Cuprins

Introducere. Considerații generale asupra dimensiunii europene a dreptului

politicilor sociale
Capitolul 1. Repere istorice
1.1. Precursorii: Organizatia Internationala a Muncii
1.2. Fondarea Organizatiei Internationale a Muncii
1.3. Activitatea O.I.M. in perioada interbelica
1.4. Deceniile confruntarii si colaborarii
1.5. Valorile prezentului si cerintele schimbarii
Capitolul 2. Notiunea, principiile si izvoarele
2.1. Infiintarea si atributiile O.I.M..
2.2. Competenta si structura O.I.M.
Capitolul 3. Particularitatile elaborarii, adoptarii si aplicarii conventiilor O.I.M.
3.1. Elaborarea conventiilor
3.2. Adoptarea
3.3. Necesitatea ratificarii de catre state
3.4. Supunerea , spre examinarea autoritatilor competente
3.5. Introducerea in dreptul intern a normelor conventiilor internationale in
domeniul muncii
3.6. Respectarea normelor fundamentale
3.7. Mecanisme de control
3.8. Drepturile si libertatile fundamentale
3.9. Angajare si somaj
3.10. Conditiile de munca
3.11. Raporturile profesionale
3.12. Securitatea sociala
3.13. Muncitorii migranti

1
 3.14. Aplicarea conventiilor O.I.M.
Capitolul 4. Recomandarile Organizatiei Internationale a Muncii
Capitolul 5. Romania si O.I.M.
5.1. Prezenta Romaniei la O.I.M. in perioada interbelica
5.2. Romania la O.I.M. in perioada 1956-decembrie 1989
5.3. Romania la O.I.M. in perioada Decembrie 1989- Prezent: relansarea
raporturilor dintre Romania si O.I.M.
Capitolul 6. Raporturile dintre Organizatia Internationala a Muncii şi Uniunea
Europeană
Capitolul 7. Concluzii

2
 Introducere

Considerații generale asupra dimensiunii europene a dreptului

politicilor sociale

Politica socială a Uniunii Europene este formată dintr-un set de politici complementare,
ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de
activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. Permanenta
preocupare a comunității europene pentru aspectele de politică socială – începută cu Tratatul de
la Roma (1957) - a dus, în timp, la crearea unui „model social european”1.
Unul din momentele cele mai importante ale evoluției acestui model se situează în jurul
anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor sociale
negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social
european și investiția în capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă
(minimizarea consecințelor) la una calitativă (investiția în oameni).
De asemenea, o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea
responsabilităților de atingere a obiectivelor comunitare de către Statele Membre. Obiectivul
acestei politici2 îl constituie ameliorarea condițiilor de viață și de lucru, promovarea egalității de
șanse și asigurarea unei protecții sociale minimale în interiorul spațiului comunitar. Pentru
aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare și
normele juridice din Tratat care completează legislațiile naționale.
Dimensiunea socială a Pieței Interne comunitare a impus instaurarea unui „dialog social”
între partenerii sociali reuniți la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic
European și semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieței Interne
și la concretizarea dimensiunii sale sociale.
Pentru a concretiza această „dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în
decembrie 1989 „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată
1
Țop, Dan, Drept social și politici naționale de protecție socială, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 7.
2
Idem, Dreptul securității sociale, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 202.

3
atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea
documentului).
Tratatul de la Maastricht a lărgit competențele Comunității în domeniul social, a extins
acțiunea FSE și a introdus un nou capitol privind educația și formarea profesională. Consiliul
European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre trebuie să-și coordoneze
politicile și acțiunile sociale, cu accent pe cinci domenii: promovarea investițiilor în formarea
profesională, realizarea unei creșteri economice care să genereze noi locuri de muncă, reducerea
costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forței de muncă și adoptarea unor măsuri
ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de șomaj.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, „Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” a fost acceptată de către toate cele 15 țări
membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social3.

3
Țop, Dan, op. cit., p. 8.

4
 Capitolul I. Repere istorice

După patru ani de război mondial, de luptă și moarte, de foame și mizerie, de teamă și
îndoială, omenirea anilor 1918-1919 înțelegea, încearcă să înțeleagă, cât nu era prea târziu, când
încă mai era copleșită de amintiri apocaliptice, că trebuie – necesar și imperios – să-și
construiască un sistem de apărare împotriva întunecărilor fanatice 4. Așa, s-a născut, în mod
semnificativ, prin Tratatul de Pace de la Versailles, Societatea (Liga) Națiunilor 5 și Organizația
Internațională a Muncii (OIM). Destinul acestora a fost însă diferit. Societatea Națiunilor – prin
ineficiența sa în împiedicarea declanșării celui de-al doilea război mondial – a eșuat, în timp ce
OIM a împlinit nouă decenii de activitate în slujba ideilor progresului social și al păcii6.
Crearea Organizației Internaționale a Muncii, la 11 aprilie 1919, constituie rezultatul
indiscutabil al unui proces îndelungat de afirmare a idealurilor sociale, care a cunoscut intensități
semnificative de-al lungul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, până în preajma
primului război mondial. Revoluția industrială, declanșată inițial în Occidentul european, a avut
un impact deosebit asupra condițiilor de muncă și viață ale proletariatului, generând multiple
consecințe negative de ordin economico-social. Acceptarea ideii necesității unor reforme în
direcția schimbării unei asemenea situații, atât de teoreticieni, cât și de militanții sociali, se lovea
de faptul că orice măsuri de acest gen ar fi avut consecințe inevitabile asupra costurilor de
producție și ar fi dezavantajat industria în țara în care s-ar fi aplicat, în raport cu concurenții mai
puțin preocupați în acest sens. Singura soluție acceptabilă era considerată, în consecință,
rezolvarea uniformă, la nivelul unui număr cât mai mare de state, pe calea acordurilor
internaționale, a problemelor sociale vizând ameliorarea condițiilor de muncă, reducerea zilei de
muncă, recunoașterea unor drepturi lucrătorilor7 etc.

4
Popescu, Andrei, Dreptul internațional și european al muncii, Ediția a doua, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 1.
5
Membrii fondatori ai Ligii Națiunilor au fost 32 de state, printre care și România. Liga Națiunilor avea drept
obiective menținerea păcii, dezvoltarea colaborării între state, reglementarea armamentelor, respectarea dreptului
internațional și a obligațiilor decurgând din tratate etc.
6
Este de altfel singura organizația internațională care, fiind legată de Liga Națiunilor, a supraviețuit acesteia.
7
Lucrător în sens de persoană aflată într-un raport sau relație de muncă, indiferent de izvorul juridic de muncă.

5
 În îndelungata sa activitate, Organizația Internațională a Muncii (OIM) a obținut
incontestabile succese, pe planul reglementării relațiilor de muncă8. Obiectivele organizației, în
formularea lor idealistă din 1919 și chiar în redefinirea lor constructivă prin Declarația de la
Philadelphia din 1944, precum și efortul de modelare „din mers” – în funcție de cerințele
contemporaneității – a stilului și metodelor de lucru pot explica doar în parte rezultatele
înregistrate de OIM în reglementarea relațiilor de muncă, în definirea dreptului internațional al
muncii, în intensa activitate de cooperare tehnică și în interesanta cercetare științifică pe planul
relațiilor sociale9.
Elementul esențial care a asigurat o implicare, de regulă progresistă, a OIM în rezolvarea
marilor probleme sociale ale lumii îl constituie însă, prezența reprezentanților partenerilor
sociali din statele membre, în întreaga activitate a organizației10. Într-adevăr, la baza activității și
a structurilor OIM11 stă principiul tripartitismului, care o particularizează față de toate celelalte
organizații internaționale, principiu potrivit căruia cele trei părți reprezentate în toate organele și
organismele sale – stat, lucrători, patroni (cei ce angajează) – bucurie de autonomie deplină.
În același timp, trebuie să evidențiem faptul că viabilitatea acestei organizații a fost
asigurară de arhitecții săi, atât prin crearea posibilității elaborării unui sistem de instrumente
internaționale paralele (convenții – generatoare, prin ratificare, de obligații internaționale, și
recomandări – instrumente orientative pentru statele membre), cât și prin admiterea revizuirii ca
o pârghie împotriva fixismului, a rigidității, care puteau interveni în funcționarea unui asemenea
mecanism internațional12.
Organizația Internațională a Muncii nu a apărut pe un teren gol, iar ideea unei legislații
internaționale a muncii are o vechime considerabilă. Ideea unui drept internațional al muncii 13.

8
Ștefănescu, I. Tr., Tratat de dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pp. 69-71.
9
Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
10
Această formă de reprezentare se numește tripartitism instituționalizat la OIM.
11
Organele OIM sunt: Conferința Internațională a Muncii, Consiliul de Administrație și Biroul Internațional al
Muncii.
12
Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
13
Termenul de drept internațional muncitoresc a fost utilizat, se pare, pentru prima dată de profesorul B. Raymond
(Universitatea din Dijon), care a reunit sub acest titlu, în 1906, o suită de studii consacrate unei legislații
internaționale a muncii. Apud Popescu, Andrei, op. cit., p. 4.

6
Afirmând acest lucru trebuie să precizăm, totodată, că elaborarea unor instrumente
internaționale ale muncii nu ar fi fost posibilă fără ca legislația muncii să se fi dezvoltat în
fiecare stat, în mod independent. Acest lucru explică și eșecul demersurilor de la începutul
secolului al XIX-lea.
Organizația Internațională a Muncii, cea mai veche și mai vastă instituție specializată din
sistemul Organizației Națiunilor Unite, a luat ființă în lunile ianuarie – aprilie 1919 prin Tratatul
de la Versailles (partea a XIII-a), concretizând ideea fundamentală înscrisă în Constituția sa
conform căreia o pace universală și durabilă nu se poate stabili decât pe baza justiției sociale 14. În
accepțiunea OIM, justiția socială implică respectul drepturilor omului, un nivel de viață decent,
condiții de muncă umane, perspective pozitive pentru ocuparea forței de muncă și securitatea
economică. Organizația are sediul în Geneva și a primit statut de instituție specializată în 1946.
România a fost membră a OIM în perioada 1919-1940 și a revenit în 195615.
Constituția OIM prelua și integra – într-un document coerent – principiile și valorile până
atunci promovate de Asociația internațională pentru protecția legală a lucrătorilor (muncitorilor),
fondată în 1901 la Basel (Elveția).
Sub presiunea organizațiilor muncitorești care avansaseră ideea adoptării unor reforme
sociale prin însăși Tratatul de Pace, a fost convocată de urgență Conferința Organizației
Internațional a Muncii, fără a se mai aștepta semnarea Tratatului de Pace și în condițiile în care,
din punct de vedere tehnic, Societatea Națiunilor nu-și începuse activitatea.
Dincolo de principii, Preambulul Constituției formula, în egală măsură, o serie de măsuri
destinate îmbunătățirii situației lucrătorilor care, chiar și astăzi, după mai mult nouă decenii de
existență, sunt tot atât de actuale, între care necesitatea reglementării timpului de muncă, inclusiv
fixarea unei durate maxime a zilei și a săptămânii de lucru, instituirea unor modalități de
recrutare a forței de muncă și combatere a șomajului, garantarea unui salariu care să asigure
condiții de existență convenabile, protecția lucrătorilor contra accidentelor de muncă și a bolilor
generale și profesionale, protecția copiilor, femeilor și adolescenților, afirmarea principiilor „la

14
Voiculescu, Nicolae, Drept comunitar al muncii, Ed. Wolter Kluwer, București, 2009, p. 47.
15
Nistor, Valerică, Drept social european, Ed. Fundației Academice „Danubius”, Galați, 2004, p. 18.

7
muncă egală, salariu egal” și al libertății sindicale, asigurarea unor pensii de bătrânețe și
invaliditate, apărarea intereselor lucrătorilor migranți, organizarea unui învățământ profesional și
tehnic corespunzător etc.
Prima sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii, ca organ suprem al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, a avut loc la Washington în luna octombrie 1919, prilej cu care a fost
ales directorul primului Birou Internaţional al Muncii, francezul Albert Thomas, fost jurnalist,
om politic care a avut un rol important în orientarea activităţii Organizaţiei Internaţionale a
Muncii la începuturile acesteia.
Activitatea desfăşurată de Organizaţia Internaţională a Muncii în cele aproape nouă
decenii de existenţă nu a fost lineară, în timp organizaţia traversând perioade de intensă
activitate, dar şi de crize zguduitoare, cum a fost cea referitoare la competenţa sau cea relativă la
principiul tripartitismului său sau, şi mai recent, cea din anul 1974, generată de retragerea
Statelor Unite ale Americii din O.I.M., până în 1980, când va reveni în cadrul acesteia16.
În perioada interbelică, activitatea acesteia a fost consacrată, în principal, procesului de elaborare
a unor convenţii şi recomandări. În acest interval au fost adoptate un număr de 67 convenţii şi
66 recomandări. O.I.M., ca instituţie autonomă in cadrul Ligii Naţiunilor, acţionat între altele,
pentru:
 promovarea zilei de muncă de opt ore;
 reducerea şomajului;
 crearea sistemului securităţii sociale;
 protecţia maternităţii;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a tinerilor şi femeilor.
În concepţia iniţiatorilor săi, organizaţia trebuia să devină un „o casă de schimb” al
informaţiilor şi datelor relative la mişcarea economică şi socială pentru continuarea
îmbunătăţirea regimului de muncă. În esenţă, activitatea desfăşurată în acest timp se poate
caracteriza prin aceea că a condus la aşezarea şi asigurarea funcţionalităţii structurilor O.I.M., la
elaborarea unui număr de 133 de instrumente internaţionale. Amendamentele aduse constituţiei
16
Popescu, Andrei, op. cit., p. 8.

8
O.I.M. au vizat componenţa Consiliului de Administraţie, pentru a creşte numărul de
reprezentanţi de la 24 în 1919 la 32 în 1934, în condiţiile creşterii numărului de state membre ale
organizaţiei şi menţinerii numărului de 8 membri guvernamentali, reprezentând statele cu o
importanţă industrială "considerabilă"17.
În privinţa afirmării competenţei privind problemele de muncă, Organizaţia Internaţională a
Muncii a traversat o reală criză, în patru reprize, între anii 1922-1933. În condiţiile situaţiei
economice de după război, competenţa acesteia a fost contestată asupra reglementărilor
problemelor muncii în agricultură, a muncitorilor nesalarizați și a „muncitorilor intelectuali”.
Sesizată, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a decis că, potrivit constituţiei, Organizaţia
Internaţională a Muncii are o competenţă generală în materie de muncă, permiţând elaborarea
unor instrumente internaţionale şi în materiile contestate18.
În timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea ei scade considerabil, în condiţiile
reducerii personalului şi a mutării sediului, în 1940, de la Geneva (Elveţia), în Canada, la
Montreal, practic activitatea de elaborare a normelor internaţionale a fost întreruptă. S-a reunit
numai de două ori, în 1941, când cele 33 de delegaţii au discutat perspectivele organizaţiei şi
măsurile ce urmau să fie întreprinse după război în opera de reconstrucţie şi în 1944, când cele
41 de delegaţii au adoptat cunoscuta Declaraţia de la Philadelphia 19 prin care au fost redefinite
scopurile şi principiile Organizaţiei Internaţională a Muncii, afirmându-se în principal:
a) munca nu este o marfă;
b) libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres
susţinut;
c) sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor;

17
Popescu, Andrei, op. cit., p. 9, Apud Valticos, N., Droit international du travail, deuxième edition, Dalloz, Paris,
1984, pp. 80-81.
18
Ibidem, pp. 198-208.
19
Ibidem, pp. 82-85.

9
d) toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-şi urmări
progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate
economică şi cu şanse egale.
Consacrând autonomia O.I.M, Declaraţia a permis încheierea, în 1945, a acordurilor
organizaţiei cu alte organizaţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, Agenţia Internaţională de Energie Atomică, Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Ştiinţă şi Cultură, prescurtat UNESCO sau cu alte organizaţii interguvernamentale
regionale (Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană, Liga Arabă, Organizaţia
Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane si altele).
În calitatea ei de instituţii specializate a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţia
Internaţională a Muncii se bucură de anumite privilegii şi imunităţi stabilite prin acorduri cu
statele gazdă, principal fiind cel încheiat cu Elveţia, cu scopul să-i asigure deplina libertate de
manifestare în realizarea obiectivelor sale constituţionale. Aceste privilegii şi imunităţi sunt
următoarele: libertatea de reunire, discuţie şi decizie, libera dispoziţie asupra idealurilor,
respectul secretului deliberărilor, deciziilor şi corespondenţei, libera circulaţie a documentelor,
imunitatea de jurisdicţie, privilegii financiare (liberul transfer de valută) şi imunităţi fiscale20.
Perioada de după Declaraţia de la Philadelphia şi până în anii 1958-1960 se
caracterizează prin elemente contradictorii, prin intense căutări şi incertitudini, O.I.M. fiind
chemată să răspundă unor obiective care, chiar aşa fuseseră formulate în Declaraţie, erau totuşi
diferite şi într-o dinamică şi complexitate fără precedent precum explozia demografică, cu
urmările sale, foametea, şomajul masiv, revoluţia tehnico-ştiinţifică şi impactul său aspra
producţiei, schimbările profunde din structura forţei de muncă.
În primii zece ani de după război, numărul statelor membre se dublase deja. În condiţiile
când printre membrii săi erau state care făceau eforturi mari de redresare economică după cel de-
al doilea război mondial, dar şi state care-şi dobândiseră de curând independenţa, se conturează
normal ideea unor activităţi practice de asistenţa tehnică a organizaţiei. Faţă de tematica ce a fost
preocuparea centrală a acesteia în perioada interbelică, se trece la discutarea unor probleme
20
Ghimpu, S., Ştefănescu, I. Traian, Dreptul Muncii, T.U.B., București, 1974, pp. 195-196.

10
majore, cu rezonanţe politice, fără de care era de neconceput un progres adevărat în condiţiile de
muncă şi de viaţă. Sintetic, activitatea O.I.M. de după război s-ar putea sintetiza prin sintagma
„deceniile confruntării urmate de cele ale colaborării”. Deşi s-ar putea aprecia că după crearea
Federaţiei Sindicale Mondiale, grupul muncitoresc din subordinea organizaţiei ar fi putut acţiona
unitar şi eficient, o analiză atentă infirmă o asemenea ipoteză. Deşi cauzele sunt complexe, două
dintre ele se detaşează net: declanşarea războiului rece şi amplificarea divergenţelor, ceea ce a
condus, în final, la divizarea mişcării sindicale.
Începând cu anii 1959-1960, urmare a admiterii şi sporirii ponderii statelor în curs de
dezvoltare, se observă o reală „deschidere” a Organizaţiei Internaţionale a Muncii spre marile
probleme ale contemporaneităţii. S-au multiplicat comisiile industriale şi întâlnirile de experţi
organizate pe diverse teme, a crescut eficienţa birourilor regionale (acestea funcționând pentru
Africa, Orientul Mijlociu, America, Asia şi Europa), a fost lărgita componenţa Consiliului de
Administraţie în 1960 şi 1963, realizând o reprezentare mai convenabilă a noilor state din Asia şi
Africa, s-au făcut demersuri în vederea perfecţionării structurii organizaţiei.
În acest cadru, subliniem că privind componenţa organizaţiei, s-a realizat o adevărată
explozie spre universalitate. Numărul statelor membre a sporit de la 61 în 1960 la 117 în 1970, la
140 în 1979 şi la 173 în 1996. Se poate aprecia că în acest interval se constată o amplificare a
activităţii de cooperare a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, dar şi de studiu şi de cercetare
ştiinţifică. Dacă în această perioadă evoluţia organizaţiei este pozitivă, această observaţie nu
trebuie să conducă la concluzia că dezbaterea şi adoptarea unor decizii realiste nu a fost lipsită de
dificultăţi. Trebuie precizat că Statele Unite ale Americii a revenit în O.I.M., în februarie 1980.
După căderea zidului Berlinului şi marile transformări din Europa Centrală şi de Est se
constată un nou avânt în procesul complex de elaborare a noilor norme internaţionale ale muncii,
în orientarea de ansamblu a organizaţiei, în abordarea unor teme majore pe agenda conferinţelor
O.I.M., precum punerea în valoare a resurselor umane (1991), salariile minime (1991),
democratizarea şi Organizaţia Internaţională a Muncii (1992), prevenirea accidentelor industriale
majore (1993), libertatea sindicală şi negocierea colectivă (1994), protecţia contra licenţierii
nejustificate (1995), acţiunea normativă a O.I.M. la ora mondializării (1997).

11
 În 1992, la câţiva ani după noua configuraţie a Europei a fost reliefată problema
democratizării şi O.I.M. Ea şi-a propus prin trei mari acţiuni, să acţioneze pentru schimbarea
peisajului naţional în plină transformare, într-un tărâm al stabilităţii:
a) respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în special cele privind munca şi
protecţia socială, prin întărirea capacităţii de promovare a ratificării şi aplicării normelor
internaţionale ale muncii, astfel încât acestea să corespundă unor acţiuni practice;
b) încurajarea economiei de piaţă sub condiţia esenţială a creării unei dimensiuni sociale a
acesteia;
c) întărirea tripartismului şi reafirmarea negocierilor colective21.
La ora actuală, OIM este una din organizațiile internaționale care a reușit să evolueze
pozitiv, cu o puternică personalitate în viața internațională. În condițiile unei deschideri tot mai
accentuate spre o problematică care să corespundă exigențelor contemporaneității, OIM – ca
instituție specializată a ONU – se constituie, dincolo de crize, într-un factor important în
eforturile generale pentru dezvoltarea unei noi cooperări în interesul popoarelor, al progresului
economic și social al fiecăruia22.
Organizaţia Internaţională a Muncii se găseşte la acest început de mileniu într-un amplu
proces de adaptare, transformare şi afirmare deplină în viaţa internaţională.

1.1. Precursorii: Organizatia Internationala a Muncii

Primul rezultat concret semnificativ al unor asemenea preocupări l-a constituit

desfăşurarea unei conferinţe diplomatice, în 1890, la Berlin, cu participarea reprezentanţilor a 14
state care au formulat o serie de sugestii şi dorinţe, fără ca să fie luat vreun angajament concret.
Doi ani mai târziu, în 1892, de data această la Bruxelles, o nouă conferinţă internaţională a
adoptat o rezoluţie care preconiza crearea unui birou internaţional pentru ocrotirea muncii. Deşi
acest obiectiv nu s-a îndeplinit, în 1900, la Paris, o nouă reuniune internaţională avea să conducă
21
Popescu, Andrei, op. cit., p. 46.
22
Ibidem, p. 47.

12
la crearea unei Asociaţii internaţionale pentru protecţia legală a muncitorilor. Considerată
drept precursoarea O.I.M., Asociaţia internaţională pentru protecţia legală a muncitorilor, al
cărei sediu a fost fixat la Basel, şi-a propus să traducă şi să publice legislaţia socială din diverse
ţări, pe măsură ce aceasta intra în vigoare. În mod semnificativ, prefigurând structura de mai
târziu a O.I.M., adunarea de constituire a asociaţiei a reunit membrii (asociaţia avea un caracter
privat) din şapte state, dintre care patru – Franţa, Italia, Olanda şi Elveţia – şi-au trimis şi delegaţi
guvernamentali. După eforturi susţinute, asociaţia a convocat la Berna, în 1906, o conferinţă
diplomatică pentru a examina posibilităţile de adoptare a două convenţii internaţionale:
prima viza reducerea folosirii fosforului alb (substanţă toxică deosebit de nocivă utilizată pentru
fabricarea de chibrituri), iar a doua tindea să interzică munca de noapte a femeilor, în industrie,
în afara micilor întreprinderi. Adoptarea acestor documente a deschis un nou capitol în istoria
şi practica raporturilor internaţionale. Şi procedura urmată pentru elaborarea acestor două
convenţii prefigurează viitoarea organizaţie internaţională. Astfel, convenţiile au fost elaborate în
două etape, una tehnică, alta diplomatică, anticipând în acest mod procedura dublei discuţii din
cadrul Conferinţei Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Prevăzându-se obligaţia statelor de a
informa în legătură cu măsurile întreprinse, cu reglementările adoptate pentru implementarea
acestor convenţii, se prefigura, de fapt, viitorul mecanism de control al aplicării convenţiilor
O.I.M. Asociaţia şi-a continuat preocupările pentru adoptarea unor noi convenţii pentru
interzicerea folosirii tinerilor în timp de noapte şi pentru a fixa la 10 ore ziua de lucru pentru
adolescenţi şi femei, convocând, în acest sens, în 1913, la Berna, o conferinţă tehnică.
Declanşarea primului război mondial, în 1914, a împiedicat adoptarea acestor noi texte şi a
suspendat activitatea asociaţiei. Experienţa şi realizările sale însă aveau să fie valorificate pe
deplin, câţiva ani mai târziu, prin crearea O.I.M.

13
 1.2. Fondarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii

Prima conflagraţie mondială a avut, printre consecinţele sale, şi o recrudescenţă a

problemelor sociale însoţită de o amplificare a preocupărilor soluţionării lor, atât în plan
naţional cât şi internaţional. Astfel, în contextul negocierilor de pace, la cererea sindicatelor din
mai multe ţări, Conferinţa de pace din 1919 a stabilit o Comisie a legislaţiei internaţionale a
muncii. După 10 săptămâni de activitate, Comisia (formată din 15 membri, dintre care
personalităţi ale mişcării sindicale americane, franceze, belgiene etc.) a adoptat, pe baza unui
proiect prezentat de delegaţia Marii Britanii, un text care, la 11 aprilie 1919, a devenit partea a
XIII-a a Tratatului de pace de la Versailles. Cu unele modificări, acest text reprezintă şi astăzi
Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Filosofia şi misiunea noii organizaţii
internaţionale rezultă cu claritate din Preambulul Constituţiei sale, unde ideea că "pacea
universală... nu poate fi întemeiată decât pe baza justiţiei sociale" se completează fericit cu cea
potrivit căreia "neadoptarea de către o naţiune a unui regim de muncă cu adevărat uman
împiedică eforturile celorlalte naţiuni, doritoare de a ameliora situaţia muncitorilor în propriile
lor ţări".

1.3 Activitatea O.I.M. in perioada interbelică

În perioada dintre cele două războaie mondiale, O.I.M. a funcţionat ca organism

autonom al Societăţii Naţiunilor. În prima sa sesiune (deschisă la 29 octombrie 1919, la
Washington), Conferinţa O.I.M. a adoptat, prin voturile delegaţiilor celor 42 de ţări membre
fondatoare, nu mai puţin de 6 convenţii internaţionale (prima intrând în vigoare la 1 iulie 1921).
Problemele principale care au făcut obiectul documentelor adoptate de organizaţie au fost:
limitarea la 8 ore a zilei de muncă, lupta contra şomajului, protecţia maternităţii, reglementarea
muncii femeilor şi tinerilor.

14
 Sub raportul activităţii concrete, aceasta a fost consacrată, în această perioadă, procesului
de elaborare şi adoptare a unui număr de 67 convenţii şi 66 recomandări.
Într-o primă etapă, s-a pus accentul mai ales pe colectarea, analiza şi sistematizarea unor
informaţii referitoare la raporturile de muncă pe plan mondial, pentru ca, în etapa următoare, pe
această bază, să se treacă la elaborarea unor instrumente internaţionale operaţionale în materie.
Au fost, totodată, anii în care s-au stabilit, completat, verificat şi aşezat mecanismele şi
procedurile specifice, s-a intensificat colaborarea dintre statele membre. Anii celui de-al doilea
război mondial au reprezentat o perioadă de exil pentru O.I.M., prin mutarea temporară a
sediului secretariatului său de la Geneva la Montreal. După o întrerupere de 5 ani, Conferinţa
Internaţională a Muncii de la Philadelphia, din 1944, a contribuit la adaptarea organizaţiei la
noile realităţi politico-sociale. Printre altele, documentul a redefinit scopurile şi principiile
O.I.M. şi a stabilit că "munca nu este o marfă", iar "libertatea de asociere constituie condiţia
indispensabilă a unui progres neîntrerupt".

1.4 Deceniile confruntării şi colaborării

Integrându-se în sistemul Naţiunilor Unite, creat imediat după cel de-al doilea război
mondial, O.I.M. a devenit, în 1946, prima instituţie specializată a
O.N.U. Preluând responsabilitatea politicilor sociale, organizaţia a jucat un rol activ în
promovarea cooperării tehnice internaţionale, realizarea unor norme juridice de muncă,
aplicabile în marea majoritate a statelor lumii. Dacă ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă,
precum şi promovarea ocupării forţei de muncă au rămas temele centrale ale acţiunii sale, O.I.M.
s-a preocupat de altele noi precum cele ale muncitorilor migraţi, întreprinderilor multinaţionale,
protecţiei mediului uman ori consecinţelor restructurării economice.
Dincolo de aceste evoluţii generale, perioada de după Declaraţia de la Philadelphia şi
până în anii '60 se caracterizează şi prin confruntarea cu o serie de probleme majore precum:
explozia demografică şi implicaţiile sale, foametea, şomajul masiv; revoluţia tehnico-ştiinţifică şi
impactul său asupra producţiei; schimbările profunde din structura forţei de muncă etc. De la

15
activitatea de elaborare şi adoptare a unor instrumente internaţionale, care a constituit
preocuparea centrală a O.I.M. Între cele două războaie mondiale, se trece treptat la abordarea
unor probleme esenţiale, cu rezonanţe politice, la activităţi de largă cooperare tehnică între
state.
Pe fondul "războiului rece" s-au făcut resimţite, şi în cadrul O.I.M., o serie de
tensiuni şi confruntări din motive preponderent ideologice. Se constată, totodată, o sporire a
preocupărilor în direcţia implicării organizaţiei în dezbaterea şi soluţionarea marilor probleme
contemporane ale dezvoltării şi păcii, pe agenda sesiunilor organizaţiei fiind înscrise teme
precum: industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare (1957), ameliorarea condiţiilor şi a mediului
muncii (1977), punerea în valoare a resurselor umane (1991), aplicarea tehnologiilor agricole
moderne (1991), salariile minime (1991), asigurările sociale şi protecţia socială (1992),
prevenirea accidentelor industriale majore (1993), libertatea sindicală şi negocierea colectivă
(1994), protecţia contra licenţierii nejustificate (1995).

1.5 Valorile prezentului şi cerinţele schimbării

Transformările care au avut loc, mai ales la nivel internaţional, în ultimii ani, au
implicaţii diverse şi profunde asupra vieţii sociale şi cooperării internaţionale. Dispariţia blocului
comunist, cu consecinţele sale, accelerarea deosebită a procesului de modernizare a economiei,
mutaţiile notabile intervenite în lumea muncii (în frunte cu generalizarea inovaţiilor tehnologice
de mare amploare, promovarea de noi practici de gestiune a întreprinderilor etc.) au generat un
impact considerabil asupra problematicii sociale. Simultan, au apărut noi probleme, s-au
amplificat şi diversificat inegalităţile dintre state şi oameni.
Adaptarea O.I.M. la cerinţele lumii în schimbare presupune o redefinire a rolului său, o
adecvare a mecanismelor normative la noile date sociale rezultate din liberalizarea comerţului
internaţional şi mondializarea producţiei şi pieţelor.

16
 Aşa cum arată Raportul anual pe 1994 al Directorului general al O.I.M., aceste măsuri
generale trebuie să fie completate, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, prin promovarea
justiţiei sociale ca o valoare fundamentală şi garantarea unor mijloace eficace de realizare a
cerinţelor sale, instituirea unui tripartitism (stat-sindicate- patronat) activ şi eficient,
introducerea şi practicarea în cadrul raporturilor economice internaţionale a unei "clauze
sociale" etc.
Departe de a se afla într-o situaţie de criză (deşi această noţiune nu înseamnă întotdeauna
şi exclusiv un fapt negativ, ci şi un moment de răscruce), Organizaţia Internaţională a Muncii se
găseşte, la sfârşit de veac şi de mileniu, într-un proces amplu, de adaptare, transformare şi
afirmare deplină în viaţa internaţională.

17
 Capitolul 2. Notiunile, principiile si izvoarele

2.1. Infiintarea si atributiile O.I.M

O.I.M. s-a nascut in 1919 odata cu Tratatul de pace de la Versailles, ca institutie

specializata care sa se ocupe cu problemele muncii si securitatii sociale.
Reprezentarea in cadrul O.I.M. se bazeaza pe structura tripartita, la lucrarile sale
participand din partea fiecarui stat doi reprezentanti ai guvernului, un reprezentant al patronilor si
unul al sindicatelor.
Atributiile fundamentale ale acestei organizatii constau in:
elaborarea de norme internationale pentru imbunatatirea conditiilor de munca si viata ale
salariatilor, respectiv conventii si recomandari;
pregatirea de personal in diverse domenii;
 acordarea de asistenta tehnica tarilor membre in domeniul muncii si securitatii sociale;
 organizarea unor reuniuni internationale in domeniul muncii si securitatii sociale;
 elaborarea de studii, cercetari, sinteze din domeniul sau de activitate;
 supravegherea aplicarii si respectarii conventiilor privind drepturile omului in domeniile
muncii, social si al libertatii de asociere in sindicate.
O.I.M. adopta conventii, care devin obligatorii prin ratificarea lor de catre statele
membre, si recomandari, care fara a fi supuse ratificarii, stabilesc anumite orientari, directive cu
scopul de a ghida actiunea statelor membre, in toate domeniile muncii si securitatii sociale. Fara
a detine forta juridica de care se bucura conventiile, recomandarile constituie motorul care pune
in miscare actiunea statelor de a adopta reglementari care sa transpuna pe plan inten orientarile
cuprinse in recomandari.
Romania este membru fondator al O.I.M. prin semnarea Tratatului de la Versailles. 

18
 2.2. Competenta si structura O.I.M.

Competență
Redactat la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, preambulul Constituției
OIM fixează cadrul acțiunii legislative a Organizației, în timp ce, Declarația de la Philadelphia
din 1945 conține, în esență, un adevărat program de acțiune.
Analiza acestui preambul denotă atenția cu care acesta a fost redactat de către autorii
Tratatului de Pace de la Versailles , care nu au vrut să instituie un mandat riguros al OIM,
tributar necesităților momentului, ci, dimpotrivă, să realizeze o redactare flexibilă, cu titlu
exemplificativ, nelimitată, astfel încât să permită organizației să intervină ori de câte ori
circumstanțe noi impun acest lucru pentru realizarea obiectului esențial – pacea durabilă bazată
pe o justiție socială23.
Problema competenței generale a OIM în materie socială nu mai constituie la ora
actuală¸subiect de discuție. Nu este însă mai puțin adevărat că, în primii ani după constituirea sa,
respectiv în intervalul 1922-1932, au fost ridicate numeroase chestiuni privind delimitarea
competenței OIM. Ca urmare, Curtea Permanentă de Justiție Internațională de la Haga a fost
chemată să se pronunțe, prin mai multe avize consultative, asupra interpretării ce trebuia dată
textului Constituției OIM.
Mergând pe linia unei interpretări largi, întemeiate pe termenii generali folosiţi în
preambulul Constituţiei, Curtea de la Haga a statuat, prin avize succesive, asupra competenţei
OIM în materie de reglementare a raporturilor de muncă în agricultură, de limitare sau
interzicere a unor mijloace și metode de producţie vătămătoare sănătăţii lucrătorilor, de
reglementare a muncii prestate de alte persoane decât salariaţii, a muncii de noapte a femeilor
care ocupă funcţii de supraveghere sau de conducere.
Concluzia desprinsă din aceste avize, statornicită de atunci în practica OIM fără a mai
întâmpina contestări, a fost competenţa generală a OIM în materie socială. Mai mult decât atât,
Declaraţia de la Philadelphia a confirmat această concluzie, prin concepţia cuprinzătoare ce se

23
Servais, Jean-Michel, Normes internationales du travail, L.G.D.J., Paris, 2004, p. 30.

19
degajă din principiile generale pe care le-a formulat, în completarea celor enunţate în 1919 în
Tratatul de la Versailles24.
După cum s-a subliniat deja în literatura română de specialitate 25, competenţa ratione
materiae a OIM nu se limitează doar la condiţiile de muncă, ci cuprinde şi condiţiile de viaţă, în
general. Acest punct de vedere a fost afirmat constant, din 1926, de OIM, urmare a unei dispute
legate de posibilitatea reglementării condiţiilor de transport pentru migranţi când, Conferinţa OIM
a statuat că, în competenţa sa, trebuie să intre şi condiţiile de viaţă ale lucrătorilor26.
Competenţa ratione personae înglobează atât pe lucrătorii manuali, cât şi pe cei
intelectuali, în temeiul principiului unităţii muncii, atât pe cei care muncesc în calitate de
salariaţi, cât şi pe lucrătorii independenţi (agricultori, meseriaşi, liber profesionişti), precum şi pe
cooperatori, atât pe lucrătorii din sectorul privat, cât şi pe cei din sectorul public, inclusiv pe
funcţionarii publici. Ea îşi întinde funcţia protectoare asupra unor categorii de populaţie,
independent de existenţa relaţiilor de muncă sau chiar când aceste relaţii nu mai fiinţează sau nu
pot exista, cum sunt: şomerii, copiii, migranții, ucenicii etc. Astfel, se admite, în prezent – atât la
nivelul documentelor constitutive, cât şi la cel al practicii –, că OIM deţine o competenţă
generală în materia problemelor sociale. Pentru a se ajunge aici, a fost nevoie să fie parcurse mai
multe etape, să se înregistreze mutaţii semnificative în cadrul cooperării internaţionale, politicilor
şi reglementărilor interne ale statelor.
Dacă, iniţial competenţele OIM se rezumau la unele probleme fundamentale ale muncii,
după 1944 acestea s-au extins şi asupra tuturor măsurilor economice şi financiare care pot avea
rezonanţe sociale (politicile economice şi sociale), libertăţilor publice fundamentale (prin cele
două Convenţii, din 1948 şi 1949, privind libertăţile sindicale şi de negociere colectivă),
anumitor aspecte ale politicii penale şi penitenciare (pe calea Convenţiei nr. 105/1957 asupra
muncii forţate), statisticii muncii etc. În consecinţă, la ora actuală, competenţele OIM, respectiv
normele dreptului internaţional al muncii, privesc nu numai aspectele dreptului muncii,

24
Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., Dreptul muncii, TUB, București, 1974, p. 194.
25
Ibidem, p. 195.
26
Popescu, Andrei, op. cit., p. 49.

20
respectiv dreptului securităţii sociale, ci, mai mult, şi aspecte ale drepturilor omului, aflate, mai
mult sau mai puţin, într-o legătură cu munca şi protecţia socială în general.

Structură
Structura internă a OIM, statuată prin textele Constituției, a adus o inovație interesantă pe
planul dreptului internațional, constând în adoptarea principiului reprezentării tripartite.
Abătându-se de la tradiția potrivit căreia organismele internaționale se compun exclusiv din
reprezentanți ai guvernelor, arhitecții Constituției OIM au imaginat cadrul unei reprezentări mai
largi, instituind participarea delegațiilor angajatorilor și ai lucrătorilor din statele membre, alături
și pe poziții de autonomie și egalitate în exercitarea drepturilor cu delegații guvernelor
respective27. De aceea, dacă ar fi să caracterizăm OIM, ar trebui să precizăm, în primul rând, că
aceasta este acea unică organizație internațională la activitatea căreia participă nu numai
reprezentanții guvernelor, dar și reprezentanții lucrătorilor și ai angajatorilor. OIM se distinge
deci prin structura sa tripartită, practic, a tuturor organelor deliberative ce o compun. Este ceea ce
diferențiază această organizație față de orice altă organizație internațională de drept public.
Principiul tripartitismului este prezent, după cum am afirmat deja, în compoziția
organelor deliberative ale organizației, în Conferința Internațională a Muncii, în Consiliul de
Administrație și în cele mai multe dintre comisii28.
În concepția inițiatorilor OIM, la activitatea organizației universale care este chemată să
se pronunțe asupra problemelor muncii și securității sociale trebuia sa fie asociate cele trei părți
interesate, atât în reglementarea internațională a muncii, cât și în aplicarea acesteia. În
consecință, pe picior de egalitate cu reprezentanții guvernelor (2), au fost situați reprezentanții
partenerilor sociali (2 – câte unul din partea patronatelor, respectiv sindicatelor).

27
Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 189.
28
Fac excepție comisiile cu atribuții cvasi-judiciare, compuse din personalități independente (de exemplu, Comisia
de experți independenți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor OIM), comisiile de strictă specialitate, care
sunt formate numai din delegați guvernamentali (de exemplu, Comisia financiară) și comisiile alcătuite pe bază
paritară (de exemplu, cele din domeniul maritim sau pentru funcțiile publice).

21
 Tripartitismul are funcția de a crea premizele acceptării și aplicării pe plan național a
normelor și măsurilor adoptate în comun de părțile interesate, de a spori autoritatea OIM, de a
evita luarea unor decizii în spirit restrâns, tehnocratic. Evident, factorul care a asigurat
organizației un flux dinamic, progresist, l-a constituit și îl constituie aplicarea consecventă a
tripartitismului29.
Tripartitismul a trecut prin momente și perioade de criză, generate de contestarea
împuternicirilor delegațiilor patronilor sau lucrătorilor din unele state a căror orânduire socială și
regim politic au cunoscut în timp schimbări substanțiale, repercutate asupra raporturilor dintre
cei trei parteneri sociali. În final, a triumfat ideea că principiul tripartitismului nu trebuie legat
de un sistem economic sau social determinat, cum nici OIM nu trebuie considerată altfel decât o
organizație cu caracter universal, mondial, trebuind să fie deschisă participării tuturor statelor
lumii30.

Conferința Internațională a Muncii

Conferința Internațională a Muncii este organul suprem al OIM care trasează linia
politicii generale a organizației31. Are ca principală atribuție elaborarea normelor de drept
internațional al muncii, sub forma convențiilor și recomandărilor internaționale ale muncii și
urmărirea aplicării acestora.
În afară de principala atribuție de a dezbate și adopta convențiile și recomandările în
materie, ce constituie substanța normelor internaționale ale muncii și de a controla aplicarea lor,
Conferința dezbate Raportul directorului general al Biroului Internațional al Muncii care
prezintă, anual, activitatea OIM și evoluția situației economice și sociale în lume. Cea de-a doua
parte a Raportului tratează în detaliu o temă de mare actualitate.
Conferința este organul suprem al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, iar atribuţiile
sale principale sunt următoarele:

29
Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 190.
30
Popescu, Andrei, op. cit., p. 51.
31
Începând din 1949, Conferința OIM se reunește întotdeauna la Geneva, o dată pe an, în cursul lunii iunie, pentru o
sesiune de trei săptămâni.

22
 a) elaborează normele internaţionale de muncă şi controlează aplicarea acestora;
b) adoptă rezoluţii care orientează politica generală a organizaţiei şi activităţii sale;
c) decide admiterea unor noi membri, alege Consiliul de Administraţie;
d) votează bugetul organizaţiei.
Conferinţa Internaţională a Muncii se compune din ansamblul delegaţiilor statelor
membre, potrivit principiului tripartitismului tripartite. Reprezentarea tripartită reprezintă marea
originalitate a O.I.M.: „delegaţia fiecărui stat este compusă din patru membri, doi reprezentanţi
ai puterilor publice, unul a patronilor şi unul al muncitorilor salariaţi 32” de unde tripartitismul).
Fiecare dintre aceşti delegaţi dispune de un drept de vot „propriu” şi „independent”. Prin
instituirea tripartismului s-a urmărit ca la opera de legiferare internaţională în materia dreptului
muncii să participe toţi factorii interesaţi în reglementarea raporturilor de muncă, adică nu numai
statele, ci şi lucrătorii şi angajatorii. Ea se întruneşte în sesiuni ori de câte ori este necesar, dar
cel puţin o dată pe an (de regulă în luna iunie). Conferinţa are un preşedinte şi un prim-
vicepreşedinte aleşi dintre reprezentanţii guvernamentali şi doi vicepreşedinţi din rândul
reprezentanţilor lucrătorilor şi al patronilor. Preşedintele, prim-vicepreşedintele şi cei doi
vicepreşedinţi, împreună cu directorul general al Biroului Internaţional al Muncii, alcătuiesc
biroul Conferinţei.
Conferinţa desemnează la fiecare sesiune:
 comisie pentru examinarea prealabilă a fiecărei teme supusă votului ei;
 o comisie de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor;
 o comisie de rezoluţii;
 un comitet de redactare împuternicit să stabilească, pe baza hotărârilor adoptate, textul
final al convenţiilor şi recomandărilor.
Patru mari organizaţii sindicale internaţionale, Conferinţa Sindicatelor Libere, Conferinţa
Mondială a Muncii şi Organizaţia Unităţii Sindicale Africane, au statut de observator la O.I.M. şi
nu au drept de vot.

32
Defarges, Philippe Moreau, Organizaţii Internaţionale Contemporane, Institutul European, Bucureşti, 1998, p. 29.

23
 Consiliul de Administrație
Consiliul de Administrație este organul executiv, pivotul întregii activități a OIM. Cele
mai importante atribuţii ale Consiliului de Administraţie sunt: fixează data şi ordinea de zi ai
conferinţelor, ţine evidenţa hotărârilor adoptate, ia măsuri de aplicare şi urmăreşte aplicarea lor şi
a celorlalte programe stabilite de statele membre, numeşte directorul general al Biroului
Internaţional al Muncii, exercită atribuţii financiare şi administrative.
Evident, fiind organ executiv, Consiliul de Administrație este cel care examinează propunerile și
definitivează proiectul de buget al organizației ce este supus adoptării de Conferința OIM.
Prin concepție, Consiliul de Administrație este abilitat să joace un rol important în cadrul
controlului aplicării normelor internaționale ale muncii.
Consiliul de Administraţie este compus din 56 membri, din care 28 reprezentanţi ai guvernelor şi
14 reprezentanţi ai patronilor şi ai muncitorilor. Acest consiliu este condus de un preşedinte şi
doi vicepreşedinţi aleşi pe baza principiului tripartitismului. Potrivit art. 7 din Constituţia
organizaţiei, din cei 28 membri reprezentanţi ai guvernelor, 10 sunt rezervate statelor puternic
dezvoltate economic, iar restul de 18 fiind aleşi de delegaţii guvernelor prezenţi la Conferinţă.
Ceilalţi 14 reprezentanţi ai patronilor şi ai muncitorilor sunt aleşi de Conferinţă pe o perioadă de
trei ani33.
Consiliul de Administrație se alege din trei în trei ani. Imediat după alegeri, el își
desemnează Biroul compus dintr-un președinte care este, obligatoriu, un reprezentant
guvernamental și doi vicepreședinți, reprezentând ceilalți doi parteneri sociali.
Funcționarea Consiliului de Administrație a fost profund reformată în 1993, în scopul creșterii
eficienței acestuia și al reducerii cheltuielilor34.
În cadrul Consiliului de Administrație activează cinci comisii:
 programe, buget și administrație
 probleme juridice și norme internaționale ale muncii
 ocuparea forței de muncă și politica socială
Filip, Gheorghe, Filip, Liviu, Dreptul Muncii şi Securităţii Sociale, Editura Neuron, Focşani, 1994,p. 49.
33

34
El se întrunește într-o sesiune de primăvară (martie – aprilie) și una de toamnă (noiembrie) și imediat după
Conferința OIM (această ultimă sesiune durând doar o singură zi).

24
 cooperarea tehnică
 reuniuni sectoriale și tehnice și alte probleme conexe

Biroul Internațional al Muncii

Biroul Internaţional al Muncii este secretariatul permanent al organizaţiei şi are sediul la
Geneva. În structura biroului intră: 3 directori generali adjuncţi, 7 subdirectori generali şi mai
multe departamente. În cadrul său activează aproximativ 2000 de funcţionari internaţionali.
Atribuţiile acestuia sunt următoarele35:
 elaborează documentele şi rapoartele pentru conferinţa şi reuniunile organizaţiei şi
realizează lucrările de secretariat pentru acestea;
 recrutează experţi în cooperarea tehnică şi stabileşte directivele pentru programele de
cooperare tehnică în lumea întreagă;
 întreprinde lucrări de cercetare şi desfăşoară activităţi educative;
 strânge informaţii şi diverse situaţii statistice din toate ţările lumii care se referă la
muncă;
 publică o paletă largă de lucrări şi de periodice specializate cu privire la muncă şi
probleme sociale;
 sprijină guvernele ţărilor membre, organizaţiile patronilor şi ale salariaţilor în probleme
ce fac obiectul său de activitate.
Alte organe
Pe lângă cele trei entități ale OIM, aceasta mai are și alte organe de lucru: comisiile și
reuniunile tehnice de experți și conferințele regionale.
Comisii și reuniuni tehnice. În structura sa, OIM beneficiază de un sistem complex de
comisii pentru industrie ce se compun din câte doi reprezentanți ai celor trei parteneri sociali din
statele membre36.

35
Popescu, Andrei, op. cit., p. 59.
36
Comisiile pentru industria au fost create pe o bază tripartită, începând cu 1945 pentru 10 sectoare industriale.

25
 Comisiile pentru industrie sunt chemate să examineze problematica socială în sectoare de
activitate determinante, cum ar fi industria petrolieră, industria textilă, industria chimică etc.
Problematica abordată este destul de largă, de la recrutarea și formarea personalului, până la
influența procesului tehnologic asupra organizării muncii.
Comisiile pentru industrie adoptă concluzii și rezoluții ce sunt comunicate statelor
membre, partenerilor sociali și pot influența politica socială în domeniu, fie direct, prin aplicarea
acestora pe calea reglementărilor legale, fie indirect, pe calea convențiilor colective.
În domeniul maritim, în cadrul OIM este structurată o Comisie paritară ce grupează doar
pe armatori și pe marinari, care joacă același rol ca și comisiile pentru industrie. De regulă,
reuniunile Comisiei paritare maritime pregătesc sesiunile maritime ale Conferinței Internaționale
a Muncii.
Conferințe regionale. Conferințele regionale reunesc delegații guvernamentali, ai
patronilor și ai lucrătorilor din țările membre care aparțin aceluiași continent sau aceleiași regiuni
a lumii.
Conferințele regionale nu adoptă convenții sau recomandări (regionale), ci rezoluții pe
diverse subiecte legate de muncă și securitate socială ce interesează regiunea sau continentul
respectiv.
În vederea continuității acțiunii OIM în regiune sau pe continentul respectiv, între
conferințele regionale au lor reuniuni ale Comisiilor consultative regionale, chemate să se
asocieze activităților derulate de Consiliul de Administrație.
În funcție de complexitatea problemelor sociale, numărul conferințelor regionale pentru
America, Africa și Asia a fost, în timp, cu mult mai mare decât cele pentru Europa.

26
 Capitolul 3. Particularităţile elaborării, adoptării şi
aplicării convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a
Muncii

Procesul de elaborare, adoptare şi aplicare a convenţiilor promovate de O.I.M. prezintă o

serie de particularităţi semnificative, fapt care le conferă statutul de tratate internaţionale
multilaterale sui generis.

3.1. Elaborarea convenţiilor

Nu există o procedură de elaborare identică cu cea referitoare la tratatele diplomatice
obişnuite, în sensul că nu se poate vorbi de existenţa unor negocieri în înţeles clasic. Astfel,
convenţiile sunt elaborate pe baza consultării statelor de către Biroul Internaţional al Muncii şi
adoptate apoi de Conferinţa internaţională a muncii: nu se cere unanimitatea, fiind suficiente
pentru aprobare două treimi din voturile delegaţilor prezenţi. Ca atare, nu este vorba nici de
desfăşurarea de negocieri de tip diplomatic şi nici de încheierea unui acord de tip clasic, întrucât
un stat se poate vedea legat de un document pe care nu l-a votat, ci a votat chiar împotriva
adoptării lui. Toate acestea indică o apropiere din punct de vedere al procedurii de elaborare a
convenţiilor, de un organ legislativ de drept comun şi de situaţia aşa-ziselor tratate-legi.

3.2. Adoptarea
O importantă inovaţie se remarcă şi în privinţa adoptării convenţiilor, întrucât Conferinţa
internaţională a muncii nu reprezintă o simplă reuniune interguvernamentală, ci asociază
delegaţiilor guvernelor reprezentanţi ai părţilor interesate în soluţionarea problemelor muncii.
Într-adevăr, structura tripartită a Conferinţei, care cuprinde pe lângă 2 delegaţi ai Executivului
din fiecare ţară membră şi un delegat al organizaţiei patronale reprezentative şi unul al

27
organizaţiei reprezentative a lucrătorilor (în caz de pluralitate a acestora aplicându-se regula
alternanţei) face ca aceste documente să devină expresia intereselor şi voinţei a trei factori
semnificativi ai vieţii publice naţionale. În plus, sub raport formal, o dată convenţia astfel
adoptată, nu se recurge la procedura semnării şi schimbului instrumentelor de ratificare din
partea statelor membre; va fi numai semnătura cu rol de autentificare a textului, din partea
Preşedintelui şi Secretarului general al Conferinţei, documentul fiind apoi comunicat statelor.

3.3. Necesitatea ratificării de către state

Statele care acceptă să fie legate printr-o anumită convenţie sunt ţinute să procedeze la
ratificarea ei, dar aceasta nu poate fi insoţită de rezerve. De asemenea, interpretarea convenţiilor
nu poate fi dată de către statele care le-au ratificat, aceasta aparţinând, în principiu, Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga. În sfârşit, spre deosebire de un tratat internaţional obişnuit,
convenţia internaţională a muncii nu este suspendată de starea de război existentă între două
state, şi aceasta tocmai pentru că prevederile sale leagă mai degrabă comunitatea internaţională
în ansamblul său. Toate aceste caracteristici au făcut ca anumiţi specialişti să compare
convenţiile adoptate în cadrul O.I.M. ca adevărate "legi internaţionale".

3.4. Supunerea, spre examinare, autorităţilor competente

Pornind de la ideea că aceste convenţii sunt, într-un fel, în mod automat obligatorii, cel
puţin principial, ca spirit, pentru statele membre ale organizaţiei, există regula (originală) potrivit
căreia guvernele sunt obligate să supună aceste documente, conform legii, examinării
autorităţilor naţionale competente. În consecinţă, o asemenea obligaţie face ca guvernele să nu
poată adopta o poziţie de abţinere, ci, dimpotrivă, sunt ţinute să solicite organului legislativ
examinarea convenţiilor potrivit procedurii constituţionale, care poate decide ratificarea sau nu a
convenţiei. Mai mult decât atât, Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii obligă
guvernele să prezinte rapoarte chiar şi asupra convenţiilor pe care nu le-au ratificat, în sensul
precizării stadiului legislaţiei interne, dificultăţile care au împiedicat ori întârzie ratificarea şi
aplicarea acestor convenţii. Rezultă deci că statul trebuie să se justifice pentru neratificarea

28
anumitor convenţii internaţionale ale muncii, iar aceste rapoarte, distincte de cele referitoare la
executarea altor tratate, trebuie să fie comunicate, de asemenea, organizaţiilor patronilor şi
lucrătorilor.
La rândul său, Biroul Internaţional al Muncii trebuie ca, periodic, să reamintească statelor
această obligaţie şi să le ceară explicaţii asupra cauzelor care le-au determinat să nu ratifice o
convenţie sau alta. De exemplu, în ultimii ani, asemenea rapoarte au fost solicitate tuturor
statelor care nu au ratificat încă convenţiile asupra muncii forţate, libertăţii sindicale şi
discriminării.

3.5. Introducerea în dreptul intern a normelor convenţiilor internaţionale în domeniul

muncii
După ratificarea convenţiilor este necesară introducerea normelor conţinute de acestea în
dreptul naţional al fiecărei ţări. Şi din acest punct de vedere, regulile O.I.M. merg mai departe
decât dreptul internaţional. Astfel, după ratificarea unei convenţii, Constituţia O.I.M. obligă
statele să facă efective dispoziţiile acesteia, în sensul modificării în consecinţă a dreptului lor
intern. De altfel, fiecare stat trebuie să facă un raport periodic asupra măsurilor pe care le-a luat
pentru executarea normelor convenţiei, iar copii după acesta trebuie trimise organizaţiilor
reprezentative ale patronilor şi salariaţilor.

3.6 Respectarea normelor fundamentale

Alături de obligaţiile menţionate mai sus, Constituţia O.I.M. obligă statele membre ale
organizaţiei de a respecta unele norme fundamentale, chiar dacă acestea nu au ratificat condiţiile
corespunzătoare. Este vorba, mai întâi, de unele norme fundamentale consacrate de Constituţia
organizaţiei, precum şi de Declaraţia de la Philadelphia, din 1944, considerată drept "noua Cartă
ideologică" a O.I.M. O dată devenit membru al organizaţiei, orice stat trebuie să respecte aceste
norme fundamentale, care îndeplinesc funcţia unei veritabile "declaraţii de drepturi" în domeniul
muncii şi protecţiei sociale.

29
 3.7 Mecanisme de control
Pentru verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor rezultând din convenţiile O.I.M.
sunt prevăzute două mijloace uzuale: rapoartele şi reclamaţiile. Astfel, în privinţa convenţiilor
ratificate, controlul se efectuează cu ajutorul rapoartelor anuale, fumizate de guverne, şi prin
intermediul plângerilor, a căror examinare dă naştere unui veritabil contencios în faţa unei
comisii de anchetă cu caracter jurisăicţional. Pentru convenţiile ratificate şi neratificate este
instituită, de asemenea, procedura rapoartelor examinate de Conferinţa internaţională a muncii
în cadrul Comisiei de norme, comisie ce fiinţează în structura tripartită. Un alt mijloc, extrem de
rar utilizat, este cel al plângerilor ce se pot depune numai de către un stat împotriva altui stat
membru.
De-a lungul celor şapte decenii şi jumătate de existenţă, O.I.M. a adoptat 177 de
convenţii internaţionale şi 184 recomandări. Ansamblul acestor documente constituie ceea ce se
numeşte tot mai frecvent în literatura de specialitate, şi chiar în cadrul unor organisme
specializate, "Codul internaţional al muncii". Din punct de vedere al conţinutului acestor
reglementări, acesta a evoluat în raport cu transformările înregistra te la nivelul competenţelor
conferite organizaţiei internaţionale.
Astfel, se admite, în prezent – atât la nivelul documentelor constitutive, cât şi la cel al
practicii – că O.I.M. deţine o competenţă generală în materia problemelor muncii. Pentru a se
ajunge aici "a fost nevoie să fie parcurse mai multe etape, să se înregistreze mutaţii semnificative
în cadrul cooperării internaţionale şi politicilor şi reglementărilor interne ale statelor.
Aşa se face că, dacă, iniţial, competenţele O.I.M. se rezumau la unele probleme
fundamentale ale muncii, după 1944 acestea se extind şi asupra tuturor măsurilor economice şi
financiare care pot avea rezonanţe sociale (politicile economice şi sociale), libertăţilor publice
fundamentale (prin cele două mari convenţii, din 1948 şi 1949, privind libertăţile sindicale şi de
negociere colectivă), anumitor aspecte ale politicii penale şi penitenciare (pe calea Convenţiei
asupra muncii forţate, din 1957), statisticii muncii etc.

30
 Vom prezenta, pe scurt, conţinutul acestor documente importante adoptate de O.I.M.,
urmând ordinea uzitată de însăşi organizaţia internaţională în cadrul diferitelor culegeri
publicate.

3.8. Drepturile şi libertăţile fundamentale

Deşi numărul convenţiilor vizând în mod direct domeniul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului nu este mare, acestea sunt considerate ca fiind cele mai importante din
punctul de vedere al filosofiei sociale. Cronologic, prima problemă în materie abordată a fost cea
a libertăţii sindicale, prin două convenţii (nr. 87 şi 89) din 1948 şi, respectiv, 1949, adoptate sub
influenţa "Declaraţiei universale a drepturilor omului". Prima vizează în special libertatea de
constituire a asociaţiilor profesionale, iar cea de a doua protecţia salariatului faţă de angajator
prin instituirea dreptului la negociere colectivă.
Salariaţilor li se recunoaşte dreptul de a forma organizaţii sindicale, fără nici o distincţie
şi fără necesitatea unei autorizaţii ori de a adera la cele existente, conform alegerilor libere. Nu
este admisă nici o dizolvare a acestor organizaţii şi se prevede posibilitatea de a se federa între
ele. Totuşi, dreptul la grevă nu este menţionat.
Egalitatea între bărbaţi şi femei face obiectul convenţiei nr. 100 din 1951. În anul 1957,
convenţia nr. 105, asupra muncii forţate, a stipulat obligaţia de a suprima munca forţată ori
obligatorie, nu numai ca măsură de constrângere, de educare politică, ci şi ca mijloc de
mobilizare a mâinii de lucru, ca măsură a disciplinei muncii, ca pedeapsă ori ca măsură de
discriminare. Anul următor, convenţia nr. 111 a avut ca obiect discriminarea definită ca "orice
distincţie, excludere ori preferinţă fondată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie publică ori origine
socială care are ca efect distrugerea şi alterarea egalităţii de şansă ori de tratament în materie de
ocupare ori de profesie".
În sfârşit, se cuvin menţionate, pentru acelaşi domeniu, convenţiile nr. 135 din 1971
privind protecţia reprezentanţilor angajaţilor în întreprinderi şi nr. 151 din 1978 referitoare la
libertatea sindicali a funcţionarilor publici.

31
 3.9. Angajare şi şomaj
Problemele şomajului au reprezentat una din primele preocupări ale O.I.M. Astfel, încă
din 1919, Convenţia nr. 2 a privit acest fenomen cu multiple implicaţii individuale şi sociale. În
materie de ocupare a forţei de muncă, printre convenţiile adoptate se cuvine menţionată
Convenţia nr. 122 din 1964 privind politica ocupării, orice ţară înainte de a ratifica trebuind să
promoveze deplina folosire "productivă şi liber aleasă". Convenţia nr. 158 din 1983 asupra
licenţierii (prima în domeniu) a avut un impact deosebit de pozitiv asupra legislaţiilor naţionale.
Un document cu un conţinut ambivalent reprezintă Convenţia nr. 168 din 1988 referitoare
la promovarea ocupării şi protecţia contra şomajului. În sfârşit, orientarea şi formarea
profesională, mai puţin abordată până în prezent, au făcut obiectul Convenţiei nr. 159 din 1983
asupra readaptării profesionale.

3.10. Condiţiile de muncă

Condiţiile generale de desfăşurare a muncii reprezintă primul domeniu în care s-a
exercitat acţiunea O.I.M., încă de la fondarea sa. Astfel, în mod semnificativ, Convenţia nr. 1 din
1919 priveşte ziua de muncă de 8 ore, completată în 1935 prin convenţia asupra săptămânii de
lucru de 48 de ore. Repausul săptămânal (prin Convenţiile nr. 14 din 1921 şi 106 din 1957),
concediile plătite au făcut obiectul unor documente pertinente. De asemenea, securitatea şi igiena
muncii au fost abordate pe ramuri profesionale. Printre acestea se numără, de exemplu, convenţia
privind protecţia muncitorilor contra radiaţiilor ionizante (deosebit de specializată şi interesând
mai ales ţările industriale) şi Convenţia nr. 162 din 1986 asupra utilizării azbestului.
O problemă prioritară în acest context a fost şi cea privind salariile. Convenţia nr. 95 din
1949 s-a referit la plata salariului; în 1970, Convenţia nr. 131 a făcut referire la fixarea salariilor
minime, iar în 1991 conferinţa O.I.M. a examinat protecţia creanţei salariului în caz de
insolvabilitate a angajatorului. Şi în domeniul protecţiei muncii femeilor şi copiilor au fost
adoptare o serie de convenţii. În acest sens se cuvine menţionată, în special, problema vârstei de
încadrare în muncă, fixată succesiv la 14 ani, apoi la 15 ani, care a avut consecinţe notabile,
obligând, printre altele, unele ţări să-şi modifice în mod corespunzător legislaţia internă.

32
 La rândul său, protecţia femeii şi maternităţii, sub raportul condiţiilor de
muncă, a avut un caracter prioritar. Se circumscriu acestor aspecte Convenţia nr. 100 asupra
egalităţii de remuneraţie între bărbaţi şi femei sau o serie de alte documente precum Convenţia
nr. 3 din 1919 referitoare la protecţia maternităţii (revizuită prin Convenţia nr. 103 din 1952),
convenţiile vizând interzicerea muncii de noapte pentru femei (numerele 4/1919, 41/1934 şi
89/1948) etc. De remarcat că, în cadrul ţărilor membre ale Uniunii Europene, se manifestă
tendinţa de a considera că interdicţia muncii de noapte pentru femei aduce atingerea egalităţii
sexelor şi se militează în direcţia înlăturării sale.
În sfârşit, se cuvin menţionate şi convenţiile care privesc categorii speciale de muncitori,
precum cele referitoare la lucrătorii agricoli, cei din marina comercială, pescari, personal
infirmier ori muncitori migranţi.

3.11. Raporturile profesionale

Aceste raporturi constituie încă un domeniu sărac în reglementările internaţionale. O
singură convenţie O.I.M., Dr. 154/1981, privind negocierile colective, atinge un asemenea
obiect, fără însă a oferi o abordare suficientă. Aceste lacune sunt, oarecum, acoperite prin
prevederile câtorva recomandări adoptate de organizaţia internaţională.

3.12. Securitatea socială

Problematica socială este relativ bine reprezentată în cadrul preocupărilor şi
documentelor O.I.M., purtând asupra unor riscuri definite şi determinate. Printre acestea, un loc
important revine Convenţiei nr. 102 din 1952 privind instituirea unor norme minimale de
securitate socială care, la rândul său, fusese precedată de o recomandare din 1944 asupra
garantării mijloacelor de existenţă. Această convenţie a avut o influenţă considerabilă asupra
dezvoltării ulterioare a legislaţiilor naţionale în materie socială. Documentul cuprinde 9 capitole
corespunzând celor 9 riscuri admise ca riscuri specifice ale securităţii sociale în majoritatea
statelor, respectiv:
1. asistenţa medicală;

33
2. indemnizaţiile de boală;
3. prestaţiile de şomaj;
4. prestaţiile de bătrâneţe;
5. prestaţiile în caz de accident de muncă ori boală profesională;
6. prestaţiile familiale;
7. prestaţiile de maternitate;
8. prestaţiile de invaliditate;
9. prestaţiile de supravieţuire.
Dintre aceste 9 riscuri sociale Convenţia nr. 102 obligă statele care o ratifică să aleagă cel
puţin 3, faţă de care legislaţia lor trebuie să fie conformă. Egalitatea de tratament în materie
socială face obiectul Convenţiei Dr. 118/1962.

3.13. Muncitorii migranţi

Definiţia muncitorului migrant, acceptată pe larg în documentele europene şi
internaţionale, este cuprinsă în Convenţia nr. 97 din 1949, revizuită prin Convenţia nr. 143 din
1975 şi îl prezintă drept o persoană care migrează dintr-o ţară către altă ţară în vederea ocupării
unui loc de muncă, altul decât pe cont propriu, şi admis, de regulă, ca atare. Principiul consacrat
pe această cale este cel al asimilării muncitorului migrat cu cel naţional. În acest sens, alt. 6 al
documentului dispune ca: "fiecare ţară care ratifică această convenţie are obligaţia să aplice, fără
discriminare pe motiv de naţionalitate, imigranţilor care se găsesc pe teritoriul său, un tratament
care să nu fie mai puţin favorabil celui pe care îl aplică propriilor resortisanţi". Nediscriminarea
priveşte domeniile remuneraţiei, duratei muncii şi securităţii sociale, impozitelor, acţiunii în
justiţie. Nu se impune nici o condiţie de reciprocitate. O altă convenţie O.I.M., importantă în
materie, este cea cu nr. 143 din 1975 asupra migraţiilor abuzive.

3.14. Aplicarea convenţiilor O.I.M.

Aplicarea prevederilor cuprinse în numeroasele convenţii adoptate de Organizaţia
Internaţională a Muncii, de-a lungul timpului, întâmpină o serie de dificultăţi şi particularităţi,

34
determinate de specificul şi diversitatea sistemelor juridice, nivelul de dezvoltare, strategiile şi
politicile promovate în materie de muncă şi securitate socială în diferitele state ş.a. Aşa, de
exemplu, diversitatea sistemelor juridice ridică o serie de probleme în privinţa ratificării şi
introducerii în dreptul intern a dispoziţiilor convenţiilor O.I.M.; de pildă, Marea Britanie nu
dispune, practic, de o legislaţie a muncii, dreptul muncii englez fiind inclus în convenţiile
colective care sunt negociate de sindicate şi patronat. Se pune, în această situaţie, o întrebare
legitimă: cum se inserează în legislaţiile interne dreptul internaţional al muncii şi securităţii
sociale? Singura soluţie rămâne aceea de a interesa pe partenerii sociali, ca în cadrul negocierilor
profesionale, să ţină seama de prevederile convenţiilor internaţionale.
De menţionat că, potrivit aprecierilor organismelor de specialitate, convenţiile O.I.M.
sunt adeseori rău aplicate în dreptul intern al statelor; de multe ori prevederile acestora nu sunt
încorporate în legile fundamentale cum sunt codurile muncii iar administraţia şi judecătorii le
ignoră, datorită necunoaşterii lor şi absenţei unei practici pertinente şi general aplicate. La nivel
teoretic, problema se rezolvă în contextul general. al raportului dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional, stabilit în Constituţia fiecărui stat. De regulă, se consideră că tratatele sau
convenţiile internaţionale, ratificate conform legii, fac parte din dreptul intern, şi, uneori, cum
este şi cazul ţării noastre, prevalează asupra acestuia.

35
 Capitolul 4. Recomandările Organizaţiei
Internaţionale a Muncii

O a doua categorie de documente elaborate şi adoptate în cadrul O.I.M. este cea a

recomandărilor referitoare la probleme care, datorită complexităţii lor ori diferenţelor mari
existente între sistemele de drept ale statelor, nu se pretează deocamdată la rezolvarea pe calea
unei convenţii. Uneori, acestea pregătesc terenul, jucând un rol experimental, pentru adoptarea
ulterioară a unor convenţii, ca fază superioară de cristalizare şi afirmare a intereselor şi punctelor
de vedere ale statelor şi factorilor sociali. Adeseori, o recomandare însoţeşte o convenţie care se
limitează la a consacra principii generale; în acest caz, rolul recomandării este acela de a preciza,
de a concretiza semnificaţiile convenţiei.
Din punctul de vedere al valorii juridice, recomandările, aşa cum le arată şi numele,
cuprind deziderate, dorinţe, preferinţe adresate statelor, fără a crea deci veritabile obligaţii în
sarcina acestora, ca în cazul convenţiilor. Fiecare stat membru se poate angaja să supună
recomandarea, într-un anumit termen, autorităţilor competente, eventual pentru a prelua cerinţele
sale în cadrul unor legi, şi trebuie să informeze Biroul Internaţional al Muncii asupra măsurilor
adoptate în acest scop.
Dintre recomandările cu specificaţii deosebite remarcăm: cele privind reprezentanţii
muncitorilor (1971), licenţierile (1982), negocierile colective (1981) etc.

Recomandarile O.I.M.
 Nr.35 Recomandarea privind constrângerea indirectă a muncii, 1930
 Nr.69 Recomandarea privind îngrijirea medicală, 1944
 Nr.90 Recomandarea privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru
masculină și a mâinii de lucru feminină, pentru o muncă de valoare egală, 1951

36
 Nr.92 Recomandarea privind concilierea și arbitrajul voluntar, 1951
 Nr.94 Recomandarea privind consultarea și cooperarea între angajatori și
lucrători, la nivelul întreprinderii, 1952
 Nr.110 Recomandarea privind regimul aplicabil lucrătorilor de pe plantaţii, 1958
 Nr.111 Recomandarea privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă
și exercitării profesiei, 1958
 Nr.114 Recomandarea privind protecţia lucrătorilor împotriva radiaţiilor
ionizante, 1960
 Nr.115 Recomandarea privind locuinţele lucrătorilor, 1961
 Nr.116 Recomandarea privind reducerea orelor de lucru, 1962
 Nr.118 Recomandarea privind protecţia utilajelor, 1963
 Nr.119 Recomandarea privind încetarea raporturilor de muncă la iniţiativa
angajatorului (concedierea), 1963
 Nr.122 Recomandarea privind politica de ocupare a forţei de muncă, 1964
 Nr.129 Recomandarea privind comunicarea între management și lucrători în
cadrul întreprinderii, 1967
 Nr.130 Recomandarea privind examinarea plângerilor în cadrul întreprinderii în
vederea soluţionării acestora, 1967
 Nr.134 Recomandarea privind îngrijirile medicale și indemnizaţiile de boală,
1969
 Nr.144 Recomandarea privind protecţia împotriva riscurilor de intoxicare datorate
benzenului, 197l
 Nr.146 Recomandarea privind vârsta minimă de încadrare în muncă, 1973
 Nr.147 Recomandarea privind prevenirea și combaterea riscurilor profesionale
cauzate de substanţe și agenţi cancerigeni, 1974
 Nr.169 Recomandarea privind politica de ocupare a forţei de muncă, 1984

37
 Nr.189 Recomandarea privind condiţiile generale de stimulare a creării de locuri
de muncă în întreprinderile mici și mijlocii, 1998 32
 Nr.190 Recomandarea privind interzicerea celor mai grave forme de ale muncii
copiilor și acţiunea imediată în vederea eliminării lor, 1999
 Nr.194 Recomandarea privind Lista bolilor profesionale și înregistrarea și
notificarea accidentelor și bolilor profesionale, 2002
 Nr.195 Recomandarea privind Dezvoltarea Resurselor Umane: educaţie, formare
și învăţare pe tot parcursul vieţii, 2004
 Nr.156 Recomandarea privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor
profesionale în mediul de lucru (poluarea aerului, zgomot și vibraţii), 1977
 Nr.163 Recomandarea privind promovarea negocierii colective, 1981
 Nr.164 Recomandarea privind securitatea și sănătatea lucrătorilor și a mediului de
lucru, 1981
 Nr.165 Recomandarea privind egalitatea de șanse și tratament între bărbaţi și
femei: lucrători având responsabilităţi familiale, 1981
 Nr.166 Recomandarea privind încetarea raporturilor de muncă la iniţiativa
angajatorului (concediere), 1982
 Nr.171 Recomandarea privind serviciile de sănătate în muncă, 1985
 Nr.172 Recomandarea privind siguranţa în folosirea azbestului, 1986
 Nr.175 Recomandarea privind sănătatea și securitatea în construcţii, 1988
 Nr.176 Recomandarea privind promovarea ocupării forţei de muncă și protecţia
împotriva șomajului, 1988
 Nr.177 Recomandarea privind siguranţa în utilizarea de produse chimice la locul
de muncă, 1990
 Nr.180 Recomandarea privind protecţia creanţelor lucrătorilor în caz de
insolvabilitate a angajatorului lor, 1992
 Nr.181 Recomandarea privind prevenirea accidentelor industriale majore, 1993

38
 Nr.183 Recomandarea privind securitatea și sănătatea în mine, 1995
 Nr.192 Recomandarea privind securitatea și sănătatea în agricultură, 2001

39
Capitolul 5. România şi Organizaţia Internaţională a
Muncii

În calitatea sa de semnatară a Tratatul de pace de la Versailles, România a deveni membră

fondatoare a acesteia. În perioada interbelică, România a luat parte la parte la toate sesiunile
conferinţei, fin reprezentată de obicei de delegaţii guvernamentale şi în acest interval, au fost
ratificate 17 convenţii din cele 67 elaborate de organizaţie37.
Din cele trei convenţii adoptate de cea de-a doua sesiune a Conferinţei (1920), ţara
noastră a ratificat abia în 1992, Convenţia privind vârsta minimă pentru admiterea copiilor în
munci maritime. A procedat, totodată, la punerea în concordanţă a legislaţiei interne cu
reglementările unor recomandări.
Fără a cere ieşirea din organizaţie, ţara noastră, din 1940, încetează de a fi membră,
neachitându-şi obligaţiile băneşti ce-i reveneau. Îşi va relua activitatea în 1956, datorită primirii
sale, la 14 decembrie 1955, in Organizaţia Naţiunilor Unite.
Începând cu anul 1966 până în 1975 prezenţa României la O.I.M. este extrem de bogată
de bogată şi de utilă. În acest interval sunt ratificate 16 convenţii, din totalul de 39 ratificate până
în anul 1976 şi au fost realizate în colaborare cu această organizaţie: Centrul de perfecţionare a
personalului de conducere, Centrul de perfecţionare a personalului din industria hotelieră şi
turism, Centrul de pregătire intensivă a conducătorilor auto.
În România au fost organizate importante manifestări internaţionale (de exemplu, al 8-lea
Congres Mondial de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale).
Începând cu anul 1976, ţara noastră nu a mai ratificat nici o convenţie, ea fiind totodată
acuzată că nu respectă normele pe care le-a ratificat, în special, cele privind dreptul de asociere,
libertatea sindicală, munca forţată, durata muncii. Din 1981, România nu a mai plătit cotizaţia,

37
Țiclea, Alexandru, Tratat de dreptul muncii, ediția a V-a, Editura Universul Tehnic, București, 2011, pp. 94-95.

40
ceea ce a atras, la 1 ianuarie 1984, pierderea dreptului de vot si, implicit, participarea cu drepturi
depline la activitatea O.I.M.
După Revoluţia din decembrie 1989, România este din nou integrată în O.I.M. iar la cea
de-a 7-a conferinţă (iunie 1990), i s-a reacordat dreptul de vot şi, totodată statutul de membru cu
drepturi depline. În perioada 1991-1992, Biroul Internaţional al Muncii prin Biroul Regional
pentru Europa a întreprins 14 misiuni în favoarea României, în diferite domenii. libertate
sindicală, relaţii profesionale, conflicte colective, protecţie socială, readaptarea profesională a
handicapaţilor (aici trebuie precizat că a apărut în anul 2006, Legea nr. 448 privind protecţia şi
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din
ianuarie 2008), asistenţă socială pentru organizaţiile sindicale). Proiectul „Pregătirea şi
perfecţionării gestionării întreprinderilor, în condiţiile economiei de piaţă” desfăşurat în 1992, a
avut ca scop principal sprijinirea evoluţiei ţării noastre în trecerea la economia de piaţă prin
dotarea întreprinderilor cu utilaje, introducerea unor metode de gestionare pe eficienţă,
rentabilitate şi calitate.
În 1995, la a 82-a sesiune a Conferinţei Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
reprezentantul guvernamental al României a fost ales preşedinte al acestei Conferinţe, iar la
Conferinţa regională ce a avut loc în Polonia, la Varşovia (septembrie 2005) , acest reprezentant
a fost ale raportor al uneia dintre cele două comisii.
O premieră absolută în privinţa participării României în cadrul O.I.M. s-a întâmplat în
1997, când un reprezentant guvernamental a fost desemnat raportor al Comisiei de aplicare a
normelor internaţionale ale muncii iar preşedintele Cartelului Alfa, domnul Bogdan Hossu a fost
ales membru supleant din partea sindicatelor38.
Pentru a-şi corela legislaţia cu normele internaţionale au fost abrogate o serie de acte
normative şi au fost adoptate altele noi, potrivit convenţiilor O.I.M. Ca exemplu, prin Legea nr.
53/2003-Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă dispoziţiile Codului
Muncii din 1970, Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă (începând cu 1 ianuarie 2009).

38
Jurca, Ovidiu, A 39-a sesiune a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, „Revista Română de dreptul muncii” nr.
3/2005, p. 202.

41
 România este membră fondatoare a O.I.M., în calitatea sa de semnatară a Tratatului de la
Versailles (1919) care, în articolul 387, prevedea "Membrii originari ai Societăţii Naţiunilor vor
fi membri originari ai acestei organizaţii şi, prin aceasta, calitatea de membru al Societăţii
Naţiunilor va atrage după sine şi pe aceea de membru al Organizaţiei Internaţionale a Muncii" .
Participarea ţării noastre la activitatea acestei prestigioase organizaţii internaţionale poate
fi împărţită în trei mari perioade: 1. Perioada interbelică (1919-1942); 2. Perioada cuprinsă între
1956-1989 şi 3. Perioada din decembrie 1989 până în prezent.
5.1. Prezenţa României la O.I.M. în perioada interbelică
Prezenta Romaniei s-a caracterizat prin efortul ratificării unui număr însemnat de
convenţii adoptate în cadrul organizaţiei şi preocuparea adaptării legislaţiei româneşti la cerinţele
acestora. În acest context, se cuvine menţionat faptul că România a participat la toate sesiunile
Conferinţei Internaţionale a Muncii, fiind reprezentată, de regulă, de delegaţii guvernamentale.
De asemenea, în acest răstimp au fost ratificate 17 convenţii, vizând diferite domenii ale relaţiilor
de muncă (din cele 67 elaborate, în acest interval de organizaţie). Astfel, convenţiile adoptate în
prima sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii (octombrie 1919) au fost ratificate şi
implementate în legislaţia internă românească la scurt timp după elaborarea şi aprobarea lor. Aşa,
de exemplu, pentru a răspunde cerinţelor Convenţiei privind ziua de muncă de 8 ore (ratificată în
1921), a fost adoptată o legislaţie specială, iar pentru aplicarea prevederilor Convenţiei nr. 2, prin
Legea organizării plasării în muncă, din septembrie 1921, s-a instituit un sistem de birouri
publice de plasare gratuită în muncă, coordonate, conform prevederilor documentului, de o
instituţie centrală.
În anul 1922, ţara noastră a ratificat o nouă convenţie (din cele trei adoptate de cea de a
doua sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii din 1920) referitoare la vârsta minimă pentru
admiterea copiilor în munci maritime.
Anul următor a fost ratificată Convenţia privind vârsta minimă de 18 ani pentru
admiterea la muncă a tinerilor în calitate de cărbunari sau fochişti pe bordul vaselor, Convenţia
privind repausul săptămânal în stabilimentele industriale şi Convenţia privind examenul medical

42
obligatoriu, pentru copiii şi tinerii folosiţi pe bordul vaselor, toate trei adoptate în sesiunea din
1921 a Conferinţei. În anul 1925 au fost ratificate alte două noi convenţii O.I.M.: cea privind
întrebuinţarea ceruzei în pictură şi, respectiv, Convenţia privind repausul săptămânal.
În spiritul şi conform literei unor asemenea reglementări internaţionale, sunt adoptate o
serie de acte normative cu un vădit caracter de protecţie a salariaţilor, ca, de exemplu: Legea
reglementării conflictelor de muncă (1920), Legea sindicatelor profesionale (1921), Legea
repausului duminical (1925), Legea pentru organizarea serviciului de inspecţie a muncii (1927),
Legea pentru ocrotirea muncii femeilor şi a copiilor şi durata muncii (1928), Legea pentru
organizarea plăţii lucrului efectuat şi organizarea muncii în porturi (1931), Legea Camerelor de
muncă (1932), Legea pentru pregătirea profesională (1936) etc.
În mod semnificativ, se poate constata că toate aceste legi au vizat, cu prioritate,
instituirea unor reglementări adecvate în privinţa măsurilor de protecţie adoptate în cadrul
conferinţelor internaţionale ale muncii, precum: vârsta minimă pentru admiterea copiilor la
muncă – 14 ani, interzicerea muncii de noapte a femeilor, precum şi a tinerilor sub 18 ani,
interzicerea muncii minorilor şi a femeilor de orice vârstă în mine, protecţia femeii gravide şi
lăuze, durata zilei de muncă de 8 ore, pentru lucrătorii adulţi în întreprinderile industriale ş.a.
După 1938, o dată cu introducerea regimului totalitar şi a reflexelor sale, inclusiv la
nivelul legislaţiei muncii (în 1938 este adoptată Legea breslelor de tip
corporatist), prezenţa României la O.I.M. se diminuează treptat, până la anularea după
declanşarea celui de al doilea război mondial. În cursul acestuia, deşi nu s-a cerut oficial ieşirea
României din organizaţie, ca urmare a faptului că ţara noastră era în restanţă cu plata cotizaţiilor,
Organizaţia Internaţională a Muncii a constatat, în 1942, că ţara noastră nu mai era membră a
acesteia.

5.2. România la O.I.M. în perioada 1956 – decembrie 1989.

După cel de al doilea război mondial, în urma primirii în O.N.U. (1955), România şi-a
reluat activitatea în cadrul O.I.M., începând de la 11 mai 1956. Conform contextului şi

43
realităţilor social-politice, reprezentarea tripartită a ţării noastre se realiza prin: reprezentanţi ai
guvernului (Ministerului Muncii şi Ministerului Afacerilor Externe), ai salariaţilor (respectiv
sindicatelor oficiale, UGSR) şi ai celor ce angajează (prin Secţia conducătorilor de întreprinderi
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie).
În ciuda marilor carenţe socio-politice şi economice ale regimului, în această perioadă
sunt ratificate un număr relativ mare de convenţii ale O.I.M., şi activitatea de conlucrare cu
aceasta (mai ales sub formă de acordare de asistenţă) este destul de bogată.
Cea mai semnificativă etapă o reprezintă, în acest sens, răstimpul 1966-1975. Acum sunt
ratificate 16 convenţii şi sunt realizate, cu sprijinul organizaţiei, o serie de obiective importante
legate de pregătirea cadrelor şi valorificarea resurselor umane (cum este cazul, spre exemplu, al
binecunoscutului – pe atunci – Centru European pentru Perfecţionarea Cadrelor din
Administraţie – CEPECA). Experţii români sunt trimişi pentru înfăptuirea programelor de
asistenţă tehnică ale O.I.M. în ţări în curs de dezvoltare, se beneficiază de burse pentru
specializare în domeniul muncii şi problemelor sociale. De asemenea, în ţara noastră, au fost
organizate importante manifestări internaţionale ca, de pildă, cel de al VIII-lea Congres mondial
privind prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, Simpozionul asupra
aplicaţiilor practice ale ergonomiei în industrie, agriculturi şi economie forestieră, cursurile inter-
regionale pentru securitatea şi igiena muncii pentru ţările francofone din Africa etc. În acelaşi
timp, România a fost, în cadrul organelor de lucru ale Organizaţiei, autoare sau coautoare a mai
multor rezoluţii privind, de exemplu: Comerţul internaţional şi utilizarea forţei de muncă (1963);
Anul cooperării internaţionale (1964); Dezvoltarea resurselor umane (1966); Dezvoltarea
cooperării în domeniul politicii sociale între ţările europene. În fine, reprezentanţii ţării noastre
au fost desemnaţi în diferitele organisme de conducere ale O.I.M.
Din 1976, relaţiile României cu Organizaţia Internaţională a Muncii se tensionează.
În cadrul forumurilor organizaţiei, cu deosebire după 1981, regimul de la Bucureşti a fost
acuzat de nerespectarea normelor O.I.M. pe care le-a ratificat, în special privind dreptul de
asociere, libertatea sindicală, munca forţată, durata muncii etc.

44
 Aşa, de pildă, în perioada 1981-1984 la instanţele organizaţiei a fost introdusă o
"plângere" pe seama libertăţii sindicale, clasată, în cele din urmă, în urma presiunilor
guvernamentale. Începând din anul 1981 şi până în 1990 nu a mai fost plătită cotizaţia, fapt care
a condus la suspendarea dreptului la vot şi implicit a calităţii de membru cu drepturi depline
(rămânerea în afara unor programe de cooperare şi scăderea volumului de asistenţă tehnică,
imposibilitatea desemnării unui reprezentant român în organismele O.I.M. etc.).
Totodată, fapt semnificativ, tot din 1976 nu a mai fost ratificată până după decembrie
1989, nici o convenţie a organizaţiei.

5.3. România la O.I.M. în perioada Decembrie 1989 – prezent: relansarea raporturilor dintre
România şi Organizaţia Internaţională a Muncii.

După decembrie 1989, asistăm la o adevărată relansare a raporturilor dintre ţara noastră şi
organizaţia internaţională. În cadrul celei de a 77-a Conferinţe Internaţionale a Muncii (iunie
1990), României i s-a reacordat dreptul de vot (o dată cu îndeplinirea obligaţiilor financiare),
redobândind, totodată, statutul de membru cu drepturi depline. Au fost elaborate şi instrumentate
numeroase activităţi de sprijinire a ţării noastre în efortul său de trecere la democraţie şi
economia de piaţă. Astfel, experţi ai O.I.M. au acordat asistenţă în elaborarea proiectelor de legi
privind conflictele colective de muncă, protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor
profesională, contractele colective de muncă, organizarea sindicală s.a.
Programul de colaborare cu Biroul Internaţional al Muncii (convenit în 1991) cuprinde 6
proiecte principale de asistenţă în domenii precum: formarea şi perfecţionarea gestiunii
întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă, restructurarea şi modernizarea oficiilor de
muncă, dezvoltarea unui program de asigurări sociale, formarea de specialişti pentru gestiunea
resurselor umane în administraţiile centrale şi locale, organizarea şi funcţionarea inspecţiei
muncii potrivit standardelor internaţionale.
Astfel, în perioada 1990-1995, în acest cadru, s-au desfăşurat în România 20 de misiuni
de consultanţă şi evaluare şi s-au derulat 3 proiecte de asistenţă tehnică (în valoare de 2,4

45
milioane $) la care au participat şi experţi români din structura Ministerului Muncii şi Protecţiei
Sociale.
În perioada 1990-1993, România, a făcut parte din Consiliul de Administraţie al B.I.M. în
calitate de membru supleant, iar pentru intervalul 1993-1996 a fost aleasă membru titular în
consiliu. Ca o reflectare a aprecierii de care se bucură în Consiliul de Administraţie, România a
fost desemnată, în 1995, să exercite preşedinţia Comisiei sectoriale pentru industria chimică.
La cea de a 82-a sesiune (iunie 1995) a Conferinţei Internaţionale a Muncii, forul suprem
al O.I.M., reprezentantul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale a fost ales vicepreşedinte al
Conferinţei, România deţinând pentru a treia oară această înaltă funcţie onorifică în cadrul
forului suprem de decizie al acestei organizaţii.
Conferinţa regională europeană de la Varşovia, desfăşurată în luna septembrie 1995, a
desemnat, de asemenea, reprezentantul guvernamental român în Consiliul de Administraţie,
raportor al uneia din cele două comisii ale Conferinţei, respectiv al Comisiei de cooperare
regională şi norme internaţionale. În acelaşi context al dezvoltării raporturilor cu O.I.M., din luna
octombrie 1992 funcţionează la Bucureşti Biroul Corespondentului Naţional al B.I.M. pentru
România.
La nivelul legislaţiei interne, au fost abrogate o serie de acte normative şi au fost adoptate
altele noi, în concordanţă cu exigenţele normelor internaţionale de muncă. Astfel, au fost
abrogate, mai întâi, unele reglementări care conţineau norme antidemocratice, restrictive şi au
fost înlocuite cu prevederi reparatorii, care au consacrat pe plan juridic satisfacerea
revendicărilor formulare în decembrie 1989. În acest sens, s-a înlăturat sistemul de salarizare
inechitabil, a fost redus timpul de muncă prin introducerea săptămânii de lucru de 5 zile, s-au
acordat însemnate sporuri salariale pentru munca depusă şi a crescut durata concediului de
odihnă. În acelaşi timp, au fost adoptate reglementări noi, ce au modificat structural întregul
sistem al raporturilor de muncă, pe baza principiului libertăţii şi egalităţii partenerilor sociali.
Această suită de acte normative noi, corespunzătoare tranziţiei spre economia de piaţă, realizează
o aliniere a legislaţiei româneşti la normele şi standardele documentelor O.I.M., în spiritul
tradiţiei naţionale şi ţinând seama de realităţile socio-economice concrete.

46
 Între legile noi trebuie relevată importanţa deosebită pe care o au Legea nr. 13/1991
privind contractul colectiv de muncă, care introduce principiul negocierii colective în sfera
raporturilor de muncă, abrogată prin Legea nr. 130/1996, care reflectă şi mai bine spiritul
convenţiilor O.I.M. Acest principiu preluat şi dezvoltat în mod specific şi prin Legea nr. 14/1991
a salarizării, Legea nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă şi
exercitarea dreptului la grevă, Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub
8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite-vătămătoare, grele sau periculoase
şi Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor.
În acelaşi context, se cuvine menţionată Legea nr. 54/1991, cu privire la sindicate, care a
creat cadrul legislativ necesar asigurării efective a libertăţii şi drepturilor sindicale.
O altă reglementare nouă, necunoscută, practic, experienţei româneşti, este Legea nr.
1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.
Noi convenţii ale O.I.M. au fost ratificate: prin Legea nr. 96/1992 a fost ratificată
Convenţia nr. 144/1976 referitoare la consultările tripartite, iar prin Legea nr. 112/1992 au fost
ratificate Convenţia nr. 154 din anul 1981 privind promovarea negocierii colective şi Convenţia
nr. 168/1988 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului.
Aşa se face că, până în prezent, România a ratificat un număr de 42 convenţii ale O.I.M.,
ceea ce o situează în rândul ţărilor cu un număr mediu de ratificări, iar continuarea procesului de
tranziţie spre economia de piaţă şi realităţile sociale vor impune, desigur, continuarea acestei
activităţi.
Pe această cale, prin perfecţionarea permanentă a sistemului legislativ intern în
consonanţă cu cerinţele condiţiilor socio-economice concrete şi exigenţele normelor şi
standardelor internaţionale, legislaţia muncii şi securităţii sociale va oferi o reglementare
modernă adecvată a acestui domeniu deosebit de important al vieţii sociale.

47
 Capitolul 6. Raporturile dintre Organizatia
Internationala a Muncii şi Uniunea Europeană

1. Consideraţii introductive. ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII

(O.I.M.) este o instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu competenţă generală în
materie de muncă şi securitate socială. Deşi organizaţie interguvernamentală, O.I.M. are o
particularitate care o distinge de toate celelalte organizaţii de acest gen, respectiv sistemul de
reprezentare şi decizie în toată activitatea O.I.M. este bazat pe principiul tripartitismului, alături
de reprezentanţii guvernelor (doi reprezentanţi), participând şi câte un reprezentant al
sindicatelor şi patronatelor celor mai reprezentative din statul respectiv. Votarea instrumentelor
O.I.M. (convenţii şi recomandări) şi a altor documente se face individual (de către fiecare
reprezentant, respectiv 4 voturi pentru fiecare stat) şi nu pe delegaţii statale.
În îndelungata sa activitate de peste 85 de ani39 , O.I.M. a adoptat 187 de convenţii şi 198
recomandări, acoperind – practic – întreaga materie, care, pe plan intern, este reglementată prin
legislaţia muncii, respectiv legislaţia securităţii sociale40 . Totodată, sub egida O.I.M., se
desfăşoară o intensă activitate de cooperare tehnică şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică.
Convenţiile elaborate pe baza consultării statelor sunt adoptate de Conferinţa O.I.M.,
organul suprem de decizie şi se supun ratificării statelor membre, generând obligaţii juridice şi
fiind astfel încorporate legislaţiei interne a muncii şi respectiv legislaţiei securităţii sociale.
Recomandările elaborate, de regulă, în paralel cu convenţiile şi explicitându-le pe acestea nu se
39
A fost creată în 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles, respectiv Partea a XIII-a, care a devenit Constituţia
O.I.M., modificată şi completată ulterior prin Declaraţia de la Philadelphia din 1944 şi prin amendamentele din
1972, 1986 şi 1997. Ultimele amendamente nu au intrat încă în vigoare, nefiind ratificate de numărul minim de
state prevăzut. A se vedea, pe larg, Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura Holding
Reporter, 1998.
40
După 1990, şi în ţara noastră, în consonanţă cu doctrina europeană, s-au constituit două ramuri de drept –
dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, prin desprinderea acestuia din urmă din primul. Pentru corelaţia
dreptului muncii şi dreptului securităţii sociale, a se vedea, Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, vol. I,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p. 107–110.

48
supun ratificării statelor membre, dar – potrivit Constituţiei O.I.M. – parlamentul trebuie să fie
informat despre ele, în vederea orientării procesului legislativ naţional.
România este membră fondatoare a O.I.M. şi a ratificat un număr de 54 de convenţii,
depăşind media ratificărilor înregistrate la O.I.M. pe state membre.
Convenţiile şi recomandările O.I.M. constituie, în principal, ceea ce – teoretic –
reprezintă obiect de studiu al dreptului internaţional al muncii, respectiv un drept internaţional
prin izvoarele sale şi naţional prin obiectul de reglementare.
UNIUNEA EUROPEANĂ, organizaţia continentală, a reglementat, între altele, prin
regulamente şi directive o bună parte din materia acoperind legislaţia muncii şi respectiv
legislaţia securităţii sociale care se constituie în dreptul comunitar al muncii. 41 Spre deosebire de
dreptul internaţional al muncii care are ca principale izvoare convenţiile şi recomandările O.I.M.,
care, prin forţa lucrurilor, sunt minimale, adresându-se celor mai diferite state, cu niveluri
economice sociale diferite, dreptul comunitar al muncii asigură, prin regulamente şi directive, o
protecţie net superioară lucrătorilor, tocmai pentru că acestea au o puternică dezvoltare
economico-socială şi o îndelungată tradiţie pe planul reglementării raporturilor de muncă şi
securităţii sociale.
2. Problema raporturilor dintre Organizaţia Internaţională a Muncii şi Uniunea Europeană
nu a făcut până în prezent obiect de studiu în literatura de specialitate, nici în România şi nici
peste hotare. Ea nu este însă lipsită de interes teoretic şi practic.
O primă constatare se impune. În anii de început ai comunităţilor economice europene
(astăzi Uniunea Europeană), a existat o bună cooperare a acestora cu OIM. Evident, ne situăm
mai ales în anii’70 când comunităţile elaborau şi adoptau primele directive şi regulamente în
materia legislaţiei muncii şi securităţii sociale. Astfel, reglementările comunitare, îndeosebi cele
iniţiale, au fost redactate în considerarea principiilor promovate de OIM. Ideea de a asocia
partenerii sociali, prin intermediul Comitetului Economic şi Social, în procesul de elaborare a

41
A se vedea, Andrei Popescu – Reglementarea relaţiilor de muncă. Practică europeană, Bucureşti, Editura Tribuna
economică, 1998; Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu – Dreptul social european, Bucureşti, Editura. Fundaţiei
“România de mâine”, 2003; Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, Bucureşti, Editura Rosetti, 2005;
Ovidiu Ţinca – Drept social comunitar, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005

49
reglementărilor comunitare îşi are, de altfel, originea în practica îndelungată a OIM.
Regulamentul nr.1408/1971/CEE referitor la aplicarea regimurilor de securitate socială
lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor lor de familie care se deplasează în
interiorul Comunităţii şi Regulamentul nr. 574/1972 de aplicare a Regulamentului 1408/1971 au
fost elaborate cu asistenţa de specialitate a OIM. Evident, o asemenea asistenţă a fost acordată şi
în cazul unor directive. Ulterior, unele directive şi regulamente ale Uniunii Europene preiau, dar
mai ales dezvoltă, ridicând pragul exigenţelor de protecţie socială, norme ale OIM. Evident,
acest lucru este explicabil prin aceea că normele OIM sunt norme universale, care iau în
considerare diversitatea de situaţii economice şi sociale din întreaga lume, în timp ce normele
comunitare se adresează unor state cu un ridicat grad de civilizaţie, puternic dezvoltate
economic, cu o îndelungată tradiţie în derularea dialogului social, în conservarea păcii sociale.
Relevăm, în al doilea rând, că există o anumită suprapunere între obiectul de
reglementare al unor convenţii şi cel al unor directive. Este însă evident că, fructificând
experienţa OIM concretizată în unele instrumente, comunităţile economice europene (Uniunea
Europeană de astăzi) au asigurat, în raport cu nivelul ridicat de dezvoltare al statelor membre,
prin directivele şi regulamentele adoptate, un nivel de protecţie socială a lucrătorilor superior
celui prescris prin normele OIM. În acest caz, dacă ar exista un conflict între normele OIM şi
cele comunitare, în aplicarea principiului legii mai favorabile, evident, vor prevala normele
comunitare.
În al treilea rând, în caz de conflict între o convenţie OIM ratificată şi o directivă
comunitară, statul membru UE va observa întotdeauna prescripţiile comunitare. Aşa s-a
întâmplat, spre exemplu, cu reglementarea muncii de noapte a femeilor. Franţa a fost
condamnată, spre exemplu, de Curtea de Justiţie a CEE întrucât Codul muncii interzicea, în
consens cu Convenţia OIM nr. 89/1948, ratificată de Franţa, munca de noapte a femeilor, fără a
observa prescripţiile Directivei nr. 76/207/CEE din 9 februarie 1976 referitoare la punerea în
aplicare a principiului egalităţii de tratament dintre bărbaţi şi femei. În consecinţă, Franţa a
operat modificarea Codului muncii în sensul directivei printr-o lege din 200142 .
42
A se vedea pentru dezvoltări, Ovidiu Tinca – op. cit., p. 167-168

50
 Este limpede că, juridic vorbind, sunt unele dificultăţi de armonizare între normele OIM
şi normele comunitare, după cum va rezulta şi în cele ce urmează.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că nu trebuie exagerat nici rolul normelor OIM de
protecţie a lucrătorilor şi nici ironizat locul (încă redus) al dreptului social comunitar pe motiv că
„are ambiţii (obiective) mari, dar mijloace puţine” şi proceduri complexe.
În sfârşit, uneori, dialogul OIM - Uniunea Europeană a fost tensionat, cele două
organizaţii având opinii radical diferite asupra unor probleme de muncă. Aşa a fost cazul
„proiectului de directivă asupra Port– Pakage” când OIM a solicitat oficial instituţiilor
comunitare garanţii de protecţie socială ca, în cazul adoptării acestei directive, lucrătorii „să nu
cadă pradă liberei concurenţe, respectiv liberalizării şi privatizării porturilor” 43 . Consideraţiile de
mai înainte sunt valabile, evident, pentru statele membre ale OIM care au şi calitatea de state
membre ale UE.
În esenţă, din cele expuse mai înainte rezultă următoarele:
- dacă preexistă o convenţie a OIM şi ulterior se adoptă o directivă, pentru statele
membre UE primează directiva, legislaţia muncii comunitară având, în acest caz, prioritate faţă
de normele internaţionale ale muncii; nimic nu se opune însă ca statul membru al Uniunii
Europene să ratifice convenţia în cauză; tot astfel, dacă convenţia fusese ratificată, statul membru
al Uniunii Europene nu este obligat să o denunţe, decât dacă aceasta contravine directivei
adoptate;
- dacă preexistă o directivă şi se adoptă o convenţie a OIM – în aceeaşi materie – statele
membre UE pot ratifica convenţia, dacă aceasta nu contravine directivei; şi în acest caz, legislaţia
muncii comunitară are prioritate în raport cu normele internaţionale ale muncii;
- dacă se adoptă o convenţie în domeniile în care UE nu are nicio competenţă (organizare
sindicală şi patronală, salarizare, grevă şi lock-out)44 , situaţia este cea clasică, statele membre
UE pot ratifica convenţia în măsura în care sunt interesate de aceasta.

43
Organisation Internationale du Travail: Compte – rendu des travaux, Genève, 2002, fasc. 28, p. 25-29
44
A se vedea, pentru competenţa exclusivă a statelor, Andrei Popescu - Preocupări sociale actuale ale Uniunii
Europene, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 2/2004, p. 11-20.

51
 3. O problemă care a făcut obiectul unor discuţii îndelungate în timp a fost aceea de a se
stabili dacă şi în ce măsură Comunitatea Economică Europeană poate participa la negocierea
unor convenţii ale OIM.
Evident, este clar sub aspect juridic, numai statele care au ratificat Constituţia OIM sunt
membre ale OIM. Organizaţiile internaţionale (ONU, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc.) sau
organizaţiile regionale (Consiliul Europei, Uniunea Europeană) pot avea şi au statut de
observator în cadrul Conferinţelor OIM.
În calitate de observator, Uniunea Europeană – pe atunci Comunitatea Economică
Europeană – putea participa la negocierea unor convenţii ale OIM care aveau ca obiect de
reglementare un obiect deja reglementat de CEE printr-un regulament sau o directivă sau un
obiect care nu a constituit o preocupare a Uniunii Europene.
4. O interesantă problemă de natură juridică s-a ridicat în legătură cu competenţa Uniunii
Europene de a ratifica sau nu convenţiile OIM. După cum se cunoaşte, în domeniul social,
Uniunea Europeană are, în principal, o competenţă partajată cu statele membre, cu unele
excepţii, după cum am arătat, în materie de organizare patronală şi sindicală, dreptul la grevă,
lock-out-ul şi salarizarea în care competenţa revine exclusiv statelor membre. În aceste din urmă
cazuri este indiscutabil că numai statele membre pot ratifica o convenţie în materie.
Ce se întâmplă însă cu acele convenţii care reglementează materii ce ţin de competenţa
partajată a Uniunii Europene şi statele membre? Poate Uniunea Europeană, în numele statelor
membre, ratifica o convenţie a OIM? Răspunsul este negativ 45 . Curtea de Justiţie a CEE sesizată
cu o asemenea problemă care privea posibilitatea ratificării Convenţiei nr. 170/1990 privind
produsele chimice s-a pronunţat în acest sens printr-un aviz din 19 martie 199346 .
Pentru înţelegerea acestui aviz este necesar, aşa cum de altfel a procedat şi Curtea, să
examinăm problematica discutată până atunci în relaţiile dintre OIM şi comunităţile europene.
a) Problema s-a pus pentru prima dată în anii 1977-1979, pe durata dublei discuţii la
OIM, în vederea elaborării Convenţiei nr. 153/1979 asupra duratei muncii şi a perioadelor de

45
7 Jean Michel Servais – Les normes internationales du travail, Paris, L.G.D.J., 2004, p. 45.
46
Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993 în „Recueil de jurisprudance”, 1993, p. I-01061

52
repaus în transporturile rutiere, sector care făcea, la acel moment, obiectul Regulamentului nr.
543/69/CEE din 25 martie 1969 relativ la armonizarea unor dispoziţii de securitate socială în
domeniul transporturilor rutiere. Sesizat cu o asemenea problemă, Biroul Internaţional al Muncii
a elaborat un document pe care l-a supus atenţiei Conferinţei OIM. Soluţiile propuse de BIM
pentru participarea CEE au fost respinse de unele state membre în principal de teama reacţiei pe
care ar fi putut-o avea partenerii sociali care ar fi considerat că participarea Comunităţii
diminuează influenţa lor în cadrul Conferinţei OIM.
Acest document, completat cu un alt document al Consiliului de Administraţie al OIM
din 31 mai 1989, propunea, în esenţă, că la negocierea unor convenţii statele membre ale CEE să
poată autoriza Comisia Europeană să propună amendamente la convenţie în numele lor colectiv,
iar în aplicarea art. 19 din Constituţia OIM, Consiliul să fie autorizat atât să ia notă de elaborarea
unei convenţii sau a unei recomandări, cât şi să ratifice, urmare a propunerii Comisiei şi
respectiv a notificării prealabile din partea celor 12 state membre ale CEE (la acel moment) care
să confirme că ratificarea este făcută în numele acestor state. Răspunderea pentru aplicarea
convenţiei revenea tot statelor membre, singurele în măsură să ratifice. Statele membre erau
ţinute să răspundă chiar dacă violarea dispoziţiilor unei convenţii rezulta dintr-un act al
Comunităţii, adoptat cu majoritatea de voturi.47
Această soluţie, prima de altfel, propusă de Consiliul de Administraţie al OIM, a rămas
fără urmări practice pe planul raporturilor CEE – OIM.
b) Problema competenţei CEE în cadrul OIM s-a pus din nou în anii 1983-1986 cu ocazia
procesului de elaborare a Convenţiei nr. 162/1986 relative la securitatea în muncă în cazul
utilizării amiantei, domeniu care făcuse obiectul a patru directive comunitare.
Unele state membre ale CEE, fără a contesta competenţa comunitară în materie, au
considerat că actul fundamental al OIM – Constituţia – nu permite intervenţia CEE în cadrul
Conferinţei OIM. Consiliul de Miniştri a decis că CEE şi statele membre vor prezenta, în cadrul
dezbaterilor de la OIM, realizările comunitare invocând directivele din domeniul respectiv.
Comisia Europeană a introdus recurs în anulare contra acestei decizii. Comisia a renunţat,
47
Conform avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.

53
ulterior, la recurs ca urmare a Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986 care a propus o soluţie
globală de natură să răspundă problemei participării CEE la negocierile OIM.
Decizia, luată de comun acord cu Comisia, reglementa posibilitatea participării în
cazurile în care competenţa de reglementare revenea exclusiv CEE. Cu toate acestea, decizia
impunea respectarea integrală a principiului consultărilor tripartite prevăzute de Convenţia nr.
144/1976 şi a autonomiei partenerilor sociali. Răspunsul CEE la chestionarele OIM urmau să fie
adoptate de Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei Europene, cu observarea
consultărilor avute cu partenerii sociali. Totodată, pentru prima discuţie a proiectului de
instrument al OIM, Consiliul urma să adopte o decizie de autorizare a Comisiei Europene de a
participa la negocieri, stabilindu-i şi un mandat în acest sens. Pe durata Conferinţelor OIM,
Comisia urma să intervină în numele CEE şi în colaborarea strânsă, în raport cu problemele ce se
ridică, cu reprezentanţii statelor membre. Delegaţii statelor membre îşi păstrau dreptul de a
interveni pe toată durata Conferinţei.
Şi această soluţie, propusă de această dată de CEE, a rămas fără urmări concrete pe
planul complicatelor raporturi CEE - OIM.
c) În aplicarea Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986, în iulie 1988, Comisia
Europeană a solicitat statelor membre răspunsuri la chestionarul OIM relativ la proiectul
Convenţiei nr. 170/1990 privind securitatea muncii în utilizarea produşilor chimici, materie ce
ţinea de competenţa partajată a CEE şi a statelor membre, în care există directive comunitare.
Mai multe state membre au contestat, cu acest prilej, competenţa exclusivă a CEE de a
interveni în acest domeniu. În consecinţă, statele membre au transmis OIM propriile răspunsuri
la chestionar, împiedicând astfel transmiterea unui punct de vedere comunitar.
La rândul său, Comisia, apreciind că CEE are o competenţă exclusivă, a solicitat
Consiliului, în anul următor (la 12 mai 1989), depline puteri pentru a participa la negocierea
viitoarei convenţii nr. 170/1990.
La 30 noiembrie 1989, Consiliul a adoptat o decizie care mandata Comisia Europeană să
exprime punctul de vedere al CEE în cadrul negocierilor, dar într-o strânsă cooperare cu
reprezentanţii statelor membre. Aceştia îşi păstrau dreptul de a se pronunţa asupra subiectelor

54
care ţineau de competenţa naţională. Mai mult, această decizie prevedea şi o procedură prin care
să se reglementeze punctele de vedere divergente între statele membre şi Comisie. Totodată,
Consiliul îşi propunea să reexamineze şi, dacă va fi necesar, de comun acord cu Comisia, să
completeze decizia de principiu din 22 decembrie 1986, reglementând cazurile de competenţă
partajată între statele membre şi CEE şi adoptând norme care să evite dificultăţile care puteau să
rezulte din Constituţia OIM sau practica instituţională a OIM.
După adoptarea Convenţiei nr. 170/1990, Comisia a transmis Consiliului o comunicare
prin care aprecia că statele membre sunt ţinute să informeze directorul general al BIM că
autorităţile competente, în sensul art. 19 din Constituţia OIM, erau – în acest caz – instituţiile
comunitare.
Cu ocazia discutării comunicării Comisiei, în Consiliu mai multe state membre şi-au
exprimat refuzul de a accepta competenţa exclusivă a CEE pentru ratificarea convenţiei.48
În consecinţă, nici această soluţie propusă de mecanismul comunitar nu a avut efecte, iar
problema raporturilor UE - OIM a rămas tot în suspensie.
d) Urmare a situaţiei de fapt, Comisia a solicitat Curţii, la 21 august 1991, ca în aplicarea
art. 228 paragraful 1, alin. 2 din Tratatul CEE să se pronunţe printr-un aviz asupra posibilităţii
ratificării de către CEE a Convenţiei nr. 170/1990. Curtea s-a pronunţat, după cum am arătat,
prin Avizul din 19 martie 1993 care are următoarea redactare: „Ratificarea Convenţiei nr. 170 a
OIM este de competenţa partajată a statelor membre şi a Comunităţii.”
Potrivit acestui aviz, în interpretarea Curţii, Uniunea Europeană nu poate „în stadiul
actual al dreptului internaţional” să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, dar o poate face „numai
prin intermediul statelor membre”, tocmai datorită competenţei partajate cu acestea, competenţă
care presupune o cooperare strânsă pentru ratificarea eventuală a unei convenţii.49
În mod constant, după acest aviz, Uniunea Europeană a luat în considerare avizul Curţii
de Justiţie a CEE. „Această practică a avut ca efect restrângerea posibilităţilor de ratificare din
partea unor state europene care în mod tradiţional se arătau active în materie” (de ratificare)50.
48
Conform Avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.
49
A se vedea, documentul Consiliului de Administraţie al O.I.M. GB 256/SC/I/3 şi GB 259/LILS/4/7
50
Jean Michel Servais – op. cit., p. 45

55
 Apreciem necesar, pentru edificarea cititorului, să redăm integral rezumatul Avizului
Curţii, din care rezultă raţionamentul juridic al acesteia în elaborarea avizului său.
„În ipoteza în care condiţiile de participare la o convenţie internaţională ar exclude
încheierea de către Comunitatea însăşi, dar în care domeniul acoperit de convenţia respectivă ar
aparţine competenţei externe a Comunităţii, aceasta ar putea fi exercitată prin intermediul
statelor membre printr-o acţiune solidară în interesul Comunităţii.
Competenţa Comunităţii pentru încheierea de angajamente internaţionale poate fie să
rezulte dintr-o atribuţie explicită a tratatului, fie să decurgă în mod implicit din dispoziţiile sale.
În fapt, de fiecare dată când dreptul comunitar a stabilit, în sarcina instituţiilor comunitare,
competenţe pe plan intern în vederea realizării unui obiectiv determinat, Comunitatea este
competentă, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest scop, să încheie angajamentele
internaţionale necesare realizării acestui obiectiv.
Această competenţă ar putea consolida caracterul exclusiv, eliminând o competenţă
paralelă a statelor membre, fie în temeiul dispoziţiilor tratatului, fie în funcţie de întinderea
măsurilor care au fost luate de instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor dispoziţii şi care
pot fi de natură să priveze statele membre de o competenţă pe care anterior ele puteau să o
exercite cu titlu tranzitoriu. Are puţină importanţă faptul că măsurile respective ţin sau nu de o
politică comună. În fapt, în toate domeniile ce corespund obiectivelor Tratatului, articolul 5 al
acestuia impune statelor membre să faciliteze Comunităţii îndeplinirea misiunii sale şi să se
abţină de la orice măsuri susceptibile să pericliteze realizarea scopurilor Tratatului, cum ar putea
fi chiar cazul încheierii de către statele membre a unor angajamente internaţionale care conţin
reguli ce se interferează cu cele adoptate de către Comunitate.
Încheierea Convenţiei nr. 170 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind siguranţa în
utilizarea în muncă a produselor chimice ţine de o competenţă ce aparţine statelor membre şi
Comunităţii.
În fapt, domeniul pe care aceasta îl acoperă ţine de dispoziţiile sociale ale Tratatului care
fac obiectul capitolului 1 al titlului III al acestuia referitor la politica socială. Faptul că această
convenţie enunţă reguli într-un domeniu în care Comunitatea dispune de o competenţă normativă

56
internă nu conferă, totuşi, acesteia din urmă o competenţă exclusivă, articolul 118A al Tratatului
neprevăzând intervenţia directivelor decât pentru fixarea unor prescripţii minime, astfel încât
statele membre să poată aplica regulile convenţiei, presupunând că sunt mai severe, în virtutea
libertăţii care le este lăsată de a depăşi prescripţiile directivelor, fiind, de asemenea, posibil şi
invers, întrucât normele convenţiei sunt şi ele minimale. Acest lucru este valabil şi pentru
directivele adoptate pe baza articolului 100 al Tratatului, întrucât acestea fixează, de asemenea,
prescripţii minime.
În schimb, anumite dispoziţii ale convenţiei, deşi nu sunt în contradicţie cu directivele
existente, privesc un domeniu, acela al clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor
periculoase, în care, ţinând cont de dezvoltarea activităţii normative a Comunităţii care nu se
limitează la fixarea unor prescripţii minime, e cazul să considerăm că statele membre nu mai sunt
competente să încheie angajamente internaţionale în afara cadrului instituţiilor comune.
În sfârşit, fiind vorba de principii generale pe care le enunţă convenţia pentru punerea sa
în aplicare, în special recurgerea la consultarea celor mai reprezentative organizaţii ale
angajatorilor şi lucrătorilor, este cazul să considerăm că, dacă dispoziţiile materiale ale
convenţiei ţin de domeniul de competenţă al Comunităţii, aceasta, în ciuda faptului că politica
socială ţine pentru moment în mod preponderent de competenţa statelor membre, este, de
asemenea, competentă să îşi asume angajamente ce vizează punerea în aplicare a acestor
dispoziţii. […]
Atunci când pare că materia unei convenţii internaţionale ţine în parte de competenţa
Comunităţii şi în parte de cea a statelor membre, imperativul unităţii în reprezentarea
internaţională a Comunităţii impune asigurarea unei cooperări strânse între acestea din urmă şi
instituţiile comunitare atât în procesul de negociere şi încheiere, cât şi în executarea
angajamentelor asumate.”
e) Care este însă situaţia actuală? Cel mai recent document oficial al Uniunii Europene
identificat de noi este răspunsul scris al Comisiei Europene la o interpelare a eurodeputatului
Bartho Pronk (P.P.E.). În acest răspuns, datând din 9 aprilie 1999, dat de către M. Flynn, în
numele Comisiei, este sintetizat Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993.

57
 În considerarea avizului, la 12 ianuarie 1994, Comisia Europeană a înaintat o propunere
de decizie către Consiliul UE privind exercitarea competenţei externe a Comunităţii, în cadrul
conferinţelor internaţionale ale muncii, în cazul în care competenţa de reglementare a materiei
este partajată între Comunitate şi statele membre, „Consiliul nu a adoptat propunerea Comisiei
care, de altfel, nici nu a făcut obiectul dezbaterii”. Comisia rămâne însă deschisă pentru a
identifica o soluţie adecvată în limitele avizului Curţii de Justiţie.51
Evident, unele state comunitare au procedat la ratificarea convenţiilor în discuţie (nr.162
şi nr.170)52.
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim avizul Curţii căci, pe baza actualelor acte
fundamentale ale UE, aceasta nu poate să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, în numele statelor
membre. Suntem însă de părere că UE poate interveni, în calitatea sa de observator la lucrările
conferinţelor OIM, în dezbaterile ce conduc – în final – la adoptarea unor instrumente
internaţionale ale OIM. În perspectivă, dacă ar opera o modificare a tratatelor de bază ale UE,
colegislatorii (Consiliul şi Parlamentul European) ar putea fi împuterniciţi ca, în condiţii riguros
prescrise, să ratifice unele convenţii.53

51
Conform Question écrite E-0435/99, publicat în J.O.C.E., Seria C, p. 112-113
52
Până la data prezentării răspunsului în Parlamentul european (1 aprilie 1999), cinci state membre ratificaseră
Convenţia nr. 162/1986, conform Jean Michel Servais – op.cit., p. 113
53
O atare problemă nu s-a discutat însă în cadrul Convenţiei privind Viitorul Europei, aşa cum aceasta a procedat,
în cazul Consiliului Europei, în ceea ce priveşte aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului.

58
 Copitolul 7. CONCLUZII

Privind asupra obiectivelor și scopurilor Organizației Internaționale a Muncii, putem

constata că organizația este o realitate a relațiilor internaționale54 și că mecanismul său
funcționează, uneori e drept mai greoi decât al altor organizații de talia sa, dar problemele
dreptului internațional al muncii nu sunt încă rezolvate întrucât, dincolo de imensa operă de
elaborare a numeroaselor instrumente internaționale, esențială rămâne opera de aplicare a
acestora.
Problematica dreptului internațional al muncii rămâne, din acest punct de vedere, în plină
actualitate. Și va fi astfel și în viitor, deoarece însăși dinamica economică și cea atât de

54
Popescu, Andrei, op. cit., p. 460.

59
contradictorie a piețelor naționale ale forței de muncă va conferi dreptului internațional al muncii
un rol de factor mereu prezent ca importanță în reglementarea raporturilor de muncă.
Desigur, și în perspectivă, principala activitate a OIM va consta în elaborarea unor
convenții și recomandări care să asigure promovarea progresului social pe toate meridianele
lumii. Teza potrivit căreia va veni o vreme când OIM nu va mai avea ce să „reglementeze” a fost
infirmată de dinamismul cu totul aparte al relațiilor de muncă care impune adaptarea
permanentă a instrumentelor OIM la cerințele contemporaneității, precum și de evoluția firească
a relațiilor sociale care deschid noi domenii în care elaborarea unor instrumente este și necesară
și posibilă. Dacă la toate acestea, adăugăm că, la ora actuală, sunt identificate, încă peste 40 de
probleme care ar putea face obiectul unor noi instrumente, acest lucru presupune o activitate
susținută a Organizației Internaționale a Muncii, de elaborare a unor instrumente, de încă două-
trei decenii, fără a lua în considerație domeniile noi pe care însăși viața social-economică le va
impune atenției organizației.
În condițiile unei deschideri spre o problematică care să corespundă, pe cât posibil, cât
mai exact exigențelor lumii de azi, Organizația Internațională a Muncii, a identificat modalitățile
prin care va putea evolua în consens cu realitățile economice, sociale și politice ale
contemporaneității. În acest proces de așezare a activității și a structurilor OIM, România trebuie
să se regăsească pe deplin implicată.
Pornind de la realitatea că, pe plan național, munca reprezintă o valoare de primă
dimensiune, România acordă instrumentelor elaborate de OIM, ca instituție specializată a ONU
pe aceste probleme, maximă importanță. România se numără printre statele care au ratificat un
număr mare de convenții ale OIM, peste numărul mediu de ratificări. Legislația muncii și
securității sociale respectă, în ansamblul său, convențiile ratificate de România și, în genere,
spiritul convențiilor OIM. România, la ora actuală, poate ratifica încă un număr de convenții,
deoarece în legislația noastră este respectat cadrul principal al acestora.

60
 În lumea contemporană, o serie de organizații regionale între care Consiliul Europei și
Uniunea Europeană s-au inspirat, uneori, din normele OIM sau chiar au elaborat acte normative
cu consultarea OIM55.

STUDIU DE CAZ

SECURITATEA SI SANATATEA MUNCII

Constitutia OIM stabileste principiul conform caruia lucratorii trebuie sa fie protejati in
general impotriva maladiilor sau a bolilor profesionale si accidentelor care rezulta din munca lor.
Cu toate acestea, aceasta nu este o realitate pentru milioane de lucratori. In jur de doua milioane
de persoane sufera in fiecare an accidente sau se imbolnavesc de boli datorate muncii lor. O suta
saizeci de milioane de persoane sufera de boli profesionale si in fiecare an au loc 270 de
milioane de accidente mortale si accidente care nu au ca finalitate moartea, dar sunt in raport
direct cu munca. Suferintele care insotesc aceste accidente si aceste boli sunt imense pentru

55
Ibidem, p. 461.

61
lucratori si familiile lor. In termeni economici, OIM a estimate ca 4 procente din PIB-ul mondial
sunt irosite din cauza bolilor profesionale si a accidentelor de munca. Pentru angajatori, aceasta
inseamna scoaterea la pensie anticipata, pierderea de personal calificat, absenteism si prime de
asigurare crescute. Cu toate acestea, ar fi posibila evitarea acestor tragedii prin adoptarea de
metode rationale de prevenire, notificare si inspectie. Normele OIM asupra securitatii si sanatatii
muncii furnizeaza guvernelor, angajatorilor si lucratorilor mijloacele indispensabile pentru
elaborarea unor anumite metode si pentru a prevedea un maxim de securitate in munca. In 2003,
OIM a adoptat un plan de actiune in materie de securitate si sanatate a muncii care prevede
introducerea unei culturi preventive in acest domeniu, promovarea si dezvoltarea unor
instrumente relevante, ca si asistenta tehnica.
Instrumente relevante ale OIM
OIM a adoptat mai mult de 40 de conventii si recomandari, precum si mai mult de 40 de
culegeri de directive practice, care trateaza cu specificitate securitatea si sanatatea muncii. Pe de
alta parte, practic jumatate din instrumentele OIM ating direct sau indirect chestiunile de
securitate si de sanatate a muncii.

Principii fundamentele de securitate si de sanatate a muncii

Conventia nr. 155 privind securitatea si sanatatea muncitorilor, 1981, si Protocolul
din 2002
Conventia prevede adoptarea unei politici nationale coerente in materie de securitate si de
sanatate a muncii, la fel ca si masuri de luat de catre autoritatile publice si in intreprinderi pentru
a promova securitatea si sanatatea muncii si ameliorarea conditiilor de munca. Aceasta politica
trebuie sa fie elaborata tinand cont de conditiile si de practica nationala. Protocolul preconizeaza
instaurarea si modul de procedure, pentru o revizie periodica a prescriptiilor si procedurilor
prevazute pentru declararea accidentelor de munca si bolilor profesionale si publicarea
statisticilor anuale corespunzatoare.

62
 Conventia nr. 161 privind serviciile de sanatate a muncii, 1985
Aceasta conventie prevede punerea in aplicare la nivelul intreprinderii a serviciilor de
medicina a muncii, a caror misiune este esential preventiva, care sunt destinate consilierii
angajatorilor, lucratorilor si a reprezentantilor lor in intreprindere in ceea ce priveste pastrarea
securitatii si salubritatii in mediul de lucru.
Sanatatea si securitatea in ramurile particulare de activitate economica
Conventia nr. 120 privind igiena (comert si administratie), 1964
Acest instrument are ca obiectiv pastrarea sanatatii si a starii de bine a lucratorilor din
stabilimentele comerciale si stabilimente, instututii sau administratii in care lucratorii sunt
ocupati in principal cu o munca de birou si cu activitati aparente. Se cere la final adoptarea unor
masuri elementare de igiena care sa raspunda imperativelor starii de bine la locul de munca.
Conventia nr. 167 privind securitatea si sanatatea in constructii, 1988
Aceasta conventie precizeaza masurile tehnice specifice de prevenire si de protectie ce
trebuie luate tinand cont de exigentele particulare ale acestui sector. Aceste masuri privesc
securitatea locurilor de munca, a masinilor si echipamentelor utilizate, a muncii la inaltime si
muncii in aer comprimat.
Conventia nr. 176 privind securitatea si sanatatea in mine, 1995
Acest instrument impune diverse aspecte de securitate si de sanatate care caracterizeaza
munca in mine, in special inspectia, dispozitivele speciale si echipamentele de protectie
individuale. Contine in egala masura prescriptii referitoare la actiunea de salvare in mine.
Conventia nr. 184 privind securitatea si sanatatea in agricultura, 2001
Aceasta conventie are ca obiectiv prevenirea accidentelor si atentatelor la starea de
sanatate care rezulta din munca, sunt legate de munca sau survin in cursul muncii in agricultura
si in silvicultura. In acest scop, ea prevede masuri referitoare la securitatea masinilor, la
ergonomie, la manutanta si la transportul materialelor, la gestionarea rationala a produselor
chimice, la contactele cu animale, la protectia impotriva riscurilor biologice, la starea de bine si
la longevitate.

63
 Protectia impotriva riscurilor specifice
Conventia nr. 115 privind protectia impotriva radiatiilor, 1960
Aceasta conventie are ca obiectiv elaborarea de prescriptii fundamentale vizand
protejarea lucratorilor impotriva riscurilor legate de expunerea la radiatii ionizante. Masurile de
protectie care trebuie prevazute se refera in special la reducerea la maximum a expunerii
lucratorilor la radiatiile ionizante si la orice expuneri inutile, si la a supune locul de munca si
sanatatea lucratorilor unui control. Conventia prevede printre altele si prescriptii cu privire la
situatiile de urgenta care ar putea sa intervina.
Conventia nr. 139 privind cancerul profesional, 1974
Acest instrument vizeaza sa creeze un mecanism care sa permita sa fie luate masurile
pentru a preveni riscurile de cancer profesional datorat expunerii, in general pe o perioada lunga,
la substante si agenti chimici sau fizici de diverse tipuri prezente la locurile de munca. In acest
scop, Statele care l-au ratificat sunt obligate sa determine periodic substantele sau agentii
cancerigeni la care expunerea lucratorilor trebuie sa fie interzisa sau reglementata, sa se
straduiasca sa inlocuiasca substantele sau agentii cancerigeni cu substante sau agenti
necancerigeni sau mai putin nocivi, sa prevada masuri de protectie si de inspectie si sa prescrie
examene medicale la care lucratorii expusi trebuie sa se supuna.
Conventia nr. 148 privind mediul de lucru (poluarea aerului, zgomot si vibratii),
1977
Aceasta conventie prevede ca, in masura posibilitatilor, mediul de lucru trebuie sa fie
exceptat de toate riscurile inerente de poluare a aerului, de zgomot sau de vibratii. Pentru a se
ajunge la acest rezultat, trebuie prevazute masuri tehnice cu privire la instalatii sau procedee ori,
in lipsa, trebuie adoptate masuri complememtare de organizare a muncii.
Conventia nr. 162 privind mediul de lucru, 1986
Aceasta conventie vizeaza sa previna efectele nocive ale expunerii la mediul de lucru
asupra sanatatii lucratorilor determinand metodele si tehnicile realizabile in practica pentru a
permite reducerea la maxim a expunerii profesionale la mediul de lucru. Pentru a atinge acest
obiectiv, conventia enumera masuri detaliate cu accent pe prevenirea riscurilor sanitare inerente

64
unei expuneri profesionale la mediul de lucru si pe protectia lucratorilor impotriva acestor
riscuri.

Conventia nr. 170 privind produsele chimice, 1990

Aceasta conventie prevede adoptarea si punerea in aplicare a unei politici coerente de
securitate in utilizarea produselor chimice in munca, ceea ce inseamna productie, manipulare,
depozitare si transport de produse chimice, emisia de produse chimice rezultate din activitatile
profesionale, intretinerea, repararea si curatarea materialului si a recipientilor folositi pentru
astfel de produse. Acest instrument determina in egala masura responsabilitatile specifice care
revin tarilor producatoare si exportatoare.

Securitatea si sanatatea muncii in cifre

In fiecare zi, in jur de 5000 de persoane mor in accidente de munca sau datorita unor boli
profesionale.
In funtie de tipul de munca, fiecarui deces ii corespund 2000 de rani nemortale.
Sunt in jur de 270 de milioane de accidente de munca in fiecare an si circa 160 de
milioane de cazuri de boli profesionale.
In fiecare an, 12000 copii mor in timp ce lucreaza.
Substantele periculoase omoara 340000 de lucratori in fiecare an.
Cancerul legat de conditiile de munca si bolile cardiace reprezinta mai mult de jumatate
din decesele profesionale.
Mediul de lucru face singur mai mult de 100000 de morti in fiecare an.

Rezumat al directivelor practice

Rezumatele de directive practice ale OIM definesc principiile directoare aflate in atentia
puterilor publice, angajatorilor, lucratorilor, intreprinderilor si organismelor insarcinate cu
protectia securitatii si sanatatii muncii (asa cum sunt comitetele de securitate in intreprinderi).
Acestea nu sunt instrumente de constrangere si ele nu au rolul de a inlocui dispozitiile legislative

65
sau reglementarile nationale, nici normele acceptate. Ele furnizeaza orientari asupra securitatii si
sanatatii muncii in anumite sectoare economice (cum ar fi constructiile, minele in aer liber,
minele de carbon, industria fierului si a otelului, industriile metalelor neferoase, agriculturii,
constructiei si reparatiei de nave, muncilor forestiere), asupra protectiei lucratorilor impotriva
catorva riscuri (de exemplu, radiatii, raze laser, terminale cu ecran de vizualizare, produse
chimice, mediu de lucru, substante nocive in suspensie in aer), ca si asupra catorva masuri in
materie de securitate si sanatate (de exemplu, sisteme de gestiune a securitatii si sanatatii muncii,
principii etice de supraveghere a sanatatii muncitorilor, inregistrarea si declararea accidentelor de
munca si a bolilor profesionale, protectia datelor personale ale lucratorilor, securitatea, sanatatea
si conditiile de munca in transferul de tehnologii catre tarile in curs de dezvoltare).

BIBLIOGRAFIE

[1] Țop, Dan, Drept social și politici naționale de protecție socială, Ed. Bibliotheca, Târgoviște,
2008, p. 7.
[2] Idem, Dreptul securității sociale, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 202.
[3] Țop, Dan, op. cit., p. 8.
[4] Popescu, Andrei, Dreptul internațional și european al muncii, Ediția a doua, Ed. C.H. Beck,
București, 2008, p. 1.
[5] Membrii fondatori ai Ligii Națiunilor au fost 32 de state, printre care și România. Liga
Națiunilor avea drept obiective menținerea păcii, dezvoltarea colaborării între state,
reglementarea armamentelor, respectarea dreptului internațional și a obligațiilor decurgând din
tratate etc.
[6] Este de altfel singura organizația internațională care, fiind legată de Liga Națiunilor, a
supraviețuit acesteia.

66
[7] Lucrător în sens de persoană aflată într-un raport sau relație de muncă, indiferent de izvorul
juridic de muncă
[8] Ștefănescu, I. Tr., Tratat de dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pp. 69-71.
[9] Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
[10] Această formă de reprezentare se numește tripartitism instituționalizat la OIM.
[11] Organele OIM sunt: Conferința Internațională a Muncii, Consiliul de Administrație și Biroul
Internațional al Muncii.
[12] Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
[13] Termenul de drept internațional muncitoresc a fost utilizat, se pare, pentru prima dată de
profesorul B. Raymond (Universitatea din Dijon), care a reunit sub acest titlu, în 1906, o suită de
studii consacrate unei legislații internaționale a muncii. Apud Popescu, Andrei, op. cit., p. 4.
[14] Voiculescu, Nicolae, Drept comunitar al muncii, Ed. Wolter Kluwer, București, 2009, p. 47.
[15] Nistor, Valerică, Drept social european, Ed. Fundației Academice „Danubius”, Galați,
2004, p. 18.
[16] Popescu, Andrei, op. cit., p. 8.
[17] Popescu, Andrei, op. cit., p. 9, Apud Valticos, N., Droit international du travail, deuxième
edition, Dalloz, Paris, 1984, pp. 80-81.
[18] Ibidem, pp. 198-208.
[19] Ibidem, pp. 82-85.
[20] Ghimpu, S., Ştefănescu, I. Traian, Dreptul Muncii, T.U.B., București, 1974, pp. 195-196.
[21] Popescu, Andrei, op. cit., p. 46.
[22] Ibidem, p. 47.
[23] Servais, Jean-Michel, Normes internationales du travail, L.G.D.J., Paris, 2004, p. 30.
[24] Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., Dreptul muncii, TUB, București, 1974, p. 194.
[25] Ibidem, p. 195.
[26] Popescu, Andrei, op. cit., p. 49.
[27] Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 189.
[28] Fac excepție comisiile cu atribuții cvasi-judiciare, compuse din personalități independente
(de exemplu, Comisia de experți independenți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor
OIM), comisiile de strictă specialitate, care sunt formate numai din delegați guvernamentali (de
exemplu, Comisia financiară) și comisiile alcătuite pe bază paritară (de exemplu, cele din
domeniul maritim sau pentru funcțiile publice).
[29] Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 190.
[30] Popescu, Andrei, op. cit., p. 51.
[31] Începând din 1949, Conferința OIM se reunește întotdeauna la Geneva, o dată pe an, în
cursul lunii iunie, pentru o sesiune de trei săptămâni.
[32] Defarges, Philippe Moreau, Organizaţii Internaţionale Contemporane, Institutul European,
Bucureşti, 1998, p. 29.
[33] Filip, Gheorghe, Filip, Liviu, Dreptul Muncii şi Securităţii Sociale, Editura Neuron,
Focşani, 1994,p. 49.

67
[34] El se întrunește într-o sesiune de primăvară (martie – aprilie) și una de toamnă (noiembrie)
și imediat după Conferința OIM (această ultimă sesiune durând doar o singură zi).
[35] Popescu, Andrei, op. cit., p. 59.
[36] Comisiile pentru industria au fost create pe o bază tripartită, începând cu 1945 pentru 10
sectoare industriale.
[37] Țiclea, Alexandru, Tratat de dreptul muncii, ediția a V-a, Editura Universul Tehnic,
București, 2011, pp. 94-95.
[38] Jurca, Ovidiu, A 39-a sesiune a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, „Revista Română de
dreptul muncii” nr. 3/2005, p. 202.
[39] A fost creată în 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles, respectiv Partea a XIII-a, care a
devenit Constituţia O.I.M., modificată şi completată ulterior prin Declaraţia de la Philadelphia
din 1944 şi prin amendamentele din 1972, 1986 şi 1997. Ultimele amendamente nu au intrat
încă în vigoare, nefiind ratificate de numărul minim de state prevăzut. A se vedea, pe larg,
Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1998.
[40] După 1990, şi în ţara noastră, în consonanţă cu doctrina europeană, s-au constituit două
ramuri de drept – dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, prin desprinderea acestuia din
urmă din primul. Pentru corelaţia dreptului muncii şi dreptului securităţii sociale, a se vedea,
Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p.
107–110.
[41] A se vedea, Andrei Popescu – Reglementarea relaţiilor de muncă. Practică europeană,
Bucureşti, Editura Tribuna economică, 1998; Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu – Dreptul
social european, Bucureşti, Editura. Fundaţiei “România de mâine”, 2003; Nicolae Voiculescu –
Drept comunitar al muncii, Bucureşti, Editura Rosetti, 2005; Ovidiu Ţinca – Drept social
comunitar, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005
[42] A se vedea pentru dezvoltări, Ovidiu Tinca – op. cit., p. 167-168
[43] Organisation Internationale du Travail: Compte – rendu des travaux, Genève, 2002, fasc.
28, p. 25-29
[44] A se vedea, pentru competenţa exclusivă a statelor, Andrei Popescu - Preocupări sociale
actuale ale Uniunii Europene, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 2/2004, p. 11-20.
[45] 7 Jean Michel Servais – Les normes internationales du travail, Paris, L.G.D.J., 2004, p. 45.
[46] Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993 în „Recueil de jurisprudance”, 1993, p. I-
01061
[47] Conform avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.
[48] A se vedea, documentul Consiliului de Administraţie al O.I.M. GB 256/SC/I/3 şi GB
259/LILS/4/7
[49] Jean Michel Servais – op. cit., p. 45
[50] Conform Question écrite E-0435/99, publicat în J.O.C.E., Seria C, p. 112-113
[51] Până la data prezentării răspunsului în Parlamentul european (1 aprilie 1999), cinci state
membre ratificaseră Convenţia nr. 162/1986, conform Jean Michel Servais – op.cit., p. 113

68
[52] O atare problemă nu s-a discutat însă în cadrul Convenţiei privind Viitorul Europei, aşa cum
aceasta a procedat, în cazul Consiliului Europei, în ceea ce priveşte aderarea UE la Convenţia
europeană a drepturilor omului.
[53] Popescu, Andrei, op. cit., p. 460.
[54] Ibidem, p. 461..

69