BAZELE ŞTIINŢEI NURSINGULUI

SUPORT DE CURS

Cuprins
ARTA DE A ÎNGRIJI..................................................................................................................... 2
CONCEPTE DE NURSING ......................................................................................................... 13

1
ARTA DE A ÎNGRIJI

SUPORT DE CURS

2
Practicata din perioada preistorica arta de a îngriji are un caracter universal, putand fi
acceptata ca o lege naturala. Recunoasterea ca profesie, „utila si unica”, se produce in a
doua jumatate a secolului XX. De-a lungul timpului „arta de a ingriji”, a fost influentata de
specificitatile culturale, etnice, credinta, diferitelor grupuri etnice.

Mesopotamia
Mesopotamienii cautau in valorile etice o unitate de masura care sa le dea o solida baza
morala. Lumea lor nu mai este arbitrara, raul si bolile nu mai sunt considerate simple
intamplari.
La inceputurile istoriei lor mesopotamienii au abordat bolile prin prisma medicinei magico-
religioase, iar cand acestea dadeau gres se recurgea la serviciile medicului empiric sau la
chirurg.
Medicina magica era practicata de preoti, iar cauza bolilor era pusa pe seama greselilor
savarsite fata de zei. Diferiti demoni, spirite si duhuri erau asociate unor boli si afectiuni.
Ritualul izgonirilor din corpul suferind era practicat de un preot exorcist numit Asipu.
Preotii se formau in scolile de medicina hieratica, cea mai vestita fiind situata in orasul
Bosippa. Patronul medicinei era considerat zeul Ninazu, care avea ca simbol un sarpe
incolacit pe toiag.
Pentru aflarea unui prognostic sau a unei terapii eficiente intr-o anumita boala, preotii
Asipu foloseau diferite metode de divinatie, constand in studierea organelor unor animale
sacrificate, a picaturilor intr-un vas cu apa, interpretari astrologice sau interpretarea
viselor.
Cu timpul asiro-babilonienii dezvolta o noua stiinta, numita catarctica, sau „arta de a
preveni si vindeca bolile si suferintele morale, prin purificarea sufletului si curatenie
corporala”, reusind sa-si dezvolte o medicina empirica pre-stiintifica.
Din codul regelui Hammurabi reiese ca stiinta practicata de medicii empirici se numeste
ASUTU, iar practicantul ASU. Activitatea medicilor se desfasura conform unei stricte etici
profesionale, care reglementa atributiile si onorariile ce li se cuveneau.
In orasul sumerian Nippur s-a gasit o tablita care contine texte medicale, in special
elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor folosite fiind de origine vegetala.
Civilizatia asiro-babiloniana a dat culturii medicale o farmacopee bogata, cu un mare
numar de retete si tehnici terapeutice, din care insa lipsea un element esential: cantitatea
diferitelor produse componente.
Judecand dupa vechimea textelor descoperite, mesopotamienii au fost probabil, primii care
au reusit sa creeze o medicina empirica.

Egipt
Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt: Papirusul Ebers (descoperit in 1873
la Teba), Papirusul Brugsh (1909 in Memphis), Papirusul Edwin Smith (1862),
Papirusul Hearst si Papirusul Chester Beatty. Studiul lor releva baza empirica a
procedeelor medicale, amestecate cu magia si practicile religioase.
Medicii egipteni se formau de regula in jurul templelor si erau considerati reprezentanti ai
marelui zeu Toth, patron al stiintelor si al bibliotecarilor. Preocuparile medicale erau in
deplina concordanta cu civilizatia egipteana si aveau un caracter mistico-religios,
dezvoltand in paralel si o medicina empirica, laica, bazata pe unele proceduri terapeutice
ce isi dovedisera eficacitatea de-a lungul timpului. Desi cunosteau arta imbalsamarii si
practica disectiei cadavrelor, se pare ca aveau putine cunostinte despre anatomia corpului
omenesc.

3
Aflam de la istoricul grec Herodot, ca medicina egipteana avea un oarecare grad de
specializare: „Tara este plina de medici, unii pentru ochi, altii pentru dinti, altii
pentru abdomen, altii pentru boli ascunse.”
Istoricul grec Diodore relateaza despre obligativitatea bolnavilor egipteni, ca odata
insanatositi sa relateze preotilor, simptomele bolii avute si remediile folosite. Se pare ca
vechii egipteni semiologia anginei pectorale si a infarctului miocardic.
Incepand din jurul anului 1650 ICh., in Egipt incepe sa se formeze o medicina sociala si o
medicina a muncii. Soldatii primeau ingrijire medicala gratuita, constructorii de piramide
erau supravegheati medical, favorizand astfel dezvoltarea chirurgiei si a ortopediei. Totusi
in vechiul Egipt nu s-a gasit nici o urma a vreunei institutii comparabila cu spitalul.

India
Experientele medicinii indiene pot fi catalogate pe trei mari perioade trei perioade:
medicina pre ariana (300-1500 ICh..), medicina vedica (700 ICh., – pana acum),
medicina ayurvedica (traditionala indiana). Conceptele medicale ale civilizatiei preariene
au putut fi deduse odata cu descoperirea minelor de la Mohenj-Daro si Harrapa, ai caror
locuitori, se pare ca acordau o mare importanta igienei corporale.
Medicina vedica are la baza o conceptie medicala mitica, bazata pe exorcizare si
demonologie.
Filozofia medicala indiana se bazeaza pe existenta unor canale (nandi, dhamani si hira)
prin care circula forta organica, care va constitui fundamentul pe care se vor construi, atat
medicina ayurvedica cat si tehnica yoga.
Ayurveda, sau „stiinta vietii”, este o conceptie bio-medicala asupra omului sanatos, dar si
bolnav. Cel mai vechi text de medicina ayurvedica este cunoscut sub denumirea de
Carakasamita, reprezentand o colectie de carti in proza si versuri, cuprinzand in mod
separat, cunostinte de anatomie, diagnostic, prognostic si diferite terapii.
In India educatia medicala se facea in universitati, cele mai cunoscute fiind, Nalanda si
Takasila. Dupa 7 ani de invatatura, „invatacelul” isi desavarsea cunostintele sub
indrumarea unui maestru. Odata dobadit, dreptul de a practica, medicul se obliga sa
inlature suferinta si sa lupte pentru fericirea oamenilor. Ingrijirea medicala era acordata,
deopotriva de catre barbati cat si de femei. Bolile erau diagnosticate prin obsevartie si
examinarea cilinica, medicul luand in observatie trei elemente principale: culoarea
conjunctivei, aspectul limbii si caracteristicile urinei. Din arsenalul terapeutic bazat pe
droguri, vegetale si produse de origine animala, faceau parte: boraxul, sulfatul de cupru,
carbonat de sodiu, mercurul, rezepina, tiroida, extracte de substanta nervoasa, etc.
In esenta medicina ayurvedica poate fi rezumata astfel: este creata de preoti, filozofi sau
medici, fiind practicata de profesionisti; se bazeaza pe o literatura medicala temeinica, ce
contine o semiologie bogata, dar si un arsenal terapeutic medical si chirurgical evoluat,
comparaabil cu cel european; in ecuatia sanatate-boala, bolnavul reprezinta factorul pasiv
ce apeleaza la factorul activ pentru a-l salva.

China
Atat civilizatia antica chineza cat si medicina pe care au dezvoltat-o, se bazeaza in special
pe viziunea cosmologica asupra lumii. De aici ideea ca microcosmosul corpului omenesc,
nu reprezinta altceva decat o imagine miniaturala a macrocosmosului. Interzicerea
disectiilor a dus la dezvoltarea unei anatomii sofiste in care se incerca un paralelism intre
alcatuirea corpului si astrologie, soldat de cele mai multe ori cu deductii aberante. Pe baza
acestor conceptii se va dezvolta medicina traditionala si acupunctura.

4
 Intre secolele XII si III ICh, mestesugul vindecarii incepe sa se diferentieze pe
ramuri: medici de boli (internisti), medici de tumori (chirurgi), medici de hrana
(dieteticieni) sau medici de animale (veterinari). Prima lucrare medicala chineza cunoscuta
este Yi Jing (Cartea Schimbarilor ) atribuita imparatului Fu Xsi (2850 ICh.), ce reuseste
sa fundamenteze conceptiile filozofice ale stiintelor medico-chirurgicale ale acelor vremuri.
Imparatul Sei Nung (2748 ICh.) publica Farmacopeea vegetala Chineza (Pen Tsao) iar
imparatul Huang Ti (2697 ICh.) editeaza o scrisoare medicala celebra, numita Canonul
Medicinei (Nei Ching), in care reuseste sa formuleze principalele obiective ale artei
medicale chineze : „Vindecarea bolnavilor si intarirea sanatatii celor sanatosi.”
In paralel cu medicina cosmologica se va dezvolta si o medicina empiric-
pragmatica, scolile medicale aparand, se pare, in perioada 800 – 1000 era noastra, unde
medicii erau invatati sa consulte bolnavii cu deosebita minitiozitate.
Terapia prin acupunctura, ce cauata sa aduca redobandirea echilibrelor diferitelor
organe ale corpului prin intepere si presopunctura diferitelor puncte corespondente ale
organelor interne, a reusit sa reziste timpului peste 1200 de ani.

Iudeea
Codul de sanatate cuprins in Vechiul Testament, abordeaza in primul rand aspecte ale
igienei individului, familiei si comunitatii, cu scopul de mentinere a sanatatii si prelungirea
vietii.
Vechii evrei aveau programe atent planificate de vizitare si ingrijire a bolnavilor la
domiciliu, pentru curatenie fizica si spirituala, atat al celui suferind cat si a familiei sale.
Preotii erau aceia care dadeau vedictul, de curat sau purcat unei persoane, pe baza
cartilor sfinte si tot ei decideau izolarea bolnavilor suferinzi de boli contagioase sau
reintegrarea in familie a celor vindecati. Medicina laica era practicata de medici (Rofe) si
moase (Hacania)

Grecia antica
Miturile si legendele vechilor greci se oglindesc si in preocuparile pentru perfectionarea
artei de vindecare a trupului si sufletului. Pentru eleni bolile erau rezultatul pedepaselor pe
care zeul Apollo si sora sa Artemis le aplicau pamantenilor intrati in conflict cu ei. Apollo
era recunoscut in Olimp ca patron al medicinei iar Artemis zeita care ocroteste campurile,
animalele, si vindeca miraculos bolile. De la zeita Artemis a deprins virtutile plantelor
medicinale centaurul Kiron, cel care avea sa formeze o intreaga pleiada de medici
practicieni, printre care se va numara si faimosul medic al antichitatii grecesti, Asklepios.
Folosindu-si de tanar arta de a vindeca, acesta este zeificat si identificat ca zeu al
medicinii. Metodele sale de tratament erau descantecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile
si interventiile chirurgicale. Templele inchinate zeului vindecator erau de regula asezate in
locuri cu clima calda, inconjurate de multa verdeata, unde cei bolnavi erau adusi pentru a-
si mentine o igiena riguroasa si un regim de viata foarte chibzuit. De fapt sanctuarele lui
Asklepios erau un fel de sanatorii cu caracter laic iar discipolii lui numiti asklepiazi, sunt
considerati primii medici ai antichitatii.
Incepand cu secolul VI ICh. filozofii medici greci renuntand la un empirism fara orizont,
reusesc sa diferentieze o filozofie laica, punand bazele dezvoltarii stiintelor biologice,
inclusiv al medicinei. Interpretarile materialiste asupra lumii, enuntate de filozofii greci,
desi nu aveau o baza experimentala, prezinta importanta datorita gandirii rationale pe
care cauta sa o promoveze.
Cel care a reusit sa sintetizeze cunostintele medicale ale timpului sau, elaborand o
conceptie medicala unitara bazata pe filozofia materialista a fost Hippocrate din Kos,
care a reusit desprinderea medicinii ca stiinta din cuprinsul general al filozofiei. Cele

5
aproximativ 67 de carti meduicale atribuite lui Hippocrates, cunoscute sub numele de
„Corpus Hippocraticum”, reprezinta conceptia stiintifica si filozofica a „epocii de aur” a
culturii elene. Principiile generale ale doctrinei hipocratice se fundamenteaza pe
urmatoarele teze patogenice:
Teoria dezechilibrului celor patru umori prin care sangele produs de inima, phlegma
produsa de creier, bila neagra (melancolia) produsa de de splina, si bila galbena secretata
de ficat, trebuie sa fie in echilibru, aparitia bolii datorandu-se dezechilibrului produs intre
aceste umori.
Teza temperamentelor, care sustine ca oamenii aflandu-se sub influenta factorilor cosmici
si geografici formeaza urmatoarele tipuri tempramentale: sangvinic (vioi), flegmatic (rece),
coleric (impetuos), melancolic (timid, trist).
In ceea ce priveste etiologia bolilor, Hippocrate sustine in tratatul ”Despre aer,ape si
lacuri”: „Orice boala are o cauza naturala si nimic nu se intampla fara interventia
naturii... Nu exista boli divine datorita interventiei zeilor... Natura este primul
medic al bolnavilor si numai favorizand eforturile sale putem obtine oarecare
succes.” Observarea atenta a bolnavului, descrierea simptomelor bolii pentru un
diagnostic cat mai exact, fac din lucrarea „Despre prognoze”, o carte de referinta pentru
tripla misiune a medicului: „sa judece asupra celor petrecute, sa cunoasca cele prezente si
sa prevada cele ce vor fi.” Referindu-se la terapie enunta un pricipiu universal valabil: „nu
exista reguli absolute, caci nu exista boli, ci bolnavi si organisme diferite ce pot reactiona
in mod diferit la acelasi remediu.”
De la Hippocrate ne-a ramas si celebrul juramant atribuit lui, care cuprinde îndatoririle
morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. În multe universitati, absolventii
facultatilor de medicina presteaza la sfârşitul studiului juramântul lui Hippocrate:
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toti zeii şi zeitele,
pe care îi iau ca martori, ca voi îndeplini acest juramânt şi poruncile lui, pe cât
ma ajuta fortele şi ratiunea:
Χ Sa respect pe cel care m-a învatat aceasta arta la fel ca pe propriii mei
parinti, sa împart cu el cele ce-mi apartin şi sa am grija de el la nevoie; sa-i
consider pe descendentii lui ca frati şi sa-i învat aceasta arta, daca ei o doresc,
fara obligatii şi fara a fi platit.
Χ Sa transmit mai departe învataturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului
meu şi numai acelor discipoli care au jurat dupa obiceiul medicilor, şi nimanui
altuia.
Χ Atât cât ma ajuta fortele şi ratiunea, prescriptiunile mele sa fie facute numai
spre folosul şi buna stare a bolnavilor, sa-i feresc de orice dauna sau violenta.
Χ Nu voi prescrie niciodata o substanta cu efecte mortale, chiar daca mi se cere,
şi nici nu voi da vreun sfat în aceasta privinta. Tot aşa nu voi da unei femei un
remediu avortiv.
Χ Sacra şi curata îmi voi pastra arta şi îmi voi conduce viata.
Χ Nu voi opera piatra din başica, ci voi lasa aceasta operatie celor care fac
aceasta meserie.
Χ În orice casa voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunastarea bolnavilor,
ma voi tine departe de orice actiune daunatoare şi de contacte intime cu femei
sau barbati, cu oameni liberi sau sclavi.
Χ Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi pastra în secret,
pentru ca aici tacerea este o datorie.
Χ Daca voi respecta acest juramânt şi nu îl voi calca, viata şi arta mea sa se
bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; daca îl voi trada
devenind sperjur, atunci contrariul."
6
Roma antica
Romanii au dezvoltat servicii comunitare de sanatate a caror organizare eficienta a
contribuit la perpetuarea functionarii acestora, chiar dupa destramarea imperiului. In
primul secol al eri noastre, o serie de invatati ai vremii reusesc sa cuprinda in operele lor
sinteza cunostintelor acumulate in diverse domenii.
Cele mai remarcabile personalitati medicale romane sunt considerati Aulus Cornelius
Celsus (60 ICh.-20 DCh) autorul lucrarii „De arte medica”, cel care a introdus in
semiologia medicala celebrele caracteristici ale inflamatiei: „rubor et tumor cum color et
dolor” si celebrul medic antic, Galenus (129-201), nascut in Pergam, cosnsiderat ultimul
mare reprezentant al medicinei antice. Datorita disectiilor si vivisectiilor publice, este
considerat primul mare experimentator al medicinei. In tratatul sau „De simplicum
medicamentorum”, reuseste sa descrie si sa clasifice aproximativ 473 de remedii
vegetale.

Islam
Ingrijirile medicale practicate de arabi aveau la baza mostenirea medicala hippocratica,
adaptata la principiile islamice. Cea mai reprezentativa figura a medicinei arabe a fost Abu
al Hussein ibn Abdallah ibn Sina (980-1037) mai cunoscut sub numele de Avicena. In
tratatul sau „Al Quanun” (Canonul Stiintelor Medicale) reda cu rigurozitate matematica
cunostintele medicale ale vremii: anatomia, fiziologia, diagnosticul, si tratamentul. A facut
primele descrieri clinice ale diabetului zaharat (boala urinilor dulci si antraxul (focul
persan), areusit sa faca o diferentiere argumentata intre ulcer, gastrita si stenoza pilorica
precum si intre meningism si meningita.

Renasterea
O perioada in care arta de a igriji incepe sa se impuna ca o practica diferita fata de arta de
a vindeca, in paralel cu progresul stiintei, tehnicii si daramarea barierelor mistico-
religioase, la care au contribuit numerosi invatati.
Andre Vesale (1514-1564) in cele 7 parti ale tratatului sau de anatomie, „De Humani
Corporis Fabrica” (Alcatuirea corpului uman), expune o conceptie noua, bazata pe
observatii directe, cercetare si gandire rationala.
Adevarurile enuntate de Vasale sunt:
• maxilarul inferior este mic
• femurul si humerusul sunt oase drepte nu curbate
• vena azigos se varsa in vena cava superioara nu in cea inferioara
• osul stern este constituit din 3 parti si nu din 7
• uterul este format dintr-o singura cavitate
• ovarul contine corpul galben
• descrie corect anatomia inimii si traiectul venelor
• sustine posibilitatea afoniei dupa sectionarea nervului recurent al colapsului pulmonar
secundar, dupa deschiderea toracelui
• atrage atentia asupra posibilitatilor de stimulare directa a miocardului in timpul opririi
inimii si a supravietuirii bolnvului dupa splenectomie
Miguel Seret (1509-1553) bazandu-se pe studii anatomice reale reuseste sa dea o
descriere exacta a micii circulatii.
Paracelasus (1493-1541), fiu al unui medic elvetian, este considerat un inovator al
gandirii biomedicale. Folosind metoda experimentala a incercat sa fundamenteze
urmatorul concept biomedical: „procesele care se petrec in corpul uman sunt chimice, iar
chimia este sortita sa joace un rol imens in medicina”.

7
Girolamo Francastoro (1483-1553) in lucrarea sa „De contagione contagionis
morbis et eorum curratione” (Despre contagiune boli contagioase si tratamentul lor)
descrie caile de transmitere a bolilor infectioase, realizand totodata o clasificare a lor.
Sustinand ca infectia este produsa de particule mici invizibile poate fi considerat ca
pionierul epidemiologiei. A fost primul care a diferentiat ciuma de tifosul exantematic.
Ambroise Pare (1509-1590) va introduce in tratamentul plagilor un antiseptic format din
galbenus de ou, solutie alcoolizata si terebentina, acoperite de fese din bumbac. A
imaginat tot felul de proteze mecanice pentru ranitii suferinzi de amputari.
William Harvey (1578-1657), cu studii de medicina la Cambridge si Padova, publica
lucrarea „Excitatio anatomica de motu cordis et sanguinis in animalibus” (Cercetarea
anatomica asupra miscarii inimii si sangelui la animale). Socotita ca apogeu al
descoperirilor Renasterii, descrierea circulatiei sanguine reprezinta o lovitura definitiva
data medicinii dogamatice traditionale. El este cel care va pune bazele embriologiei prin
dezvoltarea epigenezei: „Omne vivum ex ovo” (tot ceea ce este viu provine din ou).
Printre pionierii politicilor de sanatate comunitare este si William Perry, care a emis
ideea ca doar controland bolile transmisibile s-ar putea ameliora mortalitatea materno-
infantila.
Spitalele vremii devin locuri unde pe langa ingrijirea bolnavilor se studia si se invata arta
medicala. Arta de a ingriji incepe sa se diferentieze fata de arta de a vindeca.
Saint Francisc De Sales (1567-1662) infiinteaza o asociatie voluntara a „vizitatorilor
prieteni”, care mergeau la domiciliul persoanelor bolnave acordand ingriiri. Asociatia a
reprezentat o forma timpurie de „ingrijiri tip nursing” la domiciliu.
Saint Vincent de Paul (1581-1660) este considerat un alt precursor al dezvoltarii
ingrijirilor de sanatate si al ajutorului social. In 1617 organizeaza la Paris „Confreria
caritatii”, organizatie formata din tinere credincioase laice, ce se consacra ingrijirilor la
domiciliu.
Camille de Lelis, militar de cariera, se converteste la catolicism si se dedica ingrijirii
bolnavilor, in special a celor atinsi de ciuma. Dupa canonizare a fost ales ca patron al
infirmierelor.
Crearea centrelor de primire destinate bolnavilor si a celor saraci, va institutionaliza functia
de ajutor social si de ingrijire, creand premisele aparitiei functiei de ingrijitor de sanatate.

Revolutia industriala
Epidemiile care au bantuit Europa secolelor XVII-XVIII au influentat radical modul de
gandire, de la conceptia fatalista la instituirea carantinelor si intensificarea controlului
sanitar aspra vietii publice. Dezvoltarea industriala a dus la cresterea populatiei urbane, la
o rata crescuta a mortalitatii infantile, abandonul si ucideraea sugarilor, conditii grele de
munca, cresterea exponentiala a imbolnavirilor profesionale si o crestere a incidentei
bolilor mintale. Printre cei care au pregatit reforma conceptiilor privind bolnavii mintalise
numara si scriitorii Fracncoise-Marie Voltaire(1694-1778), Diderot (1713-1784) si
H.G. Mirabeau (1749-1791). Printre primii reformatori a sistemului psihiatric se numara
Vncenzo Chiarugi (1759-1820), care reueste sa introduca in 1788 la Spitalul Sf.
Bonifacio din Florenta, un sistem in care nurse instruite corespunzator, ingrijeau bolnavii
psihici sub directa supraveghere a medicilor. In lucrarea „De morbis artificum” (Despre
bolile meseriasilor), Bernardino Ramazzini (1633-1714) descrie peste 50 de profesii
expuse noxelor. Eforturile moderne privind sanatatea publica au aparut in Anglia odata cu
Legea Elisabetana pentru saraci, din 1601, ce garanta asistenta medicala si ingrijire de
nursing pentru saraci, orbi, si handicapati.
Spre sfarsitul perioadei industriale opinia publica isi va schimba optica fata de persoanele
care prestau activitati de nursing. Aceste grupuri constituite in special din persoane de sex

8
feminin si sprijinite de cele mai multe ori de ordine religioase, vor fi treptat inlocuite de
femei murdare, betive, necinstite, numite „drojdia societatii”. Nursa era considerata cea
mai umila dintre servitori, fiind obligata sa desfasoare o munca zilnica oboasitoare si prost
remunerata. Aceasta perioada a fost denumita de istoriografi „epoca neagra a
nursingului”.
Una dintre cele mai importante descoperiri ale acestei perioade se refera la imunologia
practica si anume la vaccinarea antivariolica. Inocularea copilului James Phipps cu vaccin
antivariolic, la 14 mai 1796, de catre medicul generalist englez Edward Jenner a deschis
cea mai importanta era in lupta cu microbii.

Secolul XIX
Un secol in care oamenii de stiinta continua sa aduca remarcabile contributii in diferite
domenii de activitate, inclusiv in medicina.
Georges Cuvier (1769-1832) intemeietorul anatomiei comparate si paleontologiei,
Robert Brown (1873-1913) descrie existenta nucleului in celulele animale si vegetale,
Mathias Schleiden (1804-1881) si Theodor Schwann (1810-1882) elaboreaza „teoria
celulara” ca baza de organizare a structurilor animale si vegetale. Chimistul Louis
Pateur (1822-1895) a reusit cateva descoperiri esentiale in microbiologie (teoria
microbiana a bolilor infectioase), chimie (fermentatii, cristalografia) si imunologie,
realizand vaccinuri impotriva holerei aviare, antraxului si turbarii. Robert Koch (1843-
1905) a daruit medicinei importante descoperiri in domeniul mediilor de cultura a
bacteriilor, etiologia antraxului, tuberculozei si holerei. Romanul Victor Babes (1854-
1926) impreuna cu patologul Victor A. Cornil (1837-1908) publica prima carte de
bacteriologie din lume. Tot el a fost descoperitorul fenomenului imunitatii pasive,
perfectionand tratamentul antirabic prin asocierea vaccinului cu serul antirabic. In aceeasi
perioada I.I. Mecinikov (1845-1916) si Paul Ehrlich (1854-1915) au descris principalele
mecanisme de aparare a organismului in caz de infactie, punand bazele imunologiei.
Dezvoltarea stiintelor va duce la aparitia unor mari clinicieni precum Rene T. Laennec
(1781-1826) care introduce metoda aculatatiei in examinarea clinica. El a fost si cel care a
inventat si a construit primele stetoscoape auriculare. Chirurgia va fi puternic influentata
de 3 mari descoperiri: anestezia atribuita lui W.T. Morton (1819-1868), sistemul
antiseptic introdus de Joseph Lister (1827-1912) si asepsia pasteuriana in 1893.
Secolul XIX reprezinta o epoca importanta in formarea cadrelor sanitare si popularizarea
cunostintelor medicale inclusiv pe teritoriul Romaniei de azi. In 1811 se infiinteaza la
Bucuresti, Spitalul Filantropia, in 1838 este inaugurat Spitalul Brancovenesc iar sub
conducerea lui Iosif Sporer (1780-1850) se va infiinta o scoala de moase. El va redacta
pentru elevele sale manualul „Mestesugul mosirii pentru invatatura moaselor la Institutul
maternitatii din Bucuresti”. Printre promotorii organizarii sanitare moderne se numara si
medicii Carol Davila (1828-1884) si Nicolae Kretzulescu (1812-1900) initiatorul Scolii
de mica chirurgie de la Spitalul Coltea.
In America prima asociatie de voluntari pentru sanatate, „Societatea doamnelor
milostive” se constituie in prima jumatate a secolului al XIX-lea in New York si isi propunea
intr-ajutorarea bolnavilor si saracilor.
In 1877, Comitetul de femei al Misiunii din New York o angajeaza pe Francesca Root,
absolventa primei clase de nursing Bellevue, pentru a acorda bolnavilor saraci, ingrijiri de
sanatate si asistenta religioasa. In 1866 in Philadelphia ia nastere „Asociatia Nurselor
Vizitatoare” ce presta ingrijiri la domiciliul bolnavilor.
In jurul anilor 1840 apar primele departamente locale de sanatate iar in 1878 se
infiinteaza Serviciul Spitalelor de Marina, o institutie care sa ofere ingrijiri marinarilor

9
bolnavi si infirmi, reusind in timp sa devina un model pentru organizarea serviciilor de
sanatate publica in S.U.A.
Lillian Wald si Mary Brewster, ambele nurse instruite, au reusit in 1893, organizarea
unui serviciu pentru vizitarea la domiciliu a bolnavilor saraci. Lillian Wald considerata prima
nursa pentru sanatate din SUA, implicandu-se activ in folosirea metodelor epidemiologice
in campaniile de politica sociala pentru promovarea sanatatii, a condus la infiintarea
companiilor de asigurari, care sa plateasca serviciile de nursing si impreuna cu Lee
Fraskel a initializat primul program de nursing comunitar pentru muncitori, la Compania
de Asigurare Metropolitana. Serviciul de nursing infiintat de Lillian Wald a avut o
contributie importanta in organizarea nursingului comunitar, prin ingrijirile acordate la
domiciliu platibile in rate, stabilirea unui sistem de salarizare pentru nurse, folosirea
anunturilor publicitare in recrutarea de noi nurse, scaderea indicatorilor de morbiditate si
mortalitate.
In 1862, omul de afaceri Henry Durant publica cartea „O amintire de la Solferino”, cu
aceasta ocazie propunand infiintarea in fiecare tara a unor societati de ajutorare a
militarilor raniti in confrutarile armate. La 17 februarie 1863 la Geneva, impreuna cu
bancherul Gustave Moynier, generalul G.H. Dufour, medicii Louis Appia si Theodore
Maunoir formeaza un comitet cu scopul de a pregati o Conferinta internationala, in
vederea discutarii unor aspecte legate de sprijinirea serviciilor sanitare si la acordarea de
ajutor tuturor militarilor raniti. In luna octombrie 1863 reusesc organizarea acestei
conferinte, ocazie cu care „Comitetul celor 5” se transforma in Comitetul International
al Crucii Rosii, avand ca deviza: „pregatirea in timp de pace, pentru a fi de ajutor in timp
de razboi”. La 8 august 1864 reusesc sa convoace, cu ajutorul guvernului elvetian, o
Conferinta diplomatica, la care au luat parte 11 tari europene si SUA. Textul pregatit de
Comitetul International, cunoscut sub numele de „Conventia pentru ameliorarea soartei
militarilor raniti din armatele in campanie”, marcheaza o data importanta in istoria
umanitatii. Conventia stipula: „Ambulantele, spitalele militare, personalul sanitar vor fi
recunoscute ca neutre si ca atare vor fi protejate si respectate de catre beligeranti. Militarii
raniti sau bolnavi vor fi luati in ingrijire de catre natiunea carei îi apartin.” Totodat s-a
adoptat si semnul distinctiv, o cruce rosie pe fond alb, reprezentand culorile inversate ale
steagului federatiei elvetiene, ca un omagiu adus neutralitatii Elvetiei.
In timpul razbiolui ruso-turc din anul 1876, guvernul turc va inlocui cruce cu o semiluna
rosie, fiind apoi urmata de majoritatea tarilor musulmane. In urmatorul deceniu 22 de
state vor adera la aceasta conventie, fiecare dintre ele infiintandu-si Societati Nationale de
Cruce Rosie.
In aprilie 1919, cu prilejul Conferintei medicale internationale de la Cannes se va adopta
propunerea ca activitatea Crucii Rosii sa se desfasoare inclusiv pe timp de pace. Astfel la
initiativa lui H.P. Davison, va lua nastere la Paris in data de 5 mai 1919, Liga
Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, ca federatie a Societatilor Nationale,
avand ca deviza: „Per Humanitatem ad Pacem” (Prin umanitate spre pace).

Secolul XX
Secolul XX aduce cu sine accelerarea dezvoltarii fara precedent, in toate sectoarele de
activitate, inclusiv in medicina si arta ingrijirilor de sanatate.
La o luna de zile dupa ce W.C. Roentgen (1845-1923) descopera razele X, Henry
Bequerel (1852-1908) pune in evidenta fenomenul radioactivitatii naturale. Marie Curie
(1864-1934) impreuna cu sotul ei Pierre Curie (1859-1906), studiind fenomenul
radioactivitatii, vor descoperi radiumul. Atat radiologia cat si izotopii radioactivi, reprezinta
progrese fara precedent, care vor revolutiona metodele de diagnostic si tratament, ducand
la dezvoltarea unor noi ramuri medicale precum ftiziologia, traumatologia, urologia,

10
angiocardiografia, radioterapia, etc. Legea segregarii genetice, postulata de botanistul
W.J. Johannsen (1857-1917), va revolutiona biologia celulara iar postularea transmiterii
ereditatii la nivelul celular, de catre T.H. Morgan (1866-1945) si echipa sa, genetica
moleculara va evolua considerabil. Descrierea in anul 1900 a grupelor sanguine si a
factorului Rhesus (Rh) de catre K. Landsteiner si a reactiei de fixare a complementului
de catre Jules Bordet (1870-1960) si P.O. Gengnon (1875-1957), vor duce la
dezvoltarea unor sectoare medicale precum imunologia, hematologia, genetica,
antropologia, medicina judiciara.
Dezvoltarea unor noi ramuri ale biologiei precum imunochimia, imunogenetica,
imunopatologia, vor atrage dupa sine una dintre cele mai spectaculoase realizari ale
secolului XX: transplantul de organe. Profesorul Cristian Barnard reuseste in 1967
efectuarea primelor grefe cardiace, ulterior chirurgia transplantului extinzandu-se si la alte
organe interne ca rinichi, ficat, grefe intestinale, si de membre, etc. Descoperirea culturilor
de tesuturi pusa la punct de Alexiss Carel (1873-1955) va deschide calea cercetarii in
inframicrobiologie. Datorita tehnicilor culturilor de celule, s-a reusit obtinerea vaccinului
antipoliomielitic. Dupa descoperirea sulfamidelor in anul 1938 de catre Gerhard Domagk
(1895-1964), in 1944 o echpa a Universitatii Oxford, condusa de Sir Alexander Fleming
(1881-1955), va reusi sa izoleze si sa stabilizeze primul antibiotic operant, penicilina, ce va
atrage dupa sine sinteza unui numar important de alte antibiotice, revolutionand terapia
bolilor infectioase.
In paralel cu importantele descoperiri din domeniul medicinei in secolul XX vor incepe sa
se dezvolte in toate tarile europene scoli pentru formarea asistentelor medicale. Fondatorii
acestor scoli alaturi de puterea publica, vor cauta sa-si finalizeze initiativele de formare a
cadrelor medicale si recunoasterea profesiei de asistent medical.
Dupa Primul Razboi Mondial tarile beligerante se vor confrunta cu multe si complexe
probleme de sanatate a populatiei lor. Desi timide si sporadice la inceput, semnalele
trimise de catre lumea medicala guvernelor cu privire la starea precara de sanatate a
populatiei din majoritatea tarilor europene, incep sa sensibilizeze opinia publica. Vor lua
nastere asociatii nationale de lupta impotriva diferitelor maladii, ce aveau nevoie de
profesionisti, capabili sa dezvolte strategii si sa intervina prompt in teren. Se va face apel
la sistentele medicale, ale caror cunostinte profesionale vor cauta sa fie completate cu noi
discipline precum fiziopatologia, epidemiologia, educatia sanitara, etc. In acest context
campul de activitate al asistentelor medicale incepe sa se largeasca si in afara mediului
spitalicesc, dand nastere la profesia de asistenta medicala. Necesitatea existentei unei
astfel de specialitati va determina scolile sa-si diversifice oferta, formand si acest gen de
profesionisti.
Dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial s-au produs schimbari majore in educatia de nursing,
fiiind infiintate si extinse programele de nursing practic.
Virginia Henderson (1897-1996) descrisa ca fiind prima doamna a nursingului, scripter,
cercetator avid, vizionar, este considerata de multi cea mai importanta figura a nursingului
secolului XX. A descris rolul asistentei medicale ca fiind substitutiv (inlocuind persoana),
suplimentar (ajutand individul), si complementar (lucrand cu individul). Toate acestea cu
scopul de a ajuta individul/pacientul sa se descurce, pe cat posibil singur.
Incepand din 1960 Virginia Henderson a dat nursingului o varietate de definitii in cadrul
carora functia principala o are asistenta. Una dintre acestea, clasica, este: “ asistenta face
pentru altii, ceea ce ar face acestia, daca ar avea puterea, dorinta si cunostiintele
necesare”; asistenta trebuie sa-l faca pe pacient sa devina independent de ea cat de
repede posibil.

11
In ultimele decenii nursingul va evolua ca o profesie stiintifica, caracterizandu-se prin
sporirea cercetarilor in randul profesionistilor si alcatuirea unei baze conceptuale de
parctici.

12
CONCEPTE DE NURSING

SUPORT DE CURS

13
 Trăim într-o lume în continuă schimbare, iar pentru societatea de astăzi, multe din
problemele individului tind să devină din ce în ce mai mult, probleme ale societăţii. Efectele extinse
ale transformărilor care au loc în dinamica socială determină această schimbare de atitudine. În
acelaşi timp, problemele majore ale societăţii se înscriu ca factori modelatori ai personalităţii
individului. Respectarea individualităţii se conturează tot mai mult ca şi regulă esenţială a unei
societăţi civilizate.
În acest context, procesul de nursing, se defineşte ca un proces dinamic, adaptabil la
cerinţele individului şi trebuinţele societăţii, mentinându-şi nealterat obiectivul principal, obţinerea
unei mai bune stări de sănatate pentru individ, familie, comunitate.
Astăzi procesul de nursing a căpătat valenţe noi, rolul asistentului medical a devenit mai
complex, în sensul lărgirii sferei de activitate, una dintre îndatoriri fiind aceea "de a diagnostica şi
stabili atitudinea terapeutică adecvată pentru răspunsul individului faţă de o problemă de sănătate
actuală sau potenţială”.
În centrul îngrijirilor de sănătate se află pacientul, dar el nu mai este perceput simplist doar
ca un individ ce suferă de o anumita boală, ci este apreciat holistic ca o persoană cu necesităţi
fizice, emoţionale, psihologice, intelectuale, sociale şi spirituale. Aceste necesităţi inter-
relaţionează, sunt interdependente, de egală importanţă şi reprezintă fundamentul intervenţiilor
asistentului medical ce va trebui să se adapteze la o infinitate de reacţii, manifestări, trăiri, relaţii
interpersonale, generate de unicitatea profilului psihic al protagoniştilor implicaţi şi de specificul
situaţiei concrete în care îşi desfăşoară activitatea.
Este important ca asistentul medical să fie familiarizat cu aspectul complex al naturii
psihice umane, să înţeleagă că indivizi diferiţi au reacţii diferite faţă de aceeaşi problemă urmare a
structurii lor unice de personalitate. Există mai multe accepţiuni ale conceptului de personalitate,
dar cea mai folosită este aceea ce defineşte personalitatea ca fiind "organizarea mai mult sau mai
puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane; organizare
ce determină adaptarea sa unică la mediu” , (Eysenck).
Vom putea aprecia pe deplin un individ doar dacă îi vom cunoaşte mediul de viaţă şi
activitate.
Suntem ceea ce suntem şi devenim ceea ce devenim, în mare parte, datorită contextului
social în care existăm şi ne desfăşurăm activitatea. Socializarea se realizează în interiorul
diverselor grupuri umane (familie, şcoală, prieteni, colectiv de muncă). Grupul intermediază
individului relaţia cu societatea şi cu sine.
Individul dezvoltă concomitent şi continuu relaţii informaţionale cu lumea externă şi cu
propria fiinţă, întreţinând la nivelul normalului, un echilibru între cunoaşterea de sine şi
cunoaşterea realităţii. Fiecare ne naştem cu un potenţial uman care se valorifică şi se dezvoltă
treptat pnn . socializare, asimilarea valorilor şi comportamentelor sub forma unei învăţări
continue.
Conceptul holistic de apreciere a individului poate fi rezumat în câteva idei principale ce
stau la baza susţinerii ştiinţifice a desfăşurării procesului de nursing:
• individul este un tot unitar caracterizat prin integritate şi el reprezintă mai mult decât suma
părţilor sale componente;
• individul este în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, schimbând materie şi energie
cu acesta;
• evoluţia fiziologică a individului este ireversibilă şi unidirecţională în timp şi spaţiu;
• individul uman se caracterizează prin capacitate de abstracţie, imaginaţie, senzaţii, emoţii.

Toate aceste aprecieri subliniază evoluţia conceptului "îngrijirilor de sănătate" de-a lungul
timpului şi adaptarea acestuia la principiile de organizare actuală a sistemului sanitar, urmărind
în principal rolul asistentului medical:

• asistentul medical reprezintă un element important al echipei medicale;

• asistentul medical desfăşoară o activitate autonomă, cu competenţe bine stabilite;

14
• activitatea medicală nu vizează doar tratarea eficientă a îmbolnăvirilor, în prezent accentul se
pune pe prevenirea bolilor şi promovarea stării de sănătate;
• rolul asistentului medical intervine atât în îngrijirea individului cât şi a comunităţii (promovarea
sănătăţii, educaţia pentru sănătate).

Organizarea datelor culese în vederea întocmirii planului de îngrijire se poate face conform
unui model conceptual. Conceptele sunt necesare în nursing pentru a lega teoria de practică, iar
pentru a fi complete trebuie să conţină elemente critice severe precum procesul de nursing, un scop
anume, un raţionament, o specificare a rolului profesional, o descriere a clientului şi a aşezării
clinice.

I. Modelul conceptual al Virginiei Henderson

În cartea sa, „Principii fundamentale ale îngrijirii nursing”, defineşte funcţia nursei astfel:
„Rolul esential al nursei este de a ajuta individul bolnav sau sănătos prin activităţi ce
contribuie la menţinerea sau redobândirea sănătăţii (sau sa-l asiste în ultimele clipe), pe care ar
putea să le îndeplinească singur dacă ar avea puterea, voinţa sau cunoştinţele necesare, să-l ajute
să facă aceasta pentru a-şi recâştiga independenţa cât mai repede posibil.”
Modelul conceptual al Virginiei Henderson apreciază individul ca fiind un tot unitar
caracterizat prin nevoi fiziologice şi aspiraţii denumite generic nevoi fundamentale. Acestea sunt:

1. A respira

• respiraţia este procesul fiziologic prin care oxigenul din aerul atmosferic ajunge până la nivelul
celulelor, unde este folosit În reacţiile de oxido-reducere, dioxidul de carbon rezultat fiind
eliminat din organism prin expiraţie;
• o respiraţie eficientă presupune şi o bună circulaţie deoarece sângele joacă rolul de transportor
pentru gazele respiratorii;
• disfuncţia respiratorie atrage după sine o perturbare a Întregului orgamsm atât la nivel fiziologic
şi fiziopatologie (hipoxie tisulară, hipercapnie) cât şi psihologic (senzaţie de sufocare, anxietate,
teamă).

2. A bea şi a mânca

Apa reprezintă aproximativ 60% din greutatea organismului adult, ea având un rol deosebit
de important În buna desfăşurare a proceselor fiziologice ale organismului.

Un individ poate supravieţui cu:

• 15% din funcţia normală a ficatului
• 25% din funcţia normală a rinichilor
• 35% din numărul total de hematii
• 45% din suprafaţa de hematoză pulmonară
• 70%din volumul plasmatic.

Reducerea volemiei cu mai mult de 30% este critică pentru supravieţuire.

• aprecierea statusului volemic al pacientului se poate face pe baza examenului clinic şi a
investigaţiilor paraclinice dar cel mai simplu prin stabilirea bilanţului hidric aport - pierderi
(intrări - ieşiri);
• deficitul de apă al organismului va fi corectat prin hidratare per os sau la nevoie prin
administrare de soluţii perfuzabile coloidale sau cristaloide;
• excesul de apă al organismului impune restricţionarea aportului şi administrarea de diuretice;

15
• principalul mecanism fiziologic de reglare a cantităţii de apă din organism este reflexul de sete.
La vârstnici acest reflex diminuă astfel că în mod obişnuit aceştia prezintă un anumit grad de
deshidratare;
• o alimentaţie sănătoasă vizează mai multe aspecte: cantitatea alimentelor, calitatea acestora,
ritmul de administrare;
• o dietă adecvată trebuie să asigure un aport suficient de nutrienţi, vitamine, apă şi săruri
minerale, aport adaptat necesităţilor organismului.

3. Nevoia de a elimina

• organismul este un sistem deschis în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, schimbând

cu acesta materie şi energie;
• eliminarea satisface nevoia organismului de a îndepărta anumite substanţe nefolositoare rezultate
din metabolism sau digestie;
• fiziologic eliminarea are loc la nivelul tegumentelor (transpiraţie), respiraţiei (expiraţie),
aparatului renal (diureză), aparatului digestiv (scaun), aparatului genital feminin (menstruaţie );
• în anumite condiţii patologice se produc modificări ale modalităţilor de eliminare ale
organismului:
• transpiraţii abundente (coma hipoglicemică) ş hemoptizie (neoplasm pulmonar)
• vărsături bilioase (colecistită)
• vărsături explozive în jet, neprecedate de greaţă (tumori cerebrale)
• hematemeză {vărsături cu aspect de zaţ de cafea ce apar în hemoragia digestivă
superioară)
• hematurie (urină cu sânge)
• tulburări ale tranzitului intestinal cu alternanţa constipaţie / diaree (tumori de
colon)
• melenă (tumoră de colon)
• amenoree (lipsa menstruaţiei - ovar polichistic).

4. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură

• nevoia de a te mişca şi a avea o bună postură reprezintă un aspect esenţial al mecanismului de

integrare a individului în mediul înconjurător şi orice disfuncţionalitate legată de această nevoie
fundamentală are repercursiuni în plan fizic, psihic şi social;
• menţinerea independenţei de mişcare şi a unei bune posturi presupun integritatea structurală şi
funcţională a sistemului osos, sistemului muscular, sistemului nervos, aparatului vestibular;
Putem întâlni:
• paralizie - absenţa completă a forţei musculare, urmare a pierderii contractilităţii
musculaturii striate datorită întreruperii uneia sau mai multor căi motorii cortico-
musculare;
• pareza - uşoară slăbire a forţei musculare;
• hemiplegia - paralizia unei jumătăţi de corp;
• monoplegie - paralizia unui singur membru;
• paraplegia - paralizia jumătăţii inferioare a corpului;
• tetraplegia - paralizia celor patru membre.
• apariţia deficitelor motorii atrage după sine o serie de alte modificări:
◦ tendinţa de limitare a folosirii părţii afectate;
◦ nesiguranţa echilibrului;
◦ mersul cu paşi mici;
◦ diminuarea încrederii în sine;
◦ teama de a nu cădea;

16
 ◦ nervozitate, nelinişte.

5. Nevoia de a dormi şi a se odihni

• somnul reprezintă o extindere a procesului de inhibiţie la nivelul scoarţei cerebrale,

expresia somatică a unei decuplări temporale a individului faţă de mediul exterior.
• Necesarul fiziologic de somn diferă după vârstă:

la copii 12-14 ore

la adulţă 7-9 ore

la vârstnici 5-7 ore;

odihna şi somnul în bune condiţii şi timp suficient sunt indispensabile unei bune funcţionări
a organismului la randament maxim;

oboseala se defineşte ca fiind acea stare temporară a organismului care apare în urma unui
efort excesiv sau de prea lungă durată şi care se anulează ca urmare a unei perioade de
odihnă;

numeroase observaţii şi experimente au demonstrat că oboseala nu este un element
periferic, legat de organele efectoare (sistemul muscular) ci un fenomen central, nervos,
legat fie de consumarea substanţei excitative a neuronilor, fie de cauze fiziopsihice mai
complexe (tipul de sistem nervos, experienţa de adaptare la mediu a individului);
• asistentul medical va trebui să diferenţieze:

oboseala patologică - care este parte a tabloului clinic al anumitor boli (hepatită,
tuberculoză, diabet)

oboseala fiziologică - normală;

remediul cel mai bun al oboselii nu este întotdeauna odihna înţeleasă ca şi stare de
inactivitate absolută, simpla întrerupere a activităţii şi aşteptarea pasivă a refacerii
energiei cheltuite;

nu orice fel de repaus, indiferent de moment şi condiţii este reconfortant

odihna cea mai eficace constă în alternare a raţională a unei activităţi cu alta. Acest
mod de odihnă a fost numit odihnă activă şi a căpătat o largă răspândire după
fundamentarea sa ştiinţifică (de către LM. Secenov).

Principiile odihnei active:

a). una şi aceeaşi activitate, de aceeaşi intensitate trebuie să se adreseze, alternativ unor
organe simetrice;
b). activităţile bazate în mod predominant, pe primul sistem de semnalizare (mimica,
gestica) trebuie să fie alternate cu cele bazate, în mod predominant pe cel de-al doilea sistem
de semnalizare (limbajul);
c). să nu se treacă la introducerea activităţii de variaţie mai înainte de a semnala oboseala
în activitatea principală, avându-se însă grijă ca alternare a activităţii să nu se facă prea
târziu;
d). activitatea secundară să nu fie mai obositoare decât cea principală.

6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca

• omul este o fiinţă socială. Integrarea în grup se ţace pe baza unor comportamente învăţate, a
unor valori asumate. Îmbrăcămintea are valoare practică (protejează corpul de variaţiile climei)
dar şi valoare de simbol (exprimă personalitatea şi unicitatea individului);
• dificultatea sau imposibilitatea de a se îmbrăca, dezbrăca, de a purta îmbrăcăminte adecvată este
percepută de către individ ca o lezare a libertăţii sale cu implicaţii în percepţia sentimentului de
demnitate şi autorespect.

17
7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale

• menţinerea constantă a temperaturi corpului, în ciuda variaţii lor termice exogene ŞI a diverselor
activităţi ale organismului, implică intervenţia adecvată a unor modificări funcţionale complexe
(metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc.) coordonată prin
mecanismul de termoreglare, controlat de centrii hipotalamici, ce menţin permanent şi dinamic
echilibrul între producerea şi pierderea de căldură din organism;
• temperatura corpului este menţinută constantă, în condiţiile unor mari modificări ale temperaturii
mediului. Fiind influenţată de o serie de factori fiziologici (starea de somn sau de veghe, digestie,
activitatea fizică, etc.) temperatura corpului prezintă variaţii ciclice, având valori minime între
orele 4-6 dimineaţa şi atingând valori maxime, care în general nu diferă cu mult de 0,50 C faţă de
cele matinale, între orele 16-17 după-amiaza;
• perturbările mecanismului de termoreglare conduc la apariţia a două situaţii cu particularităţi
distincte: hipotermia, hipertermia.

8. nevoia de a fi curat, Îngrijit, de a-ţi proteja tegumentele şi mucoasele

• definiţia completă a stării de sănătate este aceea ce o apreciază ca fiind starea de bine bio-psiho-
social; 3
• starea de bine biologic presupune integritatea funcţională a structurilor organismului şi la
aceasta contribuie şi protejarea tegumentelor şi mucoaselor, prin menţinerea curăţeniei şi igienei
personale;
• nevoia de a fi curat şi îngrijit, presupune un comportament învăţat, reflectă o anumită trăsătură
de personalitate şi indică un anumit nivel de înţelegere şi respect al individului;
• deficitul în satisfacerea acestei nevoi fundamentale, necesită implicarea activă a asistentului
medical atât în suplinirea măsurilor elementare de igienă cât mai ales în însuşirea de către pacient
a anumitor deprinderi.

9. Nevoia de a comunica

• comunicarea reprezintă una dintre trebuinţele fundamentale, de ordin spiritual a oamenilor, fiind
o modalitate esenţială de interacţiune psihosocială, un schimb de mesaje între interlocutori,
menit să realizeze o relaţie interumană durabilă determinând menţinerea ori modificarea
comportamentului individual sau de grup;
• comunicarea interumană se realizează cu ajutorul limbajului verbal sau nonverbal prin care se
schimbă mesaje (informaţii, simboluri, semnificaţii, idei, sentimente, intenţii, etc.) pentru a
influenţa, mai ales calitativ, comportamentul celuilalt;
• a comunica eficient şi expresiv cu ceilalţi înseamnă:
◦ să convingi,
◦ să poţi dezvolta gândirea, afectivitatea, personalitatea,
◦ să informezi inteligibil şi să înţelegi corect semnificaţia mesajului,
◦ să sesizezi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinile şi modificările comportamentale ale
interlocutorului;
• în cadrul procesului de nursing comUnIcarea are un rol esenţial, ea fiind o unealtă de
influenţare şi modificare a comportamentului pacientului, în sensul înlăturării sentimentului de
teamă şi nesiguranţă, urmărind creşterea încrederii în sine, urmare a înţelegerii corecte a situaţiei
sale;
• este important ca în procesul de comunicare asistenta să folosească un limbaj adecvat şi
accesibil pacientului.

18
10. Nevoia de a evita pericolele

• individul sănătos este capabil să reacţioneze adecvat la variaţiile continue ale parametrilor
mediului exterior prin mecanisme de adaptare dezvoltate ontogenetic şi filogenetic, ceea ce îi
asigură menţinerea homeostaziei mediului intern şi a echilibrului psihic, conferindu-i sentimentul
de siguranţă;
• prezenţa bolii este de fapt o ameninţare a "stării de bine bio-psiho-social", ce vizează integritatea
funcţională a structurilor organismului şi sentimentul încrederii în propriile forţe; pacientul se
simte vulnerabil, nesigur, expus pericolelor, chiar dacă uneori nu-şi exteriorizează sentimentele;
• în aceste condiţii este importantă asigurarea unui climat de încredere, înţelegere şi suport din
partea echipei de îngrijire, în concordanţă cu caracteristicile pacientului: vârsta, inteligenţa,
stilul de viaţă, credinţe le şi valorile sale, experienţele anterioare.

11. Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a practica religia

• nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori exprimă necesitatea individului

de a-şi afirma apartenenţa la un anumit grup social ceea ce în esenţă îi conferă sentimentul
de siguranţă;
• valorile sunt calităţile pe care le capătă pentru om elementele realităţii (obiecte, procese,
acţiuni) privite prin prisma unei atitudini (politice, juridice, morale, estetice, religioase) a
unei colectivităţi umane (categorie socială, naţiune);
• numeroase cercetări au evidenţiat că practicarea religiei contribuie la menţinerea
echilibrului
• psihic al individului, acţionând prin mai multe mecanisme:
◦ credinţa (care încurajează serenitatea),
◦ sentimentul de apartenenţă la un grup care te susţine,
◦ valorizarea obişnuinţelor unei vieţi regulate (care încurajează mulţumirea);
• este evident faptul că asistentul medical trebuie să dea dovadă de disponibilitate, compasiune şi
toleranţă faţă de pacienţii care au stiluri de viaţă, atitudini şi sisteme de valori diferite de ale sale.
Ea va trebui să-şi supravegheze şi să-şi controleze comportamentul propriu astfel încât binele
pacientului să rămână principala motivaţie a acţiunii sale, tot timpul.

12. Nevoia de autorealizare

• a fi preocupat în vederea realizării personale reprezintă o nevoie fundamentală de ordin

superior a individului ce implică atingerea potenţialului său maxim prin valorizarea
configuraţiei unice a personalităţii, creativităţii, proceselor cognitive, structurilor afective
şi volitive;
• când această nevoie nu este satisfăcută apare sentimentul de frustrare (imposibilitatea de a-
ţi îndeplini o dorinţă sau a-ţi exercita un drept) cu reperrcursiuni asupra sentimentului de
stimă şi încredere în sine;
• se poate spune că nevoia de realizare şi autorealizare corespunde unei trebuinţe intrinseci
de interacţiune cu realitatea înconjurătoare şi se exprimă în mod diferit în funcţie de vârstă,
sex şi condiţiile socio - culturale în care se dezvoltă individul.

13. Nevoia de a se recreea

• activităţile recreative şi ludice sunt parte importantă a vieţii individului, esenţiale în

menţinerea echilibrului sau interior asigurând relaxarea fizică şi psihică;
• jocul şi activităţile agreabile în general au implicaţii benefice certe în desfăşurarea
proceselor afectiv emoţionale (sentimentul de mulţumire, bucurie, plăcere) asigurând

19
 condiţii proprice de afirmare a personalităţii, facilitând interrelaţionarea cu indivizi cu
preocupări asemănătoare.

14. Nevoia de a învăta cum să-ţi păstrezi sănătatea

• fiinţa umană, se află în permanentă interacţiune cu ambianţa socială şi materială, cu semenii, cu

natura, cu situaţiile pe care le stăpâneşte, provoacă, anticipează, rezolvă, precum şi cu sine
însuşi;
• învăţarea este modalitatea de asimilare a cunoştinţelor şi de formare intelectuală, emoţională şi
voliţională, de elaborare a deprinderilor, a conştiinţei şi a comportamentului social cult;
• prin învăţare personalitatea umană se construieşte, se menţine şi se regenerează permanent.

Implicată în educaţia pentru sănătate a individului şi a comunităţii, asistentul medical

contribuie activ la acumularea de cunoştinţe, atitudini şi deprinderi în scopul menţinerii sau
redobândirii sănătăţii.
Modelul conceptual al Virginiei Henderson permite o apreciere globală a individului ca un
tot unitar ce reprezintă mai mult decât suma părţilor sale componente, având particularităţi ce îi
conferă unicitate.

II. Modelul conceptual al lui Abraham Maslow

Psihologul american Abraham Maslow afirmă că individul uman este rezultatul

interacţiunii dintre nevoile sale fundamentale şi realitatea mediului înconjurător. Nevoile
fundamentale pot fi ierarhizate în ordinea priorităţilor pe cinci niveluri diferite interconectate între
ele:

1. Nevoi fiziologice:
• asigură menţinerea homeostaziei mediului intern
• includ trebuinţe organice (respiraţia, nutriţia, excreţia, menţinerea temperaturii organismului)
dar şi nevoi psihologice (nevoia de odihnă şi somn, evitarea durerii)
• nevoile sexuale sunt importante pentru individ dar nu indispensabile. Sexul este esenţial pentru
supravieţuirea speciei nu a individului.

2. Nevoia de siguranţă şi securitate

• include siguranţa şi securitatea fizică (apărare, adăpost, locuinţă) şi psihică (confort,
protecţie) .

3. Nevoia de apartenenţă şi afectivitate, nevoi sociale

• apartenenţă la un grup social (familie, prieteni, colegi de muncă)
• integrare şi acceptare
• iubire şi înţelegere.

4. Nevoia de stimă şi respect

• recunoaştere şi apreciere
• consideraţie
• recunoştinţă
• valorizare.

5. Nevoia de cunoaştere, autocunoaştere

• a ştii, a înţelege
• a rezolva
• a crea.

20
 Ierarhizarea trebuinţelor individului permite aprecierea sa pe ansamblu şi se dovedeşte a fi
extrem de utilă în organizarea procesului de nursing permiţând adaptarea intervenţiilor
asistentului medical la nevoile pacientului.
Evoluţia spre o nevoie superioară se poate realiza doar atunci când nevoia inferioară este
pe deplin satisfăcută, de aceea această ierarhizare mai este cunoscută sub denumirea de "piramida
sau spirala trebuinţelor individului uman".

III. Modelul conceptual Hildegard Peplau

Hildegard Peplau, nursă de psihiatrie, a prezentat în 1952 modelul teoretic „Relaţiile

interpersonale în nursing”, unde nursingul este un „proces terapeutic interpersonal
important…Nursingul este un instrument educativ, o forţă matură care ţinteşte să promoveze mai
departe mişcarea personalităţii în direcţia curativă, constructivă, productivă, personală, şi
existenţa comunităţii”.
Peplau foloseşte termenul de “nursing psihodinamic”, descriind si cele patru faze ale
acestei relaţii:
◦ orientarea - pacientul şi nursa identifică problema de boală
◦ identificarea – pacientul cunoaşte nursa şi apoi acceptă ajutorul
◦ exploatarea – pacientul se foloseşte de ajutorul nursei
◦ rezoluţia – pacientul acceptă noile obiective în mod voluntar

IV. Modelul conceptual Ida Jean Orlando

Ida Jean Orlando a identificat patru practici pe care le-a considerat de bază pentru nursing
(observarea, raportarea, înregistrarea şi îndeplinirea acţiunilor, pentru şi cu pacientul) descriind
două tipuri de acţiuni nursing:
• Acţiuni nursing planificate sunt cele care stabilesc sau satisfac nevoile imediate ale
clientului
• Acţiuni nursing automate sunt cele care au fost decise pe alte considerente decât pe nevoile
imediate ale clientului, dar acestea sunt consecvent ineficiente.
Teoria lui Orlando este specifică interacţiunii nursă-pacient. Scopul asistentului este de a
determina şi de a răspunde nevoilor imediate ale pacienţilor şi de a îmbunătăţi starea lor, prin
scutirea de suferinţă sau disconfort. Orlando pune accentul pe acţiunea planificată (mai degrabă
decât pe acţiunea automată), bazată pe observarea comportamentului pacienţilor verbală şi non-
verbală, care duce la o anumită concluzie, confirmată sau neconfirmată de către pacient, ducând la
identificarea de către nursă a necesităţilor pacientului, putând astfel să-i ofere acestuia o îngrijire
medicală eficientă.

21
V. Modelul conceptual Dorothy Johnson

sau Modelul Sistemelor comportamentale care se concentrează pe compotramentul pacientului luat

ca un întreg organizat si integrat, format din 7 subsisteme strâns legate între ele:
◦ ataşamentul
◦ dependenţa
◦ ingestia
◦ eliminarea
◦ sexualitatea
◦ agresiune/protecţie
◦ realizarea

Al 8-lea subsistem – reintegrarea - a fost adăugat mai târziu în 1997 de Holaday. Fiecare
subsistem îndeplineşte sarcini specializate pentru sisteme integrate si fiecare este structurat prin 4
elemente motivaţionale precum scop, set, alegere şi acţiune/comportament.
Funcţia nursingului este să ajute restaurarea echilibrului fiecărui subsistem şi să prevină în
viitor tulburările sistemului.

VI. Modelul conceptual Dorothea Orem

Dorothea Orem se bazează pe 3 concepte: autoîngrijirea, deficitul de auto îngrijire şi

sistemul nursing.
Modelul se centrează pe abilitatea fiecărui individ de a realiza autoîngrijirea. În acord cu
acest model există 3 categorii de cerinte pentru autoîngrijire:
• Cerinţe universale – asociate cu procesul vieţii şi menţinerea integrităţii structurale şi
funcţionale
• Cerinţe de dezvoltare - asociate cu procesul de creştere şi dezvoltare în diverse stadii ale
ciclului vieţii
• Cerinţe determinate de starea de sănătate – deviaţii de la sănătate, de la deviaţii structural
funcţionale sau constituţionale/defecte genetice.
În modelul Dorothea Orem scopul nursingului este să ajute oamenii să-şi satisfacă propriile
cerinţe de auto îngrijire. D. Orem a identificat 3 tipuri ale sistemului nursing:
• Sistemul complet compensator – compensarea în totalitate a incapacităţii
pacientului de a îndeplini activităţile de autoîngrijire, sprijin şi protecţie.
• Sistemul parţial compansator – compensarea parţială pentru pacienţii care sunt
incapabili de a îndeplini activităţile de autoîngrijire.
• Sistemul de sprijin şi educaţie – nursa ajută pacienţii care sunt capabili şi pot învăţa
activităţi de autoîngrijire, îi asistă pe ei în luarea deciziilor şi-i ajută să
dobândeasca îndemânări şi cunoştinţe.

VII. Modelul conceptual Levine

Imaginat de Myra Levine, numit şi Modelul Conservării are la bază trei mari concepte:
integritate, adaptare şi conservare. Acesta se concentrează pe indivizi ca fiinţe holiste iar domeniul
major de interes este menţinerea persoanei ca un întreg. Myra Levine a sugerat 4 principii ale
menţinerii conservării, care au ca scop să faciliteze adaptarea pacienţilor:
• Conservarea energiei pacientului – conservarea resurselor energetice, fiziologice şi
psihologice ale idividului
• Conservarea integrităţii structurale – conservarea formei şi funcţiilor corpului pacientului
• Conservarea integrităţii personale – menţinerea stimei de sine şi a identităţii psihologice a
pacienţilor

22
 • Conservarea integrităţii sociale – păstrarea familiei, comunităţii şi afilierilor culturale ale
pacientului
În esenţă, Levine vede viaţa individului ca un proces a menţinerii integrităţii prin adaptare,
facilitată prin adaptare. Levine a notat că modelul ei este potrivit pentru investigarea interfeţei
dintre mediile intern şi extern ale persoanei.

VIII. Modelul conceptual Imogene King

Conform lui Imogene King, „Procesul de nursing este un proces interpersonal de acţiune,
reacţiune şi interacţiune, în cadrul căruia nursa şi pacientul împărtăşesc informaţiile despre
percepţiile lor în, în timpul unei situaţii care necesită îngrijiri.”
Interacţiunea sistemelor cadru şi obiectivele îngrijirii, se concentrează asupra indivizilor,
asupra relaţiei lor interpersonale şi contextul social prin 3 sisteme ce interacţionează între ele:
personal, interpersonal şi social. În fiecare dintre aceste 3 sisteme, King a identificat concepte ce
furnizează un concept structural, descriind procesele în fiecare dintre cele trei sisteme:
◦ Sistemul personal ◦ Percepţia
◦ Interesul personal
◦ Imaginea corpului
◦ Creşterea şi dezvoltarea
◦ Timp
◦ Spaţiu
◦ Sistemul interpersonal
◦ Rolul
◦ Interacţiunea
◦ Comunicarea
◦ Înţelegerea
◦ Stress-ul
◦ Sistemul social
◦ Organizare
◦ Putere
◦ Autoritate
◦ Statut
◦ Factorul decizional

Prin Modelul King, domeniul nursingului include promovarea, menţinerea şi restaurarea

sănătăţii.

IX. Modelul conceptual Betty Neuman

În 1972 Betty Newman enunţă aşa numitul „Model al sistemelor în îngrijirile de sănătate”,
este concetrat pe persoană ca un sistem complet, cu subpărţi ce reprezintă un sistem deschis,
compus din 5 variabile care interacţionează între ele: fiziologică, psihică, socio-culturală, de
dezvoltare şi spirituală, având o reprezentare grafică sub forma unor cercuri concentrice.
Interacţiunea acestor variabile determină cantitatea de rezistenţă a unui individ, care poate creşte
împotriva factorilor de stress.
În centrul protecţiei persoanei este prima linie de apărare împotriva stressorilor, care este
o linie linie flexibilă de rezistenţă, reprezentată de factorii interni care ajută să se apere împotriva
stressorilor.
Următoarea barieră de protecţie este linia normală de apărare, ce include factori ca: stilul
persoanei de a face faţă, etapa de dezvoltare.
Frâna finală împotriva stressorilor este o linie flexibilă de apărare compusă din factori
dinamici care pot varia în răspunsul la diferite circumstanţe.

23
 În Modelul Neuman persoana menţine echilibrul şi armonia între mediile interne şi externe,
prin adaptare la stress şi prin apărarea împotriva tensiunii producătoare de stimuli. Primul scop al
nursingului este să ajute la atingerea şi menţinerea stabilităţii clientului.

X. Modelul de adaptare Roy

În viziunea lui Callista Roy, fiinţele umane sunt sisteme adaptative bio-psiho-social, care au
capacitatea de a face faţă la schimbarea mediului, prin procesul de adaptare. Conform Modelului
Roz în sistemele umane există 4 subsisteme: nevoi fiziologice, conceptul de sine, rolul funcţional şi
interdependenţa.
Aceste subsisteme constituie moduri adaptative care furnizează mecanisme pentru a face
faţă stimulilor de mediu şi schimbării. Modelul de adaptare legat de nevoile fiziologice este
interesat de nevoia pentru integritate fiziologica. Modelul adaptativ al conceptului de sine se
adresează nevoii de integritate psihică. Modurile de adaptare ale rolului funcţional şi
interdependenţa se concentrează pe nevoia de integritate socială.
Scopul nursingului în acord cu acest model este să promoveze adaptarea individului în cele
patru moduri, pe durata sănătăţii şi a bolii. Nursingul de altfel reglează stimulii care afectează
adaptarea. Intervenţiile nursing, în general, dau forma creşterii şi descreşterii, modificării,
retragerii sau menţinerii stimulilor interni şi externi care afectează adaptarea.

24