Fiind socotită sacră, muzica era pentru antici o oglindă a divinităţii.

Astfel, chinezii
credeau că marele zeu Dao le-a dăruit muzica, pe lângă armonia sufletească şi hrana
zilnică, aşa cum indienilor, zeul lor suprem, Brahma, şi soţia sa, Sarasvata, le-au oferit
în dar muzica.
De la popoarele orientale, grecii au preluat teoria cosmogonică, potrivit căreia muzica
era întruchiparea cosmosului, a mişcării astrelor şi a armoniei cereşti
La fel, babilonienii considerau că fiecare sunet al gamei simboliza o planetă...
În contrast cu muzica profesionistă, cea a poporului nu era îngrădită de teorii
filosofice sau precepte tehnice. Fiind o artă orală, ea a rămas mai puţin cunoscută,
nepăstrându-se decât puţine mărturii cu privire la această muzică. O sculptură din
epoca asirienilor (2500-2000 î. Hr.) reprezintă un păstor cu un câine şi o turmă în
preajma sa, cântând din lăută
Un pas înainte în istoria muzicii l-au făcut în această epocă instrumentele. Deşi, în
principal, aveau rolul de a însoţi cântecul sau dansul, ele încep a fi folosite singure,
creându-se primele premise ale muzicii autonome, nelegate de cuvânt şi gest Cu toate
că limbajul şi mijloacele de expresie muzicale erau destul de reduse, muzica avea un
puternic efect asupra sufletului omului. De altfel, teoria cu privire la ethosul muzicii,
la puterea ei de sensibilizare a omului, a mers până la stabilirea ethosului specific
fiecărui mod sau ritm în parte.
Muzica se practica la diferite ceremonii desfăşurate în temple, palate sau chiar în aer
liber. Egiptenii au realizat experienţe acustice, studiind vibraţiile coloanei de aer în
tuburi de diferite lungimi. Muzica faraonilor s-a transmis în ritualul religios şi în
cântecele populare ale copţilor (egipteni creştini). Pentru notaţia muzicală foloseau
hieroglife cu ajutorul cărora indicau înălţimea şi durata sunetelor.
n perioada regilor se generalizează prezenţa muzicii în toate manifestările publice.
Chiar regele David, autorul celebrilor 150 de Psalmi, cânta din kinnor. Tot el a
organizat o şcoală de muzicanţi şi o formaţie corală ce însuma 288 de cântăreţi. Date
amănunţite despre organizarea corului leviţilor, privind locul acestuia în ritualul
religios şi instrumentele folosite în timpul desfăşurării oficierii, ne oferă tot Biblia.
Vocile femeieşti erau excluse, Talmudul (scris la începutul erei noastre) socotindu-le
drept seducţii lumeşti. Un rol apreciabil îl aveau însă cântăreţele la curte, la ospeţe,
petreceri publice şi la înmormântări.
După Solomon(La sfinţirea templului său s-au cântat imnuri de slavă, acompaniate
de chitare, harpe şi trâmbiţe), strălucirea ceremoniilor se stinge treptat, muzica având
tot mai mult rol de divertisment intim. Proorocul Isaia condamna pe toţi cei care îşi
petreceau viaţa în sunetul lăutei, harpei, fluierului şi tobei, în timp ce sorbeau vinul
din amfore. La finele secolului al VIII-lea î. Hr., regatul Israel este cucerit de armatele
asiriene, iar, după două secole, regatul Iudeei are aceeaşi soartă, fiind supus de
Nabucodonosor, care va dărâma templul lui Solomon. Aceste tragice evenimente
transpar şi în muzică, în locul cântărilor solemne şi exuberante apărând lamentaţii şi
cântece funebre.