Este vorba de sintagma „calul troian”, pe care o întâlnim uneori în presă sau

în discuţiile pe care le poartă unii şi alţii în jurul nostru. N-ar fi rău să vedem
care e sensul de azi al formulei şi care a fost evenimentul care i-a făcut
posibilă apariţia. Iar pentru asta putem citi, la alegere, „Legendele Olimpului”
de Alexandru Mitru sau „Eneida” lui Virgiliu. Sau, de ce nu?, pe amândouă.

Cele două lecturi ne trimit în Antichitate - mai precis, la Războiul Troian care
a avut loc între ahei şi troieni şi a durat zece ani. Războiul a fost provocat de
Paris, prinţul Troiei. Acesta a răpit-o pe Elena, soţia lui Menelau, care era
regele Spartei şi de care troianul se îndrăgostise. Înainte de asta lui Paris i se
ceruse să arbitreze un concurs olimpian de frumuseţe organizat, dacă se poate
spune aşa, de Eris, zeiţa discordiei, care, în timpul unui banchet al zeilor, a
aruncat în mulţime un măr de aur pe care scria „celei mai frumoase”.
Concurentele au fost zeiţele Hera, Atena şi Afrodita, fiecare dintre ele
încercând să-l atragă de partea ei pe prinţul Paris. Acesta i-a dăruit mărul de
aur Afroditei, încântat de promisiunea pe care i-o făcuse zeiţa: că avea s-o
facă pe Elena să se îndrăgostească de el.

Mitologia spune că războiul a fost declanşat de Agamemnon, regele din

Micene şi totodată fratele lui Menelau, care a vrut să răzbune ruşinea de
familie şi a asediat Troia într-un război care a durat un deceniu şi a făcut
victime în ambele tabere. Ahile, Aiax, Patrocles, Hector şi Paris s-au numărat
printre cei căzuţi. Printre asediatori s-a aflat şi Ulise, regele insulei Ithaca,
vestit pentru vitejie, iscusinţă şi inteligenţă. Acesta a sugerat construirea unui
uriaş cal de lemn pe care aheii să-l lase la porţile Troiei, făcându-l să pară fie
un dar de plecare a asediatorilor (o plecare simulată), fie un dar al zeilor. Cu
toate prezicerile sumbre ale Cassandrei şi cu toată împotrivirea lui Laocoon,
autorul avertismentului „Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”, troienii
deschid porţile şi aduc calul în cetate. În toiul nopţii, din construcţia de lemn
ies o mulţime de soldaţi înarmaţi, care, cu ajutorul celorlalţi luptători ahei
(aşa se numea una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci), îi măcelăresc
pe troieni, le profanează tempelele, stârnind astfel mânia zeilor, şi grăbesc
sfârşitul războiului.

Aşa arată povestea spusă pe scurt. De această poveste se leagă accepţia

actuală a sintagmei „cal troian”, care pare întru câtva înrudită cu sintagma
„pion otrăvit”. În prezent, un „cal troian” denumeşte „un mijloc viclean sau o
stratagemă perfidă, prin care se urmăreşte subminarea din interior a poziţiilor
unui adversar”.

Formula e folosită destul de des indiferent dacă subiectele abordate sunt din
politică, din sport sau din alte domenii - în general, din toate domeniile unde
există concurenţă, vicleşuguri, învingători şi învinşi.

Astfel, pe un site de politică externă se poate citi următorul titlu: „Să fie
Statul Islamic un cal troian care grăbeşte sfârşitul jihadului?” Pe un alt site,
de data aceasta de actualitate internă, se vorbeşte despre o alianţă politică
văzută drept „un cal troian prin care i se va da o grea lovitură puterii”. În fine,
un site de sport oferă informaţii despre transferul unei handbaliste de la o
echipă celebră la alta, pe o perioadă foarte scurtă, ceea ce alimentează
speculaţiile referitoare la rolul de cal troian pe care ar putea să-l joace
sportiva pentru destabilizarea echipei la care se transferă, în folosul echipei
de la care se transferă.

Uneori, sintagma „cal troian” ricoşează cu totul şi cu totul caraghios. Astfel,

în Moldova exista cu ani în urmă un hotel care se chema chiar „Calul troian”
(pesemne că patronul se va fi gândit la „Calul bălan”) şi care, ca o ironie a
sorţii, le servise diverse surprize neplăcute clienţilor. Ca să nu mai spun de
cei care încurcă borcanele şi scot pe gură următoarea perlă: „Calul troian nu
se caută la dinţi”. Fireşte, enunţul corect este „Calul de dar nu se caută la
dinţi”. O fi fost calul troian făcut cadou, dar de la Războiul Troiei până la
înţelepciunea populară românească e totuşi cale lungă.