri suplimentare faţă de distribuţia
mixtă. Se câştigă însă atât în domeniul estetic şi se elimină pericolul de inundare
a clădirii.
Traseele de conducte se aleg paralele cu elementele de construcţie. Astfel de
trasee sunt preferate celor oblice mai scurte şi au avantajul urmăririi mai uşoare
a conductelor în caz de defecţiune.
Tot din motive estetice se impune amplasarea robinetelor de închidere sub
obiectele sanitare în cazul în care conductele se montează aparent sau în nişe
prevăzute cu capace de acoperire în cazul în care aceste se montează mascat.

Condiţii fonice
Zgomotele din instalaţiile de alimentare cu apă sunt produse de pompe şi
motoare (vibraţiile acestora), de viteza prea mare în conducte, presiunea prea
mare înaintea armăturilor.
Pentru evitarea sau diminuarea acestor zgomote, trebuie respectate următoarele
aspecte:
 staţiile de hidrofor nu se montează sub încăperi de locuit, birouri,
biblioteci;
 coloanele sau legăturile de la coloane la armături nu se montează pe
pereţii băilor, bucătăriilor sau grupurilor sanitare care separă aceste
încăperi de dormitoare, saloane de spital, săli de lectură.

8.4 Instalaţii de canalizare

8.4.1 Canalizări interioare

8.4.1.1 Canalizări verticale

Coloanele verticale ale instalaţiilor de canalizare nu prezintă probleme deosebite

de asamblare şi funcţionare. Mufele, care preiau în practică şi funcţionarea
manşoanelor de dilatare, alături de lungimea redusă a bucăţilor de tubulatură, fac
să nu fie necesare dotări speciale.
In general, în instalaţiile obişnuite, se întâlnesc două variante:
- coloană îngropată în pereţi cu legături la ramificaţiile din etaje (fig. 8.4);
- coloană liberă (fig. 8.5).
 Fig. 8.4 Coloană de scurgere verticală Fig. 8.5 Coloană verticală
liberă
îngropată în planşeu cu ramificaţii

In prima variantă, ramificaţia constituie un punct fix şi nu sunt deci presupuse

alte amenajări. Eventuala dilatare a părţii de coloană de dedesupt va fi preluată
de mufa de pe planşeul inferior şi nu se vor naşte solicitări în ramificaţii. Pentru
ca lucrurile să decurgă în acest mod, este indicat ca în prealabil, să se determine
alungirea ţevii datorită efectului temperaturii. Dacă ţeava este fixată pe gâtul
mufei, se va exclude orice posibilitate de dilatare cu consecinţa de a supune la
forfecare ramificaţiile orizontale. In caz de dilataţii evidente, este posibilă chiar
deformarea tubulaturii. Este necesară o brăţară (reazem mobil) care se montează
între planşee, cu scopul de ghidare a ţevii.
In varianta a doua se utilizează un reazem fix între mufă şi ramificaţia de la
planşeu (punct fix) cu ajutorul căruia instalaţia este adusă la condiţiile din
situaţia precedentă.
8.4.1.2 Canalizări orizontale

In situaţiile precedente, datorită lungimilor ţevilor care nu erau mari şi datorită

mufelor, nu sunt necesare prinderi speciale de instalare. Mufa are funcţia de
manşon de dilatare (alta decât aceea de a asigura o îmbinare perfectă).
Ramificaţiile sunt cu lungimi convenabile şi fiecare este prevăzută cu mufă care
preia dilatările. In acest scop, mufa trebuie să fie legată rigid de structura suport,
în sensul de a forma un „punct fix”.
Porţiunile de tub dintre mufe sunt în schimb legate de structură cu ajutorul unor
suporţi care permit o oarecare deplasare axială (deci au şi funcţia de ghidare, pe
lângă aceea de susuţinere).
Punctele fixe se realizează la fiecare deviaţie de pe conductă (fig 18, tubulatură
suspentadă sub placă). Distanţa dintre suporţii intermediari este de 10 diametre.
Astfel ţeava este bine susţinută şi ghidată corect, evitându-se lipsa de
coaxialitate de la un suport la altul.

Legendă:
LR = fixări rigide (puncte fixe) în corespondenţă cu mufele;
FS = brăţări care se pot deplasa pe restul tubulaturii

Fig. 8.6 Tubulatură suspendată sub placă

Cea mai utilizată variantă de prindere este formată din coliere în două bucăţi,
plăcuţă de prindere în structură şi tirant de susţinere. Desigur că se pot adopta şi
alte soluţii în funcţie de diametrul ţevii, structură şi spaţiul pe care-l avem la
dispoziţie.

Ventilarea instalaţiilor de canalizare interioară

 Variaţiile de presiune din coloane influenţează negativ funcţionarea scurgerii.
Coloanele trebuie în aşa fel legate, încât să se evite astfel de probleme.
Pentru exemplificare se prezintă în figura 19 o coloană de scurgere la care
sunt racordate pentru simplificare numai vasele WC.
Dacă se descarcă vasul de la etajul 4, apa umple reţeaua de coloană de mai jos
şi coboară cu viteză spre bază, timp în care se comportă ca un dop, care la
întâlnirea aerului din coloană produce o compresie a acestuia în parta inferioară
şi o depresie a lui deasupra. Dacă dopul se găseşte în poziţia „F”, produce sub el
(în sifoanele aparatelor de mai jos) o presiune mai mare decât cea atmosferică
care va împinge în sus apa din sifoanele vaselor WC.
După ce dopul trece în coborâre, în dreptul unei ramificaţii produce o
depresiune care are tendinţa să aspire apa din sifon cu aceleaşi efecte ca şi în
prima variantă.

Fig. 8.7 Coloană de scurgere la care sunt Fig. 8.8 Efectele fenomenelor de sifonare
racordate numai vasele WC
Fenomenele menţionate sunt afectate de înălţimea închiderii hidraulice a
sifonului. Inconvenientele de mai sus sunt mai accentuate, dacă apa din
interiorul sifonului este la un nivel mai scăzut.

Fenomenele de mai sus se pot accentua dacă coloana are o secţiune

subdimensionată sau când apare o reducere de secţiune pe aerisire.
Pot să apară probleme la condiţiile de scurgere datorită prezenţei sifoanelor la
baza coloanei. In această situaţie, construcţia sifoanelor de la obiectele sanitare
trebuie să permită o coloană de lichid mai înaltă decât la un sifon normal, adică
cu o înălţime egală cu garda hidraulică a sifonului de la baza coloanei. Nu
trebuie să uităm posibilele depuneri de sedimente în cazul acestor conducte.
Dacă este posibil, este de preferat să nu se instaleze sifoane la baza conductei,
iar racordul la reţeaua orizontală să se facă cu două semiracorduri la 45 grade.
Pentru o exploatare mai uşoară este indicată prevederea unei piese de curăţire în
apropierea schimbării de direcţie, pentru o eventuală intervenţie la
obstrucţionarea cotului.
Un alt fenomen întâlnit în ramificaţiile orizontale de lungime mare, este
autosifonarea. Apa de descărcare umple complet secţiunea ramificaţiei şi
produce în spatele său o depresiune care aspiră şi apa din sifoane şi care ar
trebui să garanteze garda hidraulică. Fenomenul este cu atât mai pregnant cu cât
este mai mare lungimea ramificaţiei şi cu cât este mai redusă secţiunea sa.
Pentru a se evita astfel de probleme, este necesar ca, fie în ramificaţii fie în
coloane, să fie adoptate măsuri care să compenseze presiunile din sifoane. Acest
lucru se realizează prin instalarea unor ţevi separate, numite reţele de ventilare.
O instalaţie de descărcare fără ventilare sau cu o ventilare dimensionată
necorespunzător este uşor recunoscută după zgomotul care însoţeşte descărcarea
coloanei. Astfel, atunci când apa care se descarcă dintr-un aparat produce un
zgomot ca un gâlgâit, aparatul este supus la autosifonare.
Dacă apa dintr-un sifon face un zgomot neplăcut fără ca aparatul să funcţioneze,
înseamnă că un alt aparat racordat la aceeaşi coloană produce sifonarea prin
aspirare. Dacă sifonul gâlgâie, se produce sifonare prin compresie. Dacă
instalaţia de ventilare este dimensionată şi realizată corect, descărcarea
aparatelor se produce silenţios.
Efectele fenomenelor de sifonare sunt prezentate în figura 20 unde se observă
variaţia de nivel a apei din sifoane.

Ventilaţia primară

Este alcătuită de prelungirea aceleiaşi coloane de scurgere până la acoperişul

clădirii (fig. 8.9). Este strict necesar ca diametrul coloanei de deasupra
ultimului aparat să fie egal cu cel al coloanei de strângere (în general 110
mm).
Nu sunt indicaţii speciale pentru tronsonul de aerisire de deasupra
acoperişului cu excepţia acoperirii cu zăpadă pe timpul iernii.
 Sistemul prezentat aici este potrivit pentru construcţiile de înălţime redusă şi
nu constituie de fapt o adevărată instalaţie de ventilare deoarece, este în
măsură să reducă şi uneori chiar să anuleze fenomenul de sifonare prin
aspirare, dar nu este capabil să elimine în aceeaşi măsură sifonarea prin
compresie.

Fig. 8.9 Ventilaţia primară

Ventilare secundară

Constă în realizarea unei tubulaturi paralele cu coloana de canalizare (fig.

8.10 şi 8.11). Diametrul acestei coloane este în general mai mic decât cel al
coloanei de canalizare. Pentru condiţii speciale de simultaneitate, este posibil
 ca diametrul coloanei de ventilare să fie acelaşi cu diametrul coloanei de
canalizare. Tubulatura de ventilare este introdusă cu extremitatea sa
inferioară la baza coloanei de descărcare, iar partea sa superioară este scoasă
prin acoperişul construcţiei în aceleaşi condiţii ca şi coloana de descărcare
prezentată anterior.

Fig. 8.10 Ventilaţie secundară Coloana de Fig. 8.11 Ventilaţie secundară. Extremitatea superioară
ventilare este paralelă cu a coloanei de ventilare este introdusă
coloana de descărcare în coloana de descărcare

O variantă a acestui sistem este prezentată în figura 8.11. Extremitatea

superioară a coloanei de ventilare este introdusă în coloana de descărcare,
deasupra cotei de descărcare a aparatului situat la cota cea mai ridicată. Astfel,
se permite ieşirea pe acoperiş cu o singură ţeavă şi nu cu două. Se face şi aici
 menţiunea că tubulatura de ventilare are diametrul constant pe toată înălţimea
sa.
Din punct de vedere funcţional se poate spune că dopul hidraulic constituit din
apa care coboară în lungul coloanei de descărcare, nu mai produce depresiune
în spatele său deoarece aspiră aer prin extremitatea superioară a coloanei, şi în
acelaşi mod, nu produce compresie în faţa sa, deoarece aerul împins spre partea
inferioară a coloanei de descărcare, are posibilitatea să refuleze în exterior prin
coloana de ventilare.
La clădirile foarte înalte, datorită importanţei variaţiilor de presiune care se
produc în instalaţiile de canalizare, este indicat a se realiza racorduri
intermediare între coloanele de descărcare şi cele de ventilare (fig. 8.12). Aceste
racorduri se fac în mod obişnuit la fiecare 4 sau 5 etaje şi au scopul de a
echilibra diferenţele de presiune prezente la diferite cote ale coloanei de
canalizare în special la descărcări simultane de obiecte situate la diferite nivele
ale clădirii.
Dacă se face referire la obiectele instalate în interiorul unei clădiri, care pot să
fie supuse individual fenomenului de sifonare sau autosifonare, este necesară
racordarea sifoanelor la coloana de ventilare.
In această situaţie sunt două sisteme posibile:
- ventilare individuală;
- ventilare "cu cârlig".
La ventilarea individuală, ventilarea este aplicată sifonului fiecărui obiect
sanitar, care traversând o tubulatură comună, este racordată la coloana principală
de ventilare (fig. 8.13).
La ventilare "cu cârlig", unde sunt cuprinse mai multe obiecte în serie deservite
de un singur colector, se face numai ventilarea colectorului cu o tubulatură care
racordează partea terminală cu coloana de ventilare la o cotă superioară celei a
obiectelor (fig. 8.14).
Fig. 8.12 Racorduri intermediare între Fig. 8.13 Ventilare individuală
coloanele de descărcare şi
cele de ventilare
 Fig. 8.14 Ventilare cu cârlig Fig. 8.15 Ventilare cu racord intermediar

Dacă numărul obiectelor sanitare este mai mare decât trei, este indicată
realizarea unui racord intermediar (fig. 8.15). Acest lucru este necesar deoarece,
în cazul descărcării simultane a ultimelor două obiecte, celelalte vor rămâne fără
ventilare şi vor fi supuse sifonării.
Se poate concluziona din cele prezentate până acum că, cea mai bună variantă de
realizare a unei instalaţii de canalizare este aceea de a prevedea şi o ventilaţie
care asigură o funcţionare silenţioasă şi măreşte capacitatea de descărcare a
coloanelor. Desigur, realizarea instalaţiei de ventilare presupune rezolvare unor
probleme legate de consumuri de materiale şi manoperă, precum şi de
implicaţiile asupra pereţilor clădirii.
Utilizarea instalaţiei de ventilare este limitată în construcţii de importanţă
deosebită. Aici, proiectarea se face de firme specializate în instalaţii, care pot
găsi soluţii mai elegante în rezolvarea ventilărilor.
Pentru celelalte tipuri de construcţii se utilizează distribuţii orizontale (cele
interioare la camerele de baie sau bucătării) fără ventilare individuală. In această
situaţie este preferabil să se utilizeze ţevi cu diametru mai mare decât cele
utilizate în cazul existenţei ventilării, Spre exemplu, pentru descărcarea unui
bideu sau lavoar poate fi suficientă o ţeavă cu diametrul de 35 mm ventilată cu o
ţeavă de acelaşi diametru, faţă de cazul unei instalaţii neventilate unde se va
folosi o ţeavă cu diametrul de 50 mm. Există astfel posibilitatea ca scurgerea pe
tub să nu fie la secţiune plină şi să nu producă fenomenul de sifonare sau
autosifonare. In realitatea condiţiile nu sunt întotdeauna verificate deoarece
comportamentului lichidului care se descarcă este influenţat şi de alte condiţii:
viteza de descărcare a aparaturii, eventuale devieri ale ţevii, lungimea ţevilor.
Dacă nu este prevăzută o ventilare unitară, este necesar ca descărcările de
obiecte individuale să se facă prin legare directă la coloană cu ţeavă de 50 mm.
Nu sunt recomandate ramificaţii lungi legate la coloană, ramificaţii în care
aparatele vor fi supuse în măsură diferită la toate tipurile de sifonare expuse
până acum. Se evită astfel, sau se reduc fenomenele de sifonare prin compresie
sau prin aspirare, dar există în permanenţă riscul de autosifonare. Se recomandă
instalarea coloanei de ventilare secundară la clădiri cu mai multe etaje, în timp
ce la clădirile cu unul sau două etaje se poate utiliza doar ventilarea unitară.

8.4.2 Canalizare exterioară

Sistemele de canalizare presupun o eficienţă, o siguranţă în transport şi o
fiabilitate a instalaţiei foarte performante, datorită cantităţilor şi sarcinilor mari
de apă uzată.
Astfel de prestaţii se obţin greu cu produsele tubulare tradiţionale. Pe de altă
parte, este dificilă proiectarea şi realizarea în teritoriu a unor sisteme de
colectare şi tratare a descărcărilor speciale fără să apară probleme de siguranţă
totală în funcţionare şi de etanşare.
Culegerea descărcărilor poluante şi concentrarea lor pe direcţii stabilite,
contribuie la creşterea riscului de contaminare a mediului.
Tubulaturile din PEHD răspund în mare măsură la solicitările menţionate. In
afară de proprietăţile mecanice necesare, tuburile din polietilenă oferă
posibilitatea (prin sudură şi prelucrări) obţinerii unor structuri omogene
"monolitice", cum sunt puţurile de culegere şi inspectare care sunt construite din
acelaşi material şi cu un design care permite continuitatea tubulaturii. Creşte
astfel şi etanşeitatea sistemului de conducte.
Alte avantaje ale utilizării acestor conducte în sistemele de canalizare sunt:
- capacitatea tubului de a se adapta fără probleme la eventuale stivuiri ce
pot să apară în planul în care el a fost amplasat;
- lungimea standard a barelor (12 m) reduce numărul de îmbinări şi
punctele critice;
- rugozitatea scăzută a suprafeţelor interne, rezultată prin aplicarea
tehnologiilor moderne de fabricaţie, este stabilă în timp datorită inerţiei
chimice a polietilenei;
- prestaţie hidraulică constantă în timp şi capacitate bună de autocurăţire;
- rezistenţă la abraziune;
- viteze mari se scurgere a lichidelor transportate.
Viteza de scurgere a lichidului transportat depinde de înclinarea tubului, de
raportul dintre secţiunea udată a tubului şi perimetrul secţiunii udate şi de
rugozitatea interioară a tubului:

V K R i

în care: V este viteza lichidului transportat [m/s];

i – înclinarea tubului [m/m];

87 R
K
c R

R - S/P raza medie a secţiunii udate [m];

S – secţiunea udată a tubului [m2];
P – perimetrul secţiunii udate a tubului [m];
c – coeficientul de rugozitate a tubului = 0,06.

La acoperirea tuburilor trebuie să se ţină cont că învelişul supune tubul la

strivire. De aceea, este necesară o umplere a tubului cu apă pentru a atenua
efectul greutăţii materialului de acoperire, sau se efectuează acoperiri parţiale
succesive, lăsând învelişul să se întărească treptat.

Debitul conductei se calculează cu relaţia:

Q = S·V [m3]

In mod obişnuit se lucrează cu o înclinare de 1%.

8.4.2.1 Curbarea conductelor

Conductele din PEHD prezintă o flexibilitate ce permite rezolvarea uşoară şi

rapidă a unor probleme de proiectare şi asamblare, altfel foarte dificile sau
imposibile la utilizarea altor materiale. Această caracteristică presupune o
siguranţă totală în funcţionare şi economii serioase la manopera de realizare.
In evaluarea curburilor admisibile se întâlnesc două situaţii rezultate din
valoarea raportului ф tub/grosime tub:

1. ф/s >= 25;

2. ф/s < 25.

In canalizări (cazuri de tipul 1) se consideră situaţia pertelui în presoflexiune

care necesită unghiul de curbură de 20o, calculabilă cu una din formulele A sau
B:
  2T 100  T
A) RPF  B) RPF 
1,12  s PN

în care: RPF – raza de curbură [mm];

фT – diametrul exterior al tubului [mm];
PN – presiunea nominală a tubului [bar];
s – grosimea tubului.

Formula B) este mai des folosită.

In cazurile de tipul 2, pentru tuburile folosite la conductele sub presiune sau

pentru întrebuinţări dificile, se impune analizare alungirii є a fibrelor externe ale
tubulaturii. Această alungire (limitată în mod normal la 2%) conduce la o rază
de curbură Rє:

T
R 
2 

în care: Rє este raza de curbură [mm];

є – alungirea de referinţă [%].

In tabelul 8.1 sunt prezentate razele de curbură ale conductelor din PEHD
raportate la presiunea nominală a ubului şi la temperatura la care sunt amplasate
(temperatura de pozare).

Tabelul 8.1
Raza de curbură Rє [mm]
o
PN [bar] T 20 C T 10 oC T 0 oC
2,5 48 83 120
3,2 39 68 98
4,0 30 52 75
6,0 30 52 75
10,0 25 52 75
16,0 25 52 75

8.4.2.2 Tractarea conductelor

Conductele din polietilenă de înaltă densitate prezintă proprietăţi de flexibilitate,

greutate mică şi incasabilitate, proprietăţi ce fac posibilă o pozare simplă şi
economică. Este prezentă posibilitatea de a efectua subansambluri prefabricate
pe şantier şi de a le tracta la locul de asamblare finală. Tubulaturile (chiar şi cele
lungi de 100 m) sunt tractate cu uşurinţă datorită alunecării uşoare pe teren.
Tractarea este facilitată de rulouri sau "perne" de alunecare pentru a proteja
conductele de asperităţile terenului.
In situaţii deosebite se cere o evaluare a solicitărilor de tracţiune pentru a
determina lungimea conductei tractate. Elementele luate în considerare sunt:
durata solicitării continue, temperatura de lucru şi varianta de alunecare.
O variantă de calcul valabilă în majoritatea situaţiilor, foloseşte procedura prin
care se calculează forţa de frecare pentru un tub orizontal:

F = P٠L٠μ

în care: F este forţa de tractare [N];

Tipul suprafeţei μ static μ P – greutatea unitară a

dinamic tubului [N/mm] = 102 kg/m;
PE/teren compact 0,50 0,30 μ – coeficient de frecare;
PE/asfalt curat 0,45 0,25 L – lungimea tubului.
PE/şapă 0,50 0,40
PE/fier 0,45 0,35

Se determină solicitarea la tracţiune σT şi se compară cu σadm (σadm se determină

din tabele sau de pe grafice pe care se iau în considerare durata (t) solicitării de
tragere şi temperatura medie (T) la care va lucra tubul).

F  KS
T 
A

Unde: σT reprezintă solicitarea la tracţiune [N/mm2];

F – forţa de tracţiune [N];
A – aria secţiunii peretelui tubului [mm2];
K – coeficientul de siguranţă evaluat în baza condiţiilor de pozare.

8.4.2.3 Realinierea
De multe ori reţelele urbane de servicii devin insuficiente din mai multe motive:
- modificări ale structurii urbane;
- schimbări în teritoriu;
- îmbatrânire rapidă;
- creşterea cererilor;
- calitate slabă a serviciilor.
Fenomenul capătă amploare şi în cazul apeductelor, canalizărilor şi conductelor
de gaz la care, datorită defectelor şi pierderilor ridicate, se constată deficienţe
majore.
Tuburile din PEHD sunt utilizabile în majoritatea cazurilor pentru renovarea
instalaţiilor şi în unele situaţii pentru reutilizarea parcursurilor de reţele vechi.
Operaţia clasică de aliniere "relining" se realizează prin introducerea în
conductele vechi a tuburilor din PEHD care pot fi pozate cu uşurinţă chiar şi pe
lungimi considerabile datorită flexibilităţii. Se lucrează foarte bine atunci când
diametrul interior al tubului vechi este cu 10 % mai mare decât diametrul
exterior al tubului introdus.
Avantajele acestei metode sunt:
- reduce timpul de întrerupere a serviciului respectiv;
- reduce disconfortul datorat traficului redus de călători şi autovehicule din
perioadele cu săpături la suprafaţă;
- reduce dezordinea de pe şantier;
- costuri scăzute comparativ cu înlocuirea totală a vechilor conducte.

După alegerea tubului, procedura presupune pregătirea gropilor în zonele de

introducere şi de tragere şi tragerea conductei.
In funcţie de diferite caracteristici de lucru, este posibilă prepararea elementelor
componente în lungime de câteva sute de metri. Operaţiile de introducere se
efectuează relativ uşor, cu viteze destul de mari; un tub cu diametrul de 400 mm
se poate introduce cu o viteză cuprinsă între 1,5 – 3 m/min fără dificultăţi.
Atunci când este necesar, se pot efectua gropi punctiforme la anumite intervale
de timp, pentru eventuale prinderi.
Cavitatea dintre vechiul şi noul tub se poate umple cu apă şi nisip. Pe perioada
tragerii este indicat să nu se depăşească solicitările la tracţiune care să provoace
o alungire mai mare de 3 – 4 %.
Cele două variante, de introducere a tubului continuu şi de introducere a tubului
în bare sunt prezentate în figura 8.16.

Fig. 8.16 Realinierea tuburilor

8.4.2.4 Montajul conductelor subacvatice

Montajul conductelor subacvatice (mai ales în mediu marin) prezintă o serie de

probleme datorită situaţiilor statice şi dinamice dificile şi datorită agentului
coroziv, apa salină. Se poate spune că PEHD este materialul optim utilizabil în
astfel de situaţii. Având avantajul inatacabilităţii materialului de către mediul
marin, problema dificilă este aceea de a defini situaţiile dinamice reale (eventual
sub forma unei relaţii matematice). Este dificilă determinarea condiţiilor efective
de pozare şi de lucru, condiţii care de cele mai multe ori se stabilesc statistic.
Alegerea polietilenei în realizare acestor instalaţii se datorează anumitor
caracteristici favorabile:
- se comportă foarte bine vâscoelastic;
- prezintă o mare sigurantă în funcţionare a îmbinărilor;
- viteză şi simplitate în pozare;
- manipulare uşoară.

8.4.2.5 Verificarea la plutire

Conductele din PEHD plutesc pe apă datorită densităţii mai mici decât a acesteia
(950 kg/m3).
Calculul porneşte de la principiul lui Arhimede. Pentru ca instalaţia să nu
plutească, este necesar ca aceasta să fie mai grea decât greutatea volumului de
lichid dislocuit de ea.
P = (Ptub + Plichid transportat + Paccesorii)٠Cs < S

cu 1,15 < Cs =< 1,20

S = (volum tub + volum accesorii)٠ρapă

ρapă = 1000 kg/m3 (apă dulce);

ρapă = 1030 kg/m3 (apă de mare).

Calculele se aplică pe unitatea de lungime sau pe module de tubulatură.

8.4.2.6 Verificarea ancorării

La tubulaturile montate pe fundul apelor, ancorarea trebuie astfel concepută şi

calculată încât conducta să nu fie deplasată sub acţiunea factorilor interni (bule
de aer) sau externi (curenţi cu direcţia perpendiculară pe conductă):

S = 0,025 V2٠ф٠K

în care: S este forţa care împinge conducta [kg/m];

V – viteza curentului [m/s];
 ф – diametrul tubului [m];
K – coeficientul care depinde de forma ancorării:
K = 0,6 pentru ancorarea pe inele;
K = 0,9 pentru ancorarea pe soport paralelipipedic.

Ancorarea trebuie să satisfacă relaţia:

S
Z
F
în care:
Z este ancorarea folosită [kg/m];
F – coeficientul de frecare a conductei de fundul marin:
F = 0,1 (fund mâlos);
F = 0,3 (fund nisipos).
Valorile menţionate sunt adaptate uneori unor situaţii de risc maxim. Ancorarea
trebuie sa fie uniform distribuită pe lungimea tubului pentru a se evita
solicitările mari la incovoiere. Ancorarea se realizează cu ajutorul inelelor
prefabricate din şapă, montate pe conducte cu tiranţi si buloane. Pentru evitarea
deteriorării tubului şi a alunecărilor acestuia, se aşează între tub si ancoră fâşii
de cauciuc sau de ţesut din polietilenă.
În timpul operaţiilor de centrare efectuate prin tragere sau împingere (uneori cu
viteze mai mari de 10 m/min), trebuie să fie supravegheată alunecarea conductei
pe teren, pentru a se evita abraziunea şi deteriorarea acesteia.
La scufundarea conductei apar solicitari mari la incovoiere a acesteia, datorita
formei de „S” pe care o ia tubul. Trebuie avut grijă ca solicitările la tracţiune şi
încovoiere să fie compatibile cu materialul. Dacă este necesar, se vor utiliza şi
accesorii (plutitoare) pentru a corecta condiţiile de amplasare. Sunt posibile şi
cazuri in care conducta este protejată prin îngroparea în tranşee excavate
anterior cu draga.
În aceste situaţii dificile sunt puse şi mai mult în evidenţă calităţile conductelor
din polietilenă: flexibilitate, greutate mică, rezistenţă mecanică, manevrabilitate.

8.4.2.7 Rezistenţa la presiunea externă

Solicitările la strivire sunt studiate în urma numeroaselor experimentări realizate

pe tuburi din PEHD, la temperatura de 20 oC.
Prestaţiile tubului sunt strâns legate de temperatura la care funcţionează
instalaţia. Deoarece aceste instalaţii funcţionează la temperaturi mai mici de 20
oC, comportarea în funcţionare este superioară.
Dacă tubulatura este îngropata într-un material compactat optim, se obţine o
creştere a presiunii admisibile de lucru (între 1,5 şi 3 ori faţa de valoarea din
figura 8.17).
 Fig. 8.17 Variaţia presiunilor normale de funcţionare funcţie de presiunea
externă şi durata solicitării

Atunci când apar depresiuni datorate instalărilor şi manevrărilor, se recomanda

folosirea accesoriilor: vane de închidere lentă, aerisiri automate.

Verificarea

La verificarea unei astfel de instalaţie, se urmăreşte în mod deosebit verificarea

etanşeităţii sistemului. Se iau în considerare condiţiile de lucru normale,
majorate cu un anume coeficient de siguranţă.
În funcţie de tipul de instalaţie (apeduct, conducte de gaz, canalizare),
modalităţile de verificare sunt prevăzute cu anumite specificaţii.

Tubulatura sub presiune

Verificarea efectuată pe porţiuni şi în baza indicaţiilor din proiect, este facută

inainte de împământarea completă a tubului. Punctele speciale şi îmbinările sunt
lăsate descoperite pentru a verifica eventuala prezentă a scăpărilor.
Acest control se poate raliza cu lichide, cu aer sau gaze inerte. Verificarea
lucrării se face pe etape şi trebuie respectate urmatoarele prescripţii:

P verificare = 1,5 P lucru;

 sau
P verificare = P lucru +2 Kgf/cm2.

În cazuri speciale se lucrează chiar cu o presiune mai mare. Presiunea din timpul
verificărilor trebuie sa rămână constantă timp de 24 ore. Oricum se iau în
considerare ajustările datorate variaţiilor de volum ale reţelei (deformare elastică
şi alungire termică).

Tubulaturi care nu sunt sub presiune (canalizări)

În cazul instalaţiilor de canalizare, verificarea finală se face astfel: conducta este

împărţită pe porţiuni cu diferenţa de nivel de 0,5 m şi se verifică etanşarea la
presiunea determinată de coloana de apă egală cu diferenţa de nivel dintre axa
conductei si planul stradal sau teren.