UNIVERSITATEA ” OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA : STUDII JURIDICO-CANONICE

REFERAT
MUZICA SACRA IN CELE TREI RELIGII MONOTEISTE: Iudaism,
Crestinism si Islamism

ÎNDRUMĂTOR:PR.PROF.UNIV.DR.BOGDAN MOISE

MASTERAND:BOTEZATU NECULAI

ANUL I ,SEM II
 MUZICA SACRA IN CELE TREI RELIGII MONOTEISTE: Iudaism, Crestinism si
Islamism

Muzica sacra este muzica religioasa care intruneste de fapt doua genuri felurite de
muzica.
Muzica este parte din ritual (slujba bisericeasca) si muzica de inspiratie religioasa.
Pe baza argumentelor antroplogice si istorice muzica s-a dezvoltat in primul rand ca o
manifestare religioasa. Antropologii o considera drept ca o manifestare sociala, personal sunt de
acord sa cad la pace cu compromisul socialo-religios. Prima intrebare care se pune este de ce
totusi muzica este atat de diferita la ureche si de ce melodica difera atat de mult. Profesorul
Fourman are o teorie, general acceptata, hai sa vedem care este aceasta teorie. In primul rand
trebuie de vorbit despre tonalitate, tonicitate, si textura.Prin tonalitate intelegem un sistem
ierarhic care se bazeaza pe un centru tonic, aceasta ideie este descrisa pentru prima data de
Alexandre-Étienne Choron (1810) si dezvoltata de François-Joseph Fétis in 1840. Practic astazi
noi acceptam tonalitatea diatonica Major-Minor care sta la baza muzicii de toate felurile in
muzica denumita occidentala. Tonicitatea (tonicul) este reprezentata de prima nota intr-o scala
muzicala si defineste scala muzicala a compozitiei. Stiu ca este putin abstract insa cu putina
rabdare vom ajunge unde trebuie. Textura reprezinta ritmul in care compozitia muzicala este
interpretata intr-un anumit moment muzical. Textura reprezinta si calitatea sunetului intr-o piesa
muzicala indicata de numarul de voci si de relatia intre ele. In muzica occidentala textura este
bazata pe ceeace numesc muzicieni omofonia (Homophony) Greaca in care armonia muzicala
este produsa de imbinarea catorva componente intr-o singura armonie dominanta. Omofonia este
diferita de etrofonia (heterophony) asociata cu muzica orientala. Dupa aceste cateva mici
precizari ajungem la teoria lui Fourman, care zice cam asa: Pot fi definite trei curente
muzicale religioase Monoteist-Occidental, Politeist-Oriental si Animist. Aceste trei curente
au "derivate" cum ar fiMonoteist-Islamic sau Politeist-Shintu, in mare insa, aceste trei curente
sunt de baza. Mai zice teoria lui Fourman, Monoteismul-Occidental a dezvoltat o muzica
omofonica, Politeismul-Orieiental a dezvoltat o muzica etrofonica si Animismul a dezvoltat
o muzica rituala ciclica bazata pe instumente de percutie. Aceasta teorie este majoritara in
Istoria religiilor contemporana si a fost formulata la sfarsitul anilor 50.Am impărțit subiectele pe
capitole și le vom dezvolta pe rand:
1.Muzica Sinagogica (ritual Ebraic)
Primele elemente din acest gen au fost dezvoltate la Templu din Ierusalim Talmudul il
aminteste pe Iisus fiul Hanania, care a fost probabil primul dirijor amintit in analele umanitati, el
era dirijorul corului Levitic Tot el este autorul unor corale pastrate de traditia Judaica si sunt
amintite in Talmud, Suk. 53a. Corul Levitic s-a pastrat in unele traditii sinagogale pe care le vom
aminti in postarile urmatoare. Muzica Spaniola-Evreieasca (Sefardica) este cea mai cunoscuta in
traditia Ebraica. Aceasta muzica a fost dezvoltata la inceputul evului-mediu timpuriu in Spania si
era extrem de populara la curtile regale Crestine si Maure, asa numitele cancioneros din care sau
dezvoltat mai tarziu mult genuri muzicale. Deoarece Spania a fost interzisa Evreilor religiosi
pana in anul 2492 se poate auzi in sinagogile din Maroc, Argentina, Turcia, Grecia. Deoarece nu
mai exista comunitati sefardice in Balcan, aceasta traditie a murit in Romania cand ultimul evreu
sefard nascut in Romania a parasit tara. Muzica religioasa sefarda este bazata majoritar pe Psalmi
si este cantata in Ebraica si Ladino (varianta evreiasca a limbi Spaniole, care este de fapt
Catalana clasica). Astazi numai exista nici o sinagoga Sefardica in Romania.
Arta care se bucura la evrei de cea mai mare pretuire si popularitate era muzica,nelipsita in cele
mai feluite ocazii.
In temple, practicile liturgice se desfasurau insotite de cint vocal, muzica instrumentala si
dans ritual. Psalmii erau cititi intr-o forma de recitare cintata cu ajutorul unor neumi marcati
deasupra textului, fie de o singura persoana, fie de o persoana careia ii da raspunsurile
comunitatea, fie coral. Numarul muzicantilor de profesie era enorm: din cei 38 000 de leviti,
4000 erau muzi canti, impartiti in 24 de grupari, cu 12 conducatori. Muzicantii formau o casta
inchisa si erau educati in scoala de muzica a templului din Ierusalim. Existau mari ansambluri
vocal-instrumentale, atat pe linga marele Templu, cat si la curte. Iu sinagogi, partea muzicala era
incredintata exclusiv vocii umane.Instrumentele muzicale ale evreilor se clasificau in trei familii,
fiecare fiind legata de o anumita clasa sau categorie sociala. Instrumentele de suflat cornul (de
berbec, lucrat rudimentar, fara mustiuc) si trimbitele erau rezervate preotilor; instrumentele de
coarde (lira, harpa, psalteriul) erau folosite de ajutoarele sacerdotilor, de leviti; iar poporul
folosea cimpoaie si flaute cu ancie. Acestora li se mai adaugau gongurile si clopotele (carora li se
atribuia o semnificatie supranaturala), precum si timpanele, intrebuintate mai ales peutru a ritma
dansurile rituale. Instrumente importante la o data ulterioara erau lira feniciana (cetra) si sistra,
de origine egipteana.La curtea regala din Ierusalim existau muzicanti de profesie inca din jurul
anului 700 i.e.n. Faima evreilor in domeniul muzicii trecuse granita Israelului. Cand tara a cazut
sub jugul asirian, regele Senaherib a pretins, in cadrul tributului, si “muzicanti, barbati si femei”
2.Muzica Rituala Crestina. Este extrem de diversa si este extrem de orientata spre
traditiile specifice. In general muzica rituala Catolica si Luterana este ceeace numim noi clasica.
Muzica corala este in intregime bazata pe imnuri. Cel mai vechi imn Crestin cunoscut este
vestitul Phos Hilaron (Bucuria Lumini). Bisericile Ortodoxe Estice (Copta, Maronita, Siriaca,
Etiopiana) sunt pastratoare ale traditiei Crestinismului primar de origine Judaica. In bisericile
Copte poti auzi probabil aceleasi "cantari" care au fost cantate de Iisus si apostolii sai in zile le
de sarbatoare. Vom dezvolta mult acest subiect cu accente specifice denominatiunilor Crestine
diferite.
3.Muzica Rituala Islamica.Muzica sacra Islamica se numeste Nasheed (in Balcan este
cunoscuta pe numele Nasyid) este o muzica pe care o numim noi Capaela. Este o muzica
acompaniata de un instrument numit Daff, poate fi tradus in romana drept tamburina. Si aici
avem diferite curente religioase care variaza de la o strictete aproape totala la variatii de rara
frumusete cunoscute in muzica mistica araba a Sufilor. Deoarece personal sunt un mare amator
de muzica Islamica, i-mi voi permite sa dau curs putin si la preferintele mele muzicale.
1.1.Muzica la vechii evrei.Muzica a avut din cele mai vechi timpuri un rol important în
viaţa socială şi culturală a poporului ales găsind un cadru propice mai ales în cultul divin.
Iudaismul reprezintă prima religie monoteistă în care bazele sînt puse pe credinţa într-un singur
Dumnezeu Absolut, creator al cerului şi al pămîntului numit Yahwe, Adonai, El etc. ,,Eu sînt cel
ce sînt“ aşa i s-a revelat Dumnezeu lui Moise, primul legislator al evreilor. Muzica apare încă din
zorii istoriei acestui popor: ,,Şi a purces Cain din faţa lui Dumnezeu şi s-a sălăşluit în pămîntul
Nod, la răsărit de Eden. Şi a cunoscut Cain pe femeia sa, şi a zămislit şi a născut pe Enoh, după
numele fiului său. Iar lui Enoh i s-a născut Irad. Şi Irad a fost tatăl lui Mehuiael şi Mehuiael a
fost tatăl lui Metuşael, iar Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Şi Lameh şi-a luat două femei; cea
dintîi se numea Ada, iar cea de a doua se numea Ţila. Şi Ada a născut pe Iabel; acesta a fost
părintele celor ce sălăşluiesc în corturi şi pasc turmele. Iar numele fratelui său a fost Iubal; acesta
a fost părintele celor ce cîntă din chitară şi din flaut“ (Facerea 4,16-21) Eliberarea miraculoasă
din faţa pericolului egiptean a fost sărbătorită prin muzică: ,,Iar Miriam proorociţa, sora lui
Aaron, a luat dairaua în mînă, şi toate femeile au ieşit după ea cu dairale şi dănţuind. Şi Miriam
le dădea răspuns: Cîntaţi Domnului că s-a proslăvit întru slavă! Pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în
mare“ (Ieşirea 15, 20-21) Oastea lui Iosua, cel care i-a condus pe evrei după Moise, a folosit
trîmbiţele la cucerirea Ierihonului: ,,Iar la al şaptelea ocol, pe cînd preoţii sunau în trîmbiţe, Iosua
a poruncit poporului: ,,Strigaţi tare, căci Domnul v-a dat în mînă cetatea“ (Iosua 6,16) David, cel
de-al doilea rege al evreilor şi una dintre cele mai marcante figuri ale istoriei universale, deţinea
o impresionantă orchestră alcătuită din cinci tipuri de instrumente. ,,Iar David şi toată casa lui
Israil dănţuiau înaintea Domnului din toate puterile şi cîntau cîntece din chitare şi din harfe şi din
timpane şi din flaute şi din chimvale“ (2 Samuel 5,6 ) iar magistrul său fiu Solomon, unul dintre
cei mai mari gînditori ai lumii, a avut o organizare muzicală foarte minuţios pregătită la Templul
înălţat de el în cinstea lui Dumnezeu. Foarte multe din instrumentele antice ale evreilor au
dispărut iar în perioada contemporană unicele instrumente găsite cu ocazia săpăturilor de la Bet-
Shemesh şi Tell Abu Hawam sînt nişte ţimbale. Ţinînd însă cont de faptul că evreii erau
apropiaţi de aria culturală a Egiptului şi Mesopotamiei materialul arheologic găsit în aceste spaţii
aduce lumină şi în ceea ce priveşte instrumentele muzicale folosite de ei întrucît nu se deosebeau
cu mult faţă de cele ale vecinilor lor. Instrumentele evreilor erau confecţionate din lemn preţios,
piele de animal bine întinsă, metal,os iar coardele erau confecţionate din fibre vegetale sau
intestine de animale. Instrumentele se împărţeau în trei categorii: instrumente cu coarde (harpa,
lira, lăuta), instrumente de suflat (cornul, şofarul, trompeta, flautul, fluierul) şi instrumente de
percuţie (tamburina, sistrul, ţimbalele şi clopotele) Ca şi la vechii greci, muzica deţinea şi un rol
terapeutic. În tinereţe David cînta la un instrument cu coardă (psaltirion-un fel de harpă) pentru
a-i îmbunătăţi stările nevrotice ale regelui Saul precum şi ode în cinstea lui Dumnezeu (Psalmii)
1.2.Muzica psaltic în creștinism.Muzica a fost folosită de creştini încă de la origini. În
Evanghelia după Matei se precizează clar că după Cina cea de Taină Iisus împreună cu ucenicii
au cîntat cîntece: ,,Şi după ce cîntară laude, ieşiră la Muntele Măslinilor“ (Matei 26,30) Ţinînd
cont că muzica era folosită în ambientul spiritual mozaic şi primii creştini care proveneau din
acest mediu au preluat cîntarea imnelor religioase. ,,Se ştie că prima sămînţă a creştinului fiind
aruncată în Ierusalim, şi cea dintîi biserică creştină fiind formată de creştinii născuţi iudei, de
bună seamă că melodia psalmilor din Vechiul Testament a predominat în Biserica primitivă.
După ce creştinismul a ieşit din cuprinsul Palestinei s-a răspîndit la alte popoare din cuprinsul
Asiei Mici şi Europa Răsăriteană, în care elementul grec era foarte mult răspîndit iar după ce
iudeii fură împrăştiaţi, şi veniră în contact cu grecii, au împrumutat de la aceştia nu numai limba,
dar şi muzica lor. Proba despre aceasta este că pe timpul lui Ptolemeu Filadelful ( 285-247 î.Hr. )
evreii din Alexandria nu mai înţelegeau Biblia în limba lor, au fost nevoiţi după cerinţele
sinagogii şi îndemnul regelui, să o traducă în limba greacă, numind această traducţiune
Septuaginta sau versiunea Alexandrină. Acum vine întrebarea: ce fel de cîntare întrebuinţau
creştinii în biserică în cele trei secole primare ale creştinismului? În această privinţă doi părinţi
bisericeşti Tertulian şi Sfîntul Ioan Gură de Aur se încredinţează că în aceste trei secole primare
ale creştinismului, la serviciul divin, cîntau toţi creştinii, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri; ori
psalmi din Sfînta Scriptură sau imne făcute de creştini, din propria lor reflexiune religioasă, într-
o singură melodie“ (Muzica bisericească pe psaltichie şi pe note liniare pentru trei voci, Nifon
N.Ploieşteanu ) Mărturii importante au survenit de la numeroşi sfinţi ai Bisericii. De exemplu
Sfîntul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu care era episcop în Antiohia menţiona că i-a fost
descoperită muzica antifonică prin vedenie dumnezeiască: el a văzut cetele îngereşti care lăudau
Sfînta Treime prin antifoane ( N.R-cîntări ce se folosesc în cadrul Sf.Liturghii ). Sfîntul Efrem
Sirul care era supranumit ,,alăuta Duhului Sfînt“ a lăsat aproximativ 1000 de laude şi imne scrise
pe glasuri şi podobii. Sfîntul Ioan Gură de Aur introduce în biserica din Constantinopol
numeroase cîntări şi imne de origine antiohiană. Roman Melodul, un sirian care trăia la
Constantinopol a lăsat 1000 de laude. Despre el se spune că ar fi autorul Acatistului Maicii
Domnului. Multă vreme muzica religioasă a Orientului creştin s-a dezvoltat sub ocrotirea
graniţelor Imperiului Bizantin iar mai tîrziu formele acesteia s-au sudat pe tradiţia şi cultura
fiecărui popor în parte. Cultura românească reprezintă unul dintre cele mai elocvente exemple
pentru că posedă o profundă structură bizantină dar aici muzica grecească este exceptată astfel
încît la noi muzica de tradiţie bizantină a fost adaptată la specificul limbii şi moştenirii noastre
culturale după îndemnul lui Anton Pann: ,,Cîntă măi frate române, pe graiul şi limba ta, şi lasă
cele streine ei de a şi le cînta“ Cele mai marcante personalităţi ale muzicii psaltice şi religioase la
noi sînt: Filothei Ieromonahul, Petru Efesiu, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Nectarie Frimu,
Nectarie Schimonahul, Visarion Nemţeanu, Ştefanache Popescu, Dimitrie Suceveanu, Ioan
Popescu Pasărea, Victor Ojog etc. Muzica bizantină nu este un gen uşor, nu doar de abordat, şi
nici de ascultat pentru că presupune o ambianţă spirituală aparte, isihia, liniştirea sufletului. Şi cu
siguranţă aceasta nu poate avea loc într-o sală de concerte ci în Biserică.
1.3.Secretul islamului În ciuda războaielor generate şi a noului tip de terorism adoptat de
aşa-zişii islamişti fundamentalişti dar care nu au nimic comun cu învăţătura lui Mahomed care nu
era foarte intolerantă, islamul a contribuit esenţial la patrimoniul cultural al lumii în care trăim.
Să nu uităm de ,,Epoca de Aur“ a islamului (sec.VII-XIII ) cînd învăţaţii arabi au tradus şi
transmis posterităţii învăţăturile Greciei, Romei şi Egiptului antic care erau pe cale să se piardă.
De asemenea acest focar de cultură cunoscut sub denumirea de ,,Epoca de Aur“ a fost alimentat
de culturile marilor civilizaţii de pînă atunci ale lumii: mesopotamiană, romană, chineză, indiană,
persană, egipteană, greacă, romană, bizantină. Teoriile şi modurile muzicale elaborate în lumea
arabă sînt strîns legate de matematică (teoria proporţiilor ) astronomie şi astrologie. De asemenea
actul terapeutic nu lipsea nici el din muzica arabă. În lumea islamică veche erau folosite
instrumentele muzicale pe care le găsim şi în alte arealuri culturale (egipteni, perşi, iudei etc.)
Dansul extatic reprezintă însă una dintre cele mai originale tradiţii muzicale care este dată de
islam şi s-a dezvoltat în cadrul mişcării sufite. Chiar dacă la început unii exponenţi ai ramurilor
conservatoare ortodoxe nu agreau acest curent acum el este încadrat în tradiţia
musulmană. ,,Sufismul reprezintă dimensiunea mistică cea mai cunoscută a islamului şi una din
cele mai importante tradiţii de esoterism musulman. Etimologic, substantivul arab sufi pare să
derive de la ,,suf“, ,,lînă“, aluzie la mantia de lînă pe care o poartă sufiştii. Termenul se
răspîndeşte începînd din secolul III. Potrivit tradiţiei, strămoşii spirituali ai sufismului se găseau
între tovarăşii lui Mahomed; de exemplu, Salman al Farisi, bărbierul persan care locuia în casa
Profetului şi care a devenit modelul adopţiunii spirituale şi al iniţierii mistice, precum şi Uways
al-Qarani, cărora Mahomed le lăudase devoţiunea. Se cunoaşte mult mai puţin originea
tendinţelor ascetice, ele se precizează probabil sub dinastia Omeiazilor. Într-adevăr, un mare
număr de credincioşi erau dezamăgiţi de indiferenţa religioasă a califilor, preocupaţi doar de
continua expansiune a Imperiului. Primul ascet mistic este Hasan al-Basri celebru pentru pietatea
şi adînca sa tristeţe; căci el se gîndea tot timpul la Ziua Judecăţii. Un alt contemplativ Ibrahim
ibn Adham, a definit cele trei faze ale ascezei ( zuhd ): 1.a renunţa la lume 2.a renunţa la bucuria
de a şti că ai renunţat la lume 3.a realiza atît de profund lipsa de importanţă a lumii încît aceasta
nici nu mai e luată în considerare. Rabîa, o sclavă eliberată de stăpînul ei, introduce în sufism
dragostea pură şi absolută faţă de Dumnezeu. Îndrăgostitul nu trebuie să se gîndească nici la
Paradis, nici la Infern. Rabîa este prima dintre sufi care vorbeşte despre gelozia lui Dumnezeu“
( Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade ) ,,Dervişii rotitori“ cum erau cunoscuţi în
Occident se trag dntr-o confrerie numită ,,Tariqa mawlawiya“ iniţiată de un alt înţelept sufit
Rumi. Numele de ,,dervişi rotitori“ vine de la faptul că în timpul ceremonialului numit ,,sama“
aceştia se învîrteau din ce în ce mai repede în cerc împrejurul încăperii. Rumi spunea: ,,În
ritmurile muzicii este ascuns un secret. Dacă l-aş dezvălui, el ar nimici lumea“ În mistica sufită
muzica trezeşte spiritul şi-l face să-şi amintească de adevărata lui patrie şi de ţelul final. ,,Noi toţi
am făcut parte din trupul lui Adam şi am ascultat cîndva aceste cîntece în Paradis. Deşi apa şi
lutul au turnat îndoiala în noi, totuşi ni le mai reamintim întrucîtva“ este remarca unui înţelept
sufit. Mircea Eliade concluzionează în legătură cu muzica şi dansul sufiţilor: ,,La fel ca muzica şi
poezia sacră, dansul extatic se practica de la început în sufism. După unii sufi, dansul lor extatic
ar fi fost o reproducere a dansului îngerilor...“ (Istoria credinţelor şi ideilor religioase)

BIBLIOGRAFIE:

 Runes , Dagobert D., Dictionar de iudaism. Rituri, obiceiuri si concept iudaice/Dragobert D. Runes:trad. Din lb.
engleza de Viviane Prager.-Bucuresti: Hasefer, 1997 p.292

 Chebel, Malek, Dictionar de simboluri musulman: Rituri, mistica si Civilizatie/ Maleck Chebel de Catrinel Auneanu,-
Pitesti: Paralela45, 2005. p.481-519

 Benjamin Lya, Mituri, rituri si obiecte rituale iudaice/ Lya Benjamin, Irina Cajal-Marin, Hary Kuller: cuv.
Inainte:acad. : Nicolae Cajal.- Bucuresti :Editura Fundatiei Cultural Romane, 1994. P.195

 Jean Marchand, revista Realites, 1974, Ştefan Botoran.

 Monitorul de Fagaras, Muzica la creştini, iudei şi musulmani, Luni 22 Iulie 2013.