Georgeta Toma

Magdalena Anghel Maruţa Ristoiu

Daniela Petre Minerva Rizea

Sugestii metodice şi culegere de texte literare

Domeniul Ştiinţe – Cunoaşterea mediului
Nivel 3-6/7 ani
Această lucrare este realizată în conformitate cu noul
Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor aprobat
prin ordinul M.E.C.I. nr. 5233/01.09.2008.

REFERENT ŞTIINŢIFIC
Mihaela Păişi Lăzărescu, conf. univ. dr. Universitatea Piteşti

Editor: Delta Cart Educaţional

Tehnoredactare: Carmen Rădulescu
Corectură: autorii
Grafică computerizată: Laurenţiu Roşu
Piteşti * Apărut 2010 * Editată în România
© Copyright Editura Delta Cart Educaţional

Comenzi: CP 6, OP 5, GH. 1, Piteşti, jud. Argeş

Tel/fax: 0248-222322
Mobil: 0729-006565 – persoană de contact Georgiana Sandu
0728-879860
e-mail: deltacart@zappmobile.ro
www.deltacart.ro
ISBN: 978-606-8172-22-4

Tiraj: 2000 exemplare

 Georgeta Toma
Magdalena Anghel Maruţa Ristoiu
Daniela Petre Minerva Rizea

Sugestii metodice
şi culegere de texte literare
Domeniul Ştiinţe
Cunoaşterea mediului

Nivel 3-6/7 ani

Editura Delta Cart Educaţional

 Cuvânt înainte

Cercetările din ultimele decenii din domeniul ştiinţelor

educaţiei afirmă importanţa intervenţiei educaţionale timpurii în
dezvoltarea personalităţii copilului în plan cognitiv, socio-
afectiv şi psihomotor.
Noul curriculum pentru învăţământul preşcolar, prin
experienţele de învăţare specifice domeniilor experienţiale,
asigură echilibrul necesar dezvoltării personalităţii.
Pornind de la îndemnul lui Pestalozzi „Lăsaţi copilul să
vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice şi să se înşele.
Nu folosiţi cuvinte când acţiunea, faptul însuşi sunt posibile!”,
autoarele acestei lucrări sugerează o serie de demersuri didactice
care îl situează pe copil în dialog permanent cu mediul, îl pune
în situaţia de a exersa, de „a face” pentru a „şti”.
Lucrarea Sugestii metodice şi culegere de texte literare –
domeniul Ştiinţa (Cunoaşterea mediului). Nivel 3-6/7 ani
reprezintă un suport metodologic specific activităţilor didactice
de cunoaştere a mediului pentru cei care realizează, din diferite
perspective, educaţie timpurie.
Cunoaşterea mediului – care presupune formarea şi
dezvoltarea deprinderilor asociate demersurilor de investigaţie
ştiinţifică (observarea, selectarea elementelor semnificative din
masa elementelor irelevante, generarea de ipoteze, alternative,
conceperea şi realizarea de experimente) – relaţionează şi se
armonizează cu domeniul psihomotor sau cu domeniul estetic şi
creativ. Astfel, activităţile simple ca observarea unor fiinţe,
plante, animale, obiecte din mediul imediat apropiat pot deveni
bază pentru coordonarea şi controlul mişcărilor corporale,
pentru abilităţile motorii şi de manipulare de fineţe, ca elemente
de cunoaştere.
În lucrare, autoarele propun o serie de texte literare şi
sugestii metodice care au rolul de a fixa şi completa
5
reprezentările şi cunoştinţele copiilor de vârstă preşcolară
despre mediul apropiat sau îndepărtat, de a provoca mintea
copilului în a descoperi răspunsuri la întrebările care îl
frământă.
Valorificând experienţa didactică în domeniul educaţiei
preşcolare a autoarelor, fără a oferi „reţete” de proiectare,
desfăşurare şi organizare a activităţilor didactice, lucrarea este
un ghid de orientare sigur redactat în spiritul noilor cerinţe ale
curriculumului preşcolar. Sugestiile metodologice oferite de
această lucrare oferă educatorilor şi părinţilor posibilitatea de a
selecta textele literare şi exerciţiile potrivite particularităţilor de
vârstă şi individuale ale copiilor.
În acest context, recomandăm lucrarea atât studenţilor
care se iniţiază în această profesie, debutanţilor în educaţia
preşcolară, cât şi celor cu experienţă didactică mare care pot
valorifica creativ sugestiile metodologice propuse.

Conf. univ. dr. Mihaela Păişi Lăzărescu

Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea din Piteşti

6
 CUPRINS

Aspecte ale educării preşcolarilor pentru cunoaşterea mediului ........ 13

TEMA ANUALĂ – CINE SUNT/SUNTEM?

PROIECT TEMATIC – EU ŞI LUMEA MEA
PROZĂ. Piticul Aţipilă de Framu Filip........................................... 19
Inimă de copil de Lucia Olteanu ...................................... 20
Păpuşa cu ochi albaştri de Gica Iuteş ............................... 21
Fetiţa cu fundiţe roşii de Cella Aldea ............................... 23
Şorţuleţul albastru de Irimie Străuţ .................................. 25
Potecuţa mea dintre flori de Eugen Jianu ......................... 26
POEZIE. Mulţumesc de Gheorghe Zarafu ....................................... 27
Jucăriile de Rusalin Mureşan ........................................... 28
Simţurile de Nicolae Nasta ............................................... 28
Degetele de Nicolae Nasta ............................................... 29
Prietenii de Dan Faur ....................................................... 30
În parc de George Zarafu ................................................. 31

TEMA ANUALĂ – CÂND, CUM ŞI DE CE SE ÎNTÂMPLĂ?

PROIECT TEMATIC – CE MĂ ÎNCONJOARĂ?
PROZĂ. Cele patru anotimpuri de Eugen Jianu ............................. 41
În pădure de Călin Gruia .................................................. 43
Frunze, pomi, arbori de I. Pituţ ........................................ 44
Povestea vântului de Eugen Jianu .................................... 50
Furtuna de Eugen Jianu .................................................... 51
Ploaie pentru floarea cea mică de Irimie Străuţ ............... 52
Povestea unei picături de apă de M. Ghiviriga ................. 54
Frunza de Emil Gârleanu.................................................. 56
Unde a zburat rândunica de Titel Constantinescu ............ 58
Povestea castanelor de Trenca Banciu ............................. 61
Fulg de nea de Victor Leahu ............................................ 65
La Pol de Lucia Olteanu ................................................... 69
Iarna în pădure de Eugen Jianu ........................................ 70
Povestea fulgului de zăpadă de Trenca Banciu ................ 71
Legenda Crivăţului (legendele românilor) ....................... 77
7
 O rază de Emil Gârleanu .................................................. 84
Soarele şi Luna ................................................................. 85
POEZIE. Anotimpuri de Valeria Tamaş .......................................... 91
Tare sunt ocupată ............................................................. 92
Rapsodii de toamnă de G. Topârceanu ............................. 93
Toamnă târzie de Viorica Tomescu.................................. 99
Iarnă de Tiberiu Jugănaru ............................................... 100
Norul de Tincuţa Horonceanu Bernevic ......................... 101
Luna de Lidia Batali ....................................................... 101

TEMA ANUALĂ – CINE SUNT/SUNTEM?

NOI SUNTEM ROMÂNI – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTULUI
PROZĂ. Costumul tradiţional românesc ....................................... 113
POEZIE. Deşteaptă-te române de Anton Pann .............................. 114
Steagul nostru de Mircea Pop ......................................... 116
Ţara mea de Otilia Cazimir ............................................ 116

TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE ŞI VA FI PE PĂMÂNT?

OBICEIURI STRĂBUNE – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTELOR
PROZĂ. Legenda lui Moş Nicolae ............................................... 121
Povestea bradului de Sisica Popa ................................... 122
În poiana lui Moş Decembrie de Marta Cozmin ............ 124
POEZIE. Obiceiul Ajunului (preluat www.crestinortodox.ro) ...... 126
Jocul ursului – urare (preluat www.crestinortodox.ro) .. 127

TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE şi VA FI PE PĂMÂNT?

VINE, VINE MOŞ CRĂCIUN – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTELOR
PROZĂ. Legenda lui Moş Crăciun ............................................... 129
Poveste cu Moş Crăciun (folclor) ................................... 130
POEZIE. În seara de Crăciun de George Coşbuc .......................... 132
Naşterea Mântuitorului de Ion Creangă ......................... 133
Sorcova ........................................................................... 134
Steaua sus răsare............................................................. 136

8
TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
PROIECT TEMATIC – A FOST ODATĂ…
PROZĂ. Drumul cel mai scurt de Mircea Şerbănescu .................. 141
Furnica şi aspiratorul de Mălina Cajal ........................... 142

POEZIE. Câţi bunici am? de Tincuţa Horonceanu Bernevic ......... 144

De ce copiii nu sunt bătrâni? de Elia David ................... 145

TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE ŞI VA FI PE PĂMÂNT?

PROIECT TEMATIC – AU FOST ŞI SUNT ÎN JURUL NOSTRU
PROZĂ. Lumea plantelor şi animalelor. Gâsca de Viniciu Gafiţa 167
Lumea plantelor şi animalelor. Veveriţa
de Viniciu Gafiţa ............................................................ 168
Lumea plantelor şi animalelor. Şoricelul de Viniciu
Gafiţa .............................................................................. 168
Lumea plantelor şi animalelor. Lupul de Viniciu
Gafiţa .............................................................................. 169
Lumea plantelor şi animalelor. Pisica de Viniciu
Gafiţa .............................................................................. 170
Lumea plantelor şi animalelor. Vulpea de Viniciu
Gafiţa .............................................................................. 170
Lumea plantelor şi animalelor. Iepurele de Viniciu
Gafiţa .............................................................................. 171
Ajutoarele pădurii de Eugen Jianu ................................. 172
Urechile şi picioarele cele lungi ale iepurelui de Eugen
Jianu ............................................................................... 173
Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă ........................... 174
Coada ursoaicei de Eugen Jianu ..................................... 176
Coada veveriţei de Eugen Jianu ..................................... 179
Căprioara de Emil Gârleanu ........................................... 180
Fricosul de Emil Gârleanu.............................................. 181
Papucii gânsacului (legendă) .......................................... 182
Răţuşca cea urâtă de Hans Christian Andersen .............. 183
Cum a căpătat cămila cocoaşă de R. Kipling ................. 192
POEZIE. Miaunica de Demostene Botez ....................................... 195
Ariciul de Tincuţa Horonceanu Bernevic....................... 196
9
 Broscuţa şi barza de Patricia Lidia ................................. 196
Puişorii de Maria Găitan ................................................ 198

TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM CEEA CE

SIMŢIM?
PROIECT TEMATIC – EU SIMT, EU CREEZ, EU EXPRIM
PROZĂ. Legenda ghiocelului de Eugen Jianu .............................. 211
Când se trezesc florile de Eugen Jianu ........................... 212
Legenda buburuzei de Eugen Jianu ................................ 213
Legenda privighetorii de Simeon Florea Marian............ 214
Fluierul fermecat de Victor Eftimiu ............................... 216
Lumea plantelor şi animalelor. Fluturele de Viniciu
Gafiţa .............................................................................. 222
Lumea plantelor şi animalelor. Barza de Viniciu Gafiţa .. 222
Fluturele-galben-de-o-zi de Silvia Kerim....................... 223
Cireşul de Călin Gruia .................................................... 233
Lacrimile trandafirilor de Eugen Jianu ........................... 236
Sărăcuţul de Emil Gârleanu............................................ 237
De ce îşi cântă cucul numele (poveste populară) ........... 238
Cucul şi puii săi de Eugen Jianu ..................................... 239
Ce mi-a spus sticletele de Eugen Jianu .......................... 240
Cioc! Cioc! Cioc! de Emil Gârleanu .............................. 242
Învăţătura stăncuţelor de Eugen Jianu ............................ 244
Noi, albinele de Călin Gruia ........................................... 245
Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gârleanu.................. 247
POEZIE. Pentru mama de Elia David ............................................ 249
Vestitorii primăverii de Vasile Alecsandri ..................... 250
Primăvara de Vasile Alecsandri ..................................... 251
Un cămin de păsărele de Otilia Cazimir ......................... 252
Rochiţa rândunicii de Victor Tulbure ............................. 253
După melci (fragment) de Ion Barbu ............................. 254
Culorile, preluare după Little Saige ............................... 255
După faptă şi răsplată de Elia David .............................. 256

10
TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
SĂRBĂTORILE PASCALE – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTELOR
PROZĂ. Măcăleandrul (legendă) .................................................. 267
Ouăle roşii – obiceiuri şi tradiţii de Paşti ....................... 269
Povestea Paştelui (preluare www.copilul.ro) ................. 271
POEZIE. Christos a înviat de Alexandru Vlahuţă ......................... 273
La Paşti de George Coşbuc ............................................ 275
Paştile în sat de R. Niger ................................................ 276

TEMA ANUALĂ – CINE ŞI CUM PLANIFICĂ/ORGANIZEAZĂ

O ACTIVITATE?
PROIECT TEMATIC – ÎNVĂŢ DE PE ACUM
PROZĂ Tăietorul de lemne şi grădinarul (preluare
www.sfantacrucebacau.ro) ............................................. 279
Am sădit un copăcel de Gica Iuteş ................................. 280
Turtiţa, poveste populară ................................................ 282
Spicul de grâu şi neghina de Alexandrina Sârbu ............ 284
Cum se fabrică hârtia? de Constanţa Stoica ................... 285
În vacanţă de Elena Dragoş ............................................ 286
POEZIE. Poştaşul Bondocel .......................................................... 288
Brăţara de aur de Valeria Boiculesi................................ 289
Toate meseriile de Emilia Căldăraru .............................. 290
Cea dintâi vacanţă mare de Emilia Căldăraru ................ 291

TEMA ANUALĂ – CE ŞI CUM VREAU SĂ FIU?

PROIECT TEMATIC – SĂ TE MÂNDREŞTI CU MINE
PROZĂ. Tăietorul de lemne (după o poveste populară) ............... 299
Cine-i mai tare? de Irimie Străuţ .................................... 301
POEZIE. Bună ziua! Te rog! Mulţumesc! de Gheorghe Zarafu .... 303
La şcoala iepuraşilor ...................................................... 304
Păpuşica şcolăriţă de Vali Slavu .................................... 305
Sfaturi pentru şcolari de S. Mihnea ................................ 306

11
TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM
CEEA CE SIMŢIM?
TEMĂ ÎN AFARA PROIECTULUI – PRIETENI
DE PRETUTINDENI
PROZĂ. Cel mai bun prieten de Victor Sivetidis ......................... 315
POEZIE. 1 Iunie, Ziua Copilului de Teodor Munteanu................. 316

12
 Aspecte ale educării preşcolarilor
pentru cunoaşterea mediului

Mediul înconjurător în care copiii îşi desfăşoară activitatea, prin

variatele lui aspecte, constituie un prilej permanent de influenţare a
personalităţii acestora.
Mai întâi de toate, mediul ambiant oferă copilului posibilitatea
de a veni mereu în contact cu ceva nou pentru el, care îi stârneşte
curiozitatea, dorinţa de a-l cunoaşte.
Astfel, din contactul cu obiectele şi jucăriile sale, cu lucrurile
personale şi cele ale adulţilor, apar diferite întrebări din care rezultă că
preşcolarul se interesează de denumirea, calităţile sau provenienţa lor.
Adulţii în familie, cât şi educatoarele la grădiniţă, trebuie să satisfacă
aceste interese. Prin răspunsul dat se transmit atât cunoştinţele soli-
citate de copil cât şi cuvintele cu privire la atitudinea pe care trebuie
să o aibă copilul faţă de fiecare lucru sau fiinţă. Cu alte cuvinte, con-
comitent cu transmiterea de cunoştinţe, se formează copilului o atitu-
dine corespunzătoare, un anumit mod de comportare.
Astfel, se înlesneşte cunoaşterea treptată a mediului încon-
jurător, ca şi integrarea din ce în ce mai corectă a copilului în acest
mediu.
Curiozitatea pe care copiii o manifestă faţă de fenomenele
naturii trebuie menţinută şi transformată într-o puternică dorinţă de a o
cunoaşte şi înţelege din ce în ce mai bine.
Observarea sistematică a dezvoltării şi schimbării în timp a
plantelor, a creşterii şi îngrijirii animalelor, educarea atenţiei, spiri-
tului de observaţie deprinderea de a sesiza schimbările din natură şi
dorinţa de a cunoaşte cauzele acestora. Noile cunoştinţe transmise
copiilor cu prilejul observării diferitelor fenomene ale naturii sunt
înţelese şi memorate cu multă uşurinţă. Răspunzând la întrebările
preşcolarilor, educatoarea trebuie să le explice fenomenele respective
în raport cu capacitatea lor de înţelegere.
Astfel, orizontul de cunoaştere al copiilor se îmbogăţeşte
treptat, ceea ce permite să înţeleagă că plantele şi animalele au nevoie
de anumite condiţii de dezvoltare (hrană, căldura, lumină, adăpost), că
trebuie îngrijite de om; sau că fiecare fenomen este rezultatul unei
13
cauze, că fenomenele sunt legate între ele şi depind unele de altele.
Observarea sistematică a naturii de către copii, sub îndrumarea
educatoarei contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor lor, la înţelegerea
adecvată a fenomenelor naturii, la dezvoltarea spiritului de observaţie,
a gândirii şi limbajului. De asemenea, mediul înconjurător oferă
copiilor şi alte posibilităţi de cunoaştere. Este vorba de cunoaşterea
muncii oamenilor, a diferitelor meserii, a rezultatelor activităţii umane
în diferite domenii. Prin însuşirea de noi cunoştinţe despre aceste
aspecte ale vieţii sociale, copiii îşi lărgesc orizontul, îşi dezvoltă
interesul pentru cunoaşterea activităţii omului, li se educă dragostea şi
respectul faţă de om şi de rezultatele muncii lui.
Un alt aspect al vieţii sociale care place mult copiilor şi care le
dă posibilitatea să trăiască sentimente puternice contribuind din plin la
educarea dragostei faţă de poporul nostru, faţă de datinile şi
obiceiurile românilor, faţă de sărbătorile naţionale. Pe fondul acelor
trăiri intense, educatoarea transmite copiilor cunoştinţe despre ceea ce
reprezintă fiecare eveniment, motivele pentru care este sărbătorit.
Pentru realizarea celor exprimate mai sus, în grădiniţă se
folosesc: activităţile obligatorii, excursiile, jocurile şi activităţile liber
alese.
Activităţile obligatorii se pot realiza prin:
Demonstraţia didactică: se evidenţiază prin prezentarea unor
obiecte, fenomene, care vor uşura înţelegerea altor fenomene mai
complexe. Noţiunea de demonstrare cere după sine, noţiunea de
arătare, de prezentare, a unor procese sau acţiuni naturale sau
nenaturale, pentru o înţelegere mai bună a unor legi, proprietăţi,
constante, şi care sunt elemente de bază a cunoaşterii.
Demonstraţia are ca fundament un cadru concret, fie el: natural,
simbolic sau artificial. Pe baza acestuia, se deduc constatări şi inter-
pretări. Demonstraţia, este un suport al cunoaşterii pe cale deductivă:
prin concretizare şi materializare şi inductivă: prin concepţii şi
deprinderi.
Există diverse tipuri de demonstraţii, în dependenţă de materi-
alul avut la dispoziţie:
– pe viu: experimente, demonstraţia unor comportamente;
– figurativă: prin intermediul reprezentărilor grafice;
– cu ajutorul desenului;
14
 – cu ajutorul modelelor: fizice, grafice;
– cu ajutorul imaginilor audiovizuale: proiecţii statice sau
dinamice;
– prin exemple.
Demonstraţia are un caracter ilustrativ, iar ca finalitate repro-
ducerea unor acţiuni, sau învăţarea unor cunoştinţe noi pe bază de
suport intuitiv.
Observarea didactică include urmărirea atentă a unor obiecte
şi fenomene, ce au loc. Acest tip de observare poate avea loc: siste-
matic – prin îndrumarea profesorului sau independent – prin propria
dorinţă. Acestea au ca ţel descoperirea cunoştinţelor despre realitatea
din jur, şi al completării unor informaţii deja existente în baza de
cunoştinţe.
Observarea are un caracter euristic, şi scopul ei este de a trezi
participarea, receptivitatea copiilor faţă de ceea ce se întâmplă în
mediul înconjurător. Observările au dublu rol: cognitive şi formative.
Din punct de vedere cognitiv, observarea este mijlocul principal
de transmitere a cunoştinţelor noi. Din punct de vedere formativ,
observările contribuie la dezvoltarea memoriei, a atenţiei, a gândirii
copiilor, la educarea lor pe plan moral şi estetic.
Observarea, fiind prin excelenţă o activitate de predare, de
comunicare de cunoştinţe noi, trebuie cu atenţie pregătită în prealabil
de către educatoare. Reprezentările formate prin observări constituie
un material de prelucrare pentru toate celelalte activităţi ce urmează să
se desfăşoare în cadrul procesului instructiv-educativ în grădiniţă.
Convorbirea este o formă de activitate independentă, care prin
intermediul conversaţiei, contribuie la rezolvarea unor sarcini de bază
ale cunoaşterii mediului înconjurător. Conducerea şi desfăşurarea
activităţilor de convorbire implică dificultăţi pentru educatoare,
datorită faptului că se desfăşoară în exclusivitate pe plan verbal, în
absenţa oricărui material concret.
Prin convorbire se urmăreşte consolidarea, aprofundarea şi
sistematizarea cunoştinţelor dobândite de copii. Aceste scopuri pot fi
atinse numai dacă întrebările pe care le foloseşte educatoarea sunt
formulate corect, logic înlănţuite, încât să determine actualizarea şi
sistematizarea reprezentărilor pe care le au copiii în legătură cu tema
convorbirii.
15
 Jocul didactic rezolvă prin conţinutul său o mare parte din
problemele educaţiei intelectuale.

Deşi rolul lui este mai neînsemnat în privinţa transmiterii noilor

cunoştinţe, în schimb el are o contribuţie largă în precizarea, conso-
lidarea, adâncirea sistematizarea şi verificarea cunoştinţelor. Valoarea
jocului didactic nu se restrânge numai la atât. El are o largă contribuţie
în stimularea şi dezvoltarea tuturor proceselor psihice.
Conţinutul jocului reprezintă cunoştinţele, în marea lor
majoritate asimilate anterior, în grade diferite, în funcţie de care jocul
are menirea de a le consolida şi de a le verifica. Există însă şi jocuri
care au ca sarcină achiziţionarea de noi cunoştinţe referitoare la culori,
la relaţii dimensionale, la orientarea în spaţiu şi în timp etc.
Conţinutul jocului didactic are o tematică variată ce vizează
omul şi viaţa socială, natura etc.
Sarcina didactică este problema intelectuală centrală pe care
copiii trebuie să o rezolve. Ea declanşează operaţii intelectuale
precum: recunoaşterea, descrierea, reconstituirea, comparaţia.
Sarcina didactică se concretizează prin regulile de joc. Ele arată
cum trebuie rezolvată o problemă, căile de organizare ale acţiunii
ludice; prin ele se exprimă cerinţele care dirijează acţiunile copiilor,
indică acţiunile de joc şi succesiunea lor, reglementează distribuirea
rolurilor şi relaţiile dintre copii, stimulează manifestările comporta-
mentale ale participanţilor la joc.
Acţiunile de joc (elementele sau procedeele de joc) sunt
mijloacele prin care jocul devine o acţiune plăcută, distractivă şi
relaxantă. Ele antrenează copiii la o activitate intelectuală care nu se
conştientizează ca efort, ele dinamizează participarea şi favorizează
realizarea performanţelor.
Ne vom opri în continuarea la povestirea educatoarei asupra
căreia noi ne-am concentrat în cuprinsul acestei lucrări.
Povestirile educatoarei sunt activităţi de expunere orală a unor
creaţii literare. Prin conţinutul lor, povestirile educatoarei furnizează
copiilor cunoştinţe privitoare la cele mai variate aspecte de viaţă şi
domenii de activitate, îi familiarizează cu natura înconjurătoare. În
procesul ascultării unei povestiri este antrenată întreaga activitate
psihică a copilului. El iese din pasivitate, urmăreşte cu atenţie cele
16
povestite, memorează, compară şi analizează materialul furnizat, face
unele legături de cauzalitate, stabileşte anumite relaţii între fapte şi
personaje.

Memorizarea are şi ea o deosebită valoare intelectuală şi nu

numai pentru activităţile de educare a limbajului, ci şi pentru
activităţile de cunoaşterea mediului. Prin intermediul poeziilor ascul-
tate şi învăţate, copiii îşi lărgesc treptat orizontul de cunoaştere, îşi
precizează şi îşi îmbogăţesc reprezentările despre obiecte şi fenomene
ale naturii. Pentru memorarea unui material oarecare şi cu atât mai
mult a unei poezii este necesar să se educe la copil dorinţa de a o
învăţa. Copilului trebuie să-i placă poezia.
O altă problemă importantă este de a asigura condiţiile însuşirii
conştiente a poeziei, prin înţelegerea deplină a textului.

17
18
 TEMA ANUALĂ – CINE SUNT/SUNTEM?
PROIECT TEMATIC – EU ŞI LUMEA MEA
PROZĂ
Piticul Aţipilă
de Framu Filip

Pretutindeni unde sunt copii apare şi piticul Aţipilă. E un om

mititel, care ziua se ascunde după patul copiilor, iar când se lasă
noaptea se alătură copilului care adoarme cel dintâi. Îi aşază copilului
pe ochi două oglinzi mici de cristal, iar pe buze un fluturaş multicolor.
Atunci copilul vede în vis palatul cu stâlpi de argint, unde locuieşte
Soarele. Vede şi unde dorm stelele de aur.
Dar ce se întâmplă cu fluturaşul multicolor? El îşi întinde
aripile, copilul se prinde de ele şi zboară împreună în noapte, care
deodată nu mai este întunecoasă, ci luminoasă ca ziua. Zboară, zboară
şi apoi se lasă în jos, pe cea mai frumoasă floare dintr-o livadă
multicoloră şi plină de miresme îmbătătoare, unde începe să bea roua
şi să mănânce miere dulce.
Piticul Aţipilă are şi un fluieraş ce şade toată noaptea lângă
copilul care visează. Când cântă din fluier, în jur parcă se rostogolesc
perle albe, care copilului i se par aievea, încât întinde mânuţele să le
prindă.
Dar dimineaţa, când răsare Soarele de aur şi razele lui trag cu
ochiul în camera copilului, piticul Aţipilă se retrage, îşi ascunde
oglinzile, fluturele şi fluierul şi se piteşte din nou după pat. Acolo nu
poate nimeni să-l găsească. Aşteaptă să vină iarăşi noaptea şi… clipa
când se va alătura copilului care adoarme cel dintâi.

Sugestii metodice:
1. Cine este Piticul Aţipilă?
2. Când şi face apariţia piticul Aţipilă?
3. Care sunt momentele unei zile?
4. Ce sunt visele? Povestiţi pe scurt cel mai frumos vis al vostru.
5. Ce visează copii din această povestire?
19
 6. Când dispare piticul Aţipilă?
7. Descrieţi „ritualul” somnului în familia voastră (unde
dormiţi, cu cine adormiţi, cum adormiţi mai uşor, ce visaţi…).

Inimă de copil
de Lucia Olteanu

Inima ce te leagă de lume cu mii de fire, fiecare nevăzut de

subţire, doldora de iubire, cum ai putea s-o aşezi celorlalţi sub privire?
Eu totuşi încerc. Întâi trag un contur delicat, uşor (liniile subţiri
nu rănesc, nu dor). Apoi, vă adun acolo, cu mic cu mare, pe toţi cei
care vă iubesc tare. Nu vă fie frică, inima mea nu-i o închisoare. Cu
voi sunt plin de trandafiri şi portocale din creştet până-n sandale.
Întâi o desenez pe mama, frumoasă, frumoasă, cu ochii ca
frunzele verzi. Ea e în tot locul (ce bine e, în lume n-ai cum să le
pierzi).
Tata să nu fie invidios, în primul rând nu-i stă frumos. Şi nici nu
e cuminte: bea cafea ibric după ibric, dar să-l iertăm că-i şi el mic
(ascunde ţigara de bunic).
Nu numai că-i place, dar tata ştie grozav să se joace.
Se face vapor şi la rugămintea unor peştişori, îi fugărim pe
rechini. Ca un făcut, totdeauna peştii (mulţi din fire) strigă „Ura!”
când cu tata reuşim să le coasem rechinilor bine gura. Altă dată
mânăm pe tavan herghelii de mânji năzdrăvani ce zboară cu viteze de
rachetă (dacă nu mă credeţi mă jur pe ce vreţi, de exemplu pe beretă).
Acum, ca să fiu sigur că tata va sta cuminte în desen l-aşez aşa,
lângă cineva de care ştie frica: lângă bunica. Să nu uit s-o fac în
uniformă. Care-i uniforma de bunici? O cunosc şi copiii cei mai mici:
un coş mare, plin de să-l ridici nu poţi, numai cu daruri pentru nepoţi.
Staţi un pic. Am uitat de pisic. De Vintilă. E jucăuş şi mic. Îl
poţi ascunde şi-ntr-un plic. Dar în privinţa unui şoricel, s-a dovedit a fi
un ins de nimic, un mişel.
Din inima mea, Vintilă a ieşit…
Dar o păstrez pe oaia Adela. La citire sau la aritmetică e cum
s-ar spune prostuţă tun. În schimb are suflet bun.

20
 Lângă hăinuţa ei am să-l prind ca pe o broşă pe ariciul Simion.
Vă e frică de ţepii lui?
Cine se dă înapoi în faţa trandafirului?
Acum în primăvară, pentru a câta oară, l-am aşteptat în poartă
pe Viorel, calul alb al bunicilor. Era bătrân, nu mai vedea să mănânce
nici fân. Bunicul şi buna chiar, nu m-au lăsat să-i pun ochelari. Într-o
seară de vară, bunicul a luat calul şi-a plecat cu el. S-a întors acasă
trist niţel şi fără Viorel. Ţinea în mână doar hamurile. Mi-a explicat că
Viorel nu le mai suferea pe el. De acum, buna spunea, Viorel aleargă
pe undeva, liber, fără ham, fără şa. Eu îl desenez în inima mea. Are
loc să alerge cât vrea. Dar stau şi mă gândesc aşa, cum de încăpeţi toţi
iubiţii mei – Pământul cel mare şi chiar un pisic – în inima unui copil
atât de mic?

Sugestii metodice:
1. Care este rolul inimii în corp?
2. Care sunt membrii familiei şi personajele dragi din inima
copilului?
3. Ce spune copilul despre fiecare dintre ei?
4. Cine ocupă locul cel mai important în inima voastră?
5. Ce alte organe interne importante mai cunoaşteţi? Care este
rolul lor?

Păpuşa cu ochi albaştri

de Gica Iuteş

Anişoara are o păpuşă frumoasă, pe care o cheamă Rita. Dar

degeaba are Rita ochi albaştri, părul mătăsos şi auriu, năsucul mic şi
drăgălaş, guriţa roşie ca o frăguţă, dacă o necăjeşte atât de mult pe
Anişoara. Că uite, Rita nu vrea să se spele, fuge şi ţipă, că apa e rece şi
clăbucul îi intră în ochi, iar prosopul o zgârie! Şi ce mofturi face Rita
la mâncare! Pâinea cu unt nu-i place, de magiun să nu audă. Cât
despre lapte, nici atât nu poate să-l sufere!
— Hai, hai, fetiţă! o ia Anişoara cu binişorul. Cum vrei să creşti
mare, dacă nu vrei să bei lapte? „Nu şi nu!”, se smiorcăie Rita şi ia te

21
uită cum îşi bagă degetele în cană stropindu-se pe şorţuleţ şi pe
rochiţă.
— Stai să te şterg, zice Anişoara un pic supărată, dar Rita sare
de colo-colo şi când îl vede pe ursuleţul de pâslă cum se joacă liniştit
cu cuburile, în loc să-i spună-bravo, ce căsuţă frumoasă ai clădit în
pădure! Se apropie tiptil prin spate şi pac, dintr-o lovitură i-a dărâmat
căsuţa!
— Pleacă de aici! Strigă ursuleţul de pluş supărat şi el, pe drept
cuvânt. Atunci Rita începe să ţipe şi trântindu-se pe podea dă din
mâini şi din picioare ca o morişcă, zbierând cât o ţine gura cât o
frăguţă.
— Vreau să mă joc cu cuburileeeeeee! Anişoara, nici una nici
două, o ia pe Rita şi o bagă în sertarul de la bufet. Poate aşa o să se
cuminţească. Într-adevăr, în sertar e întuneric şi smiorcăitul Ritei
încetează brusc.
— Ah, ah! Ce obosită sunt, suspină Anişoara şi se vârî în pat să
se odihnească puţin. Oh, Rita oftează fetiţa. Ai să-mi scoţi peri albi!
Dar în sertarul în care stă Rita se strecoară prin gaura cheii o
rază de lumină şi se poate vedea bine cutia în care sunt o mulţime de
nasturi şi papiote cu aţă de toate culorile. Şi Rita începe să se joace cu
papiotele şi deşiră aţa. Fire lungi şi colorate ies din sertar, iar
motănaşul cel vărgat le zăreşte şi se întreabă: „Nu cumva or fi cozile
unor şoricei?” Şi se duce de le apucă în gheruţe şi tot trage şi tot trage
aţa care se deşiră şi se împrăştie prin toată casa, pe coridor şi prin
bucătăria unde bunicuţa, care nu prea are somn, tocmai îşi râşneşte
cafeaua.
— Ia te uită, ia te uită! De unde o fi aţa asta? se întreabă bunica
şi zărindu-l pe motănaş înşfăcă mătura şi poc, poc, îi trage două pe
spinare.
Motănaşul, supărat, sare pe fereastră şi începe să se miorlăie:
— Anişoara! Anişoara!
— Ce-i, ce s-a întâmplat? sare din somn Anişoara… Şi când
deschide ochii o vede pe Rita lângă ursuleţul de pâslă.
— Cred că-i timpul să te scoli şi să te pregăteşti să mergi la
grădiniţă! îi spune bunicuţa.
— Bunicuţo, ştii ce-am visat? Că Rita nu voia să se spele şi
făcea mofturi la masă şi…
22
 — Imposibil! râde bunicuţa. Rita nu face decât ce vede la tine,
dar tu ai trecut de ieri în grupa mare la grădiniţă şi de-acum va fi
altfel!

Sugestii metodice:
1. Care este jucăria voastră preferată de acasă? De ce?
2. Dar jucăria preferată de la grădiniţă?
3. Care era jucăria fetiţei?
4. Cum se numea păpuşa şi cum arăta ea?
5. Descrieţi comportamentul păpuşii?
6. Care este părerea voastră despre acest comportament?
7. De ce se purta astfel păpuşa?
8. În ce grupă trecuse Anişoara? Dar voi?
9. Cum se numeşte grupa voastră? Dar grădiniţa? Dar doamna
educatoare?

Fetiţa cu fundiţe roşii

de Cella Aldea

Era odată o fetiţă căreia nu-i plăcea să se spele şi nici să se

pieptene, din care pricină copiii au poreclit-o „Murdărica”.
Văzând-o atât de murdară, toţi fugeau de ea. Într-o zi a plecat în
pădure să-şi găsească un prieten de joacă. În calea ei a întâlnit o
veveriţă, căreia i-a spus:
— Veveriţă, veveriţă, joacă-te cu mine!
— Să mă joc cu tine? Nici nu mă gândesc. Trebuie să-mi mătur
casa şi să-mi pieptăn blăniţa. Până acum am cules alune. Dar tu ce-ai
făcut de nu te-ai spălat şi pieptănat?
Fetiţa n-a zis nimic, ci şi-a continuat drumul. Într-un tufiş a zărit
doi iepuraşi:
— Iepuraşilor, iepuraşilor, nu vreţi să ne jucăm împreună?
— N-avem timp de joacă, ne ducem la râu să ne spălăm; tocmai
am terminat de mâncat. Tu de ce nu te piepteni şi nu te speli?
…A rugat şi pe ursuleţ să se joace, dar el avea treabă: îşi călca
şorţuleţul şi boneţica şi nici n-a băgat-o în seamă.

23
 Pe când se pregătea să iasă din pădure, văzu un arici ce se
zbenguia printre frunzele uscate.
— Ariciule, ariciule, nu te joci cu mine?
— Mă joc pentru că am învăţat lecţiile. Stai puţin să-mi chem şi
prietenii. După ce s-au săturat de joacă, Murdărica a întrebat:
— În pădure nimeni n-a vrut să se joace cu mine, numai voi!
Pentru ce?
— Pentru ce? – răspunseră aricii privind-o miraţi – pentru că
te-am luat drept o aricioaică:
Ai părul ca nişte ţepi, faţa şi mâinile îţi sunt negre ca tăciunele!
Acum vedem că nu eşti decât o fetiţă murdară şi nepieptănată. Pleacă
şi să nu mai îndrăzneşti să te joci cu noi! Şi aricii s-au făcut ghem de
supărare.
Fetiţa n-a scos un cuvânt; s-a dus acasă, s-a spălat, şi-a prins
părul cu două fundiţe roşii, mari, şi-a schimbat rochia, apoi a ieşit în
curte. Când au văzut-o copiii, toţi au strigat:
— Joacă-te cu noi, fetiţă cu fundiţe roşii!

Sugestii metodice:
1. Ce poreclă a primit fetiţa din poveste? De ce?
2. Voi cum vă îngrijiţi corpul?
3. Povestiţi ce faceţi dimineaţa, la prânz şi seara pentru a fi
curaţi şi îngrijiţi.
4. De ce nu îşi găsea fetiţa prieteni?
5. Unde a încercat fetiţa să îşi găsească prieteni?
6. Ce i-au răspuns animalele pădurii?
7. Cu cine s-a jucat fetiţa?
8. Cum a fost posibil acest lucru?
9. Ce i-au spus aricii?
10. Ce măsuri a luat fetiţa?

24
 Şorţuleţul albastru
de Irimie Străuţ

— Iată, ţi-am adus pentru uniformă un şorţuleţ nou, albastru, să

ai grijă de el! i-a spus mama Adrianei când s-a întors din oraş.
A doua zi fetiţa s-a dus la grădiniţă cu noul şorţuleţ şi s-a
bucurat când copiii l-au admirat cât era de frumos. Curând a uitat însă
de el. La ora de microatelier, când a primit acuarele să vopsească
scăunele pentru păpuşi, s-a gândit să le încerce întâi pe uniformă, şi
aşa, dintr-un gând nechibzuit, s-a trezit cu şorţuleţul nou-nouţ „pictat”
de te apuca mila.
— Ce-i cu uniforma ta, Adriana? a întrebat-o doamna educa-
toare. Abia ţi-a cumpărat-o mama şi ai şi murdărit-o! Te-ai gândit
vreodată câţi oameni trebuie să muncească pentru un şorţuleţ ca
acesta, pe care l-ai mânjit în aşa hal? Întâi, chiar părinţii tăi s-au trudit
la câmp să semene seminţele ca de mac. Când plantele au răsărit, au
trebuit săpate, plivite de buruieni şi udate, ca să crească frumoase.
După aceea au venit alţi oameni şi au cules puful de bumbăcel. Din
vata aceasta, în filatură, la oraş, s-a tors firul subţire, pentru pânză,
care a fost ţesută în altă fabrică. Din pânză s-a croit şi cusut apoi, în
atelierele de confecţii, şi şorţuleţul tău…
Adriana a simţit obrajii arzându-i ca focul. Înţelese greşeala sa.
Dorina, colega din grupă mare, a sărit în ajutorul ei:
— Doamna educatoare, vopseaua de la acuarele iese la spălat.
Daţi-ne un lighean şi un săpun şi o să curăţăm singure şorţuleţul…
— Nici n-o să se cunoască… Noi, fetele de la microatelierul de
croitorie, o să i-l călcăm, zise şi Mariana. Şi aşa, împreună, Adriana şi
prietenele sale hărnicuţe au făcut ca şorţuleţul albastru să arate iarăşi
ca nou. Parcă acum părea chiar mai frumos, spălat şi călcat de
mânuţele lor.

Sugestii metodice:
1. Ce a primit Adriana pentru a merge la grădiniţă?
2. Voi cum vă îmbrăcaţi la grădiniţă?
3. Ce sfat i-a dat mama?
25
 4. Voi cum aveţi grijă de hainele voastre?
5. Ce s-a întâmplat cu şorţuleţul Adrianei?
6. Ce i-a explicat doamna educatoare?
7. Ce a simţit Adriana?
8. Cum a fost îndreptată această situaţie?

Potecuţa mea dintre flori

de Eugen Jianu

În faţa casei noastre din sat, bunica îşi are grădiniţa ei de flori
felurite. Din cele mai mari şi din cele mai mici, mai ţanţoşe şi mai
sfioase, în toate culorile curcubeului. Vara, când sunt şi eu la bunica, o
ajut să le plivească, să le sape, să le ude. Neîngrijite, florile s-ar ofili şi
ar muri fiind năpădite de buruieni.
Bunica şi-a orânduit florile în straturi despărţite prin potecuţe
tivite cu iarba mătăsoasă. Mi-a cumpărat şi mie o săpăligă mai mică, o
lopăţică şi o grebluţă şi mi-a dat o potecuţă a mea, între două straturi
pe care să le îngrijesc eu. Aşa i-am şi zis: „Potecuţa mea dintre flori!”
În treaba aceasta, care nu era deloc uşoară şi pe care trebuia să o
fac cu multă luare aminte ca să nu rănesc florile, mi-am luat şi două
ajutoare: pe Ursulică şi pe Iepurică; sunt ei de pluş, dar mi-a spus şi
mie bunicul, că şi lor le place, şi încă tare mult, acolo, la ei în pădure,
iarba fragedă. Aşa că îi aşez pe potecuţă, le arăt cât au voie să ronţăie,
iar eu şi bunica, plivim.
Din când în când îi întreb:
— Nu-i aşa că e bine să stai şi să pliveşti ronţăind iarba? Ei, vă
las eu acum aşa fiindcă sunteţi mici, dar când o să creşteţi, am să vă
pun la treabă!
Ursulică şi Iepurică stau cuminţi, nu calcă şi nu rup iarba şi-mi
promit că aşa au să facă. Altfel au să rămână închişi în odaie, în raftul
cu jucării.
Şi, fireşte, acolo nu e atâta de bine ca în grădina de flori a
bunicii, pe potecuţa mea.

26
Sugestii metodice:
1. Cum arată casa bunicii?
2. Dar casa în care locuieşti tu?
3. Spune adresa la care locuieşti!
4. Ce obiective importante se află în apropierea casei tale?
5. Ce şi-a amenajat copilul la bunica?
6. Cum îşi petrece copilul timpul la bunica?
7. Dar voi?

POEZIE

Mulţumesc
de Gheorghe Zarafu

Doi copii: băiat şi fată;

Fata-i foarte supărată…
Supărată că aseară,
O păpuşă bălăioară
Îşi rupsese, pe parchet
Mâna când făcea balet.
— Nu fi dragă supărată,
Am să ţi-o repar îndată
Fata s-a înseninat,
Lacrimile şi-a uscat
Şi-a rostit politicos:
— Frate, mulţumesc frumos!

Sugestii metodice:
1. Ce personaje apar în această poezie?
2. Care sunt membrii familiei tale?
3. Cum se numesc ei?
4. De ce era supărată fetiţa?
5. Cine a ajutat-o pe fetiţă?
6. Voi cum vă înţelegeţi cu fratele/sora voastră?

27
 Jucăriile
de Rusalin Mureşan

Azi am fost în parcul vesel

Şi acolo mi-a plăcut.
Leagănele, toboganul,
Oare cine le-a făcut?
— Jucăriile frumoase,
Cărţile pentru copii,
Trenuleţul, trotineta,
Cine le-a făcut, nu ştii?
Le-au făcut părinţi iubiţi,
Să se joace fericiţi
Toţi copiii-n ţara noastră.

Sugestii metodice:
1. Care sunt jocurile şi jucăriile voastre preferate?
2. Unde vă place să vă jucaţi?
3. Ce jocuri găsim în parc?
4. Cine a făcut jocurile şi jucăriile pentru copii?
5. Ce simt copiii atunci când se joacă?

Simţurile
de Nicolae Nasta

Eu cu ochii, dragi copii

Văd păpuşi şi jucării.
Cu urechile, oricând,
Aud fiece cuvânt.
Limba şi cu cerul gurii
Îmi spun gustul prăjiturii.
Degetele-mi spun şi ele
De sunt moi, chiflele mele.
Iar cu nasu-adeseori,
Sorb parfumul tot din flori.

28
 Sugestii metodice:
1. Care sunt simţurile omului?
2. Spuneţi care este rolul lor: ochi, urechi, limbă, degete, nas.
3. Joc: „Săculeţul fermecat”. (Vor fi ascunse mai multe obiecte
de toaletă şi igienă corporală, iar copiii le vor identifica ajutându-se
doar de simţul tactil.)

Degetele
de Nicolae Nasta

Cum stau laolaltă

Frunzele pe ram
La fiece mână
Cinci degete am.

Cinci fraţi buni, aş spune

Dar ce curios!
Unul e mai mare,
Altul e mai gros.

Sau e mai subţire,

Sau mai mititel.
După cum se vede,
Două nu-s la fel.

Degetele însă
Toate la un loc,
Îmi ajută mie
Zilnic să mă joc.

Să lucrez adesea
Să-mpletesc cununi,
Căci am la o mână
Cinci prieteni buni.

29
 Sugestii metodice:
1. Câte degete avem la fiecare mână?
2. Cum se numeşte fiecare dintre ele?
3. Prin ce se deosebesc ele?
4. Care este rolul lor?

Prietenii
de Dan Faur

Dis-de-dimineaţă,
Trei prieteni mă răsfaţă:
Apa, peria şi săpunul.
Mi-s prieteni toţi, ca unul.

Apa-mi zice:
Vin la mine,
Să te spăl cum se cuvine!
Să te mângâi pe-ndelete,
Cu săpun şi cu burete.

Joaca asta cu clăbucul,

Chiar de-mi gâdilă năsucul.
Tare-mi place.
Las' să joace
Ca pe-o pajişte pe faţă
Că-i doar dis-de-dimineaţă.

Vine apoi şi periuţa,

Dar deodată şi dispare

Unde-o fi?
Păi se dă huţa
Peste dinţi, voioasă tare.

30
 Sugestii metodice:
1. Care sunt prietenii curăţeniei?
2. Care este rolul fiecăruia?
3. De câte ori trebuie să ne spălăm pe mâini? Dar pe dinţi?
4. De ce este nevoie să respectăm regulile de igienă?
5. Ce alte obiecte mai folosiţi pentru igiena personală?

În parc
de George Zarafu

Pe-o alee mi-am uitat

Păpuşica mea… brunetă,
Ca să desenez pe-asfalt
O lalea şi-o margaretă.
Şi-a trecut un băieţel
Pedalând pe bicicletă.
Eu nu l-am văzut de fel,
Coloram la… margaretă, însă el băiat cuminte,
Claxonează din trompetă, ia păpuşă frumuşel
Şi-o aşază pe banchetă.
Şi-a pornit din nou voios
Eu i-am mulţumit frumos!

Sugestii metodice:
1. Unde se afla copilul din poezie?
2. Ce este un parc? Voi aţi fost vreodată într-un parc?
3. Cum îşi petrecea copilul timpul în parc? Vouă ce vă place să
faceţi în parc?
4. Ce a uitat copilul în parc?
5. Cine a găsit păpuşica?
6. Ce părere aveţi despre fapta copilului care a găsit păpuşica?
7. Voi cum aţi fi procedat?

31
 Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea
şi consolidarea cunoştinţelor despre om şi activitatea sa

I. Eu şi lumea mea

Ce a uitat Getuţa?

Scop: consolidarea reprezentărilor copiilor despre rechizite şi

dezvoltarea capacităţii de a descrie un obiect, evidenţiind esenţialul;
consolidarea deprinderii de a formula propoziţii; dezvoltarea gândirii
asociative
Sarcina didactică: recunoaşterea şi descrierea rechizitelor;
Material didactic: o păpuşă – Getuţa, cu un ghiozdănel.
Conducătorul jocului este iniţial-educatoarea. Se recită
versurile: „Getuţa spre grădiniţă a plecat/Ghiciţi, oare ce-a uitat?” La
sfârşitul recitării, se va mima acţiunea care se poate face cu obiectul
uitat (de exemplu cititul pentru carte) sau se conturează în aer. Copilul
care anunţă ce a uitat Getuţa va descrie obiectul respectiv,
subliniindu-i aspectul, utilitatea, alcătuirea prin formularea de
propoziţii simple sau dezvoltate. De fiecare dată după ce se ghiceşte
despre ce obiect este vorba, conducătorul jocului se va adresa Getuţei:
„Getuţa este păcat…/Iar din lucruri ai uitat!”
Dacă sarcina este rezolvată corect, copilul va deveni condu-
cătorul jocului, vor repeta cu toţi copiii mişcarea făcută iniţial de
conducător şi vor rosti aceleaşi versuri: „Getuţa spre grădiniţă a
plecat/Ghiciţi, oare ce-a uitat?”, urmând ca răspunsul să fie dat de un
alt copil.
Activitatea se va încheia cu sfaturi pe care copiii i le vor da
Getuţei!

32
 De ce am nevoie?

Scop: educarea spiritului de observaţie şi a rapidităţii în acţiune,

educarea capacităţii de a diferenţia obiectele după utilitatea lor, edu-
carea grijii pentru obiectele personale şi din grădiniţă.
Sarcina didactică: separarea obiectelor de uz personal de
jucării, alegerea obiectelor în funcţie de utilitate.

Material didactic: obiecte de uz personal: batistă, prosop,

periuţă de dinţi, pieptene, tacâmuri; jucării, cărţi.
Copiii sunt împărţiţi în patru echipe, în funcţie de numărul
copiilor din grupă şi primesc teme de rezolvat. Ei urmează să
achiziţioneze de la „market” obiecte corespunzătoare temelor propuse;
„La masă în familie” (se vor achiziţiona obiecte de uz casnic); „Baia
păpuşii” (se vor achiziţiona obiecte de uz personal), „La doctor” (se
vor achiziţiona obiecte folosite de doctor: termometru, seringă, cutiuţe
medicamente, pansament etc., „Strada mea” (se vor achiziţiona
obiectele necesare pentru a realiza cea mai frumoasă stradă (cuburi
plastic, lemn, copaci plastic, mini pubele gunoi, camioane, macarale
etc.). Conducătorul jocului este educatoarea, care împarte echipele,
propune temele, fiind în acelaşi timp şi vânzător. „Vânzătorul” poate
să-i ofere copilului obiectul solicitat, sau orice alt obiect. Copilul
acceptă sau nu obiectul în funcţie de tema propusă. După ce a
achiziţionat obiectul, echipa va trimite un alt reprezentant.
În încheiere, copiii vor avea posibilitatea să se joace cu
obiectele achiziţionate.

33
 Ghicitori

Gâl, gâl, gâl, gâl Peste tot găseşti în lume

Aştept ca să te spăl Cinci fraţi cu acelaşi nume.
Sunt proaspătă şi rece (Degetele)
Nimeni nu mă-ntrece. El e sus, are şi ochi
(Apa) Nas şi gura de-l deochi.
Eu, cu apa fac clăbuc (Capul)
Lunec ca un tăvăluc Cinci pitici
În lighean mă învârtesc Cinci voinici…
Să te curăţ mă grăbesc. Cât îi vezi de mititei,
(Săpunul) Faci cu ei
În mici tuburi se găseşte, Tot ce vrei.
Dinţii bine îi albeşte, Scrii,
Şi de carii ne păzeşte! Joci mingea,
(Pasta de dinţi) Împleteşti,
Palate construieşti.
Am un ciocănaş de piele (Degetele)
Cu două găurele. Am o râşnicioară
(Nasul) Toată ziua râşneşte
Am două ape-aprinse, Şi noaptea se odihneşte.
Sub două pături întinse. (Gura)
Ghici ce sunt? Ce fuge mai repede decât toate?
(Ochii) (Gândul)
Este un lucru Bate fără încetare,
Pe care unii îl au întreg, Începând de la născare;
Alţii pe jumătate Iar când ceasul a sosit,
Iar alţii deloc. Atunci şi ea a tăcut.
(Părinţii) (Inima)
Fetele şi femeile n-au Durere rece
Şi nici nu doresc să aibă; Prin inima trece.
Bărbaţii o ţin ca o podoabă, (Junghiul)
Iar când o au Ce apă este în lume
Încearcă să se cureţe de ea. Fără nisip?
(Barba) (Lacrima)

34
Ce şede în apă Care cer n-are stele?
Şi tot se adapă, (Cerul gurii)
Omul îmbătrâneşte, Unul numai cuvântează,
Ea nu putrezeşte. Doi se uită şi veghează,
(Limba) Iar alţi doi, care-au rămas,
Nu e laie, nici bălaie, Stau şi-ascultă fără glas.
Nu e brici, ca briciul taie. (Gura, ochii şi urechile)
(Limba) Două rânduri de soldaţi
Furculiţă cu cinci dinţi În straie albe îmbrăcaţi.
Căpătată din părinţi. (Dinţii)
(Mâna) Am o grebluţă
Ce nu poţi cântări? Cu cinci dinţişori
(Mintea) Pe zi îmi trebuie
Am doi fraţi, De-o mie de ori.
Care nu se pot vedea. (Mâna)
(Obrajii) Am zece copilaşi
Am două surori gemene Cu câte-o jumătate de căciulă
Ce dorm în picioare. pe cap.
(Sprâncenele) (Degetele)
Două ape-aprinse Am doi căluşei
Sub două păduri întinse. Cutreier lumea cu ei.
(Ochii şi genele) (Picioarele)
Am două ferestre Dacă-i dulce, mult aduce.
Dimineaţa se deschid Dacă-i rea, toţi fug de ea.
Şi seara se închid. (Vorba)
(Ochii) Am trup, dar n-am corp;
Sunt doi fraţi gemeni Am gât, dar n-am cap;
Vor să se vadă, Am mâneci, dar n-am mâini.
Dar un munte îi desparte. (Cămaşa)
(Ochii şi nasul) Am o cloşcă,
Pădure deasupra Noaptea strânge puii,
Pădure dedesubt. Ziua-i risipeşte.
(Genele) (Casa)
Ce e mic la vedere
Dar mare la încăpere? Hoţul intră-n casă
(Capul) Şi capul afară-şi lasă.
(Cuiul)
35
 Nici în casă, nici afară, Învârtită
Talpa mea e drum de ţară. Şi legată,
(Pragul casei) Şi ţepoasă,
Eu la orice casă Noduroasă,
Sunt slugă aleasă. Dă ocol mereu la casă.
Eu pe orişicine (Mătura)
Întâmpin când vine; Am un bour roşu
Când pleacă afară, Unde paşte
Eu îl petrec iară. Multă vreme
(Uşa) Se cunoaşte.
Cerceluş cu toartă, (Focul)
Nimeni nu mă poartă. Ce nu poţi cumpăra
Dar mă tot agaţă Oricâţi bani ai avea?
La uşă în faţă. (Timpul pierdut)
(Lacătul) Chip de om, dar minte n-are
În pădure naşte, Nici nu cere de mâncare.
În pădure creşte; E îndrăgită de copii
Vine-acasă, Că le-aduce bucurii.
Şi e mare jupâneasă. Oare ce e?
(Masa) (Păpuşa)

Proverbe

 Copii răi întâlneşti, dar niciodată mame rele.

 Cine vrea să ştie cum sunt tatăl şi mama să privească fiul şi
fiica.
 Prea marea bunătate a părinţilor duce la pierderea copiilor.
 Mai bine să-ţi laşi copilul guturăit decât să-i smulgi nasul.
 Cine nu e supus părinţilor săi nu e sincer şi credincios nici
cu prietenii.
 Copilul unic e fericit că mănâncă bine, dar necazul lui este
că n-are pe nimeni să-l apere când alţii vin să-l bată.
 Vorba copilului e dulce ca ambrozia.
 În faţa părinţilor nu spune o vorbă tare nici măcar unui
câine.
36
  A-şi lăuda copilul înseamnă a se lăuda pe sine; a-şi certa
părintele înseamnă a se veşteji pe sine.
 Sunt vrednici de laudă copiii care ascultă de părinţi.
 Copiii mici nu te lasă să dormi, cei mari nu te lasă să respiri.
 Dacă nu ai copii, căminul e orb.
 Cine nu are copii nu are patrie.
 Cine n-are copil n-are lumină în ochi.
 Dacă copilul nu plânge, mama nu-l înţelege.
 Copiii sunt bogăţia săracilor.
 Ai casă, nu te teme de frig, vânt şi ploaie; ai copii, nu te
teme de sărăcie şi necazuri la bătrâneţe.
 Cine lasă în urma lui copii nu moare niciodată.
 Şarpele poate deveni foarte lung, dar el nu-şi va muşca
mama.
 Copilul este răsplata vieţii.
 Casa fără copii e ca ziua fără Soare.
 Un copil este ca viţa-de-vie: dacă nu e dirijat, îţi creşte pe
cap.
 Mama iubeşte duios, iar tatăl cu înţelepciune.
 Familia este nucleul civilizaţiei.
 Femeia când intră pe uşă, iese liniştea pe fereastră.
 Femeia cea nebună, orice casă dărâmă.
 Femeile sunt temelia educaţiei în fiecare generaţie.
 Familiaritatea înlătură respectul.
 Familiaritatea prea mare dă naştere dispreţului.
 A-i pedepsi pe copii pentru greşelile pe care nu le-au făcut
sau chiar a-i pedepsi sever pentru nişte greşeli uşoare înseamnă să
pierzi toată încrederea lor.
 Fie omul cât de mic, după masă doarme un pic.
 De foame puţini oameni au murit, de multă mâncare
nenumăraţi.
 Când casa ta are sete, nu vărsa apa pe drumuri!
 Ca acasă la tine nu-i nicăieri mai bine.
 Bună ziua am dat, belea am căpătat.
 Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură!
37
  Ajută-ţi părinţii, căci şi ei te ajută!
 A despica firul în patru.
 A fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare.
 Aşchia nu sare departe de trunchi.
 Ai, n-ai – dai!
 Ascultă tot, dar nu crede nimic.
 Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda
îndrumările maicii tale, căci ele sunt ca o cunună pe capul tău şi ca o
salbă împrejurul gâtului tău.
 Cine nu are bătrâni să îşi cumpere.
 Cum e turcul, şi pistolul.
 Cerul senin şi vocea unui copil îţi vor aduce primăvara-n
suflet şi un alt destin.
 Ascultă învăţătura tatălui tău şi nu uita sfaturile mamei tale!
 Ca să-ţi fie noaptea uşoară, să-ţi fie cina scurtă.
 Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da.
 Greşeala îndreptare aşteaptă.
 Greşeala tatălui nu trebuie niciodată să vatăme fiul.
 Greşeala tulbură, adevărul linişteşte.
 Greşelile tinereţii se iartă.
 Greşind din întâmplare, nu-i nimeni vinovat; dar cel ce
face-anume nu trebuie cruţat.
 Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată.
 Bătrâneţea stimată şi onorată de tineri devine mai uşoară.
 Bătrâneţele nu vin singure, ci cu multe nevoi.
 Din toată inima cinsteşte pe tatăl şi nu uita niciodată durerile
mamei tale.
 Dintr-un mărăcine iese un trandafir şi adesea dintr-un
trandafir iese un mărăcine.
 Doi oameni care nu se cunosc pot face oricând dovada unui
mare respect reciproc.
 Doi se bat, iar al treilea câştigă.
 Copiii sunt mândria părinţilor.
 Copilul alintat e om stricat.
 Bărbat fără femeie, cal fără frâu; femeie fără bărbat, barcă
38
fără cârmă.
 Când fraţii lucrează împreună, munţii se schimbă în aur.
 Cine dă din mâini nu se îneacă.
 La căsătorie, unire sufletească, dragoste frăţească şi pungă
obştească.

Curiozităţi

 Corpul uman conţine 36 de litri de apă.

 Doar o persoană din două miliarde trăieşte 116 ani sau mai
mult.
 Ochii pot distinge aproape opt milioane de nuanţe.
 Intestinul gros are zece metri lungime.
 Inima pompează mai mult de şase litri de sânge pe minut,
adică 10.000 litri de sânge pe zi.
 Dacă toţi cei 600 de muşchi ai corpului uman s-ar încorda în
acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie, omul ar putea ridica 25 de tone.
 Mai mult de jumătate din cele 206 oase ale corpului
omenesc se găsesc în mâini şi picioare.
 Ochii şi creierul construiesc culori din valuri de energie.
 Corpul uman produce zilnic un miliard de celule roşii.
 Urechile pot distinge peste 300.000 de tonalităţi.
 Cel mai greu „organ” al corpului este pielea. Ea cântăreşte
3,2 kilograme.

39
40
 TEMA ANUALĂ – CÂND, CUM
ŞI DE CE SE ÎNTÂMPLĂ?
PROIECT TEMATIC – CE MĂ ÎNCONJOARĂ?

PROZĂ

Cele patru anotimpuri

de Eugen Jianu

Anul Nou – tinerel şi neştiutor, s-a aşezat la sfat cu bătrânul an

vechi care-şi împlinise sorocul.
— Şi cum am să ştiu eu să orânduiesc, aşa, de unul singur,
scurgerea vremii? a întrebat Anul cel Nou. Tare mi-e teamă că am să
încurc ploile cu omăturile, zilele de arşiţa şi de zăduf cu-îngheţurile şi
cu vântoasele. Că, aici în traista asta plină, văd că am de toate… Am
să le scot şi eu cum mi-or veni mai la îndemână…
— Nu se cade să facem una ca asta, fiindcă în lume totul se
cuvine să se depene aşa-după cum trebuie. Dar n-avea tu frică, i-a
răspuns au glas gros şi sfătos anul cel vechi, învăluindu-l cu o privire
şugubeaţă, de moşneag. Uite, vezi, m-au însoţit şi pe mine şi te vor
însoţi şi pe tine, cele patru anotimpuri.
— Eu sunt Baba Iarna, glăsui, atunci, cea care abia se vedea din
cojoacele şi broboadele ei; ortacul meu e Moş Viscol, cu căciulă şi
şubă-i miţoasă. Cu noi ai să păşeşti întâi şi-ntâi prin lume. Noi
sălăşluim în ţara lui Miazănoapte, unde stăpânesc îngheţurile veşnice
şi întunericul. Aici suntem, aşa în trecere. Să aducem albeaţa sclipi-
toare a zăpezilor, ferecând apele în poduri de gheaţă. Când eu mă
mânii învârtoşez vântoasele lui Moş Viscol şi ridic troiene de omăt.
Copiilor le aduc în dar derdeluşul pentru săniuş şi pârtiile pentru schi.
— Eu sunt Primăvara, vorbi la rândul ei o codană cu părul
bălai, răsfirat pe umeri; obrajii îi erau numai zâmbet, iar glasul
clinchet de clopoţei. Eu vin din ţara lui Miazăzi. Babei Ierni îi
dăruiesc ghiocei albi ca neaua, brânduşe galbene precum Soarele,
toporaşi albaştri ca seninul cerului, înverzesc câmpurile, înfrunzesc

41
pădurile, înfloresc poienele şi pajiştile. Aduc înapoi păsărelele cu
cântecele lor, scot mieii să zburde la lumină.
— Ehei, a glăsuit la rându-i fata de alături numită Vara, zilele
mele-s lungi şi-nsorite, ca să aibă oamenii vreme bună de lucru, iar
nopţile puţine – atât cât să se odihnească după muncă. Eu aduc rodul
bogat al grânelor şi al grădinilor. Cresc şi-ntăresc puişorii din cuiburi,
iar copiilor le aduc cireşe şi căpşuni; le mai aduc vacanţele cele mari
şi cu ele scaldă şi excursiile.
— Eu, vorbi rar şi apăsat, atunci când i-a venit rândul, o femeie
frumoasă căreia argintul îi înflorise la tâmple, eu pârguiesc rodul
livezilor şi-al viilor. Coc porumbiştile, împodobesc câmpiile şi poie-
nele cu cele din urma flori, iar pădurile, înainte de a le scutura frunza,
le ferec în aramă. Mai presar argintul viu al brumelor, ca să aduc
aminte oamenilor despre omăturile care vor veni. Copiilor le dăruiesc
nuci, gutui, mere, pere, prune, struguri şi le deschid porţile şcolilor.
Numele meu este Toamna!
— Aşa-i că acuma nu mai ţi-e frică? Aşa-i că n-ai să mai încurci
zilele pe care le porţi în traistă? a întrebat cu glasul său cel gros, Anul
cel vechi.
— Nu uncheşule, anotimpurile au să mă ajute să ţin rânduiala
cuvenită, a răspuns cu voie bună, Anul Nou.

Sugestii metodice:
1. De ce se temea Anul Nou?
2. Cui i-a mărturisit el acest lucru?
3. Când vine Anul Nou?
4. Ce sfat i-a dat Anul vechi?
5. Care sunt cele patru anotimpuri?
6. Descrieţi semnele caracteristice fiecărui anotimp.
7. În ce anotimp suntem? De unde ştiţi?

42
 În pădure
de Călin Gruia

Când au trecut pe sus rândunelele, copacii începuseră să prindă

zugrăveala nouă. Arţarii băteau arama, plopii se muiau în galben,
păducelul şi cireşul sălbatic furau câte ceva din tăria amurgurilor, pe
când stejarii abia îşi pătau frunzele cu praf de rugină. Teiul risipea
bani de aur alb, ulmii se întunecau, iar măcieşii înşirau mărgele roşii la
marginile potecilor. De la o zi la alta, culorile se schimbau, se
amestecau, de parcă dinadins un pictor zănatic umbla pe la fiecare
frunză cu o pensulă fermecată. Multe din aceste podoabe cădeau în
iarba verde şi fragedă pe lângă boturile calde ale vacilor, care păşteau
cuprinse de nepăsare şi înţelepciune. Unele dimineţi erau pline de
luceferi, altele de neguri dese. Toamna a fost blajină, dar pe la
mijlocul lui noiembrie a căzut zăpadă multă şi vântul a spulberat-o,
troienind drumurile.

Sugestii metodice:
1. Ce anotimp este descris în povestire?
2. Ce se întâmplă cu păsările călătoare în anotimpul toamna?
3. Dar cu copacii?
4. Enumeraţi speciile de arbori care apar în povestire?
5. De ce credeţi că frunzele copacilor îşi schimbă culoarea?
6. Cum este vremea în anotimpul toamna?
7. Care sunt lunile de toamnă?

43
 Frunze, pomi, arbori
de I. Pituţ

Îmi pare atât de bine să merg la ţară! O să văd pomii şi o să

mănânc tot felul de fructe.
— Unchiule, unchiule, eu aş vrea să fiu pasăre. Auzi, unchiule?
— Ce să aud?
— Că vreau să fiu pasăre…
— Bine, Vasile. Iată, am ajuns în gară. Căruţa noastră şi vărul
Ion te aşteaptă.
— Eu vreau pe cal, vreau pe cal!
— Nu se poate. Sus, în căruţă… aşa… lângă văru-tău.
— Dii… Încă puţin şi suntem acasă.
— Am ajuns. Grădina noastră e mare şi are gard viu. Tot
gardu-i plin de vişini. Vişinul acesta, mi-a spus tata că are vreo
cincisprezece ani. E mai mic decât un cireş şi-i place să crească unde-i
pământul mai răcoros. Frunzele sunt ascuţite la vârf şi cu dinţişori pe
margini, iar printre ele se văd nişte mărgele roşii agăţate de crengi cu
codiţe subţiri. Când se coc vişinele, înseamnă că e vară plină.
— Nuielele astea sunt de tufă.
— Nu ştiu ce-i aceea tufă.
— Aşa-i spunem noi alunului. N-ai mâncat alune! În gard
alunul creşte mai mult de un metru, fiindcă tata îi taie mereu
mlădiţele, ca să nu facă umbră. Alunele au sâmburele alb sub coaja
foarte tare şi-s îmbrăcate într-o fustiţă verde cu colţi.
— Ia să rup o frunză…
— Vezi, e aproape rotundă, şi are nişte perişori pe faţă care nu
prea se văd, dar îi simţi dacă pui frunza pe frunte. Vreau să-ţi arăt
ceva: faci mâna stângă ochean, pui peste arătător şi degetul mare o
frunză şi cu dreapta: poc! să vezi cum pocneşte. Dacă stai la noi până
la toamnă, culegem alune şi le punem în pod să se usuce. Poate avem
noroc să nu fie fulgerate, fiindcă acelea au sâmburii negri. Vasile,
vreau să-ţi mai spun că florile alunului sunt ca nişte bucăţi mici de
sfoară pe care sunt înghesuite un fel de bobiţe, cam la fel cu ale
porumbului, dar mult mai mici.
44
 — Cireşul seamănă cu vişinul. Păcat că n-ai venit mai devreme,
acum cireşele s-au terminat. Ştii, cireşului îi place să stea numai în
faţă de obicei. Are crengile rare, frunzele lungi, lucioase, iar toamna
îngălbeneşte cel mai repede.
— Ioane, hai să stăm puţin pe iarbă, poate prindem nişte cosaşi.
— De unde ştii de cosaşi?
— M-a dus tata într-o zi la pescuit şi mi-a arătat cum sunt.
— Îţi plac caisele? Caisul are tulpina subţire, dar face nişte
caise cât un ochi de bou. Sunt rotunde şi pufoase că puişorii abia ieşiţi
din ou. Numai că nu piuie.
— Toate ramurile cresc la fel de înalte şi dacă am fi mai uşori
am putea călca pe frunze ca pe un pod verde. De aceea aş vrea să fiu
pasăre, Ioane.
— Vasile, să-ţi arăt de unde am căzut eu anul trecut. E un păr
mustos. Cel mai bătrân din toată grădina. Ştii de ce-am căzut? Părul
are toate crengile la fel, adică nu ştii care-i uscată şi care nu. Stăteam
cu picioarele pe una şi când să pun mâna pe o pară, zdup cu mine!
Părul a fost plantat de tatăl bunicului, de aceea e atât de mare. Vezi
para asta e ca turnul bisericii pe care ai văzut-o când veneam de la
gară; dedesubt e toată greutatea şi spre codiţă se subţiază tot mai mult.
Dac-ar fi coapte am mânca până ne-ar durea burta şi n-ar mai trebui să
vorbim atât.
— Să ştii că nici nu plec până se coc.
— Vreau să vorbim şi noi despre un pom. Are tulpina groasă şi
fructul mic, pe care îl rod iepurii. Crengile sunt scurte şi frunzele
brumate pe dedesubt. Ştii ce pom este? Mărul.
— Cel pe care-l ştiu eu are merele galbene pe o parte, iar pe
cealaltă nişte flăcări roşii.
Am muşcat eu dintr-unul odată şi când mi-a curs zeama pe
barbă parcă mă răcorisem într-o fântână. Tata spune că mărul e
Domnul pomilor.
— Ăsta e prunul. E mai mic decât cireşul şi mai înalt decât
caisul, ia să rup câteva frunze. Prinde una în mâna! Aşa că-i aspră?
— De ce are petele astea roşcate?
— L-am lovit eu la rădăcină când i-am săpat o groapă lui
Corbu. Nu ştii cine-i Corbu? Păi, motanul. Da nu mai e, l-am îngropat.
— Ion, dar petele?
45
 — Aa… se-mbolnăveşte verdeaţa şi-atunci rugineşte.
— Eu am mâncat multe prune. Mămica are şi acum magiun în
borcan. Tu nu ştii de ce au prunele ceaţă pe ele?
— Nu ştiu, Vasile. Mi se pare că noaptea când bate vântul
rămân aşa ceţoase. Tata le pune într-un butoi mare, să le facă ţuică şi,
după aceea, când bea, zice că de aia nu mai vede bine fiindcă au avut
ceaţă prunele.
— Vasile, am să-ţi arăt acum un gutui.
— Nu sunt coapte gutuile?
— Nu, nu sunt. Gutuiul e un fel de măr, vreau să spun că
frunzele şi crengile seamănă leit cu ale mărului. Dar fructele mari şi
galbene au nişte perişori aspri, de aceea eu nu prea mănânc gutui.
— Dar dulceaţa e grozavă.
— Când sunt coapte bine poţi să mănânci, sunt foarte
parfumate. Dar trebuie să ai grijă de seminţele negre care sunt
lipicioase. Te poţi îneca dacă nu eşti atent.
— Dar pomul pe care l-am văzut la stradă ce este?
— Dud, noi însă îi spunem frăgar. Creşte destul de înalt. Are
frunzele crestate şi ascuţite la vârf. Ieri am cules o traistă mare şi
le-am dus la şcoala pentru viermii de mătase. Dacă vrei ne urcăm să
culegem dude.
— Sigur că vreau.
— Uite, dudele sunt lunguieţe, legate cu o codiţă de ramuri şi
seamănă cu frăguţele din pădure. Îţi plac?
— Sigur, Ioane, uită-te la mine cum m-am vopsit.
— Astea sunt negre, dar avem şi dude albe şi roz.
— Ion, dar pomul acela care e singur, ce este?
— Nuc. Chiar că e singur. Nucul nu suferă să crească în
apropierea altui pom, nici alt nuc. Are frunzele mari, lunguieţe, şi face
o umbră groasă ca un bivol. Nici iarba nu creşte prea mare sub
coroana lui. Până nu se coc, nucile sunt îmbrăcate într-o pufoaică
verde, amară, dar sâmburii, acoperiţi cu o coajă pietroasă, sunt foarte
dulci. Veveriţelor şi ciocănitorilor le plac grozav nucile. Dacă poţi
scoate sâmburele întreg dintr-o nucă înseamnă că ai un cocoşel.
— Cum?
— Da, da, nu te mira, aşa-i zice, dacă poţi să-l scoţi întreg.
— Ion, din grădină se vede muntele.
46
 — Vrei să fugim în pădure?
— Da, da. chiar acum. Îl luăm şi pe Hoţu. Dar nu se rătăceşte?
— Ion, aicea cresc strugurii?
— Da. Chiar pe viţele astea. Ai grijă când fugi, fiindcă cele mai
tinere se rup uşor, numai butucul care e dedesubt e lemnos, viţele care
au crescut anul ăsta sunt fragede ca o frunză. De aceea au fost puşi
pari pe lângă ele, fiindcă se-ndoaie şi cad pe pământ. Frunza e mai
mare de-cât palma ta.
— Ion, dar cum se fac strugurii?
— Păi, bine! Ăsta-i un ciorchine şi boabele mici pe care le vezi
se tot umflă până ajung ca nişte bile. Din via pe care-o avem sub
streaşina casei stoarcem strugurii şi facem must.
— Iată pădurea. Arbori ca aceştia n-am mai văzut. Ce sunt?
— Sunt stejari, Vasile. Cresc foarte-nalţi. Scoarţa lor e groasă şi
are crăpături adânci din cauza îngheţului. Când e iarnă îi aud cum
pocnesc de frig. Vezi, frunzele sunt ca nişte urechi sfârtecate. Vino să
ne uităm pe jos, trebuie să găsim, nişte ghindă. Ghinda are o cupă în
care stă ca un copil într-un lighean şi seamănă cu o bombă lunguiaţă.
Bunicu zice că stejarul trăieşte şapte sute de ani.
— Aşa de mult?! Am auzit la radio un cântec cu fagi, arată-mi
şi-un fag.
— Pentru asta trebuie să mergem mai sus, dar mi-e frică să nu
se-nnopteze.
— Nu se-nnoptează, hai s-alergăm.
— Hai, care ajunge mai întâi acolo sus.
— Ion, stai, au nu mai pot, urcuşul e prea mare. Ce-i asta?
— Ghu… un şarpe. Nu te apropia. Lasă-mă pe mine! Să rup o
nuia. Treci în partea cealaltă!… Dacă aveam un chibrit, să-i dau foc pe
cap s-auzi ce fluierături mai scotea!
— De ce stătea încolăcit în drum?
— Îl durea capul.
— Îmi pare rău că l-ai omorât.
— Ce vorbeşti!? Păi, dacă bunicu’ ar auzi c-ai întâlnit un şarpe
şi nu l-ai omorât, nici nu s-ar mai uita la tine. Vrei să-ţi arăt ceva? Îi
tăiem coada pe la vârf şi o să vezi că nu moare până apune Soarele.
Hai să mai fugim.
— Nu, nu. Hai să dăm de fagi.
47
 — Uite-i colo sunt cât stejarii de mari, dar nu trăiesc aşa mult.
Noi facem foc numai cu lemne de fag, ard grozav. Are scoarţa mult
mai netedă ca stejarul, dar şi el suferă de îngheţ. Bunicul povesteşte că
dacă auzi fagii cum se roagă frigului iarna îţi vine să le dai câte o
haină. Mai urcăm?
— Urcăm, da nu mi-ai spus cum e sămânţa.
— Sămânţa se cheamă jir şi seamănă c-o mărgea turtită din trei
părţi.
— Ion, dar noroiul care se vede pe tulpini de unde-i?
— Aa… noaptea, după ce se scaldă, mistreţii se freacă de fagi.
Dacă mai urcăm puţin, uite colo, dăm de brazi.
— Bradul e verde totdeauna. Are crengile roată pe trunchi.
Aşteaptă puţin să scot briceagul. Să fac o crestătură, după aceea tu ţii
palma sub ea.
— Ion, ce curge? Tii, ce frumos mai miroase!
— E răşină. Acum pune un picior pe mine în mâini şi ridică-te
să aplecăm o creangă. Vreau să-ţi arăt că frunzele sunt ca nişte ace.
Au crescut de-o parte şi de alta a crenguţei ca dinţii de pieptene.
— Am mai văzut brad. La Anul Nou am avut pom de iarnă. Dar
sămânţa cum e?
— Colo sus se văd cucuruzii, dar nenea păduraru le spune
conuri. Au nişte solzi ca de peşte, sub care dorm seminţele cu
aripioare.
— Nu putem lua şi noi?
— Nu se poate, Vasile, sunt prea sus. Acum s-a făcut târziu.
Dacă stai mai mult la noi, venim şi altă dată. Coborâm repede, numai
să-l fluier pe Hoţu, că s-a luat după o căprioară.
— Ion, ce pomi sunt cei din vale?
— Nu ţi-am spus că nu se zice pomi. Cei din pădure sunt arbori,
înţelegi?
— Da, dar nu mi-ai spus ce sunt.
— Nişte arini. Le place pe lângă apă. Nici nu le pasă când se
revarsă pârâiaşul. Au frunzele rotunde şi se lipesc de mână. Dacă vrei,
poţi să-ţi pui, una pe nas, să nu te ardă soarele.
Mama ia coaja de arin primăvara, o fierbe şi vopseşte pânza.
Sămânţa nu ţi-aş putea-o arăta decât iarna, pe zăpadă. E neagră şi cu
aripioare. Vrei să coborâm?
48
 — Ioane, cum poate arborele acela trăi mereu cu rădăcinile în
apă.
— Poate, fiindcă e salcie. Are frunzele ca nişte săbii spânzurate
şi crengile subţiri ca o coajă lucioasă.
— Dar văd că trunchiul nu e înalt.
— Nu e, pentru că în fiecare primăvară i se retează nuielele,
sunt bune să faci gard împletit. La bătrâneţe, trunchiul se face
scorburos. Când vin eu cu oile în pădure şi văd că pe crengile salciei
cresc nişte mâţişori, înseamnă că s-a făcut primăvară.
— Ioane, dar am văzut salcie şi în pădure.
— Aceea e salcie căprească, dar asta care creşte pe malul apei e
plângătoare. Aici e un plop. Are coaja netedă până nu trece de vreo
douăzeci de ani şi după aceea se crestează.
— Şi cum îl pot deosebi cel mai uşor dintre ceilalţi arbori?
— Foarte bine. Pe faţă frunzele bat în verde, iar pe partea
cealaltă sunt aproape albe. Frunzele lui se mişcă tot timpul, sunt foarte
simţitoare.
— De ce?
— Pentru că plopul are foarte multă apă în lemn şi umblă prin
el toată ziua, de aceea se zbat frunzele tot timpul.
— Arde bine lemnul de plop?
— Nu arde, nu-i bun de foc, ţi-am spus că e plin de apă. Tata
spune că plopului, dacă nu i-ar fi ruşine de salcie, ar putrezi până
acasă.
— Cum aşa?
— Bine. Plopul e bun numai în picioare, la locul lui, în pădure.
— Ioane, şi la noi în oraş am văzut plopi, dar n-au crengile
lăbărţate şi cresc foarte înalţi. Aceia sunt plopi canadieni.
— N-am văzut până acum.
— Nu mi-ai spus ce arbori sunt pe partea cealaltă a văii.
— Mesteceni. Nenea pădurarul e foarte trist când vorbeşte
despre ei. El îi spune mesteacănului arborele-mamă.
— De ce?
— Fiindcă la umbra lui pot creşte tot felul de arbori, dar mai
târziu mesteacănul rămâne mic şi crengile celui crescut lângă el îi fură
lumina şi-l omoară. Are coaja albă, albă, şi frunzele ca nişte inimi.
Când mai venim în pădure te duc să vezi cum tremură tot timpul, chiar
49
dacă, nu bate vântul… Nenea pădurari zice că mesteacănul cere
lumină. Tot el mi-a spus şi despre ceilalţi arbori… Acum trebuie să ne
grăbim spre casă, altfel ne prinde noaptea.

Sugestii metodice:
1. Unde merge băiatul din povestire?
2. Cum este grădina de la ţară?
3. Care este diferenţa între pomi şi arbori?
4. Ce pomi îi sunt arătaţi băiatului în grădină?
5. Voi ce pomi aveţi în grădină? Care sunt fructele lor?
6. Când se coc ele? De ce este bine să consumăm fructe?
7. Ce arbori vede băiatul în pădure? Voi ce arbori cunoaşteţi?
8. După ce se deosebesc pomii şi arborii?

Povestea vântului
de Eugen Jianu

Cum, nu ştiaţi că vântul spune poveşti? înseamnă că nici astă-

primăvară, nici astă-toamnă nu i-aţi ascultat şuşotelile din fâneaţă ori
din frunzişuri! Sau nu l-aţi înţeles, socotind că vine şi pleacă aşa,
haihui, jucându-se de-a prinselea. Mare meşter povestitor este vântul.
M-a învăţat bunicul să-i ascult şoapta şi să i-o înţeleg.
— Viu de departe, de peste mări şi ţări, oho! câte n-am văzut eu
pe unde am colindat, că drumurile îmi sunt lungi şi nu de puţine ori
ocolite. M-am oprit oleacă într-o pădure şi am luat aminte la cele ce
spun tufanii şi copacii atunci când îşi clatină frunţile! Am plecat mai
departe zăbovind asupra câmpiei unde am şuşotit cu lanurile; port vara
solia roadelor bogate ale grânelor, iar toamna pe cele ale porumbului.
Mă mai odihnesc şi eu că de, acela care umblă mult osteneşte şi el.
Atunci mă aciuiez prin vreo livadă; acolo trag câte un pui de somn,
sorbind aroma vreunei piersici ori a unui măr. Pornesc din nou şi urc
până sus pe crestele cele mai înalte ale munţilor; cobor apoi văile şi
din izvor în pârâu, apoi mai departe pe râuri, până la marea încreţită
de valuri cu coame înspumate. Iau un susur cu mine şi-l port, îl port şi
îl cânt…

50
 … şi uite aşa, azi aici, mâine colea, pretutindeni şi nicăieri! ba
un alint, ba o doină; numai să staţi şi să mă ascultaţi!
Astăzi dimineaţă, aşa cum am spus, era şi el mai altfel decât a
fost până acuma. Parcă mai posomorât, mai îngândurat; nu-şi mai află
astâmpărul.
— De-acuma, gata, mi-a trimis vorbă din locaşul lui de
Miazănoapte fratele meu cel mare: Crivăţul. Şi-a tocmit telegarii, şi-a
încordat trâmbiţele şi şi-a fălţuit tobele; el are să domnească peste
iarnă; are să-nvălmăşească omăturile ridicând nămeţi şi troiene. Ei,
după o vreme are să ostenească şi el; atunci ai să ieşi afară şi ai să te
dai cu săniuţa.

Sugestii metodice:
1. Ce fenomene ale naturii cunoaşteţi?
2. Ce fenomene sunt caracteristice anotimpului toamna?
3. Ce povesteşte vântul vara? Dar toamna?
4. Ce anotimp urmează după toamnă?
5. Cum se numeşte vântul rece care suflă în anotimpul iarna?

Furtuna
de Eugen Jianu

Se întâmplă uneori ca dintr-odată zarea să se întunece. Soarele

se piteşte undeva prin înălţimi, lumina se-nvineţeşte, iar cerul se
acoperă de nori care, asemenea unor bivoli, îşi învolburează frunţile.
Plopul nostru amarnic îşi clătina creştetul încât zici că acuşi – acuşi
are să se frângă. Prind să cadă şi stropi mari şi grei de ploaie. În
asemenea ceasuri, toate florile parcă se strâng în sine, iar păsările
pleacă pe unde pot către adăposturi. Cei doi guguştiuci care şi-au făcut
cuibul în plopul din curte se adună la cuibul lor şi desfăcându-şi
aripile caută să-şi acopere puişorii, ferindu-i de zbiceala ploii.
Când, după o asemenea furtună, am ieşit din casă, pe jos, ce-i
drept, am găsit frunze şi crenguţe smulse, dar plopul biruise furtuna.
Lângă zidul casei am dat peste cuibul guguştiucilor. Îl doborâse
vântul. În juru-i zburau zbuciumându-se cele două păsări, îşi îngânau
cu un fel de spaimă şi de rugăminte numele: gu-gu-ştiuc, gu-gu-ştiuc!
51
 Am înţeles: în cuibul căzut se aflau doi puişori. Erau golaşi şi
întruna căscau pliscuţele cerând parcă ajutor. Mi-am dat seama că
dacă s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo Miaulici, cotoiul vecinilor, pe
dată i-ar fi înhăţat şi ce s-ar fi lins pe mustăţi!
Am alergat înapoi acasă. Bunicul, căruia i-am povestit toată
întâmplarea, mi-a dat un coşuleţ din cele de pâine şi am pus cuibul
guguştiucilor într-însul. Apoi l-am atârnat de streaşina balconului.
Mă credeţi că nu după multă vreme cei doi guguştiuci au venit
la coşuleţul meu? S-au uitat lung-lung la el, l-au încercat pe rând, s-au
aşezat amândoi alături şi-au râs: hi-hi-hi!
Toate s-au terminat cu bine. Au rămas acolo şi în coşuleţul
acela şi-au crescut puişorii până ce aceştia au învăţat să zboare.
Aveam acum patru guguştiuci!

Sugestii metodice:
1. Care sunt semnele furtunii?
2. Ce alte fenomene meteorologice însoţesc furtuna?
3. Cărui anotimp îi sunt caracteristice furtunile?
4. Ce s-a întâmplat din cauza furtunii cu cuibul guguştiucilor?
5. Cum a venit copilul în ajutorul guguştiucilor?
6. Voi cum ajutaţi vietăţile care au nevoie?

Ploaie pentru floarea cea mică

de Irimie Străuţ

Soarele se trezi în acea zi pus pe pozne, se răsfăţa azvârlind spre

pământ suliţe de jar, pârjolind tot ce întâlnea în cale.
O floare mică, pitită în iarbă, în umbra unei pietre, privea firele
subţiri şi verzi din jur, cum se ofilesc tot mai mult. Căldura cea mare,
pe măsură ce Soarele urca pe cer, subţia umbra care o ocrotea,
făcând-o pe floare să suspine, cuprinsă de teamă: „Până la prânz, am
să fiu descoperită în bătaia suliţelor de jar şi am să mă ofilesc şi eu…”
— Dragă piatră, mai înalţă-te puţin, să nu mă ardă Soarele.
— Chiar daca m-aş înălţa în calea lui, Soarele e mai puternic,
mă va înfierbânta atât de tare, că tot o să te ofileşti la dogoarea ce o
voi împrăştia în jur…
52
 Nu departe se vedea un pom cu frunza deasă.
— Pomule, ia-mă sub coroana ta cea verde şi răcoroasă…
— Nu pot să mă mişc din loc, sunt legat prin rădăcini de
pământ… Poate lacul să te ajute că el se mişcă fără încetare.
— Lacule dragă, trimite-mi valurile tale să-mi domolesc arşiţa,
că mor de sete…
— Nici eu nu pot ieşi din matca mea, malurile sunt prea înalte
şi-mi stau în cale… Dar, să mă mai gândesc, poate găsesc ceva…
Floarea, disperată, simţea că începe să pălească. Curând se va
sfârşi cu ea. Lacul, tot zbătându-se, de la o vreme osteni. Domolin-
du-şi apele, se transformă într-o oglindă lucioasă, în care Soarele
începu să se scalde cu toată căldura şi splendoarea sa. Apa lacului se
înfierbânta şi începu să se evapore, ridicându-se în aer sub forma unor
aburi uşori ca fulgii. Un pui-de-vânt, nimerit pe acolo, porni să se
joace cu aburii, să-i adune laolaltă, să-i rostogolească de parcă ar fi
fost mingi…
— Puiule-de-vânt, nu risipi aburii, se ruga floarea de el.
Acesta o ascultă. începu să-i adune ghemotoace, unul ici, colo
altul, încă unul şi încă unul şi curând pe cer se întindea o pătură groasă
şi lungă de nori…
Soarele abia se mai întrevedea prin această pătură şi se supără
pe puiul-de-vânt, azvârlind către pământ toată căldura sa… Pe alocuri
reuşi să destrame aburii albicioşi, dar puiul-de-vânt îi aduna iar la loc,
ciocnindu-i, îndesându-i unii în alţii ca pe nişte caiere de lână într-un
sac…
Dar ce-a fost asta? Izbiţi unii de alţii, norii stârniră o bubuitură
puternică, însoţită de o lumină orbitoare… Puiul-de-vânt, cu joaca lui,
făcuse să se nască tunetul şi fulgerul… Strânse şi ceilalţi nori şi iar îi
lovi unii de alţii. Alte tunete şi fulgere se născură, după care, deodată,
puiul-de-vânt simţi că aburii se răcesc şi se transformă în bobiţe mici
de apă, scăpându-i printre degete, ca nişte mărgele, înapoi, spre
pământ…
— Plouă, plouă! A sosit ploaia! se bucura floarea înviorată.
Floarea cea mică îşi înălţă lujerul gingaş spre cer şi de bucurie îşi des-
chise ca pe o cupă toate petalele, strângând în ea bobiţele răcoritoare.
— Mulţumesc, lacule, că m-ai scăpat de arşiţă, îţi mulţumesc şi
ţie, puiule-de-vânt că ai transformat norii în ploaie…
53
 Sugestii metodice:
1. Ce anotimp este descris în povestire?
2. Cum v-aţi dat seama de acest lucru?
3. Cum resimţea floarea căldura Soarelui?
4. Cui a cerut floarea ajutor?
5. Ce explicaţii a primit floarea?
6. Cine a ajutat-o până la urmă?
7. Aţi înţeles din povestire cum se produce ploaia? Explicaţi.
8. Care este rolul ploii?
9. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai ploua pe pământ?

Povestea unei picături de apă

de M. Ghiviriga

— Nicu! Nicu! Nicu!

— Cine mă strigă? întreabă Nicu speriat. Ştia doar că este
singur în bucătărie.
— Pic, pic, pic. Nu mă lăsa să cad, Nicule, am să alunec pe
canal şi mi-e frică, prinde-mă.
Băieţelul prinde picătura de apă pe o farfurioară.
— Îţi mulţumesc, Nicule…
— De unde ştii cum mă cheamă?
Să-ţi povestesc…
Odată locuiam împreună cu alte picături de apă într-o oală care
fierbea pe aragaz. Din cauza căldurii focului, unele picături se
prefăceau în aburi. Pe fereastra deschisă, aburii fugeau repede afară şi
se ridicau sus, sus de tot spre Soare. În oală rămânea din ce în ce mai
puţină apă.
— Unde s-a dus apa? ai întrebat-o pe bunica. Ea ţi-a arătat cum
deasupra apei care fierbe se formează aburi, care se ridică în sus.
Prefăcută în aburi m-am ridicat şi eu din oala aceea. Am trecut pe
lângă tine, am ieşit pe fereastră şi m-am înălţat spre văzduh.
Acolo sus m-am întâlnit cu alte picături mici, transformate în
vapori de apă (tot un fel de aburi). Ştii de unde veneam?… Din
pământul udat de ploaie, din apa râurilor şi chiar din marea cea mare.

54
 Din cauza căldurii dogoritoare a Soarelui, apa se prefăcuse, ca
şi mine, în vapori de apă.
Acum locuiam împreună un număr foarte mare de vapori de apă
şi stăteam unul lângă altul. Vântul ne purta încoace şi încolo.
— Ştii cum se numesc grămăjoarele acestea de vapori care se
văd pe cer? Nori. Cu timpul ne-am strâns mai mulţi unul lângă altul şi,
împreună cu praful din aer, ne-am transformat din nou în picături de
apă. Am pornit-o cu repeziciune spre pământ. Eram un strop de ploaie.
Ştii unde m-a aruncat vântul? Chiar în Marea Neagră.
Ce frumos mă jucam eu cu nenumăratele mele surori pe crestele
valurilor!
M-am apropiat de ţărm şi tu, care erai pe plajă, ai întrat în apă şi
m-am prins de braţul tău. Dar vai… nici nu m-ai observat. Din cauza
soarelui dogoritor, m-am evaporat din nou. Şi iarăşi sub forma de
vapori de apă, într-un nor mare; vântul m-a purtat în înaltul cerului.
Ploaia m-a aruncat pe pământ, iar din el m-au luat plantele însetate.
Le-am ajutat să crească şi să rodească.
Ah, stai să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat într-o iarnă…
Eram sus, de tot, în văzduh, cu alte picături de apă. Ne-am
îndreptat apoi spre pământ. Pe drum ne-a cuprins un frig teribil.
Ne-am pus haine pufoase, albe şi am început să ne jucăm plutind
încet.
Te-am recunoscut într-un grup de copii care strigau: ninge!
ninge!… şi m-am aşezat pe mănuşa ta albastră. Eram atunci un fulg de
zăpadă. Ai suflat spre mine. Mi-era cald. Mi-am aruncat haina cea
albă şi am devenit din nou o simplă picătură de apă.
Dragul meu prieten noi ne-am întâlnit de mai multe ori. Într-o
dimineaţă de vară m-ai găsit aninat pe o fereastră de o frunză
fiindcă… în nopţile de vară, când vaporii de apă ating frunzele reci, ei
se prefac în stropi mici de rouă… Iar într-o dimineaţă de toamnă ai
privit bruma şi n-ai ştiut că şi eu mă găsesc acolo.
Nicuşor, aş putea să-ţi povestesc multe, multe din peripeţiile
mele.
Odată am intrat în pământ de unde am ieşit afară formând cu
alţi fraţi un izvor.

55
 Oamenii captează apa din aceste izvoare şi o duc prin ţevi la
robinetele din bucătărie şi baie. Pe acest drum am ajuns şi eu la tine.
Dar… Nicuşor, nu vezi ce mică am rămas? Mă evapor…
— Mai stai puţin, te rog, Pic!
Spune-mi, când ne mai vedem?

Sugestii metodice:
1. Cine l-a strigat pe Nicuşor?
2. Redaţi transformările prin care a trecut picătura de apă.
3. Realizaţi cu copiii experimentul care să surprindă transfor-
mările apei.
4. Ce găsim în dimineţile de vară pe frunze? Dar toamna?
5. Ce se întâmplă cu picăturile de ploaie în anotimpul iarna?
6. Explicaţi importanţa apei în viaţa oamenilor.

Frunza
de Emil Gârleanu

S-a desfăcut din muguri, într-o dimineaţă caldă a începutului de

primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa, ca o sârmă
de aur, făcând-o să tremure de fericirea unui asemenea atingeri. Ziua
întâi i s-a părut scurtă şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse,
răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să
aştepte, aţipind, până a doua zi venirea Soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii, până
sus, pe cer! Raza se scoborî din nou şi toată ziua, încălzită, frunza se
scăldă în albastrul văzduhului. În scurtă vreme se desfăcu mare, verde,
mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De
deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica până la ea mireasma cri-
nilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o mira. Şi cea dintâi rândunică, venită de de-
parte, taie albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori, cu
strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streşina casei, cântând mereu…
Dar, într-o dimineaţă, raza de soare nu mai veni. Cerul rămase
acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie.
Câteva zile a plouat. Nici rândunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul
56
crinilor, seara, se împrăştia, puternic, umed; o ameţea. După zilele
acestea lipsite de scânteiere, Soarele răsări într-o dimineaţă înfocat,
vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În
după-amiaza zilei acesteia, o păsărică, cu pene verzi şi galbene, un
scatiu, veni moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la
adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar
aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce,
cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotro-
pitoare, în fiecare zi frunza o ferea şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acum frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii
fugeau goniţi de vânturile din înălţimi, cerul de sticlă, înflăcărat,
uscase totul. Crinii nu mai miroseau, când şi când rozeta, care îşi scu-
tura sămânţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi.
Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu craiul nou, cerul spuzit de stele o fermecau.
Ar fi vrut să fie veşnic noapte…
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo,
aţipind cu căpşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată.
Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci, cerul arareori curat.
Puternic suflă vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă
înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să
ţie piept vântului care o clătina în toate părţile. Câteva tovarăşe,
smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea
cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac
parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea
mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o pără-
seau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, aşternându-se jos, într-un lăvi-
cer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna.
Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă
de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un
târziu, dându-se învinse, cădeau îngropându-se între celelalte. Într-o
dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale
57
se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori
greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir;
atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de
câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că
poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte,
vederea prietenei, pe care o adăpostise atâta, i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată, veni, dar
se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul
obişnuit, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza,
care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos se mai îngrăşă, din ce fusese, cu aceasta, cea
din urmă, moartă.

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp înfrunzesc copacii?
2. De unde a apărut frunza?
3. Cum era ea la început?
4. Ce a ajutat-o să se transforme?
5. Ce îi plăcea cel mai mult frunzei?
6. Descrieţi schimbările care au avut loc în natură în anotimpul
vara, apoi în anotimpul toamna.
7. Ce s-a întâmplat cu frunza în anotimpul toamna?

Unde a zburat rândunica

de Titel Constantinescu

Când s-a trezit Cip-Cirip, un vânt rece bătea, care legăna

frunzele copacilor şi tufele măcieşilor…
Soarele nici nu răsărise încă şi vrăbiuţa Cip-Cirip îşi luă zborul
spre prietena ei, rândunica:
„O să zburăm amândouă, până la iaz şi o să facem baie
împreună”, se gândea pe drum vrăbiuţa, bucuroasă. „Ea în apă, eu în
nisip.”
Căsuţa rândunicii era sub streaşina unei case, sus, sus de tot!

58
 Cip-cirip-cirip! făcu vrăbiuţa, ceea ce pe limba vrăbiilor însem-
na: „Vecinică,/Rândunică/Ieşi afară/Surioară…/Nu-i nici cald şi nu-i
nici soare,/Dar e bine de plimbare…”
A stat vrăbiuţa, a mai strigat odată, de două ori, apoi, sfâr… a
zburat spre pădure.
Frunzele copacilor începuseră să se îngălbenească şi firele de
iarbă nu mai erau verzi.
Vrăbiuţa simţea că e mai frig decât ieri, dar nu prea înţelegea de
ce…
Şi cum zbura ea, aşa, mai aproape de pământ, numai ce-o văzu
pe furnică. Aceasta ducea spre un muşuroi un miez de pâine mai mare
decât două furnici la un loc!
Vrăbiuţa se apropie de ea şi ciripi: „Cip-cirip, soră furnică,/N-ai
văzut pe rândunică?”
Dar furnica îi răspunse fără să se oprească din drum:
— N-am văzut-o, n-am văzut-o… Du-te şi întreabă-l pe
bursuc… Eu n-am timp să mă uit după rândunică. Acum îmi fac
provizii de iarnă.
Vrăbiuţa zbură mai repede, până ce îl întâlni pe moş Bursuc.
Abia ducea în gură o ramură cu frunze roşioare, ca arama. Se pregătea
să-şi facă culcuşul.
Vrăbiuţa se opri pe un fir de măceş.
— Moş Bursuc, n-ai văzut/Vecinica,/Rândunica/Pe aici a
trecut?
Dar bursucul n-o văzuse pe rândunică, şi-i păru rău că n-o putea
ajuta pe vrăbiuţă.
Şi iar zbură vrăbiuţa, mai departe. În poiană, întâlni o şopârlă.
— N-ai văzut-o pe rândunică?… întrebă ea.
Dar nici şopârla n-o văzuse şi îi răspunse repede:
— N-am văzut-o, n-am văzut-o. N-am avut timp… Toată
dimineaţa am căutat o piatră mai mare, sub care să dorm toată iarna…
în sfârşit, am găsit una!
Şopârla a plecat spre noul ei culcuş, iar vrăbiuţa a zburat până la
iaz la prietena ei broscuţa. Sălciile de pe mal îşi scuturaseră toate
frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau deloc.
Vrăbiuţa se opri lângă malul lacului şi strigă:

59
 — „Hei, broscuţă Oac-oac-oac,/Ieşi acum puţin din lac!/Cip-ci-
rip-cip-cirip…”
Şi iată că broscuţa ieşi la mal…
— Bună ziua, broscuţă! ciripi vrăbiuţa. N-ai văzut pe
rândunică? O caut de azi dimineaţă.
— Nu, n-am văzut-o! răspunse broscuţa. Oac-oac! Mi-am făcut
o căsuţă în nămolul din fundul lacului. E aşa de cald acolo! O să dorm
toată iarna. Dar ce se aude? întrebă broscuţa…
— Ia te uită, nişte păsări! N-o fi şi prietena noastră, rândunica?
— Ba da, şi eu sunt, răspunse rândunica şi coborî lângă ele.
— Dar unde ai fost până acum? întrebă vrăbiuţa… Te-am căutat
peste tot şi nu te-am găsit.
— Am stat de vorbă cu alte rândunici, pe nişte fire de telegraf şi
ne-am făcut planul de drum.
— Cum? de ce plecaţi? – întrebară broscuţa şi vrăbiuţa
— N-avem ce mânca la iarnă. Aici nu mai găsim nici musculiţe,
nici viermişori.
— Dar o să mai vii? întrebă vrăbiuţa.
— Sigur că-o să viu! La primăvară.
Vrăbiuţa era tare bucuroasă… se gândea cum să păzească mai
bine cuibul rândunicii, până la primăvară…
Şi rândunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot şi împreună cu
celelalte rândunici, strânse în stol, au zburat mai departe spre ţările
calde.
Vrăbiuţa ciripi în urma rândunicii:
„Drum bun, rândunico!”
Apoi zbură repede spre cuib, ca să-l deretice, să aibă şi ea
adăpost peste iarnă.

Sugestii metodice:
1. Cine era prietena vrăbiuţei?
2. Ce planuri avea vrăbiuţa?
3. Unde a căutat-o vrăbiuţa pe rândunică?
4. Cum era vremea afară? De ce credeţi?
5. Cum se pregăteau celelalte vieţuitoare pentru anotimpul ce
urma?
6. Unde era rândunica?
60
 7. Ce planuri avea ea?
8. De ce pleacă păsările în anotimpul toamna?
9. Cum se numesc aceste păsări?
10. Mai cunoaşteţi şi alte păsări călătoare?
11. Când se întorc păsările din ţările calde?

Povestea castanelor
de Trenca Banciu

La marginea unei păduri dese de brad se rătăcise un castan care

îşi înfipsese rădăcinile aici, unde Soarele bătea mai tare şi ploaia îi
spăla mai uşor crengile şi frunzele. Deşi era tânăr, avea o coroană
destul de frumoasă şi bogată, încât umbra lui plăcută îmbia la odihnă
pe oricare trecător ce rătăcea cumva pe acolo.
Tatăl lui, castanul cel bătrân, îi povestise lucruri minunate
despre neamul castanilor. Bunăoară, îi spusese că se făcuse aşa
frumos, mare şi puternic dintr-o castană mică îngropată în pământ, că
florile de castan sunt roz-albe, înflorite ca nişte rochiţe puse una peste
alta, cu margini de danteluţă. Îi mai spusese că florile stau în sus,
întocmai ca lumânările de la pomul de iarnă, că din flori ies castane şi
câte şi mai câte lucruri alese care-i plăceau şi pe care dorea să le vadă
cât mai repede. Dar ce păcat, era prea tânăr în serile calde, când vântul
îi mângâia frunzele verzi, late şi crestate adânc, de parcă erau nişte
palme întinse, el se gândea cu bucurie la timpul când va ajunge să
vadă aceste lucruri minunate. Foşnindu-şi frunzele, spunea:
— Pe fetiţele mele le voi numi castane; am să le dau numele
meu.
Şi aşa făcu.
Trecură câteva primăveri şi, în sfârşit, veni o primăvară caldă,
cu; ploi destule şi el înmuguri, apoi înfrunzi şi… ce să vezi? într-o
dimineaţă castanul se sculă cu noaptea în cap, fiindcă cineva nu-l lăsa
să doarmă.
— Scoală tăticule să vezi ce frumoase suntem. Ne-ai aşteptat
mult şi acuma dormi?

61
 Castanul, somnoros, nu pricepu ce se întâmpla; privi în toate
părţile, scotoci printre frunze, mai dădu la o parte nişte crengi şi auzi
un chicotit.
— Hi, hi, hi ce nu ne vezi? De ce ne cauţi la întuneric? suntem
la lumină, aici sus spre Soare!
Mare i-a fost bucuria castanului când a văzut floricele stând cu
picioruşele înfipte în crenguţa de care erau prinse.
— Dar tot nu văd, unde sunteţi?
— Hi, hi, hi ne-am ascuns între frunzele tale! Caută-ne!
Înţelegând despre ce e vorba, de bucurie, castanul începu să-şi
clatine crengile, să-şi foşnească frunzele şi să murmure:
— Florile mele dragi, florile mele scumpe, de când vă aştept.
Le rugă apoi ca rând pe rând, să treacă prin faţa lui să le vadă.
Învârtindu-se pe vârful picioarelor cu capul sus, cu rochiţele alb-roz
înfoiate şi împodobite cu minunate danteluţe, au trecut pe rând prin
faţa lui. Mare lucru n-a văzut, dar nu mai putea de fericire. Le privea
şi nu mai se sătura zicându-şi: „Acolo în rochiţele înfoiate sunt fetiţele
mele; ce fericit sunt!”
Din ziua aceea, nu mai cuteza să-şi mişte crengile, nici frunzele
pentru a nu supăra somnul fetiţelor lui. Dis-de-dimineaţă castanul se
scula în râsetele şi veselia florilor. Ele se jucau în Soare, făceau baie
în roua dimineţii, apoi îşi înfoiau mai tare rochiţele în care se prindea
câte un bob de mărgăritar şi în care curcubeul îşi oglindea brâul cu
minunatele-i culori. La amiază, şedeau tolănite la Soare şi-şi
povesteau în şoaptă. Din când în când, câte o albină venea să le aducă
veşti din locuri îndepărtate, iar ele, drept mulţumire, îi umpleau
coşuleţele cu pulbere galbenă scuturată de pe rochiţele lor şi îi dădeau
sticluţe pline cu suc dulce, dulce, pe care albina îl căuta în toate florile
sa-l ducă acasă, să hrănească albinele şi să fabrice mierea.
Seara, în amurg, înviorate de adierea dulce a vântului şi
înfiorate de mângâierea lui ascultau cântecele păsărelelor şi-şi torceau
firul amintirilor de peste zi. Şi aşa zilele treceau, florile se desfăceau şi
erau din zi în zi tot mai frumoase.
Într-o dimineaţă, s-au sculat mai vesele ca oricând. Se gândeau
să stea mai mult la soare, să facă mai multă baie şi apoi să se joace fel
de fel de jocuri. Când să se îmbrace, nu şi-au mai găsit rochiţele.

62
 — Unde or fi rochiţele noastre? Cine le-o fi luat? au strigat ele
supărate. De necaz, au început să plângă. În sfârşit, după ce s-au
potolit de plâns, uitându-se în jur, au văzut că rochiţele erau căzute
jos, rupte bucăţele-bucăţele. S-au întristat de tot. Castanul văzându-le
necăjite, le-a îndemnat să-şi facă alte rochiţe. Acestea se cam înve-
chiseră şi nu mai erau chiar aşa de frumoase.
În timp ce se sfătuiau ce să facă, au văzut o frunză care şedea
întinsă la soare, desfătându-se.
— Dragă frunză nu ne mai dai din culoarea ta să ne ţesem câte o
rochiţă nouă?
— Ba vă dau chiar şi câte o bucăţică de frunză, dacă vreţi.
În câteva ceasuri castanele şi-au croit câte o rochiţă verde care
se părea că nu era aşa de frumoasă ca cealaltă.
În seara aceea, în loc să râdă, să povestească, s-au culcat tare
triste. Una dintre ele n-au dormit şi se gândeau ce să facă pentru ca
rochiţele lor să fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecărei rochiţe, sclipeau
aceleaşi pietre scumpe şi strălucitoare ca şi pe celelalte. Când a venit
albina să le mai povestească ce este nou prin lume, au rugat-o să le
aducă nişte podoabe ca să-şi înfrumuseţeze rochiţele.
Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care şi le-au înfipt în
rochiţe, pe toate părţile, iar dimineaţa, în vârful fiecărui ac sclipea câte
un bob de mărgăritar, în care razele de soare jucăuşe, dădeau scântei
tare luminoase.
Toată vara castanele au stat la soare, făcând o baie călduţă sub
razele lui dogoritoare, care le mângâia cu dragoste.
Castanul le iubea pentru că erau cuminţi şi harnice; le adormea
cu şoaptele vântului, care se strecurau printre frunze şi aduceau
ţârâitul greierului sau ciripitul păsărelelor; le mângâia cu frunzele lui
din care le făcuse un pat bun, odihnitor.
Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cântece de păsărele şi cu ploi
calde. Frunzele multor copaci, îngălbenite, îşi luau zborul plutind în
neştire prin aer şi, apoi, căzând pe pământ, care unde nimereau. Şi
castanului i se îngălbeniseră frunzele şi au început să-i cadă una câte
una. Îşi făcea şi el pregătirile de iarnă.
Într-o zi, când încă Soarele mai arunca suliţi fierbinţi, castanul
stătu de vorbă cu fetiţele lui, spunându-le:
63
 — Vine vremea când va trebui să vă faceţi o alta rochiţă. Aţi
crescut mari, rochiţele pe care le aveţi vor fi prea mici şi se vor rupe
ca şi celelalte. Îngrijiţi-vă din timp şi băgaţi de seamă să aibă o culoare
care să ţină căldură, ca, de pildă, cafeniul.
Castanele au ascultat sfatul tatălui şi, harnice, au pornit la lucru.
Au adunat fire scumpe şi lucioase, cafenii, din crenguţele castanului şi
şi-au făcut câte o rochiţă de toată frumuseţea. Avea culoarea cafenie,
iar în jurul gâtului, i-au pus câte un guleraş alb care o înfrumuseţa şi o
înviora nevoie mare.
Au trecut încă multe zile în care castanele căutau să se mai
bucure de zâmbetul cald al zilelor de toamnă. Într-una din aceste zile,
văzură că rochiţele cele verzi nu le mai încăpeau. Atunci, îmbrăcară pe
cele cafenii şi începură să se sucească şi să se învârtească în faţa
Soarelui. Tot mişcându-se, uneia îi scăpă un picioruş şi, buff! a căzut
în iarbă. Vai, cum s-a speriat! Clătina capul să şi-l limpezească. Privi
în jur. Erau numai fire de iarbă. Începu să plângă şi să spună:
— Nu vreau aici, vreau sus la tăticul meu!
Un fir de iarbă mai gros şi mai înalt şi care părea să ştie tare
multe, i-a spus că înapoi nu va mai ajunge niciodată, ci, mai degrabă,
în buzunarul unui copil de grădiniţă va fi locul cel mai bun. Castana
şi-a şters ochii, a zâmbit. S-a mai uitat o dată în jur şi a părut
mulţumită, mai ales când şi-a dat seama că rochiţa cafenie, pe care o
îmbrăcase înainte de a cădea, este curată şi sclipeşte în razele
mângâietoare ale Soarelui de toamnă. De acolo, din iarbă, privi la tatăl
ei şi-i zâmbi; el îi răspunse foşnindu-şi frunzele.
Şi a stat castana acolo câteva zile minunându-se de cele ce
vedea. Un melc se chinuia să-şi repare uşa la căsuţă, pentru a nu-l
apuca iarna cu ea stricată; nişte furnici alergau grăbite cu sacii plini
mai grei decât ele, pe care-i aduceau în căsuţele lor, să aibă cu ce se
hrăni în iarna grea care va veni; doar greieraşul nu se gândea la ce se
va întâmpla. Stând picior peste picior pe o frunză, se mai desfăta în
slabele raze ale Soarelui şi, din când în când, îşi încerca vioara la care
nu avea să mai cânte toată iarna.
Într-una din zile, privind iscoditor în toate părţile să vadă ce mai
e nou, castana a auzit un glas care spune:
— Să fii cuminte în cărucior, până adun eu castanele cu care ne
vom juca acasă. Era o fetiţă care-şi adusese păpuşa la plimbare. Când
64
a auzit castana una ca asta, se bucură nespus de mult. Fetiţa o culese şi
astfel ajunse în cărucior lângă păpuşică. De acolo, zâmbi, pentru cea
din urmă oară castanului, care privind după ea, şi-a foşnit frunzele aşa
de tare, încât toate celelalte castane au căzut jos şi aşa a terminat şi el
pregătirile pentru somnul de iarnă, gândind că în anul care va veni, va
avea mai multe castane, pe care le va da copiilor să se joace.

Sugestii metodice:
1. Unde a crescut castanul din povestea noastră?
2. Ce îi povestea tatăl său?
3. Care era cea mai mare dorinţă a castanului?
4. De ce nu se putea realiza?
5. Ce a simţit castanul când a înflorit pentru prima oară?
6. Prin ce transformări au trecut florile o dată cu trecerea
anotimpurilor?
7. Ce s-a întâmplat cu castanele în anotimpul toamna?
8. Cum se pregăteau celelalte vieţuitoare pentru schimbările din
natură?

Fulg de nea
de Victor Leahu

Acum, dragi copii, o să vă povestesc despre o picătură de apă

care alerga fără grijă, alături de surioarele ei, într-un pârâiaş de munte
subţirel, ce se strecura, săltând şi spumegând printre pietre şi prundiş.
Şi era o picătură veselă, care nu ştia nici de unde vine, nici unde se
duce. Dar, pe măsură ce trecea timpul, vedea că în jurul ei se
înghesuie tot mai multe surate, iar pârâiaşul devine pârâu, apoi râu,
apoi fluviu. Şi într-o zi, aşa, din senin, se trezi picătura întrebând:
— Hei, dar unde ne ducem?
Un peştişor, cu solzii argintii, care înota prin apropiere, auzi
întrebarea şi se opri o clipă mirat:
— Cum unde vă duceţi? zise el. La mare. Ce, n-ai mai fost
niciodată la mare?
— Nu, n-am fost.
— Dar de unde vii? o iscodi curios peştişorul.
65
 — Păi vin din izvorul cel mic din munţii cei îndepărtaţi. Dar
cum am ajuns acolo n-aş putea să-ţi spun. Suratele mele bănuiesc că
ne-am fi născut în adâncul muntelui.
— Ei, nu-i nimic, îi răspunse peştişorul. Ai tot timpul să cunoşti
lumea.
Zicând acestea, o zbughi înotând cu repeziciune.
— Să cunosc lumea? Se întrebă mirată picătura. Grozav lucru
trebuie să fie şi asta.
Şi din clipa aceea, începu să fie foarte atentă la tot ce se
petrecea în jurul ei. Şi, într-adevăr, avea ce vedea. Mai întâi, pe zi ce
trecea, fluviul devenea tot mai lat, iar într-o dimineaţă se trezi într-o
lărgime nemaipomenită, de nu se mai vedeau nici un fel de maluri.
— Asta o fi marea? întrebă picătura.
— Asta-i, se grăbi să-i răspundă o meduză molatecă.
— Hm, e cam înghesuială aici, zise picătura şi se săltă mai la
suprafaţă, unde dădu de lumina şi căldura Soarelui.
— Ce frumos, ce frumos! se veseli ea şi sări pe o creastă de val,
ca să poată vedea mai bine ce se petrece pe mare.
Şi dintr-odată se pomeni uşoară, tot mai uşoară, se desprinse de
celelalte picături şi începu să plutească în sus. Dar acum nu mai
semăna cu o picătură obişnuită de apă, ci era un abur străveziu şi
uşurel, care se înălţa către albastrul cerului.
— Vai, ce uşoară m-am făcut! Se miră ea. Şi ce multe lucruri
văd de aici de sus!
Dar cum nu era singura picătură de apă plecată din mare, peste
puţină vreme aburii cei mici se adunară laolaltă şi formară un nor gros
şi alb.
— Iar e înghesuială, zise picătura şi se strădui să ajungă mai la
marginea norului.
Între timp, trecuseră multe zile şi nopţi şi norul cel alb
străbătuse cale lungă, împins de vânt. Şi iată că într-o zi se făcu frig şi
picătura noastră, sau mai bine zis, firicelul nostru de nor se strânse şi
se zgribuli, până când se pomeni că are altă înfăţişare. Era acum un
fulg de nea, o steluţă mică, albă şi nespus de frumoasă. Se desprinse
de nor şi începu să plutească uşurel spre pământ. Cum însă, în ultima
vreme, Fulg-de-nea devenise foarte curios, se gândi să călătorească
niţel pe aripile vântului cel rece al iernii şi să cunoască lumea. Şi după
66
ce trecu peste o pădure, peste un lac îngheţat şi peste încă o pădure,
văzu pe o cărăruie, săltând, cu urechile ciulite, un iepuraş.
Hei, iepuraşule, zise Fulg-de-nea, hai să ne jucăm un pic.
— Bine, îi răspunse iepuraşul. Mai întâi şi mai întâi, dacă vrei
să mergem să vedem cum s-au pregătit pentru iarnă prietenii mei.
— Hai, zise Fulg-de-nea şi pluti mai departe de-a lungul
cărăruii.
Şi peste puţină vreme se întâlniră cu o veveriţă.
— Bună ziua, Tiţă-veveriţă. Uite, a venit pe la noi Fulg-de-nea
şi vrea să vadă cum ne-am pregătit pentru iarnă.
— Foarte bine, foarte bine, zise Tiţa-veveriţa. Tocmai am fost
prin cămară şi am văzut că am alune bune până la vară. Dar sunt tare
îngrijorată de soarta lui Ursuleţ-pufuleţ. Chiar acum a fost în zbor pe
aici, Corbul-cel-mare-cu-pliscul-tare şi mi-a spus că în pădure s-a
rătăcit puiul de urs. Şi am dat zvon în toată lumea să-l caute şi să-l
trimită de urgenţă la bârlog, unde familia Mormăilă îi plânge de milă.
— Fulg-de-nea, să ne grăbim, zise iepuraşul. Poate îl găsim.
— Hai, zise Fulg-de-nea. Şi alergară mai departe până se
întâlniră cu vulpea cea roşcată.
— Bună ziua, Vulpe-roşcată, zise iepurele. Uite, a venit Fulg-
de-nea să vadă cum ne-am pregătit pentru iarnă. Şi am fost pe la Tiţa-
veveriţa, care ne-a spus că a auzit de la Corbul-cel-mare-cu-pliscul-
tare că prin pădure s-a rătăcit Ursuleţ-pufuleţ. Nu cumva l-ai văzut,
pentru că familia Mormăilă îi plânge de milă?
— Păi, să vedeţi, zise vulpea, eu tocmai vin din sat, de la vânat,
de unde am furat o raţă şi un curcan îndopat şi am auzit o vrăbiuţă
spunând că Ursuleţ-pufuleţ ar fi trecut prin poiana cea mare, unde a
stat şi s-a jucat cu două căprioare. Vă sfătuiesc să fugiţi într-acolo,
poate-l găsiţi.
— Hai, Fulg-de-nea, mai departe, zise iepuraşul.
— Hai iute, zise Fulg-de-nea. Şi alergară mai departe până
când, în poiana cea mare, se întâlniră cu cele două căprioare.
— Bună ziua, căprioarelor, zise iepuraşul. Uite, Fulg-de-nea a
venit pe la noi să vadă cum ne-am pregătit pentru iarnă. Şi am fost pe
la Tiţa-veveriţa, care ne-a spus că a auzit de la Corbul-cel-mare-cu-
pliscul-tare că prin pădure s-a rătăcit Ursuleţ-pufuleţ pe care familia

67
Mormăilă îl plânge de milă. Apoi vulpea cea roşcată ne-a spus că a
auzit o vrăbiuţă ciripind cum că ar fi fost pe la voi.
— E adevărat. Noi tocmai ne pregăteam de iernat şi am strâns
fânul în stoguri şi rămurele în snopi. Şi a venit apoi la noi
Ursuleţ-pufuleţ. A stat o vreme şi ne-am jucat. Pe urmă a plecat, uite,
încolo, spre sat.
— Hai, Fulg-de-nea să-l căutăm mai departe, zise iepuraşul.
— Să mergem, să mergem, zise Fulg-de-nea.
Şi alergară ei, alergară, străbătură o câmpie, apoi o vie, o livadă,
până nimeriră într-o ogradă. Ei, şi ce credeţi că le fu dat să vadă?
Pufuleţ cel jucăuş se da huţa-ntr-un căuş şi făcea mii de şotii, de
se prăpădeau de râs o grămadă de copii.
— Ce ne facem, Fulg-de-nea? întrebă iepuraşul. Eu nu mă pot
duce între poznaşii din ogradă, că dacă mă văd ăştia mă prind şi-i
prăpăd.
— Nu te pierde cu firea, zise Fulg-de-nea. O să mă duc să-i
şoptesc eu la ureche să se ducă acasă, pentru că-l aşteaptă la masă,
plângându-i de milă, toată familia Mormăilă.
— Hai iute, că uite, gerul se ascute!
Fulg-de-nea pluti uşor şi-i şopti Ursuleţ-pufuleţ:
— Pui de urs, fugi acasă, vine iarna cea geroasă, nu mai sta şi
joaca lasă!
Auzind una ca asta Ursuleţ-pufuleţ sări ca ars şi fugi peste
câmpii, printre vii, prin pădurea cea deasă, să ajungă acasă.
Ei, şi se iscă în ogradă o larmă grozavă:
— Uite-un fulg de nea! strigă un copil.
— Uite încă unul, încă unul! Ninge, ninge! strigară şi ceilalţi.
Vântul încetă deodată să mai bată şi Fulg-de-nea se aşeză
cuminte în bătătură, alături de fârtaţii săi, până se aşternu un strat gros,
alb şi pufos. Copiii făcură cocoloaşe peste cocoloaşe şi înălţară un om
de zăpadă, cu ochi de tăciune şi cu un nas dintr-un morcov gras. Şi se
pomeni Fulg-de-nea înghesuit într-un bulgăraş şi aşezat în chip de
ureche.
— Ce ne facem fraţilor? întrebă el.
Un fârtat se burzului, supărat:
— N-avem ce face, zise el, vom sta aşa până s-o desprimăvăra.
— Ş-apoi? Ş-apoi?
68
 — Va veni Soarele, v-a topi omul de zăpadă, noi ne vom
preface în picături de apă, vom intra în pământ, vom ieşi prin izvor…
— Ştiu, ştiu cum v-a fi mai departe, zise Fulg-de-nea. Vom fi
pârâiaş. Apoi pârâu, apoi râu, apoi mare. Ce bine îmi pare! Şi acum,
pentru că le ştiu pe toate, ia să trag până atunci un puişor de somn, aşa,
pe săturate. Somn uşor fârtate!
Iată aşa se încheie povestea mea despre un fulg de nea.

Sugestii metodice:
1. Unde se afla picătura de apă?
2. Pe măsură ce se măreşte în ce se transformă un pârâiaş? Dar
un pârâu? Dar un râu?
3. Ce este un fluviu? Cunoaşteţi numele unui fluviu care trece
prin ţara noastră?
4. Unde se varsă un fluviu?
5. Ce se întâmplă cu apa din mări?
6. Ce formează vaporii de apă?
7. Ce se întâmplă cu picăturile de apă când este frig?
8. Cum se pregăteau animalele pădurii pentru anotimpul rece?
9. Ce s-a întâmplat cu fulgul de nea?

La Pol
de Lucia Olteanu

Să nu mă daţi de gol, dar omul de zăpadă eu l-am ascuns la Pol,

unde este ger, cum e la în frigider.
La Polul Nord în… promoroacă, toată lumea are chef de joacă.
În laborator, munţii albi formează în permanenţă un decor,
pentru turişti, mai ales pentru cei trişti. Dar, ca ambianţa albă să nu
devină prin monotonie banală, răsare şi azvârle câte un lanţ de
splendori. Aurora boreală – din emisfera nordică. Acolo urşii sunt şi ei
albi, de zăpadă, dar prin comparaţie cu inima, foarte caldă.
La Pol, apa s-a-ntrecut pe sine, e şi apa plină de peşti, dar şi
palat de gheaţă doldora cu poveşti. În hrube transparente de gheaţă,
săpate în munte ca nişte chilii, cineva a ascuns jucării: pui de urşi albi,

69
somnoroşi, legănaţi de mama lor şi de duiosul cântec ursesc: „Mor,
mor”.
Banchizele plutitoare vor duce copiii departe spre alţi gheţari:
„Să se descurce, doar au crescut mari”.
Şi acum cât voi număra până la doi, alergaţi copii la Pol: acolo-i
de voi!
Ne suim în sănii multe, agăţate una de alta, ca vagoanele unui
tren, doar că e tras de pomişori umblători, adică de reni.

Sugestii metodice:
1. Care sunt cei doi poli ai Pământului?
2. Cum este clima la Polul Nord? De ce?
3. Cum mai este numit Polul Nord?
4. Ce animale trăiesc la Polul Nord?
5. Ce sunt gheţarii? Dar banchizele?
6. Cum se numesc oamenii care trăiesc la Polul Nord?
7. Cum se numesc locuinţele lor şi cum sunt realizate?

Iarna în pădure
de Eugen Jianu

Baba-Iarna şi Moş-Crivăţ au poposit în pădure desfăcându-şi

larg desagii lor cei plini de daruri. Baba Iarna, albeaţa sclipitoare a
omătului cu care a acoperit tot şi toate, ţurţurii de gheaţă pe care i-a
atârnat drept podoabe prin crengi; Moş-Crivăţ, gerul cu care a
împietrit până şi unda izvorului şi-a făcut să trosnească lemnele,
pleasna de bici a vântoaselor din miazănoapte cu care a început să şu-
iere, grozăvindu-se „cine e mai tare ca mine, cine îmi poate sta
împotrivă?”…
…S-au strâns parcă în sine stejarii cei mari ai pădurii, punân-
du-şi bărbile în piept, şi-au răspuns:, „Noi”.
Ei, şi ce-a mai fost prin pădure? Ce-au făcut vieţuitoarele?
Gâzele s-au aciuit, care pe unde a putut, căzând în somn greu
din care vor ieşi de cum o da Soarele de mărţişor.
Dintre feluritele neamuri de păsări – fiindcă încă de cu toamnă
s-au dus călătoarele – au rămas credincioasele pădurii: ciocănitoarele,
70
piţiguşii, scotocind de dimineaţa şi până seara, după ouăle şi viermuşii
pitiţi pe sub scoarţa, gaiţele şi coţofenele – sfădindu-se întruna. În
zilele calde şi cu soare, mai veneau către pădure sticleţii şi scatii, care
s-au tras către sat de cum se-năspriseră gerurile.
Iepurii şi căprioarele, suri în păr – ca să nu se deosebească de
cele din jur –, cumetriţa vulpe roşie ca para focului, pentru ca toţi să-i
poată vedea de departe viclenia furtişagului. Mistreţii s-au adunat în
ciurde ca să se apere de lupi şi să poată scormoni laolaltă după jir şi
rădăcini ne-ngheţate. Veveriţa cea cafenie căuta scorburile copacilor
în care de cu toamnă şi-a agonisit nişte provizii de alune, nuci şi
poame pădureţe; a uitat pe unde a pitit averea şi acuma trebuie să ia
toţi copacii la rând. Jderul o căuta pretutindeni, doar-doar va putea
pune gheara pe ea. Către bârlog s-a tras, de cum s-a arătat iarna, şi ur-
soaica; de acolo are să iasă, cu doi ursaci mici şi jucăuşi, după ea,
numai când o da firul crud şi verde al ierbii, şi are să beie la apa,
stâmpărându-şi setea de peste iarnă, mai-mai să sece unda izvorului.

Sugestii metodice:
1. Ce anotimp descrie această povestire?
2. Care sunt darurile iernii şi ale lui Moş Crivăţ?
3. Ce se întâmplă cu gâzele în anotimpul iarna?
4. Daţi exemple de păsări care rămân la noi în ţară în anotimpul
iarna.
5. Ce fac animalele pădurii în anotimpul iarna?

Povestea fulgului de zăpadă

de Trenca Banciu

Era odată, demult, tare demult, o fetiţă care se numea Roua.

Roua se născuse în casa unui om bun şi harnic. Părinţii o iubeau ca pe
lumina ochilor. Ziua şi noaptea se gândeau numai la fericirea copilei
lor.
Mama îi ţesea rochiţe din culorile tuturor florilor, iar tata îi
făcea coroniţe de pus în păr din cele mai frumoase pietricele găsite în
râul ce curgea în fundul grădiniţei.

71
 Roua era tot atâta de bună pe cât era de frumoasă. Avea doi ochi
ca două scântei, limpezi şi plini de bunătate. Privirile ei blânde alinau
cea mai mare durere. Părul ei, un val mătăsos, moale şi strălucitor,
atingea pământul în mers. Mâinile ei erau aşa de îndemânatice, că ce
lucru luau îl şi terminau; dar nu oricum, ci frumos şi bine. Într-un
cuvânt, toţi erau aşa de fericiţi, că pereche în lume nu aveau. Părinţii
nu-şi mai găseau loc de aşa mare bucurie ce dăduse peste ei. Cum
uneori, însă, zilele senine sunt umbrite de nori tot aşa şi în sufletul
părinţilor fetei era o umbră care le întuneca fericirea. Mama, de câte
ori îşi aducea aminte, şi îşi aducea destul de des, se ascundea în cea
mai întunecată cameră şi plângea, şi plângea până se liniştea. Astfel,
zilele treceau, Roua creştea, se făcea tot mai frumoasă, dar şi mama
avea mare grijă de fetiţă. O urmărea pas cu pas şi niciodată nu o lăsa
să iasă afară în plin soare. Ea o scotea pe fată la plimbare numai seara.
În grădina care era plină de cele mai frumoase flori, Roua
zburda, se ducea în serile cu Lună plină şi îşi privea chipul frumos în
oglinda apei. Acolo vedea ea că ochii ei străluceau ca două pietre
scumpe, că părul ei era un val înspumat de mătase. Când nu era Lună,
licuricii îşi aprindeau felinarele şi se înşirau pe malul apei ca să facă
lumină în calea fetei. Uneori, obosită de atâta alergat, se oprea cu
mama ei sub un pom şi asculta susurul râului, piuitul păsărelelor care
se pregăteau de somn, foşnetul frunzelor, şoaptele vântului cald de
vară care îi mângâie obrajii, înfierbântaţi de atâta zburdat şi se desfăta
în parfumul florilor care-i erau atât de dragi. Fiecare floare era socotită
o fiinţă căreia Roua avea să-i spună ceva. Tuturora le şoptea uşor
„Noapte bună!” mângâindu-le cu degetele ei subţiri şi moi când pleca
să se culce.
Această fericire şi mulţumire nu dură mult. Venind într-o zi la
ea prietenele ei, una mai vorbăreaţă o întrebă de ce nu iese şi ea afară,
iar alta, de ce nu vine şi ea în vizită la ele. Roua ridică cei doi ochi
limpezi spre fete şi nu răspunse. După plecarea lor, alergă la mama ei,
spunându-i: „Mamă, mamă, de ce nu merg şi eu niciodată ziua afară la
joc?”
— Copila mea, copila mea! strigă mama înspăimântată şi o
îmbrăţişă pe fată ca şi cum ar fi apărat-o de o primejdie.
După puţin timp, mama îi spuse: „În clipa în care te va atinge
Soarele, noi te vom pierde, aşa a vrut zâna cea rea”. De atunci,
72
neliniştea mamei a crescut şi în curând se îmbolnăvi. Roua o îngriji,
cu dragoste, asigurând-o că e destul de mare ca să înţeleagă primejdia
ce o aştepta.
În curând mama s-a făcut bine şi şi-a început iar munca de toate
zilele. Într-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de mătase subţire
ca pânza de păianjen, alb şi sclipitor, pentru a-i face o rochie.
Când rochia a fost gata, Roua s-a aşezat în faţa oglinzii şi s-a
îmbrăcat. Era atât de frumoasă în seara aceea, că licuricii alergau de
colo-colo prin grădina, să vestească toate cântătoarele, gângăniile,
florile, frunzele, vântul că Roua este mai frumoasă ca oricând şi să
poftească toţi s-o vadă.
Şi, într-adevăr, privindu-se în undele lacului, Roua nu se mai
recunoscu. De fericire băgă mâna în apă s-o tulbure, să vadă dacă nu e
vreo nălucire. Nu, cu adevărat era ea. Mama fetei pleca zilnic la lucru
şi Roua rămânea cu gospodăria, acasă. Când pleca, nu uita totdeauna
să-i spună: „Ai grijă de casă şi mai ales de tine”. Roua zâmbea, o
îmbrăţişa, o săruta şi mama pleca liniştită.
Într-una din zile, după ce Roua termină toată treaba, luă rochia
cea frumoasă şi se îmbracă. Se privi în oglindă. Era încântată. Ce-ar fi
să mă duc la prietenele mele, să le arăt ce rochie frumoasă am? şi se
îndrepta spre uşă, dar… îşi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se
întoarse şi începu să danseze prin cameră. Învârtindu-se, atinse per-
deaua care îi dezvălui minunile de afară. Privi pe fereastră. Soarele
arzător arunca raze de aur care învăluia tot pământul. Păsărelele
ciripeau, zburdând de ici-colo, cântând cântece de bucurie către Soare.
Florile cu rochiţele lor care de care mai frumoase, îşi ridicau căpşorul,
pline de fericire, înspre el. Fluturaşii în haina lor de sărbătoare treceau
pe la fiecare floare îi spuneau ceva şi plecau la alta şi tot aşa mereu.
Ce bine trebuie să fie afară, gândi Roua. Cum aş vrea să fiu şi
eu în soare, să mă bucur cu toate vieţuitoarele!
Duse mâna la cap, îşi mângâie fruntea încălzită de tot ce văzuse
şi dădu să meargă la uşă.
„Nu, nu, nu trebuie!” şi se întoarse.
Trecu ziua, veni mama, merseră în grădină şi se culcară.
A doua zi, în capul fetei se înfiripă aşa de tare gândul să iasă
afară că nu o mai slăbea. Îşi luă rochia cea minunată, se privi în
oglindă, însă bucuria nu-i mai fu atât de mare. Se duse la fereastră
73
plictisită. Privi. Acelaşi tablou. De câteva ori se îndreptă spre uşă şi se
întoarse.
Trecu şi ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua îşi puse rochia, se privi în oglindă vru să
danseze, să cânte. Zadarnic.
Nimic nu-i mai scotea din cap gândul de a ieşi la soare.
„Şi ce-o să fie dacă ies?” gândi ea… apoi cu glas tare: „Mă duc
doar în prag, mai departe, nu”.
Se mai suci, se mai învârti, privi pe fereastră. Fluturii zburau de
colo până colo, parcă ziceau: „Vino, vino!”
Îşi luă inima în dinţi şi se duse la uşă. O deschise. Vai, ce
încântare! Căldura îi învălui trupul. Ce bine se simţea acum. Nu o
durea nimic, nu simţea nimic rău. Ieşi în curte. Începu să alerge, să
cânte, să mângâie florile, încercă să prindă un fluture.
Obrajii i se rumeniră, ochii îi străluceau mai tare. Dar părul,
părul era numai din fire de aur în care sclipeau pietre scumpe.
Fericirea era nemăsurată. Roua se simţea uşoară, parcă plutea.
Râdea, se învârtea, nu mai avea astâmpăr. De-îndată, vrând să se
oprească în loc, să se odihnească, simţi că nu mai poate atinge
pământul. Bucuria îi fu mai mare. Se lăsă în voia vântului şi simţi cum
se urca tot mai sus, tot mai sus.
— Ajung la Soare, ajung la Soare! cât am dorit şi doresc să fiu
lângă el. Ce frumos e!
Privi în jos. Ce frumos se vedeau casele, grădinile, pământul!
Se gândi: „Cum de n-a ieşit până acum afară? Toate au fost numai
nişte născociri. Cum o să-i povestească mamei tot ce a văzut!”
În acest timp, Roua era tot mai uşoară şi urca tot mai sus. Părul
ei despletit îi învăluia corpul şi rochiţa umflată de vânt o ajuta să urce
mai repede, tot mai sus şi tot mai sus. Urcând aşa, Roua simţi că-i este
frig. Se ghemui, dar frigul era tot mai mare. Simţea că se îngreuiază de
parcă i-ar fi atârnat cineva pietre de picioare; se uită împrejur şi văzu
că ajunsese într-un palat plin cu apă şi în ce parte voia să pună piciorul
sau să întindă mâna, dădea numai de apă. Era palatul lui Nor-Cenuşiu.
Nici n-avu timp să se dumirească că se şi deschise o uşă şi prin ea
năvăliră o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici şi fiecare
avea câte un nume: Nor-Alb, Nor-Pufuşor, Nor-Cenuşiu, Noruleţ-
Albăstrui.
74
 Se înghesuiau aşa de tare, încât s-au amestecat unii cu alţii de
nu-i mai cunoşteai.
Roua abia îşi găsise un loc să stea. N-au intrat bine cu toţii că
uşa se trânti şi apăru Nor-Cenuşiu, tunând şi fulgerând. Cu glas ca din
butoi sau ca şi cum ar fi bătut în tobă le spuse să meargă fiecare şi să
strângă cât mai multe picături de apă că pe pământ trebuie ploaie.
Nor-Pufuşor spuse ca el a şi găsit o picătură care e chiar lângă
el, arătând-o pe Roua. Fetiţa începu să strige că toţi se îngrămădeau la
uşă, care mai de care să iasă mai repede afară. Acolo s-au întâlnit cu
Bate-Vânt, care i-a luat pe aripile lui şi a început să-i ridice pe toţi sus.
Rouăi i se lumină faţa de un zâmbet. Tot va ajunge la Soare. Deodată,
norii se împrăştiară care încotro şi Roua rămase în barba lui Bate
Vânt, care îi zise: „Prinde-te cu mâinile de barba mea şi ţine-te bine,
că te duc eu la Soare.” Şi au zburat ei aşa până ce l-au întâlnit în cale
pe Vâjâie-Vânt care o căuta pe fată. El auzise de la Nor-Cenuşiu că
sus, în văzduh, undeva, era o fetiţă şi cum Ger-Năprasnic avea nevoie
de cineva care să-i aprindă pipa şi să-i scuture pletele de brumă, fetiţa
aceasta era tocmai ce-i trebuia.
Şi aşa Vâjâie-Vânt veni în căutarea ei, ca să-i mai intre în voie
moşului care era tare supărat, mai ales în ziua aceea, căci o rază de
soare se strecurase ştrengăreşte prin fereastra şi îi topise un fir de
gheaţă, din mustaţă. Aşa că Vâjâie-Vânt, dând peste cei doi călători, o
înşfăcă pe fată şi plecă cu ea. Bate-Vânt nici n-avu timp să-şi dea
seama ce se întâmplase. Roua începu să plângă. Îşi dădea seama că
acum merge la râu, şi chiar aşa era. Ajunseseră la porţile palatului de
gheaţă, unde locuia Ger-Năprasnic.
Vâjâie-Vânt bătu la poartă cu un ciocan de gheaţă. Poarta se
deschise, iar când întrară, la uşa palatului văzură doi oameni de
zăpadă nemişcaţi, care făceau de strajă.
Palatul era foarte mare, înalt, făcut numai din gheaţă şi era aşa
de rece, că-ţi îngheţa suflarea. Vâjâie-Vânt suflă şi în faţa lor se
deschise printre bolovanii de gheaţă o potecuţă, pe unde trecură cei
doi călători, suflând din greu. Au mers ei aşa o bucată de vreme şi au
ajuns în odaia în care se afla Ger-Năprasnic. El şedea pe un scaun înalt
de gheaţă. Era învelit cu o pătură de zăpadă, iar în gură avea o pipă de
gheaţă şi când pufăia ieşea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea.
Asta era Bruma.
75
 Cum o văzu pe Roua, o trimise să ia pieptenele din lada ce se
afla într-un colţ al camerei şi să-l pieptene, că de mult nu-şi mai
scuturase bruma din păr. Roua tremurând de frig se apropie de ladă, o
deschise şi scoase, spre mirarea ei, un pieptene făcut din ţurţuri.
începu să-l pieptene şi să plângă de frig ce-i era.
Ger-Năprasnic simţi o lacrimă caldă pe frunte. Se încruntă şi
zise: „Nu-i de ajuns că mi-a topit raza de soare un fir din mustaţă, tu
vrei să mă topeşti cu totul? Ai grijă, un fir de păr de-mi va lipsi e vai
de tine!”
Roua suspina şi încerca să-şi oprească lacrimile, dar dorul de
mamă, de casă, de grădină, de râuleţul în care îşi oglindea altădată
mândrul chip o îndemna la plâns. Şi plângea fără oprire. Ger-
Năprasnic, ca să scape de lacrimile ei, le prefăcea pe loc în pufuşor de
brumă, care, din cauza răsuflării lui, se învolbura prin cameră şi se
lipea la ochi, pe faţă, pe gât şi te îngheţa.
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma ieşi afară şi, cu grabă
mare, duse de vânturi, alergă în jos cât mai aproape de pământ.
Roua privea după ea şi dorul de casă îi topea inima. Ea slăbea
din zi în zi tot mai tare şi se simţea tare, tare uşoară. Se gândi ce-ar fi
dacă o dată cu bruma de gheaţă ar sări şi ea pe fereastră, şi aşa făcu.
Ger-Năprasnic simţi că nu mai e pieptănat, lovi cu pumnul
într-un clopot de gheaţă care zgudui tot palatul şi îndată se înfăţişă
înainte-i Vâjâie-Vânt.
„Aleargă iute după fata aceea! De n-o poţi prinde, suflă cât poţi
şi prefă-o în fulg de zăpadă!”
Vâjâie-Vânt ieşi valvârtej pe uşă, cu barba în vânt, cu toiagul de
gheaţă în mână şi cu mantaua fluturând. Alergă ce alergă, dar băgă de
seamă ca Roua se depărta tot mai tare.
Atunci, începu să sufle, Roua simţi că-i îngheaţă spatele, apoi
mâinile, picioarele, capul şi încet-încet simţi că o cuprinde un somn
odihnitor. Când să închidă ochii, ea se mai uită odată spre pământ, să
vadă ce-i era mai drag. Şi, spre marea ei bucurie, i se înfăţişă tot ce
iubise ea mai mult – casa, curtea, grădina, însă florile nu mai erau, pă-
sărelele plecaseră de mult, fluturii se ascunseseră, merele, perele,
strugurii nu mai erau. În grădini şi vii pomii erau goi. Pământul era
pustiu. Trecuse multă vreme de când plecase. Roua, totuşi a recunos-
cut locurile dragi. „N-am să te las moşule să îngheţi pământul, n-am să
76
te las”, gândi ea. Îşi prinse rochiţa înspumată cu mâinile tremurânde
şi, întinzând-o, se lăsă uşor în jos, apărând pământul de furia gerului
năprasnic.
Şi, aşa, fiecare fir din ţesătura minunatei rochiţe se prefăcu în
câte un firişor sclipitor de zăpadă care tocmai acoperi pământul să-l
încălzească, să ocrotească seminţele care dormeau somnul lung de
iarnă, aşteptând primăvara să încolţească, să înveselească şi să
îmbogăţească pământul cu rod îmbelşugat.
De priviţi cu atenţie fiecare fulguşor de zăpadă, în el veţi vedea
ochii strălucitori ai Rouăi, care zâmbesc cu drag tuturor copiilor şi-i
îmbie la joc.

Sugestii metodice:
1. Cine era Roua?
2. Cum o tratau părinţii pe fetiţă?
3. De ce nu avea Roua voie să iasă afară?
4. Ce s-a întâmplat cu roua în momentul în care a ieşit
afară?Descrieţi peripeţiile prin care a trecut fetiţa.
5. Cum a reuşit fetiţa să ajungă din nou pe Pământ?
6. În ce s-a transformat Roua?
7. Experiment: „Transformările apei”.

Legenda Crivăţului
(legendele românilor)

Crivăţul ieşi odată la plimbare; dar era nebunatic, Doamne

fereşte! Pe unde trecea făcea o mulţime de neorânduieli.
Întâi intră într-o grădiniţă, şi cum intră, se apucă să scuture toţi
trandafirii cei frumoşi, să ofilească florile, să frângă crinii cu dulce
miros. Rostogoli pe jos merele, prunele şi rupse în dreapta şi în stânga
crengile pomilor încărcaţi cu frunze şi fructe.
La câmp făcu şi mai multe rele. Ici culcă la pământ grâul şi-i
zdrobi spicele, de-i risipi toate boabele, colo doborî clăile de fân şi le
luă vârtej pe sus. Dar ce e şi mai groaznic, dezrădăcină din pădure
câţiva copaci bătrâni şi-i răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dând
peste o turmă de oi ce păştea în tihnă, le împrăştie în toate părţile şi le
77
ameţi, învârtindu-le. În câteva ceasuri strică totul pe unde trecuse.
Oamenii se jeluiră de toate relele pe care le-a făcut Crivăţul pe pământ
numai într-o zi.
— E un vânt pustiitor, strigară unii.
— Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci şi flămânzi! Ne-a
stricat tot!
Îndată Împăratul Vânturilor chemă Crivăţul de faţă şi-i ceru să
răspundă dacă e adevărat zvonul ce se aude în lume despre
năzdrăvăniile lui.
Crivăţul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el
se apără, zicând numai:
— Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimănui; am
vrut numai să mă joc cu florile, holdele şi cu oile. Vina e a lor că nu
ştiu de glumă!
— Aşa glumă întrece măsura, fătul meu! îi răspunse Împăratul
Vânturilor. Să faci rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deşi
glumă, nu este bună! Ca să te înveţi minte, eu nu ţi-oi mai da drumul
vara. Numai iarna vei ieşi din închisoare. Atunci ai să te poţi juca cu
gheaţa şi cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci.
De atunci, Crivăţul nu mai suflă decât iarna, pe pământul
înţepenit de ger, bătut de viscol şi înăbuşit sub troienele de zăpadă.
După dânsul aleargă lupii urlând şi zboară corbii flămânzi.

Sugestii metodice:
1. Ce este Crivăţul?
2. Ce fel de vânt este Crivăţul?
3. Ce fapte rele a făcut Crivăţul?
4. Cum şi-a explicat Crivăţul faptele?
5. Cum a fost pedepsit Crivăţul?

78
 Bob de cristal, râul şi ploaia
de Silvia Dima

Căsuţa în care locuiau picăturile de apă cu mama lor, de la o

vreme li se părea că este neîncăpătoare. Picătura mamă căuta să-i
liniştească pe toţi, spunându-le că în curând vor găsi o casă mai bună,
mai largă. Una dintre picături pe care o chema Bob de Cristal se
plângea mereu:
— Mă sufoc aici, n-am loc, mi se murdăreşte rochiţa, vreau să
ne ducem mai repede în altă căsuţă sau plec unde văd cu ochii.
Şi aşa a început să-şi caute loc să iasă din înghesuială. Tot
căutând în dreapta, în stânga a dat peste o crăpătură prin care
pătrundea o rază de lumină, care-i atinse rochiţa şi făcu să strălucească
toate nestematele.
Încântată de frumuseţea acestei lumini, Bob de Cristal căuta să
o vadă-mai bine. Se subţie cât putu şi ieşi prin crăpătură, dar lumina o
orbi. Închise ochii şi stătu aşa o bună bucată de vreme, apoi îi deschise
pe rând şi încântată de ce văzu zise: „Ce bine e aici! Am să le chem şi
pe surioarele mele”. „Veniţi, surioare, veniţi!” Picăturile de apă au
năvălit afară la chemare. Se minunară de ceea ce văzură!
— Tii! ce-o fi globul acela albastru şi frumos?
— Este cerul le răspunse o păsărică,venind în zbor din înaltul
văzduhului.
— Cerul! se minunează picăturile.
— Dar… globul acela galben?
— E Soarele, ciripi păsărica.
— Dar tu cine eşti, cum te cheamă, de le ştii pe toate?
— Eu sunt Lia Ciocârlia şi mă înalţ în fiecare dimineaţă în sus,
să aduc cântări de slavă Soarelui, caut să mă ridic chiar până la ei, dar
nu pot, nu mă ajută puterea, el e prea sus.
Ciocârlia zbură şi picăturile priviră cu nesaţ după ea, apoi
plecară şi ele la vale. S-au rostogolit pe o piatră, care era aşa de
fierbinte că mai-mai erau să se înăbuşe. Noroc că a apărut pe cer un
nor care a acoperit Soarele, iar vântul a început s-adie.

79
 Ce bine şi răcoare era şi ce uşor mergeau la vale. Cu ajutorul
vântului coborau valvârtej. În goana lor au căzut în braţele unui fir de
iarbă.
— Cine eşti tu aşa verde şi subţire şi ne poţi ţine aşa de bine în
braţe?
— Sunt firul de iarbă. Voi mă hrăniţi, mă răcoriţi şi de aceea vă
ţin în braţe cu multă plăcere!
Nici nu termină firul de iarbă ce avea de spus, că şi veni o
suflare de vânt, luă picăturile de apă şi le duse mai departe. Căzură
într-o gropiţă unde întâlniră alte câteva picături foarte vesele că le-au
devenit surioare şi începuseră cu toate să murmure: Ce multe suntem
acum,/Pornim ca un izvor la drum./Şi-n drum cu multe ne-om uni/Şi
mai puternice vom fi.
La cântecul lor au năvălit afară multe picături, că nu se mai
terminau şi izvoraşul creştea, iar apa lui rece şi limpede potolea setea
păsărelelor, a călătorilor şi a ciobanilor.
Izvoraşul fericit, pleca mai departe să vadă ce e în lume. În
drumul său micul izvoraş/Găsi alt frate drăgălaş/Şi doi, trei s-au
unit/Un pârâiaş ei au făcut.
Într-o zi Pârâiaşul pleacă la vale printr-o crăpătură a
pământului, pe care tot săpând-o a făcut o albioară, prin care aluneca
uşor la vale. Semăna cu un fir de aţă. Şerpuia printre ierburi, printre
flori, printre pietre şi şoptea tuturor: „Vin de departe din inima
pământului şi merg la vale să văd ce e pe acolo”. Şi tot cântând aşa,
întâlneşte în cale un bolovan de piatră pe care îl rugă: „Piatră mare,
piatră mare,/Fugi te rog din a mea cale”.
Pietroiul nici nu auzea. Atunci, Pârâiaşul începu să-l lovească
tot în acelaşi loc, până a săpat un şănţuleţ prin care şi-a făcut cale de
mers.
A mers Pârâiaşul prin văi şi lunci, grădini cu pomi şi a ajuns
într-o pădure întunecoasă. Mergea prin desişul pădurii cu paşi mici,
privind încoace şi încolo şi-i era tare frică. Tocmai când căuta să se
ascundă sub nişte tufişuri îi ieşi înainte un brăduleţ, şi-i zise: „Unde
alergi aşa cu zor?/Pârâiaş drăgălaş”.

Multe lucruri a mai văzut Pârâiaşul în drumul lui şi câte mai

erau pe care nu le ştia şi urma să le mai vadă. Se întreba el ce-or fi
80
acele case, străzi, oraşe, despre care auzise vorbindu-se? Erau vorbe
care-i alergau prin cap fără să le cunoască, şi de aici dorinţa de a pleca
mai departe, se făcu tot mai mare. Se hotărî că a doua zi să plece nu-
maidecât şi să vadă totul. Pădurea aceasta a lui Crai Brad ascundea
multe minunăţii. Nu trecu mult şi intră într-o poieniţă. Începu să
zburde, să cânte, să murmure. Alerga şi străbătu câmpii întinse cu
grâu, cu porumb, cu floarea-soarelui, trecu prin nişte grădini în care se
jucă cu nişte boboci de raţă şi de gâscă şi luă la vale bărcuţa de hârtie a
unui copilaş, apoi trecu iar printr-o câmpie unde păşteau nişte oi
cărora ciobanul le cânta din fluier. Merse mai departe şi deodată văzu
că în faţă se ridică nişte ziduri mari de piatră peste care nu se mai
putea trece. Era ţara lui Inimă de Piatră, care era aşa de puternic că
numai cu braţele dacă te strângea îţi şi pierdeai răsuflarea.
Pârâul s-a apropiat şi a cerut voie să treacă. Inimă de Piatră i-a
spus să plece înapoi pe unde a venit. S-a mai rugat el, ce s-a mai rugat,
şi dacă a văzut că nu-i chip, a început lupta dreaptă.
A lovit în stânga, a lovit în dreapta, în faţă, dar nu era chip. A
lovit el zile şi nopţi, dar degeaba. S-a aşezat la umbra unui pom să se
mai odihnească. Cum şedea aşa şi se gândea, cum să-l zdrobească pe
Inimă de Piatră, iată că în zare a văzut nişte pârâiaşe care veneau la
vale neştiind ce le aşteaptă aici.
Pârăul le-a povestit ce a păţit, spunându-le că ar fi bine să se
unească şi să-l lovească cu toată puterea pe Inimă de Piatră.
Şi aşa unite, pârâiaşele au făcut un râu mare care avea apele
înspumate, vijelioase, zgomotoase şi cu putere însutită. Şi unde l-a
lovit din toate părţile pe Inimă de Piatră, că i-a slăbit puterea atât de
tare încât Râu a trecut uşor peste jumătate din ţara lui. Când credea că
a scăpat, Inimă de Piatră şi-a încleştat braţele aşa de tare, că era gata,
gata să-l sugrume pe Râu, care acum de abia mai sufla.
— Bine c-am scăpat de tine, zise Râu şi plecă vesel mai departe.
El creştea văzând cu ochii şi apa lui uda câmpiile, grădinile pe care
oamenii le lucrau cu voie bună, iar în apele lui femeile şi fetele spălau
rufele şi înălbeau pânza, pescarii prindeau peşte, copiii făceau baie, iar
roţile morilor prindeau a se mişca, măcinând grâul mai vârtos.
Toate acestea Râu le vedea pe drumul ce-l străbătea şi din zi în
zi era mai fericit. Dar mai fericiţi erau oamenii pe care-i ajuta cu unda

81
lui răcoroasă şi puternică. Cu cât aducea mai mult bucurie şi fericire,
pleca voios mai departe, tot mai departe spre locuri necunoscute.
A mers el ce a mers şi a ajuns în ţara Crăiesei Florilor. Aici era
mai mare jale, mare tristeţe. Florile, pomii, iarba erau îngălbenite şi
veştejite. Păsărelele amuţiseră şi era un plâns şi o jale că ţi se rupea
inima. Mergând aşa prin uscăciunea aceasta, văzu o arătare acoperită
cu un val gros de praf. Întreabă cine este?
— Sunt Crăiasa Florilor şi aceasta este împărăţia mea.
Era mândră şi frumoasă. Nicăieri n-ai fi putut vedea flori
minunate, viu colorate şi atât de diferite ca aici, iarba mai grasă şi mai
verde şi păsărele mai cântătoare. Totul era voie bună, veselie, bucurie.
Dar într-o zi Seceta – vrăjitoarea rea şi uscată – a venit şi a furat-o pe
fata mea Ploaia care era nespus de bună, de harnică şi care iubea
fiecare firicel de iarbă; de atunci totul este pustiu. Râul s-a necăjit
nespus de mult, când a auzit ceea ce i-a povestit Crăiasa Florilor.
Râu a şi pornit în căutarea ei. La marginea împărăţiei Crăiesei
Florilor, iată că un vânt uscat cu praf i-a tulburat oglinda ochilor. Se
apropia Seceta-Vrăjitoarea care aflase totul de la Vânt-Uscat şi venea
în goana nebună să-l zdrobească pe Râu.
Nici una, nici două, s-a năpustit asupra voinicului, i-a înfipt
ghearele în gât, cu părul ei de câlţi adevăraţi i-a înfăşurat trupul, iar cu
suflarea ca o arşiţă căuta să-l înăbuşe, să-l sece de viaţă. Se aruncă
Râu năvalnic asupra Secetei.
Şi cum se luptau aşa, Râu o văzu pe Ploaia în spatele Secetei,
care o purta cu ea ca să nu-i scape, şi-i strigă:
— Ploaie, Ploaie! Ajută-mă să o răpunem pe vrăjitoare. Crăiasa
Florilor, mama ta, e în mare primejdie. Când a auzit Ploaia una ca
asta, s-a dezlănţuit fără frică, puternic, avându-l pe Râu de ajutor, şi
fiecare picătură de apă o lovea pe vrăjitoare peste obrajii slabi şi
galbeni, peste spatele încovoiat, în ochii care aruncau numai suliţi de
foc, până au doborât-o.
Crăiasa Florilor şi Ploaia l-au primit pe Râu şi l-au rugat să
rămână în ţara lor şi să trăiască la un loc. Râu mai-mai că ar fi rămas,
a simţit însă dorul de a-i ajuta pe oameni şi pe vieţuitoare şi a răspuns
că el trebuie să meargă mai departe, că are încă multe de văzut şi
poate vor mai fi oameni, gâze şi plante care trebuie ajutate. Dacă
Ploaia vrea, el bucuros o ia la drum. Nici n-a terminat ce avea de spus,
82
că Ploaia a bătut din palme şi, în faţa lor, a apărut un rădvan făcut în
nori. Ploaia s-a aşezat în el, iar Râu a pornit pe jos. Unde ajungeau,
veneau în ajutorul oamenilor la fel de fel de treburi: Râu ajuta la cărat
buşteni pentru făcut case, la mişcarea ferăstraielor de tăiat lemne, ajuta
pescarilor să-şi mâie bărcuţele, învârtea roţile morilor, ba într-un loc
mai îndepărtat oamenii i-au cerut ajutorul să mişte şi maşini care să le
facă lumină în casele şi pe străzile oraşului. Mare i-a fost mirarea şi
bucuria lui Râu când a văzut primele luminiţe aprinse.
Ploaia se ţinea pe aproape. Cum vedea că Râu oboseşte şi-i
slăbeşte puterea, îi sărea în ajutor.
Şi Râu trecea din sat în sat, din câmpie în câmpie, din pădure în
pădure şi privea cum oamenii muncesc cu voie bună, veseli şi
încrezători, iar atunci când au nevoie de puterea lui fericit pune
umărul şi-i ajută.
Râu nu i-a uitat nici pe copii. Le-a adus din vârful muntelui
pietricele colorate cu care se joacă, nisip moale pe care stau întinşi la
soare, peştişorii argintii după care copiii aleargă cu multă voie bună.
Uneori e atât de fericit de bucuria copiilor, de ciripitul
păsărelelor, de verdeaţa pomilor, că are ochii limpezi cum e oglinda
de cristal, alteori se întunecă la gândul că oamenii au putut suferi din
cauza Secetei, care acuma este zdrobită de tot şi nu va mai putea ridica
niciodată capul.
Şi aşa Râu şi Ploaia trăiesc în mijlocul oamenilor, al florilor, al
păsărelelor, iubiţi şi îndrăgiţi atât de cei mici, cât şi de cei mari, pentru
faptele bune pe care le fac.

Sugestii metodice:
1. Cum era căsuţa în care locuiau picăturile de apă?
2. Ce a făcut Bob de Cristal?
3. Ce au format mai multe picături de apă la un loc?
4. Cum s-a format pârâul?
5. Ce a văzut pârâul în drumul său?
6. Cum a reuşit pârâiaşul să treacă de Inimă de Piatră?
7. Ce vedea râul în drumul său?
8. De ce era supărată Crăiasa Florilor?
9. Ce este seceta?
10. Unde trăiesc acum râul şi ploaia?
83
 O rază
de Emil Gârleanu

S-a desprins rază din ghemul ei de aur şi-a rătăcit prin senin.
Şi-n întâia zi, tremurătoare, căuta pe cer să se oprească.
Într-o poiană, din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui
cerb, plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar,
în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna
dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămăsese, apoi se
năpusti în cealaltă margine a pădurii după o căprioară care tocmai
trecea.
Raza călători mai departe.
Munţi, dealuri, văi; ai ce cutreiera în lume când te-ai aşternut la
drum. Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de
şale, merg laolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile
ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur
împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar,
deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se
opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc iscoditori şi crunţi înainte, scot
puştile şi într-o clipă, dimpotriva lor alţi oameni se arată. O clipire:
duşmanii se aruncă unii peste alţii, puştile răzbubuie, spăngile
se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoari
poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al
puştii lui se prelinge sângele.
Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai
unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg. Într-o casă mare, bogată,
într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat.
Râs, vorbă şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub
degetele subţiri şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la
degetul cel mic o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza; din
înalt ea se scoboară şi-n clipa aceea degetul fetei pare că fulgeră de
focuri. Uimită, mândra cântăreaţă se opreşte, frânge cântecul şi se uită
cu îngâmfare împrejur:
— Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie. Dar raza se
furişează şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.
84
 Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit mai e pe lumea
aceasta?
Într-un alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra
mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi
legăna copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul sta cu ochişorii verzi
deschişi, pieptul mai nu i se ridica, buzele albe nu se pot mişca. Se
gândeşte mama: câte necazuri, câte nădejdi, şi acum!
Şi cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvo-
răşte din ochii mamei şi i se anină de geană. Şi atunci raza pribeagă se
topi în lacrimă şi o poleii.
Iar copilaşul, care demult nu se mai înviorase, o zări; întinse
mânuşiţa spre obrazul mamei şi zâmbi uşor.

Sugestii metodice:
1. Ce este Soarele?
2. Ce primim de la Soare?
3. Unde a încercat să se aşeze raza de soare?
4. Unde s-a aşezat în cele din urmă?
5. Ce efect a avut raza de soare asupra copilaşului bolnav?

Soarele şi Luna

Odată, în vremea de început, când ceasurile mergeau înapoi,

undeva, la capătul pământului, unde cerul îşi vărsa lacrimile în mare,
pe o insulă bogată se înălţa un palat strălucitor. De fapt, întreaga
insulă era stăpânită de împăratul Soare, un conducător bun şi înţelept.
Toţi supuşii lui erau mulţumiţi şi mândri că făceau parte din regatul de
la capătul lumii, unde zările se întâlneau să-şi dea bineţe, spălându-se
cu roua primei dimineţi.
De fapt, nu era vorba de o dimineaţă aşa cum ştim noi, pentru
că în împărăţia aceea nu era niciodată noapte. Bine, veţi spune, dar
cum se odihneau oamenii? Pentru că trebuie să vă spun, ei munceau
din greu, dar cu multă plăcere, ştiind că toată truda este pentru ei, că
împăratul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. Aşadar, toată
împărăţia, când ar fi venit vremea să doarmă, se aduna pe o câmpie
verde şi întinsă unde asculta muzica nemaipomenită a naturii, dansând
85
şi râzând, îmbrăţişându-se şi oferindu-şi unul altuia prinosul de iubire
acumulat în timp ce lucraseră.
Împăratul Soare fusese şi el un simplu trăitor, dar hărnicia şi
inteligenţa lui i-au determinat pe oamenii locului să-l aleagă cârmaci.
Nu era, ca în alte împărăţii, nici vorbă de moştenire. Dacă împăratul
nu-şi creştea copiii cum se cuvenea sau dacă nu avea urmaşi, lumea
alegea în locul lui pe cel mai drept, mai bun şi mai isteţ dintre ei.
Nici acolo, în scaunul împărătesc, nu era însă numai huzur şi
petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toată lumea se
întorcea la muncă, împreună cu bravul Soare, ce trudea să împartă cât
mai chibzuit bunurile poporului său.
Nimeni nu ştia cum a ajuns primul om acolo, în ţinutul albastru,
înconjurat de ape şi vegheat de cerul senin. Era parcă dintotdeauna,
pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau şi se iubeau. Nu se
ştia ce sunt ura, egoismul, invidia. Toţi erau egali şi nimeni nu căuta
să aibă mai mult. Erau împăcaţi cu natura firii lor.
Când sosi vremea, împăratul îşi alese o fată frumoasă, pe nume
Luna, neîntrecută pentru dibăcia, cumpătarea şi bunătatea ei. A fost o
nuntă mândră, cu alai şi veselie multă, iar poporul întreg s-a bucurat
pentru naşterea familiei ce avea să se împlinească.
La palat toate mergeau foarte bine, ca în poveşti, iar toţi
servitorii erau plătiţi pentru fiecare serviciu, fie el cât de mic. Plătiţi
este un fel de a spune, pentru că pe insulă nu existau bani. Împăratul,
în înţelepciunea lui, a realizat că, dacă ar turna (pentru că, pe vremuri,
banii erau toţi din metale preţioase şi se turnau în diferite forme), dacă
ar turna zic moneda proprie, ar crea zâzanie între oameni. Aşadar,
dacă tu nu deţineai un bun cu care să poţi plăti serviciul făcut, bun pe
care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, îl plăteai cu Mulţumesc! Era cel
mai mare capital de iubire întâlnit vreodată. Se crease chiar şi o bancă,
unde oamenii adunau cât mai multă iubire şi zâmbete. Cu cât aveai
mai mult Mulţumesc!, erai mai bun şi mai iubit. Era, în fond, capitalul
tău moral, dar şi un capital de frumuseţe, căci, se ştie, oamenii buni
sunt mai veseli, mai deschişi, nu sunt niciodată morocănoşi şi, prin
urmare, sunt mai frumoşi.
De aceea împăratul era ceva mai bogat, fiindcă fusese cel mai
bun şi mai de ajutor om de pe insulă. Dar era vorba despre un fel de
bogăţie frumoasă, înţeleaptă, ce-ţi dădea fericirea lucrului împlinit.
86
 Şi, aşa cum v-am spus, ceasurile mergeau înapoi, dar asta nu
interesa pe nimeni. Oamenii se năşteau tot mii, cu gânguritul lor
frumos şi vesel (primul capital de iubire), urmând să se îndrăgostească
apoi, cu bucuria şi dorinţa de împărtăşire arzându-le în ochi, îşi făceau
o familie şi, încet-încet, se retrăgeau să se odihnească mai mult, în
inima Universului… Povestea cu ceasurile ce se întorc şi deapănă
timpul invers o să o spun altă dată, pentru că şi poveştile au un mic
orgoliu al lor: nu le place să fie amestecate.
Fiind mereu zi, sub cârmuirea blândului, caldului şi
prietenosului Soare şi a preafrumoasei sale soţii Luna, nimeni nu-şi
punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zâmbet din
împărăţie, un surâs plin şi curat. Era, de fapt, unul dintre secretele ei,
cu care a vrăjit inima lui Soare.
Şi ca totul să fie ca-n poveste, Luna i-a dăruit lui Soare doi fii,
gemeni, pe care i-au botezat cu acelaşi nume, Luceafăr. Mare fu
bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar împărăţia a fost în
veselie o bună bucată de vreme. Spun vreme pentru a înţelege mai
bine o noţiune pe care o avem noi, cei de azi, dar să nu uităm că în
împărăţia lui Soare nu fusese dat în exploatare timpul. Şi totuşi,
oamenii nu se plictiseau, viaţa lor nu era monotonă, cum e azi în
goana după bani; iubirea şi bunătatea au prea multe feţe ca să devină
monotone sau să te plictiseşti de ele.
Cei doi Luceferi creşteau şi ei, ca toţi ceilalţi, în armonie cu
semenii şi natura. Descopereau acea muzică universală, mirosul
florilor, ce dau echilibru simţurilor. Capitalul lor de bucurie şi averea
lor de Mulţumesc! creşteau continuu, pentru că toţi se bucurau să-i
ajute, şi numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline şi
căldura din spatele cuvintelor.
Mai apoi Luna născu o fetiţă, Steluţa, o frumuseţe desăvârşită,
ce răspândea în jur lumină, strălucind şi iradiind deopotrivă. Grădina
palatului înflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru că, să ştiţi,
florile se hrănesc cu sentimentele noastre bune. Cu cât iubim mai mult
o floare, cu atât culoarea şi mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se
bucurau în jur de fericirea şi de prosperitatea împărăţiei. Nici un nor
nu umbrea strălucirea palatului şi a oamenilor care-l locuiau.
Numai că (trebuia să vină şi momentul acesta, nu?!) ceva se
întâmplă. Într-o zi, nişte pescari au găsit pe ţărm un om, mai mult mort
87
decât viu. Săritori cum erau, l-au luat, l-au îngrijit, l-au hrănit şi l-au
îmbrăcat. Ce li s-a părut ciudat a fost că, după toate acestea, omul n-a
spus niciodată Mulţumesc! Găsea diferite formule, pretexte (Vă rămân
dator!, Mă voi plăti!, O să am grijă!) să evite cuvântul magic, capitalul
de fericire şi de bucurie al locuitorilor de pe insulă.
Au înţeles atunci că nu-i unul de-al lor, că venise de undeva, de
pe mare, dintr-un departe neştiut. Asta nu i-a împiedicat să aibă grijă
în continuare de el. Vestea a mers repede şi, în curând, regele Soare
auzi de străinul ce se rătăcise pe insulă şi îl invită la palat. Nimeni din
regatul său n-a plecat sau n-a fost tentat vreodată să plece pe mare.
Erau prea mulţumiţi cu ceea ce aveau încât să caute altceva. Ei erau
acolo dintotdeauna, ai lor şi aşa trebuia să rămână. Aşa se explică
faptul că însuşi regele era curios să cunoască pe cineva care era altfel.
Străinul sosi la palat, unde fu întâmpinat de împărat, de
împărăteasă şi de toţi curtenii cu zâmbetul pe buze.
— Bine ai venit, străine! Cine eşti şi de unde vii?
— M-am rătăcit, împărate. Călătoream, după cum ştiţi, prin
lume. Mă mir că nu mă recunoaşteţi. Eu sunt temutul Timp, piratul
fioros. Călătoream, după cum vă zic, cu haremul meu (Clipa, Secunda,
Săptămâna, Luna) şi cu fiii mei (Minut şi An). Simţeam nevoia să
mergem într-un loc unde nu mai fusesem niciodată şi ne-am lăsat
purtaţi de valuri până înspre capătul acesta… Deodată, o furtună
năprasnică ne-a luat corabia ca pe o jucărie şi ne-a purtat în derivă.
Toţi au dispărut, numai eu m-am trezit aici, pe insulă.
— Ciudată poveste. N-am auzit de tine până acum. Iar la noi e
tot timpul senin…
— Cum, n-aţi auzit de mine? Tocmai mi-aţi rostit numele…
Dar voi nu vedeţi că îmbătrâniţi? Ce, credeţi că voi o să scăpaţi?
Păstrându-şi seninătatea, deşi nu mai avusese de-a face cu
asemenea ieşiri, împăratul continuă:
— Tot ce avem e aici, între noi, în inimile noastre. Ne trăim
partea noastră de iubire, apoi mergem şi ne odihnim în inima
Universului. Noi nu îmbătrânim. Sufletul poate rămâne tânăr mereu
dacă ştii să-i dai hrana de care are nevoie. Fii binevenit în împărăţia
mea, iar de vrei, de îndată poţi începe şi tu să lucrezi.
— O să vedem! mai găsi de cuviinţă Timp să zică.

88
 Mai mult din curiozitate, piratul Timp plecă şi el să muncească.
Era revoltat că nu fusese primit ca un oaspete de seamă, temut, ca un
învingător. Era furios că întreaga lui pradă (tot ce reuşise să fure din
lume: vise neîmplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins) zăcea
acum undeva sub apele învolburate. Îl enervau şi oamenii aceia cu
politeţea lor exagerată, cu bunătatea lor, cu zâmbetul lor cald, cu
iubirea în exces… Se gândi, pentru o clipă, că ei trebuie să fie vinovaţi
de faptul că eşuase. „Sigur, numai ei, de vreme ce nu mă recunosc
stăpânul lor, dacă nu ştiu nimic despre mine şi forţa mea… Venind
încoace, simţeam cum puterile-mi scad, cum mă risipesc în neant, cum
ei vor să nu mă accepte… Şi totuşi, bunătatea lor m-a salvat! Dar, nu!
Mă voi răzbuna!!!”
Munca piratului era mai mult o hoinăreală. Nu avea răbdare să
facă un lucru până la capăt. Obosea repede, iar ceilalţi, tot timpul (sau
mai mereu) binevoitori, îl ajutau. În pauzele muzicale îl vedeau cum
lenevea şi se obosea, că nu putea pătrunde acea muzică relaxantă.
Niciodată nu se ţinea de program. Mereu mai lenevea un timp după ce
toţi ceilalţi se întorceau, cu forţe proaspete, la muncă.
Răzbunarea, aşa cum o plănuia el, începea să se contureze. Găsi
câţiva ortaci cu mai puţini Mulţumesc! în cont şi-i convinse să facă
împreună o corabie, cu care să-i ducă într-un loc unde puteau să fie ei
împăraţi, să aibă de toate şi să nu muncească deloc. Totul se făcu pe
ascuns, iar lumea, neobişnuită cu răul, nu ştia să fie suspicioasă. Li se
părea curios că Timp nu folosea nici un Mulţumesc!, dar îşi zicea că,
poate, e sărac şi nu a reuşit încă să strângă din ceea ce primea! Odată
treaba isprăvită, Timp se descotorosi de cei care l-au ajutat şi, în
timpul unei odihne, devastă banca şi risipi toată averea oamenilor.
Răpi apoi pe împărăteasa Luna (ademenind-o sub pretextul unui ajutor
de care avea nevoie) împreună cu cei doi Luceferi şi cu Steluţa. Se
urcă pe corabie şi, aşa cum a venit, adus de ape, dispăru în neant,
neştiut de nimeni.
Împăratul se îngrijoră şi dădu poruncă (pentru prima dată în
viaţa lui!) să-i fie căutată familia. În zadar au fost răscolite toate
zorile. Dispăruseră fără urmă. Când îşi dădu seama de puterea
Timpului şi de faptul că nu mai avea ce să facă, Soarele scăpă o
lacrimă. Era prima rouă pe care o văzuseră oamenii… Mai apoi se
întristă, iar chipul lui se întunecă inexplicabil.
89
 Toţi au fost miraţi că se făcuse, ca niciodată până atunci, noapte
şi frig. Lumea aflase de Timp şi de puterile lui, de răutate, de faptul că
le-a distrus economiile şi că nu ştie ce înseamnă tihna şi zâmbetul
adevărat.
Numai că, aşa cum Timpul nu poate fi oprit într-un loc sau
învins, nici dragostea nu este uşor de ignorat. La insistenţele Lunii şi
copiilor ei, care au rămas neschimbaţi în bunătatea lor, Timp le-a
dăruit parte din el pentru a se arăta celor dragi. Şi aşa, pe insulă, de
câte ori lui Soare i se face dor de soţia lui şi de copii, întunecându-se
trist, ei îi apar pe cer: Luna cu acelaşi zâmbet plin, cu colţurile gurii în
sus, iar Steluţa, cu alaiul ei şi strălucirea frumoasă, îi înveşmântează
bolta împărătească. Feciorii apar şi ei, unul în zori (Luceafărul de
dimineaţă) şi unul la asfinţit (Luceafărul de seară), să-i aline durerea
tatălui rămas singur.
Iar dacă mergeţi la mare, acolo, la malul ei, veţi vedea în zare
ceva nemaipomenit: la răsărit şi la apus, Soarele şi Luna se întâlnesc
într-un vis al lor de iubire şi, pentru câteva clipe, ne umplu sufletele de
frumos, făcându-ne să uităm de Timp.
Poate că, atunci când vom învăţa cu toţii să iubim sincer şi
adevărat, să ne vedem aşa cum suntem şi să sporim capitalul de
„Mulţumesc!”, Timpul nu va mai avea ce face şi se va recunoaşte
învins. Va fi din nou împărăţia aceea de la începuturi, când fiecare va
putea privi pe fiecare în ochi. Până atunci, la margine de mare,
ca-ntr-o oglindă magică, se vede povestea tristă a Soarelui şi a Lunii,
de pe insula lor de la capătul timpului.

Sugestii metodice:
1. Cum era împăratul Soare?
2. Cu cine s-a căsătorit el?
3. Cum se numeau copiii Soarelui şi ai Lunii?
4. Cum era viaţa în împărăţia Soarelui?
5. Cine a naufragiat în împărăţia Soarelui?
6. Cum a răspuns Timpul bunătăţii cu care fusese tratat?
7. Cum se măsoară timpul? (Diviziunile timpului.)
8. Ce face Soarele când îi este dor de familie?
9. Când apar pe cer Luna, Steluţa şi Luceferii?
10. Care este momentul când Soarele şi Luna se întâlnesc?
90
 POEZIE

Anotimpuri
de Valeria Tamaş

Când zăpada se topeşte,

Sub raze blânde de soare
Cine gingaş vezi c-apare
Primăverii să-i dea veste?

Ghiocelul, clopoţelul,
Care dup-o iarnă lungă
Frigul de pe văi alungă
Şi porneşte caruselul.

Cling, cling, cling el clopoţeşte,

Dând suratelor de veste,
Din seminţe adormite,
Că-i timp să fie trezite.

Şi nici bine nu-ţi dai seama

Cum înverzeşte poiana,
Tot mai cald bătrânul Soare
Umple pământul de floare.

În rochiţe colorate,
Frumoase şi parfumate,
Pe ritmuri de ciocârlii,
Flori dansează, mii şi mii.

Sugestii metodice:
1. Care sunt cele patru anotimpuri ale anului?
2. Cine vesteşte primăvara?
3. Ce se întâmplă cu natura în anotimpul primăvara?
4. Care este anotimpul ce urmează primăverii?
5. Care sunt caracteristicile anotimpului vara?
91
 Tare sunt ocupată

Tare sunt ocupată

Toată ziua-n livadă.
Nu-mi văd capul de trebi
Printre fructe şi ierbi.
Ieri la ora şase
S-a copt o cireaşă;
În zorii de sâmbătă,
S-a născut o vânătă;
Azi-noapte la trei,
A venit pe lume un ardei;
Într-altă noapte, acum vreo lună,
Au răsărit ridichile, bineînţeles, de lună;
Pentru mâine, la ora şapte,
Caisele au anunţat că vor fi coapte;
Dar şi mai devreme, în zori,
Au rândunelele oră de zbor;
Puţin mai târziu, pe la ora opt,
Un piersic întreg va fi copt;
Apoi, pe la ora zece,
E programat un dovlecel;
La ora unsprezece, nişte căpşuni,
La douăsprezece, pepenii cei mai buni,
La unu merele,
La două perele,
La patru-s cu struguri pline ciuberele,
La cinci, gutui,
La opt, prune albăstrui,
La nouă nucile n-am un’ să le mai pui,
Şi asta-i din greu numai prima parte:
Apoi trebuie să le mănânc pe toate.

Sugestii metodice:
1. Ce fructe s-au copt în livadă?
2. Identificaţi anotimpul în care se coc fiecare dintre ele.

92
 3. Ce fructe preferaţi?
4. Care este rolul lor?
5. Cum putem consuma fructele?
6. Ce legume apar în poezie?
7. Cum consumăm legumele?

Rapsodii de toamnă
de G. Topârceanu

(lectura educatoarei)
I

A trecut întâi o boare

Pe deasupra viilor
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră

I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte

Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană

Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,

Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.
93
 Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică…

Zvonul prin livezi coboară.

Colo jos, pe mlaştină,
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă

Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare

Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă

Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

94
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,

Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.

Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,

Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
„Ce ne facem, fetelor?”

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

95
 Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură…

Între gâze, fără frică

Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul

Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă

Greierii din flaute.
„Uf, ce lume, soro dragă!”
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe

Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa timpuri protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune

Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

96
Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna

A-nvăţat un brusture
Să le spună-n faţă una
Care să le usture!

Jos, pe-un vârf de campanulă

Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,

Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

Dar deodată, pe coline

Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,

Se-ntretaie ştirile…
Ce e? Ce e? Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o! Sus în deal, la strungă,

Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,
97
 S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,

Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe

Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

……………………………

Gâze, flori întârziate!

Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe

Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…

Sugestii metodice:
1. Care este vestea ce stârneşte panica?
2. Cum resimt vieţuitoarele apropierea toamnei?
3. Ce schimbări au loc în natură în anotimpul toamna?
4. Ce flori de toamnă cunoaşteţi?
5. Ce se va întâmpla cu natura în anotimpul toamna?
6. Ce sentimente ne trezesc versurile poeziei?
7. Vouă vă place anotimpul toamna? De ce?

98
 Toamnă târzie
de Viorica Tomescu

— Pui de vânt, n-auzi ce-ţi spun?

Dă-te jos din pom
Acum
Şi-apoi caută-ţi de drum!
Zi şi noapte ţi-e totuna,
Scuuuturi crengile întruna!
Asta-i joacă?
Zici că-i toamnă
Şi că numai ea te-ndeamnă
Să îmi laşi copacii goi?
Să pui frunzele-napoi!

— Nu… că frunze arămii,

Ce plac toamnelor târzii,
În covoare nu prea sunt,
Îi răspunse Pui-de-Vânt.
Pentru asta strâng de zor,
Să le ţeasă în covor.
— Deci faci treabă într-adins,
Singur spui, vezi că te-am prins.

— Frunzele şi-aşa-s uscate,

Cad ele nescuturate.
Soarele şi-a stins tăciunii,
Norii stau în pragul
Lunii,
Iar eu sunt morocănos.
Ce să fac?
Să mă dau jos?
— Dă-te!
Strângem amândoi
Frunzele c-un măturoi
Şi le prindem iar în ram,

99
 Altă rugăminte n-am, însă
Toamna cea domoală
A strâns frunzele în poală,
Ca să ţeasă un covor
Pân-la anul viitor.

Sugestii metodice:
1. Între cine se desfăşoară dialogul în această poezie?
2. Ce îi cere pomul Puiului de Vânt? De ce?
3. Cum îşi explică vântul acţiunea?
4. În ce anotimp se petrece acţiunea poeziei?
5. Ce alte caracteristici ale anotimpului toamna mai puteţi des-
prinde din poezie?

Iarnă
de Tiberiu Jugănaru

Din văzduh, zăpada albă

Pomilor le pune salbă.
Straturi de argint curat
Peste case, peste sat.
Fulgii moi ce cad alene
Se topesc la mine-n gene.
Gerul face ca-ntr-o glastră
Flori de gheaţă pe fereastră.
Sub hăinuţa de omăt
Grâul murmură încet.
Doarme ziua, doarme seara
Şi aşteaptă primăvara!

Sugestii metodice:
1. Care sunt caracteristicile anotimpului iarna?
2. De ce ninge în anotimpul iarna?
3. Care este rolul zăpezii?
4. Vă place anotimpul iarna? De ce?
5. Numiţi cele trei luni de iarnă!
100
 Norul
de Tincuţa Horonceanu Bernevic

Din senin, pe cer de vară,

Nori pufoşi încep s-apară.
Peste flori, peste grădină,
Ploaia picură lumină.
Norul gri vrea să se joace,
Multe bălţi pe stradă face.
Nor poznaş! Ia uite-l! Nu-i!
A plecat pe cer haihui!
Acum pot să văd şi eu
Cum apare-un curcubeu!

Sugestii metodice:
1. Ce anotimp este descris în poezie?
2. Care sunt caracteristicile anotimpului vara?
3. Cum sunt ploile de vară?
4. Ce apare pe cer după ploaie în anotimpul vara?
5. Care sunt culorile curcubeului?

Luna
de Lidia Batali

Luna apare peste dealuri

Şi îmi pare-a fi o zână,
Peste nori ea trece-n valuri,
Taine berechet adună.

Este plină-n astă-seară

Şi de stele-nconjurată,
Raza ei, minune rară,
Luminează casa-mi toată.

……………………

101
 Şi din raza-i diafană
Ea revarsă multă pace,
Norii negri îi răstoarnă
Loc pe cer acum îşi face.

S-o privesc nu-mi este frică,

Că am inima zglobie,
Nu ştiu Luna ce-o să zică
De-o cuprind în poezie.

Sugestii metodice:
1. Ce este Luna?
2. Cum ni se înfăţişează Luna (fazele Lunii)?
3. Cum este lumina Lunii?
4. Cu ce este asemănată Luna?
5. Cum trebuie să fie cerul pentru a putea vedea Luna?

102
 Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea
şi consolidarea cunoştinţelor despre natură
(anotimpuri, fructe, legume)

II. Ce mă înconjoară?

Când se întâmplă?

Scop: verificarea şi consolidarea cunoştinţelor despre anotim-

puri în general şi despre toamnă în special.
Sarcina didactică: denumirea de către copii a semnelor carac-
teristice fiecărui anotimp, eventual a cauzelor care le provoacă.
Material didactic: jetoane cu fructe, flori, legume, copaci,
frunze, nori, păsări călătoare.

Copiii sunt aşezaţi în semicerc, iar conducătorul jocului

adresează întrebarea: „Când se întâmplă?”.
Conducătorul jocului alege copilul care va răspunde, iar acesta
va menţiona ce se întâmplă în imaginea de pe jeton şi în ce anotimp.
Pentru fiecare răspuns corect, copilul va primi o recompensă şi
va deveni conducătorul jocului, iar în cazul unui răspuns greşit,
copilul va fi „sancţionat” printr-o pedeapsă hazlie.
Educatoarea va avea grijă ca toţi copiii să participe în mod
activ.

Variantă: jocul poate fi complicat printr-o întrebare cauzală.

De exemplu:
— De ce cad frunzele?
— De ce pleacă păsările călătoare în ţările calde?

103
 Spune, ce-ai gustat?

Scop: – verificarea cunoştinţelor copiilor privind reprezen-

tările despre fructele şi legumele de toamnă;
– dezvoltarea sensibilităţii gustative.
Sarcina didactică: recunoaşterea după gust a fructelor şi legu-
melor de toamnă.
Material didactic: se vor folosi fructe şi legume de toamnă, în
stare naturală, fructe şi legume observate în prealabil de copii.

Educatoarea are în mână o tăviţă pe care sunt aşezate bucăţele

de fructe şi legume, tăiate asemănător pentru a nu permite copiilor
recunoaşterea lor după formă.
Copiii vor fi aşezaţi în semicerc, iar educatoarea va trece prin
faţa lor recitând versurile:
„Toamna cea bogată mult ne-a dăruit.
Spune-mi, oare ţie ce ţi-a oferit?”
Când a terminat de rostit versurile, educatoarea se opreşte în
faţa unui copil, care va gusta o bucată de pe tăviţă, ţinând, evident,
ochii închişi. Copilul va trebui să recunoască după gust fructul sau
leguma. Dacă sarcina este corect rezolvată, copiii vor primi
recompense (abţibilduri cu fructul sau leguma pe care au gustat-o).
Dacă sarcina nu se rezolvă, jocul va fi reluat cu alt copil.

Variantă: pentru nivelul II de vârstă, jocul se poate complica,

cerându-le copiilor să descrie fructul pe care l-au gustat (culoare,
formă, gust, întrebuinţare), fără a-i pronunţa denumirea.
Şi în cazul acestei variante, copiii vor gusta fructele cu ochii
închişi.

104
 Te rog să-mi dai!

Scop:
– verificarea cunoştinţelor copiilor privind reprezentările despre
fructe şi legume;
– dezvoltarea atenţiei, a capacităţii de a face asocieri, analize;
– dezvoltarea capacităţii de a descrie un obiect prin redarea
însuşirilor principale.
Sarcina didactică: descrierea unui fruct sau a unei legume,
asocierea descrierii cu imaginea respectivă şi denumirea fructului sau
a legumei descrise.
Material: planşe A4 cu fructe şi legume, pe care copiii le vor
purta de gât, coşuleţ.

Copiii vor fi aşezaţi la „aprozar”, în semicerc, reprezentând

„marfa”.
Conducătorul jocului (gospodina) va purta un coşuleţ şi va
pleca la cumpărături pe un fragment din melodia „S-a dus gospodina
să ia zarzavat/Şi vine acasă cu coşu-ncărcat”.
Când fragmentul se va termina, „gospodina” va solicita fructul
sau leguma pe care o doreşte. Fructul şi leguma solicitate vor fi
descrise, nu denumite. Copilul care îndeplineşte caracteristicile
solicitate de gospodină (de ex. morcov mare, măr galben etc.) va veni
la gospodină şi se va prezenta: „Eu sunt morcovul mare!”, apoi va
spune la ce foloseşte.
Copilul care a răspuns corect va lua locul conducătorului
jocului (gospodinei).

Variantă: pentru nivelul I de vârstă, jocul va fi simplificat,

copiii vor trebui să denumească fructul sau leguma şi să-i indice
culoarea.

105
 Ghicitori
Roşu ca focul,
Iute ca dracul.
(Ardeiul iute)
Frunze n-are,
Nu-i nici floare.
În păduri şi pe ogor,
Prin grădini şi-n deal la vie
Stă mereu într-un picior.
(Ciuperca)
Iarna-n frig, vara la soare,
Neschimbat e la culoare!
(Bradul)
După ploaie, la plimbare,
Cu umbrele mici… de soare!
(Ciupercile)
Fetişoară
Cu rochiţa roşioară,
Când prind a te dezbrăca
N-am de ce mă bucura,
Că încep a lacrima.
(Ceapa)
În gradina lui Pandele
E un pom plin cu mărgele,
La culoare-s roşii toate,
Cu codiţe-mperecheate.
(Cireşele)
Chiar de-şi trece vara toată
Sub al său cojoc ţepos,
Toamna, când l-aruncă jos,
Minunat e de bronzată.
(Castana)
Cine se-ngraşă legat?
(Dovleacul)
106
Ce buruiană când o atingi
Îţi face numai băşici?
(Urzica)
Ce trăieşte după moarte
Şi-altul vrea ca s-o tot poarte?
(Floarea)
Care floare
Parcă-i soare?
(Floarea-soarelui)
O mie de frăţiori,
O mie de dinţişori
Stau înfipţi câte şi-o mie
Într-un fund de farfurie.
(Floarea-soarelui)
Albă păsăruică,
Pe arac se urcă;
N-are aripioare,
N-are nici picioare.
(Fasolea)
Ce cade-n apă
Şi nu face stropi?
(Frunza)
Clopoţel mititel,
Cine sună lin din el?
Nimeni! Nimeni!
Numai vântul,
Clătinându-l, legănându-l,
Dă de veste-n toată ţara
Că soseşte primăvara.
(Ghiocelul)
Voinicul cu haina albă
Iese primul din zăpadă.
(Ghiocelul)
Printre mulţi stejari e unul
Gros şi multisecular,
Îl iubim precum străbunii
Şi-l numim cu drag…
(Gorunul)
După deal, dintr-un tezaur,
Au ţâşnit săgeţi de aur.
(Grâul)
Am cămăşi nenumărate,
Le port pe toate îmbrăcate.
(Varza)
Ce-i mândru la sat
Şi bun la mâncat?
(Grâul)
De aici şi până la munte
Numai paturi aşternute.
(Holdele)
Cupe albe sângerii
Stau pe lujere înfipte,
Parc-ar fi nişte făclii!
Hei, ghiceşte-le de ştii!
(Lalelele)
Patru fraţi îngemănaţi,
Într-un cojoc îmbrăcaţi.
(Miezul de nucă)
Şade moţul în cămară
Cu mustăţile afară.
(Morcovul)
Înalt cât casa,
Verde ca mătasa,
Dulce ca mierea,
Amar ca fierea.
(Nucul)
Eu am patru fraţi
Într-un cojoc băgaţi.
(Nuca)
Ce-i din lumea mare-adus
Şi la mare masă pus?
(Piperul)
Cine se naşte-nfăşat?
(Porumbul)
Stă burtosul pe câmpie
Năsturei în el o mie.
(Porumbul)
Toamna te nutreşte,
Iarna te-ncălzeşte,
Poftim de ghiceşte.
(Pomul)
Zeci de umbreluţe mici
S-au unit să fac-o floare,
Dar trecu vântul pe-aici
Şi le risipi în zare.
(Păpădia)
Ascuns în cămaşă verde,
Miezul de foc nu se vede.
Când mănânci o feliuţă,
Parcă sufli-n muzicuţă.
(Pepenele)
Face fructele negre,
Gheare are,
Verde este
Şi-n pădure el trăieşte.
(Rugul)
Trupu-i este ţeavă-naltă,
Creşte numai unde-i baltă;
Iar în vârf are un spic
Ca o coadă de pisic!
(Stuful)
Soarele o coace,
Mâna o rupe;
Piciorul o calcă,
Gura o bea.
(Strugurele)
107
 Ce-i roşu, măr nu-i;
Creşte-n pământ, ceapă nu-i?
(Sfecla)
Cu cămaşă foi şi cline,
Cămările toate pline,
Toamna sunt de recoltat
Şi hambarele de ocupat.
(Ştiuletele)
Cuie mici cu măciulie
Strălucesc pe cer o mie,
Dar când iese Soarele
Fug de-şi rup picioarele.
(Stelele)
Am un brâu vărgat
De cer spânzurat.
(Curcubeul)
Când apare el pe cer,
Stelele s-ascund şi pier!
(Soarele)
Albă ca creta,
Moale ca lâna,
Uşoară ca pana,
Piere ca spuma.
(Zăpada)
Moale, albă şi pufoasă,
Pentru câmp e haină groasă.
(Zăpada)
Săgeata împăratului
Sparge casa dracului.
(Fulgerul)
Parc-ar fi nişte petale
Ori steluţe ce dansează,
Norii le presară iarna
Şi pe gene ţi le-aşază.
(Fulgii de nea)
Strugure nu-s, nici piatră nu-s,
Însă cad din nori, de sus;
108
Florile eu nimicesc,
La căldură mă topesc.
(Grindina)
Ce zboară pe sus
Şi nu-l vezi?
(Vântul)
Urlu şi mă învârtesc,
Pe drumeţi îi îngrozesc.
(Viscolul)
Pe sub razele de soare
Zboară peste câmp o floare.
(Norul)
Ochii casei mele,
Oglindă de stele.
(Luna)
Cine ştie o crăiasă,
Toată noaptea luminoasă,
Între stele locuieşte,
Oare cum se mai numeşte?
(Luna)
E rotundă şi bălaie,
Intră noaptea în odaie.
(Luna)
E un disc mare, roşcat
Şi pe boltă aruncat,
În zori când apare el,
Stelele se ascund pe cer.
(Soarele)
Galbenă şi luminată
Sau ca un corn arată,
Pe cer când se zăreşte,
Lumea toată o iubeşte.
(Luna)
După deal, dintr-un tezaur,
Au ţâşnit săgeţi de aur.
(Razele Soarelui)
El desparte zi şi noapte Ce trece prin sat
Şi-mi aduce roade coapte, Şi cânii nu bat?
Când a prins pe cer să vină, (Ceaţa)
Peste tot este lumină. Ia gândeşte-te şi spune
(Soarele) Cine-i mai bogat în lume?
E rotundă câteodată (Pământul)
Sau ca secera arată, Ce zboară pe sus
Regină ne-ncoronată Şi nu-l vezi?
Sus pe bolta înstelată. (Vântul)
(Luna) Floare şi soare,
Potcoavă de cal Ploaie şi ninsoare
Ca o minge aruncată. Se laie pe rând
(Luna nouă) Zile, nopţi furând…
Dis de dimineaţă-n zori (Anotimpurile)
Varsă lacrimi peste flori, A lăsat-o Dumnezeu
Ca s-o bei şi tu şi eu.
Soarele s-a ridicat
(Apa)
Şi pe loc el le-a uscat.
Oglinda cerului
(Roua)
În adăpostul pământului.
Îţi vorbeşte
(Apa din fântână)
Şi turceşte, Urlă lupul la hotară
Şi-orice limbă nimereşte. Şi s-aude-n altă ţară.
(Ecoul) (Tunetul)
Cine te-ngână Ce merge pe apă şi nu se udă?
Şi nu te superi? (Umbra)
(Ecoul) Fug de tine
Un frunziş între vâlcele, Şi tu musai după mine.
Cu treizeci de rămurele. (Umbra)
(Luna anului) Nu-l întrebi
Doisprezece fraţi aleargă Şi îţi răspunde,
Anul cât este de lung; Cauţi în jur
Fug de zor prin lumea-ntreagă, Şi nu ştii unde.
Niciodată nu se-ajung. (Ecoul)
(Lunile anului) Albă ca creta,
De la mare pân’ la munte Moale ca lâna,
Picură stele mărunte. Uşoară ca pana,
(Ninsoarea) Piere ca spuma.
(Zăpada)
109
 Moale, albă şi pufoasă, Cine vine cu steluţe
Pentru câmp e haină groasă. Albe-n frunte
(Zăpada) Dinspre munte?
Năframă vărgată (Iarna)
Peste mare-aruncată. A venit baba din munţi,
(Curcubeul) Peste râuri făcând punţi,
S-a făcut de când e lumea Şi a prins spunând poveşti,
Şi va fi cât va fi lumea. Flori de gheaţă la fereşti.
(Drumul) (Iarna)
Murgul rage Mic şi bun de gură
În pârloage, Să-l opreşti nu poţi;
Lelea-ngână Nu-l adapă nimeni,
În grădină. I-adapă pe toţi.
(Ecoul) (Izvorul)
Trece monstrul marea,
Cu părul alb ca sarea.
(Norul)

Proverbe

 Albina în gură ţine mierea cea mai dulce şi în coadă acul cel
mai otrăvitor.
 Buturuga mică răstoarnă carul mare.
 Când ai pisica bătrână, şoarecii-n casă fac stână.
 Găina bătrână face ciorba bună.
 Găina când se vede în tărâţe dă cu picioarele.
 Găina care cotcodăceşte mult nu face ouă.
 Găinuşa cea moţată face-un ou la săptămână şi se laudă o
lună.
 Când corabia se îneacă, şoarecii fug.
 Cerul e prea sus ca să audă lătratul câinilor.
 De la un pom strâmb nu poţi avea decât o umbră strâmbă.
 Din cucoş nu faci găină, nici din „lele” gospodină.
 Fiecare pasăre pe limba ei piere.

110
  A-l tot mâna de la Ana la Caiafa.
 A opări cu apă rece.
 Apa trece, pietrele rămân.
 Apele liniştite sunt adânci.
 Armăsarul visează la libertate.
 Brânză bună în burduf de câine.
 Broasca mică face gura mare.
 Broasca nu cântă pe uscat.
 Broasca s-a mâniat pe baltă, mârţoaga visează la siguranţa
unui grajd.
 Boii cară şi caii mănâncă.
 Calul care aleargă nu are nevoie de pinteni.
 Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă.
 Cine nu dă câinelui pâine dă lupului oaia.
 Căruţa e trasă de cal.
 Ce se naşte din pisică tot şoareci mănâncă.
 Când struţul îşi ţine prea mult capul în nisip, riscă să se
sufoce.
 Câinele bătrân nu latră el degeaba.
 Câinele care latră nu muşcă.
 Câinele este cel mai bun prieten al omului.
 Câinele flămând nu se teme de bătaie.
 Cocoşul bătrân face borşul bun.
 Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia.
 Câinele sfios nu se îngraşă niciodată.
 Câinii au dinţi în orice ţară.
 Câinii latră, ursul merge.
 La ce foloseşte vaca care dă mult lapte dacă răstoarnă
şiştarul?

111
 Curiozităţi

 Oamenii de ştiinţă au descoperit secretul colorării frunzelor

toamna. Schimbările de temperatură, scăderea numărului de ore al
zilei, pigmenţii, anumite substanţe chimice găsite în fiecare frunză,
fiecare are un rol bine stabilit în schimbarea culorii frunzelor.
 Frunzele obişnuite, verzi, îşi schimbă culoarea în nuanţe
strălucitoare de galben, portocaliu sau roşu. Aceste schimbări ale
culorilor reprezintă rezultatul transformărilor din pigmenţii frunzei.
 După dispariţia clorofilei, frunza devine galbenă.
 Temperaturile scăzute distrug clorofila.
 Strălucirea solară, de asemenea, distruge clorofila.
 Aşadar, cele mai strălucitoare culori ale toamnei sunt
produse când zilele uscate şi călduroase sunt urmate de nopţi reci şi
uscate.
 Recordul de „cel mai mare dovleac” a fost obţinut în toamna
trecută de un canadian, care a „crescut” în grădina sa cel mai mare
dovleac al anului. Acesta cântărea 495 kg şi 920 g. Se pare că recordul
a fost deja doborât de un fermier din Oregon, care se mândreşte cu un
dovleac de… 700 kg.
 Fructele culese în orele de dimineaţă sau de seară sunt mult
mai gustoase decât cele culese la amiază.
 Luminii de la Soare îi ia opt minute până atinge Pământul;
dacă Soarele s-ar stinge acum, în opt minute am rămâne în întuneric.
 Luna noastră se depărtează de Pământ cu trei centimetri pe
an. Gravitaţia Lunii este de şase ori mai mică decât cea a Pământului.
De exemplu, dacă pe Pământ ai 42 kg, pe Lună ai şapte.
 Soarele reprezintă 99,86% din masa întregului sistem solar
 Când este văzut de deasupra, curcubeul are forma unei
gogoşi.

112
 TEMA ANUALĂ – CINE SUNT/SUNTEM?
NOI SUNTEM ROMÂNI – TEMĂ ÎN AFARA
PROIECTULUI
PROZĂ

COSTUMUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC

În zilele de festival oamenii din oraşele rurale ies să

sărbătorească în costume populare. Arta populară tradiţională este
prezentă în spiritualitatea satelor şi prin alte variate forme de
manifestare. Harnicii şi talentaţii făuritori de frumuseţe realizează
cusături şi ţesături cu caracter funcţional sau cu rol decorativ, piese de
port pentru bărbaţi şi femei (ii, bundiţe, pieptare, sumane, cămăşi
bărbăteşti, brâie, chimire, cingători), precum şi frumoase scoarţe
moldoveneşti, lăicere de perete şi de laviţă.
Măiestria artiştilor populari se ilustrează prin vestitele bundiţe,
prin costumele naţionale femeieşti, prin cingătorile şi cămăşile cu
ornamentaţie bogată.
Costumul tradiţional românesc exprimă istoria tradiţiilor de-a
lungul timpului.
Tehnicile de ţesut sunt specifice zonei, ţesăturile fiind realizate
la războiul manual.
Costumul tradiţional pentru femeie constă într-o fustă
tradiţională, o ie, curea, batic şi o pereche de sandale tradiţionale. Ia
este bogat decorată, în jurul gâtului este ornată din bumbac, lână şi
sunt frumos colorate. Culorile predominante fiind roşu şi negru.
Costumul tradiţional bărbătesc constă într-o vestă, jachetă,
cizme înalte şi pantaloni cu ornamentaţie foarte încărcată.
Semnificaţia modelelor nu este aleasă la întâmplare. Formele
geometrice sunt alese din natura înconjurătoare, cosmos.

113
 POEZIE
Deşteaptă-te, române!
de Anton Pann
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!”, strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

114
 N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

Sugestii metodice:
Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La
ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 şi 11.
1. Cum se numeşte ţara noastră? Dar locuitorii ei?
2. Pe ce dată sărbătorim Ziua Naţională a României?
3. De ce credeţi că a fost aleasă această zi ca Ziua Naţională?
4. Sub ce stăpânire era ţara noastră?
5. Care sunt însemnele unei ţări?
6. Ce este un imn? Când se interpretează imnul naţional?
7. Cine au fost strămoşii noştri?
8. Ce nume eroi ai neamului cunoaşteţi?
9. Cum este poporul român?

115
 Steagul nostru
de Mircea Pop

Am patru ani şi jumătate,

Dar cu creioane colorate
Eu ştiu desenul cel mai drag:
Al ţării mele mândru steag.

Albastru, galben, roşu – iată,

E gata steagul meu îndată.
Mai desenez lângă drapel
O inimă! Chiar lângă el!

Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte ţara noastră?
2. Care sunt însemnele unei ţări?
3. Care sunt culorile steagului ţării noastre?
4. Când se arborează steagul României?
5. Ce alte steaguri aţi mai văzut? Descrieţi-le!

Ţara mea
de Otilia Cazimir

Frumoasă mi-e ţara străveche,

Întinsă pe munţi şi pe văi,
Cu fete cu flori la ureche,
Cu mândri şi ageri flăcăi!
Frumoasă mi-e ţara cea nouă,
Când râde cu râs tineresc,
Cum râde grădina când plouă
Şi florile când înfloresc.

Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte ţara noastră?
2. Cum se numesc locuitorii ţării noastre?
116
 3. Cu ajutorul hărţii, spuneţi ce forme de relief întâlnim în ţara
noastră.
4. Ce locuri din ţara noastră aţi vizitat?
5. Unde aţi dori să mergeţi?
6. Cine ne-a dat această ţară?
7. Care este datoria noastră faţă de această ţară?

Ghicitori

Cin’ se urcă pe catarg Ce se leagă cu gura

Ca să fluture în larg?
(Steagul)
Nu vorbesc şi nu sunt viaţă,
Dar fac zgomot de te-ngheaţă,
Stau de pază la hotară,
Vărs prin gură foc şi pară.
(Tunul)
Şi nu se dezleagă cu mâna?
(Vorba)
Ce e mare şi mai mare
Şi de nimeni teamă n-are?
(Legea)
Subţirel şi mititel,
Joacă lumea după el.
(Fluierul)
Ce nu poţi cântări?
(Mintea)

Proverbe

 La cei mai mulţi oameni, dreapta judecata ţine de preferinţe.

 La cele grele, iar nu la cele mai uşoare, să te-arăţi cu curaj,
ca să le poţi birui.
 Lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă.
 Lacomul şi sătul tot flămând este.
 La cuvânt nicicum aspru să te arăţi, că toţi de tine vor fugi.
 La dar mic, mulţumire mică.
 La început, focul aprins se stinge cu puţină apă.
 La mâncare să ai cumpătare şi la băutură să fii cu măsură.
 La masă cu graiul pe nimeni să nu mâhneşti, că masa cere
veselie şi tihnire la mâncare.
 La masă niciodată să nu lauzi bucate străine.
117
  La omul sărac nici boii nu trag.
 La orice adunare, darul cel mare, vorbă potrivită şi purtare
cinstită.
 La orice urmare să nu te ruşinezi a cere un sfat şi de la cei
mai mici.
 La orice vorbă, cuvântul cu bună măsură să-ţi iasă pe gură.

 La ospeţele pe care le oferim altora, la darurile pe care le

facem şi în plăcerile pe care le dobândim, este bine să le facem după
gustul lor, nu după cum este mai bine pentru noi.
 La ospeţe niciodată iuţeală, ceartă şi răutate, că îndată te
poticneşti.
 La părul lăudat cu sacul mare să nu te duci.
 La plăcinte înainte, la război înapoi.

Curiozităţi

 29 IULIE, ZIUA IMNULUI NAŢIONAL

Imnul naţional reprezintă unul dintre simbolurile statului
român, alături de drapelul tricolor, stema şi sigiliul, precum şi Ziua
Naţională a României. Apariţia actualului imn este legată de Revoluţia
de la 1848, când poetul şi revoluţionarul Andrei Mureşanu scrie
poezia patriotică „Un răsunet”. Foarte curând după aceea, Anton Pann,
scriitor, compozitor şi etnograf, avea să compună muzica. Se pare că a
fost cântat prima dată la Râmnicu-Vâlcea, la 29 iulie 1848 (după alte
surse, prima dată ar fi fost cântat la Braşov). Poemul va deveni imn
sub titlul „Deşteaptă-te, române!” şi va fi cântat în momentele
importante ale istoriei noastre.
Iată care au fost, de-a lungul timpului, imnurile naţionale ale
României:
„Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul
Domnitor” (1862 – 1884)
„Trăiască Regele!” (1884 – 1948)
„Zdrobite cătuşe” (1948 – 1953)
„Te slăvim, Românie! (1953 – 1977)

118
 „Tricolorul” (1977 – 1989)
„Deşteaptă-te, române!” (1989 – prezent).
„Deşteaptă-te, române!” a fost cântecul care a susţinut moralul
şi le-a dat curaj revoluţionarilor în 22 Decembrie 1989, întărindu-le
sentimentul de solidaritate umană. Atunci a fost cântat de sute de mii
de români, iar propunerea de a deveni imn naţional a fost în totalitate
acceptată.
Poemul are 11 strofe, din care se cântă numai patru.
Iată situaţiile în care se intonează imnul:
 la festivităţile şi ceremoniile oficiale naţionale, precum şi la
ceremoniile oficiale cu caracter internaţional;
 cu prilejul vizitelor întreprinse în România de şefi de stat şi
de guvern;
 la deschiderea şi închiderea emisiunilor staţiilor „Radio
România” şi „Televiziunea Română”;
 la deschiderea fiecărei sesiuni a Camerelor Parlamentului;
 în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor
militare;
 pe stadioane şi alte baze sportive, cu ocazia desfăşurării
competiţiilor sportive oficiale internaţionale în care este reprezentată
România;
 la începutul programului zilnic în şcolile primare şi
gimnaziale.
Imnul naţional al României se intonează vocal şi se publică
oficial numai în limba română.
Imnul naţional, varianta care se cântă:
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani.
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

119
 Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte” strigă toţi.

Preoţi, cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ.

120
 TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE
ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
OBICEIURI STRĂBUNE – TEMĂ ÎN AFARA
PROIECTELOR

PROZĂ

Legenda lui Moş Nicolae

Sfântul Nicolae s-a născut în Orientul Mijlociu, la nord de

Betleem, a trăit în secolul al IV-lea şi a fost cardinal de Myra (acum
aflată pe teritoriul Turciei). El a fost cunoscut pentru credinţa, zelul şi
dragostea pentru oameni, în special pentru copii.
Nicolae provenea dintr-o familie înstărită, iar la moartea
ambilor părinţi a moştenit întreaga avere, pe care a folosit-o pentru a-i
ajuta pe oamenii nevoiaşi.
În noaptea de 5 spre 6 decembrie, se spune că Moş Nicolae vine
la geamuri şi vede copiii care dorm şi sunt cuminţi, lăsându-le în
ghetuţe dulciuri şi diverse cadouri.
Tot el este acela care-i pedepseşte pe cei leneşi şi neascultători
lăsându-le o nuieluşă. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae
nu se arată niciodată.
De altfel, povestea darurilor împărţite pe furiş în această noapte
începe din vechime.
Legenda spune că trei surori, fete sărmane, nu se puteau căsători
din cauza situaţiei financiare dificile şi de aceea tatăl lor voia să le
vândă.
Se spune că, atunci când fata cea mare a ajuns la vremea
măritişului, Nicolae, care era episcop, a lăsat noaptea, la uşa casei lor,
un săculeţ cu aur.
Situaţia s-a repetat şi în cazul surorii mijlocii, astfel că, atunci
când i-a venit vremea şi fetei mici, tatăl s-a hotărât ca în noaptea
dinaintea nunţii să stea de pază şi l-a văzut pe Sfântul Nicolae cum a

121
urcat pe acoperişul casei şi a aruncat pe horn un săculeţ care a căzut
într-o şosetă ce era pusă la uscat.
De aici a apărut obiceiul aşezării şosetuţelor sau ghetuţelor în
noaptea de Moş Nicolae. Cardinalul l-a rugat pe nobil să păstreze
secretul, însă acesta nu a făcut-o şi de atunci fiecare sărac care primea
ceva îi mulţumea lui Nicolae.
Cei trei săculeţi de aur făcuţi cadou fetelor au devenit simbolul
Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.

Sugestii metodice:
1. Unde s-a născut Sfântul Nicolae?
2. Cum era familia lui?
3. Ce a făcut Nicolae cu averea moştenită?
4. Pe ce dată vine Moş Nicolae?
5. Ce aduce Nicolae copiilor cuminţi? Dar celor mai puţin
cuminţi?
6. Unde lasă Moş Nicolae darurile?
7. Poate fi văzut Moş Nicolae?
8. Povestiţi cum le-a ajutat Sfântul Nicolae pe cele trei surori.

Povestea bradului
de Sisica Popa

Cele patru surori, anotimpurile, locuiau într-un castel de pe

vârful unui munte cu crestele pierdute în nori… Rând pe rând,
coborau de acolo pe pământ să-şi aducă oamenilor darurile, apoi
se-ntorceau acasă să se odihnească. Acolo sus, pe munte, numai vântul
cuteza să le ţină tovărăşie. Odată, Iarna îl întrebă:
— Spune-mi, prietene, care dintre anotimpuri este cel mai
îndrăgit de oameni?
Vântul răspunse fără să mai stea pe gânduri:
— Dintre voi, Primăvara este cea mai aşteptată, apoi Vara şi
Toamna…
Auzindu-l cum vorbeşte, Iarna s-a supărat foarte tare. Tocmai îi
venise timpul să plece, să lase după ea loc Primăverii, când îndată i
se-nfiripă un plan: îşi chemă toate surorile la o petrecere să se abată
122
Crivăţul de miazănoapte, să-ngheţe sufletul surorilor sale, şi aşa se
înstăpâni iarna pe pământ.
Tare se mai căina acum Vântul că vorbele sale o învrăjbiseră pe
Iarnă şi se încurcaseră rândurile firii, aducând oamenilor pustiul de
gheaţă al unui singur şi întunecat anotimp. Dar cine să aibă
îndrăzneala să urce în vârful muntelui, să trezească din somnul ei de
frig pe frumoasa Primăvară?… Nimeni, nimeni nu cuteza.
Iată însă că un voinic ce locuia într-un sat la poalele întune-
catului munte, sătul să vadă viaţa în jur stingându-se, cântecele
pierind, pruncii născându-se bătrâni, oamenii nemaiştiind să râdă, se
hotărî să urce în vârful crestelor, să o trezească din somnul cel greu pe
aşteptata Primăvară.
Voinicul, luându-şi fluierul de care era nedespărţit, porni pe
drumurile neatinse de picior omenesc.
Dihănii sălbatice se desprindeau din adâncul pădurilor să-i aţină
calea. La fiecare pas, se deschideau în faţa lui prăpăstii. Gheare
prădătoare încercau să-i sfâşie obrajii, ochi sticloşi pândeau să-l
adoarmă. Flăcăul mergea însă fără încetare, cântând din fluier. În
cântecul său răsuna dorul de vremea pomilor în floare, dorul de
soarele ce chema păsărelele la cuibul lor şi din faţa cântecului toate
arătările piereau, iar voinicul mergea mai departe…
Dar Iarna se încăpăţâna să primejduiască viaţa flăcăului,
aruncându-i în faţă pereţi de stânci lunecoase, ca de sticlă, crivăţul cu
suflarea lui atât de turbată încât îngheţa răsuflarea tânărului.
Dar cântecul său, răsunând până departe, pătrunsese şi în palatul
din creştetul muntelui, trezind Primăvara, care porni grăbită către
sălaşurile oamenilor.
Iar voinicul neînfricat se prefăcu într-un brad falnic şi semeţ
care-şi păstrează şi iarna veşmântul verde, în semn de veşnică tinereţe.
El creşte pe crestele munţilor, iar oamenii îl aduc în casele lor
şi-l împodobesc în miezul iernii, când intră într-un nou an, spre a le fi
martor la speranţele şi bucuriile viitoare.

Sugestii metodice:
1. Care sunt anotimpurile anului?
2. Unde locuiau cele patru anotimpuri?
3. Care este anotimpul cel mai mult aşteptat de oameni?
123
 4. Cum a primit Iarna această veste?
5. Ce a plănuit ea?
6. Cine a avut curajul să o trezească pe Primăvară?
7. Prin ce greutăţi a trecut voinicul?
8. În ce a fost transformat?
9. Ce ştiţi despre brad?

În poiana lui Moş Decembrie

de Marta Cozmin

Au fost odată doi băieţi şi o fată: Panait, Andrei şi Marina.

Când s-a născut Panait, bunicul a sădit în grădină un cireş. Pentru
Marina a altoit un măr, iar la naşterea lui Andrei a adus un pui de
brad. Copiii şi pomii creşteau sănătoşi şi voinici, iar când cireşul şi
mărul au început să dea roade, fraţii cei mari nu ştiau ce să mai facă de
bucurie. Doar că ei nu erau prea darnici cu cireşele şi merele lor, lui
Andrei abia dacă-i dădeau câteva, zicându-i:
— Du-te la brăduţul tău şi cere de la el!
Auzindu-i, Andrei se întrista, dar când atingea crengile verzi şi
plăcut mirositoare ale copăcelului său, inima i se umplea de mângâiere.
Iarna, cireşul şi mărul se strângeau zgribuliţi sub glugile lor de
zăpadă, bradul, în schimb, se înălţa din zi în zi mai semeţ şi mai stră-
lucitor.
Andrei, de cum deschidea ochii, fugea la geam să-l zărească. Iar
seara nu se culca înainte să-i şoptească „Somn uşor!”
Într-o noapte de decembrie, când grădina scânteia în lumina
Lunii, Andrei se deşteptă cu gândul la brad.
Alergă la fereastră şi ce să vadă? Copăcelul, încălţat cu cizme
din blană de viezure, tropăia pe zăpadă, croindu-şi drum spre poartă.
Băiatul vru să-l strige, să-l oprească, dar simţi o moleşeală şi se vâri
înapoi în pat.
Dimineaţa, bradul picotea la locul său, de parcă nici nu s-ar fi
clintit vreodată din grădină. În noaptea următoare, Andrei pândi de
după perdea, iar când îl văzu tropăind cu cizmele printre troiene, îşi
îmbrăcă repede paltonul şi fugi după el.

124
 Brăduţul apucase pe cărarea spre munte cu mers vârtos şi grăbit.
Noroc că urmele i se vedeau bine, aşa că Andrei nu se rătăci şi ajunse
la o poiană, unde se adunaseră pâlcuri-pâlcuri de brazi de toate
vârstele şi mărimile purtând cu toţii cizme din blană de viezure.
În partea de sus a poienii, călare pe o buturugă, stătea un
moşneag cu barba lungă, albă, care avea pe nas, în loc de ochelari, un
covrig şi le depăna brazilor o poveste. Pe măsură ce aceştia ascultau,
se făceau mai sclipitori şi mai puternici.
— Andrei, vino la mine! spuse deodată bătrânul, măsurându-l
prin găurile covrigului.
Băiatul se uită de jur împrejur.
Poiana se golise, ningea, şi acum rămăseseră acolo numai ei
doi.
— Eu sunt Moş Decembrie, prietenul brazilor, şi-mi place să-i
hrănesc cu poveşti. Ştiu bine că ai şi tu un brăduţ în grădină şi că ai
venit aici pe urmele lui. Spune-mi, de ce ţi-e atât de drag?
Andrei îl privi şovăitor.
— Îl iubesc… pentru că e frumos!
— Eşti un copil cuminte, murmură Moş Decembrie. Ai înţeles
ceea ce mulţi încă nu ştiu! Aşa e. Unele lucruri trebuie iubite pentru
frumuseţea lor. Acum vino, încalecă repede lângă mine pe buturugă,
să te duc acasă.
Andrei sări pe buturugă. De abia atunci văzu că aceasta era o
sanie trasă de şase vulpi tăcute şi albe care porniră la vale spulberând
zăpada într-un nor albăstrui.

Sugestii metodice:
1. Cum se numeau copiii din această povestire?
2. Ce a dăruit bunicul fiecăruia dintre ei?
3. Cât de darnici erau Panait şi Marina?
4. Ce simţea Andrei pentru brăduţul lui?
5. Ce a surprins Andrei într-o noapte?
6. Ce i-a spus Moş Decembrie?

125
 POEZIE

Obiceiul Ajunului
www.crestinortodox.ro

Bună dimineaţa la Moş-Ajun,

Bună dimineaţa la Moş Crăciun!
Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi?
Iar acum, boieri bogaţi,
De la noi acum aflaţi
Că s-a născut Mântuitor în palatul boilor,
Erou eroilor,
De maică-Sa însoţit,
Iisus Hristos cel mult iubit.
Sculaţi, sculaţi, sculaţi
De vă-mbrăcaţi,
Căci lumina, iat-o, vine.
Să vă mai cântăm o dată
Pentru ziua luminoasă:
Ne daţi, ne daţi
Ori nu ne daţi?

Sugestii metodice:
1. Ce sărbătorim de Crăciun?
2. Pe ce dată este Crăciunul?
3. Cum se pregătesc oamenii de Crăciun?
4. Ce obiceiuri populare de Crăciun cunoaşteţi?
5. Aţi fost vreodată la colindat?
6. Ce aţi cântat şi ce aţi primit de la gazde?
7. Ce vesteşte colindul?

126
Jocul ursului – urare
www.crestinortodox.ro

Bună seara, gospodari!

Venim cu ursul din deal,
Dacă binevoiţi
Ursul nostru să-l primiţi!
Na! Na! Na! Martine, na!
Nu te da, nu te muia,
Că pun mâna pe nuia
Şi nuiaua-i de răchită,
Hai, Martine, la pământ
Şi ascultă-mă ce-ţi cânt.
Când erai mai mititel,
Erai tare frumuşel,
Dar de când ai crescut mare,
Mă dai jos de pe picioare!
Na! Na! Na! Martine, na!
Mai întoarce-te aşa!
Joacă, joacă, Moş Martine,
Că-ţi dau miere de albine,
Joacă, joacă tropotit,
Ca ţiganul la prăşit!
Ursul meu din Spania
L-am adus cu sania!
Joacă, joacă, urs nebun,
Că de nu-ţi fac pielea scrum!
Merge roata prăvălită.
Na! Na! Na! Martine, na!
Joacă, joacă, nu mai sta!
Foaie verde de brăduţ,
Foaie verde de brăduţ,
Ursul meu cu doi puiuţi,
Foaie verde de dudău,
Ursul meu de la Bacău
A venit la dumneavoastră

127
 Ca să joace-o ursărească.
Na! Na! Na! Martine, na!
Nu te da, nu te muia!
Joacă, joacă, ursule,
Că s-or coace murele,
Mai tare te-i îngrăşa
Şi prin case vei juca.
Saltă, saltă tot mai sus,
Ca şi anul care-i dus!
Ia apleacă-te în jos,
Să saluţi gazda frumos!
Foaie verde de secară,
Să ieşi, ursule, afară!
Foaie verde de stejar,
Sănătate, gospodari!
La anu’ şi „La mulţi ani!”

Sugestii metodice:
1. Aţi văzut vreodată acest obicei?
2. Când se vine cu ursul?
3. Ce alte obiceiuri populare pentru Anul Nou mai cunoaşteţi?
4. Ce vor să transmită urătorii prin această urare?

128
 TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE
ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
VINE, VINE MOŞ CRĂCIUN – TEMĂ ÎN AFARA
PROIECTELOR

PROZĂ

Legenda lui Moş Crăciun

Legenda spune că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile

naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a
refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş
Crăciun. Ajunsă la casa lui Crăciun, Maica Domnului o găseşte acasă
pe soţia acestuia, Crăciuneasa, şi îi cere acesteia adăpost. Crăciuneasa
nu a stat mult pe gânduri, însă ştiindu-şi soţul rău şi necredincios, nu o
primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor. Apoi, fără să-i
spună soţului ei, Crăciuneasa o ajută pe Maica Domnului să-L nască
pe Pruncul Iisus. Aflând Crăciun, acesta îşi pedepseşte soţia. Dar
Maica Domnului printr-o minune o ajută pe Crăciuneasă să scape de
pedeapsa soţului ei. Crăciun, văzând această minune şi aflând că în
grajdul său S-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui
Dumnezeu, devenind astfel „primul creştin”. Se spune că el s-a căit
atât de mult, încât a doua zi şi-a împărţit întreaga avere copiilor săraci
şi de atunci, în fiecare an, în Ajunul Naşterii Domnului, Moş Crăciun
vine cu sania trasă de reni, intră pe horn şi ne pune sub brad cadourile
mult aşteptate. Sărbătoarea sfântă a Crăciunului, cu mireasma-i de
cetină de brad, este încărcată de tradiţii şi simboluri din cele mai
diverse în întreaga lume.

Sugestii metodice:
1. Cine a fost mama lui Iisus Hristos?
2. Cine a ajutat-o la naştere?
3. Unde a fost născut Iisus Hristos?

129
 4. Ce urmări a avut pentru soţia lui Crăciun faptul că a ajutat-o
pe Maica Domnului?
5. Cum era Crăciun?
6. Ce a devenit el?
7. Cât de mult regretă Crăciun fapta sa?
8. Ce face Crăciun de atunci?

Poveste cu Moş Crăciun

(folclor)

Se spune că, după un drum lung şi obositor, Sf. Fecioară,

împreună cu Sf. Iosif, a ajuns la Betleem, un orăşel situat mai jos de
Ierusalim.
Simţind că i-a venit vremea să nască, Sf. Maria l-a rugat pe Sf.
Iosif să găsească un sălaş unde să se adăpostească.
Au bătut din poartă în poartă, dar nimeni nu i-a primit. Ajunşi la
casa lui Moş Ajun, acesta i-a îndreptat la fratele său, Moş Crăciun,
deoarece el era sărac şi nu avea loc nici pentru copiii lui.
Pe la miezul nopţii au ajuns la Moş Crăciun, om bogat care avea
case mari, grajduri pline cu vite şi o mulţime de oi. Cu toate acestea,
Moş Crăciun nu le-a dat adăpost în casă, ci i-a trimis în staulul vitelor.
Ziurel de ziuă Sf. Fecioară în ieslea cea săracă a născut pe
Domnul Sfânt.
După ce Iisus a venit pe lume, grajdul s-a umplut de o lumină
lucitoare ca lumina Soarelui. În iesle s-au aprins zeci de făclii, iar
paiele scânteiau ca nişte luminiţe.
Dimineaţă, Moş Crăciun s-a dus să dea mâncare vitelor. A
rămas mirat văzând grajdul înconjurat de o lumină neobişnuită, iar în
iesle un prunc la care păstorii îngenuncheaţi se rugau. Îngerii din cer
cântau din trâmbiţe cu flori de măr în mână.
Moş Crăciun şi-a adus aminte de cele spuse de proroci:
„Dumnezeu va trimite pe pământ pe fiul Său să mântuiască lumea. El
se va naşte din Fecioară”.
A îngenuncheat alături de păstori şi cu lacrimi în ochi i-a cerut
iertare lui Dumnezeu pentru fapta sa.

130
 Pentru a-şi îndrepta greşeala, Moş Crăciun a hotărât să împartă
averea copiilor. De atunci, în fiecare an, cu traista plină, urcă în sanie
trasă de cai albi şi colindă pământul în lung şi-n lat pentru a împărţi
daruri copiilor.
După ce a murit, Moşul cel bun a ajuns sus în ceruri, de unde
priveşte pe pământ să vadă ce fac copiii.
Un înger scrie într-o carte mare tot ce îi dictează Moşul despre
fiecare copil în parte: dacă s-a rugat, a ascultat părinţii, a învăţat la
şcoală, într-un cuvânt, faptele bune, dar şi cele rele.
În noaptea de Crăciun coboară pe o rază de lună cu tolba plină
de daruri până la pământ. Se urcă într-o sănioară care-l poartă pe la
casele copiilor.
Pe Moşul cel adevărat de mult nu l-a văzut nimeni, deoarece
Dumnezeu i-a dat harul de a se face nevăzut. El poate intra în casă pe
fereastră, prin coşul de fum, pe gaura cheii sau chiar pe uşă. Lasă
bradul încărcat cu beteală, beculeţe, daruri, sună din clopoţel şi iese
tiptil, fără să fie văzut. Când aud clinchete de clopoţel, copiii ştiu că
Moş Crăciun a sosit cu daruri multe.
În amintirea acestui Moş bun, ziua în care se sărbătoreşte
Naşterea Domnului se numeşte Crăciun. Ziua premergătoare
Crăciunului se numeşte Ajun, deoarece Moş Ajun i-a călăuzit pe Sf.
Fecioară şi pe Sf. Iosif spre casa lui Moş Crăciun.

Sugestii metodice:
1. Unde au ajuns Sfânta Fecioară şi Iosif?
2. Ce l-a rugat Maria pe Iosif?
3. De ce nu a putut Ajun să-i găzduiască?
4. Ce stare materială avea Crăciun?
5. Ce adăpost le-a oferit el?
6. Ce s-a întâmplat după naşterea lui Iisus?
7. Cum a încercat Crăciun să-şi îndrepte greşeala?
8. Ce s-a întâmplat după moartea lui Crăciun?
9. Când vine Moş Crăciun în casele noastre?
10. Pe unde poate intra Moş Crăciun?
11. Cum se numeşte ziua dinaintea Crăciunului?

131
 POEZIE

În seara de Crăciun
de George Coşbuc

Afară ninge liniştit,

În casă arde focul;
Iar noi pe lângă mama stând,
Demult uitarăm jocul.

E noapte, patul e făcut,

Dar cine să se culce?
Când mama spune de Iisus
Cu glasul rar şi dulce.

Cum s-a născut Hristos în frig,

În ieslea cea săracă,
Cum boul peste el sufla
Căldură ca să-i facă.

Cum au venit la ieslea lui

Păstorii de la stână
Şi îngerii cântând din cer,
Cu flori de măr în mână.

Sugestii metodice:
1. În ce noapte credeţi că are loc acţiunea poeziei?
2. Despre cine povesteşte mama?
3. Unde s-a născut Iisus Hristos?
4. Cine au fost părinţii Lui?
5. Cine a venit să se închine la Iisus Hristos?
6. Când sărbătorim naşterea Domnului Iisus Hristos?

132
 Naşterea Mântuitorului
de Ion Creangă

În Betleem colo-n oraş

Dormeau visând locuitorii
Iar lângă turmă, pe imaş
Stăteau de pază, treji, păstorii.
Şi-n miez de noapte dulce cânt
Din cer cu stele-a răsunat
Se rumenise cerul sfânt
Păstorii s-au cutremurat.

Din slăvi un înger coborî:

„Fiţi veseli!”, îngerul le-a spus
„Plecaţi şi-n staul veţi găsi
Pe Craiul stelelor de sus!”
Păstorii veseli, în oraş
Spre staul cu paşi iuţi porniră
Şi-un prunc atât de drăgălaş
Acolo-n paie ei găsiră.
Nici leagăn moale, nici vreun pat
Doar fân mirositor pe jos
Pe fân, în iesle sta culcat
Micuţul prunc: Iisus Christos.
El, Fiul domnului şi Crai
Al stelelor de farmec pline
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarnă vine!…

Sugestii metodice:
1. Ce a vestit îngerul?
2. Ce au făcut păstorii?
3. Unde l-a găsit pe pruncul Iisus?
4. În ce oraş s-a născut Iisus Hristos?
5. Când sărbătorim naşterea Domnului?

133
 Sorcova (1) Sorcova (2)

Sorcova, Sorcova
Vesela, Vesela,
Să trăitâţi, Să trăiţi
Să 'mbătrâniţi Să 'mbătrâniţi,
Ca merii, Ca un măr,
Ca perii, Ca un păr,
În mijlocul primăverii; Ca un fir
Ca viţa de vie De trandafir.
La Sfânta Marie. Câte pietricele
Anul Nou ce vine, Atâtea mieluşele;
Cu zile senine Câţi bolovani
Şi cu sănătate Atâţia cârlani;
Şi cu spor la toate Câte cuie sunt pe casă,
La anul şi la mulţi ani! Atâţia galbeni pe masă.

Sorcova (3) Sorcova (4)

Sorcova, Să ningă,
Vesela, Să plouă,
Să trăiţi, Să picure rouă,
Să 'mbătrâniţi, Şi grâu să'ncolţească,
Ca un măr, Bogat să rodească!
Ca un păr, S'aducă nădejde
Ca un fir de trandafir. Trecând de primejde.
Tare ca piatra, Copiii să crească,
Iute ca săgeata, Mulţi ani să'nflorească
Tare ca fieru', Ca merii,
Iute ca oţelu', Ca perii,
La anu' şi la mulţi ani! În mijlocul verii
Şi'n timpul primăverii.

134
Sorcova - varianta 1: Sorcova - varianta 2:

Sorcova, vesela, Să trăiţi, să trăiţi,

Să trăiţi, să-mbătrâniţi, Intru mulţi ani fericiţi
Peste vară, primavară, Şi ca pomii să-nfloriţi
Ca un păr, ca un măr, Şi ca ei să-mbătrâniţi
Ca un fir de trandafir, Şi ca toamna cea bogată;
Tare ca piatra, Fie casa-ndestulată.
Iute ca săgeata, Tot cu mesele întinse,
Tare ca fierul, Cu făcliile aprinse,
Iute ca oţelul. Să petreceţi împreună,
La anul şi la mulţi ani! Până-n veci cu voie bună.

Sorcova - varianta 3: Sorcova - varianta 4:

Sorcova Câtă şindrilă pe casă,

Vesela, Atâţia galbeni pe masă;
Să trăiţi Cât grâu în ogor,
Să-mbătrâniţi, Atâtea vite-n obor;
Ca un măr, Câte paie-n bătătură,
Ca un păr, Atâţia copii în pătură;
Ca un fir Cât păr într-un cojoc,
De trandafir. Atâţia copii la foc;
Câte pietricele Câtă frunză pe umbrar,
Atâtea mieluşele; Atâţia bani în buzunar!
Câţi bolovani
Atâţia cârlani;
Câte cuie sunt pe casa,
Atâţia galbeni pe masă.

135
Sorcova - varianta 5: Vacile laptoase,
Sorcova, vesela, Oile lânoase,
Să trăiţi, să-mbătrâniţi, Porcii unsuroşi
Ca un măr, ca un păr Copii sănătoşi
Ca un fir de trandafir. Câte cuie sunt pe casă
Ca merii, ca perii, Atâţia galbeni pe masă.
În mijlocul verii; La anul şi la mulţi ani!
Ca viţa de vie Să trăiţi să ne daţi bani.
La Sfânta Marie
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata
Tare ca fierul
Iute ca oţelul.

Steaua sus răsare

Steaua sus răsare Şi dacă porniră

Ca o taina mare, Îndată-L găsiră
Steaua străluceşte La Dânsul intrară
Şi lumii vesteşte. Şi se închinară.

Că astăzi Curata, Cu daruri gătite

Prea Nevinovata Lui Hristos menite
Fecioara Maria Având fiecare
Naşte pe Mesia. Bucurie mare.

Magii cum zăriră Care bucurie

Steaua şi porniră Şi aici să fie
Mergând după rază De la tinereţe
Pe Hristos să-L vază. Pân-la bătrâneţe.

136
 Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea
şi consolidarea cunoştinţelor despre natură

Ce ne-aduce Moş Crăciun?

Scop: consolidarea deprinderii de a se exprima corect în pro-

poziţii, educarea atenţiei, răbdării, verificarea unor cunoştinţe referitoare
la jucăriile din sala de grupă (culoare, mărime, modul lor de folosire).
Sarcina didactică: recunoaşterea jucăriei, denumirea ei,
indicarea modului de folosire, a culorii acesteia, a mărimii, eventual
pentru nivelul II de vârstă a materialului din care este confecţionată, a
acţiunii (jocului) ce poate fi executat cu respectiva jucărie.
Material didactic: un sac viu colorat cu jucării din sala de
grupă sau din alte surse de provenienţă, un costum de Moş Crăciun
pentru copii.
Copiii vor fi aşezaţi în semicerc. În mijlocul lor vor sta copilul
îmbrăcat în Moş Crăciun şi sacul Moşului. Moş Crăciun va chema
rând pe rând copiii şi le va oferi câte o jucărie din sac. După ce îi vor
mulţumi Moşului, copiii vor descrie jucăria, cât mai amănunţit posibil,
şi vor efectua cu respectiva jucărie acţiunea posibilă.
Ca variantă, în cazul copiilor de nivel II de vârstă, se poate
recurge şi la recunoaşterea tactilă a jucăriilor.

Ghicitori

Intră pe horn Sentimentul cel mai sfânt

şi sub brad Din cer şi de pe pământ.
îţi lasă un cadou. (Iubirea)
Cine e? E trimis de Dumnezeu,
(Moş Crăciun) E ocrotitorul tău.
E deschisă orişicui, Totdeauna ţi-e aproape,
Este Casa Domnului! Şi în zi, şi-n miez de noapte;
(Biserica)
137
 Te va însoţi mereu N-are chip şi nici făptură,
Şi la bine, şi la greu! Unde-i ea nu este ură;
(Îngerul) E scumpă şi-atât de dragă
Taina-n care omul spune C-o iubeşte lumea-ntreagă.
Câte a făcut pe lume! (Pacea)
(Spovedania) Ia să-mi spuneţi voi acum
Sus tună, Ce-i la margine de drum?
Jos răsună, Le vezi oriunde te duci,
Cetele s-adună. Aşezate la răscruci.
(Biserica) (Crucea)

Proverbe

 A ierta este cea mai frumoasă răzbunare.

 Făţarnicul e ca un cărbune care, pe neaşteptate, te arde.
 Făţarnicul este un taler cu două feţe.
 Fereşte-te de omul tăcut şi de apele liniştite.
 Fereşte-te de omul prost, căci are mintea odihnită!
 Fiecare îşi are necazurile sale.
 Fiecare nebun poate câştiga bani, dar nu-i poate păstra.
 A ierta este o faptă mai nobilă şi mai rară decât aceea de a te
răzbuna.
 A nu dori este mai bine decât a avea.
 Bine faci, bine găseşti.
 Binele ce-l faci la oarecine ţi-l întoarce vremea care vine.
 Calul de dar nu se caută la dinţi.
 Bogat nu este cel ce are multe, ci cel ce dăruieşte multe.
 Ai credinţă, ai voinţă!
 Aruncă binele tău în dreapta şi în stânga şi la nevoie ai să-l
găseşti.
 Ascultă şi nu te mânia, ca să te poţi îndrepta.
 A nu face fapte rele nu înseamnă a face o singură faptă bună.
 A nu pedepsi greşelile înseamnă a încuraja răutatea.

138
 Curiozităţi

Bradul de Crăciun
Obiceiul împodobirii bradului este unul dintre cele mai plăcute
şi aşteptate de întreaga familie. Bradul de Crăciun reuneşte familia sub
ramurile sale, aduce cadouri, dă speranţe de mai bine pentru anul care
urmează. El simbolizează viaţa, bucuria, sănătatea. Fiind un obicei
vechi şi foarte răspândit, prezintă şi multe curiozităţi.
 Un brad, pentru a putea fi folosit de Crăciun, are nevoie de
7-10 ani ca să crească.
 Brazii, după tradiţie, se împodobesc în noaptea de 24 spre 25
decembrie. Se spune că, de fapt, Moş Crăciun este cel ce aduce bradul.
 Au fost şi perioade când bradul se împodobea de Anul Nou.
 Este bine să fie ţinut până la Sf. Ioan, pentru ca prosperitatea
să se menţină tot timpul anului.
 Cunoscutele coroniţe din crengi de brad simbolizează
continuitatea, sănătatea, bucuria şi viaţa lungă.
 Exista obiceiul ca la naşterea unui copil să se planteze un brad.
 Cu mulţi ani în urmă a existat şi obiceiul ca bradul să se
aşeze cu vârful în jos.
 Se spune că tradiţia împodobirii bradului îşi are originea în
Germania, începând cu secolul al XVI-lea.
 Iniţial se construiau piramide din lemn pe care se puneau
crengi de brad.
 Germania a fost primul şi cel mai mare furnizor de podoabe
pentru pomul de iarnă. Ulterior, această adevărată industrie s-a
dezvoltat şi în alte ţări.
 Primul care a pus lumânări într-un brad a fost Martin Luther,
protestant revoluţionar din secolul al XVI-lea. Se spune că, odată,
drumul de întoarcere spre casă al acestuia trecea printr-o pădurice de
brazi. Era noapte, era senin şi stelele străluceau. Era ca şi cum stelele
ar fi stat atârnate de crengile brazilor. Imaginea l-a impresionat atât de
mult pe Martin Luther, încât acesta a vrut să o reproducă acasă spre a
le-o arăta şi copiilor săi. El a pus în locul stelelor lumânări aprinse.
 Beculeţele puse în brad sunt invenţia lui Edward Johnson,
asistent al lui Edison, care în 1882 inventează prima instalaţie
electrică pentru pomul de iarnă.
139
  În America, obiceiul împodobirii bradului apare după anul
1800 şi este adus de imigranţii germani care s-au stabilit în Pennsylvania.
Mult timp, americanii l-au socotit un obicei păgân. Apoi au început şi ei
să împodobească brazi, dorind ca aceştia să fie cât mai înalţi.
 Beteala a fost inventată în Germania în anul 1610 şi era din
argint, fiind deci valoroasă şi simbolizând bogăţia. Deoarece argintul
coclea (oxida), a fost înlocuit cu alte materiale strălucitoare şi uşoare.
 În 1846, regina Victoria şi prinţul Albert apar cu întreaga
familie într-o poză pe pagina unei reviste, în jurul unui brad
împodobit. Impactul asupra populaţiei a fost puternic, obiceiul
împodobirii bradului fiind adoptat repede de multe familii.
 În ţara noastră, bradul a fost prezent la cele mai importante
trei evenimente din viaţa omului:
– naşterea (plantarea unui brad la naşterea unui copil);
– căsătoria; la sate, nunta avea loc duminica. Sâmbăta seara,
băieţii se strângeau la casa ginerelui, petreceau şi împodobeau bradul.
Printre podoabe se afla şi un ştergar cusut de mireasă. A doua zi, la
petrecere, se face „hora miresei”. Hora este condusă de ginere, imediat
lângă el se află „fratele de ginere”, care ţine bradul. După ce se
parcurge un cerc, cele două familii îşi dau reciproc daruri, pe care
trebuie să le vadă toată lumea. În brad se află şi un covrig mare, dulce,
în care s-a pus şi ardei iute. Ginerele rupe din covrig, dacă va nimeri o
bucată ardeiată înseamnă că nu va avea o viaţă uşoară cu viitoarea
soţie. Dacă nimereşte o bucată dulce, va avea o căsnicie fericită. După
terminarea petrecerii, bradul se pune în vârful casei şi rămâne acolo
până se usucă. Este un semn că în casa respectivă locuieşte o familie
tânără. Obiceiul se păstrează şi astăzi.
– moartea; la moartea unei persoane se „găteşte” pomul cu
colaci, acest pom, în unele zone este un brad, care simbolizează, prin
frunzişul său mereu verde, viaţa de dincolo de moarte, ideea de
continuitate, de veşnicie.
Bradul de Crăciun dă farmec sărbătorilor de iarnă, este dorit în
aceeaşi măsură de copii şi de adulţi, este locul unde se produc
miracolele Marii Sărbători. Nu ne putem imagina Crăciunul fără brad,
la care visăm toată copilăria.

140
 TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE
ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
PROIECT TEMATIC – A FOST ODATĂ…
PROZĂ

Drumul cel mai scurt

de Mircea Şerbănescu

Ehei, Rică, iată-te gata de drum. Bunica i-a netezit cămaşa şi i-a
petrecut pe după gât cureluşa de la taşca sa, tot căindu-se că nu are pe
altcineva la îndemână să se ducă până la tata la şantier.
Şi era musai să meargă cineva, să-i dea telegrama adusă de
poştaş. Bine că nu e mult de mers până la şantier, deşi bunica tot i-a
zis: „Aşa să te duci, Rică, şi aşa să te întorci!”
Şi-a pus pe urmă telegrama în taşcă.
Ţie nu ţi-e frică să umbli singur. Şi de ce să te încerce teama
când ştii că strada asta, pe care o cunoşti de când lumea, a fost făcută
chiar de tata împreună cu ceilalţi lucrători de pe şantier.
Toate bune şi frumoase, numai că e ceva ce nu se potriveşte.
Tata spunea că lui îi place să construiască numai străzi drepte.
Atunci, de ce trebuie să le ocoleşti? „Aha”, din cauza semaforului de
la colţ, care îşi spune cu ochiul lui roşu: „Nu!” Trebuie să ajungi la
zebra desenată pe asfalt şi de acolo să te întorci până unde se deschide
strada pe care lucrează tata.
— Rică, ce e cu tine?… Eşti singur?
— M-a trimis bunica să-ţi aduc asta.
Predai telegrama cu mândria celui care îşi îndeplineşte frumos
datoria. Tata se bucură de veşti şi te opreşte pe lângă el, căci în curând
va merge şi el către casă.
Da, şi cu tata, drumul de înapoiere e acelaşi; mai întâi pe la
zebră, pe urmă pe la semaforul cu ochi în două culori. Te mirai, Rică,
văzând că şi tata, el, care construieşte străzi drepte, merge pe unde ai
mers şi tu. Tata spune cu zâmbetul şăgalnic: „Drumul drept e cel mai

141
scurt, nu încape îndoială; însă, cum e şi cu drumul nostru către casă,
cel mai drept şi mai sigur e atunci când ştii pe unde să mergi!”
Şi după aceea tata zice fără să mai zâmbească:
— Drum drept înseamnă să ajungi la ţintă. Aşa cum ai ajuns tu
la mine şi cum vom ajunge îndată, amândoi, acasă.

Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte băiatul din povestirea noastră?
2. Unde a fost trimis el?
3. Unde lucra tatăl său?
4. Ce reguli trebuia să respecte băiatul pentru a ajunge în
siguranţă la tatăl său?
5. Ce semnificaţie au culorile semaforului?
6. Pe unde trebuie să traversăm strada?
7. Ce înseamnă un drum drept?

Furnica şi aspiratorul
de Mălina Cajal

— Astâmpără-te! O să te calce cineva! spuse îngrijorată Furnica

văzându-şi copila pornind din rondul de flori spre scara blocului nou.
Într-adevăr, aici era un du-te-vino de oameni. Fu de ajuns o clipă de
neatenţie a Furnicii, tocmai când aceasta se opintea să urnească o
fărâmă de pâine de trei ori mai mare decât ea, ca Furnicuţa să se facă
nevăzută. Mama acesteia fu cuprinsă de o mare nelinişte.
— Unde s-o fi dus? Nu trebuia s-o pierd din ochi. Ce să mă fac?
Unde s-o caut acum, când amurgul ascunde totul? se văita ea. Necăjită
tare, începu să alerge încolo şi-ncoace. Î
În drum o întrebă pe buburuza roşie cu picuri negri dacă nu-i
văzuse copila. Se îndreptă apoi către floarea de regina nopţii care avea
destulă treabă – tocmai îşi deschidea albul plin de miresme şi în
momentele acelea nu-i plăcea niciodată să fie deranjată. Nimeni nu ştia
însă încotro apucase Furnicuţa. Obosită, amărâtă, tocmai când aproape
nici nu mai trăgea nădejde să o regăsească, hop! ca ştrengăriţa se ivi în
spatele mamei sale. Scuturându-şi picioruşele ca nişte capete de aţă
neagră şi speriată încă, Furnicuţa începu să istorisească ce păţise:
142
 — N-apucasem bine să păşesc în prima încăpere, când o namilă
cu gât lung-lung, în inele întunecate şi cu o gaură largă, ca dintr-un
metal argintiu, m-a sorbit cât ai zice peşte. Ei, dar tot gurii ăsteia
trebuie şi să-i mulţumesc.
— Să-i mai şi mulţumeşti? Cum? Ce tot vorbeşti? întrebă
Furnica revoltată.
— Păi da… Că dacă ar fi avut dinţi şi măsele, nu mai eram
acum printre vii – răspunse Furnicuţa râzând şi povestind apoi mai
departe. M-am pomenit în întuneric, într-un val de praf. După cum am
simţit, în jurul meu se aflau bucăţele de hârtie, aţă, pâine. Eram
singura vietate în pântecele uriaş care mă înghiţise pe nemestecate.
Deodată, am auzit un glas subţire ca firul ăsta de muşeţel pe care stăm,
ce venea de undeva dinafară.
— Şi ce zicea? Al cui era? întrebă nerăbdătoare Furnica.
— Era Rodica, fetiţa pe care o vedem noi mereu cu mingea pe aici
şi care spunea că săculeţul e plin de praf. De aceea, trebuie să-l scuture
îndată. Nici n-am apucat să înţeleg ce s-a petrecut, că m-am şi pomenit
azvârlită glonţ afară, împreună cu tot gunoiul ce mă întovărăşise acolo.
Deasupra mea am simţit o revărsare de lumină care pentru o clipa m-a
orbit. Am respirat adânc. Văzduhul era, sau mi s-a părut mie, mai limpede
ca oricând. Drumul către tine, mamă, a fost minunat.
La vorbele Furnicuţei, mama acesteia se lipsi să o mai doje-
nească. Îi explică însă că „namila” aceea nu era decât un aspirator. El
avea să o soarbă din nou, fără scăpare, dacă va mai intra prin casele
oamenilor, unde vin tot mai multe asemenea înghiţitoare de gunoaie,
dar şi de Furnicuţe neastâmpărate…

Sugestii metodice:
1. Ce sfat i-a dat mama Furnicuţei?
2. Ce a făcut Furnicuţa?
3. Ce a simţit mama Furnicuţei?
4. Unde a ajuns Furnicuţa?
5. Ce este un aspirator şi care este utilitatea lui?
6. Ce alte obiecte electrocasnice aveţi acasă?
7. Cum credeţi că se făcea curăţenie înainte de apariţia acestor
obiecte?

143
 POEZIE

Câţi bunici am?

de Tincuţa Horonceanu Bernevic

Tată, de ce toţi copiii

Au bunici mai mulţi ca mine?
Oare eu n-am fost cuminte
Sau nu ştiu să număr bine?
Azi mi-a povestit mămica
De bunicul de la ţară
Că-i plecat în cer şi poate
Doar în vis o să apară!
Stau şi mă întreb adesea
Chiar de sunt cam mititel
Oare-o fi ştiind bunicul
Că mai are-un nepoţel?

Sugestii metodice:
1. Ce întrebare îi adresează copilul tatălui său?
2. Voi câţi bunici aveţi?
3. Ce s-a întâmplat cu bunicii care nu mai sunt?
4. Putem opri timpul în loc?
5. Cum vom fi noi peste ani şi ani?

144
 De ce copiii nu sunt bătrâni?
de Elia David

Copiii nu sunt bătrâni

pentru că nu au când să îmbătrânească.
Au prea multă treabă cu joaca
şi cu descoperirile lor minunate
ca să primească timpul în vizită
şi să rămână, la despărţire, cu feţele supărate.

Copiii au inima pe cât de liberă, pe atât de vie –

de aceea nici nu e de mirare că unii oameni mari
vor să se retragă, la bătrâneţe,
înapoi în copilărie.
Unde cred că au lăsat deschis
gemuleţul din suflet care dă înspre vis,
ferestruica pe ale cărei zăbrele
suie sentimentele de cândva,
albastre şi pure ca nişte zorele.

Sugestii metodice:
1. Care sunt etapele vieţii?
2. În care dintre ele vă aflaţi voi acum? Dar eu? Dar părinţii,
bunicii voştri?
3. De ce este frumoasă copilăria?
4. Ce îşi doresc oamenii mai în vârstă?

145
 Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea
şi consolidarea cunoştinţelor despre om şi activitatea sa
(mijloace de locomoţie), despre reprezentările de
orientare şi de timp

III. A fost odată

La service

Scop: verificarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre mijloa-

cele de locomoţie (părţile componente, utilitatea, locul pe unde
circulă: uscat, aer, apă), formarea deprinderii de a lucra împreună, de a
coopera.
Sarcina didactică: să stabilească, după ce s-au consultat în
prealabil, partea care lipseşte din imaginea mijlocului de locomoţie
aşezat la tabla magnetică şi să o aşeze la locul potrivit.
Material didactic: tablă magnetică, magneţi, imagini ale
diferitelor mijloace de locomoţie, incomplete.
Copiii vor fi grupaţi în patru-cinci grupuri şi vor primi pe
măsuţe elemente care lipsesc din imaginea incompletă expusă la tabla
magnetică. La semnalul educatoarei (sonor), copiii vor căuta
elementul care lipseşte. Acesta va completa imaginea de la tabla
magnetică, iar copilul îşi va motiva acţiunea.
Dacă elementele lipsă se află pe toate mesele, le va aşeza la
tabla magnetică echipa mai rapidă.

146
 Tic-tac

Scop: consolidarea cunoştinţelor copiilor în legătură cu repre-

zentările de timp: dimineaţa, prânz, seara; asocierea momentelor zilei
cu diferite acţiuni pe care copiii le realizează în această perioadă,
consolidarea deprinderii de a răspunde prompt, în propoziţii simple
sau dezvoltate, corecte din punct de vedere gramatical.
Sarcină didactică: denumirea acţiunilor efectuate de copii în
diferite momente ale zilei.
Material didactic: ceas confecţionat din carton, cu elemente
ajutătoare care să-i ajute să descifreze în ce moment al zilei se află.
Copiii vor fi aşezaţi în semicerc. Rând pe rând, copiii vor
învârti acele ceasornicului. În funcţie de momentul zilei în care s-au
oprit acele ceasornicului, copiii vor trebui să răspundă la întrebarea:
„Tic-tac, tic-tac,
Dimineaţa (seara, la prânz) tu ce faci?”
Locul copilului care învârte acele ceasornicului va fi luat rând
pe rând de toţi ceilalţi copii. În cazul unui răspuns incorect, copilul
poate solicita ajutorul unui coleg de grup sau al educatoarei.
Copiii se pot folosi în răspunsurile lor şi de versuri din poeziile
învăţate sau pot încerca să creeze ei înşişi rime:

Dimineaţa: ţârrrr, ţârrrrr, sună,

Eu mă scol din pat îndată,
Că la grădiniţa dragă
Jucăriile m-aşteaptă.
(Ceasul de Traian Oancea)

147
 Ghicitori
Tortul, untul, fripturica
Le-a vârât în el mămica,
Pare un dulap vopsit,
Înăuntru-i ger cumplit.
(Frigiderul)
Ce dihanie ciudată,
Cu gât lung şi gura mare,
A-nghiţit, aşa, deodată,
Tot ce-i pulbere-n covoare?
(Aspiratorul)
Ce trece pe dinaintea ochilor
Şi nu-l poţi vedea?
(Timpul)
Zi şi noapte
Stau de pază;
N-am picioare
Şi tot umblu;
N-am nici mână
Şi tot bat.
(Ceasul)
Am o raţă
Fără viaţă,
Trece apa cât de mare,
Ba te duce şi-n spinare.
(Barca)
N-are mâini şi totuşi bate,
Bate-ntruna, zi şi noapte.
Şade oriunde l-ai pune,
De-l priveşti timpul îţi spune.
(Ceasul)
Bucăţica de cărbune,
Cu veşmânt de lemn,
Pe hârtie lasă urme
148
Scriind orice semn.
(Creionul)
E făcut de muncitori
Şi trăieşte pe ogor;
Toată ziua el munceşte,
Urlă de te-nebuneşte.
(Tractorul)
Am o trăsură mare,
La vale fuge tare,
La şes înnebuneşte,
La deal gâfâieşte.
(Trenul)
Pană-mpănată,
Pe apă lăsată,
De vânturi mânată,
Suflet n-are, suflet duce,
De pământ nu se atinge.
(Vaporul)
Cu trei ochi în trei culori
E atent la trecători
Şi-ţi arată fără grai
Când să treci şi când să stai.
(Semaforul)
În colţ de stradă
Trei ochi iscoadă.
(Semaforul)
N-are gură şi vorbeşte,
Cântă şi nu răguşeşte,
Te vesteşte dacă ninge,
Se aprinde şi se stinge,
Cine este, cine este,
Minunat ca în poveste?
(Radioul)
Cu cutia de pe masă, Ce vă trec prin mâini,
Mi-aduc musafiri în casă. Fără de-a le fi stăpâni;
Un buton am apăsat, Se păstrează-n sân şi-n ladă,
Musafirii au plecat. Fără ei nu faceţi treabă?
(Televizorul) (Banii)
Lungul urcă şi coboară, Fumul dracului
În scrânciob i-o fetişcană! În capul omului.
(Fântâna cu cumpănă) (Beţia)
Un balaur, Ce trece pe dinaintea ochilor
Solzi de aur, Şi nu-l poţi vedea?
Stă în munte priponit, (Timpul)
Apă bând necontenit. Pana-mpănată,
(Hidrocentrala) Pe apă lăsată,
Pana cocostârcului De vânturi mânată,
Bate faţa târgului. Suflet n-are, suflet duce,
(Varul pe pereţi) De pământ nu se atinge.
Cine poate mânca fierul, (Vaporul)
Ciucur verde sau roşcat, Ce este bun la privit
Fără să-şi rupă dinţii? Şi lesne la ameţit?
(Rugina) (Vinul)
Omul strânge cât trăieşte La stat
Şi la ea el se gândeşte, Nu-i înalt,
Pentru ea el pătimeşte. Dar la nas
(Averea) N-o să-i ajungi
N-are culoare, Nici cu scări din cele lungi.
N-are miros; (Îngâmfatul)
Dar la toţi Cine are urechi
E de folos. Şi nu aude?
(Aerul) (Surdul)
Am doi fraţi N-are minte,
Cu sfori legaţi Dar te prinde.
Şi-n picioare încălţaţi. (Capcana)
(Bocancii) Urechi are, dar n-aude,
În pădure mersei, E micuţ şi tot împunge.
Al treilea picior ajunsei. (Acul)
(Bastonul) Nu-i băiat ca să nu-l ştie.
Făurit e din hârtie,
149
 Vânt puternic vrea şi sfoară
Şi-atunci zbârnâie şi zboară.
(Zmeul)
Pe bătrâni îi sprijinesc,
Pe călători întovărăşesc,
Pe cei răi îi pedepsesc.
(Bastonul)
Sub pădure grămădită
Şade lumea învelită
Ziua de soare fugită,
Noaptea de lună pitită.
(Casa)
Mic, mititel,
Îngrădeşte frumuşel.
(Acul)
Mititelu-ntr-o ureche
Face nouă haina veche.
(Acul)
Mama sau bunica-l face,
Îl frământă şi îl coace.
Cu stafide, nuci sau mac.
Aţi ghicit! E…
(Cozonacul)
Cine are o singura ureche,
Dar nici cu aceea nu aude?
(Acul)
Sus pe coama munţilor,
Munţilor, cărunţilor,
Stă voinicul cel ţepos,
Veşnic verde şi frumos.
(Bradul)
Iarna fuge,
Vara zace.
(Sania)
Când nu e zăpadă,
Doarme în ogradă,
Dar când ninge-afară
150
Cu copiii zboară.
(Sania)
Două lemne odobele,
Celelalte – mărunţele.
(Scara)
Am un prieten priceput,
De toată lumea ştiut;
Îmi dă sfaturi şi îmi spune
Tot ce se petrece-n lume.
(Ziarul)
Nu-i pasăre şi totuşi zboară
Dacă-l ţii bine de sfoară.
(Zmeul)
Am o raţă fără viaţă,
Trece apa cât de mare,
Ba te duce şi-n spinare.
(Barca)
Slăbănoagă fânu-l frânge,
Iar colţata-n urmă-l strânge!
(Coasa şi grebla)
Ticăie la capul tău
Şi te trezeşte mereu.
(Ceasul)
Are foi şi scoarţă,
Dar nu e copac,
Cine-o înţelege
Minte are-n cap.
(Cartea)
Din pământ mă nasc,
În apă mor,
În aer mă veştejesc
Şi la foc mă rumenesc.
(Cărămida)
Am o fetiţă
Sărutată de toţi pe guriţă.
(Cana)
Retevei rotund Toată ziua: cioca-cioca;
Strânge păru-n fund. Vine seara: boca-boca.
(Căciula) (Toporul)
Încârligat şi-ntortocheat Doi câini gâtuiţi,
Şi de urechi e agăţat. Peste poartă azvârliţi.
(Cercelul) (Desagii)
Am o frunză care te omoară. Are dinţi mulţi şi mititei
(Cuţitul) Şi nu suferă niciodată de ei.
Bunicuţul de la ţară (Ferăstrăul)
Are un prieten bun. Nici afară,
Bate cu el multe cuie, Nici în cer,
Face gardul de la drum. Nici pe pământ.
(Ciocanul) (Fereastra)
Cine bate şi nu e bătut? Iese moşul din colibă
(Ceasornicul) Cu nasul plin de mămăligă.
Cine zi şi noapte (Făcăleţul)
Tutun fumează Două surioare
Şi nu se mai satură? Foarte tăietoare.
(Coşul) (Foarfecele)
Şade moşul sub uluc Subţirel şi mititel,
Şi fumează din ciubuc. Joacă lumea după el.
Apoi, după ce-a fumat, (Fluierul)
Îl hrănesc cu aluat. În pădure naşte,
(Cuptorul) În pădure creşte,
Moşneguţ cu pielea goală Vine-acasă şi horeşte.
Ţine vinul de năvală. (Fluierul)
(Dopul) Lumina prin ce trece
Albă şi sulemenită, Şi nu se opreşte?
Când urâtă, când iubită; (Geamul)
Vara nu vor să mă vadă, În pădure născui,
Iarna toţi mă-mbrăţişează. În pădure crescui,
(Soba) Acasă când m-au adus,
Ce-i mai înalt decât calul Slujitor casei m-au pus.
Şi mai mic decât porcul? (Gardul)
(Şaua) Ciuruc-butuc,
De urechi te-apuc.
(Hârdăul)
151
 Este groasă sau subţire, Ce se frânge
De o îmbraci, ea cald îţi ţine. Şi se strânge
(Haina) Şi se bagă-n buzunar?
Aţe creţe (Metrul)
Puse-n beţe. Patru picioare are,
(Iţele) Dar să le mişte
Am două surori Nu e în stare.
Legate de sfori; (Masa)
Când noaptea se lasă, Am o găină pestriţă
Se vâră sub masă. Şi la coadă ferfeniţă.
(Încălţămintea) (Mătura)
De pază la poartă, Ce umblă viaţa toată
Cerceluş cu toartă, Şi drumul nu-l trece niciodată?
Agăţat stingher (Moara)
De urechi de… fier. Ce are forma unei mâini
(Lacătul) Şi tot nu-i mână?
Primăvara înverzeşte, (Mănuşa)
Toamna-ngălbeneşte Din pământ mă născui,
Şi iarna te-ncălzeşte. În lume trăii
(Lemnul) Şi când murii,
Buturugă uscată, În gunoi mă pomenii.
O ridici încărcată (Oala de lut)
Şi o laşi jos uşurată. N-are limbă şi nici gură
(Lingura) Şi arată orice făptură.
Baba grea, îngreunată, (Oglinda)
Şade de cui agăţată Cât am trăit,
Şi lumină casa toată. Pe foc m-ai fript,
(Lampa) Iar după ce-am murit,
Am o mână fără oase, Pe drum m-ai azvârlit.
Când se rupe, o poţi coase! (Oala)
(Mănuşa) Ce-i gata
De plic se lipeşte, Şi tot trebuie gătit?
Ţara ocoleşte. (Patul)
(Timbrul) Ciupercă uscată,
Formă de ciupercă are În cui agăţată.
Şi ne apără de ploaie. (Pălăria)
(Umbrela)
152
 Peste ape, prins în scoabe, Am o cutie
Şade moşu-n patru labe, Ca o colivie
Şi cum stă aşa plecat, Şi cântă la nebunie.
Eu trec apa pe uscat. (Radioul)
(Podul) Am picioare, dar nu merg,
Cine are pene Oboseala o-nţeleg.
Şi nu zboară? (Scaunul)
(Perna) Mănâncă toată ziua
Nici în casă, nici afară Şi tot flămândă rămâne.
Talpa mea e drum de ţară. (Soba)
(Pragul) Şi afară, şi în casă,
În pădure născui, Ghici ce e?
În pădure crescui, (Uşa)
Acasă m-au adus, Ineluş rupt
Călcătoarea satului m-au pus. Scoate peştii de pe fund.
(Puntea) (Undiţa)

Proverbe

 Grăbeşte-te să faci bine cât poţi, căci nu ai putinţă să-l faci

oricând.
 Grabnic la auzire şi zăbavnic la grăire.
 Greşeala altuia la acela s-o laşi; după ea să nu te iei.
 Cine iubeşte este iubit, cine răneşte este rănit.
 Cu lupii să trăieşti, ca ei să urli.
 Boală lungă, moarte sigură.
 Boiernaş de modă nouă, fură cloşca de pe ouă.
 Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le
mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare.
 Comoara sufletului, ca şi a minţii e să iubeşti pentru a putea
ierta.
 De unde dai, de acolo îţi dă Dumnezeu.
 De unde nu este, nici Dumnezeu nu cere.
 Dragostea acoperă mulţime de păcate.
 Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche.

153
  Dreptatea niciodată nu piere.
 Dumnezeu face casă, dracul aduce musafirii.
 Dumnezeu te fereşte până te nimereşte.
 Calul bătrân nu se învaţă în buiestru.
 Dacă eşti bun, bun e şi cel de lângă tine.
 Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc
singur.
 Dracul nu e aşa de greu cum îl zugrăvesc oamenii.
 Cine e leneş la tinereţe, o va duce greu la bătrâneţe.
 Ce e val, ca valul trece.
 Carul care scârţâie, acela ţine mai mult.
 Când hoţul pleacă după apă, are grijă să încuie uşa.
 Când norocu-şi schimbă pasul, nu aduce anul ce aduce
ceasul.
 Dacă vrei să te răzbuni, te bucuri doar pentru câteva clipe,
dar dacă vei ierta, te vei bucura o veşnicie.
 Călcarea de jurământ este cea mai mare necinste, cea mai
mare nelegiuire, dar şi cea mai primejdioasă îndrăzneală.
 Boala intră cu carul şi iese pe urechea acului.
 A judeca pe altul înseamnă a se judeca pe sine.
 Acea lege este mai bună, care te face să cunoşti adevărul.
 Cine e cinstit, pe aşternut moale doarme.
 Cine dă nu uită; uită cel care ia!
 Banii fac fericirea celui care nu merită altă fericire.
 Banul e ochiul dracului.
 Banul la ban trage.
 Banul e o mică roată ce-nvârteşte lumea toată.

154
 Curiozităţi

 Cel mai bătrân bărbat din lume în viaţă în prezent (ianuarie

2009) este Tomoji Tanabe. Japonezul a ajuns la venerabila vârstă de 113
ani, împliniţi pe 18 septembrie 2008, adică este născut în anul 1895.
 Cea mai bătrână femeie din lume încă în viaţă în prezent
(ianuarie 2009) este Gertrude Baines, o americancă de 114 ani. Fiind
mai în vârstă decât Tomoji Tanabe cu un an, doamna Baines este,
astfel, cel mai bătrân om din lume. Ea s-a născut pe 6 aprilie 1894.
 Cel mai în vârstă om din toate timpurile este franţuzoaica
Jeanne Calment. Data naşterii sale a fost stabilită ca fiind 21 februarie
1875 şi a trăit 122 de ani şi 164 de zile, până pe 4 august 1997. În
momentul centenarului marelui pictor Vincent van Gogh, în 1990, ea
era ultima persoană rămasă în viaţă care îl cunoscuse. Când avea o
sută de ani, doamna Calment mergea încă pe bicicletă.
 Anitica Butariu este cel mai bătrân român din toate timpurile
(pe baza informaţiilor pe care le avem acum). Ea a trăit 115 ani şi 157
de zile, din 17 iunie 1882 şi până în 21 noiembrie 1997. Totuşi, există
încă dubii privind aceste informaţii, data naşterii Aniticăi Butariu
nefiind stabilită cu precizie.

Istoria invenţiilor

Păpuşa Barbie
A fost inventată în 1959 de Ruth Handler. Ideea i-a venit când a
văzut că fetiţei ei îi face mare plăcere să se joace cu păpuşi adulte
făcute din hârtie. S-a încercat prin păpuşa Barbie ca „visul fiecărei
fetiţe să fie proiectat în viitor”. Păpuşa a fost numită Barbie după
numele fetiţei lui Ruth Handler, Barbara. Barbie a fost introdusă în
lume la American Toy Fair în New York. În primul an, s-au vândut
351.000 de păpuşi Barbie cu un preţ de 3$ pe bucată.
Prima carieră a lui Barbie a fost de manechin de modă
adolescent. De-a lungul anilor, Barbie are peste 80 de profesii: dentist,
astronaut (în 1965, 1986, 1994), star rock, candidată la preşedinţie,

155
profesoară, medic veterinar, soldat, cântăreaţă. Barbie care merge la
colegiu a fost introdusă în 1964. În 1975 a fost introdusă prima păpuşă
Barbie ca fiind atlet olimpic. În 1985, a primit primul său computer.
Păpuşa Barbie a fost introdusă în Europa în 1961. Acum, este
fabricată în mai mult de 140 de ţări din lumea întreagă şi a reprezentat
peste 45 de naţiuni diferite. În 1980 au fost introduse primele păpuşi
Barbie negresă şi hispanică. În fiecare secundă, două păpuşi Barbie se
vând în lume.
Păpuşa Barbie are 47 de animale: 21 de câini, 12 cai, trei ponei,
şase pisici, un papagal, un cimpanzeu, un urs panda, o girafă şi o
zebră.
Numele întreg al păpuşii Barbie este Barbie Millicent Roberts.
Este din Willows, Wisconsin şi merge la Willows High School.
Are cinci surori: Skipper, introdusă în 1964, Tutti, Stacie,
introdusă în 1992, Kelly, introdusă în 1995, şi Krissy, în 1999. Barbie
are şi un prieten, Ken, introdus la doi ani după apariţia ei. Ken a fost
numit după cel de-al doilea copil al lui Ruth Handler.
Din 1959 au fost produse mai mult de un miliard de costume
pentru Barbie şi prietenii ei. Hainele au fost create de mari designeri
de modă: Yves Saint Laurent, Christian Dior, Valentino, Perry Ellis,
Oscar de la Renta şi Bob Mackie. Semnătura coloristică a lui Barbie
este „rozul Barbie”. În 1999 a celebrat 40 de ani de la lansare ca fiind
cea mai populară păpuşă din lume. Până să se inventeze păpuşa
Barbie, toate păpuşile erau bebeluşi.

Blue Jeans
Este cel mai faimos articol de îmbrăcăminte şi a fost inventat de
către Levi Strauss. Levi a emigrat din Germania în Statele Unite în
1874 şi a petrecut câţiva ani la New York învăţând şi făcând comerţ
cu postavuri. În acelaşi timp, în California a izbucnit goana după aur şi
a apărut o nevoie foarte mare de produse care să susţină această
activitate. El părăseşte New York-ul şi se mută în California împreună
cu sora şi cumnatul său. Îşi deschide un magazin cu unelte pentru
mineri, în care a adus şi un balot de pânză foarte rezistentă,
intenţionând să o vândă celor care voiau să-şi confecţioneze coviltire
sau corturi.

156
 La scurt timp, un comerciant îl vizitează şi se interesează de
această pânză. Îi spune lui Levi că ar trebui să producă pantaloni din
această pânză, pentru că erau foarte utili celor care căutau aur în mine.
Aşa că Levi Strauss a început să producă pantaloni care au avut un
succes nemaipomenit printre mineri. Singura obiecţie a acestora era că
pantalonii respectivi erau foarte aspri. Strauss a înlocuit pânza cu o
alta mai moale, denumită pânză de doc, pe care a adus-o din Franţa,
dintr-o localitate numită de Nime.
Numele de „jeans” vine de la denumirea dată de marinarii din
Genova, pentru că din această pânză se confecţionau uniformele lor.
Denumirea de „blue” (albastru) a fost dată pentru că pânza din care se
confecţionau aceşti pantaloni era vopsită în albastru (culoare care se
obţinea uşor din plante foarte răspândite în S.U.A. şi Canada).
O altă problemă foarte mare la aceşti pantaloni erau buzunarele,
pentru că se rupeau foarte repede. Un client numit Jacob Davis a avut
ideea de a folosi capse care să prindă buzunarele de pantaloni mai
bine. Davis i-a vorbit despre această idee lui Levi Strauss şi împreună
au patentat-o în 1872. Astfel că Strauss a început să producă aceşti
pantaloni folosind capse din cupru.
În 1886, Levi a cusut o etichetă din piele pe pantaloni care
reprezenta imaginea a doi cai care trag în părţi opuse de o pereche de
„blue jeans”. Aceasta arăta cât de rezistenţi erau pantalonii făcuţi de
Levi Strauss. Blue Jeans au ajuns celebri datorită filmelor despre
cowboy făcute la Hollywood.

Becul
Primul bec a fost inventat în 1800 de Humphry Davy, un om de
ştiinţă englez. El a inventat o baterie şi a conectat la ea două fire şi o
bucată de carbon. Carbonul s-a aprins producând lumină. Această
tehnică de obţinere a luminii s-a numit arc electric. Se consideră însă
că lumina electrică a fost inventată consecutiv de doi oameni: Thomas
Edison în SUA şi Sir Joseph Wilson Swan în Anglia. Ca să se creeze
lumina, este nevoie de un filament într-un balon fără oxigen, pentru că
oxigenul face ca filamentul să ardă cu flacără. Primul care a inventat
becul a fost Swan şi a descoperit că un filament făcut din carbon
funcţionează. El a avut probleme însă cu vidarea bulbului de sticlă –
scoaterea completă a oxigenului din bulb. Edison a experimentat alte
157
sute de filamente confecţionate din diverse materiale. În 1879 el a
construit un mic bec pentru a fi utilizat în locuinţe. La început,
filamentul nu a rezistat decât câteva ore şi s-a ars. La sfârşitul anilor
1880 a produs un bulb care a luminat 1.500 de ore.

Bicicleta
Este posibil ca ideea bicicletei să existe din 1493. În caietul de
notiţe al lui Leonardo da Vinci a fost găsit un desen al unei maşinării
care seamănă cu bicicleta. Oficial, se consideră că în 1690 un francez
a inventat prima bicicletă, care avea două roţi de metal puse în linie şi
prinse cu un cadru de lemn, fără bare pentru ţinerea mâinilor. Se stătea
pe o pernă pe cadru şi bicicleta era pusă în mişcare împingând cu
picioarele în pământ. În 1816, un nobil german a inventat prima
bicicletă cu un sistem de condus care avea ghidon prins de roata din
faţă astfel încât să permită virajul. Îmbunătăţirile au fost aduse mai
târziu de alţi inventatori francezi, germani şi englezi. În 1839 s-au
adăugat pedalele. În 1869 s-au adăugat roţile foarte mari care ajutau la
o parcurgere a unei distanţe mai mari când se dădea o dată din pedale.
S-au produs însă multe accidente, pentru că scaunul era la mare
înălţime faţă de sol. Abia în 1880 englezul James Starley a început să
fabrice biciclete în modele apropiate de cele de azi.
Telescopul
Telescopul este cel mai important obiect de studiere a
astronomiei. Funcţionarea lui se bazează pe colectarea luminii radiate
de obiecte. Ca şi alte câteva invenţii, se consideră că mai mulţi oameni
au inventat telescopul. Unii oameni de ştiinţă cred că l-a inventat în
1608 Hans Lippershey, un producător de lentile din Olanda. El a
descoperit că, dacă pui două lentile într-un tub, obiectele de la distanţă
par să fie mai apropiate. El însă nu a făcut niciodată un telescop.
Marele om de ştiinţă italian Galileo Galilei a rămas în istorie ca
inventator al telescopului. Acest model cuprindea doar lentile din
sticlă. În secolul al XVII-lea, Galileo a revoluţionat astronomia prin
folosirea telescopului în studierea spaţiului. El a descoperit planeta
Jupiter şi cei patru mari sateliţi ai ei, petele solare de pe Soare,
craterele de pe Lună. Primele telescoape aveau un sistem de lentile din
geam sau oglinzi pentru a detecta lumina. Telescopul „simte” de
640.000 de ori mai multă lumină decât ochiul uman. În 1704, Isaac
158
Newton a creat un nou concept de telescop, care nu a mai folosit
lentile de sticlă, ci un sistem de oglinzi. Acest nou concept mărea
obiectele de milioane de ori, spre deosebire de telescopul care folosea
lentile din sticlă. Cel mai puternic telescop este Hubble Space
Telescope şi el se află în spaţiu, se învârte în jurul Pământului ca un
satelit. H.S.T. transmite imagini ale obiectelor din spaţiu mult mai
detaliate decât cum se văd cu alte telescoape. A fost lansat în spaţiu în
aprilie 1990 şi reparat în 1993. A fost numit după astronomul
american Edwin Hubble.

Bomboanele
Ideea gustului de dulce a fost descoperită pentru prima dată de
oamenii cavernelor care mâncau miere. De-a lungul timpului,
egiptenii, arabii şi chinezii au preparat fructe şi alune învelite în miere.
În Europa, în Evul Mediu, costul ridicat al zahărului a făcut ca
bomboanele să fie o delicatesă pe care şi-o permiteau doar oamenii
bogaţi. Bomboanele din zahăr topit au devenit cunoscute în secolul al
XVII-lea în Anglia şi în coloniile americane. Bomboanele se obţin
simplu, prin dizolvarea zahărului în apă. Diferitele temperaturi de
încălzire determină tipul de bomboane: temperaturile ridicate fac
bomboanele tari, temperaturile medii fac bomboanele moi şi
temperaturile joase fac bomboanele care se mestecă (jeleurile).
Fabricarea dulciurilor s-a dezvoltat rapid ca industrie la începutul
secolului al XIX-lea prin descoperirea sucului dulce din sfeclă.
Fabricarea bomboanelor tari din mentă sau dropsuri din lămâie a
devenit foarte populară.

Vata de zahăr ars

Vata de zahăr ars este făcută din zahăr topit şi tors într-un fir
subţire ca un fir de bumbac. A fost inventată în 1897 de William
Morris şi John Wharton, fabricanţi de dulciuri din Tennessee, S.U.A.
Ei au inventat un dispozitiv care topeşte zahărul într-o cupă care se
învârte şi care are nişte găuri subţiri. După cum cupa se învârte,
zahărul caramelizat este forţat să iasă prin acele găuri, rezultând un
produs pufos care seamănă cu bumbacul şi care se topeşte în gură.

159
 Ciocolata
Istoria ciocolatei începe o dată cu descoperirea Americii. Când
Cristofor Columb s-a întors din a patra lui călătorie în Lumea Nouă, a
adus regelui Ferdinand şi reginei Izabela boabe de cacao. În timpul
invaziei în Mexic din 1519, indienii azteci au fost găsiţi folosind
boabe de cacao în prepararea unei băuturi regeşti, numite „hocolatl”,
adică lichid fierbinte. Tratau această băutură ca fiind mâncarea zeilor.
„Hocolatl”era foarte amară, drept care s-a emis ideea îndulcirii ei cu
trestie de zahăr. În Spania, băutura a fost îmbunătăţită, punându-i-se
scorţişoară şi vanilie. S-a decis că are gust mai bun dacă este servită
fierbinte. Noua băutură a prins foarte bine, mai ales la aristocraţii
spanioli. Spaniolii au început să planteze cacao în coloniile lor, dând
naştere unei afaceri prospere. Ei au ţinut secretă această industrie
multe sute de ani, dar nişte călugări spanioli au lăsat până la urmă ca
secretul să scape. Această băutură s-a răspândit repede în Europa şi în
1657 a apărut una dintre cele mai faimoase case englezeşti de
ciocolată. În 1828 au apărut tehnici mecanizate de măcinare a
boabelor de cacao (presa pentru boabele de cacao), care au dus la
scăderea preţului ciocolatei. Datorită acestei prese a fost îmbunătăţită
şi băutura din cacao, pentru că prin presare era stoarsă grăsimea pe
care o conţineau boabele de cacao. În secolul al XIX-lea au fost două
mari revoluţii în istoria ciocolatei: o companie engleză a produs prima
ciocolată solidă de mâncat, ciocolata fondantă fină şi mătăsoasă, iar în
1876, elveţianul Daniel Peter a introdus laptele şi a creat un produs
care şi astăzi aduce bucurie: ciocolata cu lapte. În America a avut un
mare succes şi s-a dezvoltat foarte repede. În 1765 a apărut prima
fabrică de ciocolată. În prezent, Guvernul american îi recunoaşte rolul.
Ciocolata face parte din raţia soldaţilor americani încă din timpul celui
de-al doilea război mondial şi este nelipsită din dieta astronauţilor.

Cosmeticele
Arheologii au găsit evidenţe ale existenţei produselor cosmetice
în Egipt datând mult înainte de anul 4000 î. Hr. Au găsit obiecte vechi
cu farduri de ochi şi dovezi ale folosirii unguentelor frumos
mirositoare. În Egipt se aplica pe faţă o pastă verde strălucitoare din
minerale de cupru care dădea culoare şi definea trăsăturile feţei. Se
foloseau uleiuri parfumate şi se pictau sprâncenele cu fard de ochi (o
160
cremă făcută din grăsime de oaie şi praf de plumb). Cosmeticele
grecilor erau păstrate în cutii complicate. Rujul înroşea obrajii şi erau
folosite pudre albe pentru îndreptarea ridurilor. Femeile foloseau ca
ruj culoarea ocru, un clei combinat cu fier. Ca să arate mai tinere, îşi
pictau palmele cu henna, o culoare roşu-maronie. În China şi Japonia
foloseau crema din praf de orez cu care îşi pictau în alb faţa şi părul,
îşi smulgeau sprâncenele, iar dinţii erau coloraţi în negru sau auriu.
Romanii foloseau excremente de crocodil pentru noroiul din băi, făină
de orz şi unt pentru coşuri, grăsime de oaie şi sânge pentru lustruirea
unghiilor. Bărbaţii şi femeile îşi vopseau adesea părul în blond.
Vopselele erau foarte caustice şi mulţi au chelit, trebuind să poarte
peruci. În Evul Mediu au apărut parfumurile cu alcool vândute în
Europa de cruciaţi. Reginele din Italia foloseau ruj de buze roz. Pe
timpul reginei Elisabeta a Angliei, colorarea părului în roşu era o
adevărată modă. Femeile dormeau cu bucăţi de carne crudă pe faţă
pentru prevenirea ridurilor. În Europa, cosmeticele erau folosite de
aristocraţie. Franţa şi Italia devin centrul producerii lor. Folosirea
plumbului în producerea cosmeticelor a provocat multe probleme
fizice şi chiar moartea. Cea mai largă utilizare o avea rujul roşu de
buze. Produsele cosmetice s-au dezvoltat o dată cu industria filmului
şi a modei.

Deodorantul
Prima formulă de deodorant a fost inventată în 1888 de un
inventator necunoscut din Philadelphia şi a fost recunoscut ca fiind
primul produs care previne mirosul. În 1940, Helen Barnett Diserens
s-a alăturat echipei de producţie a primului deodorant şi la sugestia
unei colege au dezvoltat împreună, pe furiş, un alt deodorant –
deodorantul cu bilă. Acest nou tip de aplicator de deodorant a fost
testat şi produs în America în 1952. Produsul a fost un succes. În
1960, fabricile de deodorante se preocupau de cum să obţină
deodorantele aerosol într-un tub închis. Primul deodorant aerosol a
fost lansat în 1965.

Parfumul
Parfumul este vechi de sute de ani. Una dintre cele mai vechi
întrebuinţări ale parfumului este arderea esenţelor şi ierburilor aromate
161
folosite în serviciile religioase. Egiptenii au fost cei care au introdus
parfumul în cultura lor, apoi chinezii, hinduşii, israeliţii, arabii şi
grecii. În Egipt, folosirea sticluţelor pentru păstrarea parfumului
datează din anul 1000 î. Hr. Egiptenii au inventat sticla, iar sticluţele
pentru parfum au fost unele dintre cele mai utilizate obiecte din sticlă.
Egiptenii îşi ungeau corpurile cu uleiuri aromate şi le foloseau atât ca
produse cosmetice, cât şi cu uz medicinal. Utilizarea parfumului s-a
răspândit apoi în Grecia, în Italia şi în lumea islamică. Parfumul s-a
bucurat însă de succes în secolul al XVII-lea mai ales în Franţa. La
curtea regală, parfumul nu era folosit numai pe piele, ci şi pe mobilă şi
haine. În secolul al XVIII-lea s-a inventat apa de colonie, care se
amestecă în apa pentru baie şi în vin ca apă de gură. Sticluţele devin
populare pentru ambalarea parfumului şi designul lor începe să ia
amploare. Chiar se fac alianţe între producătorii de parfumuri şi
producătorii de sticluţe pentru exclusivitate. Apar marile case
producătoare de parfum: Coty, Chanel.

Creionul
În Roma antică, scribii (cei care ştiau să scrie) scriau pe papirus
(o formă timpurie a hârtiei) cu un vârf subţire de metal numit „tylus”,
făcut la început din plumb. În 1565, neamţul-elveţian Conrad Gesner a
fabricat primul instrument de scris. Un grafit a fost introdus într-o
bucată de lemn. Numele de „rafit” vine din greacă, de la cuvântul
„raphein”, care înseamnă „a scrie”. Grafitul (carbon negru) a început
să fie folosit foarte mult după ce a fost descoperit un mare depozit de
grafit în Anglia în 1564. Grafitul lasă un scris mai întunecat decât
plumbul, dar este atât de moale şi de fragil, încât trebuie introdus
într-un suport de lemn. Aşa s-a născut creionul din lemn. În 1795,
Nicholas Jacques Conte (un ofiţer francez în armata lui Napoleon) a
inventat o metodă nouă de ardere a grafitului pisat amestecat cu un
liant. Tăria creionului depinde de cât lut păstrează grafitul (lutul este
folosit ca liant). Mijlocul unui creion încă se mai numeşte „plumb”,
deşi el este făcut din grafit netoxic. Azi, fabricarea creioanelor încă
are la bază principiul inventat de N.J. Conte.

162
 Hârtia
Încă din anul 3000 î. Hr., papirusul este folosit în Egipt ca
primul suport de scris, înainte de folosirea hârtiei. Era confecţionat din
fâşii de papirus presate. Hârtia, asemănătoare cu cea de azi, a fost
făcută pentru prima dată în anul 105 d. Hr. de un eunuc de la curtea
împăratului Ho Ti în China. Se crede că la început s-a fabricat din
textile nefolositoare şi apoi coajă de dud şi alte plante din care se
produceau ţesăturile. Hârtia s-a produs numai în China timp de 500 de
ani. În anul 610 a fost introdusă în Japonia, iar în 750 în Asia
Centrală. În Europa a fost adusă de Mood şi s-a produs prima dată în
anul 1150 în Spania, după care producerea ei s-a dezvoltat şi în restul
Europei. În Europa, hârtia se obţinea din textile nefolositoare. Când a
apărut tiparul, a crescut cererea de hârtie şi s-a înregistrat o criză de
textile, ceea ce a dus la găsirea altor materii prime pentru fabricarea
hârtiei. În secolul al XIX-lea au început să fie folosite fibrele tulpinilor
plantelor. În 1798, Nicholas-Louis Robert a făcut prima maşină de
fabricare a hârtiei care producea doar o singură foaie de hârtie o dată.
În timp, lemnul a devenit prima sursă de fibră în fabricarea hârtiei, iar
fibrele textile încă se folosesc în fabricarea hârtiei tari. Chiar dacă
hârtia este făcută acum de maşini, procesul de bază este acelaşi.
Fibrele din plante sunt separate şi udate, apoi sunt filtrate într-un
cuptor şi presate ca să dea afară cât mai multă apă. Apa rămasă se va
evapora şi ea în timp ce fibrele sunt presate tot mai mult pentru ca
hârtia să fie plată.

Ochelarii
Chinezii au folosit pentru prima dată sticla colorată ca un
accesoriu care se presupunea că-i dădea puteri magice celui care o
purta. Tot ei se presupune că foloseau şi lupa. Împăratul Nero al
Imperiului Roman folosea un smarald prin care se uita când urmărea
luptele de gladiatori ca să-şi ferească ochii de soare. Se crede însă că
Roger Bacon, un inventator medieval, a descoperit în 1262 magnifica
proprietate a lentilelor de a ajuta vederea. După 20 de ani, în Florenţa,
Italia, inventatorul Alessandro di Spina a făcut prima pereche
funcţionabilă de ochelari. Deşi ochelarii funcţionau, oamenii de ştiinţă
nu înţelegeau exact cum ajută vederea, până când, în 1604, Johannes
Kepler a explicat cum funcţionează după ce a descris de fapt cum
163
funcţionează ochiul. În 1784, Benjamin Franklin a creat ochelarii cu
două lentile care se aşază pe nas. În 1827, George Airy a făcut
ochelarii cu lentile rotunde care corectau astigmatismul (o defecţiune
a ochiului care îl face să vadă ca prin ceaţă). Azi, medicul oftalmolog
examinează ochii şi stabileşte defectele de vedere. El prescrie
ochelarii corecţi pentru îndreptarea defectelor de vedere şi toate
atribuţiile lentilelor.

Piscina
Arheologii au găsit dovezi ale existenţei piscinei încă din anul
2.500 î. Hr. în Egipt. Ele erau de asemenea populare în Antichitate şi
în Grecia, Roma şi Asiria. La Roma, înotul făcea parte din educaţia
băieţilor. De aceea romanii au construit primele piscine. Se crede însă
că primul care a construit o piscină încălzită a fost Gaius Maecenas, la
Roma, în primul secol î. Hr. Oamenii însă au continuat să înoate în
lacuri sau râuri până la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1837, la
Londra existau deja şase piscine cu trambulină pentru sărituri. Când
au început jocurile olimpice în 1896 a crescut popularitatea înotului.

Aeroporturile
 Cea mai lungă pistă din lume este situată în Tibet şi aparţine
aeroportului situat la cea mai înaltă altitudine din lume. Pista, care
deserveşte aeroportul din Tibet, are o dimensiune de 5,5 kilometri şi
este atât de lungă întrucât la acea altitudine (4.334 de metri) avioanele
au nevoie de mai mult spaţiu pentru decolare şi aterizare din cauza
aerului rarefiat.
 În lume există 43.867 de aeroporturi. Această cifră este
prezentată în raportul CIA pentru anul 2009. SUA deţin peste o treime
din numărul total de aeroporturi ale lumii, adică 15.095. Pe locul doi
se situează Brazilia, cu 4.000 de aeroporturi, cu peste 600 mai mult
decât întreaga Uniune Europeană, care are doar 3.391.
 Cel mai aglomerat aeroport din lume, după numărul de
pasageri traficaţi anual, este cel din Atlanta. Peste 89 de milioane de
pasageri au călătorit în 2009 prin acest aeroport. Cel mai aglomerat
aeroport din Europa este Heathrow din Londra.

164
 Poluarea
 Maşina obişnuită produce într-un an trei tone de dioxid de
carbon care se evaporă în atmosferă.
 În trafic greoi, nivelul de poluare este de două-trei ori mai
mare înăuntrul maşinii decât în afara ei.
 În Londra circulă 40.000 de maşini pe oră în timpul zilei.
 Cantitatea de deşeuri produsă, într-o zi, în Marea Britanie
este suficientă pentru a umple Trafalgar Square.
 Peste 20.000 de tone de gunoi sunt aruncate anual în Marea
Nordului. 70% se depun pe fundul mării.
 Tona de plastic înseamnă 20.000 de sticle de doi litri sau
120.000 de pungi.
 Este nevoie de 1,5 litri de ulei pentru a face un cartuş de
imprimantă.
 Cerneala de imprimantă costă mai mult decât combustibilul
pentru navele spaţiale sau şampania veche.
 Folosirea, o oră, a unei maşini electrice de tuns iarbă
poluează cât o maşină care parcurge 563 de kilometri.
 În momentul în care citiţi această frază, în S.U.A. se produc
peste 50.000 de cutii din aluminiu.
 În S.U.A., o nuntă şi o lună de miere poluează aerul cu nouă
până la 16 tone de dioxid de carbon.
 Aeroporturile şi companiile aeriene din S.U.A. aruncă în
fiecare an o cantitate de cutii de aluminiu suficientă pentru construirea
a 58 de avioane Boeing 747.
 Folosirea zilnică a produselor cosmetice expune femeile la
peste 200 de chimicale. Doar zece procente din ingredientele
produselor de înfrumuseţare au fost catalogate ca fiind nedăunătoare.
 Mazda Motor Corporation îi recompensează pe angajaţii din
Japonia cu 12 dolari pe lună dacă vin la serviciu pe jos.
 Reducerea numărului de maşini dintr-un oraş cu 5 până la
10% poate minimiza întârzierile provocate de un trafic sufocant cu 10
până la 30%.

165
  O călătorie transatlantică cu avionul generează la fel de
multe emisii de gaze cu efect de seră ca şi o maşină condusă timp de
un an.
 Bărbaţii care trăiesc în zone poluate sunt mult mai predispuşi
la calviţie (chelie), spre deosebire de cei care locuiesc în regiuni cu o
atmosferă curată.
 Pungile din plastic şi alte deşeuri din acelaşi material,
aruncate în ocean, omoară 1.000.000 de exemplare din speciile
acvatice, în fiecare an.

166
 TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE
ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
PROIECT TEMATIC – AU FOST ŞI SUNT
ÎN JURUL NOSTRU
PROZĂ

Gâsca

Se spune că demult, demult, nici eu nu mai ştiu unde anume şi

când, un gânsac mergea pe drum cântând. Era vesel nevoie mare că
purta în picioare ciuboţele roşii cu glanţ, pe care dăduse un sfanţ.
Ş-acum avea de gând să se mândrească în familia lui gâscănească. Dar
când trecea pe o punte, nu prea mare, i-au căzut papucii din picioare.
Şi de-atunci, toate gâştele din lume caută de zor papucii gânsacului
lor. De i-or găsi vreodată nu se ştie, că gânsacii nu poartă nici papuci,
nici pălărie. Gâştele iubesc apa pentru răcoarea ei şi pentru că le dă
hrană: scoici, melci, broscuţe şi peştişori. Cele sălbatice îşi duc viaţa
prin păpuriş, pe plaur, unde-şi clădesc cuibul şi scot pui cu puful de
aur. În curte nu le place să trăiască pentru că n-au unde să se bălă-
cească. Când strigă tare „Ga! Ga! Ga!” îşi cheamă puii sau îşi
povestesc între ele câte ceva. Au carne gustoasă, pentru cea mai aleasă
masă. Iar perna cea albă stă înfoiată, ca un burduf, pentru că are în ea
pene de gâscă şi puf.

Sugestii metodice:
1. De câte feluri sunt gâştele?
2. Unde trăiesc ele?
3. Ce le place foarte mult să facă?
4. Cu ce se hrănesc ele?
5. Ce foloase obţinem de la gâşte?
6. Cu ce au corpul acoperit?
7. Cum face gâsca? Ce spune ea atunci?
8. Ce spune legenda că a păţit gâscanul?
9. A reuşit el să-şi recupereze papucii?
167
 Veveriţa

Iată o veveriţă, parfumată, cochetă şi care merge pe trotinetă.

Am glumit, veveriţa e foarte cochetă, dar nu merge pe trotinetă, nici
pe bicicletă, nici în maşină. Ca orice jivină, când e grăbită sau
urmărită de jder, de pisică sălbatică, de hultani ori de alţi duşmani,
veveriţa sare din copac în copac, cu coada ca o paraşută şi blana
înfoiată, de pare o flacără toată. O flacără vie sau numai o părere care
doar o clipită apare şi din nou piere. Numai inima ei mică bate tare-
tare, să n-o prindă duşmanul în gheare. A scăpat, dar mai tresare încă
în căsuţa ei din scorbura cea adâncă. Are aici culcuşul şi o cămară
plină, că e harnică şi bună gospodină. Conuri de brad, ghindă, alune,
ciuperci uscate, că poate mânca o lună întreagă, pe săturate. Dar ei îi
plac mişcarea, alergatul, treaba şi nu poate sta o clipa degeaba. Când
simte că primejdia a trecut, iese cu grijă din scorbură şi ia totul de la
început. Coboară în poiană, suie pe trunchiuri, munceşte cu rost şi-şi
mai construieşte un adăpost. Oriunde s-ar duce prin pădurea cea deasă,
veveriţa e la ea acasă.

Sugestii metodice:
1. Ce fel de animal este veveriţa?
2. Unde trăieşte ea?
3. Care sunt duşmanii veveriţei?
4. Ce culoare are blana veveriţei?
5. Cu ce se hrăneşte veveriţa?
6. Ce le place veveriţelor să facă?

Şoricelul

Şi-a făcut şoricelul un zmeu. I-a desenat ochi şi gură şi mustăţi

de pisică, să arate tuturor că nu-i este frică. Ştie şi el vorba veche şi
adevărată cum că ce se naşte din pisică şoareci mănâncă. Dar pisica nu
e singurul lui duşman de moarte. Vulpea, uliul, câinele, bufniţa, chiar
şi lupul îl vânează fiecare cum poate, care din văzduh, care de jos, căci
pentru ei şoarecele e un prânz foarte gustos. Cum să nu-l prigonim pe
acest rozător mic şi rău, cu dinţii ca un ferăstrău, care nu se
168
mulţumeşte cu gândaci şi viermişori de prin grădină. El roade tot ce-i
cade la îndemână. Caută brânză, nuci, pâine, slănină, ţesături de
bumbac şi de lână, grâu şi porumb prin hambare sau cărţi uitate sau
aruncate la întâmplare. Şoarecele nu ştie de şcoală, de casă şi de
muncă, hoinăreşte prin pivniţe, prin poduri, pe câmp şi pe luncă şi
caută ceva de furat. Atâta ştie că atât a învăţat. Dacă n-ar fi pisici şi
curse şi otravă să-i mai adune, ar ronţăi întreaga lume.

Sugestii metodice:
1. Care este cel mai aprig duşman al şoarecelui?
2. Ce alţi duşmani mai au şoarecii?
3. De ce este şoarecele un animal dăunător?
4. Cu ce se hrăneşte şoarecele?
5. Cum explicaţi proverbul „Când pisica nu-i acasă, joacă şoa-
recii pe masă”?

Lupul

Acesta e lupul. Îl recunoaşteţi uşor, deşi s-a deghizat în vânător.

A desenat un iepuraş drept ţintă şi tot încearcă c-o flintă să ochească
cercul din mijloc, poc! însă n-are noroc. (Lupii au vederea cam scurtă,
pe ei mai mult mirosul îi ajută.) Acum pare cuminte şi bun, dar când a
întâlnit, pe drum, o fetiţă cam neascultătoare, trimisă de mama ei cu
demâncare la bunica bolnavă şi slăbită, domnul lup s-a gândit s-o
înghită. Noroc c-a trecut pe acolo un vânător adevărat care le-a scăpat
şi pe fetiţă şi pe bunică, punând în burta lupului un bolovan de sare
să-l ardă pe dinăuntru ca un foc din cel mare. Asta-i o poveste cam
veche care nu mai are în lume pereche. Lupii locuiesc în pădure sau în
stuful din baltă, câte doi sau mai mulţi laolaltă, şi vânează ce le cade
sub gheare: iepuri, vulpi, bursuci, gâşte, raţe, şoareci, veveriţe, ba
uneori cerbi şi căprioare. Când foamea îi mână, năvălesc şi în stână.
Ba nici în curţile oamenilor câteodată nu se sperie să răzbată. Cu ruda
sa câinele nu se are bine, pentru că îl face de ruşine. Despre lup este o
vorbă cam aşa: părul şi-l schimbă, dar năravul ba.

Sugestii metodice:
169
 1. Ce fel de animal este lupul?
2. În ce poveste l-aţi întâlnit?
3. Cum trăiesc lupii: singuri sau în haită?
4. Cu ce se hrănesc lupii?
5. Când sunt foarte înfometaţi, unde ajung lupii?
6. Cu ce animal domestic seamănă lupul?
7. Cum se înţeleg câinele şi lupul?
8. Ce simţ are lupul foarte bine dezvoltat?
9. Ce spune vorba populară despre lup?

Pisica

Nouă ne e dragă pisica chiar dacă nu lucrează nimica! Îi place

curăţenia, îşi îngrijeşte hăinuţa şi se spală mereu cu lăbuţa. Iarna stă
mai mult pe lângă sobă, e cuminte şi toarce parc-ar spune o poveste
fără cuvinte. Are neamuri mari: tigrul, râsul, pantera cea crudă, ba
chiar şi leul îi e oarecum rudă. Sunt şi pisici rele, stricătoare, care s-au
învăţat să fure oricât le-ai da de mâncare. Aleargă prin curte după puii
de găină şi-i omoară fără pricină.
Nici şoareci nu ştiu să mai prindă, se joacă cu dânşii prin tindă.
Nu ne trebuie asemenea pisici, luaţi-le de-aici.
Zgârie copiii pe mâini, pe picioare şi uită să-şi ceară iertare.

Sugestii metodice:
1. Ce fel de animal este pisica?
2. Vouă vă plac pisicile? De ce?
3. Cunoaşteţi şi alte feline?
4. Cum sunt unele pisici? Ce fapte rele fac ele?
5. De ce sunt importante pisicile?

Vulpea

Despre vulpe s-a dus vestea în lumea toată că ar fi o mare

şireată. Umblă cu vorbe mieroase, cu minciuni şi prinsori ca să
amăgească bieţii puişori. Când pune gheara pe ei, îi înghite cu pene cu
tot şi se linge mulţumită pe bot. Iarna, când e gerul prea aspru, mai
170
prinde şi câte-un iepuraş. Dacă ajunge cumva în poiană, sugrumă
păsărimea toată. Asta oamenilor nu le prea place şi-i iau blana drept
plată pentru stricăciunile ce le face. Mai ales toamna, când e sătulă şi
grasă, are o blană tare frumoasă. Vulpea e leneşă, nu-şi sapă nici
vizuina, tot gândind la un pui de găină. Pândeşte pe vecinul bursuc
când pleacă de-acasă şi se invită singură pe nepusă-masă. Şi-atâta ne-
curăţenie face în jur şi cu atâta iscusinţă, că bursucul renunţă la
propria-i locuinţă. Asta e vulpea, hoaţă, şireată şi rea, dar natura ar
rămâne săracă fără ea.

Sugestii metodice:
1. Unde trăieşte vulpea?
2. Ce se spune despre ea?
3. Cu ce se hrăneşte vulpea?
4. Cine îi sapă vizuina?
5. Ce folosesc oamenii de la ea?
6. În ce anotimp blana vulpii este foarte frumoasă?

Iepurele

Cică un iepure îşi dorea o fotografie care să-l arate viteaz şi

neînfricat ca un haiduc adevărat. Ariciul i-a spus: „Ai făcut bine c-ai
venit la mine. Ascunde-te după panou, că trupul ţi-l desenez eu. Tu
arată-ţi numai urechile şi dinţii, să te recunoască părinţii. Voi, iepurii,
din moşi-strămoşi sunteţi cam fricoşi. N-aveţi pentru apărare nici dinţi
şi nici gheare. Măcar câţiva ţepi de-aţi avea, aşa cum e hăinuţa mea.
Numai prin fugă vă căutaţi scăpare, atunci când sunteţi la strâmtoare.
Toţi vă prigonesc, până şi omul, şi roadeţi varza şi pomul. Bine fac că
vă cer vamă şi vă dezbracă de blană. Eu, dacă aş fi în locul lor, aş
stârpi neamul iepurilor. Mie nu mi-au făcut nici un rău, dar aşa sunt
eu”. „Destul”, a strigat iepurele supărat. „Rămâi cu panoul tău! Eu am
plecat.”

Sugestii metodice:
1. Ce îşi dorea iepurele din povestirea noastră?
2. Ce i-a propus ariciul?
171
 3. Ce fel de animal este iepurele?
4. Care este singura lui armă de apărare?
5. Cu ce se hrăneşte iepurele?
6. Pentru ce este vânat iepurele?
7. De ce s-a supărat iepurele pe arici?

Ajutoarele pădurii
de Eugen Jianu

Ne-a chemat moş Vuia, pădurarul, să venim la căsuţa lui din

poiana cea mare. Să venim negreşit, ca să-i cunoaştem ajutoarele.
Cine or fi aceste ajutoare? ne întrebăm. Copii de la vreo altă şcoală ori
grădiniţă? Nu ne-a spus niciodată moş Vuia nimic. Avea el „secretele”
lui pe care ni le dezvăluia, rând pe rând, când le venea vremea
potrivită.
— Să mergem să le vedem!
Când am ajuns, moş Vuia ne măsura pe fiecare zâmbind în
barbă şi-n mustăţi, aşa cum făcea el, cu bunătate şi sclipire şireată în
ochi. Apoi am luat-o cu toţii pe potecuţa ce ducea în pădure.
N-am mers noi mult aşa şi numai ce am auzit un fel de răpăit
slab de tobă, undeva, mai depărtişor. Cine o fi bătând acum toba prin
pădure?
— E meştera ciocănitoare, a răspuns mirării noastre moş Vuia.
Pasărea asta e doctorul pădurii. Trece din copac în copac, ciocăneşte
prin scoarţa lor şi ascultă cu luare-aminte. Cum simte vreun viermişor
pitit pe-acolo, bate cu ciocul până ce îl scoate afară şi scapă pădurea
de boală. Mi-e de mare ajutor!
Acolo pe unde poteca noastră răzbătea într-o poieniţă, am dat de
o mare vânzoleală de piţigoi. Se aflau laolaltă mai toate neamurile lor:
de la cei mai mărişori şi codăi, până la cei mai mărunţi pe care abia
că-i puteai deosebi de scoarţa copacilor.
— Acestea-s alte ajutoare. Socotiţi şi voi: fiecare piţigoi pe
care-l vedeţi prinde într-o zi cam atâtea omizi cât cântăreşte el. Ce s-ar
face pădurea pradă atâtor vrăjmaşi care i-ar tot roade frunza?

172
 Am înţeles noi atunci care erau ajutoarele lui moş Vuia,
pădurarul, şi pe dată le-am socotit prietenii noştri; doar laolaltă
slujeam pădurea.
Ne-a mai spus moş Vuia că întotdeauna primăvara e nevoie de
niscaiva căsuţe în care să facă popas şi să-şi dureze cuiburile feluritele
neamuri de păsări – alte ajutoare – care vin din călătoria lor cea mare
de prin ţările calde de la miazăzi.
— N-avea grijă, moş Vuia! O să le facem noi. O să le durăm
frumoase de o să le fie mai mare dragul să stea în ele!

Sugestii metodice:
1. Cine era moş Vuia?
2. Care este rolul unui pădurar?
3. De ce i-a chemat moş Vuia pe copii?
4. Cine erau ajutoarele pădurii?
5. Cum ajută ciocănitoarea? Dar piţigoii?
6. Cum puteau copiii să fie şi ei de ajutor?
7. Voi cum ajutaţi păsările şi animalele pădurii?

Urechile şi picioarele cele lungi ale iepurelui

de Eugen Jianu

…Şi fiindcă trebuia să-şi potolească arşiţa setei, Rilă-Iepurilă

s-a-ndreptat către izvor. Aici a sorbit el ce-a sorbit, apoi a stat şi s-a
privit în unda limpede a apei; s-a privit dintr-o parte şi din alta, ba
s-a-nălţat şi popândău ca să se poată vedea mai bine.
— Hm, şi-a zis el, drept vorbind n-am o înfăţişare chiar de lepă-
dat. Pot să zic că nu-s dintre urâţeniile pământului. Uite, am o blăniţă
cenuşie înspicată cu alburiu, am doi ochi mari şi nişte mustăţi acătării.
Numai urechile astea mari cât nu se mai poate – numai măgarul şi cu
mine mai avem asemenea podoabe de urechi arătoase – mă fac de râs!
Cât despre picioare, aşa lungi nici nu ştiu dacă le pot găsi pe undeva
asemănare. Păcat de ele şi de mine! Dacă aveam şi eu nişte urechi mai
mici şi nişte picioare mai potrivite, ba şi o codiţă mai acătării, măcar
cât cea a veveriţei, zău, aş fi fost cea mai drăgălaşă făptură a pădurii.
Am să caut să mi le preschimb!
173
 Şi tocmai când se gândea încotro s-o ia, ca să-şi afle ceva pe
potriva vrerii sale, auzi în preajma-i un fel de foşnet slab. Ciuli
de-ndată urechile, ridicându-le cât erau ele de lungi, ca să poată
desluşi despre ce anume era vorba. Aha; cumătra vulpe se furişa
viclenind să-l înhaţe! Pe dată şi-a desfăcut arcurile picioarelor şi, din
câteva salturi, a pus depărtarea cuvenită între el şi vulpe. A cercat
cumetriţa, ce-i drept, să-l poată prinde din urmă, dar n-a putut şi s-a
lăsat păgubaşă, întorcându-se la izvor.
După o vreme s-a oprit şi Rilă-Iepurilă din alergarea lui, a stat
şi-a chibzuit:
— Hm, ce m-aş fi făcut dacă urechile astea lungi ale mele nu
m-ar fi slujit cu credinţă, dându-mi din vreme veste despre primejdia
care mă păştea? Şi ce m-aş fi făcut dacă n-aş fi avut asemenea picioare
vrednice şi lungi? Aşa-i că ajungeam în colţii vulpii? N-am nimic de
schimbat! Tocmai de urechile mari şi de picioarele lungi am eu
trebuinţă.

Sugestii metodice:
1. Ce părere avea iepurele despre înfăţişarea lui?
2. Ce părţi ale corpului ar fi dorit să le schimbe?
3. Cine îl pândea pe iepure?
4. Cum a reuşit să scape de vulpe?
5. La ce concluzie a ajuns iepurele?

Ursul păcălit de vulpe

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o

noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă,
vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se
ce să mai facă ca să poată găsi ceva de mâncare. Şezând vulpea cu
botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea
rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte
venind un car tras de boi.
— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată
iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost
moartă.
174
 Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi,
crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se
opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că
nici nu suflă, zice: „Bre! Da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?!
Ti!… Ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui
vulpoi!” Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car,
se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: „Hăis,
Joian, cea, Bourean!” Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai
iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a
împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia şi peştele din
car cădea. După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe
drum, bineşor, sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge
peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la vizuina
sa şi începe a mânca, că tare-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
— Bună masă, cumătră! Tii!!! Da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi
mie, că tare mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumetre, că doar nu pentru gustul
altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie
coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde
peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: „Alei, cumătre! Da’ nu ştii că
nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti?
Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te deseară la băltoaga cea
din marginea pădurii, vâră-ţi coada-n apă şi stai pe loc, fără să te mişti,
până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o
mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu”.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la
băltoaga din marginea pădurii şi-şi vâră-n apă toată coada!… În acea
noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar
cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă şi prinde
coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de
durerea cozii şi de frig, smuceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul
urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă! Începe el acum a
175
mormăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a
amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se
ferească de mânia ursului. Ea ieşise din vizuină şi se vârâse în
scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de
coadă, începu a striga:
— Hei, cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada ori ai fost prea
lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia şi în râs, se înciudează şi mai tare
şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu
putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe
a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de
cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: „Trage,
nătărăule! Mie nu-mi pasă, că tragi de copac…” Iar când anina
cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumătre! Nu trage, că-mi rupi
piciorul!” În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a
putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

Sugestii metodice:
1. Ce fel de animal este vulpea?
2. Cum a reuşit vulpea să obţină peştele?
3. Ce fel de animal este ursul?
4. Ce învăţături i-a dat vulpea?
5. Ce s-a întâmplat cu ursul şi coada sa?
6. Cum este coada ursului de atunci?

Coada ursoaicei
de Eugen Jianu

Ursoaica s-a privit în oglinda izvorului şi, plină de mirare, a

văzut că n-avea coadă!
— Mor-mor, a mormăit ea. Mândreţe mare cum sunt şi taman
eu să n-am coadă! Ia să plec eu prin pădure şi să-mi rostuiesc una. Cât
mai făloasă!
N-a umblat mult, că a dat peste vulpe.

176
 — Cumătră, a întrebat-o ursoaica, n-ai vrea să-mi împrumuţi
coada matale?
— Nu pot, spuse vulpea. Fără ea m-ar râde câinii. Aşa, când mă
gonesc, eu ţuşti, fac coada într-o parte, ei crezând că am luat-o şi eu
într-acolo, aleargă şi intră cu frunţile în copaci, iar eu în ăst timp am
ajuns, hăt, departe.
Aşa că ursoaica a plecat într-altă parte şi s-a întâlnit cu veveriţa.
— Veveriţă, a luat-o ursoaica mai pe departe, n-ai vrea să-mi
dai coada ta, s-o port şi eu o zi, nu mai mult…
— Nu pot! Daca aş sta bearcă, ar pune jderul laba pe mine. Că
eu când sar din copac în copac, cu coada mă ajut. Ea îmi ţine
echilibrul şi mă ajută să cad mereu în picioare!
A plecat din nou ursoaica hotărâtă să nu se lase păgubită. În
poiană s-a oprit în dreptul calului care păştea.
— Calule, rogu-te, fii bun, împrumută-mi coada ta aleasă.
— Nu mă pot lipsi, ursoaică, nici măcar o clipă de coadă, că ea
mă fereşte de muşte şi de tăuni…
Tot umblând aşa, a ajuns ursoaica pe malul râului. Acolo a dat
peste vidră, ieşită la pescuit.
— Vidro, ţie ţi-e de vreun folos coada? Ţi-o trebui acolo, în
împărăţia apelor tale?
— Păi cum altfel? Coada mă ajută la înotat, cu ea cârmesc…
A ridicat ursoaica ochii către crenguşul şi frunzişul copacilor şi
al tufanilor. Acolo, mulţime mare de păsări şi păsăruici de tot felul, şi
mai mari şi mai mici, fiecare cu coada ei.
— Zău că nu pot să-ţi dau coada mea, i-a răspuns gaiţa cea
gureşă. E cârma mea când mă aflu în zbor!
— Nici eu nu mă pot lipsi de coadă, a adăugat ciocănitoarea. Pe
ea mă sprijin când mă caţăr în copaci şi bat cu ciocul prin scoarţa lor
ca să-mi agonisesc viermuşii.
— Mie îmi foloseşte deopotrivă şi când zbor şi când mă
preumblu în sus şi-n jos pe trunchiul copacilor adunând ouăle de
gângănii, a mai zis şi piţigoiul.
— Hm, a mai mormăit ursoaica, se vede treaba că am să rămân
bearcă. Ia să mă duc eu la bufniţă, înţeleapta pădurii.
Dar cum păşea către scorbura bufniţei, a dat peste iepure.
— Iepuraş drăgălaş, împrumută-mi olecuţă coada mătăluţă!
177
 — Bucuros. Numai că n-am coadă! La ce mi-ar folosi? S-o târâi
după mine când alerg încoace şi încolo? Păi mai mult m-ar încurca,
şi-ar pune degrabă gheara pe mine toţi cei care îmi jinduiesc blana.
Aşa că mai bine fără coadă! Uite, poate vecina căprioara să te ajute…
— V-am auzit vorba adineauri, dar nici eu n-am coadă. La ce
mi-ar folosi? În locul codiţei am o pată albă. Ea e semnul pentru iezii
mei când mă urmează prin desişurile pădurii: se ţin după albeaţă şi nu
se rătăcesc!
A ajuns ursoaica la scorbura bufniţei. A stat acolo până seara,
fiindcă peste zi bufniţa nu iese la lumină. A ascultat păsul ursoaicei,
apoi i-a zis:
— Toate cele ale pădurii şi ale vietăţilor ei au rosturile lor. Ţie
la ce ţi-ar folosi coada? La agonisitul demâncarii? Nu! La apăratul
împotriva vrăjmaşilor? Nici atâta! La umblat? Deloc! Atunci? Numai
aşa, de fudulie? Păunul e singura făptură care îşi poartă coada de
frumuseţe; din pricina asta o ţine toată ziua înfoiată! Şi tot din pricina
asta se şi sfădeşte cât e ziua de mare cu celălalt fălos al ogrăzii:
curcanul, fiecare înfoindu-se în pene. Ba, dacă stau şi mă gândesc
bine, şi cozile lor au un rost pe lumea asta: le jumulesc oamenii ca
să-şi facă podoabe pe la cuşmi şi pălării! Ce zici, ursoaico, ţi-ar fi la
îndemână o coadă pe care s-o porţi zi de zi înfoiată şi să se ţină
oamenii după tine, doar-doar or apuca să prindă o pană din ea, iar tu să
fugi pe unde vezi cu ochii ca să te fereşti?
— Ba, a mai mormăit ursoaica şi a plecat într-ale ei. Tot fără de
coadă. Şi când s-a oprit la unda izvorului să-şi mai astâmpere setea, că
doar umblase, nu glumă, după o coadă, s-a văzut oglindită în ape.
— la te uită ce bine îmi stă aşa fără de coadă! Şi cum aş fi
purtat-o dacă aş fi rostuit una! Pe spate? Pe laturi? Hm, mai mare
râsul. Mor-mor-mor, să nu mai aud pe cineva pomenindu-mi de coadă.

Sugestii metodice:
1. Ce îşi dorea ursoaica să aibă?
2. Pe cine a rugat ursoaica să-i împrumute coada?
3. Ce răspunsuri a primit de la animalele şi păsările pădurii?
4. Explicaţi la ce folosea fiecare dintre vieţuitoare coada.
5. Ce i-a spus bufniţa?
6. La ce concluzie a ajuns ursoaica?
178
 Coada veveriţei
de Eugen Jianu

Ştiţi voi de ce şi de când îşi poartă Riţa-Veveriţa, şi după ea

toate suratele, coada înfoiată? Nu?! Atunci să va spun eu: într-o bună
dimineaţă, aidoma celei de acum, i-a venit pofta Riţei-Veveriţei să
mănânce nişte zmeură din aceea mare, roşie şi-nmiresmată. Numai
gândindu-se la ea şi-i lăsa gura apa! Ştia ea în dunga poienii un tufăriş
de zmeură, aşa că, iute-iute, hai într-acolo. Numai că, ce să vezi: în
dimineaţa aceea şi moş Martin, ursul bătrân, poftise zmeură. Astfel că,
atunci când a ajuns Riţa-Veveriţa la zmeuriş, l-a găsit acolo, ospă-
tându-se în voia lui cea mai bună. Tufa de zmeură era mare, zmeură
multă, moş Martin nu se arăta deranjat, dimpotrivă – şi ce-ar fi putut
avea el cu o fiinţă atât de mică? –, astfel încât Riţa-Veveriţa s-a apucat
şi ea să mănânce.
Ospăta şi cu coada ochiului trăgea la urs: mare-mare, cât o sută
de veveriţe şi poate chiar mai mult! Blană castanie avea şi el; aşijderea
ochi negri, urechi şi bot ascuţite. Hm! Păi ursul ăsta e tot un soi de
veveriţă, numai că mai mare la trup şi măsurându-l aşa, băgă
Riţa-Veveriţa de seamă că ursul n-are coadă.
— Hm! chicoti ea, ursul mare coadă n-are şi eu mică am codică
şi-ncă ce codică: stufoasă şi mătăsoasă.
Ursul n-o luă în seamă, îşi vedea de-ale lui.
— Hm! chicoti din nou Riţa-Veveriţa. Aşa? Şi-şi înfoie codiţa.
Nu de alta, dar ca s-o poată oricine vedea!
Ei, şi de atunci îşi poartă veveriţele coada stufoasă, fălindu-se
cu ea.

Sugestii metodice:
1. Ce pofte avea Riţa-Veveriţa?
2. Cu cine s-a întâlnit Riţa-Veveriţa la zmeuriş?
3. Cum l-a văzut veveriţa pe urs?
4. Care era diferenţa dintre ea şi urs?
5. Ce a observat Riţa-Veveriţa?
6. Cum îşi poartă veveriţele coada de atunci?

179
 Căprioara
de Emil Gârleanu

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă

jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi
umed, pe spatele mamei lui şi cu ochii închişi, se lasă dezmierdat.
Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale,
mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică
încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia
i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se
despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă. Şi cum
se uita aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un
muget înăbuşit de durere, iedul deschise ochii. Căprioara se îmbăr-
bătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare,
printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia
lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor
acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca
lângă dansa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii.
Căprioara îşi azvârle picioarele în fuga fulgerătoare, în salturi
îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de
urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar
mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de
bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte iugere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din
nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăză-
toare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe
urmă, prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima
întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul,
bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte
ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub cetină, ochii lupului
străluceau lacomi. Un salt şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara
dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi dintr-un salt
cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul
şi se repede la ea…

180
 Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne
cu capul întors spre iedul ei şi numai când acesta, înspăimântat, se
topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se
tulbură de apa morţii.

Sugestii metodice:
1. Unde trăieşte căprioara?
2. Cum se numeşte puiul ei?
3. De ce era nevoia să se despartă de puiul ei?
4. Unde dorea căprioara să îşi ducă iedul? De ce?
5. Ce primejdie îi pândea din luminiş?
6. Cum a reuşit căprioara să îşi salveze puiul?
7. Care a fost preţul plătit de căprioară?

Fricosul
de Emil Gârleanu

Iarnă. Noapte lucie pe o lume din poveşti: copaci de zahăr,

câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru
al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală
de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta:
păsările zboară ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte
nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat;
veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată,
pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând,
ispitind, a ieşit tiptil-tiptil şi când a ajuns la margine şi-a văzut întin-
derea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten”…
Şi iar ţupăi-ţupăi, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.”
Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.” Şi mergând aşa, iepuraşul şi
gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină şi totuşi Luna încă nu a răsărit.”
181
 „…şi totuşi Luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„…o să răsară.”
Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o
clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de
gheaţă, Luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară
deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar lângă el, se
întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de
spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se
prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se
rostogoli, până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri
tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii
închişi… să nu-şi mai vază umbra!

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se petrece acţiunea povestirii?
2. Ce moment al zilei era?
3. Ce fel de noapte era?
4. Ce făceau vieţuitoarele pădurii?
5. Ce dorea iepurele să găsească?
6. Cum este iepurele?
7. Ce s-a întâmplat când a răsărit Luna?
8. De ce s-a speriat iepurele?

Papucii gânsacului
(legendă)

Demult, demult, gânsacul avea în picioare nişte papuci galbeni

foarte frumoşi. Şi se mândrea cu ei, lucru mare.
Odată, gânsacul a vrut să treacă peste o punte; dar nu ştiu cum
s-a întâmplat, că a scăpat papucii în apă.
Să fi văzut atunci jale pe bietul gânsac! Auzindu-l cum se jelea,
toate neamurile lui au alergat acolo, să vadă ce-i.
— Vai de mine şi de mine, mi-au căzut papucii în apă! striga
gânsacul în gura mare. Săracul de mine, am rămas desculţ! Ce mă fac
eu acum?
182
 Repede, repede, neamurile – auzind aşa – săriră în apă să caute
papucii. Căutară ele „zi de vară până-n seară”, dar peste papuci n-au
dat.
Au venit atunci şi raţele în ajutor: însă tot degeaba! Papucii
nicăieri…
Şi în vremea aceea se zice că raţele şi gâştele, când înoată, tot
vâră ciocul în apă şi se scufundă: ele caută papucii gânsacului.
Iar dacă treci pe lângă un cârd de gâşte, gânsacul sâsâie, se ia
după tine şi te apucă cu ciocul de haină, parcă ar vrea să te întrebe:
— N-ai găsit papucii? Spune-mi iute, unde-mi sunt papucii?

Sugestii metodice:
1. Cu ce se mândrea gâscanul?
2. Ce s-a întâmplat cu papucii?
3. Ce a simţit gâscanul în acele momente?
4. Cine i-a venit în ajutor?
5. De ce bagă raţele şi gâştele ciocul în apă?
6. De ce gâştele se iau după oameni?

Răţuşca cea urâtă

de Hans Christian Andersen

Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul

verde, fânul era clădit în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu
picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe egipteneşte, fiindcă limba
asta o învăţase de la maică-sa. De jur împrejurul ogoarelor şi al
păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor, heleşteie. Ce
frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi,
înconjurat de şanţuri adânci. De la ziduri până la apă erau tot bălării,
aşa de înalte încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi
văzut capul; şi erau aşa de dese şi de încâlcite că te puteai rătăci prin
ele ca-n pădure, în bălăriile acestea şedea o raţă în cuibar şi clocea;
până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce
mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până
aici, sus, să se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa.

183
 În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au
crăpat toate. „Chiu-chiu” s-auzea din toate părţile: gălbenuşurile
prinseră viaţă, răţuştele scoteau capul din găoace.
— Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să măcăiască
şi ele cum puteau mai bine şi se uitau în toate părţile, printre buru-
ienile verzi, şi mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e
bun pentru ochi.
— Ce mare-i lumea! ziceau puii.
Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră
înainte, când stăteau în ou.
Credeţi voi că asta-i toată lumea? a spus mama. Lumea se
întinde şi mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului,
dar până acolo nu am fost nici eu. Sunteţi toate? a întrebat ea şi s-a
ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou şi-i cel mai
mare. Dar oare cât are să mai ţie? Am început să mă cam satur! şi s-a
aşezat iar în cuibar.
— Ei, cum merge? a întrebat o raţă bătrână care venise în vizită.
— Mai am un ou – a răspuns raţa; nu ştiu ce-i cu el că nu mai
crapă, dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase răţuşte
care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; şi
ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.
— Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape – a spus
„bătrâna”. Trebuie să fie un ou de curcă, am păţit-o şi eu odată aşa şi
am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă.
Nu puteam să-l fac să se bage în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă
ţinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine
lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii să înoate.
— Am să mai şed oleacă! a zis raţa. Am şezut atâta, să mai şed
încă puţin.
— Cum vrei – spuse raţa cea bătrână şi a plecat. În sfârşit, oul
cel mare a crăpat. „Chiu, chiu” – a spus puiul şi a ieşit din găoace. Era
mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el. „Da’ mare-i! Coşcogeamite
răţoi, zise ea; nu seamănă cu celelalte; să fie totuşi un pui de curcă?
Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu
de-a sila.”
A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi stră-
luceau la soare. Raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea „mac-mac”
184
şi una câte una răţuştele se băgau în apă; apa le venea până peste cap,
dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune; picioarele se
puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel
urât şi cenuşiu.
— Nu-i fiu de curcă – spuse raţa; uite ce bine dă din picioare şi
ce drept se ţine, e copilul meu. Şi la urma urmei, dacă te uiţi mai bine
la el, e chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi
lumea şi să vă duc în curtea raţelor, numai să vă ţineţi de mine să nu
vă calce careva şi feriţi-vă de mâţe.
Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era zarvă cumplită
fiindcă în curte erau două familii care acuma se luaseră la ceartă
pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede fiindcă a venit o
mâţă şi a înşfăcat ea capul.
— Iaca, vedeţi, aşa merg lucrurile pe lume! a spus raţa şi îşi
ascuţi ciocul, fiindcă şi ea ar fi vrut să înşface capul de scrumbie.
Ţineţi-vă bine pe picioare – mai spuse ea. Vedeţi raţa aceea bătrână?
Măcăiţi cum se cuvine, duceţi-vă la ea şi plecaţi-vă gâtul în faţa ei; ea
e cea mai simandicoasă dintre toate câte sunt aici; e de neam spaniol,
de aceea e aşa de grasă; şi la picior are o panglică roşie; asta-i ceva
nemaipomenit de frumos şi-i cea mai mare cinste pe care o poate
căpăta o raţă; asta înseamnă că nu trebuie să se piardă şi trebuie să fie
cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni. Măcăiţi! Nu vă ţineţi
picioarele înăuntru. O răţuşcă bine crescută îşi răşchirează tare
picioarele, aşa cum fac tata şi mama: uite aşa! Acum plecaţi-vă gâtul
şi spuneţi „mac”.
Răţuştele au făcut aşa cum le-a învăţat mama. Celelalte raţe
s-au uitat lung la ele, apoi au spus cu glas tare:
— Ei poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vină şi
astea! Şi uite una ce urâtă-i! Nu! Nu se poate, e prea din cale afară! Şi
o raţă s-a şi repezit şi a ciupit-o pe răţuşcă de ceafă.
— Las-o în pace! a spus mama. Ce ţi-a făcut?
— Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare şi de neobişnuită, că
trebuie numaidecât s-o luăm la bătaie.
— Frumoşi copii – a zis raţa cu panglica la picior. Toţi sunt
frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou.
— Asta nu se mai poate, cucoană mare – a spus raţa-mamă. E
drept că nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa de
185
bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are să crească frumos
şi cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în ou şi de aceea
n-a căpătat înfăţişarea care trebuie.
Şi raţa a mângâiat-o uşor pe răţuşcă şi i-a netezit penele.
— De altfel – spuse ea –, e răţoi, aşa că n-are prea mare
însemnătate dacă-i urât. Eu cred că are să se facă zdravăn, se vede de
pe acuma.
— Celelalte sunt drăguţe – zise bătrâna. Acuma, simţiţi-vă ca la
voi acasă şi, dacă găsiţi un cap de peşte, puteţi să mi-l aduceţi.
Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă.
Pe biata răţuşcă însă, aceea care ieşise din ou cea din urmă şi
care era aşa de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, o înghionteau şi
o luau peste picior; şi nu numai raţele, dar şi găinile… „E prea mare”
– ziceau toate orătăniile din curte, iar curcanul, care se credea împărat
fiindcă venise pe lume cu pinteni, se repezea la răţuşcă umflându-se ca
o corabie cu toate pânzele sus, tuşea mânios de câteva ori şi i se
înroşea tot capul. Săraca răţuşcă nu mai ştia unde să se mai ducă şi ce
să facă. Era mâhnită din pricină că era aşa de urâtă şi toate păsările din
curte râdeau de ea.
Aşa a trecut ziua cea dintâi, dar după aceea a fost din ce în ce
mai rău. Toţi o alungau pe răţuşcă, ba chiar până şi surorile ei o ocărau
şi-i spuneau: ,,De te-ar prinde odată mâţa, urâcioasă ce eşti!” Mamă-sa
zicea şi ea: ,,Bine-ar fi să pleci şi să nu te mai văd!” Raţele o ciupeau
şi găinile o băteau şi o fată care îngrijea de păsări a dat în ea cu
piciorul.
Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit peste gard. Păsările de
prin tufişuri au zburat care încotro, speriate.
„Fug de mine pentru că sunt aşa de urâtă”, s-a gândit răţuşca şi
a închis ochii, dar n-a stat pe loc şi a plecat mai departe. Şi aşa a ajuns
la balta cea mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea,
ostenită şi amărâtă.
Dimineaţa, raţele sălbatice s-au înălţat din stuf şi s-au pregătit
să zboare; când au văzut-o pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la
ea.
— Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele şi răţuşca se întorcea
în toate părţile şi saluta cât putea mai frumos.

186
 — Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice. Dar în sfârşit,
nouă puţin ne pasă de asta, numai să nu te măriţi cu careva din neamul
nostru.
Biata răţuşcă numai la asta nu se gândea, să se mărite; doar
atâta voia, să stea şi ea în stuf şi să bea puţintică apă de baltă. A stat ea
acolo două zile. După aceea au venit două gâşte sălbatice sau mai bine
zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi de
aceea erau aşa de îndrăzneţi.
— Ascultă, fârtate – au spus ei; eşti aşa de urât încât eşti chiar
pe placul nostru. Vrei să vii cu noi şi să fii pasăre călătoare? Aici,
alături, în altă mlaştină, sunt câteva gâşte sălbatice foarte drăguţe,
toate domnişoare şi toate pot să spună ga-ga-ga. Aşa că poţi să-ţi
găseşti norocul, chiar aşa urâtă cum eşti.
Deodată s-a auzit poc-poc şi cei doi gâscani au căzut morţi în
stuf şi apa împrejur s-a făcut roşie. Era vânătoare mare. Vânătorii
stăteau de jur-împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile
copacilor ce se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului
de puşcă plutea, ca un nor, peste copacii întunecaţi şi se împrăştia pe
ape. Câinii au venit până la baltă, trosc, trosc, se auzea din toate
părţile cum trosneşte papura. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă.
Îşi întorcea capul ca să-l ascundă sub apă şi chiar în clipa aceea un
câine mare şi fioros a apărut lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi
ochii îi luceau groaznic; şi-a întins botul spre răţuşcă, şi-a rânjit dinţii
şi a plecat de acolo fără s-o înşface.
— Mulţumescu-ţi, Doamne! a oftat răţuşca; sunt aşa de urâtă,
încât nici câinii nu vor să mă muşte.
Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste
păpuriş. Abia târziu s-a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să
se mişte. A mai stat câteva ceasuri până să se urnească. A ieşit din
baltă şi a plecat cât a putut mai repede, luând-o peste câmp. Numai că
mergea cam greu din pricină că se stârnise furtuna şi vântul vâjâia.
Spre seară a ajuns la un bordei care era aşa de dărăpănat, încât
nici el singur nu ştia în care parte să se răstoarne şi de aceea,
deocamdată, rămânea tot în picioare.
Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se
ghemuiască jos lângă bordei şi să se sprijine de el ca să nu cadă.
Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de la bordei ieşise
187
dintr-o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să intri
înăuntru; ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să
se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate.
Găina avea picioare mici şi scurte şi făcea ouă şi baba o iubea ca pe
copilul ei.
Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi motanul a început
să toarcă şi găina să cotcodăcească.
— Ce eşti? a întrebat baba şi s-a uitat prin casă, dar, cum nu
vedea prea bine, i-a părut că vede o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit.
— Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de raţă.
Numai de n-ar fi răţoi. Trebuie s-o punem la încercare.
Şi răţuşca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar
ouă n-a făcut. Şi motanul era stăpânul casei, şi găina stăpâna şi mereu
ziceau: „Noi şi lumea”, fiindcă îşi închipuiau că jumătate din lume
erau ei şi, bineînţeles, jumătatea cea mai fină. Răţuşca spunea că în
privinţa asta puteau fi şi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de
vorbă.
— Poţi să faci ouă? întreabă ei.
— Nu.
— Atunci ţine-ţi gura. Şi motanul spunea:
— Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei?
— Nu.
— Atunci nu ai voie să ai nici o părere când vorbesc alţii mai
înţelepţi decât tine.
Răţuşca şedea într-un colţ şi era fără chef. Deodată şi-a adus
aminte de aerul curat de afară şi de lumina Soarelui. Şi au cuprins-o
dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate; nu s-a putut opri şi i-a spus
şi găinii.
— Ce te-a apucat? a zis găina. N-ai nici o treabă şi de asta îţi
trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că nu te
mai gândeşti la fleacuri.
— Dar e aşa de frumos să pluteşti pe apă! a spus răţuşca. E aşa
de plăcut. Hai să te bagi cu capul în apă şi să te dai la fund!
— Ce mai plăcere şi asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia
întreabă pe motan, care-i mai deştept dintre toţi motanii, dacă lui îi
place să înoate sau să se scufunde în apă; despre mine nici nu mai
188
vorbesc. Întreab-o şi pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i mai
înţeleaptă decât toţi pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se
bage cu capul în apă?
— Voi nu mă înţelegeţi – răspunse răţuşca.
— Nu te înţelegem? Atunci cine te-o fi înţelegând? Doar n-ai fi
vrând să fii tu mai deşteaptă decât motanul şi decât baba, ca să nu mai
pomenesc şi de mine! Nu-ţi împuia capul cu prostii, copilă, şi
mulţumeşte bunului Dumnezeu de norocul pe care ţi l-a dat. Nu eşti
mulţumită că stai în casă la căldură şi că ai de la cine să înveţi lucruri
folositoare? Dar tu eşti numai o moftangioaică şi cu tine nu-i de stat
de vorbă. Eu îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu-ţi plac, dar
să ştii că numai prietenii adevăraţi vorbesc aşa! Eu zic aşa, să înveţi să
faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei.
— Ba eu cred c-am să plec iar în lumea largă – a spus răţuşca.
— Atunci pleacă – a spus găina.
Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o
vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă!
A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat;
vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig; norii atârnau greu şi erau
albi de zăpadă. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine. Într-o seară, tocmai
când asfinţea frumos Soarele, a venit un cârd de păsări mari şi
minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase.
Erau albe ca zăpada şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau
lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, apoi
şi-au întins aripile largi şi măreţe şi-au plecat mai departe în ţările
calde cu lacuri albastre. S-au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a
cuprins-o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea
în apă ca titirezul, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte
ţipete aşa de ascuţite şi de neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea
să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi, când nu le-a mai zărit,
s-a dat cu capul la fund în apă şi când s-a ridicat din nou la suprafaţa
apei parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia
încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag
vreodată. Nu le pizmuia; cum s-ar fi putut ea gândi să dorească o
asemenea drăgălăşenie?
Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte mulţumită dacă măcar raţele
ar fi primit-o printre ele.
189
 Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea
încoace şi încolo ca să nu lase apa să îngheţe cu totul, noaptea însă
copca în care stătea ea se făcea tot mai îngustă; era ger şi gheaţa pe lac
trosnea; răţuşca trebuia să dea mereu din picioare, ca să nu îngheţe
apa, dar de la o vreme a ostenit, nu s-a mai putut mişca şi a prins-o
gheaţa.
Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut-o. Ţăranul a dat
cu piciorul în gheaţă şi a sfărâmat-o, a luat răţuşca şi a dus-o acasă la
nevastă-sa.
Răţuşca şi-a venit iar în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa,
dar ea a crezut că vor s-o bată şi de frică a sărit drept în oala cu lapte şi
laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un strigăt şi a pocnit din
palme şi atunci răţuşca s-a speriat şi mai tare şi a sărit în putineiul cu
unt, pe urmă într-o căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o
mutră!
Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s-o
prindă, râzând şi ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a putut să
se furişeze afară şi s-a aşezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse.
Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în
iarna aceea. Când s-a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul
bălţii. Cântau ciocârliile, venise iar primăvara.
Şi deodată răţuşca a văzut că poate să-şi întindă larg aripile şi că
are în aripi o putere mai mare decât până atunci. Şi-a luat deodată
zborul şi nici n-a ştiut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau
meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar şi pe marginea
lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind
domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse
o mâhnire ciudată.
„Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată
şi au să mă omoare fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă
apropii de dânsele; dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât
să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata
care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată
iarna.”
Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au
văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea.

190
 — Omorâţi-mă! a spus biata pasăre şi şi-a plecat capul pe luciul
apei aşteptând moartea.
Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea oglindită, dar
acuma nu mai era o pasăre cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă.
Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou
de lebădă!
Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea
bucura acuma şi mai mult de fericirea ei.
Lebedele cele mari au venit la ea şi au dezmierdat-o cu
pliscurile. În grădină au venit câţiva copii, au aruncat în apă pâine şi
grăunţe. Deodată, cel mai mic a strigat:
— Uite că a mai venit una!
Şi ceilalţi au chiuit de bucurie şi au strigat şi ei:
— Da, a mai venit una!
Au bătut din palme şi, sărind într-un picior, s-au dus repede să
spuie tatei şi mamei.
Apoi au venit iar, şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi
spuneau:
— Asta care a venit acuma e cea mai frumoasă. Şi lebedele cele
bătrâne se plecau în faţa ei.
Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; era
foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o inimă bună nu e
niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de
batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate
păsările; chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi Soarele
strălucea călduţ şi domol şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul
şi a spus din toată inima:
— Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi
gândit la atâta fericire.

Sugestii metodice:
1. Cum se înmulţesc păsările?
2. Ce aştepta raţa?
3. În ce anotimp au venit pe lume răţuştele?
4. Cum a fost primit ultimul pui de cei din jur? De ce?
5. Ce a fost nevoit să facă puiul cel urât?
6. Ce fac păsările călătoare la lăsarea frigului?
191
 7. Ce păsări călătoare cunoaşteţi?
8. Cum a reuşit să reziste frigului iernii?
9. Ce a făcut raţa la venirea primăverii?
10. Ce era ea de fapt?
11. Cum o vedeau acum cei din jur?

Cum a căpătat cămila cocoaşă

de R. Kipling

Aceasta e o altă poveste, e povestea în care se istoriseşte cum a

căpătat Cămila marea ei cocoaşă, în revărsatul vremurilor, atunci când
pământul era nou-nouţ, iar animalele abia începuseră să slujească pe
om.
Pe acea vreme, în mijlocul unui pustiu fără sfârşit, unde vâjâitul
vântului şi urletele sunt stăpâni, trăia o Cămilă leneşă, care nu voia să
muncească nici în ruptul capului şi care, pe lângă toate altele, era şi
sfidătoare. Nu făcea altceva toată ziulica decât mânca rămurele,
mărăcini, tamariscă, buruieni şi murături şi era de-o lene, o lene fără
pereche, iar când cineva îi vorbea răspundea doar „Humpf!”, numai
„Humpf” şi nimic mai mult.
În prima zi a săptămânii, luni, de dimineaţă, Calul veni la ea
gata înşăuat şi cu zăbala în gură şi-i spuse:
— Cămilo, hai, vino cu mine să alergi laolaltă cu noi.
— Humpf! răspunse Cămila; calul n-avu încotro, se întoarse la
om şi-i povesti de-a fir a păr.
Curând veni Câinele la ea, cu un băţ în gură, şi-i spuse:
— Cămilo, hai, Cămilo, vino să aduci şi să duci beţe ca şi noi
ceilalţi.
— Humpf! răspunse Cămila. Câinele merse şi-i povesti şi el
omului.
Nu mult după aceea veni Boul cu jugul pe grumaz şi-i ceru:
— Cămilo, vino să ari ca şi noi ceilalţi.
— Humpf! îi răspunse Cămila şi Boul se întoarse şi el şi povesti
omului întâmplarea.
În amurg, omul chemă la el Calul, Câinele, Boul, pe toţi dim-
preună şi le cuvântă: „Trei sunteţi, trei la număr, în această lume
192
nouă-nouţă. Îmi e tare milă de voi, vă căinez din toată inima, dar n-am
ce vă face. Deoarece lighioana din deşert care răspunde „Humpf” nu
vrea să vă ajute, căci altfel ar fi venit până acum, m-am hotărât s-o las
în plata Domnului. Voi însă trebuie să munciţi dublu ca până acum, ca
să-i împliniţi lipsa”.
Rânduiala asta-i nemulţumi profund pe cei trei într-o lume
nouă-nouţă. Aşa că ţinură sfat, la marginea deşertului, la care veni şi
Cămila, leneşa fără pereche, mestecând o buruiană şi după ce le râse
în faţă le spuse „Humpf” şi-şi văzu de drum.
Rostogolindu-se într-un nor de pulbere, trecu tocmai atunci pe
acolo straja tuturor deşerturilor, Djinnul (Djinnul călătoreşte ca
totdeauna astfel, pe nori, deoarece posedă puteri magice), şi se opri să
mai pălăvrăgească şi el cu cei trei…
— Stăpân al tuturor pustiurilor, i se adresă Calul, este oare
îngăduit ca cineva să fie trândav într-o lume nouă-nouţă?
— Hotărât că nu, răspunse Djinnul.
— Judecă tu atunci, spuse Calul. În mijlocul deşertului, unde
vâjâitul vântului şi urletele sunt stăpâni, trăieşte o lighioană cu gât
nesfârşit şi cu picioare lungi, care de luni de dimineaţă nu s-a străduit
o clipă să muncească. Nu vrea să alerge!
— Hiuuu! fluieră Djinnul, asta-i Cămila, pun rămăşag pe tot
aurul din Arabia! Dar cum justifică ea atitudinea asta?
— Ea spune „Humpf!”, răspunse Câinele, şi nu vrea să ducă şi
să aducă nimic.
— Şi ce altceva mai spune?
— Spune numai „Humpf” şi nici să are nu vrea, spuse Boul.
— Foarte bine, spuse Djinnul. Vreţi să fiţi aşa de buni să
aşteptaţi puţin şi o să vedeţi cum o voi hum-pfui eu?
Djinnul se înălţă în haina lui de pulbere, dădu o raită prin
deşert, unde găsi pe leneşa leneşelor, pe Cămilă, admirându-şi profilul
în apa unui lac.
— Ascultă, lungano, năzuroaso, spuse Djinnul, este adevărat ce
mi s-a spus, că nu vrei să lucrezi într-o rânduială nouă-nouţă?
— „Humpf”, făcu Cămila cu indiferenţă.
Djinnul se aşeză pe jos, cu bărbia sprijinită în mâini, şi începu
să spună în gând o vrajă teribilă, în timp ce Cămila privea încântată
chipul ce se reflecta în oglinda apei lacului.
193
 — Prin lenea ta cea fără pereche în lume, ai făcut să muncească,
încă de luni de dimineaţă, pe cei trei, dublu decât le era partea, spuse
Djinnul şi continuă, cu bărbia sprijinită în mâini, să spună în gând
farmecele misterioase.
— „Humpf”, spuse din nou Cămila.
— Dacă aş fi în locul tău, n-aş mai spune o dată „Humpf”,
spuse Djinnul, că ţi s-ar putea prea bine ca să treci măsura. Lungano,
năzuroaso, vreau să te apuci de lucru.
Cămila spuse iar „Humpf”, dar nici nu termină să rostească, şi
îşi văzu spinarea, de care era aşa mândră, umflându-se, umflându-se
ca o gogoaşă şi transformându-se într-o diformă cocoaşă.
— Vezi asta? îi spuse Djinnul, asta-i cocoaşa pe care o datorezi
lenei şi încăpăţânării tale, nevoind să munceşti. De luni, de când s-a
început lucrul, până acum, joi, n-ai muncit o clipă.
De acum va trebui să munceşti.
— Cum voi putea munci, spuse cămila, cu această grozăvie pe
spinare?
— A fost făcută dinadins, spuse Djinnul, pentru că ai refuzat să
munceşti acele trei zile. Acum vei fi în stare să lucrezi trei zile fără
încetare, fără să mănânci, pentru că te vei putea hrăni din cocoaşa ta.
Şi să nu cumva să spui vreodată că n-am făcut nimic pentru tine. Iar
acum, pleacă din deşert şi du-te de-i găseşte pe cei trei şi poartă-te
bine de acum înainte. Hai, ia-o din loc!
Cămila, vrând-nevrând, porni să-i întâlnească pe cei trei. Şi din
acea zi până în zilele noastre, cămila poartă cocoaşă. Dar cele trei zile
pierdute lenevind, la începutul lumii, nu le-a recâştigat, însă nici cum
să se poarte n-a învăţat.

Sugestii metodice:
1. Când se petrece acţiunea acestei povestiri?
2. Ce fel de animal era cămila?
3. Cine a venit la ea să-i ceară să muncească?
4. Ce fel de animale sunt calul, câinele şi boul? Care este rolul
lor pe lume?
5. Ce a răspuns cămila de fiecare dată?
6. Cum a fost pedepsită cămila pentru faptele ei?
7. Ce rol are cocoşa cămilei?
194
 POEZIE

Miaunica
de Demostene Botez

Miaunica e o pisică,
Mică, mică mititică.
Cu mustăţile de nea
Şi cu bot de catifea.
Păru-i negru, mătăsos,
Subţirel e şi lucios.
Şi-n picioare e-ncălţată
Cu ghetuţe moi de vată…
Astea-s ghete sau pernuţe?
Stă cu cele cinci gheruţe
Şi când vede-un şoricel,
Tipa, tipa după el.

Sugestii metodice:
1. Ce fel de animal este pisica?
2. Cum se numeşte pisica din poezie?
3. Care sunt părţile componente ala corpului pisicii?
4. Ce observaţi la cap?
5. Cu ce are corpul acoperit?
6. Cum este blana pisicii?
7. Cum îşi îngrijeşte pisica blana?
8. Ce observaţi la picioare?
9. De ce sunt importante pisicile în curtea omului?
10. Cunoaşteţi rase de pisici?

195
 Ariciul
de Tincuţa Horonceanu Bernevic

În livadă, printre flori,

Am văzut un ghem de ace.
Se dădea de-a dura-n zori,
Când încolo, când încoace.
Adună din iarbă dude
Şi mai coapte şi mai crude,
Pentru şase puişori
Ce stăteau pitiţi prin flori.

Sugestii metodice:
1. Unde trăieşte ariciul?
2. Cu ce se hrăneşte el?
3. Care este caracteristica ce îl deosebeşte pe arici de celelalte
animale?
4. Ce rol au ţepii ariciului?
5. Cum se înmulţeşte ariciul?

Broscuţa şi barza
de Patricia Lidia

Sus, prin iarba din izlaz,

Plânge barza de necaz.
Tot zburând ea peste lac,
Aude mereu un „Oac!”
Ce să fie? Oare ce?
O fi vreun şoarece?
Tot curioasă, ea planează,
Lâng-o frunză aterizează.
„Oac! Oac! Oac!”, aude iar
Şi îi pare familiar.
„Oac! Oac! Oac!”, iar se aude
De pe lac, de printre unde.
„Oac! Oac! Oac!, sări în sus
196
 Chiar când Soarele-a apus…
Când se uită barza bine,
Lângă ea broscuţa vine!
„Nu te supăra, broscuţă,
Tu eşti mică şi prostuţă!
Ce te-aşezi aici, cuminte,
Parcă n-ai ştii dinainte
Că sunt barză, şi aşa,
Una din aceea rea…
Barza mănâncă broscuţe,
Chiar de sunt ele drăguţe…”
„Ce contează, draga mea?
Tu nu eşti o barză rea…”,
Spuse broscuţa, plângând,
Pe o frunză-alunecând.
„Mă credeam ca o regină,
Mândră ca o balerină,
Şi săream neştiutoare
În lotuşi, din floare-n floare…
Dar când colo, ce se-aude
De la mal, de printre unde?
Tinculiţa, sora mea,
Slabă ce-i ca o sadea,
Mă bârfea în gura mare:
«Uite-o, dragă, ce mai sare,
Zici că este micuţă…
Când colo, e cam grăsuţă!»”

Sugestii metodice:
1. Ce este barza?
2. Unde trăieşte ea?
3. Când se întorc berzele din ţările calde?
4. Ce o deosebeşte pe barză de celelalte păsări?
5. Cu ce se hrăneşte barza?
6. Unde trăiesc broaştele?
7. Ce zgomote produc ele?
8. Ce plante trăiesc în apropierea apelor?
197
 Puişorii
de Maria Găitan

Astăzi au ieşit la Soare

Puişorii aurii,
Scuturând din aripioare,
Mici ca nişte jucării…
Unii piuie, se-ntreabă,
Alţii ciugulesc prin iarbă,
Unul aţipeşte-o clipă,
Sprijinit de o aripă.
Dar, deodată, zarvă multă!
Ce e oare?
De picioare li s-agaţă
Un fir de soare
Şi-o umbră ca nălucă
Îi învăluie, i-alungă…
Şi se-nghesuie buluc
La tulpina unui nuc.
— Ce prostuţi şi mici sunteţi,
Puişori cu pufuleţi!

Sugestii metodice:
1. Cum apar pe lume puişorii?
2. Ce face găina cu ouăle?
3. Cât timp trebuie să clocească găina ouăle?
4. Cum sunt puii când ies din ou?
5. Cu ce au corpul acoperit?
6. Cu ce se hrănesc?

198
 Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea
şi consolidarea cunoştinţelor despre natură (animale)

Ce a greşit pictorul?

Scop: fixarea cunoştinţelor despre animalele sălbatice sau do-

mestice, dezvoltarea spiritului de observaţie, a capacităţii de analiză,
sinteză, comparaţie, consolidarea deprinderii de a lucra în colaborare
cu ceilalţi.
Sarcina didactică: identificarea greşelilor existente în
imaginile prezentate, verbalizarea rolului acestei părţi componente şi a
posibilelor consecinţe datorate absenţei respective părţi (pentru nivelul
II). Pentru nivelul I este suficient să identifice greşeala.
Material didactic: imagini cu animale sălbatice sau domestice
cu unele părţi lipsă sau cu părţi aparţinând altui animal (format A4),
plicuri în care se află jetoane cu părţi decupate din corpul animalelor.

Grupa va fi împărţită în cinci echipe. Conducătorul jocului este

educatoarea. Aceasta va aşeza la tabla magnetică tot atâtea imagini
câte grupe de lucru a format. La întrebarea „Ce a greşit pictorul?”,
fiecare echipă se va consulta, va căuta în plicuri partea care lipseşte
pentru completarea corectă a imaginii şi va verbaliza răspunsul. Copiii
vor primi drept recompensă câte un sticker cu un animal după fiecare
imagine completată.
Pentru complicarea jocului, copiii vor primi în plicuri mini-
puzzle-uri cu animale pe care le vor reconstitui.
Câştigătoare este echipa care termină prima numărul de imagini
propus.
Recompense vor primi toţi copiii.

199
 Animalele şi puii lor

Scopul: fixarea cunoştinţelor referitoare la animale, la modul

lor de viaţă, la foloasele aduse şi la denumirea puilor; dezvoltarea
atenţiei, a memoriei, a perspicacităţii.
Sarcina didactică: recunoaşterea animalelor după descriere,
denumirea corectă a puilor lor.
Material didactic: imagini cu animale domestice şi sălbatice,
imagini cu puii animalelor, tablă magnetică, magneţi pentru fixare.

Copiii vor fi aşezaţi în semicerc. Educatoarea va descrie succint

câte un animal, accentuând elementele legate de înfăţişare şi de
foloasele pe care le aduc.
După această scurtă descriere, copilul care va răspunde cel mai
rapid va veni la măsuţa educatoarei şi va alege jetonul cu imaginea
corespunzătoare animalului descris şi îi va întreba pe copii „Care este
puiul său?”
Un alt copil va veni la măsuţa educatoarei, va selecta jetonul
corespunzător şi îl va aşeza lângă animal.
Pentru nivelul II de vârstă li se poate cere copiilor să descrie
animalul fără a-i pronunţa numele, să îl clasifice, să spună ce foloase
aduce.

200
 Ghicitori
Aşa mare şi duce-n spate,
Pe tălpici adevărate,
Iar pe unde trece lasă
Fir de-argint şi de mătase.
(Melcul)
Coada ei este stufoasă,
Dar de găini nu se lasă.
(Vulpea)
Vine moşul pe cărare,
Cu cojocul în spinare.
(Ursul)
Din grădina lui Mihai,
De sub tufe de urzici
A ieşit un ghem de scai
Ca să caute furnici.
Ce să fie oare, ghici?
(Ariciul)
Are-o coadă înfoiată,
Hoaţă este şi şireată;
Dar e vai de coada ei
Când dă peste Grivei.
(Vulpea)
Corabie plutitoare,
Pe nisipuri călătoare!
(Cămila)
Cine poate să-l ajungă
Pe acest alergător
Care-şi poartă puii-n pungă?
Îl ghiciţi foarte uşor!
(Cangurul)
Uriaş cu nasul mare,
Poartă oameni pe spinare!
(Elefantul)
Animal cu trup tărcat
Şi cu gât nemăsurat!
(Girafa)
O şopârlă de cinci coţi,
Hai, ghiceşte-o dacă poţi.
(Crocodilul)
Are-un ac micuţ şi fin,
Zboară lin din floare-n floare,
Acul este cu venin,
Iar polenu-i pe picioare.
(Albina)
Parcă-i un curcan golaş
Şi fricos, şi uriaş!
(Struţul)
Are zeci de ace groase,
Dar nu ţese, nici nu coase.
(Ariciul)
Animal cu chip de om,
Ţopăie din pom în pom!
(Maimuţa)
Atunci când sunt în ogradă,
Ga, ga, ga, se iau la sfadă,
Iar când sunt pe lângă lac,
Baie întruna fac.
(Gâştele)
Jupâneasa durdulie
Cu rochiţa cenuşie
Lucrată din pene lucii,
Caută pe lac papucii.
(Gâsca)
Vine fuga pe cărare,
Culegând la pietrişoare.
(Găina)
201
 Cine cântă toată vara Spuneţi ce-ar putea să fie.
Prin fâneţe cu chitara? (Fluturele)
(Greierele) Mică, dar voinică,
La deal repede şi fără ocol, În spate ridică
Iar la vale rostogol. Sacul cu povară,
(Iepurele) Să-l ducă la moară.
Urecheat cu haine sure (Furnica)
Stă pe câmp şi în pădure. Are gâtul foarte-nalt
(Iepurele) Şi picioarele cam lungi.
Poare fi un şoricel, Dacă vrei să-i dai o floare,
Însă are aripioare, E cam greu la ea s-ajungi.
Zboară noaptea-n chip şi fel, (Girafa)
Purtând numele de floare. Care-i dobitocul
(Liliacul) Ce păzeşte focul
Sunt mititel şi drăcuşor Şi-şi spală cojocul?
Şi mă hrănesc cu sânge de (Pisica)
om. Cred că macu-i place tare,
(Ţânţarul) Zilnic cere-n gura mare,
Are dânsul şi picioare, După atâta mac-mac-mac,
Dar e-obişnuit să zboare; Pleacă să înoate-n lac.
Ţin, ţin, ţin şi pişcătura… (Raţa)
Cine-i obrăznicătura? Zboară-n sus,
(Ţânţarul) Zboară-n jos,
Vara umblu după miere, Neagră este
Iarna dorm să prind putere. De la coadă până la cioc.
(Ursul) (Rândunica)
În cojoc întors pe dos, De pe coadă l-ai călcat
Mormăind morocănos, Se descolăceşte îndată
Umblă pustnic prin pădure Şi venin ai căpătat.
După miere, după mure. (Şarpele)
(Ursul) Cureluşă verde,
Din flori plicuri de dulceaţă Prin iarbă se pierde.
Strânge de cu dimineaţă. (Şopârla)
(Albina) Ce are barbă
Colorat e ca o floare, Şi totuşi nu e bărbat?
Trupul fin şi mic el are, (Ţapul)
Zboară vara pe câmpie,
202
Ronţăie nuci şi alune,
Sare graţioasă,
Coada-i e stufoasă –
De-o ghiceşti, îndată spune!
(Veveriţa)
E lânos şi stă la stână
Şi pe oi el le adună.
(Câinele)
Nu-i pisică, nici motan,
E vărgat şi roşcovan!
(Tigrul)
Nu e cal, dar are coamă
Şi-i puternic fără seamă,
Îl ghiceşti uşor, când vrei,
Că e scris pe banii mei!
(Leul)
La cap limbă cu miere,
La coadă limbă cu venin.
(Albina)
Animal cu capu-n jos
Şi este foarte ţepos
De vrei să-l ridici de jos.
(Ariciul)
Este un prieten bun,
El mă duce unde-i spun.
Cu căpăstru şi cu şa.
Iarna-mi plimbă sania.
(Calul)
Roade oase,
Stă în cuşcă,
Pe duşmanii săi îi muşcă.
(Câinele)
Am o casă văruită.
Nicăieri nu-i găurită.
(Oul)
Arunci sus, îi alb.
Pică jos, îi galben. (Oul)
Am o păsărică-n sac,
Soţie de pitpalac!
(Prepeliţa)
Cocoloş pe sub măsuţă
Îşi ia coada în lăbuţă
Şi isteţ precum e el
Îl prinde pe şoricel.
(Pisoiul)
Are blana mătăsoasă,
La căldură toarce-n casă;
La lăbuţe-are gheruţe –
Stau ascunse în pernuţe.
(Pisica)
Am un frate,
Ţese-o pânză minunată,
Fără iţe, fără spată.
(Păianjenul)
Am aici în bătătură
O uzină cu untură,
Care umblă prin ogradă
C-un şurub în loc de coadă.
(Porcul)
Iarna-şi vâră nasu-n blană
Şi din unghii îşi sug hrană,
Iar vara, sus pe munţi,
Zmeură culeg desculţi.
(Urşii)
Cumetriţa cea şireată
Vine-adesea prin vecini
Şi-amatoare se arată
De a „cumpăra” găini.
(Vulpea)
Roşcovana cea isteaţă
Umblă pe la cotineaţă.
(Vulpea)
203
 Cât e vara – cucurigu!
Cucurigu – când dă frigu’!
Cine-i, frate, dumnealui?
Cum îl cheamă?
Poţi să-mi spui?
(Cocoşul)
În aer ramurile-şi are
Acest trofeu de vânătoare.
(Cerbul)
Mândru, înalt şi frumos,
La ochi este luminos;
Urechi are, coarne n-are
Şi te poartă în spinare.
(Calul)
Barbă are,/ Popă nu-i,
Coarne are,/ Vacă nu-i.
(Capra)
Am un dorobanţ
Şi e pus în lanţ.
(Câinele)
Animalele din casă
Umblă pe sub masă.
Când se întâlnesc,
Rău se ciondănesc.
(Câinele şi pisica)
La cap pieptene
Şi la coadă secere,
La grumaz coş cu grăunte.
(Cocoşul)
Am o pasăre rotată,
Stă cu coada-nvolburată
Şi te-aleargă în curtea toată.
(Curcanul)
Cine umblă mult prin lume
Şi tot se strigă pe lume?
(Cucul)
204
Către Soare se avântă
Dimineaţa-n zori şi cântă.
(Ciocârlia)
Şoricel cu aripioare
Poartă numele de floare.
(Liliacul)
Voinicel cu cornişoare
Umblă cu casa-n spinare.
(Melcul)
E bun dobitoc,
Foarte încăpăţânat,
Urechi lungi,
Minte nu are,
Are cruce pe spinare.
(Măgarul)
Cine şade în cuibar
Ca un cocoloş de var?
(Oul)
Ea este bună la toate,
Ne dă carne, ne dă lapte,
Iar viţei mititei
Se numesc copiii ei.
(Vaca)
O sportivă cu renume
Umblă-n pomi după alune.
(Veveriţa)
Ţuş ghiduş, coadă roşcată,
Peste cetini aruncată.
(Veveriţa)
Elefant scurt în picioare
Intră-n apă la răcoare!
(Hipopotamul)
Ciuşti prin apă,
Zup sub piatră.
(Păstrăvul)
Slujba în gospodărie
El o face credincios
Şi primeşte drept simbrie…
Câte-un os.
(Câinele)
Cine poate să-l ajungă
Pe acest alergător,
Care-şi poartă puii-n pungă?
Îl ghiciţi foarte uşor!
(Cangurul)
Roşioară şi codată,
Umblă noaptea prin poiată,
Pe la noi, pe la vecini,
Ca să cumpere găini.
De plătit nu le plăteşte,
Dar pe loc le jumuleşte.
(Vulpea)
Toată viaţa, cât trăieşte,
Nu pricepe ce vorbeşte.
(Papagalul)
Cine umblă toată ziua supărat
Şi ară pământu-n lung şi-n lat?
(Porcul)
Otrocol prin ocol;
Unul râde, o sută plâng.
(Lupul)
Gogonele mititele
Şed pe gard înşirăţele.
(Vrăbiile)
Din grădina lui Mihai,
De sub tufe de urzici,
A ieşit un ghem de scai
Ca să caute furnici.
Ce să fie oare, ghici?
(Ariciul)
Ghicitoarea ştiu că-ţi place.
Ce-i ca un burduf de ace?
Ca un pepene cu ţepi?
Ia gândeşte-te! Pricepi?
Şi răspunde-n doi-trei timpi,
Cine are mii de ghimpi?
(Ariciul)
La trup pepene,
La cap pieptene,
La coadă secere,
La picioare răşchitoare,
Împunge cu clonţu-n Soare.
(Cocoşul)
Rezemată stând pe scoarţă,
Saltă capul ca de raţă.
Şi cu ciocul târnăcop
Dă poc, poc, din loc în loc.
(Ciocănitoarea)
Coada ca o furculiţă,
Roşioară sub bărbiţă,
Iarna plec de-aici din ţară,
Primăvara mă-ntorc iară,
Lângă voi stau fără frică
Şi mă cheamă…
(Rândunică)
Cine doarme în căsuţă
Sau pe pat sau în cotruţă,
Albă, neagră, pestricioară,
Sfârâind din mustăcioară,
Şi când vede-un şoricel,
Ţup, îl prinde sprintenel?
(Pisica)
Jupâneasă durdulie,
Cu rochiţa cenuşie,
Lucrată din pene lucii,
Caută pe lac papucii.
(Gâsca)
205
 Proverbe

 Nu există câine atât de trist încât să nu dea din coadă.

 Cine se teme de lup îşi pregăteşte un câine.
 Un câine recunoscător valorează mai mult decât un om
nerecunoscător.
 Un câine bun nu aleargă după oricine-l strigă.
 Şi câinele de rasă poate face purici.
 Câinele cunoaşte bine pe cine-l hrăneşte.
 Nu chema tigrul pentru a-ţi vâna câinele.
 Musafirul nepoftit este întâmpinat de câini.
 Lupul se aruncă asupra câinelui care nu latră.
 Câinele care umblă la două uşi rămâne flămând.
 Şi ţipătul unui măgar poate să-ţi pară un cântec dacă îl auzi
de departe.
 Câinele negru nu albeşte.
 Când ar fi după corbi, toţi caii vor fi morţi.
 Albina are nevoie de aripi şi după ce a adunat mierea în stup.
 Nu faci miel din câine dacă-i tai coada.
 Şi broasca e mică, dar mare gura face.
 Din ouăle de şarpe nu ies pui de găină.
 Cine creşte şarpe, întâi pe el îl muşcă.
 Şarpele, până nu-l calci pe coadă, nu se întoarce să te muşte.
 Şobolanul face gaura pentru el, şarpele profită de ea.
 Câtă vreme poţi cumpăra lapte la litru, nu se merită să cum-
peri toată vaca.
 O vorbă spune: „Să nu stai înaintea şefului şi înapoia
calului!”
 Călăreţul fără cal nu este călăreţ, în timp ce calul fără călăreţ
tot cal rămâne.
 Câinele îşi ridică ochii spre om, porcul i se uită direct în faţă,
iar pisica întotdeauna îl va privi de undeva se sus.

206
  Niciodată să nu te apropii de un taur din faţă, de un cal din
spate şi de un prost din orice direcţie.
 S-a dus bou şi a venit vacă.
 Nu căuta să te salvezi de vâltoarea apei agăţându-te de coada
unui tigru.
 Când cumperi un cal, uită-te la gura lui; când îţi alegi un
prieten, uită-te la sufletul lui.
 Nu râde de măgar, că vine vremea să încaleci pe el.
 După cum ţi-e calul, aşa să-ţi cumperi şaua.
 Ce a mâncat lupul e bun mâncat.
 Şi porcul mănâncă jirul, dar nu se poate sui în fag după el.
 Şi cu oile toate şi cu lupul sătul nu se poate.
 Ajunge din cal măgar.
 Şchiopătura oilor e bucuria lupilor.

Curiozităţi

Despre mamifere
 Cangurul nu poate merge înapoi; are o săritură mai lungă de
12 metri şi sare cu o viteză mai mare de 60 km/oră.
 Ţepii ariciului nu sunt tăioşi sau otrăvitori, ci el aplică pe ei
o salivă spumoasă care serveşte doar la iritarea prădătorilor.
 Girafa nu poate scoate nici un sunet, dar aude anumite
sunete: guiţatul, sforăitul şi behăitul.
 Niciodată două zebre nu au aceeaşi dispunere a dungilor.
Dacă mai multe zebre aleargă în acelaşi timp, prădătorul nu o mai
poate urmări pe nici una! Este dependentă de apă, bând 14 litri pe zi.
 Elefantul are între 3 şi 4,5 m, cântăreşte 5.000 – 7.000 kg,
mănâncă în jur de 225 kg de mâncare pe zi şi bea 90 de litri de apă.
 Elefantul nu vede foarte bine, dar urechile şi nasul îl ajută,
poate mirosi apa de la 4 km distanţă şi este singurul animal care nu
poate sări.
 Liliacul este faimos pentru că doarme ziua şi zboară noaptea,
vede în întuneric utilizând unde de sunet, sistem denumit „ecolocaţie”
ca să ştie ce este aproape şi ce este departe. Undele sunt atât de fine,
207
că unele sunete nu le aude nici omul. Ele îl fac să ştie şi dacă o insectă
se apropie.
 Liliacul este singurul mamifer care zboară. În unele părţi ale
lumii, liliacul ia locul albinelor în polenizarea florilor. Mănâncă
insecte într-o noapte cât jumătate din greutatea corpului.
 Blana ursului polar este albă pentru că mijlocul firului de păr
din blană este gol şi prin el se reflectă lumina mai mult decât în
zăpadă şi gheaţă; iarna, blana lui se colorează în galben. Pielea unui
urs polar este neagră.
 Ursul polar este stângaci. Ursul polar poate înota continuu
100 km.
 O singură oaie poate furniza suficientă lână pentru fabricarea
a 14 pulovere.
 O girafă are acelaşi număr de oase în alcătuirea scheletului
gâtului ca şi omul.
 Iepurele îşi foloseşte piciorul din spate pentru a bate toba cu
el în pământ, avertizându-şi prietenii de apropierea unui pericol.
 Gura delfinului este plină de colţi ascuţiţi şi nu-şi pierde nici
unul în timpul vieţii. Delfinii dorm cu un ochi deschişi. Îşi pot mişca
ochii în mod separat, uitându-se cu unul într-o direcţie şi cu celălalt în
altă direcţie.
 Cel mai rapid înotător uman poate înota cu o viteză de 10
km/oră. Delfinul poate înota cu o viteză de 60 km/oră. Dacă înoţi
lângă un delfin şi începi să te scufunzi, el întotdeauna te va împinge la
suprafaţă.
 Cimpanzeul este la fel de mare ca mulţi adulţi umani, are
1,70 m înălţime dacă stă drept. Un cimpanzeu învaţă să se recunoască
într-o oglindă, dar maimuţele nu pot.
 Cimpanzeul foloseşte unelte. Bagă un băţ sau un fir de iarbă
în cuibul de termite şi-l scoate plin. Foloseşte pietre ca să spargă
alune.
 Femela leu vânează mai mult de 90% din ceea ce mănâncă
un grup de lei, în timp ce masculul preferă doar să se odihnească
20-21 de ore pe zi. Vânatul este mai întâi mâncat de leu, apoi de
femele şi ceea ce rămâne mănâncă puii.

208
  Când un mascul leu pune stăpânire pe un grup, el omoară
toţi puii. Într-un grup, toţi puii sunt copiii masculului dominant.
 Tigrul are şi pielea cu dungi, nu numai blana. Doi tigri nu au
aceeaşi dispunere a dungilor. Dungile au rolul de camuflaj.
 Cămila poate călători 5-7 zile fără mâncare şi fără apă.
Cocoaşa cămilei nu este un depozit de apă, ci, de fapt, este o cocoaşă
obeză în care adună energie pentru atunci când mâncarea este greu de
găsit.
 Multe animale mor dacă îşi pierd un sfert din greutatea
corpului, dar cămila îşi poate pierde aproape jumătate din greutatea
corpului fără consecinţe serioase. Când găseşte apă, bea în zece
minute cât o treime din greutatea corpului ei.

Despre păsări
 Tatăl emu (struţul din Australia) îngrijeşte puii cam un an şi
jumătate.
 Struţul este cea mai mare şi mai grea pasăre din lume şi cea
care aleargă cel mai repede (70 km\oră). Struţul are cei mai mari ochi
dintre toate păsările. Struţul are cele mai mari ouă dintre toate păsările
(un ou cântăreţe 1,400 kg).
 Unele specii de vulturi pot zbura la altitudini mai mari de
11,5 km.
 Vulturul are vederea foarte bună şi îşi poate vedea prada şi
de la 1,5 km distanţă dacă este în vârful unui copac.
 Este ştiut faptul că pinguinii care trăiesc în ape foarte reci îşi
depun ouăle şi la temperaturi mai scăzute de 0 C°.
 Pentru mulţi pinguini este o problemă cum să se răcorească,
nu cum să se încălzească. Unii dintre ei trăiesc şi în arii foarte
călduroase din Australia sau Africa.
 Ochii bufniţei sunt foarte mari, ei ocupând jumătate din
mărimea capului. Bufniţa nu-şi poate mişca ochii, de aceea are gâtul
foarte flexibil.
 Flamingo bea apa şi o lasă să se scurgă, rămânându-i în gură
doar micile insecte şi animale de apă; aşa îşi ia prânzul.

209
  Flamingo are penele roz de la anumite substanţe găsite în
hrana ei, substanţe asemănătoare cu cele care dau morcovului culoarea
portocaliu.
 În lume sunt mai multe găini decât oameni. Numai în Anglia
sunt 30,6 milioane de găini care fac ouă, ceea ce înseamnă o jumătate
de găină pentru fiecare membru al populaţiei. 807 milioane de pui sunt
consumaţi în fiecare an în Anglia.
 Se estimează că o ciocănitoare bate pe zi în copaci cam de
8.000-12.000 de ori. O ciocănitoare poate ciocăni de 20 de ori pe
secundă.

Despre reptile
 Broasca poate supravieţui săptămâni întregi temperaturilor
foarte joase sau foarte ridicate chiar dacă îşi lasă mai mult de jumătate
din corp să îngheţe. Broasca există cam din vremea dinozaurilor.
 Unele broaşte, cum ar fi cea din desertul australian, pot
aştepta chiar şi şapte ani să plouă. Se îngroapă în pământ, se
înconjoară într-o gogoaşă transparentă, mătăsoasă, făcută chiar de
pielea ei.
 Broasca ţestoasă există pe pământ de dinaintea dinozaurilor
şi poate trăi mai mult de o sută de ani. Broasca ţestoasă nu are dinţi.
 Crocodilul are pleoape transparente care se închid când se
scufundă şi îl lasă să vadă prin apă.
 Crocodilul nu-şi poate scoate limba afară din gură.
 Cobra este singurul şarpe care îşi face cuib pentru ouă. În
corpul femelei, ouăle se formează ca un şir.
 Cobra poate sta vertical cu o treime din lungimea corpului.
 Cobra este cel mai veninos şarpe din lume; veninul cobrei a
fost studiat de oamenii de ştiinţă pentru obţinerea antidotului
împotriva muşcăturilor de şarpe.
 Cu fiecare rând de piele schimbat, în coada şarpelui cu
clopoţei mai apare un clopoţel; un şarpe adult nu are mai mult de 7-8
clopoţei.
 Din cauza cunoştinţelor superioare de înot, broasca ţestoasă
de apă este capabilă să migreze distanţe de 3.340 km. Nu se ştie de ce
se întorc întotdeauna să-şi depună ouăle pe plaja pe care s-au născut.
210
 TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM
CEEA CE SIMŢIM?
PROIECT TEMATIC – EU SIMT, EU CREEZ,
EU EXPRIM

PROZĂ

Legenda ghiocelului
de Eugen Jianu

Iarna în puterea ei: peste tot numai omături şi într-o bună zi, alb
şi plăpând, ghiocelul îşi sună clopoţelul.
— Cine îndrăzneşte să mi se împotrivească? se burzului Baba
Iarna scuturându-şi cojoacele de nea şi ţurţurii de gheaţă. Abia după ce
se uită bine-bine, jur-împrejur, a descoperit ghiocelul. Tu erai? Tu ţi-ai
găsit să mi te împotriveşti? Dacă îmi pun mintea cu tine, o să te îngheţ
la noapte.
— Nu vă mâniaţi, babă Iarna şi moş Omăt, le-a spus ghiocelul.
Mie Soarele mi-a trimis veste printr-o rază jucăuşă cerându-mi să mă
arăt lumii. M-am frecat la ochi şi iacătă-mă-s!
Şi peste noapte, Baba Iarna şi Moş Omăt au chemat gerul
într-ajutor. A mai suflat şi crivăţul.
— Unde eşti, ghiocelule? au chicotit cei doi. N-ai îngheţat? Mai
cutezi să ni te ridici împotrivă?
— Drept să vă spun, babă Iarna şi moş Omăt, mi-a fost tare-tare
frig. Era cât pe ce să mă smulgă şi vântul. Abia m-am putut piti după
un bulgăre de pământ. Of, dacă şi la noapte o fi tot atât de frig, voi
muri îngheţat!
Soarele, auzind cu câtă bunătate vorbeşte ghiocelul vrăjmaşilor
săi, i-a trimis în ajutor mulţime de raze calde, întărindu-l.
Aşa că, de dimineaţă, alături, a putut vedea fraţi şi surori
răsărind printre petece de nea.
— Babă Iarna, moş Omăt, răsunau clopoţeii lor în poiană, babă
Iarna, moş Omăt, hai să ne jucăm de-a prinselea!

211
 …Aşa s-a dovedit ghiocelul mai tare decât iarna, vădindu-şi
rostul său pe lume: acela de a fi întâia floare care să bucure omul.

Sugestii metodice:
1. Ce anotimp este descris în povestire?
2. Cum era vremea afară?
3. Cine a răsărit din zăpadă?
4. Cum este ghiocelul?
5. Cine s-a supărat de apariţia ghiocelului?
6. Ce au făcut Baba Iarna şi Moş Omăt?
7. Cine l-a ajutat pe ghiocel?
8. Cum s-a dovedit a fi ghiocelul?
9. Care este rostul său pe lume?

Când se trezesc florile

de Eugen Jianu

— Gata, a spus bunicul. De acum, s-a zis cu iarna. O mai

răbufni ea şi şi-o mai cerca ea puterile, dar spor n-are să mai aibă.
— Ce bine îmi pare!
— Păi, a mai spus bunicul uitându-se lung pe geam, ar cam fi
vremea să vedem ce ne fac trandafirii pe care i-am îngropat astă-iarnă.
Socot că ar fi vremea să-i scoatem la lumină!
Aşa că am ieşit amândoi afară. În grădină, pământul era zvântat
şi aburea uşor. Colţul ierbii se înfiripa văzând cu ochii. Şi-un piţigoi –
din cei codaţi şi cu burtica galbenă – juca hora mare viersuind:
„Tin-ti-ver, tin-ti-ver, iaca primăvara cea bună!”
Bunicul a dezmuşuroit cu grijă o tufă de trandafir pitic. A ales o
codiţă şi a tăiat-o.
— Uite, i-au dat mugurii.
Într-adevăr, mugurii din vârful mlădiţei nu mai erau cafenii şi
mohorâţi ca astă-iarnă când i-am îngropat.
— Ai grijă, deşi-s moi, ghimpii pot înţepa. O ducem în odaie şi
o s-o punem într-un pahar cu apă şi cu puţin zahăr. Dacă are să stea la
căldură şi-i mai dăm şi de mâncare, are să înflorească mai repede.

212
 Dintâi am crezut că bunicul glumeşte. Cum adică să mănânce o
floare? Mai ştii? Poate i-o fi plăcând şi ei zahărul.
Aşa a şi fost. În trei-patru zile, din muguraşul acela a ieşit un
bobocuţ, apoi după alte vreo trei zile o floare roşie, catifelată. Numai
că n-a ţinut mult. Deşi în fiecare zi îi schimbam apa şi zahărul, tot s-a
ofilit. Poate că i-am pus prea mult zahăr!
Bunicul a zâmbit întristării mele.
— Hai să dezgropăm trandafirii. Le-a venit vremea. Acolo, în
grădină, florile lor au să trăiască mai mult!

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se petrece acţiunea povestirii?
2. Care sunt caracteristicile anotimpului primăvara?
3. Ce a făcut bunicul?
4. Cum fuseseră protejaţi trandafirii pe timpul iernii?
5. Ce s-a întâmplat cu trandafirul adus în casă? De ce?
6. De ce are nevoie o plantă pentru a creşte?

Legenda buburuzei
de Eugen Jianu

Au ieşit ghioceii albi, brânduşele galbene şi toporaşii albaştri.

Albinele îşi deretică stupul, că mâine or să iasă la treabă. Mieii zburdă
pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ogradă, găinile scurmă şi cotcodă-
cesc. Toată lumea are treabă; nimeni nu stă degeaba.
Mângâiată de Soare, buburuza cea mică şi roşie a ieşit şi ea din
crăpăturile scoarţei copacului unde a stat pitită până atunci. A făcut
ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum stătea pe scoarţa cenuşie a
copacului, părea o fărâmă dintr-o piatră preţioasă roşie. Avea şi
scăpări de rubin când vreo rază o mângâia pe spate.
Buburuza s-a întristat.
— Ce mică şi neînsemnată sunt… Toate în jurul meu au un rost,
numai eu nu. Nimeni nu mă bagă în seamă! Zicând acestea, şi-a
desfăcut larg aripile, lăsându-se purtată de-o boare de vânt. Aşa a
ajuns pe prispa unei case, iar de acolo pe mâna unui copil care se juca.

213
 — Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuză. Ce gâză
micuţă şi drăgălaşă, i-o fi frig… Dar de acuma, gata! Nu te mai necăji,
buburuzo. Am să te încălzesc eu! Şi copilul a ridicat încetişor mâna
către Soare şi-a mângâiat cu drag stropul roşu care îi înflorea palma.
Apoi a suflat încetişor asupră-i.
— Hai, du-te, buburuzo! Încălzeşte-te la soare!
S-a bucurat buburuza. A înţeles că, mică şi neînsemnată cum e,
are şi ea un rost pe lumea asta. E cea dintâi gâză care se arată
primăvara.
E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasă.

Sugestii metodice:
1. Ce schimbări aduce anotimpul primăvara?
2. De ce s-a întristat buburuza?
3. Cine s-a bucurat la vederea buburuzei?
4. Ce a înţeles buburuza?

Legenda privighetorii
de Simeon Florea Marian

Fiind odată împăratul pasărilor foarte bine dispus şi voind să

ştie care dintre supuşii şi supusele sale cântă mai frumos, mai plăcut şi
mai fermecător, a dat poruncă în întreaga împărăţie ca pe dată să se
adune la curtea împărătească cei mai vestiţi cântăreţi ca să-i cânte la
masă.
Cum au auzit păsările de această poruncă împărătească, îndată
s-au adunat toate la un loc, au ţinut şedinţă întreolaltă şi au ales apoi
din mijlocul lor pe trei reprezentanţi, pe care i-au trimis la curtea
împărătească. Au fost alese următoarele păsărele: grangurul, mierla şi
privighetoarea. Cele alese nu stătură mult pe gânduri să se sfătuiască,
ci se porniră în grabă spre curţile împărăteşti, fiindcă timpul când
trebuiau să se prezinte împăratului se apropiase.
Grangurul, ca unul care are îmbrăcămintea cea mai aleasă şi
mai frumoasă, fiind acoperit cu pene aurii, care strălucesc foarte
frumos la lumina Soarelui, fu lăsat să meargă înainte, ba nu numai că-l
lăsară, ci încă şi el singur se puse în fruntea celorlalte două şi nici pe
214
una n-o lăsa de fel să meargă înaintea lui. Mierla merse în urma lui,
zicând că ea, ca una care are cioc auriu, ca şi penele gangurului, şi
îmbrăcămintea neagră şi strălucitoare ca mătasea, trebuie să meargă în
urma lui.
Privighetoarea însă, fiind mai mică la făptură şi având îmbrăcă-
mintea cea mai simplă, rămase în urmă şi mergea cu capul plecat şi
umilită spre curtea împăratului.
Cum ajunse gangurul la curtea împărătească şi întră înlăuntru,
împăratul, văzându-l că e aşa de frumos împodobit şi are o statură
foarte atrăgătoare, îl primi cu cea mai mare cinste, îl puse apoi în
fruntea mesei şi-l pofti să cânte.
Grangurul, plin de fală, începu a cânta. Împăratul fu foarte
mulţumit cu cântecul lui şi-l lăudă.
Intră apoi mierla. Împăratul, cum o văzu şi pe aceasta, îndată îi
întinse şi ei un scaun, poftind-o să şază lângă masă şi să cânte.
Începând a cânta, mierla impresionă mult mai plăcut şi cânta
mult mai frumos decât grangurul.
La urmă sosi şi privighetoarea şi se plecă plină de umilinţă până
la pământ dinaintea împăratului. Văzând-o că e aşa de mică, de prică-
jită, umilită şi nebăgată în seamă, împăratul se miră ce căuta la curtea
lui şi de aceea o întrebă, cam răstit, cu ce treburi a venit, fără însă s-o
poftească să şază, cum făcuse cu ceilalţi doi oaspeţi care intraseră
înaintea ei.
— Apoi, de, înalte împărate, zise privighetoarea de lângă uşă,
unde rămăsese de când intrase înăuntru, să nu vă fie cu supărare şi cu
bănat, sunt aleasă şi trimisă de către neamurile mele la înălţimea
voastră ca şi eu să vă cânt un cântec.
— Cântă-mi, dară – zise împăratul zâmbind –, să te văd şi pe
tine ce poţi.
Privighetoarea, necutezând măcar să-şi îndrepte privirile spre
împărat, îşi drese mai întâi glasul şi apoi începu a cânta, dar colea,
cum ştie ea să cânte, nu cum cântară celelalte…
Împăratul, când o auzi cântând, rămase uimit de frumuseţea
cântecului ei. Un glas aşa de duios, dulce, plăcut şi fermecător n-a
auzit de când s-a trezit pe lume. Privighetoarea, prin cântecul ei, i-a
băgat sub covată pe ceilalţi doi cântăreţi. Şi după ce a sfârşit ea de
cântat, împăratul n-o mai lăsă să stea la uşă, ci o puse pe dânsa în
215
locul grangurului, în fruntea mesei, dându-i totodată şi „prima”, adică
darul cel mai mare, mai frumos şi mai preţios, care era menit pentru
cel mai bun cântăreţ; iar după ce s-a sfârşit masa, după ce toţi oaspeţii,
câţi au fost la acea masă poftiţi, s-au sculat de la dânsa, ea a fost aceea
care a pornit în fruntea celorlalţi cântăreţi, măcar că îmbrăcămintea ei
e cu mult mai simplă decât a grangurului şi a mierlei.
Mierla, care cântase ceva mai frumos decât grangurul, s-a dus în
urma privighetorii. Grangurul însă, cu toată stamba lui cea domnească,
cu toată frumuseţea îmbrăcămintei sale, rămase îndărăt şi, ieşind
umilit şi ruşinat de la împăratul, se duse acum cel din urmă.
Şi de atunci, de când au fost aceste trei păsări la împăratul lor ca
să-i cânte la masă, a rămas privighetoarea cea mai renumită şi mai
măiastră cântăreaţă dintre toate neamurile păsărilor. Fiecare pasăre
cântătoare trebuie să-şi plece capul şi să se închine înaintea ei.

Sugestii metodice:
1. Ce dorea să ştie împăratul păsărilor?
2. Cine a fost trimis la curtea împăratului?
3. Cum arată fiecare dintre cele trei păsări?
4. În ce ordine au pornit ele şi de ce?
5. Cum au cântat cele trei păsări?
6. Care dintre ele a fost aleasă cea mai măiastră cântăreaţă?

Fluierul fermecat
de Victor Eftimiu

Tudorel era un ciobănaş de vreo zece anişori, care prin isteţimea

lui scăpase în mai multe rânduri vacile şi oile satului din ghearele unor
lupi şi balauri ce le tot dădeau târcoale. Nu ştia nici de frică, nici de
înşelăciune.
— Sunt cioban, trebuie să-mi păzesc turma. Asta ştiu!… Şi nu-l
biruia nimeni.
Moşul din pădure, vrăjitorul cel bun, care vede şi răsplăteşte pe
cei ce se poartă voiniceşte, l-a chemat la el, în peştera din munte,
poftindu-l să-şi aleagă tot ce va dori din bogăţiile adunate acolo.

216
 Tudorel nu voi să primească nimic. Se mulţumea cu viaţa lui de
păzitor al turmelor, îi ajungeau liniştea poienilor, mirosul florilor,
murmurul izvoarelor în care se răsfrângea seninul cerului.
Fiindcă moşul din pădurea fermecată îl tot îmbia să ia ceva,
Tudorel se hotărî.
— Văd acolo o ramură de soc uscată. Nu cumva e un fluier?
Dacă e un fluier, dă-mi-l, baciule, să cânt cu el, să-mi treacă de urât
când ies la păşune cu oile!
— Să-mi trăieşti, băiatul moşului! îi răspunse vrăjitorul cel bun.
N-ai vrut nici straie scumpe, nici bani de aur, nici pietre nestemate!
Dar ai ales o comoară nepreţuită. Fluierul acesta, pe care l-a făurit un
meşter din vechime, nu numai că-ţi va ţine de urât, dar prin el vei
putea îmblânzi fiarele şi dărâma cetăţile! Păstrează-l sănătos, dragul
meu, şi s-auzim de bine!
Tudorel îşi puse fluierul la brâu, îşi luă rămas-bun de la unchiaş
şi se-ntoarse în sat.
A doua zi, plecând cu oile, Tudorel se aşeză pe un dâmb cu flori
şi începu să-i zică din fluier. Mari îi fură mirarea şi bucuria când văzu
că mioarele lui se opresc din păşunat, se uită la el, îl înconjoară şi
încep să joace! Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se
pusese şi el pe ţopăit, parc-ar fi fost cel mai straşnic dănţuitor.
Clopotul de la gât îi suna, îi suna, ţinând isonul fluierului, iar
Gheorghiţă, măgăruşul turmei, juca şi el, când pe trei picioare, făcând
rotocoale drăgălaşe în văzduh cu piciorul drept, când ridicat pe două
picioare ca oamenii.
Cât despre Ursu, dulăul, nu numai că sărea, dar se dădea şi
peste cap.
Cânta el Tudorel ce cânta, mioarele, berbecele, măgăruşul şi
dulăul jucară, până când zise ciobănaşul:
— Acum destul! Dac-om sta să ţopăim toată ziua, apoi flămân-
ziţi şi vă uscaţi, şi se supără satul pe mine că vă ţiu nemâncate.
Într-o zi, o haită de lupi se repezi la stâna lui Tudorel. Spaima
intrase în bietele oi, iar câinele o tuli şi el, căci nu putea să lupte de
unul singur cu douăzeci de fiare.
Văzând acea năvală de sălbăticiuni, Tudorel nu pregetă: duse
fluierul la gură şi începu să cânte şi ce să vezi? Unul câte unul, lupii se

217
astâmpărau, începeau să ridice câte un picior uşor, uşurel şi se porneau
pe dănţuit.
Apoi câte un lup se apropia de o mioară, îşi lăsa capul în jos de
trei ori, înclinându-se, şi o poftea la joc. Se ridicau în două picioare,
lupul îşi petrecea laba dreaptă în jurul mijlocului oii privind-o galeş,
săltând-o cu isteţime, parc-ar fi fost curtezan împărătesc, nu alta.
Douăzeci de perechi se învârteau în jurul ciobănaşului, care îi
zicea de zor din fluieraşul lui de soc.
A intrat în horă şi Ursu, dulăul, prinzându-se în braţe cu staros-
tele lupilor, şi au făcut frăţie amândoi, s-au pupat în bot, cu ochii plini
de lacrămile prieteniei, legându-se să nu se mai prigonească unul pe
celalalt cât vor trăi!
Dar tot sărind şi învârtindu-se, lupii osteniră. Mai-marele lor se
apropie, jucând şi el mereu (că nu putea să nu joace dacă îi cânta
ciobănaşul din fluier), şi-i vorbi lui Tudorel aşa:
— Ciobănaşule dragă, mai lasă-l încolo de fluier, că nu mai
putem! După ce suntem flămânzi, ne mai flămânzeşti şi dumneata,
punându-ne să ţopăim întruna!
— Eu, răspunse băiatul, nu mă opresc din cântat până nu vă
cărăbăniţi! Dacă mă opresc, sunteţi în stare să vă repeziţi în oi şi să le
sfâşiaţi!
— Pe cuvântul meu de staroste că nu facem una ca asta, plecăm
pe ici încolo! răspunse celălalt şi făcu semn lupilor să-l urmeze.
Cu mare părere de rău îşi lăsară cumetrii drăgălaşele cumetre!
După ce le-au jucat, mare poftă ar fi avut să le mângâie puţin cu colţii,
să le desfacă scurteica cu ghearele alintând mioarele, numărându-le
oscioarele! Dar n-avură încotro şi se depărtară, pierind în desimea
codrului.
Şi numai după ce n-a mai rămas nici urmă de fiară prin partea
locului Tudorel îşi dezlipi buzele de fluier, odihnind astfel şi oile, care
începură să pască mărunt şi repede, de foame ce le era.
Povestea cu fluierul vrăjit ajunse şi la urechea împăratului.
Lumea spunea minuni, minunile creşteau pe măsură ce erau povestite.
— Dacă a putut acel fluier să stăpânească haita de lupi, cum
n-ar veni de hac şi vrăjmaşilor mei? îşi zicea stăpânitorul ţării,
ameninţat de năvala unor vecini hrăpăreţi.
Trimise deci împăratul câţiva soli la ciobănaş să-i ceară fluierul!
218
 Dar Tudorel nici gând să-l dea.
A doua zi, satul se pomeni cu un mare alai. Călăreţi îmbrăcaţi
numai în zale şi fireturi, cu platoşe de argint şi cu suliţi lungi, veneau
pe cai împodobiţi cu pene şi mantii de catifea. În fruntea călăreţilor
mergea unul mai arătos, cu platoşa de aur, cu buzdugan în mână şi
coroana pe cap.
Băieţaşul tocmai se întorcea cu oile de la păşune.
— Tu eşti Tudorel ciobănaşul? îl întrebă călăreţul cel falnic.
— Eu.
— Dar pe mine mă ştii cine sunt?
— Nu …
— Eu sunt împăratul acestei ţări!
— Să fii sănătos!
— Mă, neobrăzatule, aşa se vorbeşte cu un împărat?!
— Eu sunt neobrăzat? răspunse flăcăiaşul, fără să se sperie de
mânia Măriei sale. Eram neobrăzat dacă-ţi spuneam „să fii bolnav”,
dar eu ţi-am spus „să fii sănătos!”
— Bine-bine! i-o reteză scurt preaînaltul.
Apoi, aspru:
— Cum ai îndrăznit să te împotriveşti poruncilor mele?
— Dar ce-am făcut?
— Ţi-am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot
felul de bunătăţi, galbeni mulţi ţi-am trimis şi tu nici gând să-mi dai
sărăcia ta de băţ găurit, fluierul care văd că-l ţii în brâu.
— Straie scumpe, bani de aur şi toate minunăţiile pământului le
găsesc când vreau la moşul din pădure, îi răspunse Tudorel, dar n-am
ce face cu ele. Eu atâta am, fluierul!
— Fluierul acesta are puteri de care tu nu eşti vrednic! îi strigă
craiul mânios. De aceea zic, băiete, dă-mi-l de bunăvoie şi eu te voi
răsplăti cum nici nu gândeşti, te voi duce la curtea mea să te cresc,
să-ţi dau învăţătură şi să fac din tine un curtean de vază.
— Eu, din ce sunt, nu vreau să mă schimb! răspunse Tudorel.
— Aşa!? strigă împăratul. Puneţi mâna pe el şi luaţi-i fluierul,
să-nveţe minte cum se vorbeşte cu stăpânul împărăţiei!
Doi oşteni se repeziră la băiat. Ciobănaşul se gândi să ducă
fluierul la gură, să cânte şi să vadă cum ţopăie acea mulţime de
călăreţi în frunte cu împăratul îngâmfat. Dar alţi oşteni îi săriră
219
băiatului în spate; unul îl apucă de coate şi i le strânse să i le frângă,
iar altul îi smulse fluierul din mână şi-l întinse Măriei sale.
Lacom, împăratul înşfăcă jucăria ciobănaşului. Ochii îi luceau
de bucurie la gândul că acum nu-l va mai birui nimeni: ajunge să-şi
treacă buricele degetelor pe găurile fluierului, ajunge să sufle în el şi
toţi duşmanii vor începe să joace şi să i se supună! I se va duce
vestea-n lume! Nimeni nu va mai îndrăzni să-i calce hotarele, ba va
porni el însuşi să cucerească şi să prade împărăţiile altora!
Porni voios, cu tot alaiul după el.
Dar lui Tudorel nu-i ardea să se despartă de fluier. Lăsă turma
pe seama unui alt băiat şi se luă după împărat, alergând pe lângă calul
lui şi strigând:
— Măria ta, dă-mi fluierul, că-i al meu. N-auzi? …
— Piei din ochii mei, neruşinatule! Dar Tudorel nu se lăsă.
Câţiva oşteni traseră paloşele, alţii îl ameninţară cu suliţele şi-l
puseră pe goană. Credeau c-au scăpat de el. Aş! Se pomeniră iar cu
Tudorel ieşindu-le în drum, după ce trecuseră printr-o pădure:
— N-auzi, împărate, dă-mi fluierul, că e al meu!
— Mă, blestematule, iar îmi ieşi în cale? Fugi mai repede, că
pun să-ţi reteze urechile!
— Retează-mi urechile, dar dă-mi fluierul!
Oştenii îl înţepară cu suliţele şi-l goniră iar. Uf! Bine c-au
scăpat de el!
Iată, însă, că ajungând la palat şi dând să treacă pragul porţilor,
se pomeni preaputernicul împărat cu Tudorel, care-i apucase frâul
armăsarului domnesc şi-l zgâlţâia.
— Fluierul, Măria ta! Fluierul, că nu scapi de mine nici mort!
Scos din fire, împăratul porunci oştenilor să-l prindă pe ciobă-
naşul încăpăţânat, să-l lege şi să-l arunce în beciul cel mai adânc. Zis
şi făcut! Iată-l pe bietul Tudorel al nostru legat fedeleş, aruncat pe
pământul muced al închisorii, singur-singurel, în beznă şi răcoare!
Ei, dar în vremea aceasta, oştile vrăjmaşe năpădiră pământul
ţării şi prădau toate în calea lor. În fruntea armiilor, împăratul porni să
le înfrunte şi să nimicească pe cotropitori.
Mândru nevoie mare, călare pe armăsarul împopoţonat, craiul
tot sufla în lemnul de soc, aşteptând să se întâmple minunea!

220
 Degeaba! Îşi cocoşase degetele, îşi zdrelise buzele tot frecân-
du-le de fluieraş, dar oştilor din ţară puţin le păsa de jucăria aceea
neputincioasă! Ba, dimpotrivă, împăratul fu înconjurat de nişte căpi-
tani potrivnici, care parcă ieşiseră din pământ! Cât ai clipi din ochi, se
pomeni legat de coate, straja lui împrăştiată şi el robit vrăjmaşului.
Fluierul căzu la pământ şi de bună seamă l-ar fi sfărâmat
copitele cailor dacă un sfetnic înţelept, care nu văzuse cu ochi buni
întemniţarea lui Tudorel, nu l-ar fi ridicat cu grijă.
În vremea asta, oştile împărăteşti, spăimântate de prinderea
stăpânului lor, o luau la fugă, risipindu-se prin păduri.
Mare prăpăd ar fi fost pe ţară dacă sfetnicul cel înţelept nu s-ar
fi gândit să se repeadă la palat, să-l scoată pe Tudorel din adâncimea
beciului şi să-l ducă pe câmpul de bătălie, dându-i fluierul şi rugându-l
să gonească pe năvălitori. Când începu Tudorel să cânte din fluier,
oştile duşmane se opriră din iureşul lor năprasnic, îşi aruncară paloşele
şi buzduganele şi începură să joace.
Cât erau de falnici acei oşteni şi căpitani, ajunseră ca nişte biete oi,
la porunca ciobănaşului! Jucau şi ţopăiau de zor. Se ţineau după el tot
dănţuind şi părăseau de-a-ndăratelea pământurile cucerite atât de uşor.
Şi ciobănaşul nostru nu s-a lăsat până nu i-a dus dincolo de
hotarele ţării, cu împăratul cel hapsân cu tot!

Sugestii metodice:
1. Cine era Tudorel?
2. Ce datorie avea Tudorel?
3. Ce şi-a ales Tudorel drept răsplată?
4. Ce este un fluier?
5. Ce alte instrumente muzicale mai cunoaşteţi?
6. Ce puteri fermecate avea fluierul?
7. Cine dorea să aibă acest fluier şi de ce?
8. Ce i s-a întâmplat împăratului?
9. Cum a reuşit Tudorel să salveze ţara?
10. La ce instrument muzical aţi dori să cântaţi?

221
 Lumea plantelor şi animalelor
de Viniciu Gafiţa

FLUTURELE
Oare fluturele are habar că el e cel mai mare hoinar? Cât e ziua
de mare, zboară din floare în floare. N-are familie, n-are casă şi lui
nici nu-i pasă. Suge puţin nectar, se joacă în lumină înveselind
întreaga grădină. Nu ştie că înainte de a deveni fluture cu aripi de
soare a fost doar o omidă stricătoare. Omida roade frunza copacilor,
iarba, varza plăpândă şi e tot timpul flămândă. Pe unde trec omizile
rămâne locul gol, ca după grindină sau pârjol. Când s-a săturat de
mâncat, omida se închide într-o carapace şi nimeni nu ştie ce mai
face! Atâta numai că după o vreme, dacă nu vine vântul sau omul s-o
scuture, din carapace iese un fluture. Şi fluturele zboară din floare în
floare, fără habar că este cel mai mare hoinar. Dar hoinăreala lui nu e
de tot, de tot fără rost. El îşi caută un adăpost, un loc mai ferit de arşiţă
şi ploi, unde lasă cu sutele ouă albe şi moi. Din ouă vor ieşi în vara
viitoare un nou şir de omizi stricătoare. De aceea omul prevăzător
stropeşte livada din vreme şi nu mai are de ce se teme. Chiar dacă vor
fi mai puţini fluturi sub soare, nu-i nimic, vom avea o recoltă mai
mare.

Sugestii metodice:
1. Cum apar fluturii?
2. De ce sunt omizile dăunătoare?
3. Cu ce se hrănesc fluturii?
4. Ce ies din ouăle depuse de fluture?
5. Cum apără oamenii grădinile de omizi?

Barza

Domnul Bărzoi a văzut în lac un broscoi. Făcea plajă pe o

frunză de nufăr şi de primejdie n-avea habar. „Trebuie să-l prind”, şi-a
spus domnul Bărzoi cu importanţă şi s-a îmbrăcat de circumstanţă,
şi-a luat şi o plasă, să aibă în ce duce vânatul acasă. Dar asta e doar
aşa, o poveste, că barza n-are nevoie de cizme, şapcă şi fular ca să de-
222
vină pescar. Picioarele înalte şi puternice o poartă prin bălţi ca pe
mirişte. Cu ciocul lung şi ascuţit ca un ac vine broaştelor şi peştelui de
hac. Prinde şi fluturi, gândaci, viermişori, pentru hrana sa şi a celor
doi puişori. E pasăre blândă, folositoare, în ţara noastră e cea mai
mare dintre zburătoare. Pleacă toamna, dar se întoarce primăvara,
căutând neabătut cuibul din anul trecut. Numai puii se unesc câte doi
şi-şi construiesc, din crenguţe, iarbă şi pene, cuiburi noi. Cu zborul ei
rotit, de planor, barza ne e dragă tuturor.

Sugestii metodice:
1. Ce fel de pasăre este barza?
2. Ce trăsături caracteristice are barza?
3. Cu ce se hrăneşte barza?
4. Când pleacă şi când se întoarce din ţările calde?
5. Ce caută când revine în ţară?
6. Ce dimensiuni are barza?
7. Cum se înmulţesc berzele?

Fluturele-galben-de-o-zi
de Silvia Kerim

La marginea lumii, deşertul se-ntindea uriaş, ca o mare moartă,

nemişcată, cu valuri de nisip. Luna albea totul cu lumina ei de gheaţă.
Undeva, culcată pe o coamă de nisip, briza subţire adormise. Totul era
încremenit, pironit de-un somn de vrajă. Doar cei câţiva palmieri
firavi, din mijlocul oazei, tresăreau din când în când, de parcă ar fi
visat urât. Cămilele dormeau, ostenite de drum lung, de arşiţa de peste
zi, de povara sacilor pe care-i purtaseră săptămâni de-a rândul prin
inima uscată a deşertului. Oamenii dormeau şi ei, ascunşi sub pături
aspre, care-i fereau de gerul nopţii. Doar izvorul susura. El era întot-
deauna treaz la ceasul acesta. Acum veghea la căpătâiul cămilei.
Cămila cea bătrână – Cama – era pe moarte.
— E ultima mea noapte pe pământ… şopti cu greu Cama. Şi-aş
vrea, izvorule, să-ţi las o vorbă de plecare… să le-o spui oamenilor…
Am încercat, de zeci de ori am încercat să le vorbesc… dar ei

223
întotdeauna sunt grăbiţi… n-au timp s-asculte glasul animalelor, n-au
timp să le privească-n ochi… Izvorule, pe tine te-ascultă.
— Mai bine spune-mi mie, Cama, făcu Şarpele-Inel ieşit pe
neaşteptate de sub pământ. Mă furişez, cum ştii, ca gândul printre
oameni, le şuier pe sub corturi, mă-ncolăcesc pe unde nu te-aştepţi…
Aud întruna fel de fel de vorbe… şi le spun cui mă ascultă. Oamenii
m-ascultă, Cama.
— Nu, nu te-ascultă, Şarpe-Inel. Oamenii se tem de tine. Asta-i
cu totul altceva. Ai un renume prost, i-o reteză Cămila.
— Eu? Un renume prost?!
— Da, întări fără răutate Cama. Ţi l-ai făcut încă demult, când
ai muşcat un prinţ-copil rătăcit la marginea deşertului. L-ai făcut să
plece, speriat şi singur. Nu s-a mai întors de atuncea pe pământ. Ştii şi
tu povestea, izvorule.
— Da, ştiu povestea, Cama, spuse izvorul oarecum speriat. Eu
l-am văzut pe prinţ. L-am cunoscut… în noaptea aceea, în noaptea-n
care l-a muşcat Şarpele-Inel, Prinţul-copil s-a abătut pe aici… Se
rătăcise, îi era sete… A băut de parcă s-ar fi jucat, la soare, toată
ziua… Era aşa de mic… Ce s-o fi ales de el? Tu ştii, Cama? Ştii atâtea
lucruri!…
— Nu prea ştiu, oftă Cama. Oamenii spun că stă departe. Stă pe
planeta lui. Îngrijeşte de doi vulcani şi-un trandafir! Trebuie să fie tare
singur!… În noaptea asta am să plec şi eu de-aici… Aş vrea, izvorule,
să-ţi las o vorbă de plecare. Pe tine oamenii te-ascultă. Eşti statornic,
eşti viu, eşti înţelept, eşti generos. De tine au nevoie… De vrei, şarpe,
poţi s-asculţi şi tu. Nu-i o taină. Dimpotrivă. Oamenii trebuie să afle.
Să vegheze. Sunt încă multe poieni în lume. Frumoase. Ce-i drept, a
noastră, cea care zace moartă sub deşert, a fost cea mai frumoasă…
oftă, cu glas pierit, cămila Cama. Ascultaţi…
— A fost odată ca niciodată… a fost cea mai frumoasă poiană
de pe lume. Era Poiana Fermecată. I se spunea aşa pentru că în poiana
asta era întotdeauna vară… Florile-nfloreau întruna. Merii aveau şi
flori trandafirii şi mere… narcisele-mboboceau neîncetat… Copacii
creşteau până la cer, foşnind de păsări… Noaptea nu dormea nimeni
din pricina privighetorilor. Cântau, ameţite de Lună. Doar înspre ziuă
aţipeau şi ciutele, şi iepurii, şi veveriţele, şi aricii…

224
 — Erau şi şerpi ca mine în poiana asta fermecată, Cama? rânji
zeflemitor Şarpele-Inel.
— Nu. Şerpi-inel ca tine nu erau… Erau doar unii, verzi, subţiri
ca de smarald. Se tolăneau la soare, lângă lac – era şi-un lac, în
mijlocul poienii, albit de-atâţia nuferi. Dar nu muşcau pe nimeni şerpii
ăia de smarald. Erau la fel de prietenoşi ca papagalii.
— Dar… cămile? Cămile erau, Cama?
— Cămile, nu. Cămilele au venit o dată cu deşertul. Nu. Erau în
schimb fluturi cum nu s-au mai văzut de-atunci… Fluturi galbeni, cu
aripi mari cât floarea-soarelui. Zburau uşor, căci duceau poveri. Doar
vorbe. Şi vorbele purtate erau întotdeauna cuviincioase. Sau vorbe de
bineţe. Erau poştaşii din Poiana Fermecată… Poştaşii-fluturi. Şi poate
totul ar fi continuat aşa o veşnicie dacă-ntr-o zi, într-un amurg, n-ar fi
venit doi călători… Doi fraţi. Doi gemeni… Vântul-fierbinte-de-a-
miază şi Vântul-îngheţat-de-noapte.
— Ce nume minunate! N-am mai auzit! se răsuci-n inele
Şarpele-Inel.
— Zi mai departe, Cama, o îndemnă izvorul.
— Oooo, câtă frumuseţe primprejur! spuse Vântul-fierbinte-de-
amiază. Ce zici, fârtate Vânt-de-noapte? Poiana asta fermecată e chiar
precum se spune, „Zâna zânelor printre poieni”?
— Ce să zic?! chicoti vântul cel îngheţat. Zic că e minunată,
că-i într-adevăr cea mai frumoasă-ntre frumoase. De ani şi ani, de
când tot colindăm, pământ ca ăsta n-am văzut!
— Mă bucur că vă place împărăţia mea. Din care colţ al lumii
veniţi? Sunteţi, văd, gemeni!
Poiana, nebănuind nimica rău, vorbea cu glasul liniştit. Era o
gazdă minunată, gata oricând să-şi omenească oaspeţii cu bunătăţi şi
vorbe alese.
— Venim cam de departe, mărită poiană, se înclină în faţa ei
Vântul-fierbinte-de-amiază, şi suntem, precum spui, chiar gemeni…
Eu… ascultă-mi glasul… nădăjduiesc să-ţi placă… sunt Vântul-fier-
binte-de-amiază… usuc şi pârjolesc tot ce-mi iese în drum.
— Iar eu… sunt Vântul-îngheţat-de-noapte… fac să moară de
frig tot ce-mi răsare în cale: om, pisică, floare! Ha! Ha! Ha!

225
 — Bine… dar cum vă-nţelegeţi?… Aveţi, după câte aud…
gusturi şi… îndeletniciri atât de diferite, spuse poiana oarecum înspăi-
mântată, auzind deodată atâtea grozăvii.
— Eh… ne-nţelegem noi… făcu vântul cel fierbinte. Fii fără
grijă… poiană minunată. Călătorim alăturea un timp… apoi ne-oprim
şi fiecare o ia pe unde-l poartă ochii. Ai văzut ce ochi avem? Ai mei
sunt din jar veşnic… Iar ai lui…
— Ai mei din gheaţă netopită… Îţi plac? se grozăvi vântul cel
îngheţat.
— Mda, sunt frumoşi, făcu poiana, cuviincioasă. Dar nu pricep
de ce sunteţi atât de-nverşunaţi. De ce atâta ură? De ce?
— De ce? Păi… urâm şi oameni şi animale şi flori… pentru că
se feresc de noi. Ne ocolesc. Cu noi nu este nimeni prietenos…
— Ne şi vorbesc de rău. Cică aducem numai pagubă… că
nimicim tot ce ne iese-n cale…
— Bine, dar mama voastră…
— Vi-je-lie… se maimuţăriră cei doi fraţi. Aşa o chemă pe
mama noastră: Vijelie.
— Mama voastră nu v-a învăţat că tot ce are pământul mai
frumos sunt oamenii şi animalele şi pădurile şi fluturii?… Nu
v-a-nvăţat?
— Ce să ne-nveţe, poiano? Ce, ea avea timp de noi? Aş! Nu-i
ardea decât de hoinăreli… şi pozne! Nu s-a schimbat nici azi. Distruge
case… păduri… spuse vântul cel îngheţat.
Pe noi ne-a alungat pe loc, de când chiar ne-am născut! A
deschis fereastra şi ne-a azvârlit în lume spunând să încercăm să
învăţăm o meserie… La ea să nu ne mai întoarcem, a mai zis, că n-are
chef de dădăcit copii!
— Aşa că am pornit în lume cu ce-am avut la noi… Eu, cu
şuieratul meu de gheaţă…
— Iar eu cu vorba mea de foc…
— Umblăm haihui de când e lumea…
— Numai că am cam obosit…
— Sau… poate c-am îmbătrânit…
— A venit ceasul să ne aşezăm pe undeva… Poate chiar
pe-aici… Ce zici, frate?
— Ce să zic? Mi-ar plăcea! E cam frumos!
226
 — Poate că n-ar fi rău, grăi poiana, mereu politicoasă,
nădăjduind să-ndrepte cu un zâmbet ce i se-alcătuia. M-aş bucura să
vă-ntremaţi prin locurile acestea… V-aţi odihni la umbra copacilor
stufoşi şi plini de păsări…
— Ha! Ha! Auzi la ea: copaci stufoşi şi plini de păsări!
— Aţi culege flori de câmp… mai spuse poiana, prefăcându-se
că nu băgă de seama zeflemeaua celor doi.
— Ha! Ha!
— Noaptea, la lumina Lunii, aţi asculta privighetorile cântând!
— Auzi la ea! Să mori de râs! Privighetori! Pri-vi-ghe-tori! râse
urât vântul cel îngheţat.
— Urăsc privighetorile! scuipă printre dinţi vântul cel fierbinte.
Se cred neîntrecute în cântat!
— Poate că… v-ar face plăcere să cunoaşteţi fluturii! nădăjdui
poiana.
— Ha! Ha! Ha! Nouă nu ne plac fluturii! Mai ales fluturii nu ne
plac! Sunt fiinţe fără rost!
— Pete de culoare care flutură de colo-colo de dimineaţa până
seara!
— N-au nici o grijă!
— Nici o suferinţă! Sunt doar frumoşi şi veseli!
— …Şi nu fac nimănuia nici un rău! De ce-i urâţi atât? se
minuna poiana.
— Pentru c-am fi vrut şi noi să fim doi fluturi! se răsti vântul
cel fierbinte. Îl luase gura pe dinainte.
— …Să n-avem nici o grijă… să locuim într-o poiană
fermecată… să ne iubească lumea…
— Să ne deseneze pictorii şi copiii.
— În toate drumurile noastre, cel mai tare pe fluturi i-am urât!
Poiana suspină adânc. Teama o împresurase ca o apă neagră.
Chemat parcă de-o presimţire, un fluture cu-aripile rotunde şi
mari cât floarea-soarelui se apropie de ei:
— Bună ziua… Vorbeaţi cumva de noi? Sunt Fluturele-galben-
de-o-zi, se prezentă politicos acesta.

227
 — Ia te uită! Ce maniere! Ştie să se prezinte şi să facă conver-
saţie! Ha! Ha! râse cumplit vântul cel îngheţat.
— Cine te-a învăţat politeţurile astea, micuţule? Mama ta?
— Mama noastră e pădurea… Ea ne-a învăţat să dăm bineţe
dimineaţa, să nu fim lacomi, să ne-ajutăm prietenii la nevoie, să nu-i
bârfim, să nu spunem vorbe urâte şi să pierim fără prea mare zarvă
atunci când vremea noastră a apus.
— Văd că-ţi ştii bine lecţia, micuţule! Cu ce te-ocupi…? Poate
că, totuşi, ai o ocupaţie…?
— Ori eşti doar… precum zic pictorii… „o pată de culoare în
mantia poienii”?
— Sunt poştaş. Duc vorbe de bineţe de la un copac la altul, de
la o floare la o pasăre… Aveţi vreun mesaj de dus? Crăiasă, ai o vorbă
pentru cineva?
— Nu, Fluture-galben-de-o-zi, n-am nici o vorbă pentru nimeni,
spuse, cu glasul gâtuit de spaimă, biata poiană, încredinţată acum că
viaţa ei şi-a prietenilor ei – ciute şi iepuri, ursuleţi şi melci, privighe-
tori, şopârle, veveriţe, cai sălbatici, papagali, sticleţi şi grauri, brăduţi,
stejari şi paltini, nuferi, broaşte ţestoase, bondari neştiutori şi flori,
nenumărate flori de câmp şi de apă, ba chiar şi iarba, covorul viu şi cu
parfum ameţitor ce se aşterne, cu luciu răcoros, pe toată-mpărăţia ei –,
că viaţa însăşi era primejduită de venirea celor doi duşmani a tot ce se
afla frumos şi viu pe lume. Te du, mai spuse Fluturelui-galben-de-o-
zi, dorind parcă să-l salveze de şuierul de foc şi de gheaţă, de râsul, de
zeflemeaua rău-prevestitoare a gemenilor călători.
Fluturele-galben-de-o-zi se făcu nevăzut cât ai clipi. Zborul
galben al aripelor lui cât floarea-soarelui dispăru pe după rădăcina
groasă a unui paltin.
— Şi-acum să terminăm pălăvrăgeala, şuieră Vântul-îngheţat-
de-noapte. E timpul să trecem la treabă!
— La treabă?! Nu pricep! Ce fel de treabă, se minuna, tot mai
speriată, poiana.
— Păi, încă n-ai priceput, crăiasă?!
— Ce să pricep, ce să pricep? spuse, frângându-şi mâinile,
poiana.

228
 — Că de-azi-nainte, stăpâni pe aceste locuri suntem noi, spu-
seră-n cor, ca pe o sentinţă, Vântul-îngheţat-de-noapte şi Vântul-
fierbinte-de-amiază.
— şi… cu mine cum rămâne… întrebă, cu glasul stins, poiana.
Eu… ce trebuie să fac?
— Tu?! Te supui…
— Sau dacă nuuu…Se făcu deodată linişte. De parcă ciutele şi
iepurii, ursuleţii şi melcii, privighetorile, şopârlele, veveriţele, caii cei
sălbatici, papagalii coloraţi, sticleţii şi graurii, stejarii şi paltinii,
nuferii şi broaştele ţestoase, bondarii neştiutori şi florile, toate ar fi
priceput, vestiţi, pesemne, de şoapta Fluturelui-galben-de-o-zi, că
viaţa lor, că viaţa poienii, că viaţa însăşi era ameninţată.
Liniştea atârna deasupra firii ca un nor nevăzut încărcat de
fulgere străvezii. Apoi norul de linişte se sparse, sfâşiat de vorbele
ascuţite ale celor doi călători.
— Ai arme?
— Arme? bâigui poiana. Ce-s alea… arme?! N-am auzit până
acum. Aici, la noi, cuvântul ăsta nimeni nu-l cunoaşte. Nu l-am auzit!
— Nu-i nimic. L-auzi acum.
— Arme… înseamnă… ceva aşa … ca o unealtă… Ceva cu
care te aperi… Sau ataci! Ai înţeles?
— Cu care-ataci? Nu înţeleg… Ce vreţi să spuneţi?
— Ai să-nţelegi! Vom trece acuş la fapte… Hai, fârtate,
să-ncepem împărţeala, se răsti vântul cel îngheţat.
— Ce-mpărţeală? mai bâigui poiana.
— Adevărul e c-am trăncănit cam mult, frumoaso. Ne-apucă
noaptea dac-o mai ţinem mult cu politeţuri… Aşa că, ce mai
calea-valea, fă-ţi bagajele şi du-te unde vezi cu ochii tăi de floare!
Du-te cât mai e timp!
— Hai, ia-ţi catrafusele şi pleacă!
— De ce? Ce-aveţi cu mine? Ce rău v-am făcut eu?
— Eşti prea frumoasă!
— Prea sigură de tine!
— Şi cam de multă vreme n-ai avut stăpân!
— Sau … poate niciodată n-ai avut?!
— Nu, niciodată.

229
 — Halal! Aşa trai mai zic şi eu! O duci ca fluturii! Nu-ţi arde
decât de bine şi de frumuseţe!
— Nu urăşti pe nimeni…
— Nu minţi…
— Nu eşti supărăcioasă…
— N-ai arme…
— Nu te aperi…
— Nu te baţi…
— Înseamnă că te-ai predat! Că ne dai nouă tot ce-ţi aparţine!
Tot: pomii, florile, privighetorile, lacul, iarba…
— Şi toate animalele!
— Şi fluturii! Flu-tu-rii! chiţcăi, ca un şoarece rău şi uriaş,
vântul cel îngheţat.
— Şi… pentru că suntem doi… vom stăpâni pe rând, aici! Eu,
ziua, pe arşiţă, hohoti Vântul-fierbinte-de-amiază…
— Eu, noaptea pe răcoare! Iar din răcoare voi face ger! hohoti,
năprasnic, Vântul-îngheţat-de-noapte.
Şi-astfel porni marea nenorocire, oftă Cama, cămila cea pe
moarte. Glasul ei răsuna din ce în ce mai stins. Lipsită de-apărare şi
neştiind să lupte, necunoscând, până atunci, ce-nseamnă duşmănie,
poiana se văzu, deodată, pradă morţii. Ziua, foşnind din cele şase aripi
uriaşe şi şuierând cu limbi de foc, Vântul-fierbinte-de-amiază pârjolea
florile, usca pomii, omora privighetorile… Ce mai scăpa cu viaţă peste
zi… vreun fir de iarbă sau vreun melc, vreun nufăr sau vreun boschet,
noaptea murea de ger, muşcat de ciocul ascuţit al vântului de gheaţă…
Poiana pierea încet. Ziua, sub arşiţă, fumega până departe, în sus, spre
norii care nu pricepeau nimic… Noaptea încremenea, ca de cenuşă,
amorţită de ger.
— Dar fluturii, Cama… Cu fluturii ce s-a-ntâmplat? întrebă, cu
susur înspăimântat, izvorul.
— Ei au murit, pesemne, primii! se bucura, pe-ascuns,
Şarpele-Inel, ştiut fiind că-ntotdeauna şerpii se înveselesc auzind cele
mai rele veşti. Şi-adaugă: Erau şi cei mai gingaşi… Aripile de fluture
– chiar aşa mari cum or fi fost aripile fluturilor galbeni din poiană – se
chircesc, cât ai clipi, la foc… Ce-a fost cu fluturii, Cama?
— Cu fluturii s-a petrecut ceva ciudat, oftă adânc şi parcă mai
îndurerată Cama. Într-o dimineaţă, mai bine-zis în zorii celei de-a
230
şaptea zi de când se abătuseră peste Poiana Fermecată, sosind la locul
de-ntâlnire, cei doi fraţi rămăseseră înmărmuriţi: pe locul foştilor
copaci, plopi falnici cu ramurile până la cer foşnind de păsări mici şi
mari, la rădăcina lor – mai bine-zis la fosta rădăcină a lor – zăriră
primele fire de nisip… Erau primele fire din nisipul care alcătuieşte
azi DEŞERTUL…. Priviră îndelung nisipul cei doi fraţi, căci chiar sub
ochii lor firele se-nmulţeau, aduse parcă de o vrajă… Cu aripile uriaşe
desfăcute – câte trei perechi – începură să zboare de colo-colo prin
poiana arsă… Poiana se prefăcea, sub ochii lor de foc şi gheaţă, în
mare uriaşă, de nisip… Cu ochii lor de foc şi gheaţă vedeau, pentru
întâia oară, ce-nseamnă pustiul…
— Vai nouă, vai nouă, vai nouă… suntem blestemaţi! Am dat
peste o poiană fermecată şi ne-am ales cu o mare de nisip… se tângui
vântul fierbinte.
— Ticăloasa! Şi-a bătut joc de noi… Putea să ne prevină… Să
spună că-i atâta de firavă… Ne-a pedepsit prea rău… Auzi la ea… Să
se prefacă în nisip… Ce gusturi!
— Ne-am ales doar cu o colecţie de fluturi! râse amar vântul
fierbinte.
— Halal colecţie! O mână de fluturi aproape morţi de frică şi de
frig! Ha! Ha! Ha! Nici nu-mi mai vine să-i ucid, atâta sunt de jalnici,
râse tare amar vântul îngheţat.
— …Şi pân-la urmă i-au ucis, Cama? I-au omorât pe fluturi?
mai susură izvorul pierit de spaima celor auzite.
— Nu. Fluturii au supravieţuit. Cama vorbea cu glasul tot mai
mic. S-au tot ascuns prin văgăuni să nu-i ajungă arşiţa zilei sau gerul
nopţii. S-au tot ascuns, pierind, pân-au ajuns câţiva. Vreo opt. Şi iată
că-ntr-o noapte, venind parcă din inima pământului, se auzi glasul
Poienii Fermecate:
— Fluturii mei galbeni… Voi aţi rămas ultimii martori ai
minunii care-a fost Poiana Fermecată…
— Mai trăieşti… crăiasă? şopti înmărmurit, abia pâlpâind,
Fluturele-galben-de-o-zi.
— Doar câteva clipe. Nisipul mă sufocă. Dar trebuie să las o
vorbă oamenilor. Negreşit să afle de la voi, care-aţi trăit nenorocirea
de-aici, că cea mai bună armă împotriva morţii… este VIAŢA

231
însăşi… Că trebuie să lupte cu nisipul, cu împotmolirea în nisip, cât
mai e timp… Cât timp deşertul nu se va întinde peste tot…
— Şi când să pornim în lume cu mesajul? Chiar acum?
se-nsufleţi, deşi cu puterile tot mai subţiri, Fluturele-galben-de-o-zi.
— Ar fi bine să porniţi acum… Dar nu cu-nfăţişarea asta.
— Nu pricep, crăiasă.
— Aveţi o-nfăţişare prea gingaşă. Glasul poienii, venit din
inima pământului, susura plin de duioşie, şi-oricum, lupta cu arşiţa şi
cu gerul v-a istovit… Nu. Nu puteţi porni aşa la drum. Va trebui să vă
prefac…
— Să ne prefaci? Ştii vrăji, crăiasă?
— Doar câteva. Una dintre ele e vraja de a supravieţui. Ştiu să
vă ajut să-nfrângeţi moartea… Vă voi preface în vietăţi mai mari ca
voi, chiar foarte mari, fără aripi, căci nu veţi mai zbura. Cu blană
mică, nisipie, care să vă apere de arşiţă şi ger… Veţi îndura de foame
şi de sete şi veţi căra poveri… Nu vorbe bune ca până acum… ştiu,
e-o datorie grea pentru doar câţiva gingaşi fluturi. Pare o pedeapsă.
Dar nu e. Vă cunosc eu bine. Sunteţi la fel de vajnici ca stejarii şi vă
veţi urma chemarea pân-la capăt. VEŢI FI CĂMILE…
— Cămile?! se minună Fluturele-galben-de-o-zi. N-am auzit
până acum de numele acesta…
— N-aveai de unde. Sunt născocirea mea, surâse glasul poienii.
Veţi fi cămile şi veţi colinda deşertul în caravane lungi, răbdând de
foame şi de sete şi ajutându-i pe oameni să lupte împotriva foamei, a
setei şi a morţii. Şi le veţi spune că lupta cu nisipul se duce chemând
în ajutor pădurea. Că deşertul nu poate fi îngrădit şi nici înfrânt decât
sădind la marginea nisipului păduri şi flori şi iarbă. Acesta-i gândul
meu. Oamenii trebuie să-l afle cât nu e prea târziu.
— Au fost ultimele vorbe ale Poienii Fermecate. Glasul ei s-a
stins, înghiţit pentru vecie de nisip. Şi-acum sunt ultimele vorbe ale
mele. Cămilele nu au viaţă veşnică. Doar răbdarea lor e fără
margini… Tu, izvorule, ia vorba mea, du-o oamenilor şi povăţuieşte-i
să lupte cu nisipul, să nu se lase copleşiţi de el. Să nu le intre în suflet
şi să-i omoare cu încetul. Să-ncarce spinările cămilelor nu doar cu
merinde, nu doar cu apă, cu giuvaieruri şi cu pietre scumpe. Să le
încarce cu puieţi… Cu viitoarele păduri foşnind de păsări…

232
 În zori, cămilele plecară. Erau şapte. Încărcate, toate, cu poveri,
luau drumul fierbinte al deşertului, până la următoarea oază. Ultima,
cea mai tânără dintre ele, ducea desagi cât roata carului. Plini cu puieţi
de fag… Izvorul susura sclipind în prima rază a Soarelui. Alăturea de
el, o mogâldeaţă neagră, nemişcată, pierea încet, acoperită de nisipul
fin. Era a opta cămilă, Cama, cea care fusese cândva Fluturele-galben-
de-o-zi.

Sugestii metodice:
1. Care este numele cămilei din această povestire?
2. Care este starea de sănătate a cămilei?
3. Cui îi încredinţează cămila mesajul ei?
4. De ce credeţi că a ales izvorul pentru a-i transmite mesajul?
5. Unde trăiesc cămilele?
6. Ce este acela un deşert?
7. Cum a luat naştere acest deşert?
8. Ce a fost cămila înainte?
9. Ce a fost înaintea deşertului?
10. Ce mesaj a transmis cămila?
11. Cum poate fi oprită deşertificarea?

Cireşul
de Călin Gruia

Încă de astă-toamnă, Mădălinei i s-a părut că cireşul de lângă

fântână ar vrea să stea de vorbă cu ea. Era îmbrăcat în strai de aur roşu
şi din când în când se uita spre pădure cu părere de rău. De bună
seamă că voia s-o întrebe ceva. Mădălina însă nu cunoştea bine graiul
copacilor. Se temea să nu se încurce. Cireşul era mare, înalt şi serios.
Într-o noapte, copacul şi-a lepădat toate frunzele şi a adormit.
Dacă şi pomii visează când dorm, de bună seamă că cireşul de lângă
fântână a visat, toată iarna, ploi calde şi privighetori.
Acum câteva zile cireşul s-a trezit din somn şi s-a împodobit cu
flori albe.

233
 — Ai venit? l-a întrebat Mădălina. Mi se pare că ai fost plecat
undeva… şi ce flori ai adus! Am să rup şi eu o ramură s-o duc în
camera mea.
Cireşul îşi feri creanga şi deschise în tulpina lui o uşă.
— Poftim, şopti el.
Mădălina se uită în toate părţile şi încredinţându-se că n-o vede
nimeni intră în tulpina cireşului. De-acolo coborî nişte trepte lustruite,
până dădu de o altă uşă. O atinse cu un deget numai şi pe dată se
pomeni într-un palat strălucitor unde toate lucrurile erau făcute din
cireşe.
Trei-zâne mici, cu băsmăluţe roşii, cu mărgele şi cercei din
cireşe de chihlimbar, îi ieşiră în întâmpinare.
— Bine ai venit la noi, Mădălina, îi spuseră ele într-un glas. Îţi
place palatul nostru?
— Da! răspunse fata. Nu mi-am închipuit niciodată că pot fi
lucruri atât de frumoase pe lume.
Cele trei zâne mici, cu băsmăluţe roşii, o purtară pe Mădălina
prin mai multe încăperi şi-i arătară fel de fel de ciudăţenii: izvoare
colorate, mult mai mici ca mustăţile furnicilor, pietre scumpe, cât
nisipul de mari, care se jucau în lumina unor opaiţe albastre, cărăbuşi
de aur închişi în degetare de cleştar, iar într-un anume loc, printr-o
gaură a peretelui se auzeau cântec de privighetori şi bâzâit de albine.
Din când în când, Mădălina spunea:
— Vai, e atât de frumos! Atât. Alte cuvinte nu găsea.
Într-o încăpere se aflau patru scaune făcute din cireşe. Zânele o
poftiră să se aşeze, fără nici o teamă.
— În timp ce noi o să lucrăm, tu poate ne spui o poveste de la
lumina Soarelui! zise una dintre zâne.
Şi cele trei zâne prinseră a înşira pe fire subţiri nişte picături ce
semănau cu diamantele. Făceau un fel de şiraguri, ca de mărgele, care
apoi urcau singure sus-sus şi se ascundeau undeva în pereţii palatului.
Deodată, uneia dintre zâne i se rupse şiragul şi boabele i se împrăştiară
la picioare. Supărată, începu să le strângă.
— Vrei să-ţi ajut? întrebă Mădălina.
— Nu, n-ai să poţi. Uite-aşa ne chinuim noi de câteva zile.
Când credem că am gătit şiragul, se întâmplă ce-ai văzut şi tu acum.

234
 — Şi-al meu s-a deşirat! strigă altă zână. Mădălina, văzând că
zânele sunt necăjite, nu le mai întrebă nimic. Târziu, când şiragurile
fuseseră făcute iar la loc, una dintre zâne spuse:
— Cireşul nostru ar putea să crească mult mai înalt, să fie cel
mai falnic, cel mai frumos cireş… De vânt nu se teme, de ploaie nu se
teme, de frig nu se teme…
— Ce ne facem, surorilor? strigă cea mai mică dintre zâne. Iar
mi s-a risipit şiragul. Iar a rupt careva… şi zâna se opri din vorbă.
— Ce a rupt? întrebă Mădălina.
— Poate că-i mai bine să nu ştii.
— Vă rog să-mi spuneţi. Poate vă ajut.
— Şiragurile noastre se împrăştie atunci când cineva rupe din
cireş o creangă înflorită…
— O creangă înflorită? întrebă Mădălina şi după aceste vorbe
palatul din cireş prinse a se învârti, a se întuneca şi pe dată fata se
pomeni afară, lângă tulpina cireşului. Albinele zumzăiau vesele prin
flori şi o mireasmă îmbătătoare plutea în jurul fântânii, ca o ploaie
nevăzută.

Sugestii metodice:
1. Prin ce schimbări trece cireşul în anotimpul toamna?
2. Ce fac pomii pe timpul iernii?
3. La ce credeţi că visează ei?
4. Ce s-a întâmplat cu cireşul primăvara?
5. Ce a vrut Mădălina să facă?
6. Unde a fost invitată fetiţa?
7. Ce a văzut ea acolo?
8. Ce i-au explicat zânele?
9. Care este rolul florilor într-un copac?
10. Voi obişnuiţi să rupeţi crengile copacilor?

235
 Lacrimile trandafirilor
de Eugen Jianu

În dimineaţa aceea însorită, când am ieşit în grădină, printre

petalele trandafirilor bunicii, străluceau scăpărându-şi boabele nişte
bobiţe mici; sclipitul lor părea aidoma lacrimilor, îndeosebi trandafirii
cei roşii erau umezi de-a binelea, de parcă atunci s-ar fi oprit din
plâns.
Să plângă oare trandafirii? m-am întrebat eu nedumerit. Oare
cine să-i fi necăjit într-atât sau cine să le fi pricinuit vreun rău?
M-am aplecat asupră-le şi m-am uitat jur-împrejur: ei, bine, nu
era nimeni! Ba nu: pe o floare se afla o albină pornită de cum a dat
soarele, cu hărnicie, la cules. Dar nu cred că albiniţa aceea mică, care
zumzăia din aripioare, să fi înţepat trandafirul. Dimpotrivă, părea să-l
mângâie.
Nu i-am spus nimica bunicii. Seara însă, când udam împreună
cu ea florile – şi trebuie să ştiţi că toate florile ne mulţumeau
făcându-se din ce în ce mai frumoase –, am cercetat trandafirii din
nou, cu luare-aminte. Nu mai aveau lacrimi, deşi tot am mai văzut
albine hărnicind prin preajmă-le.
I-am povestit totul bunicii, arătându-i nedumerirea mea,
cerându-i să-mi spună de ce anume să fi plâns în dimineaţa aceea
trandafirii. Bunica a zâmbit:
— Trandafirii, ca toate celelalte flori ale grădinii, nu plâng,
bobiţele acelea mici, pe care le-am văzut eu scăpărând pe petale,
aidoma unor nestemate, nu erau lacrimi, ci rouă. Vara şi toamna, în
dimineţile însorite şi calde, trandafirii se împodobesc cu rouă,
arătându-şi astfel prospeţimea florilor şi căutând să atragă prin aceasta
către ei cât mai multe albine sau fluturi. … Va să zică şi florile vor să
pară cât mai frumoase şi mai îmbietoare, spălându-şi obrajii după o
noapte de somn!

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp înfloresc trandafirii?
2. Mai ştiţi şi alte flori care înfloresc în acest anotimp?
236
 3. Care sunt florile voastre preferate?
4. Prin ce se deosebesc trandafirii de celelalte flori?
5. Cum îngrijim florile?
6. De ce condiţii are nevoie o floare pentru a creşte?
7. Ce erau, de fapt, lacrimile trandafirilor?
8. Ce este roua?

Sărăcuţul
de Emil Gârleanu

S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înşurubat în pământ, apoi a

pornit-o, tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai
uşor în cale. Şi dacă de pe jos fură flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură
luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu
ochişorii ca două neghiniţe. Cărăbuş de primăvară, când l-a luat
vârtejul pe sus, şi-a strâns picioruşele şi a văzut că poate zbura şi fără
să dea din aripi.
Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă
o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată,
lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică
de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când se trezi, privi împrejur: un
drum prăfuit şi din capătul drumului, ţanţos, cu pieptul în platoşă, cu
pintenii arcuiţi, venea un cucoş. „Scap de unul şi dau de altul”, îşi zise
cărăbuşul. „Ăsta mă-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi
la cărăbuş şi a trecut mândru înainte. „Am scăpat!”, gândi cu bucurie
cărăbuşul şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de
spaimă. Din celalalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se
făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: „Acum chiar c-am
păţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se înroti, îşi roşi
mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai
în afară, se înalţă în picioare şi-şi forfecă aripile de câteva ori în pă-
mânt: îşi dădeau bineţe! Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu
calce cărăbuşul, când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsufla: „Bine c-am
avut noroc!” Dar deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă
cât Soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi îşi
strânse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!”, crezu
237
cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar
l-a întors cum îl găsise şi, lăsându-l, îşi văzu de drum. Cărăbuşului
nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e
drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte, ia să zboare acuma,
cât putea mai repede, de-acolo pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce
aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva
decât o nucă, zbura spre el. „Ei! De aşa paseri mici, mai de seama
mea, mi-i drag şi mie”, gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea
sturzului „ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie,
deschise pliscul, apucă, cu lăcomie, cărăbuşul şi hap! hap! mai să se
înece, îl înghiţi.
Sărăcuţul cărăbuş!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viaţa ei, îşi aşezase
puişorii în rând, să privească de cum zărise cărăbuşul jos. Şi acum îşi
lua zborul într-alt loc, strigându-şi după dânsa odraslele, care duceau
în minte o învăţătură mai mult.

Sugestii metodice:
1. Ce schimbări aduce anotimpul primăvara?
2. Ce se întâmplă cu insectele?
3. Ce este un cărăbuş?
4. De ce se temea cărăbuşul?
5. Cum a sfârşit cărăbuşul nostru?

De ce îşi cântă cucul numele

(poveste populară)

Odată se întâlni cucul cu un mierloi scăpat din colivie.

— Bine că te-am întâlnit, zise cucul către mierloi, ia spune-mi,
ce zice lumea de cântecele noastre?
— Numai bine, zise mierloiul.
— De privighetoare ce zice?
— Hm, pe ea o laudă toată lumea.
— Toată lumea? Dar pe ciocârlie?
— Şi pe ea o laudă lumea, dar cam pe jumătate.
— Pe jumătate! Dar pe voi, mierlele?
238
 — Ei, şi pe noi ne vorbeşte de bine, dar, ştii, mai rar, din când
în când…
— Cum se poate? Dar de mine? Spune drept, ce zice lumea?
— De tine, drept să-ţi spun…
— Aşa, vreau să-mi spui drept, îl întrerupse cucul cu nodul în
gât.
— De tine n-am auzit pe nimeni vorbind!
— Pe nimeni? îl întrebă cucul înfuriat.
— Pe nimeni, răspunse mierloiul.
— Atunci lasă că le spun eu cine sunt!
Şi de atunci începu să cânte din răsputeri: cu-cu! cu-cu! cu-cu!

Sugestii metodice:
1. Cu cine vorbea cucul?
2. Ce dorea el să afle?
3. Care pasăre cântă cel mai frumos?
4. Despre cuc ce spunea lumea?
5. Ce cântă cucul de atunci?

Cucul şi puii săi

de Eugen Jianu

Primăvara, toate păsările se îngrijesc să-şi rostuiască un cuib.

Cucului nu-i pasă. El nu-şi face cuib. Cât e ziua de mare e prins în
treabă cu rostitul numelui! Umblând încoace şi-n acolo, vede însă o
pitulice făcându-şi cuib. Ei, şi de atunci nu se mai depărtează de
locaşul găsit. Pitulicea ouă, unu, două, trei, patru ouă. Cucul ouă un ou
jos, în iarbă. Îşi ia oul în cioc şi pândeşte când nu-i pitulicea acasă.
Atunci vine pe furiş cu el şi-l pune lângă celelalte.
Pitulicea nu ştie aritmetică, oul cucului se aseamănă cu ale ei;
când se întoarce acasă, nu bagă de seamă că acuma, în cuib, sunt cinci
ouă în loc de patru. Cu răbdare, le cloceşte pe toate.
Cel dintâi sparge găoacea şi iese din ou puiul de cuc, şi e lacom,
nevoie mare. Toată ziua stă cu ciocul deschis şi ţipă după mâncare.
Cum creşte mai mărişor, puiul de cuc îşi aruncă fraţii din cuib. Numai
că odată era cât pe-aci să i se înfunde cu şiretlicul. Pitulicea îşi făcuse
239
cuibul într-o scorbură. De pus oul şi l-a pus cucul aici, a vârât gâtul şi
l-a lăsat din cioc în cuib, alături de celelalte. Pitulicea l-a clocit şi
odată puiul ieşit, l-a hrănit şi l-a crescut.
Puiul de cuc s-a purtat însă ca de obicei; şi-a azvârlit fraţii jos!
Când s-a făcut mare şi a vrut să iasă din scorbură şi să zboare, n-a mai
putut – intrarea era prea mică.
Pomul cu scorbură nu era prea departe de o potecă pe care eu şi
moş Vuia umblam deseori.
Şi trecând aşa odată, am auzit jeliturile puiului de cuc. A trebuit
să cioplesc mult cu briceagul ca să pot lărgi intrarea în scorbură şi abia
pe urmă să-mi vâr mâna, să prind puiul de cuc şi să-l scot la lumină.
Era mare şi gras, dar nu ştia să zboare.

Sugestii metodice:
1. Ce face cucul toată ziua?
2. Cine îi cloceşte ouăle?
3. Ce fac puii de cuc după ce cresc?
4. Cum s-a răzbunat pitulicea?
5. Cine l-a ajutat pe puiul de cuc?
6. Cum era el când a ieşit din scorbură?

Ce mi-a spus sticletele

de Eugen Jianu

După o noapte de ger, l-am găsit rebegit de frig pe balustrada

balconului. Şedea cu penele zburlite – penele acelea frumoase şi
colorate – şi abia de-a avut putere să piscuie. L-am luat în căuşul
palmelor, cercând să-l încălzesc.
Da, era tot el, sticletele. Numai că nici vorbă de zburdălnicia şi
făloşenia pe care i le ştiam cât au fost vara şi toamna de lungi.
L-am adus în odaie şi l-am încălzit. Apoi i-am dat grăunţe. A
ciugulit, întâi firav, apoi din ce în ce mai temeinic. Dup-aceea a prins
să se dichisească aşezându-şi penele cu cioculeţul şi… a zburat drept
pe lampă; mai cu seamă becul îl minuna, pe semne că-l asemăna
Soarelui.

240
 Ne-am împrietenit, i-am rostuit o colivie şi aveam grijă să aibă
în fiecare zi apă proaspătă şi grăunţe. Îi plăcea chiar şi miez de pâine
muiat în lapte. Într-o zi, văzându-mă muşcând dintr-un măr, a întins
căpşorul, parcă vrând să mă întrebe: „Mie nu-mi dai?” I-am dat o felie
şi a mâncat tot miezul, ba apoi chiar şi coaja!
Peste zi lăsam uşa coliviei deschisă; ieşea afară şi zbura ba pe
dulap, ba pe cuier. Uneori venea şi se aşeza pe dunga mesei pe care
îmi făceam lecţiile. Grozav îi plăcea când desenam cu creioanele
colorate. Într-o zi am făcut un copac cu frunze verzi; altădată nişte
flori şi multă iarbă.
— Ti-ti-pic, piscuia el; acolo în pădure acuma e ger şi vânt. De
grăunţe nici vorbă. Ne tragem şi noi mai lângă casele oamenilor. Cei
ce ne cunosc ne dau cu împrumut ba una, ba alta. Da, cu împrumut,
fiindcă din primăvară până toamna târziu ne războim cu gângăniile
care, lăsate în voia lor, ar dijmui roada livezilor şi a câmpului. Dacă
n-am fi noi, n-aţi fi avut mere frumoase ca acela pe care l-ai mâncat
adineaori.
Am desenat atunci un măr roşu şi frumos şi alături o omidă.
— Ti-ti-pic! Acuşi o prind, a zis parcă sticletele.
— Bine, bine, de cum s-o desprimăvăra, voi deschide larg fe-
reastra, iar tu vei zbura să o prinzi. În schimb, tu ai să mai vii să-mi
povesteşti cum e prin pădure.

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se petrece acţiunea povestirii?
2. În ce stare se afla sticletele?
3. Ce este un sticlete?
4. Cum a fost ajutat sticletele?
5. Cum va răsplăti sticletele bunătatea oamenilor?
6. Ce alte păsări care rămân la noi în ţară în timpul iernii mai
cunoaşteţi?

241
 Cioc! Cioc! Cioc!
de Emil Gârleanu

Şi păsările se-nţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi

crede. Atâta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la
gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a
descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. Dumneata, spre pildă,
auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, aşa, un gust, să facă
gălăgie, în vreme ce dânsa dă poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la
marginea cuibului!”, „Nu strigaţi când nu sunt eu cu voi!”, „Tst!
pisica!”. O vrabie ciripeşte pe gard. Dumitale puţin îţi pasă. Şi ea,
biata! I-a sărit inima din loc: „Uliul”. În nopţile cu lună asculţi
privighetoarea – te încântă; ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în
gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai
dragostea ei.
Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat deunăzi o convorbire
între un măcăleandru şi-un scatiu. Să v-o spun:
„Cioc! Cioc! Cioc! se aude de departe. Măcăleandrul zice:
— E ciocănitoarea!
— Ciocănitoarea – răspunse scatiul – ce-o fi ciocănind mereu?
— Caută veveriţa, îl desluşeşte măcăleandrul.
— Veveriţa? De ce?
— Urâţi îmi sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti
povestea? Să ţi-o spun!
(Mărturisesc că vreo câteva ciripituri nu le-am înţeles, dar
le-am ţinut însă minte. Acasă i le-am spus gaiţei, şi gaiţa mi le-a
tălmăcit. Aşa, vă pot spune, întocmai, după zisele măcăleandrului,
povestea ciocănitoarei:)
— …Demult, m-asculţi, scatiule? începe măcăleandrul, demult
tare, la-nceput, pe când oamenii erau puţini de tot, şi poamele şi mai
puţine, veveriţa a dat într-o bună zi peste un pom ciudat, cu roada
rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse, frate, peste alun.
I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţa prevăzătoare, să nu mai păţească
cum o păţise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se
hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune. Şi şi-a umplut
242
scorbura de cu toamna. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste
dânsa, făcea planuri mari, să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, nici
cu vârful botului să nu miroasă viforniţa când, într-o bună dimineaţă,
se zgârie la un picior într-o coajă. Caută coaja de alună! De unde? Că
ea nici nu se atinsese încă de merindele strânse. Cercetează: un sfert
de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi mâniat. S-a pus la
pândă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu
copacul, şi-a aşteptat. Cine era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sări ici,
vara colea, da din scorbură, în scorbură de alune, şi, cum e iscusită, a
înţeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă domnului!
Craţ! iaca şi miezu! Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mâncat. Din ziua
aceea venea în fiecare amiază să-şi ia prânzul, în dimineaţa când o
pândea veveriţa, a sosit tot aşa zglobie, dar de-abia intră în scorbură că
veveriţa se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar
veveriţa o prinse de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lăsă coada, ca
şopârla, în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drumul. Mai târziu, când i-a
venit inima la loc, şi s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriţă să se
roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură, şi smerită, a bătut cu
ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul. De atunci
mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns.
— Zi, de atunci – întreabă scatiul – n-are ciocănitoarea coadă?
— Vezi bine… Ssst! Uite-o…
Mă uit şi eu. O fulgerare roşie străbate luminişul. Ciocănitoarea
se caţără cu ghearele de trunchiul unui mesteacăn şi-l ciocăneşte de
jos până sus. Apoi trece la alt copac, şi la altul. Fagul sună mai tare,
frasinul mai înăbuşit. Un stejar găunos răsună ca un hârb. şi
ciocănaşul bate mereu, se duce, se şterge din ochii mei. De-abia se
mai aude, departe: Cioc! Cioc! Cioc!
— Ştii una, frate măcăleandre? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt
numai nişte vorbe. Ea ciocăneşte fiindcă suge din mustul copacilor –
i-o fi plăcând hrana asta.
Măcăleandrul se supără:
— Se cunoaşte că eşti pasăre neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu
mustul copacilor, dar ce şi-o fi zis:
„Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puţin să trag din asta un
folos, să mă hrănesc!”
— Aşa-i, încheie scatiul.
243
 Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un
măcăleandru unui scatiu. Un lucru însă: dacă veniţi careva pe la mine,
să nu spuneţi cumva gaiţei mele cele ce v-am destăinuit. Mă asurzeşte
cu ocările. Vă rog!

Sugestii metodice:
1. Ce semnificaţii are graiul păsărilor?
2. Spuneţi cum fac vrăbiuţele, ciocănitorile, cucul sau alte
păsări pe care le cunoaşteţi?
3. Despre cine discutau măcăleandrul şi scatiul?
4. Cum a rămas ciocănitoarea fără coadă?
5. De ce ciocăne ea mereu în scoarţa copacilor?

Învăţătura stăncuţelor
de Eugen Jianu

În dimineaţa aceea Soarele a trebuit să trudească îndelung până

a izbutit să risipească negurile care apăsau pădurea.
Când am ieşit afară, bunicul era pe prispă şi mă aştepta:
— Hai să mergem să culegem nucile!
Îmi plac tare mult nucile. Ştiu şi o ghicitoare cu ele: „Patru fraţi
îngemănaţi, într-o cămaşă îmbrăcaţi, ghici ce e?” Nuca, fireşte!
— Am să-ţi arăt cum bat stăncuţele nucile, spune bunicul. Au
ele învăţătura lor care le prinde bine, căci şi lor le place miezul bun.
Cunoşteam stăncuţele astea, păsări vioaie şi isteţe. Nu făceau
nici un rău nimănui. Îşi aveau cuibul în hornul cel vechi al şurii; acolo
şi-au scos puii şi i-au învăţat să zboare. Făceau fel de fel de acrobaţii,
ridicându-se şi lăsându-se pe o aripă, apoi picau aidoma unui pietroi,
de ziceai că acuşi-acuşi se vor zdrobi. Bunicul mi-a spus că se joacă şi
ele, să-şi întărească aripile! Le cunoşteam, aşadar, şi mă bucuram când
le vedeam. Spusele bunicului m-au pus pe gânduri: cum adică
„învăţătura stăncuţelor”? Să aibă ele oare o şcoală a lor? Aşa că l-am
întrebat pe bunicul:
— Şcoală? Aşa, cu clase şi bănci?…
— Aşa ceva, fireşte, nu au! Dar învăţătura, cum anume să facă
pentru a dobândi cele de trebuinţă traiului, ai să vezi că au!
244
 Am ajuns sub nuc. Nucile erau coapte, numai bune de cules.
Doar vreo câteva, răscoapte, erau căzute pe jos. Am luat două, le-am
strâns în pumni şi le-am spart; aveau miezul dulce.
În nuc, cele două stăncuţe cu cei trei pui ai lor. Cercetau nucile.
Pe semne că erau dornice să le guste, dar cum să facă? Stăncuţele cele
tinere încercau să sfărâme coaja cu izbituri de cioc. Potriveau nuca în
gheare şi loveau o dată, de două ori: coaja se dovedea mai tare decât
puterea ciocurilor şi nu de puţine ori nuca le scăpa din gheare. Apoi
încercau cu alte nuci… Părinţii le-au lăsat să trudească o vreme, apoi
unul din ei a luat în cioc o nucă, s-a ridicat în zbor şi, ce să vezi,
deodată a lăsat nuca să cadă, ca şi cum ar fi scăpat-o! A ales în aşa fel
locul încât în cădere nuca să se lovească de nişte pietre. A mai
ridicat-o o dată, şi minune, nuca s-a spart! Stăncuţa cea bătrână şi-a
chemat puişorii. Le-a arătat nuca fărâmată şi i-a îndemnat să facă la
fel.
Cât te-ai freca la ochi, toate stăncuţele au avut câte o nucă
spartă. Fiindcă nu se aflau prea multe pietre în preajmă, aşteptau
răbdătoare să le vină rândul la… scăpat nuca din cioc şi se dovedeau a
fi cât se poate de mulţumite!
— Ei, nepoate, văzut-ai şcoala stăncuţelor?…

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se culeg nucile?
2. Ce sunt stăncuţele?
3. Cum spărgeau stăncuţele tinere nucile?
4. Cum au învăţat ele să-şi obţină cele necesare traiului?

Noi, albinele
de Călin Gruia

Trântorul a plecat să se plimbe prin grădină şi s-a întors seara

târziu. Nu era obosit când a intrat în stup. De ce să fie? De somn? A
dormit pe o floare de nalbă… A visat ceva, tolănit pe un trandafir
roşu… S-a certat cu un fluture… A vorbit ceva cu o viespe, şi ziua a
trecut. Atâta pagubă! Mâine o să fie altă zi, gândi trântorul şi

245
se-ndreptă repede spre sala de mese a stupului. Nu găsi pe nimeni
acolo, şi nu-şi văzu nici ceaşca pe nicăieri. Supărat, începu să strige:
— Ei, dar unde-i ceşcuţa mea? Unde-i cornuleţul meu?…
Nemaipomenit…
O albină mai în vârstă, cu o mătură sub aripă, se apropie de el
şi-i spune:
— Nu te enerva… Mănânci ce ai adus.
— Nu înţeleg ce vrei să spui…
— Nu ţi se mai dă mâncare de azi înainte, îi spuse bătrâna
albină.
— Dar mor de foame. Nu se poate… Am tot dreptul la porţia
mea!.
— Poftim mătura, fă curăţenie pe sub cei doi faguri…
— Eu? Eu cu mătura?… Dar n-am muncit niciodată.
— Ei, vezi?… Asta-i pricina… Noi muncim şi noi mâncăm…
mierea nu pică din cer… Nu te trimite nimeni să alergi prin flori…
Dar de curăţat, de reparat, de aerisit, de adus apă la pui, de luptat cu
duşmanii noştri din afară, mă rog, se găseşte de lucru… – şi cine a
hotărât toate astea?…
— Noi, albinele…
— Am să mă plâng împotriva voastră…
— N-ai decât…
— Am să mă plâng stăpânului prisăcii… O să vedeţi voi. O să
vă pară rău!
Şi trântorul, supărat, ieşi pe urdiniş… Pe unde o fi umblat, n-a
putut să afle nimeni. Dacă-l întâlniţi cumva, explicaţi-i voi cum stau
lucrurile cu cei care nu vor să muncească.

Sugestii metodice:
1. Unde trăiesc albinele?
2. Ce fel de insecte sunt ele?
3. Ce produc albinele? Cum se obţine mierea?
4. Ce fac trântorii în stup?
5. Ce au hotărât albinele?
6. Ce este o prisacă?
7. Cum se numeşte persoana care îngrijeşte albinele?

246
 Când stăpânul nu-i acasă!
de Emil Gârleanu

În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o

farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a
străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din
gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage
cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere.
Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta:
caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii
miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun
an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce.
Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o
vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta
stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar
cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe
urmă… Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul
cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul
pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete
până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe
alţii ce să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea
gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela.
Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte
puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul
să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci
mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru
asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu
ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi
ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan
şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare?
Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl
apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl
strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l

247
priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne!
ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se
mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să
fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude? Un
dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut!
Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că
scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun
ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul
de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar
sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură,
cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la
motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa
de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii –
şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii – se
pândesc, munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci:
motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan;
numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră;
obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se
face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată
de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin,
cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

Sugestii metodice:
1. Ce miros îl atrage pe şoricel?
2. Care sunt riscurile care îl pândesc pe şoricel dacă va ieşi din
gaura lui?
3. Ce a păţit şoricelul?
4. Cum a reuşit să scape şoricelul?
5. Ce gând aveau cele trei animale?
6. Cui i se cuvenea bucata de caşcaval?
7. Cum îl privesc animalele pe stăpân din această pricină?

248
 POEZIE

Pentru mama
de Elia David

Ghiocel prea bine ştie:

Va fi ziua mamei sale –
Dar întreaga bucurie
Iute se preface-n jale:

Vai de mine şi de mine,

Prinse a se căina,
Chiar nu am găsit la nimeni
Ce-şi doreşte mama mea!

Ieri a fost prin lumea toată,

După un cadou de soi,
Azi, c-o faţă supărată
S-a-ntors, bietul, înapoi.

Doar o zi mai am, atât!

Sigur nu îmi va ajunge!
O să-i dau ceva urât!
Iar mămica mea va plânge!

Însă mama îl vedea

Cum se chinuie,-n ce fel,
Şi în taină-l inspira
Pe micuţul ghiocel…

Astfel că, după o noapte

De nesomn, de griji şi vis,
Lângă cana lui cu lapte,
Pe-un plic alb, cu verde-i scris:

249
 „Pentru mama, care ştie
Că sunt numai un pitic
Şi-o iubesc la nebunie,
Chiar de n-am să-i dau nimic.”

Sugestii metodice:
1. De ce este supărat ghiocelul?
2. Pe ce dată sărbătorim ziua mamei?
3. Cine l-a ajutat în alegerea cadoului potrivit?
4. Ce i-a oferit el mamei?
5. Reproduceţi şi voi versurile pe care ghiocelul i le-a spus
mamei.
6. Voi ce le veţi oferi mamelor de 8 Martie?

Vestitorii primăverii
de Vasile Alecsandri

Dintr-alte ţări, de soare pline,

Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi –
Veniţi cu bine!

De frunze şi de cântec goi,

Plâng codrii cei lipsiţi de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?

N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor

Spre miazănoapte nor de nor?
Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
250
 Străinilor voi nu le-aţi spus,
Că doine ca a noastre nu-s?
Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară;
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!

Aş vrea la suflet să vă strâng,

Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie!

Voi toate le luaţi cu voi

Şi iar le-aduceţi înapoi!

Sugestii metodice:
1. Ce schimbări au loc în natură în anotimpul primăvara?
2. Ce fac păsările călătoare?
3. Care sunt primele păsări care se reîntorc în ţară?
4. Cum sunt pădurile fără cântecul păsărilor?
5. Ce sentimente trezeşte anotimpul primăvara?

Primăvara
de Vasile Alecsandri

A trecut iarna geroasă,

Câmpul iar a înverzit,
Rândunica cea voioasă
La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară

Sturzul galben, aurit
Salutare primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!
251
 Turturelele se-ngână
Mii de fluturi vezi zburând
Şi pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioară

Pe copacul înflorit,
Salutare primăvară
Timp frumos bine-ai venit!

Sugestii metodice:
1. Care sunt cele patru anotimpuri ale anului?
2. Ce anotimp urmează după iarnă?
3. Care sunt vestitorii primăverii?
4. Desprindeţi din poezie caracteristicile anotimpului
primăvara?
5. Ce alte caracteristici ale anotimpului primăvara mai cunoaş-
teţi?

Un cămin de păsărele
de Otilia Cazimir

În pădure, la cămin,
Zarvă mare în pridvor.
Unii pleacă, alţii vin,
De la treburile lor.
La bucătărie
Şi din dormitoare,
Bat din aripioare,
Fac gospodărie:
Două codobaturi
Mătură sub paturi,
Două gheonoaie,
Spală rufe-n ploaie,
Două pitulici
Adună furnici,
252
 Şi două răţuşte
Răsucesc găluşte!
Numai cucul, moş portar,
Care n-are altă treabă,
Stă pe-o vargă de arţar
Şi pe toată lumea-ntreabă:
Cu? Cu?…

Sugestii metodice:
1. Ce se întâmplă cu păsările în anotimpul primăvara?
2. Ce păsări identificaţi în marea familie a păsărilor din pădure?
3. Spuneţi ce face fiecare dintre ele!
4. Identificaţi în imagini păsările care apar în poezie?
5. Mai cunoaşteţi şi alte păsări?

Rochiţa rândunicii
de Victor Tulbure

Chiar şi rândunica-mi pare

Să-ţi dea lecţii e în stare!
Cu şorţ alb, mereu se plimbă
Şi mereu, mereu şi-l schimbă;
Şi mereu rochiţa-i nouă
Şi-o clăteşte-n zori pe rouă;
Ca să fie cum arată:
Şi frumoasă, şi curată!

Sugestii metodice:
1. Ce ştiţi despre rândunici?
2. Când se întorc din ţările calde?
3. Cum şi unde îşi construiesc cuiburile?
4. Ce culoare are penajul rândunicii?
5. Cum îşi păstrează culoarea albă?

253
 După melci (fragment)
de Ion Barbu

Melc, melc
Codobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat!
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace
Nu e bine să te-ascunzi
Sub păreţi grei şi scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colţ de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace,
Şi tu singur în găoace!
Hai, ieşi,
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare,
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici,
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărit
Înzăuatul tău argint…

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se petrece acţiunea poeziei?
2. Care sunt schimbările din natură care confirmă acest lucru?
3. Cine este personajul acestei poezii?
4. Ce ştiţi despre melci?
5. Cum se numeşte căsuţa lor?

254
6. Cum se deplasează melcii?
7. Cu ce se hrănesc ei?

Culorile
de Little Saige

Aici o să povestesc,
Despre magia culorilor
Cum acestea mă vrăjesc,
Prin fantezia lor.
Roz este pentru fete,
Albastru e pentru băieţi
Dar asta nu este o lege,
Fiecare are diferite calităţi.
Mie îmi place negru, mov,
Dar cred că culoarea mea e albastru
Parcă mă aflu în Vrăjitorul din Oz,
În magie, înăuntru.
Diferite culori colorează lumea,
Verde, albastru, roşu şi altele
Aici îmi exprim părerea,
Schiţând această poezie.
Ce frumuseţe, ce magie,
Se poate ivi din aceste vopsele
Este pură strălucire,
Culorile vrând să danseze şi ele.

Nu există lege,
Sa faci norii albi, cerul albastru şi Soarele galben
Poate eu vreau să schimb cerul în roşu sau verde,
Şi tot frumos şi fermecător va deveni.

Sugestii metodice:
1. Care sunt culorile de bază?
2. Ce nuanţe ale acestor culori cunoaşteţi?
255
 3. Daţi exemple de obiecte din natură care au culoarea: roşie,
albastră, galbenă, verde…
4. Care este culoarea voastră preferată?
5. Ce artă foloseşte culorile?
6. Cum credeţi că ar fi lumea fără culoare?

După faptă şi răsplată

după o poveste populară croată
de Elia David

Ai mâncat de dimineaţă?
Ei, atunci, dac-ai mâncat,
Vino, tu, aici şi-ascultă
O poveste…
Într-un sat,
Locuiau foarte aproape
Două fete, una bună,
Alta, să nu-i zicem rea,
Poate doar un pic hapsână.
Cum cântă primul cocoş,
Fata bună luă un coş
Şi porni către pădure
După fragi şi ceva mure.
O băbuţă cam flămândă
O-ntâlni:
— Frumoasa mea,
N-ai la tine de-ale gurii?
Fata scoase din boccea
Doar un codru mic de pâine.
— Ia-l, măicuţă, până mâine
Cred că n-oi muri de foame
Şi-apoi, suntem în pădure,
Oi da eu de nişte poame…
Bătrânica, drept răsplată,
Puse-n mâna fetei bune
O ulcică… fermecată.
256
Îi mai spuse ce şi cum
Şi pieri-ntr-un nor de fum!
— „Mămăliga fă-o-ndată!”
După cum fu învăţată,
Aşezând vasul pe masă,
Fata îi ceru, acasă.
În ulcică…mămăligă!
Grijă, doar, să nu te frigă!
Stând cu ochii pe fereastra
Altora, văzu aceasta
Şi vecina. Ca femeia,
Vru şi ea oala aceea
Care face ditamai
Mămăliga.
— Ce mai stai?
O-ndemnă pe fata rea,
Auzind-o, mama sa.
Du-te, fur-o şi-o adu!
Mămăligă poţi şi tu
Să faci, dacă te gândeşti,
Fata mamii, cât de bine
Te pricepi să porunceşti!
Şi ulcica apăru
În casa învecinată.
Ce-a urmat, ghiceşti ori nu.
„Mămăliga fă-o-ndată!
Mămăliga a crescut,
Clocotind, pân’ a-ntrecut,
Iată, vasul cu pricina…
Te întrebi a cui e vina?
Îţi spun eu, a fetei care
Nu a mai avut răbdare
Să asculte cum se-opreşte
Oala. Cine se grăbeşte,
Câteodată, vezi, se frige…
Ori să fie vina ta,
C-ai crezut aşa ceva?
257
 Sugestii metodice:
1. Despre cine este vorba în această poezie?
2. Cum erau cele două fete?
3. Cum s-a purtat fata cea bună cu băbuţa?
4. Ce a primit drept răsplată?
5. De ce trebuia să aibă grijă când foloseşte oala?
6. Ce a făcut fata cea rea?
7. Care este consecinţa faptei sale?

Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea

şi consolidarea cunoştinţelor despre natură
(flori, culori)

Bucheţele de flori

Scop:
- consolidarea cunoştinţelor despre florile de primăvară cunos-
cute (ghiocei, zambile, lalele, toporaşi, narcise, mărgăritar, liliac),
cunoştinţe privind denumirea, culoarea, mărimea, parfumul, rolul lor)
- educarea rapidităţii în gândire şi în acţiune
Sarcina didactică: identificarea florilor şi gruparea lor după
anumite criterii
Material didactic: flori artificiale sau naturale, jetoane
reprezentând diferite flori.

Iniţial, vânzător la „florărie” este educatoarea. Rând pe rând,

copiii vor cumpăra un buchet de flori pentru mama şi rând pe rând
copiii vor lua locul vânzătorului. Buchetele de flori vor fi realizate
respectând cerinţele cumpărătorului (culoare, parfum puternic sau mai
puţin puternic, fără parfum etc.).
Sarcina vânzătorului este de a realiza buchetul cerut. Dacă
vânzătorul nu poate îndeplini sarcina jocului, locul îi va fi luat de un
alt copil.
Drept recompensă, copiii vor prim medalioane cu flori.

258
 Ce culoare se potriveşte?
Scop:
- consolidarea şi verificarea cunoştinţelor despre culori şi
nuanţe
- dezvoltarea sensibilităţii cromatice
- formarea capacităţii de a stabili legături între culoare şi obiect
Sarcina didactică: recunoaşterea şi denumirea culorilor şi a
nuanţelor, raportarea acestora la obiectele cunoscute
Material didactic: cartonaşe cu diferite culori şi nuanţe.

Copiii sunt împărţiţi în două echipe. Pe măsuţa educatoarei, vor fi

aşezate cu faţa în jos cartonaşe de diferite culori şi nuanţe. Copiii din
fiecare echipă vor extrage, rând pe rând un cartonaş, îl vor aşeza la tablă
în dreptul cartonului cu aceeaşi culoare, vor identifica culoarea sau
nuanţa şi vor enumera obiecte de aceeaşi culoare cu cartonaşul ales.
Pentru fiecare sarcină îndeplinită corect copiii vor primi o recom-
pensă. La final se vor număra recompensele şi se vor pune întrebări
ajutătoare pentru ca ambele echipe să fie declarate câştigătoare.

Ghicitori

Este un om cam ciudat: Cetate albă,

Vara-n cojoace-mbrăcat,
Şi iarna gol, despuiat.
(Ştiuletele de porumb)
De pe câmp eu vin în şură,
Şi din şura în hambar;
Şi apoi în casă,
Nelipsit la masă.
(Grâul)
Clopoţel
Mititel,
Scoate capul din zăpadă,
Primăvara să o vadă.
(Ghiocelul)
Stă într-un picior, în iarbă.
(Ciuperca)
Mică, roşie, parfumată,
Şade pe pământ culcată.
De copii e căutată
Şi cu mare poftă mâncată.
(Fraga)
Stejar verde, rămuros,
Vârfu-i roşu, arătos,
Tare miroase frumos.
(Bujorul)
Cocoţate sus, pe sfori,
Noaptea ne ascundem faţa,

259
 Şi când ne trezim în zori,
Spunem: Bună dimineaţa!
(Zorelele)
Cu picioarele în vânt
Şi cu barba în pământ.
(Ceapa)
Colorat, catifelat,
Parfumat şi înfoiat,
De spini este apărat.
(Trandafirul)
În grădina lui Pandele
E un pom plin cu mărgele,
La culoare-s roşii toate,
Cu codiţe-mperecheate.
(Cireşe)
Cântăreţ micuţ, vioi
Stă şi iarna pe la noi
Şi cântă: ţirit, ţirit,
Gândacii i-am nimicit.
Cine este?
L-aţi ghicit?
(Piţigoiul)
Aripi are, cioară nu-i;
Trup subţire, vierme nu-i.
(Fluturele)
Zboară, dar nu face ou,
Şi mugeşte, dar nu-i bou.
Colorat e ca o floare,
Trupul fin şi mic el are,
Zboară vara pe câmpie,
Spuneţi ce-ar putea să fie.
(Bondarul)
Parcă-i floare zburătoare
Şi are şase picioare!
(Fluturele)
Cine zboară printre flori
În zigzag, de-atâtea ori?
260
Uite-aicea, pe o floare,
Două aripi gălbioare.
(Fluturele)
Aripi are,
Parcă-i floare.
Încotro a zburat oare?
(Fluturele)
De-o parte şi de alta două
scuturi.
Eşti floarea care nu te scuturi.
O floare însă, zburătoare,
Doar gingăşie şi culoare.
(Fluturele)
Panseluţă zburătoare
Cu argint pe aripioare –
Colindă din floare-n floare.
(Fluturele)
Printre petale de floare,
Zboară aripi gălbioare.
(Fluturele)
Mici pitici cu felinare
Umblă noaptea pe cărare.
(Licurici)
Licărul ce trece-n zbor
Îl vezi noaptea călător.
E un bec pentru furnici?
Felinar e?
(Licurici)
Turmă mică, târâtoare,
Paşte-n pomi, nu pe ogoare!
(Omizile)
Mică, dar voinică,
În spate ridică
Sacul cu povară
Să-l ducă-n cămară.
(Furnica)
Trec grăbite pe cărare
Patru sute de picioare.
(Furnicile)
În loc să-şi caute mâncare,
El cântă vara pe ogoare.
(Greierele)
Zi şi noapte prin fâneţi,
Auzi mii de cântăreţi.
(Greierii)
Ghici, ce gâză mititică
Cară-ntruna şi ridică
Boabe de grâu, păpuşoi,
S-aibă iarna-n muşuroi?
(Furnica)
La trup are aripioare
Şi zboară din floare-n floare,
Harnică-i ca gospodina.
Ghiciţi cine-i? E…
(Albina)
Mititică şi drăguţă,
În stup cu regina stă.
Ea zboară din floare-n floare,
Mierea dulce s-o prepare.
(Albina)
La cap limbă cu miere,
La coadă limbă cu venin.
(Albina)
Inspectează floricele
Şi strânge nectar din ele!
(Albina)
Are-un ac micuţ şi fin,
Zboară lin din floare-n floare,
Acul este cu venin
Iar polenu-i pe picioare.
(Albina)
Ştiu o gâză hărnicuţă foc,
Strâns ă la mijloc,
Mereu zboară şi se duce
Pe la flori cu sucul dulce,
Îl adună pentru hrană,
În căsuţa din poiană.
Ştiţi voi oare cum o cheamă?
(Albina)
Din flori, plicuri de dulceaţă
Strânge de cu dimineaţă.
(Albina)
Hărnicuţa gospodină
Strânge zahăr din grădină!
(Albina)
Printre fluturi şi lumini,
Strânge aur din grădini
Şi-l tot cântă, şi-l descântă,
Şi-l aşază-ntr-un palat
Dulce şi înmiresmat.
(Albina)
Stă la stup, că-i casa ei
Şi-ţi dă miere dacă vrei.
Însă, ştii că de-ai urlat
Una rea te-a înţepat
Şi ţipând cu gura plină
Te mai muşcă o…
(Albină)
Din flori, plicuri cu dulceaţă
Strânge chiar de dimineaţă.
(Albina)
Cară pulbere de stele
Şi dulceaţă din vâlcele.
(Albina)
Care gospodină
Strânge pentru cină
Zahăr din grădină?
(Albina)
261
 Toată ziua ea adună Iar albinele din el
Din a florilor cunună, Fac miere din oţel.
Stropii de dulceaţă bună. (Uzina)
(Albina) Roata rotiţă,
La margine de oraş De om muncită
Am un stup care-i fruntaş, Şi de lume înghiţită.
(Pâinea)

Proverbe

 Cine are mână lungă pierde şi ce are-n pungă.

 Fudulul are doi tovarăşi: prostia şi sărăcia.
 Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă.
 Gândurile rele se alungă prin fapte bune.
 Gesturile măsurate şi naturale dau gingăşia.
 Fapta bună nu moare niciodată.
 Fapta bună este pentru om cunună.
 Fapta e totul, gloria nimic.
 Fapta te arată tocmai ca într-o oglindă.
 Faptele grăiesc mai apăsat decât vorbele.
 Faptele sunt fructe, cuvintele sunt frunze.
 Fără curaj pururea în primejdii te găseşte.
 A căra apa cu ciurul.
 Bucuria când se duce, întristarea greu se lasă şi din orice zi
senină face noapte-ntunecoasă.
 Cine râde la urmă râde mai bine.
 Cine s-a ars cu ciorbă suflă şi în iaurt.
 Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea.
 Cine seamănă vânt culege furtună.
 Caută acul în carul cu fân.
 Acul şi barosul nu se compară cu prostul.
 Cămaşa albă poate ascunde sufletul negru.
 Aruncă noroi pe zid; chiar dacă nu se lipeşte, va lăsa totuşi
urme.
 A pune beţe-n roate.
262
  Greşeala fiului tău să n-o treci cu vederea, că se face obicei.
 Greşeala iertată nu se mai aminteşte.
 Greu la deal cu boii mici şi la vale de-i împingi.
 Greu se cunoaşte cineva pe sine.
 Groaza e adesea mai mare decât primejdia.
 Grosolănia, bădărănia şi brutalitatea pot fi apucăturile unui
om de duh.
 Grosolănia pare să fie necunoaşterea bunei-cuviinţe.
 Grosolanul este omul care vine la adunarea publică chiar şi
în ziua în care s-a îmbătat.
 Gura aduce ura.
 A rămâne ca boul la poarta nouă.
 Greşeala cea mai mare este a aceluia care dispreţuieşte
adevărul şi se lasă târât la rele, de linguşire.
 Greşeala de o clipă e adesea supărare pe viaţă.
 Capul plecat sabia nu-l taie.
 Capul plecat, de sabie nu e tăiat.
 Bagă de seamă ce faci, ce vorbeşti şi cum zâmbeşti.
 Cu bunătatea mori de foame.
 Cu nebunul să nu te pui şi cu prostul să nu stai de vorbă.
 Cu o floare nu se face primăvară.
 Cu o minciună boierească treci graniţa nemţească.
 Cu puţină răbdare orice necaz trece.
 Cu răbdarea treci marea.
 Dacă fugi după doi iepuri nu prinzi nici unul.
 De omul bun şi de vremea bună nu te saturi niciodată.
 De omul rău să fugi mâncând pământul.
 E lesne a povăţui şi anevoie a se povăţui.
 E rău cu rău, dar e mai rău fără rău.
 Esenţele tari se păstrează în flacoane mici.
 Eşti ceea ce mănânci.
 Exemplele rele strică moravurile bune.
 De obicei nu lăudăm decât pentru a fi şi noi lăudaţi.
 Dacă nu deschizi ochii, deschizi punga!

263
  Decât un bou îngrăşat cu ură, mai bine o ciorbă de verdeţuri
cu dragoste.
 De ceea ce se teme omul nu scapă.
 De ce fugi, în spate duci.
 De două ori învinge cel care pe el însuşi se învinge.
 Defectele altora le avem în ochi, ale noastre sunt în spatele
nostru.
 Dacă nu eşti atent, îţi intră pe o ureche şi îţi iese pe cealaltă.
 Dacă prostia ar durea, mulţi s-ar tăvăli pe jos!
 Dacă te iei după măgar, te duce la stână.
 Dacă te scoli de dimineaţă departe ajungi.
 Dacă nu intră Soarele pe geam, intră doctorul pe uşă.
 Curăţenia este mama sănătăţii.
 Cu un ochi plânge şi cu unul râde.
 Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!
 Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.
 Cine nu e invidiat nu are calităţi deosebite.
 Cine fură un ac sau cine fură o cămilă tot hoţ se numeşte.
 Cine nu primeşte sfat nu e nici de ajutat.
 Cine se naşte din pisici şoareci mănâncă.
 Cinstea este cea mai scumpă, dar ce folos, unii o vând prea
ieftin.
 Cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge.
 Cine-şi loveşte femeia îşi oropseşte norocul!
 Cine spune ce vrea va auzi ce nu vrea.
 Cine spune multe spune mai puţin decât cel ce tace.
 Cine stă cu ochii-n Soare va avea zile amare.
 Cine mănâncă mult se îngraşă repede.
 Boala din fire n-are lecuire.
 Când te-a înşelat cineva o dată, e de vină el; când te-a înşelat
a doua oară, eşti de vină singur.
 Când trei îţi spun că eşti beat, du-te de te culcă.
 Cel mai scurt drum e cel pe care-l cunoşti.
 Celor ce duc mai mult dorul le pare mai dulce odorul.
 Celui ce ştie să aştepte, timpul îi deschide porţile.
264
  A invidia înseamnă a recunoaşte că eşti inferior.
 Calităţile nu cad din cer, trebuie să ţi le însuşeşti.
 Calomnia e un naufragiu într-o furtună fără ploaie.
 A învinge mania înseamnă a triumfa asupra celui mai mare
inamic.
 Adesea cuvântul spune mai puţin decât tăcerea.
 A trăi nu înseamnă a respira, înseamnă a acţiona.
 Bate samarul, să priceapă măgarul.
 Bate şaua să priceapă iapa.

Curiozităţi

Despre insecte şi arahnide

 Tarantula nu este un păianjen veninos. În unele cazuri,
înţepătura lui este ca o înţepătură de albine. Există însă şi specii a
căror înţepătură provoacă probleme de respiraţie.
 Mai mulţi oameni au frică de păianjeni decât numărul celor
care mor din cauza lor. Este mult mai probabil să fii omorât de dopul
de la o sticlă de şampanie decât să mori muşcat de un păianjen.
 Pe pământ sunt mai mult de patru milioane de milioane de
furnici. O colonie de furnici include mai mult de 20 de milioane de
furnici.
 O furnică poate căra de 50 de ori greutatea corpului ei şi
poate trage de 30 de ori greutatea corpului. Furnicile nu dorm
niciodată.
 Pentru a se proteja, unii fluturi au învăţat să zboare ca alte
insecte pe care inamicii lor nu le mănâncă în mod normal. Unele
specii de fluturi nu trăiesc decât câteva zile.
 Sunt mai mult de 1.400 de specii de scorpion în lume.
Scorpionii nasc pui vii, nu din depunerea ouălor.
 În jur de 80% din animalele planetei sunt insecte.
 Există 20.000 de specii de albine în lume. Albina este cea
mai importantă insectă, pentru că ajută la înmulţirea florilor. În cinci
minute, o întreagă colonie de albine poate omorî o vacă prin
înţepături. După ce albina îşi pierde acul, ea moare.
265
  O lăcustă poate sări o distanţă mai mare de 20 de ori decât
lungimea corpului ei. Dar un purice poate sări de 350 de ori mărimea
corpului lui. Este ca şi cum un om ar sări lungimea unui stadion de
fotbal.
 Se estimează că într-un an o colonie de albine poate produce
între 180 şi 225 kg de miere.

Despre plante
 În pustiurile din Peru creşte un cactus care poate „să
meargă”. În loc de rădăcini, el are nişte excrescenţe acoperite cu ţepi
ascuţiţi, cu ajutorul cărora „se deplasează” foarte încet. Când bate un
vânt puternic, cactusul este purtat pe distanţe mari, luându-şi umezeala
şi hrana nu din sol, ci din aer.
 Floarea nufărului se ofileşte imediat ce este ruptă, chiar dacă
este pusă în apă.
 Plantele medicinale se culeg în anumite perioade de
vegetaţie şi într-un anumit moment al zilei, altfel îşi pierd proprietăţile
vindecătoare.
 Floarea cea mai aromată este cactusul american. Mirosul său
se simte la o distanţă de un kilometru.
 Cea mai dulce plantă din lume creşte în Paraguay, se
numeşte Eupatorim Rebandinaum, iar sucul obţinut din această plantă
e de 300 de ori mai dulce decât zahărul.

266
 TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE
ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
SĂRBĂTORILE PASCALE – TEMĂ ÎN AFARA
PROIECTELOR

PROZĂ

Măcăleandrul
(legendă)

Bunul Dumnezeu făcuse lumina, isprăvise cerul şi pământul,

plantele şi animalele şi acum stătea în rai şi vopsea penele păsărilor şi
împodobea făpturile.
Din mâinile Lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini,
trandafiri şi lăcrămioare.
Spre seară, veni rândul să facă o păsărică sură.
— Ţine minte – grăi Domnul cu bunătate –, pe tine te cheamă
„măcăleandru” (guşă roşie). Şi punând păsărica în palmă, o lăsă să
zboare în lume.
Măcăleandrul zbură voios să vadă pământul cu frumuseţile lui.
În oglinda unui pârâiaş ce curgea printre flori, îşi văzu chipul şi băgă
de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nici o pană roşie, nici măcar
pe guşă.
Atunci se duse înapoi la Dumnezeu şi, zburând în jurul Lui,
spuse cu sfială:
— Doamne, pentru ce să mă cheme măcăleandru (guşă roşie),
când n-am nici o pană roşie? Dumnezeu îi spuse cu blândeţe:
— Măcăleandru ţi-am pus numele şi aşa trebuie să te cheme!
Poţi să-ţi câştigi singură pene roşii pe guşă.
Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-şi facă
penele roşii. Văzând o tufă de măceş, îşi făcu cuibul între ramurile
ghimpoase ale acestuia, sperând că poate vreo petală din florile lui i se
va lipi pe guşă şi va rămâne acolo o pată roşie. Dar nu se întâmplă
nimic.

267
 A trecut multă vreme şi păsărica a iubit cu foc, sperând că de
para dragostei i se vor înroşi penele. A cântat cu foc, sperând că de
focul cântecului i se vor înroşi penele. A luptat cu ardoare împotriva
altor păsări, crezând că de vitejia ce-i ardea inima i se vor colora
penele, dar n-a izbutit.
N-a izbutit nici primul măcăleandru şi nici urmaşii lui.
Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-şi avea
cuibul într-un măceş pe o colină din faţa oraşului Ierusalim. Deodată
se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieşea o mulţime de oameni ce
înainta repede spre colina unde era cuibul ei. Erau călăreţi pe cai
mândri, oşteni cu suliţe lungi, slujitori cu ciocane şi cuie, preoţi
mândri şi judecători cu faţa aspră, femei care plângeau şi tot felul de
oameni care strigau.
Biata pasăre tremura de groază pe marginea cuibului. Dar uită
de primejdia care o pândea pe ea şi pe puii ei, ce puteau fi călcaţi în
picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea mulţimea cu
cei trei oameni care erau osândiţi.
— Ce răi sunt oamenii! îşi spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în
cuie pe aceşti nenorociţi, dar pe capul celui din mijloc au mai pus şi o
cunună de spini. Ghimpii i-au înţepat fruntea şi ţâşneşte sângele. Cât e
de frumos omul acela şi ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd
cum se chinuieşte. Dacă aş fi eu tare ca frate-meu vulturul – se gândi
el – i-aş rupe cu ghearele piroanele din palme.
Văzând cum curge sângele din fruntea răstignitului care avea o
cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă ceva pentru a-i uşura
puţin suferinţa. Zbură drept la răstignit şi trase cu ciocul un spin ce i
se înfipsese acestuia în frunte.
Când spinul ieşi, din fruntea celui ce pătimea sări o picătură de
sânge pe pieptul păsării şi se lăţi repede, încât toate penele de pe guşă
i se înroşiră.
Atunci răstignitul spuse:
— Pentru mila ce porţi în suflet, ai dobândit ceea ce neamul tău
întreg a căutat să câştige, străduindu-se mereu, fără rezultat până
acum.
Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige:
— Ţi-e guşa roşie! Penele de pe guşa ta sunt mai roşii decât
floarea trandafirului!
268
 — E o picătură de sânge din fruntea sărmanului răstignit –
răspunse ea – şi are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor.
Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, roşul de pe guşa lui nu s-a
mai şters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea roşie şi pe penele de
pe guşa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcă-
leandrul guşa roşie.

Sugestii metodice:
1. Cine este creatorul lumii?
2. Ce este un măcăleandru?
3. Ce înseamnă măcăleandru?
4. Ce nu înţelegea pasărea?
5. Cum a încercat măcăleandrul să obţină roşu pe pene?
6. Cum a reuşit?
7. Cine era cel răstignit pe cruce?
8. Când a fost răstignit Iisus Hristos?
9. Ce reprezintă Paştele?

Ouăle roşii – obiceiuri şi tradiţii de Paşti

Din marţea Săptămânii Mari, dar mai ales în zilele de joi, vineri
şi sâmbătă, în toate gospodăriile se vopsesc ouăle roşii de Paşti.
Ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Fiul Domnului întru
mântuirea omenirii şi miracolul renaşterii Sale, devenind elementul
definitoriu al sărbătorii pascale.
În Bucovina, ouăle de Paşti sunt numite cu un termen generic
„merişoare” şi erau, la început, colorate numai în roşu („roşete”),
pentru ca mai târziu să se răspândească şi practica vopsirii în galben
(„gălbinete”), în verde („verdete”), în albastru („albăstrele”) şi în
negru („negrete”).
Altădată, culorile se obţineau numai din plante ce erau puse la
macerat în Duminica Floriilor. Astăzi, acest obicei este în mare parte
pierdut, femeile folosind culori acrilice pentru vopsirea tuturor ouălor
de Paşti.
Cele mai frumoase ouă de Paşti, care fac şi acum faimă
Bucovinei, sunt ouăle închistrite, numite impropriu ouă încondeiate.
269
Tehnica uzitată este aceea a păstrării culorii de fond şi constă în
trasarea pe ou a unor desene, cu ajutorul cerii de albine topite, şi în
scufundarea succesivă în băi de culoare (galbenă, roşie şi neagră).
Unealta folosită se numeşte chişiţă şi este un beţişor de lemn ce
are fixată la unul din capete o pâlnie minusculă confecţionată din
alamă, prin care este petrecut un fir de păr de porc.
La sfârşit, după „scriere” şi „îmbăiere”, oul se încălzeşte puţin
şi, cu ajutorul unei cârpe, de asemenea uşor încălzită, se îndepărtează
straturile de ceară, punându-se în evidenţă desenul.
Cele mai răspândite motive folosite la închistrirea ouălor sunt
crucea Paştelui, floarea Paştelui, cărarea ciobanului sau cărarea
rătăcită, brâul şi desagii popii, brăduţul, frunza de stejar, albina,
peştele, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul
ciobanului, fluierul ciobanului, „patruzeci de clinişori”, vârtelniţa,
creasta cocoşului, broasca, fierul plugului, uliţa satului, grebla, sapa
etc.
Ouăle închistrite începeau a fi „muncite” de pe la mijlocul
Postului Mare. De regulă, ele nu se mâncau. După ce erau sfinţite în
noaptea de Înviere, erau dăruite rudelor şi celor dragi şi erau păstrate
în apropierea icoanelor până la Paştele următor.

Sugestii metodice:
1. Cărei sărbători îi sunt caracteristice ouăle roşii?
2. Ce simbolizează ouăle roşii?
3. Când trebuie să vopsim ouăle roşii?
4. Unde se fac cele mai frumoase ouă de Paşti?
5. Cum sunt numite aceste ouă?
6. Ce instrument se foloseşte pentru realizarea lor?
7. Când se consumă ouăle roşii?
8. Ce spun oamenii când ciocnesc ouăle?

270
 Povestea Paştelui
www.copilul.ro

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului,

pentru prima dată fiind sărbătorit în jurul anului 1400 înainte de
Hristos.
Deşi mulţi sărbătoresc şi astăzi Paştele, pentru unii el nu mai
are nimic de a face cu Dumnezeu, fiind doar un prilej de mâncare şi
băutură.
Sărbătoarea Paştelui poate fi asociată cu primăvara. Retrezirea
naturii la viaţă simbolizează noua viaţă pe care creştinii au câştigat-o
prin crucificarea şi Învierea lui Iisus. Paştele creştin este similar cu
două tradiţii antice: una evreiască şi alta păgână. Ambele tradiţii
sărbătoresc Învierea, trezirea la viaţă.
Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc, numit Pesach,
cuvântul de origine al cuvântului Paşti.
Pentru prima dată, Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400
înainte de Hristos. În această dată, evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul
lui Dumnezeu. Scriptura, în cartea Exod (Ieşirea) din Vechiul Testa-
ment, ne oferă instrucţiunile date de Dumnezeu pentru sărbătorirea
Paştilor în timpul lui Moise. Evreii din Antichitate îşi aminteau de
faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.
Cu ocazia ieşirii din Egipt, când au sărbătorit pentru prima dată
Paştele, toţi evreii trebuiau să ia un miel şi să îl sacrifice. Apoi, cu
sângele mielului erau unse ramele de lemn ale uşilor de la casele în
care locuiau aceştia.
În noaptea aceea, îngerul morţii trimis de Dumnezeu a trecut
prin Egipt şi a omorât toţi fiii întâi născuţi ai egiptenilor în casele care
nu aveau pe uşă sângele mielului. În casele israeliţilor, nu a murit
nimeni, pentru că aceştia ascultaseră porunca lui Dumnezeu şi au pus
sângele mielului pe uşile lor.
Sângele mielului oferea o garanţie, un semn vizibil prin care
credincioşii dădeau de înţeles că au luat în serios avertismentul lui
Dumnezeu.

271
 În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit legământul
făcut cu israeliţii, de data aceasta nu printr-un om (Moise), ci prin Fiul
Său, Iisus Mesia. Legământul cel nou nu mai este un legământ făcut
doar cu evreii, ci cu toate popoarele care vor să primească iertarea
păcatelor prin jertfa lui Iisus Hristos.
Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care
trebuia sacrificat de Paşti după instrucţiunile date de Dumnezeu.
La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost trădat, înainte de
a fi prins şi arestat, Domnul Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou
testament, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.
De Paşti se sărbătoreşte Învierea lui Iisus Hristos, fiul lui
Dumnezeu. Duminica – a treia zi după Scripturi –, femeile purtătoare
de mir au găsit mormântul gol. Mormântul era gol pentru că Hristos
înviase.
Împotriva lor, a tuturor celor care L-au acuzat şi batjocorit de
atunci şi până astăzi, numit în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat
cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai Săi, păzit sub grea
şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă
ce s-a văzut vreodată.

Sugestii metodice:
1. Ce reprezintă Paştele?
2. În ce anotimp se sărbătoreşte Paştele?
3. Cum sărbătoreau evreii Paştele?
4. Ce reprezenta mielul sacrificat?
5. Cine a fost Iisus Hristos?
6. Care a fost menirea Sa pe pământ?

272
 POEZIE

Christos a înviat
de Alexandru Vlahuţă

Şi-au tremurat stăpânii lumii

La glasul blândului profet
Şi-un duşman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazareth!
El n-a venit să răzvrătească,
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculţ, pe jos, colinda lumea
Şi mulţi hulesc în urma Lui.
Şi mulţi cu pietre îl alungă
Şi râd de El ca de-un smintit:
Iisus zâmbeşte tuturora,
Atotputernic şi smerit!
El orbilor le dă lumină
Şi muţilor le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întăreşte,
Pe morţi îi scoală din mormânt.
Şi tuturor deopotrivă.
Împarte darul lui ceresc
Şi celor care cred într-însul,
Şi celor ce-l batjocoresc.
Urască-l cei fără de lege…
Cei pasă Lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Şi înfrăţirea tuturor.
Din toată lumea asupriţii
În jurul Lui s-au grămădit
Şi-n vijeliile de patimi
La glasul Lui au amuţit:
„Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertaţi pe cei ce vă lovesc,
273
 Iubiţi pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmăşie se pornesc”…
Cât bine, câtă fericire
Şi câtă dragoste-ai adus!
Şi oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.
Au râs şi te-au scuipat în faţă,
Din spini cununa ţi-au făcut,
Şi în deşarta lor trufie
Stăpâni deasupra-ţi s-au crezut…
Aduceţi piatra cea mai mare,
Mormântul să-i acoperiţi,
Chemaţi sutaşii cei mai ageri
Şi străji de noapte rânduiţi…
S-au veselit necredincioşii
C-au pus luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar,
Şi valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate şi iubire
Şi pace-n neamul omenesc.
Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere
Sculaţi… Christos a înviat!

Sugestii metodice:
1. Cine este Iisus Hristos?
2. De ce a fost trimis pe pământ?
3. Ce fapte deosebite făcea Iisus Hristos?
4. Ce învăţături le dădea El oamenilor?
5. Cum a fost „răsplătit” Iisus Hristos?
6. Ce s-a întâmplat cu Iisus Hristos după moarte?
7. Când sărbătoresc creştinii învierea Domnului?

274
 La Paşti
de George Coşbuc

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare
Şi sălciile-n albă floare –
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi în vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Sugestii metodice:
1. Ce anotimp descrie poezia?
2. Care este cea mai importantă sărbătoare a primăverii?
3. Ce reprezintă Paştele?
4. Cum se pregătesc oamenii pentru sărbătoarea Paştelui?
5. Voi cum v-aţi pregătit?

275
 Paştile în sat
de R. Niger

Azi în sat,
Parcă-i ziua mai frumoasă
Şi şoseaua-i mai voioasă.
Am plecat acum cu toţii,
Şi bunicul şi nepoţii,
La altar, la închinat!

Bucuroşi
Ne-am întors, apoi, acasă,
Şi ne-am aşezat la masă.
Apoi mult ne-am veselit
Şi la masă am ciocnit
Ouă roşii!

Sugestii metodice:
1. Ce sărbătorim de Paşte?
2. Unde merg oamenii în ziua de Paşte? De ce?
3. Ce obiceiuri specifice creştinilor cunoaşteţi?
4. De ce se vopsesc ouăle roşii?
5. Ce trebuie să spunem când ciocnim ouăle?

Ghicitori

Cine-i roşu îmbujorat

Şi-l ciocneşti cu un urat?
(Oul roşu) Este sărbătoare mare,
Mama sau bunica-l face, La biserică plecăm
Îl frământă şi îl coace. Şi Lumină-n casă luăm.
Cu stafide, nuci sau mac. (Sărbătoarea Pascală)
Aţi ghicit! E…
(Cozonacul)

276
 Proverbe

 Crede în continuare şi fă-ţi speranţe noi.

 Credinţa în Dumnezeu e credinţa în pace.
 Cei ce fură, aceia mai tare se jură.
 Cei ce lipsesc nu capătă dreptate.
 Ce-i drept şi lui Dumnezeu îi place.
 Cei care cer iubire fără de a o da înapoi sunt hoţi de suflete.
 A iubi înseamnă a stima pe cel iubit fără socoteală de
interes.
 Adevărul de-l arăţi, curat să-l arăţi, ca oricine să-l înţeleagă.
 Adevărul e dulce ca mierea, minciuna amară ca fierea.
 Adevărul nu trebuie arătat gol, ci în cămaşă.
 Adevărul trebuie rostit.
 A fi cu minte este o avere.
 A greşi e omeneşte, a ierta dumnezeieşte.
 A greşi este în firea omului.

Curiozităţi

 Iepuraşul de Paşte, cel ce aduce ouăle roşii, îşi are originea

în Germania. El a devenit mesagerul mult iubit şi aşteptat al cadourilor
pentru copii. În dimineaţa de Paşti, copiii aşteaptă cu nerăbdare
cadourile Iepuraşului, care sunt ascunse în casă sau prin grădină.
 Originea tradiţiei Iepuraşului de Paşte se regăseşte în
sărbătorile pre-creştine dedicate zeiţei Eostre, zeiţa Lunii în ţările din
nordul Europei.
 O veche legendă spune că zeiţa Eostre a găsit într-o iarnă o
pasăre rănită pe câmp, în zăpadă. Zeiţa a vrut să o salveze de la moarte
şi a transformat-o într-o iepuroaică ce şi-a păstrat posibilitatea de a
depune ouă. În semn de mulţumire pentru binefăcătoarea sa,
iepuroaica obişnuia să decoreze ouăle făcute şi să le dăruiască zeiţei.

277
  Folclorul consemnează, printre altele, o legendă care explică
de ce se vopsesc în roşu (şi mai nou şi în alte culori sau modele) ouăle
de Paşti şi de ce au devenit ele simbolul sărbătorii Învierii Domnului:
Maica Domnului a venit să-L plângă pe Iisus răstignit şi a aşezat un
coş cu ouă sub cruce. Ouăle s-au înroşit de la sângele lui Iisus ce
picura de pe cruce.
 De ce se ciocnesc ouăle? Ele semnifică mormântul lui Iisus.
Ciocnindu-le şi rostind „Hristos a înviat!”, deschidem simbolic
mormântul, fiind martori şi părtaşi la Învierea Domnului Iisus Hristos.
 Ce simbolizează lumânarea de Paşti?
 În noaptea de Înviere, credincioşii aprind lumânările din
lumina adusă de preot din biserică, de pe masa Sfântului Altar, şi le ţin
aprinse atâta timp cât se săvârşeşte Sfânta Înviere. După aceea, le aduc
aprinse acasă. După ce intră în casă, e obicei să se închine, iar în unele
zone de la ţară se stinge lumânarea de grindă, afumând-o cu semnul
crucii. După numărul crucilor de acest fel, se poate deduce numărul
anilor cât a fost locuită acea casă!
 Lumânarea aprinsă e un simbol al Învierii, al biruinţei vieţii
asupra morţii şi al luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.

278
 TEMA ANUALĂ – CINE ŞI CUM
PLANIFICĂ/ORGANIZEAZĂ O ACTIVITATE?
PROIECT TEMATIC – ÎNVĂŢ DE PE ACUM

PROZĂ

Tăietorul de lemne şi grădinarul

www.sfantacruceb
acau.ro

A fost odată un copăcel din familia fructiferilor; copacii din

această familie sunt foarte săraci în timpul primelor ierni. Sunt fără
fruct la sfârşitul verii, iar toamna îi dezbracă de toate frunzele. Astfel,
rămân ca şi cum ar fi uscaţi. Sunt atât de săraci încât nu pot face nici
măcar umbră, nici să adăpostească un cuib.
Copacul despre care vorbim făcea parte din această familie.
Ramurile lui se desfăceau înspre cer ca o mână care nu are nimic în
ea, în semn de aşteptare a ceva care avea să vină de sus. Neavând să
ofere nimic, părea că nici ceilalţi nu-i ofereau nimic. Câteodată, o
pasăre se oprea din zbor, însă pentru câteva momente, iar atunci
copăcelul visa că între degetele sale zbârcite de frig ţinea în cele din
urmă un fruct colorat.
Ştia foarte bine că acesta era doar un vis şi că pasărea avea să-şi
deschidă aripile şi că el avea să rămână din nou singur. Dar, într-o dimi-
neaţă, cineva a venit să-l viziteze. Era o dimineaţă rece, din acelea în care
toţi oamenii caută lemne pentru a se feri de intemperiile vremii. Copăce-
lului îi era frică. Privi cu spaimă pe vizitatorul său care avea în mână un
ferăstrău şi un topor. Presimţea că venise să scurteze părţi din ramurile
sale.
Se gândi că putea fi vorba doar de un tăietor de lemne. Ştia din
poveştile auzite şi din romanele spaniole că tăietorii de lemne sunt
oameni cu frică de iarnă, care furau arborilor lemnul pentru a-l arde şi
astfel să se apere de ameninţările frigului. Îl cuprinse teama. Se
întrebă: „Oare nu era o greşeală?”

279
 Văzându-l astfel, fără frunze, lemnarul îl luă drept un copac
uscat şi se gândi să-i taie toate crengile pentru a face focul cu ele.
Copăcelului îi veni să plângă, dar nu putu. Şi chiar dacă ar fi
început să plângă, nimeni nu i-ar fi înţeles limbajul. Dar deodată
descoperi în vizitatorul cu ferăstrăul o privire plăcută şi rămase liniştit
când îl auzi cântând. Intui că cine cântă nu poate fi rău şi, de aceea, cu
luare aminte, ascultă ceea ce spunea cântecul. Cântecul popular al
grădinarului era un cântec simplu, din acelea care se repetau. Era mai
mult un fredonat, ca şi cum cel care murmura voia să-l savureze mai
mult. Desluşi cuvintele: „Nu te teme, lasă-te curăţat… sper în lemnul
tău verde…. eu nu caut ceea ce tai, mă interesează ceea ce rămâne”.
Atunci, copăcelul a descoperit care este diferenţa dintre un
lemnar şi un grădinar. Pe lemnar îl interesează ceea ce este uscat la
copac, pentru că este un om căruia îi este frică de iarnă şi are nevoie să
se apere de ea, arzând ramuri uscate. Pe când grădinarul este un om cu
credinţă în primăvară. Îl interesează ceea ce lasă la copac. De aceea, îl
taie cu drag pentru a-i oferi o viaţă nouă.
Pe grădinar îl interesează ramurile verzi, pentru că este un om
cu multă credinţă şi speranţă.

Sugestii metodice:
1. Cum era copăcelul din povestirea noastră?
2. Ce visa copăcelul?
3. De ce se temea copăcelul?
4. Care este diferenţa dintre un grădinar şi un tăietor de lemne?
5. Pe care dintre cele două meserii aţi alege-o?

Am sădit un copăcel
de Gica Iuteş

Am sădit un pomişor
Şi-o să crească mărişor.
Apă-i torn la rădăcină
Şi cu var dau pe tulpină,
Ca omida rea, flămândă,
Pe la frunze să n-ajungă.
280
 Aşa cânta Ionel în timp ce-şi îngrijea pomişorul şi de fiecare
dată îl măsura să vadă cât a crescut. Dar într-o dimineaţă băieţelul
nostru căzu pe gânduri. Copăcelul lui nu creştea deloc.
— L-am udat, l-am îngrijit, dar el n-are decât două frunzuliţe.
Uite la copăcelul ăla mare, ce frunze şi ce tulpină înaltă şi groasă are!
Oare cum o fi crescut? se mira Ionel, ciocănind pe ici, pe colo tulpina
groasă. Deodată, pe neaşteptate, frunzişul copacului începu să
foşnească şi să sune ca din sute şi mii de clopoţei verzi şi un glas ca o
şoaptă se auzi atunci:
— Vrei să ştii cum creşte pomul? Creşte-ncetişor, ca omul. Din
tulpina copacului, Ionel văzu, ca-n poveste, cum s-a deschis o portiţă.
Şi aşa se trezi într-un fel de pădure ciudată. Aici copacii păreau a
creşte cu crengile în pământ.
— Uhum-uhum! auzi Ionel un vuiet necontenit.
— Hm! parcă aş fi intrat într-o pădure fără frunze. Şi de unde
vine zgomotul ăsta?
— De bună seamă că n-o să-ţi pot răspunde la două întrebări în
acelaşi timp, chicoti cineva ce se învârtea ca un sfredel în loc.
— Aoleu, ce urâtă mai eşti, îl luă pe Ionel gura pe dinainte.
— Oi fi, răspunse râma, în schimb, muncesc zi şi noapte.
Afânez pământul, iar tu te afli în Pădurea Rădăcinilor şi zgomotul ce-l
auzi e inima copacului. Te rog, fii atent cum păşeşti, să nu calci
perişorii…
— Ce perişori?
— Perişorii lucrează ca nişte mineri: scot din pământ apa şi
sărurile minerale.
— Aoleu, strigă Ionel, trezindu-se aruncat într-o grămadă de
săculeţi şi butoiaşe.
— Ţi-am spus să nu calci pe perişori. Călătorie lină, acum să
pleci spre tulpină. Mai apucă să audă chicotul subţirel al râmei, apoi se
pomeni într-un fel de ascensor, printre săculeţi pe care scria săruri
minerale şi butoiaşe care conţineau apă. Ascensorul urcă lin, fără
oprire. Glasuri nevăzute şopteau din răstimp în răstimp:
— Rădăcina a trimis materiile prime…
— Laboratorul din frunze le-a primit… Preluaţi serele… Pe
lângă ascensorul care urca, Ionel văzu altul care cobora. Deodată
ascensorul se opri şi băiatul se pomeni într-o încăpere minunată, cu
281
pereţi verzi, transparenţi, luminaţi puternic, în care o mulţime de fiinţe
mititele, cu tichii verzi, se învârteau în jurul unor ceaunele de sticlă
sub care scânteiau mici luminiţe. Tichiuţele verzi cântau:
Noi avem aici de toate:
Apa, aer şi lumină,
Bucătarul Clorofilă
Pregăteşte dulci bucate.
— Ha-ha, începu să râdă Ionel, pentru că din nenumărate
ceaune ieşeau balonaşe care zburau de colo-colo, ca un ţiuit subţire.
— Oxigen! ţipau speriaţi bucătarii şi, cum puneau mâna pe
balonaşe, le aruncau afară, prin ferestre…
— Ia să prind şi eu un balonaş, zise Ionel, dar cum se agăţă de
el, zbură cu el cu tot pe fereastră.
…şi se trezi afară, sub copacul cel mare care înflorise.

Sugestii metodice:
1. Ce ocupaţie avea Ionel?
2. Cum îşi îngrijea Ionel pomişorul?
3. Ce nu putea să înţeleagă Ionel?
4. Ce rol au rădăcina, tulpina, frunzele în viaţa unui copac?
5. Ce elimină copacii?
6. Ce este oxigenul?

Turtiţa
poveste populară

Au fost odată un moş şi o babă. Într-o zi, moşneagul o rugă pe

babă să-i facă o turtiţă, dar baba nu avea făină. Baba se strădui şi
strânse, totuşi, vreo doi pumni de făină de pe fundul lăzii. Frământă
aluatul cu smântână, făcu o turtiţă şi o băgă la cuptor.
După puţin timp, baba scoase o turtiţă rotunjoară, rumenă şi
frumoasă şi o puse pe fereastră să se mai răcească.
Turtiţa stătu ce stătu pe fereastră, apoi se rostogoli pe laviţă, de
acolo pe duşumea şi de pe duşumea spre uşă.
Când ajunse la uşă, turtiţa sări peste prag în tindă, apoi în curte.
O porni spre poartă, de acolo pe drum, după care se rostogoli tot mai
282
departe şi mai departe. Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i ieşi
în cale un iepure, care vru s-o mănânce. Dar turtiţa, fără teamă, îi zise:
— „Eu sunt turtiţa umflată
De prin ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită.”
Iar apoi, vrând să pară tare iscusită, mai zise:

— „Pe bunic l-am păcălit

De bunică am fugit
De tine-am să fug îndată
Iepuraş fără de pată.”
Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuându-şi drumul, numai ce-i ieşi în cale un lup, cu o gură
cât o şură, care vru să o înghită. Turtiţa îi cântă şi lui cântecul ei, pe
care îl sfârşi zicând:
— „Geaba lupul cască gura
Fug de el, mă dau de-a dura.”
Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce-i ieşi în cale un urs,
şi acesta flămând nevoie mare! Dar turtiţa nici că se sinchisi de
dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi cântecel, pe care îl încheie astfel:
— „Nu mă tem cât de puţin
Căci fug şi de Moş Martin.”
Rostogolindu-se turtiţa mai departe, în cale îi apăru cumătra
vulpe. Vicleana îi dădu bineţe şi începu s-o laude, spunându-i că e tare
frumoasă şi rumenă.
Turtiţa se bucură că a găsit pe cineva care să o laude, aşa că se
opri şi-i cântă şi vulpii cântecelul ei, sfârşindu-l aşa:
— „Şi de nimeni nu îmi pasă
Fug eu şi de vulpe, lasă!”
Vulpea îi lăudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai
cânte o dată, căci e bătrână şi nu a auzit bine. Ca să fie mai aproape,
vicleana o pofti să se aşeze pe botul ei.
Turtiţa, nebănuind nimic, făcu întocmai.
Cântecul păru să-i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să-l mai
asculte şi a treia oară, aşa, pentru ultima dată. O rugă deci pe turtiţă să
283
i se aşeze pe limbă şi să cânte acolo. Însă cum sări turtiţa pe limba
vulpii, aceasta… hap, o înghiţi.

Sugestii metodice:
1. Ce i-a cerut moşul babei?
2. Descrieţi modalitatea în care se prepară o turtiţă.
3. Din ce se obţine făina?
4. Cum era turtiţa din această poveste?
5. Pe cine a păcălit ea?
6. Cine i-a venit de hac şi cum?

Spicul de grâu şi neghina

de Alexandrina Sârbu

Spicele de grâu unduiau în soare. Lanul auriu vălurea uşor. În

această legănare, un spic de grâu se întâlni cu un fir de neghină.
— Ce cauţi tu, buruiană, între noi? se mira spicul de grâu.
— Cum adică, ce caut? M-a adus vântul şi-uite c-am crescut!
Cu spicele de grâu nu s-a-ntâmplat la fel?
— Nu. Grâul nu creşte la întâmplare, este cultivat de oameni.
— Cum aşa?
— Vezi tu aceste holde de grâu? Pământul pe care au crescut
ele a fost mai întâi arat de tractoare. Apoi, sub brazdele afânate s-a
însămânţat grâu încă de cu toamna. Încălzit de zăpadă, scăldat de ploi
şi de razele Soarelui, grâul a-ncolţit şi s-a-nălţat, rodind boabele pe
care le purtăm sub mustăţile noastre.
— Şi eu am boabe, se grozăvi neghina.
— Ai, nu zic că n-ai, dar boabele tale nu folosesc nimănui.
Viaţa ta se sfârşeşte acum, pe când a noastră, a boabelor de grâu,
continuă. În curând vor veni combinele şi ne vor secera şi treiera.
Boabele de grâu vor fi duse la mori şi măcinate, iar de acolo făina
pleacă mai departe, în brutării. Tu n-ai cum să vezi magazinele unde
sunt pâini, chifle şi cornuri, cofetăriile cu prăjituri, cozonaci şi… mă
rog, tot ceea ce se poate face din făina de grâu. Şi niciodată nu vei
întâlni un băieţel sau o fetiţă care au cumpărat pâine şi gustă cu poftă
din ea spunând: „Ce caldă şi bună e pâinea!”
284
 Ei, copiii, ştiu cu câtă muncă omenească ajung boabele de grâu
să fie pâine. De aceea o cinstesc şi o păstrează cu grijă. În timp ce
asculta povestea pâinii, neghina se înnegrea şi mai mult de supărare.
Deodată simţi că o mână de copil o smulge din pământ şi se trezi în
şanţul de la marginea drumului, unde îi era locul.

Sugestii metodice:
1. Cu cine s-a întâlnit spicul de grâu?
2. Ce este neghina?
3. Cum ajunge ea să crească în lanul de grâu?
4. Cum este pregătit pământul pentru a planta grâul?
5. Ce se întâmplă cu grâul pe parcursul celor patru anotimpuri
ale anului?
6. Ce se obţine din grâu? Cum?
7. Ce se obţine din făină?
8. Ce produs obţinut vă place cel mai mult?
9. Ce a făcut copilul cu neghina? De ce?

Cum se fabrică hârtia?

de Constanţa Stoica

Într-o zi, prietenii noştri şcolari au venit la grădiniţă şi ne-au

invitat să-i însoţim într-o vizită la fabrica de hârtie.
Acolo ne-au întâmpinat nişte oameni minunaţi, muncitorii, care
ne-au spus o poveste frumoasă şi adevărată: povestea hârtiei.
— Hârtia cărţilor, a caietelor, a revistelor a făcut parte într-o zi
dintr-un arbore, ne-a spus cineva.
— Cum, buştenii aceştia mari se transformă în hârtie? a
întrebat, uimit, un şcolar.
— Da. După ce este decojit, lemnul este transformat într-un fel
de rumeguş care ajunge într-un vas mare, plin cu produse chimice care
îl înmoaie şi îl înălbesc. După un timp, în vas se găseşte o pastă moale
ca aluatul, umedă. Este pasta de hârtie care trece printr-o sită cu găuri
mici şi se depune în straturi subţiri.

285
 Continuându-şi cursa pe un covor rulant, pasta trece apoi printr-
o mulţime de cilindri încălziţi. Aceşti cilindri presează pasta, care,
după ce s-a uscat, devine… hârtie.
— Formidabil! am bătut noi din palme, entuziasmaţi. Apoi unul
a pus o întrebare:
— E adevărat că hârtia se mai face şi din deşeuri de ţesături, din
stuf, paie şi chiar… din hârtie?
— Da! Prin strângerea deşeurilor de ţesături confecţionate din
bumbac, din cânepă şi mătase naturală, precum şi a deşeurilor de
hârtie şi carton, voi contribuiţi la prelungirea vieţii multor arbori din
păduri!

Sugestii metodice:
1. Unde au mers copiii în vizită?
2. Ce au aflat la fabrica de hârtie?
3. Din ce se obţine hârtia?
4. Descrieţi procedeul de obţinere a hârtiei.
5. Din ce alte materiale se mai produce hârtia?
6. Cum contribuiţi voi la viaţa pădurilor?

În vacanţă
de Elena Dragoş

— Ai văzut casele cu etaj din capul satului, când ai venit cu

autobuzul? O să avem şi noi, se făleşte vara mea Floriţa. Tata dărâmă
casa, clădeşte alta cu etaj, instalează telefon şi trage apa pe ţeavă la
baie şi la bucătărie.
…Se uita peste umăr să n-o audă buna, care zice că n-are „tre-
buinţă” de etaj, că are şi aşa destul de curăţat prin casa cu trei odăi. E
bine la bunica, deşi nu mă lasă să pun mâna pe nimic. În casă, unde-i
curat ca-n farmacie, deranjez, iar în curte, mă murdăresc. Mie mi-ar
plăcea să mă joc cu pisica, dar buna spune că mâţa umblă hoinară
după şoareci şi-i plină de microbi. Mi-ar plăcea să iau în braţe puii de
găină, dar mi-e frică de cloşcă.
— Lasă, puiule, n-o să-ţi fie urât la noi, îmi dă curaj bunica… Îi
veni cu mine la plivit legume, la adunat fasole verde, la săpat vie, la
286
scos cartofi. O să mergi cu Floriţa după buruieni, să dăm la porc, şi la
strâns muşeţel şi măceşe… O să te ia şi pe tine la gheţar, la Scărişoara,
cu autobuzul… Aşa-i, Floriţa? Apoi către mine: S-o fi dus la brutărie
după pâine.
— Ba e la noi, zice „Daidai”, fetiţa care a intrat lăsând poarta
deschisă. E poreclită aşa de când era cât un degeţel şi venea să-i facă
bunicul floricele din cucuruz alb… E cu soru-mea Liţa. Croiesc rochii
la păpuşi. N-au vrut să mă lase şi pe mine. Mi-au băgat vină că sunt
mică…
— Aşa? se mânie bunica. Spre ghinionul ei, vară-mea se arată
ţanţoşă pe poartă. Când dă cu ochii de buna, ascunde la spate o
gentuţă roşie. Câinele, crezând că se joacă cu el, îi smulge gentuţa şi
fuge cu ea victorios prin curte. Văzând ceva roşu, curcanul se înfurie
şi se repede cu pliscul deschis spre el. Câinele dă ocol curţii, apoi
„ţuşti” pe poarta de la drum lăsată deschisă. Vară-mea, după el,
strigând cu ifos:
— Lasă poşeta, căpcăunule!
Gentuţa din gura lui Azor se deschide şi din ea se rostogolesc în
praful drumului foarfece, papiote cu aţă colorată şi un mosor de la
suveica maşinii de cusut. Nana Catiţa, care vine de la cişmea cu
găleţile pline, calcă cu talpa papucului peste un mosorel şi cade ca un
elefant în mijlocul străzii. Una din găleţi s-a răsturnat peste fustele ei,
iar cealaltă a zburat hodorogind pe urmele potăii. Vară-mea s-a
împiedicat în găleată, s-a lovit la picior şi şchioapătă.
— Ha?!!! Ce-ai de râs, copile? se oţăreşte buna către mine,
arătându-mi spre obraz că „Nu-i frumos”, apoi ne opintim s-o ridicăm
pe Nana Catiţa.
— Tulai! face Nana Catiţa, iar buna zice „iui” şi se repede ca o
zmeoaică în bucătăria de vară, strigând: „O dat zama în foc”.
Eu mă ţin de burtă şi râd întruna, ca ploaia de vară pe acoperiş.
… Buna avea dreptate. N-o să-mi fie urât la ţară.

Sugestii metodice:
1. Unde a mers fetiţa în vacanţă?
2. Voi unde vă petreceţi vacanţele?
3. Cu cine s-a întâlnit fetiţa la bunici?
4. Cum i-a propus bunica să îşi petreacă vacanţa?
287
 5. Ce i-ar fi plăcut fetiţei să facă?
6. Vouă ce vă place să faceţi când mergeţi la ţară?
7. Ce întâmplare a amuzat-o foarte mult pe fetiţă?
8. Povestiţi şi voi o întâmplare amuzantă din timpul unei
vacanţe.

POEZIE

Poştaşul Bondocel

Dimineaţa, printre flori,

Cărăbuşul Bondocel
Duce-n geantă trei scrisori
Şi la braţ un pacheţel.
Merg la Ruza-Buburuza,
Ne-a şoptit grăbit, poştaşul.
I-a trimis o telegramă,
Pe-o petală, fluturaşul.
Vai, dar roua de pe flori
Ce greşeală, ce-ntâmplare!
A căzut peste scrisori
Şi le-a umezit cam tare.
Vai de mine! Ce mă fac?
Plânge micul cărăbuş.
Îi răspunde un brotac:
Las’ că se usuc-acuşi!

Sugestii metodice:
1. Ce duce Bondocel?
2. Ce meserie are el?
3. Ce este o scrisoare? Dar o telegramă?
4. Ce alte servicii mai oferă poşta?
5. Cine este destinatarul scrisorilor?
6. Cine este expeditorul scrisorilor?
7. Ce greşeală a făcut poştaşul?
8. Cum poate fi reparată greşeala sa?
288
 Brăţara de aur
de Valeria Boiculesi

Tot mă întreb
Cu nerăbdare:
— Ce să fiu
Când voi fi mare?
Oţelar?
Miner?
Dulgher?
Pe un mare şantier?
Tractorist sus la volan?
Vrednic electrician?

Eu visez, eu râd, eu cânt –

Şi mă pregătesc voios
Să fiu ţării de folos.

Sugestii metodice:
1. Ce meserii cunoaşteţi?
2. Ce meserie doriţi să vă alegeţi când veţi fi mari? De ce?
3. Cum trebuie să ne alegem o meserie?
4. La ce meserii se gândeşte copilul din poezie?
5. Spuneţi ce face fiecare şi care sunt uneltele specifice fiecărei
meserii.
6. Ce trebuie să facem pentru a fi bine pregătiţi pentru meseria
aleasă?
7. Ce meserii au părinţii voştri?

289
 Toate meseriile
de Emilia Căldăraru

Eu pe tata azi l-am întrebat:

,,Care meserie e mai bună?”
El a râs şi mi-a răspuns îndat’:
,,Asta nimeni nu ştie să-ţi spună!”
Dar grăbi s-adauge îndată
Când citi în ochii mei mirare:
„Dac-o faci cu drag şi-ndemânare,
Poţi fi muncitor într-o uzină,
Medic, pădurar, aviator,
Poţi lucra în sonde sau în mină,
Pe ogor sau în laborator,
Peste tot nevoie e de tine
Şi de mâna şi de mintea ta,
Ca să-i fie omului mai bine
Şi să înflorească patria!”

Ştiu acum şi spun nedezminţit:

,,Toate meseriile-s frumoase!
Fiindcă rodul lor meşteşugit
Ne-aduce tuturor foloase!
Ştim şi mulţumim noi, toţi copiii,
Că părinţii munca-ţi dăruiesc,
Să le crească-n bucurie fiii
Pe frumos pământul românesc.”

Sugestii metodice:
1. Ce l-a întrebat copilul pe tatăl său?
2. Ce i-a răspuns tatăl?
3. Voi care meserie credeţi că este mai frumoasă?
4. Cum trebuie să îşi facă fiecare om meseria?
5. Care este meseria părinţilor voştri?
6. De ce este importantă munca lor?
290
 Cea dintâi vacanţă mare
de Emilia Căldăraru

Vine vara! Prin urmare,

Pe aripi de porumbei,
Vine pentru fiecare
Şi vacanţa, darul ei.

Celor din clasa-ntâi oare

Ştiţi voi ce le aduce-n dar?
Cea dintâi vacanţă mare
După un rodnic an şcolar.

Bine-i în vacanţa mare!

Soare, jocuri, bucurii,
Şi la munte şi la mare,
Ce frumos va fi, copii!

Sugestii metodice:
1. În ce anotimp este vacanţa mare?
2. Pentru ce li se acordă copiilor vacanţe?
3. Cum este vacanţa mare?
4. Ce fac copiii în vacanţa mare?
5. Ce planuri aveţi pentru vacanţa mare?
6. Ce locuri v-ar plăcea să vizitaţi în vacanţa mare?

291
 Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea
şi consolidarea cunoştinţelor despre om şi activitatea sa
(unelte, meserii)

Cine mă ajută?

Scop: consolidarea şi verificarea cunoştinţelor copiilor referi-

toare la meserii şi la oamenii care le realizează; activizarea vocabu-
larului; dezvoltarea proceselor de analiză şi sinteză.
Sarcina didactică: recunoaşterea şi denumirea oamenilor care
execută diferite meserii, după finalitatea muncii lor; denumirea
uneltelor corespunzătoare fiecărei meserii.
Material didactic: jetoane cu imagini reprezentând diferite
unelte de lucru sau oameni îndeplinind diferite activităţi.
Jocul se poate desfăşura şi fără material didactic.

Grupa este împărţită în patru echipe a câte cinci copii.

Educatoarea este conducătorul jocului şi se adresează pe rând fiecărei
echipe. Ex.: „Am primit o invitaţie la o petrecere. Doresc să am cea
mai frumoasă rochie. Cine mă ajută?”
După ce a fost identificat croitorul, copiii echipei respective vor
trebui să denumească uneltele necesare muncii acestuia. Pentru un
răspuns complet (ce presupune identificarea meseriaşului şi a uneltelor
acestuia), echipa va primi o recompensă.
Jocul se va continua atât cât permit timpul didactic şi nivelul de
vârstă al copiilor.

Cui îi dăm?

Scop: verificarea reprezentărilor copiilor despre unelte,

materiale şi meseriaşi; dezvoltarea gândirii asociative, a memoriei şi a
capacităţii de sinteză.
Sarcina didactică: recunoaşterea şi denumirea uneltei şi a
meseriaşului căruia îi aparţine.
292
 Material: unelte pentru electrician (priză, bec, creion de tensi-
une, prelungitor), unelte pentru tâmplar (ferăstrău, cuie, ciocan),
unelte pentru mecanic (chei, şurubelniţe), unelte pentru croitor
(foarfece, ac, aţă, nasturi), unelte pentru zidar (mistrie, cască protecţie,
găleată) etc.

În grădiniţă apare fratele meşterului Ştie-Tot, meşterul Nu-ştie-

nimic. Supărat că toată lumea îl laudă pe fratele său şi îl batjocoreşte
pe el, meşterul Nu-ştie-nimic aduce în sala de grupă un coş plin cu
unelte sau jetoane reprezentând aceste unelte şi îi roagă pe copii să îl
înveţe câte ceva despre meserii.
Rând pe rând, copiii vor răspunde la întrebările „Ce este? şi
„Cui dăm aceste obiecte?”
Dacă răspunsul este corect, copiii vor mima acţiunea ce se poate
executa cu obiectul respectiv. Dacă răspunsul este incorect, meşterul
Nu-ştie-nimic va solicita alt copil.
În încheiere, meşterul le va mulţumi copiilor şi va sintetiza cele
învăţate prin ghicitori corespunzătoare despre unelte şi meserii.

Ghicitori

Când nu este semafor, Pregăteşte iscusit,

Strada poţi trece uşor. Că e meşter la gătit.
El maşinile opreşte (Bucătarul)
Doar să treci… şi le porneşte. Cine le face pe toate cu măsură?
(Agentul de circulaţie) (Croitorul)
Stă cu spatele la rege, Dimineaţa îţi zâmbeşte
Dar regele nu se supără. Când la grădiniţă vii,
(Birjarul) Pentru şcoală pregăteşte
Cu arome îmbietoare, Grupa-ntreagă de copii…
Pâinea rumenă apare (Educatoarea)
Din cuptorul dogorit. Înaintea cui
Cine-o scoate mulţumit? Trebuie să-şi scoată fiecare
(Brutarul) Pălăria?
Ciorbe, supe, sărmăluţe, (Frizerul)
Sosuri calde, chifteluţe
293
 Tunde cu îndemânare
Şi îţi face şi cărare,
O frizură să-ţi stea bine,
Nu-l întrece orişicine.
(Frizerul)
Ţevi, conducte instalează
În perete le fixează,
Iar în urmă el ne lasă
Apa şi căldura-n casă.
(Instalatorul)
Ea ne e a doua mamă
Şi ne învaţă doar la şcoală.
(Învăţătoarea)
Cumpăna şi cu mistria
Îi arată meseria.
(Zidarul)
De n-ar fi el să umble la motor,
N-ai sui în ascensor.
(Mecanicul)
Cine te ascultă şi-ţi prescrie
Cum să iei o doctorie?
(Medicul)
Cine-i harnic, muncitor,
Pe tarla şi pe ogor,
Pentru hrana tuturor?
(Agricultorul)
Cine coase cu mult spor
În folosul tuturor?
(Croitorul)
Cine îşi câştigă banul
Mânuind atent volanul?
(Şoferul)
În clasă, pe orişicine
Îl învaţă ce e bine.
(Învăţătorul)
294
Cum îi spune celui care
Pune trenul în mişcare?
(Mecanicul de locomotivă)
Alb halat îmbracă tata
La spital când vine,
Spune-i numai ce te doare,
El te face bine.
(Medicul)
Poartă haine din inele
Şi se-avântă sus spre stele.
(Cosmonautul)
Cu ciocan, clei şi rindea
Face mobila aşa,
Ca să-ţi placă mie, ţie,
Să ghicească cine ştie.
(Tâmplarul)
Toată ziua el tot sapă
Din adâncuri ca să scoată
Pentru ţară mult cărbune.
Cine ştie cum îi spune?
(Minerul)
Nu ştiu cum de reuşeşte,
Cum e vremea ne vesteşte.
(Meteorologul)
Toată ziua el vopseşte,
Pereţii îi împodobeşte.
(Zugravul)
Cine vrea o haină bună
E destul numai să spună,
Iară tata de îndată
Iscusinţa şi-o arată.
(Croitorul)
Ce fiară încornorată
Umblă cu gura căscată
Şi numai cu limba râmă,
Tot răstoarnă şi dărâmă?
(Plugul)
Fân la iesle n-a mâncat, Scufundată pân-la brâu
Dar cât zece a lucrat. Şi mănâncă saci cu grâu.
(Tractorul) (Moara de apă)
Dimineaţa când se scoală Dă din aripi,
Ia un sac de boabe-n poală Dar nu zboară.
Şi porneşte pe ogoare (Moara de vânt)
Să dea brazdelor mâncare. Am o lună cu mâner,
(Semănătoarea) Am furat-o de pe cer;
Coseşte, dar nu e coasă, Străluce ca o văpaie
Taie, taie, aur varsă. Şi mănâncă numai paie.
(Combina) (Secera)
Cine oare, cine este Ce-i mai înalt decât calul
Flămânzilă din poveste, Şi mai mic decât porcul?
De i-ai da un câmp de grâne, (Şaua)
Tot flămând mereu rămâne? E făcut de muncitori
(Combina) Şi trăieşte pe ogor;
Dinţi frumoşi şi zdraveni are Toată ziua el munceşte,
Şi nicicând gura n-o doare. Urlă de te-nnebuneşte.
(Grebla) (Tractorul)
În mijlocul câmpului, Am o trăsură mare,
Căciula voinicului. La vale fuge tare,
(Căpiţa de fân) La şes înnebuneşte,
Am un moş, La deal gâfâieşte.
De tare ce s-a umflat, (Trenul)
Cât casa s-a ridicat. Ce stă în umezeală
(Căpiţa de fân) Şi nu se udă?
Baba Rada stă-n pârâu, (Uleiul)

Proverbe

 Munca e brăţară de aur.

 Munca e bogată ca Dumnezeu.
 Munca pământului e bogăţie.
 Lucră boul şi mâncă calul.
 Cine nu lucră vara n-are ce mânca iarna.
 Cine lucrează, acela se cade să mănânce.
295
  Cine lucrează şi tace, mai multă treabă face.
 La omul harnic se uită sărăcia pe fereastră, dar nu
îndrăzneşte să intre.
 Omul harnic, muncitor, de pâine nu duce dor.
 Munca înseamnă o zi scurtă şi o viaţă lungă.
 Odihneşte-te ca să munceşti şi munceşte ca să te odihneşti.
 Ce se agoniseşte prin muncă se păstrează mai cu grijă.
 Pesmetul muncit este mai dulce decât cozonacul furat.
 Sudoarea muncii pe mână valorează mai mult decât un inel
de aur pe deget.
 Omul e făcut pentru muncă, după cum pasărea e pentru zbor.
 Munca ne scapă de trei mari rele: de urât, de fapte rele şi de
nevoie.
 Munca n-a dezonorat niciodată pe nimeni.
 Cine iubeşte munca ajunge la cinstire.
 Cine se scoală cu primele cântece ale prepeliţei acela o va
mânca.
 Fă astfel ca nici o oră să nu-ţi treacă fără rod.
 Când munca îşi face drum, de obicei urmează lauda.
 Munca nu ştie ce-i ruşinea.
 Începutul greu duce la un sfârşit bun.
 Treaba prost făcută trebuie făcută de două ori.
 Ce facem de bunăvoie e uşor de făcut.
 Un măgar care-şi poartă sarcina se preţuieşte mai mult decât
un leu care sfâşie oamenii.
 Ce e drept şi adevărat, nici la dracul nu e minciună.
 Adevărul pluteşte ca untul de lemn.
 Copiii şi nebunii spun adevărul.
 Adevărul umblă cu capul spart.
 Cine cutează să spună adevărul poate lesne umbla bătut, ca
mărul.
 Dacă spui prostului adevărul, te toacă-n cap.
 De la adevăr până la minciună e un lat de palmă.
 Gura mai lesne vorbeşte adevărul decât minciuna.
 Adevărul învinge orice.
296
  Cine spune adevărul nu poate să mulţumească pe toată
lumea.
 Nu poţi să ascunzi nici focul, nici adevărul.
 Adevărul e simplu.
 Dragostea fără adevăr e ca un râu fără maluri.
 Este mult mai uşor de recunoscut eroarea decât de găsit
adevărul; aceea stă la suprafaţă, acesta-i în adâncime.
 Celui care spune adevărul dă-i un cal pentru a se putea salva
după ce l-a spus.
 Adevărul trebuie rostit uneori în glumă.
 Spune-i adevărul în faţă şi ai un duşman pe viaţă.
 Cine vrea să afle adevărul să plece de la originea lucrurilor.
 Nimeni nu poate învăţa pe alţii ceea ce el însuşi nu a învăţat
niciodată.
 Dojeneşte-ţi prietenii în taină şi-i laudă în public.
 E uşor să înveţi, dar greu să le scoţi din minte.
 Aceeaşi apă care mişcă moara o şi distruge.
 Acţiunea este adevăratul rod al cunoaşterii.
 Acţiunile curajoase nu au nevoie de trompetă.
 Aflarea înţelepciunii cere cugetare cu osteneală.
 Ajunge din cal măgar şi catâr din armăsar.
 Graba e neprevăzătoare şi oarbă.
 Graba strică treaba.
 A lăuda din toată inima acţiunile frumoase înseamnă într-un
fel a participa la ele.
 Altă făină se macină acum la moară.
 A scoate castanele din foc cu mâna altuia.
 Banii strângătorului pe mâna risipitorului.
 Bate fierul cât e cald, că de se va răci, în zadar vei munci.
 Bob cu bob se umple sacul.
 Căile celor ce şed fără lucru sunt acoperite de spini.
 Câştigul şi paguba merg împreună.
 Cel ce începe multe nimic nu isprăveşte.
 Ce poţi face singur nu aştepta de la altul.
 Cerşetoria e răsplata trândăviei.
297
  Cine face lui îşi face.
 Cine face şi desface are tot anul ce face.
 Cine fuge după doi iepuri nu prinde nici unul.
 Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea!
 Cine încalecă măgarul, să-i sufere şi năravul.
 Cine nu aude, nu vede şi tace trăieşte mulţi ani în pace.
 Cine nu munceşte în viaţă va ajunge la cerşit.
 Cu banii poţi cumpără un ceas, dar nu poţi cumpăra timpul.
 Cui pe cui se scoate.
 Cum ţi-e lucrul, aşa ţi-e plata.
 Dacă ai intrat în horă trebuie să joci.
 Dacă ai suit munca în pat, doarme şi câştigul.
 Dacă ai venituri mititele, mai opreşte din măsele.
 Dacă asculţi omul înţelept vei avea de câştigat în viaţă.
 Decât să fii bogat şi să n-ai ce mânca, mai bine sărac şi să ai
bani mulţi.
 După faptă, şi răsplată.
 După nori e şi senin, după dragoste e şi suspin.
 După război mulţi viteji s-arată.
 E greu să îndrepţi un pom şi să ciopleşti un om.
 El e plin de bani ca broasca de păr.

298
 TEMA ANUALĂ – CE ŞI CUM VREAU SĂ FIU?
PROIECT TEMATIC – SĂ TE MÂNDREŞTI
CU MINE

PROZĂ

Tăietorul de lemne
(după o poveste populară)

Într-o ţară cu cer senin şi ape limpezi precum cristalul, trăia un

tăietor de lemne. Avea o căsuţă în pădure şi o droaie de copii. Muncea
din zori şi până în noapte.
În ziua aceea muncise mai mult ca de obicei. Mort de oboseală,
merse la râu, îşi spălă faţa, dar într-un moment de neatenţie îi căzu
toporişca în apă. Tăietorul se aşeză pe mal şi începu să plângă.
— Omule, ce-i cu tine de plângi aşa amarnic? îl întrebă Zâna
Pădurii.
— Ce să fie, frumoasă zână, mi-am pierdut toporişca. Nu ştiu să
înot şi nu pot s-o caut.
— N-ai nici o grijă, ţi-o aduc eu imediat, îi spuse zâna şi
dispăru imediat în apă.
Nu peste multă vreme zâna apăru la suprafaţă şi îi aduse un
topor din aur, dar tăietorul îi spuse supărat că nu este toporul lui. Zâna
intră din nou în apă şi, de această dată, îi aduse un topor din argint, dar
tăietorul îi răspunse acelaşi lucru. Zâna intră în apă pentru a treia oară
şi îi aduse un topor din bronz.
— Nici asta nu-i toporişca ta?
— Nu, Zâna Pădurii, pe-a mea nu cred s-o mai găsim, spuse
tăietorul şi începu să plângă şi mai amarnic.
Zâna intră în apă pentru a patra oară şi, când ieşi, ţinea toporişca
tăietorului de lemne. Bucuria acestuia nu cunoştea margini.
— O, Zâna Pădurii, îţi mulţumesc din inimă că mi-ai găsit
toporişca. Mă duc repede să-mi văd de treabă. Am pierdut prea mult
timp.

299
 — Stai, omule, nu te grăbi aşa! Vreau să-ţi dăruiesc ceva:
toporul de aur, pe cel din argint şi pe cel din bronz; le meriţi pe deplin
pentru cinstea ta!
Zâna dispăru atât de iute că tăietorul nici nu avu timp să-i
mulţumească.
O porni fericit prin pădure. Se întâlni cu un alt tăietor de lemne
şi, când acesta îl întrebă de unde are toporiştile, îi povesti cele
întâmplate. Apoi se despărţiră şi-şi văzură de drum. Dar cel de-al
doilea tăietor alergă la râu şi îşi aruncă toporul, apoi începu să plângă
cu lacrimi de crocodil. Nu după multă vreme apăru şi Zâna Pădurii.
— Ce ai, omule, de plângi?
— O, Zâna Pădurii, mi-am pierdut toporul în apă şi nu ştiu să
înot!
Zâna intră repede în apă şi peste puţină vreme reveni cu un
topor din aur.
— O, frumoasă zână, acesta este toporul meu. Îţi mulţumesc
mult.
Zâna se înfurie peste măsură. Aruncă în apă toporul din aur şi îi
zise:
— Eşti necinstit şi mincinos, omule. Du-te şi caută-ţi singur
toporul, cel pe care singur cu mâna ta l-ai aruncat în apă şi ţine minte,
omule, şi spune şi celorlalţi că cinstea pentru un om este mai presus
decât aurul.

Sugestii metodice:
1. Ce meserie avea personajul din povestea noastră?
2. Ce necaz i s-a întâmplat omului?
3. Cine s-a oferit să-l ajute?
4. Ce i-a adus Zâna Pădurii?
5. De ce a refuzat omul acele topoare?
6. De ce calităţi a dat dovadă şi cum a fost el răsplătit?
7. Cum a procedat cel de-al doilea tăietor de lemne?
8. De ce s-a supărat Zâna Pădurii?
9. Ce am învăţat noi din această povestire?

300
 Cine-i mai tare?
de Irimie Străuţ

Se adunaseră în pădurea dintr-o margine de sat animalele la sfat:

— Ce ziceţi, din toate vieţuitoarele câte sunt, care credeţi că-i
mai tare pe Pământ? întrebă Ruha-Buha cea înţeleaptă, potrivindu-şi
ochelarii pe nas, cu aripa dreaptă.
— Eu zic, zice Chiţ, şoricelul-cel-elegant, eu zic că e prietenul
meu Trompă-lungă-să-i-ajungă, marele Elefant, care poate frânge o
pădure ca pe o grămadă de surcele sau ca pe un vrej de mure.
— Dar Leul-paraleul, de el ai uitat? Odată, doar cu o labă a dat
o lovitură şi un bivol la pământ a culcat – îl întrerupse Ţupa-ţup… Sau
să ne gândim numai la lup…
— Aşa e şi tigrul şi hipopotamul şi ursul, şi ei sunt puternici, la
trântă vrednici, dar eu aş zice că este cineva şi mai tare, deşi nu arată
aşa de mare, vorbi tot Ruha-Buha.
— Cine să fie, cine care să mă întreacă şi pe mine? întrebă leul
ce se ivise deodată pe aproape, călcând neauzit, cu mers pâşâit.
— Cum? Oare n-aţi ghicit?! Este omul, negreşit. El are puşca şi
asta ştiţi doar cât de amarnic muşcă, doborând pe oricare dintre noi cât
ai clipi la pământ. El şi munţii dacă vrea îi schimbă din loc, e stăpân
pe apă şi pe foc…
— Dar cu Frigul, cu fratele meu Vântul-cel-mare şi cu surorile
mele Ploile nu se pune.
— Asta cine o spune?
— Chiar eu, jupânul Frig, bun prieten cu Geruiala, fiul Iernii
alungate de pe aici de Zâna Primăvară. Pe mine însă nimeni nu va
ajunge să mă alunge.
Astea fiind spuse, începu să se lase cu înfiorare o boare de ră-
coare, care alunga animalele spre bârloguri, pe fiecare. Numai
Ruha-Buha rămase la gura scorburii sale, să vadă cine-i mai tare…
Oamenii simţind răcoarea trimisă de Frig, spre livezile lor în
floare, ieşiră din case cu mic, cu mare şi-au aprins focuri pe sub pomi
să le fie cald şi bine, să nu îngheţe florile şi să dea rod bogat, cum nu
s-a mai aflat… Atunci şi asupra grădinii de legume Frigul imediat
puterea şi-a încercat, vrând să muşte din firele plăpânde de răsad,

301
neapărat. Dar nici aici mare lucru n-a izbutit, fiecare strat fiind cu foi
de ziare şi polietilenă acoperit. Iar oaspetele nepoftit a trebuit să fie
mulţumit doar cu pietrele de pe marginea drumurilor, pe care de ciudă
cu brumă le-a albit şi aşa grădina şi livada au scăpat, iar a doua zi fiind
stăpân Imnul Soare, Frigul a trebuit să-şi ia picioarele la spinare şi să
plece pe unde-a văzut cu ochii, pe urmele Iernii şi ale babei Dochii.
Atunci, ca să-l răzbune, după câte se spune, a venit pe urmele
sale Vântul-cel-Mare, vrând să se răfuiască cu oamenii, cu fiecare.
Ziceai că va smulge toţi pomii din pământ, năstruşnicul Vânt, aşa
sufla de tare, acoperişurile caselor să le spulbere încercând cu ardoare,
totul a fost însă numai o încercare, fiindcă pomii bine îngrijiţi erau cu
rădăcinile în pământ adânc înfipţi, iar casele arătoase erau clădite
temeinic, din zid şi piatră cu ţiglă acoperită, nu cu învelitori de paie
sau şindrilă, ca altădată.
Au bântuit apoi peste câmpuri Ploile, surorile ude şi zălude ale
Frigului şi Vântului, cu gând să înece semănăturile, grânele şi
zarzavaturile; şi atunci oamenii au luat în mâini sapele şi au săpat
pentru puhoaie şanţuri şi canale, să se scurgă la vale. Râurile crescute
au fost prinse în chingi de beton, isteţii oameni strângând apa în lacuri
de acumulare, făcând-o folositoare, pentru irigaţii şi a caselor
luminare. Spicele s-au înălţat, ca vrabia, în holdele din câmpii, iar
fructele s-au pârguit rotunde şi frumoase în pomi, ca obrajii de copii.
De ciudă, suratele Ploii nu s-au mai arătat multă vreme pe la noi,
dar în locul lor s-a înfăţişat pe dată Seceta, mătuşa lor cea lungă şi uscată.
Ajutată de razele necruţătoare, împrumutate de la Soare, cumătra Secetă
şi-a zis că va pârjoli tot ce vede în calea sa. Aprig însă baba s-a înşelat,
căci cu apa din lac, câmpul şi livezile şi grădinile s-au transformat în
pământ irigat, care şi de data aceasta, fiind folosită cu folos, a arătat la
mic şi mare că pe pământ tot omul harnic, isteţ şi muncitor este mai tare.

Sugestii metodice:
1. Ce întrebare şi-au pus animalele pădurii?
2. Cine credeau că este mai puternic dintre ele şi de ce?
3. La ce concluzie au ajuns animalele?
4. Ce credeau frigul, vântul şi ploile?
5. Cum luptă omul împotriva forţelor naturii?
6. Care oameni sunt cei mai tari pe pământ?
302
 POEZIE

Bună ziua! Te rog! Mulţumesc!

de Gheorghe Zarafu

Când o-ntâmpinăm în clasă

Sau când suntem la plimbare,
BUNĂ ZIUA! spunem veseli
Dragei noastre educatoare.

Azi a nins frumos afară,

Dealul în zăpezi se-mbracă,
Mamă, lasă-mă TE ROG!
Să mă duc puţin la joacă.

Mi-a căzut sub pat creionul,

Însă fratele mai mare
Mi l-a luat şi-i MULŢUMESC!
Bucuros, cu voce tare.

BUNĂ ZIUA!, MULŢUMESC! şi TE ROG!

Sunt dragi cuvinte
Ce le spune cu folos
Orişice copil cuminte.

Sugestii metodice:
1. Cum trebuie să fie un copil pentru a ne mândri cu el?
2. Ce cuvinte magice trebuie să cunoască orice copil?
3. Ce formule de salut cunoaşteţi?
4. Când şi cum trebuie să le folosim?
5. Cum adresăm o rugăminte?
6. Cum arătăm că suntem recunoscători?

303
 La şcoala iepuraşilor

Iepuraşilor li-i dată

O problemă complicată.
Şi în bănci perechi-perechi,
Scriu pe frunze de curechi,
Tot cu morcovi subţirei,
Un fel de creion la ei.
Unul de atât gândit,
Stă în bancă neclintit,
Cu creionul dus la gură,
Necăjit fără măsură,
Şi tot cată în plafon
Şi tot roade din creion.

Sugestii metodice:
1. De ce merg copiii la şcoală?
2. Cum se numesc copiii care merg la şcoală?
3. Cum se numesc obiectele pe care le folosesc şcolarii?
4. Daţi exemple de rechizite pe care le cunoaşteţi.
5. Spuneţi care este rolul lor.
6. Cine sunt elevii şcolii din poezia noastră?
7. Ce rechizite folosesc ei?

304
 Păpuşica şcolăriţă
de Vali Slavu

Vara a trecut în grabă.

Păpuşica şcolăriţă
Stă cu ursuleţul Miţă
La taifas şi îl întreabă:

„Ai văzut cât ştiu de bine

Să citesc, să calculez?
Ştiu să scriu, să desenez,
Nu m-aş face de ruşine
Dacă, peste-o săptămână,
Pe a şcolii poartă mare
Aş păşi cu-nfiorare,
Cu stăpâna mea de mână.

Şi în clasă-aş fi, vezi bine,

O elevă silitoare.
Dar mă-ntreb acuma, oare,
O păpuşă-aşa, ca mine,

Cât de serioasă-ar fi,

Şi oricât de ordonată,
Ar putea fi acceptată
La o şcoală de copii?”

Sugestii metodice:
1. La sfârşitul cărei grupe merg copiii la şcoală?
2. Cum se numesc copiii care merg la şcoală?
3. Ce trebuie să ştie un copil care merge la şcoală?
4. Ce înseamnă să fii silitor?
5. Ce îşi doreşte păpuşica?
6. Voi credeţi că la şcoală mai putem merge cu păpuşi?

305
 Sfaturi pentru şcolari
de S. Mihnea

Zilnic, cu o periuţă,
Dinţii curăţă-ţi uşor,
Căci de n-o faci ei se strică
Şi te dor!

Ce voios eşti când faci baie

Şi curat eşti ca un crin!
Fă în orice săptămână
Una, cel puţin!

Fructe şi legume multe

Să mănânci îţi folosesc,
Căci sunt bune, sunt gustoase
Şi hrănesc.

Larg să îţi deschizi fereastra

Seara, când e să te culci:
Aerul curat îţi face
Visurile dulci.

Fă gimnastică şi jocuri,
Şi aleargă, cât eşti mic,
De voieşti ca să creşti mare
Şi voinic.

De cafele şi de ceaiuri
– Care sunt rele pentru toţi –
Te fereşte; lapte însă,
Bea cât poţi!

În grădină sau în curte,

Să te joci în orice zi:
Sănătos, de nu faci astfel,
Nu poţi fi.
306
 Să bea apă, când i-e sete,
Nimănui nu-i e oprit;
Dar să fugi de apa rece
Când eşti încălzit.

Să te iei după găină

Când e vorba de culcat.
Pe cocoş ascultă-l, însă,
La sculat.

Mâinile de-ţi sunt murdare

Când mănânci, te-mbolnăveşti;
Spală-te ades pe ele
Şi-o să-mi mulţumeşti!

Sugestii metodice:
1. Cum se numesc copiii care merg la şcoală?
2. Ce reguli de igienă trebuie să respecte copiii?
3. Ce înseamnă o alimentaţie sănătoasă?
4. Spuneţi ce consumaţi la fiecare dintre cele trei mese
principale ale zilei.
5. De ce copiii trebuie să facă sport?
6. Ce sport practicaţi?
7. Care este ora potrivită pentru culcare a unui şcolar?
8. Dar pentru trezire?

307
 Jocuri didactice pentru verificarea, precizarea
şi consolidarea cunoştinţelor despre om şi activitatea sa

Uf, e greu să fii şcolar!

Scop: fixarea reprezentărilor copiilor despre rechizite, modul

lor de folosire şi utilitatea acestora; consolidarea deprinderii copiilor
de a fi ordonaţi; consolidarea capacităţii de analiză şi sinteză.
Sarcină didactică: denumirea, descrierea şi precizarea utilităţii
rechizitelor.
Material didactic: ghiozdane, rechizitele şcolarului.

Invitaţi vor fi doi şcolari în clasa I, Niţă şi Miţă.

Miţă este dezordonat, neglijent, iar Niţă ordonat, meticulos,
conştiincios.
Miţă se plânge copiilor:

„Uf, e greu să fii şcolar.

Este, pe cuvântul meu
De şcolar de-a întâia, greu!”

Niţă îl contrazice:

„Ţi se pare, nu-i aşa?

Te vom ajuta, cumva!”

Copiii, alături de Niţă, îl vor ajuta pe Miţă să îşi pregătească

ghiozdanul.
Rând pe rând, copiii vor analiza rechizitele din ghiozdanul lui
Niţă, le vor descrie şi determina utilitatea, după care vor selecta de pe
măsuţa educatoarei acelaşi obiect şi vor spune ce este şi la ce îl va
ajuta pe Miţă.
Dacă un copil răspunde greşit, i se va da altuia şansa să
răspundă. Răspunsurile corecte vor fi apreciate şi aplaudate.

308
 Alo! 112?

Scop: consolidarea folosirii corecte a numelor şi prenumelor

copiilor, a adresei de domiciliu; familiarizarea copiilor cu unele
caracteristici ale fizionomiei lor; formarea deprinderii de a solicita
ajutor în caz de urgenţă la numărul de telefon 112; stimularea copiilor
de a se cunoaşte între ei.
Sarcina didactică: recunoaşterea şi denumirea corectă a
colegilor după descrierea fizionomiei sau a unor calităţi individuale.
Material didactic: telefon de jucărie, costum de poliţist.

Educatoarea va interpreta iniţial rolul dispecerului. Copiii vor

suna rând pe rând la 112 şi vor semnala dispariţia unui coleg. Ei vor
descrie copilul cu amănunte. Dispecerul va trimite „patrula” formată
din doi copii să îl găsească pe cel dispărut după semnalmentele
primite. După ce îl vor identifica, copilul dispărut se va prezenta în
faţa poliţiştilor din patrulă şi îşi va comunica adresa de domiciliu,
eventual numele părinţilor.
Locul dispecerului va fi luat de un alt copil, iar patrula se va
schimba de fiecare dată după rezolvarea cazului.
În descrierea copiilor se vor evidenţia aspecte şi trăsături
pozitive.

Ghicitori

Bucăţică de cărbune, Are foi şi nu e pom,

Cu veşmânt de lemn,
Pe hârtie lasă urme
Scriind orice semn.
(Creionul)
Nu sunt carte, dar am foi
Pregătite pentru voi,
Cu linii sau pătrăţele,
Să puteţi scrie pe ele.
(Caietul)
Îţi vorbeşte ca un om,
Şi cu cât o îndrăgeşti,
Tot mai mult o foloseşti.
(Cartea)
Ticăie la capul tău
Şi te trezeşte mereu.
(Ceasul)
Are foi şi scoarţă,
Dar nu e copac,

309
 Cine-o înţelege Sunt o şa
Minte are-n cap. Pe care nu călăreşte nimeni;
(Cartea) Sunt fereastră,
Mărgeluşe pe vergele, Dar nu la casă.
Socoteşti ce vrei cu ele. (Ochelarii)
(Bilele de la numărătoare) Ce se leagă cu gura
O cetate minunată Şi nu se dezleagă cu mâna?
Stă cu poarta descuiată, (Vorba)
Dar nu poţi în ea păşi Ce e mare şi mai mare
Dacă nu ştii a citi. Şi de nimeni teamă n-are?
Are-n ea comori potop, (Legea)
Oricât iau nu scade-un strop. Aur, bucăţele,
(Ştiinţa) În gura sobei mele.
Trei surori, poţi să zici, (Jăratecul)
Una mare, două mici, Vântul stinge,
Vin în fiecare an Vântul îl încinge.
Şi pun lacăt la ghiozdan. (Focul)
(Vacanţele) Ce trece prin pod
Câmpul alb, oile negre, Şi nu hodorogeşte?
Cin-le vede nu le crede, (Fumul)
Cin-le paşte le cunoaşte. Cu trei ochi
(Scrisul) În trei culori
Nu e şoarec, nici orbete, E atent la trecători
Roade pete pe caiete. Şi-ţi arată
Ar fi bine şi frumos Fără grai
Să nu-i dăm nimic de ros. Când să treci
(Guma) Şi când să stai.
De-ai greşit, ia seama bine, (Semaforul)
Foloseşte-mă pe mine! În colţ de stradă,
Foaia albă va rămâne, Trei ochi iscoadă.
Ai grijă să scrii mai bine. (Semaforul)
(Guma) Iat-o nu-i,
Zece sârme ordonate Dacă nu-i,
Cu câte zece bile colorate. Nici eu n-o spui.
Fiecare copil ştie (Scânteia)
Că asta nu-i jucărie!
(Numărătoarea)
310
 Poţi să-l faci că-i sănătos
Chiar de stai cu capu-n jos.
E un sport mai de folos.
(Yoga)
Drept, înalt şi subţirel,
Cu veşmânt de lemn pe el,
Are vârful de cărbune,
Pe hârtie multe spune.
(Creionul)
E o grădină mândră, semănată
Cu poezii, cu glume şi poveşti,
Dar nu se lasă lesne vizitată
Decât când ştii, copile, să
citeşti.
(Cartea)
Sunt rotundă sau pătrată,
Ascut creionul îndată.
(Ascuţitoarea)
Petale de flori micuţe,
Aşezate-n cutiuţe,
Să putem picta cu ele
Oameni, case, floricele.
(Acuarelele)
Nu-i fierbinte,
Dar usucă.
(Sugativa)
Ţin cerneala-n rezervor
Ca să poţi scrie uşor.
(Stiloul)

Proverbe

 Prietenul se cunoaşte la zile negre.

 Inima îşi cunoaşte prietenii.
 Orice să fie nou, dar prietenul vechi.
 Prietenul vechi este ca vinul care, pe cât se învecheşte,
pe-atât mai cu gust se bea.
 Prietenul adevărat şi prin ascuns te-ajută fără a ta ştire.
 Nici o avere nu e mai bună decât prietenul cel bun.
 Dacă prietenul tău este miere, tu nu umbla să-l mănânci de
tot.
 Prietenii omului sunt punga cu bani şi sacul cu mălai.
 Ce nu vrei să ştie duşmanul, nu spune prietenului.
 Depărtarea nu-i departe dacă sufletele sunt apropiate.
 Fii prieten cu vecinii, dar nu pune mâna pe gardurile lor.
 Când nu eşti sigur de caracterul unui om, priveşte-i prietenii.
 Rana făcută de un prieten nu se vindecă niciodată.
 Dacă vrei să te urmeze câinele, hrăneşte-l.
 E de preferat un inamic pe faţă decât un prieten fals.
311
  Să-ţi fii ţie însuţi prieten şi alţii îţi vor deveni prieteni.
 Când unui om îi merge rău, prietenii dispar.
 Toţi sunt prieteni cu cei fericiţi.
 Atunci când un prieten te roagă, nu există amânare pe mâine.
 A ajuns oul mai cuminte decât găina.
 A fi grabnic ca melcul.
 Gândeşte întâi, apoi vorbeşte.
 Ai carte, ai parte.
 A lega cartea de gard.
 Ascultă cu urechile, vezi cu ochii, dar taci cu gura.
 A vorbi ca la o carte.
 Bagă de seamă la cei înţelepţi, la cei care fug şi la cei care
gonesc şi ia-te după ei dacă vrei să fii ca ei.
 Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?
 Capul trage, capul face.
 Cartea are patru ochi.
 Cartea, cum o laşi baltă, te lasă şi ea îndată.
 Cartea este o comoară de învăţătură.
 Cartea e unul din aşii în viaţă.
 Cine învaţă la timp se odihneşte la bătrâneţe.
 Dacă citeşti mult, ai vocabular plin.
 Cine nu are carte nu are parte.
 Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.
 Cum scrie la carte.
 Cu ce dascăl locuieşti, aşa carte alcătuieşti.
 Cartea învăţă pe cel ce nu ştie.
 Deschide cartea şi vei descoperi o lume nouă.
 Din tinereţile tale alege învăţătura şi până la cărunteţele tale
vei afla înţelepciune.
 De vei vedea înţelept, intră la el şi pragurile uşilor lui să le
roadă piciorul tău.
 Diferenţa dintre adulţi şi copii este aceea că adulţii nu pun
întrebări.
 Din greşeli se învaţă.

312
  Deschide ochii înainte de căsătorie şi ţine-i pe jumătate
închişi după ce te căsătoreşti.
 Deştept ca oaia şi viclean ca măgarul.
 De fiecare dată gândeşte ce scrii.
 Bucatele satură pântecele, iar cartea mintea.
 Cugetul bun e cea mai moale pernă.
 Dacă nu înveţi din istorie eşti nevoit să o repeţi.
 Dacă o sută de oameni îl numesc pe un înţelept nebun, el
rămâne tot înţelept.
 Cartea este mama învăţăturii.
 Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!
 Cine are cap de sticlă să nu arunce cu pietre în nimeni.
 Cine are carte are parte!
 Cine ştie carte are patru ochi.
 Cine ştie carte ajunge departe.
 Cine ştie să semene poate semăna şi pe ogor de stâncă.
 Cine tace bine face.
 Cine vinde miere îşi linge degetele.
 Cine vine târziu ocupă locuri proaste.
 Cine vorbeşte seamănă, cine ascultă culege.
 Dacă un prost aruncă o piatră în lac, zece deştepţi n-o pot
scoate.
 Decât să deschizi gura, deschide mai bine ochii.

Curiozităţi

SMURD
 Raed Arafat este fondatorul acestui serviciu.
 După instalarea primei camere de reanimare la Serviciul de
Primiri Urgenţe din Spitalul Judeţean Mureş, mortalitatea a scăzut cu
50%. Camera de reanimare s-a realizat în urma unei donaţii a
Serviciului de Urgenţă al Spitalului Regal din Edinburgh.
 La început, serviciul era denumit SMUR (Serviciul Mobil de
Urgenţă şi Reanimare). Denumirea SMURD (Serviciul Mobil de
Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare) a fost adoptată în 1993, după ce
313
instituţia a primit ca donaţie o autospecială de descarcerare din partea
Brigăzii de Pompieri Strathclyde din Scoţia.
 Prima misiune a autospecialei de descarcerare primite de la
pompierii scoţieni a avut loc în ziua ceremoniei de primire a maşinii.
 Primele oraşe care au preluat modelul SMURD-ului din
Târgu-Mureş au fost Oradea şi Sibiul. Aici s-a deschis, în 1993, al
doilea centru SMURD din ţară. În prezent, sunt unităţi SMURD în
mai multe oraşe din ţară: Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara etc.
 În 1998, printr-o strângere de fonduri publică, s-a reuşit
achiziţionarea celei mai moderne (la acea dată) ambulanţe din
România. Suma necesară a fost strânsă cu ajutorul cetăţenilor oraşului,
firmelor şi autorităţilor locale din Târgu-Mureş.
 Tot începând cu 1998, SMURD Târgu-Mureş a avut la
dispoziţie şi o barcă de intervenţie. Aceasta a fost obţinută tot ca o
donaţie primită de Departamentul de Pompieri.
 De-a lungul timpului, două elicoptere SMURD s-au prăbuşit.
Primul accident a avut loc în martie 2003, când un elicopter de tip
Alouette YAR 316 B, aparţinând SMURD Târgu-Mureş, s-a prăbuşit
în judeţul Cluj, iar al doilea, în luna ianuarie 2006, când un elicopter
Eurocopter 135 P2, aparţinând SMURD Iaşi, s-a prăbuşit la scurt timp
după decolare în apropierea aeroportului ieşean. Opt salvatori
SMURD şi-au pierdut astfel viaţa, în cele două accidente.

314
 TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM
CEEA CE SIMŢIM?
TEMĂ ÎN AFARA PROIECTULUI – PRIETENI
DE PRETUTINDENI

PROZĂ

Cel mai bun prieten

de Victor Sivetidis

Un copil avea multe jucării. S-a jucat ce s-a jucat cu ele şi

deodată a început să plângă.
— Nu mai am ce face cu ele, i-a spus tatălui sau, ştergându-şi
lacrimile. Să-mi cumperi o sfârlează. Vreau o sfârlează.
— Bine. Am să-ţi cumpăr o sfârlează.
— Tui, grozavă jucărie! a spus el a doua zi, uitându-se la sfâr-
leaza cumpărată de tatăl său. Ce culori şi ce sunete scoate!… Sfâr,
sfâr… când se învârteşte, parcă ar fi un motan care toarce.
Într-o bună zi, băiatul s-a plictisit şi de ea şi a spus:
— Tăticule, vreau altă jucărie! Asta nu-mi mai place.
— Bine, bine! Am să-ţi cumpăr o altă jucărie, dar pe asta n-ai
s-o mai arunci, aşa-i?
— N-am s-o mai arunc! a zis copilul. Şi a primit o cutie de
plastilină de toate culorile.
Mult s-a mai minunat el când a luat şi a frământat-o în mâini,
de-a ieşit repede-repede o minge rotundă şi drăguţă.
Cu o altă bucată de plastilină a făcut un măr, cu o alta un puişor
micuţ-micuţ.
S-a mai gândit c-o să mai facă neapărat şi o casă cu grădină, o
maşină cu motor, un avion şi câte şi mai câte.
Iată că din ziua aceea n-a mai plâns după o altă jucărie şi nici nu
s-a mai plictisit.
— De ce nu mă mai plictisesc? l-a întrebat pe tatăl său.
— Pentru că ţi-ai găsit cel mai bun prieten!

315
 — Pe cine? Plastilina? Nu se poate! Ea este doar un pământ
frământat cu ulei şi culoare. Dacă nu-l modelezi să iasă ceva, stă
cuminte în cutie. Atunci care să fie prietenul cel bun?
— Munca! i-a spus tatăl său. Munca, hărnicia de fiecare zi.

Sugestii metodice:
1. În ce etapă a vieţii vă aflaţi?
2. Care credeţi că este ce mai frumoasă etapă a vieţii?
3. De ce este frumoasă copilăria?
4. Când sărbătorim Ziua Copilului?
5. Care este activitatea care vă place cel mai mult?
6. Care este jucăria voastră preferată?
7. Ce jucărie minunată a descoperit copilul din povestirea
noastră?
8. De ce nu s-a mai plictisit?
9. Care este prietenul cel mai bun al copiilor?

POEZIE

1 Iunie, Ziua Copilului

de Teodor Munteanu

Este 1 Iunie,
E prima zi de vară,
Soarele e sus pe cer,
E frumos afară.

Suntem astăzi mai voioşi,

Căci avem serbare,
E Ziua Copiilor,
E zi de sărbătoare.

La serbare a venit
Astăzi multă lume.
Cântece şi poezii,
Fiecare spune.
316
 Ionel s-a încurcat
Şi s-a-nroşit ca focul.
„Nu-i nimic”, cu toţii-au zis,
„Bată-l-ar norocu’”.

Sandu cel cu ochelari,

Cu a sa chitară,
Singur s-a acompaniat
Pentru prima oară,

Şi o coardă i s-a rupt

Când lovi mai tare.
Nimeni nu s-a supărat,
C-aşa-i la serbare.

Sugestii metodice:
1. Ce sărbătorim pe 1 Iunie?
2. Ce anotimp începe o dată cu Ziua Copilului?
3. Cum întâmpină copiii din poezie această zi?
4. Ce au pregătit ei pentru serbare?
5. Voi cum petreceţi Ziua Copilului?
6. Ce vă doriţi în această zi?

Ghicitori

N-are chip şi nici făptură, E trimis de Dumnezeu,

Unde-i ea nu este ură; E ocrotitorul tău.
E scumpă şi-atât de dragă Totdeauna ţi-e aproape,
C-o iubeşte lumea-ntreagă. Şi în zi, şi-n miez de noapte;
(Prietenia) Te va însoţi mereu,
Sentimentul cel mai sfânt Şi la bine, şi la greu!
Din cer şi de pe pământ. E prieten adevărat,
Să-ţi ajuţi aproapele, Că-i de Dumnezeu lăsat.
Ca apoi să-ţi culegi roadele. (Îngerul)
(Iubirea/prietenia)
317
 La stat
Nu-i înalt,
Dar la nas
N-o să-i ajungi
Nici cu scări din cele lungi.
Prieteni puţini are,
Că-i măreţ nevoie mare.
(Îngâmfatul)
Cine ştie o crăiasă,
Toată noaptea luminoasă,
Între stele locuieşte,
Cu ele prietenă este
Şi atunci când norul nu
vine
Împreună le stă bine!
(Luna)
Am doi fraţi
Cu sfori legaţi
Şi-n picioare încălţaţi.
De mereu îi îngrijesc,
Prieten buni ei mă numesc.
(Bocancii)
Din pădure l-a luat
Şi bunicului l-a dat,
În el se va sprijini
Şi prieteni buni vor fi.
(Bastonul)
318
La cap pieptene,
La trup pepene,
La coadă secere,
La picioare răşchitoare ,
De ştii să-i vorbeşti,
Prieten bun îi eşti.
(Cocoşul)
E o grădină mândră,
semănată
Cu imagini, poezii, cu
glume şi poveşti,
Ea se lasă lesne vizitată
Chiar de nu ştii să citeşti
Şi prieten bun îi eşti.
(Cartea)
El acasă te aşteaptă
Bucuros şi dă din coadă,
Ţi-e prieten cu-adevărat,
Te-ntâmpină cu un lătrat.
(Câinele)
Lângă sobă se cuibăreşte,
Mieunând prieteneşte,
După şoareci e-nnebunită
Şi-i prinde-ntr-o clipită.
Prietenia ţi-o arată
Dând o raită prin covată.
(Pisica)
 Proverbe

 Iubeşte-ţi prietenul cu toate defectele sale

 La casa prietenului bandajează-ţi capul, la casa duşmanului
taie-ţi ghearele,
 La ceea ce nu poţi nici ţie să-ţi ajuţi, nu mai făgădui altuia
să-i ajuţi.
 Iubeşte-ţi prietenul aşa cum este el.
 La adunare când te afli, să nu fii posomorât, că la toţi vei fi
urât.
 Frate, frate, dar brânza e pe bani.
 Fratele îţi scoate ochii.
 Frumoasă e prietenia, să n-o lăsăm să moară.
 Dacă vrei să-ţi faci un prieten, fă-l punându-l la încercare şi
nu te grăbi să crezi în el.
 Fă bine celor buni, căci frumoasă comoară e mulţumirea
ce-ţi datorează omul virtuos.
 Fă bine prietenului tău pentru a-l feri şi duşmanului pentru
a-l cuceri.
 Făgăduiala are picioare, numai darul are mâini.
 Făgăduiala dată e datorie curată.
 Făgăduielile nasc datorii şi datoriile făgăduieli.
 Făgăduieşte numai ce poţi da.
 Dă-i timp unui om, dar fără să pierzi timpul.
 Darul cel târziu nu are putere de dar.
 Dacă un prieten te înşală o dată e vina lui. Dacă te înşală a
doua oară e vina ta.
 Cine nu se bucură de prietenie nu e om.
 Cine se aseamănă se adună.
 Cine are tovarăş nerod ajunge din pod în glod.
 Cine a aflat în lume prieten adevărat, el o comoară bogată-n
viaţă a câştigat.
 Ceartă-ţi prietenii în taină, laudă-i în public.
 Când doi se ceartă, al treilea câştigă!

319
  Bagă de seamă la toţi câinii care te înconjoară.
 Banii sunt toporul care separă prietenii nedespărţiţi.
 Când sunt doi, puterea creşte.
 Vrăjmaşul înţelept e mai bun decât prietenul fără minte.
 Un prieten e greu să-l găseşti şi mai uşor să-l pierzi.
 Prietenia unui singur om inteligent este mai de preţ decât a
tuturor proştilor împreună.
 Prietenul tuturor nu e prietenul nimănui.

320