CALUL TROIAN

Ideea lui Ulisse era plasarea calului de lemn, având un grup de războinici de elită ascunși în
pântecele sale, în apropierea porților cetății Troia, simulând un dar gigantic, care ar fi putut fi atribuit
lor înșiși, zeilor sau amândurora. Simultan, flota ahee urma să regizeze abandonarea asediului și să
părăsească convingător sediul bătăliei plecând (aparent) pentru întotdeauna. Ar fi urmat să se
întoarcă mult după apusul soarelui, mai exact după miezul nopții, când vigilența troienilor va fi fost
redusă la minimum și grupul de comando ascuns în cal ar fi putut acționa din interiorul cetății.

În realitate, mizând pe uzura morală și nervoasă a asediaților, absolut inerentă după unul
dintre cele mai îndelungate asedii consemnate din antichitate, la care ar fi urmat să se adauge
surpriza și venerația față de un obiect atât de masiv, confirmată de plecarea abruptă înaintea zorilor
a întregii flote grecești, Ulise și Agamemnon sperau în aducerea Calului în cetate. După care,
calculând totul, sărbătorirea faustuoasă, inclusiv îngurgitarea masivă a vinului și slăbirea vigilenței
locuitorilor Troiei până aproape de zero, războinicii de elită ascunși în cal, ar fi ieșit din acesta
urmând a deschide porțile cetății aheilor reveniți tăcuți cu întreaga flotă.

Din păcate pentru troieni, planul abilului Ulise a funcționat aidoma previziunilor sale.
Troienii, în ciuda prezicerilor Cassandrei și a lui Laocoon, dar și a altor voci lucide din cetate, nu
numai că au exuberat la vederea Calului, care fiind combinată cu plecarea flotei atacatoare, i-au
făcut pe aceștia să deschidă larg porțile cetății (după alte surse, chiar au distrus cu propriile lor mâini
o parte din zidul de apărare al Troiei pentru a face loc imensului artefact) și să "primească" cu
bucurie Calul în cetatea lor, cea care fusese inexpugnabilă pentru un timp atât de îndelungat. Iar
restul a fost, într-adevăr istorie.