GRUPA MICA

IEPURAŞUL ŞCHIOP
IRIMIE STRĂUŢ

Iepuraşul Rilă-Smucilă n-a prea învăţat din cele ce odată i s-au întâmplat, când
regulile de circulaţie nu le-a respectat. într-o seară, mi se pare, a făcut o poznă şi mai
mare ... A văzut trecând pe la el prin sat o căruţă pe şosea şi s-a agăţat de ea.
Noroc că l-a zărit căruţaşul şi a oprit căruţa, altfel ar fi căzut sub roată şi
închipuiţi-vă ce era să păţească ...
Dar nici această întâmplare nu l-a învăţat minte şi s-a ţinut de pozne înainte.
Când a trecut pe drum un tractor cu remorcă, de un oblon iar s-a agăţat şi cum
tractoristul nu l-a văzut, mărind viteza, drept într-un şanţ l-a aruncat. De aici, ameţit şi
cu cojocelul de noroi mânjit, Rilă-Smucilă abia s-a mai sculat, dar minte ... tot n-a
câştigat. Şi aşa s-a întâmplat că şi de un camion s-a agăţat şi camionul l-a trântit iarăşi în
drum, pe asfalt.
Noroc că nu trecea atunci, pe acolo, nici o maşină, că l-ar fi călcat, fără ca şoferul
să aibă vreo vină. Dar nici bine iepuraşului nu i-a umblat, că de jos, din drum, unde
fusese aruncat, deloc nu s-a mai sculat. Au sărit trecătorii şi l-au ridicat şi atunci toţi au
văzut că iepuraşul are un picior rupt. I-au pus piciorul in ghips ca într-o cizmă de var şi
de atunci se tânguie cu amar, c-a ajuns un iepuraş şchiop, care nu mai poate alerga
deloc. Şi altora să le fie învăţătură de minte, acum el ii spune fiecărui prieten ce bine e
să fii cuminte, să respecţi regulile de circulaţie si cele spuse de cei mari, să nu te agaţi
nici de căruţe, nici de maşini, nici de tractoare, nici de tramvai, că altfel, vai - vai ! vezi
ce poţi să păţeşti şi câte mai pătimeşti.

pag. 1
 GRUPA MICA

TOMIŢĂ IEPURAŞUL
ALEXANDRU MITRU

Să nu te iei după fricos ... Cine se ia după fricos ajunge ....

O să vedeţi îndată unde ajunge !
Această întâmplare s-a petrecut demult,demult pe vremea când animalele se
hotărâseră să-l omoare pe vânător.
S-a întocmit oştirea animalelor: ariciul înainte, pe urmă lupul, vulpea, cerbul,
bursucul, ursul. Ba au chemat într-ajutor şi o pasăre, pe vultur, să-i vestească când vine
vânătorul. Se pregătea o bătălie mare.
A venit castorul, dulgher prea iscusit, şi a ridicat ici-colo ziduri de lemn. în dosul
lor s-au strâns în rânduri animalele să lupte.
Şi-au ascuţit toţi dinţii şi ghearele.
Erau aproape gata când nu ştiu cine a spus:
 Mergem la bătălie, dar nu avem hatman.
 Aşa e, să alegem un hatman ! au rostit toate dihăniile dintr-o dată.
Cine să fie ? Ariciul nu e bun căci e ţepos, lupul este de trebuinţă în bătălie, vulpea
e prea vicleană; cerbul e încornorat şi se agaţă în ramuri; bursucul este prea greu; ursul e
cam bătrân. Nu se înţelegeau ... Când era cearta mai aprinsă, cine venea fără de griji pe
cărare cu pălăria pe sprânceană, fluierând mulţumit ? Tomiţă iepuraşul.
* Ce e cu tine măi, Tomiţă, şi de ce fluieri atât de mulţumit ? l-au întrebat
dihăniile.
S-a oprit iepuraşul, şi-a împins pălăria mai pe ceafă, apoi plictisit a dat dintr-o
lăbuţă:
* L-am doborât ... M-am repezit cu dinţii, şi haţ haţ , ca şi cum n-ar fi fost ...
* Pe cine ? a întrebat cu spaimă cerbul.
* Pe un duşman, a început să-şi dea aere Tomiţă văzând că-i ascultat de toţi.
Şi într-adevăr Tomiţă doborâse un trunchi din cel subţire, de răuruscă - viţă
sălbatecă. îi plăcea mult, căci are coaja acrişoară. îi era duşman, c-o dibuia cam greu.
* A doborât singur duşmanul ! s-a minunat bursucul.
* Hm, hm ! a mormăit în sine ursul. De-am fi şi noi aşa viteji ca tine ...
* Vrem să alegem un hatman şi nu ne înţelegem ! a glăsuit ariciul.

pag. 2
 GRUPA MICA

* Vreţi un hatman ? ... Vreţi un hatman destoinic peste animale ? Să vă fiu eu ! S-a
îngâmfat Tomiţă. Nu-i nimeni mai viteaz ca mine în pădure.
* Ar putea să ne fie el hatman ! s-a învoit cumătra vulpe. Tot nu ne înţelegem între
noi.
* Să fie, dacă e aşa viteaz ! a răspuns şi cerbul.
S-a învoit şi lupul şi ursul, bursucul, ariciul şi vulturul. I-au dat lui Tomiţă căciula
de hatman, i-au dat şi o spadă. Era hatman în lege.
* Şi acum porunceşte, Tomiţă ! a spus lupul. Noi te ascultăm orbeşte.
* Du-ne la bătălie, să-l doborâm pe vânător ! a strigat şi vulturul.
La toate se aştepta Tomiţă, dar ca să fie hatman în bătălie şi să-l răpună pe vânător,
la asta nu ... începuse să tremure.
* Voi staţi aici ! le-a poruncit. Când am să fluier, daţi toţi năvală ... Mă duc să văd
pe unde-i vânătorul !
S-a strecurat prin pădure. Era o zi rece de toamnă când vântul bate cu putere şi
frunzele încep să cadă. Inima lui Tomiţă era numai atâta, cât vârful acului... Cine l-a pus
să fie hatman ? Dacă a auzit şi vânătorul ? ... O să-l doboare cu săgeata ! Se tupila la
pământ şi inima-i bătea să-i spargă pieptul. Sta cu urechile ciulite. De frică, i-au tot
crescut urechile ... (De atunci sunt aşa de mari).
Deodată a început să bată vântul mai tare şi frunzele să foşnească. Nişte rămurele
s-au frânt şi l-au lovit pe Tomiţă drept în obraz. “E vânătorul ! s-a gândit iepuraşul. A
auzit ce-am spus. Vine spre mine. A tras cu arcul.” S-a întors într-o clipită ... Şi fugi ! ...
Şi fugi ! ...De frică îi căzu hatmanului căciula pe ochi. Nemaivăzând s-a împiedicat de
spadă şi şi-a tăiat lăbuţele din faţă. De frică şi durere, a mai făcut un salt şi s-a dat peste
cap. Atunci şi-a tăiat coada. (De aceea sunt aşa scurte lăbuţele din faţă şi coada lui
Tomiţă, până în ziua de astăzi ! )
Fugea de-i sfârâiau călcâiele, şi şuiera văzduhul în urma lui. Dihăniile, auzind
şuierul au crezut că-i semnalul hatmanului, au dat năvală după el să prindă vânătorul.
Au ieşit din pădure pe câmp. Era către amurg, când umbrele-s mai lungi, când soarele se
pregăteşte de culcare.
Tomiţă îşi vedea umbra şi socotind că e vânătorul în urma lui, fugea din ce în ce
mai repede ... Abia se mai ţinea oştirea după el. S-a mai ţinut o vreme. Pe urmă s-a
pierdut de hatman. Tomiţă a mai fugit încă o bucată bună, a dat peste un copac şi s-a
izbit. Atât de tare s-a izbit că a văzut stele verzi ... ( De atunci are privirea împrăştiată şi
buza de sus crăpată de lovitură. ) Şi a rămas lat.
Târziu, când şi-a venit în fire, s-a întors în pădure fără căciula de hatman şi fără
spadă. Iar se lăuda:

pag. 3
 GRUPA MICA

* De veneaţi după mine, îl răpuneam pe vânător ! Dar m-aţi lăsat singur ...
Animalele au început să râdă. îl urmărise în zbor vulturul. Văzuse tot şi povestise.
Au râs dihăniile de Tomiţă. L-au luat la goană.
* Cine se teme de foşnetul frunzelor nu are ce căuta în pădure!
Din acea zi, sălbăticiunile ca lupul, vulpea, ursul şi vulturul îl fugăresc pe iepuraş.
Şi unde-l prind îi fac de petrecanie. Le e necaz că l-au avut hatman.

pag. 4
 GRUPA MICA

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

ION CREANGĂ

Era odată o vulpe vicleană ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după
hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se
culcă sub o tufă gândindu-se ce să mai facă, să poată găsi ceva de mâncare.
Şezând vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi veni miros de peşte. Atuncea ea
ridică puţin capul şi uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte un car tras de doi boi.
 Bun ! gândi vulpea. Iaca hrana ce o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se
lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă.
Carul se apropie de vulpe iar ţăranul ce mâna boii o vede şi crezând că-i moartă cu
adevărat, strigă la boi: “Aho ! aho !” Boii se opresc ...
ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi văzând-o că nici nu suflă, zice:
“Bre ! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici ? Tiii ! ... ce frumoasă caţaveică am să fac
nevestei mele din blana istui vulpoi.” Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi târând-o
până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui.
Apoi strigă la boi: “Hăis ! Joian, cea ! Bourean.” Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca să ajungă
degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii. însă cum au pornit boii, vulpea a şi început cu
picioarele a împinge peştele din car jos. ţăranul mâna carul scârţâind şi peştele din car
cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii...şor ! sare şi
ea din car, şi cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns
grămadă, îl ia, îl duce la vizuină şi începe a mânca că taaa...re-i mai era foame.
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
* Bună masă,cumătră ! Tiii ! da’ ce mai de peşte ai ! Dă-mi şi mie că taaa...re mi-i
poftă !
* Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumetre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit
eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi moaie coada-n baltă ca mine şi-i avea peşte să
mănânci.
* Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zice:

pag. 5
 GRUPA MICA

* Alei cumetre ! dar nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia şi te învaţă ce
nici gândeşti ! Ascultă cumetre, vrei să mănânci peşte ?
* Du-te diseară la băltoaca cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada în apă şi stai
pe loc, fără să te mişti, până dinspre ziuă. Atunci smuceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi
o mulţime de peşte, poate îndoit şi întreit decât am scos eu.
Ursul nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea
pădurii şi îşi vâră în apă toată coada ! în acea noapte începuse a bate un vânt rece, de
îngheţa limba în gură şi chiar cenuşa de sub foc. îngheaţă zdravăn şi apa din băltoacă şi
prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, nemaiputând de durerea cozii şi de
frig, smuceşte o dată cu toată puterea. Şi sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne
făr’ de coadă !
începe el acum a mormăi cumplit ş-a sări în sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că
l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de
mânia ursului. Ea ieşise din vizuină şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi
când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începuse a striga:
* Hei, cumetre ! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să
nu mai rămâie peşte în baltă ? Ursul auzind că-l mai ia şi-n râs, se înciudează şi mai tare
şi se repede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă
înăuntru.
Atunci el căută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură ca să scoată
vulpea afară şi să-i dea de cheltuială ... Dar când apuca ursul de piciorul vulpii, ea
striga: “Trage, nătărăule ! mie nu-mi pasă, că tragi de copac “ ! Iar anina cârligul de
copac ea striga ! “Văleu cumetre ! nu trage, că-mi rupi piciorul.
în zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din
scorbura copacului.
Şi iacă aşa a rămas ursul păcălit de vulpe !

pag. 6
 GRUPA MICA

OUL NĂZDRĂVAN
ION ISTRATI

Au fost odată un moşneag şi o babă, amândoi tare săraci. N-aveau în casa lor decât
o găinuşă. Dar vezi ispravă: nici de ouăle găinii n-aveau bucurie ! Numai ce le oua, că
nu ştiu care le fura din cuibar.
Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o bună zi, moşneagul nedumerit de ce nu poate
găsi niciodată ouăle, se puse la pândă în dosul coteţului.
Şi ce să vezi ? De îndată ce ouă găina, oul începu să se rostogolească repede, tot
mai repede, pe drum. Moşneagul, fuga după el. Dădu să-l prindă. Vroia să-l mănânce, că
nu-şi îndulcise sufletul de cine ştie când cu un ou. Dar tocmai când să pună mâna pe el,
oul, care se vede că era năzdrăvan, îi spuse:
 Lasă-mă, moşule, să mă duc, c-apoi rău n-o să-ţi pară! Iar moşul se înduplecă.
Şi porneşte oul pe drum. Şi merge ... şi merge ... şi deodată, hop ! numai că se
întâlneşte cu un rac.
 Unde te duci, măi oule ?
 Ia ! Mă duc la bine, hai şi tu cu mine !
 Hai ! zice racul şi se ia după ou.
Merg ei aşa ce merg, până ce iacă, se întâlnesc cu un şoricel.
 Unde te duci tu, măi oule ? întrebă şoricelul.
 Ia ! Mă duc la bine, hai şi tu cu mine !
 Hai ! zise şoricelul.
Şi pornesc tustrei la drum, chicotind şi hârjonindu-se. Şi cum merg numai ce se
întâlnesc cu o pisică.
 Unde te duci oule, cu cei doi tovarăşi ?
 Ia ! Mă duc la bine, hai şi tu cu mine !
 Hai ! zise mâţa, şi pornesc toţi înainte.
Merg ei o bucată de vreme, când iacă se întâlnesc cu un cocoş pintenat.
 Bună ziua, măi oule ! Da’ unde te duci cu droaia ceea după tine ?
 Ia ! Mă duc la bine, hai şi tu cu mine !

pag. 7
 GRUPA MICA

 Hai ! zise cocoşelul, şi merg toţi cinci înainte spre pădure. Când, la marginea
pădurii, numai ce dau de un ţap.
 Da’ unde fugi, cu voinicii după tine, măi oule ? zice ţapul.
 Ia ! Mă duc la bine, hai şi tu cu mine !
 Hai !
Nu întârziară mult la vorbă şi intrară în pădure. Şi cum mergeau ei aşa, numai ce
zăresc o casă părăsită. în casa aceea stăteau doisprezece vulpoi hoţomani. Oul coteşte
într-acolo şi păşeşte înăuntru. în casă nu era nimeni. Vulpoii plecaseră după pradă.
Cum intra, oul le spuse celorlalţi:
 Eu, măi, mă bag în cenuşa din vatră; tu, şoricelule, să te vâri în gaura aceea de
sub pirostrii; tu, racule, să te bagi în ceaunul cu apă; tu, pisică, să stai pe cuptor; cucoşul
să se urce în gura podului, iar tu, ţapule, să stai ascuns în tindă, după uşă.
După ce le arătă oul, ce au de făcut, se aşezară tăcuţi la locurile lor. într-un târziu,
numai ce vin vulpoii cei hoţomani. După ce mai umblă ei cât umblă prin casă, unul din
ei vrea să facă foc şi se duce la vatră să împrăştie spuza.
 Pufff ! numai ce pufneşte odată oul şi-l împroaşcă pe vulpoi drept în ochi. Un
frăţâne de-al vulpoiului dă fuga să ia apă din ceaun, să-i dea pe la ochi celui care
aproape chiorâse de durere. Atunci racul îl prinde de labă şi-l strânge cât poate.
 Ţî ... ţî ... ţî ... face şoricelul dintr-un ungher. Iar mâţa din cuptor numai ce
începe si ea: miau-miorlau ...
Speriaţi de tot, vulpoii dau buzna pe uşa.
Când să iasă afară, numai că se repede cocoşelul: ”Cucuriguu” ! Iar ţapul începe şi
el a-i lovi cu coarnele. Vulpoii o i-au la goană şi fug de le scapără călcâiele. în urma lor,
oul îşi ia tovarăşii de drum şi dau o raită prin ograda vulpoilor, prin coteţ, prin pod.
Găsesc sumedenie de orătănii furate de vulpoi: găinuşe, raţe, gâşte şi curcani, iar
hambarul gemea de saci cu mei şi porumb. Şi se întoarse oul acasă, aducându-le şi
moşnegilor câte ceva să-şi mai bucure zilele. Şi de atunci, în mare cinste a trăit el la
casa acestora.
Şi iacă aşa-i povestea: frumuşică-frumuşea , minciunică-minciunea.

pag. 8
 GRUPA MICA

RIDICHEA URIAŞĂ
BASM POPULAR

Au fost odată un moşneag şi o babă care aveau o grădină. în grădina lor era o
ridiche; şi a crescut ridichea aceea mare, mare, cât o casă de mare.
Moşneagul a încercat să smulgă ridichea din pământ; şi apucând-o de frunze s-a
opintit în pământ şi a tras. Dar ridichea nu s-a lăsat deloc.
Atunci moşneagul şi-a chemat şi baba. Baba s-a apucat cu mâinile de mijlocul
moşneagului, moşneagul de frunzele ridichii şi au tras cu toate puterile lor. Dar degeaba
... ridichea nu s-a clintit.
A chemat baba şi pe nepoată.
Nepoţica s-a prins cu amândouă mâinile de mijlocul babei, baba de moş şi moşul
de ridiche. Trag, trag, trag, dar ridichea nu s-a scos. Nepoţica a chemat căţeluşul.
Căţeluşul s-a agăţat de poala nepoţicăi, nepoţica de mijlocul babei, baba de moşneag,
moşneagul de ridiche şi trag, trag, dar ridichea nu s-a smuls.
Iacă şi pisica să ajute şi ea la scos ridichea. Pisica s-a agăţat de coada căţelului,
căţelul de poala nepoţicăi, nepoţica de mijlocul babei, baba de moşneag şi trag, trag, dar
ridichea tot nu s-a smuls.
* Staţi că mai aduc eu un tovarăş în ajutor ! zise pisica. Şi a chemat pe şoarece.
Se prinde şoarecele de coada pisicii, pisica de căţeluş, căţeluşul de nepoţică,
nepoţica de bunică, bunica de moş, moşul de ridiche şi trag, trag ... ridichea s-a smuls.

pag. 9
 GRUPA MICA

UNDE A ZBURAT RÂNDUNICA

T. CONSTANTINESCU

Când s-a trezit Cip-Cirip, un vânt rece, bătea, care legăna frunzele copacilor şi
tufele măceşilor.
Soarele nici nu răsărise încă şi vrăbiuţa Cip-Cirip îşi lua zborul spre prietena ei
rândunica: “O să zburăm amândouă, până la iaz şi o să facem baie împreună”, se gândea
pe drum vrăbiuţa, bucuroasă. “Ea în apă, eu în nisip”. Căsuţa rândunicii era sub
streaşina unei case, sus,sus de tot ! Cip-Cirip-Cirip ! făcu vrăbiuţa, ceea ce pe limba
vrăbiilor însemna:
“ Vecină,
Rândunică
Ieşi afară
Surioară
Nu-i nici cald şi nu-i nici soare,
Dar e bine de plimbare ...”
A stat vrăbiuţa, a mai strigat o dată, de doua ori, dar nu i-a răspuns nimeni şi a
plecat spre pădure.
Frunzele copacilor începuseră să se îngălbenească, nu mai erau verzi. Vrăbiuţa
simţea că e pustiu. Şi cum zbura ea, aşa mai aproape de pământ, numai ce o văzu pe
furnică. Aceasta ducea spre muşuroi un miez de pâine mai mare decât două furnici la un
loc ! Vrăbiuţa se apropie de ea şi ciripi:
“ Cip-Cirip soră furnică
N-ai văzut pe rândunică ?”
Dar furnica îi răspunse fără să se oprească din drum:
- N-am văzut-o, n-am văzut-o ... Du-te şi întreabă-l pe bursuc. Eu n-am timp să mă
uit după rândunică. Acum îmi fac provizii de iarnă...
Vrăbiuţa zbură mai departe, până ce-l întâlni pe moş Bursuc. Abia ducea în gură o
ramură cu frunze roşioare ca arama. Se pregătea să-şi facă culcuşul. Vrăbiuţa se opri pe
un fir de măceş:
“ Moş Bursuc, n-ai văzut
Vecinica,
Rândunica
Pe aici a trecut ? “
Dar bursucul n-o văzuse pe rândunică şi-i părea rău că n-o putea ajuta pe vrăbiuţă.

pag. 10
 GRUPA MICA

Şi iar zbură vrăbiuţa mai departe. în poiană, întâlni o şopârlă.

- N-ai văzut o rândunică ? întrebă ea.
Dar nici şopârla n-o văzuse şi-i răspunse repede:
- N-am văzut-o, n-am văzut-o. N-am avut timp. Toată dimineaţa am căutat o piatră
mai mare, sub care să dorm toată iarna ... în sfârşit am găsit una !
Şopârla a plecat spre noul ei culcuş, iar vrăbiuţa a zburat până la iaz, la prietena ei
broscuţa. Sălciile de pe mal îşi scuturaseră toate frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau
deloc. Vrăbiuţa se opri lângă malul lacului şi strigă:
“ Hai, broscuţă Oac-oac-oac,
Ieşi acum puţin din lac !
Cip-cirip-cip-cirip ...”
Şi iată că broscuţa ieşi la mal ...
- Bună ziua broscuţă ! ciripi vrăbiuţa. N-ai văzut-o pe rândunică ? O caut de azi
dimineaţă.
- Nu, n-am văzut-o ! răspunse broscuţa. Oac-oac ! Mi-am făcut o căsuţă în
nămolul din fundul lacului. E aşa de cald acolo ! O să dorm toată iarna. Dar ce se aude ?
întrebă broscuţa.
- Ia te uită, nişte păsări ! N-o fi şi prietena noastră, rândunica ?
- Ba da,sunt şi eu, răspunse rândunica. Şi coborî lângă ele.
- Dar unde ai fost până acum ? întrebă vrăbiuţa ... Te-am căutat peste tot şi nu te-
am găsit.
- Am stat de vorbă cu alte rândunele, pe nişte fire de telegraf şi ne-am făcut planul
de drum.
- Cum, de ce plecaţi ? întrebă broscuţa şi vrăbiuţa.
- N-avem ce mânca la iarnă. Aici nu mai găsim nici musculiţe, nici viermişori.
- Dar o să mai vii ? întrebă vrăbiuţa.
- Sigur că o să vin ! La primăvară !
Vrăbiuţa era tare bucuroasă ... Se gândea cum să păzească mai bine cuibul
rândunicii, până la primăvară ...
Şi rândunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot şi împreună cu celelalte rândunele,
strânse stol au zburat mai departe spre ţările calde.
Vrăbiuţa ciripi în urma rândunicii: “Drum bun, rândunico !” Apoi zbură repede
spre cuib ca să-l deretice, să aibă si ea adăpost peste iarnă.

pag. 11
 GRUPA MICA

CINE A SPUS MIAU

V. SUTEEV

Jos, lângă pat, se afla un covor pe care dormea un căţeluş. Deodată căţeluşul auzi:
- Miau !
îşi înălţă capul şi somnoros, privi în jur. Dar nu văzu pe nimeni. “Poate că am visat !” îşi
zise el şi se culcă din nou.
Dar iarăşi auzi:
- Miau !
- Cine-i acolo ?
Căţeluşul se ridică şi începu să alerge şi să caute prin odaie. Sub pat - nimeni. Sub masă -
nimeni. Se urcă pe pervaz. Şi, prin curte, văzu cum se plimbă ţanţoş un cocoş.
“Iată cine nu m-a lăsat să dorm !” se gândi căţelul şi fugi în curte.
- Dumneata ai spus “miau !” ? îl întrebă pe cocoş.
- Nu, eu nu obişnuiesc ... şi cocoşul bătu din aripi şi strigă: “Cucurigu !”
- Şi altceva nu mai ştii să strigi ?
- îmi pare rău, dar nu mai ştiu ... răspunse cocoşul. Căţeluşul se scărpină cu o lăbuţă după
ureche apoi plecă spre casă. Dar chiar când să treacă pragul auzi:
- Miau ! ...
“Aha, aici trebuie să fie !” îşi zise căţelul şi începu să zgârie pământul cu lăbuţele şi să
facă groapă. Zgârie pământul şi, deodată, din groapă ieşi un şoricel cenuşiu. Căţeluşul îl întrebă
aspru:
- Tu ai spus “miau !” ?
- Chiţ, chiţ ! făcu şoricelul neliniştit. A spus cineva aşa ?
- Da, am auzit “miau !” ...
- Aproape ? se sperie şoricelul. Mi-e frică ... chiţ, chiţ, chiţ ... Şi şoricelul se făcu nevăzut
sub prag.
“ Hm ! Ce poveste încurcată !” îşi zise căţeluşul şi se scărpină cu o lăbuţă după ureche.
Dar de lângă cuşca dulăului auzi:
- Miau ! ...
Căţeluşul ocoli în fugă cuşca, dar nu văzu pe nimeni. Auzi însă un zgomot care venea din
cuşcă. “Acum nu mai scapi tu !” îşi zise căţeluşul şi se apropie tiptil. Dar în întâmpinare îi ieşi
un dulău mare şi lăţos zornăindu-şi lanţul.
- Mrrr ... mormăi dulăul - ceea ce pe limba lui ar fi putut să însemne: “Ce vrei potaie ? De
ce nu-mi respecţi liniştea ?”
- Eu ... se dădu înapoi căţelul ... Eu ... Am vrut să aflu ... să aflu ... dacă dumneavoastră ...
- Mrrr ! ...

pag. 12
 GRUPA MICA

- ... dacă dumneavoastră aţi binevoit să spuneţi “miau !” ... îndrăzni căţeluşul şi ca să pară
cât mai cuviincios,îşi băgă coada între picioare.
- Eu ? se burzului dulăul. Poate nu ştii cu cine vorbeşti ! Să vezi că ... Mrrr ... !
înspăimântat, căţeluşul o luă la fugă şi se ascunse în grădină, sub o tufă. Dar şi aici auzi:
- Miau ! ...
Căţeluşul îşi scoase uşurel botul de sub tufă. Chiar în faţa sa, legănându-se pe o floare,
văzu o albină. “Aşa, va să zică ... Tu eşti aceea care ai spus << miau !>> ?” şi căţeluşul se
repezi la albină s-o muşte.
- Bzzz ... bâzâi albina şi-l înţepă pe căţeluş chiar în vârful botului. Căţeluşul începu să
urle şi a rupt-o la fugă, dar albina - după el.
- Bzzz ... te înţep ! Bzzz ... te înţep !
Alergând, căţeluşul ajunse la marginea iazului şi se aruncă în apă. Când ieşi din iaz, ud
leoarcă, nu mai văzu albina. îşi luase zborul.
Dar, după o vreme iarăşi auzi:
- Miau ! ...
- Tu ai spus “ miau !” ... ? întrebă căţeluşul pe un peşte care trecea prin apă. Peştele nu-i
răspunse. Dădu din coadă şi dispăru în adânc.
- Oac ! oac ! oac ! zise o broască făcând să tremure frunza de nufăr pe care şedea. Ce
căţeluş prost ! încă n-a aflat că peştii nu vorbesc !
- Atunci, poate tu ai spus “ miau !” ... ? a întrebat-o căţeluşul pe broscuţă.
- Oac ! oac ! oac ! a râs broscuţa. Ce prostuţ eşti ! Broaştele doar orăcăie. Şi s-a aruncat în
apă.
Căţeluşul a plecat acasă, ud, cu nasul umflat. Necăjit, s-a culcat pe covor, lângă canapea.
Şi, deodată, a auzit:
- Miau !!!
A sărit în sus. Pe pervazul ferestrei şedea o pisică, cu blana pufoasă, vărgată.
- Miau ! a zis pisica.
- Ham ! ham ! ham ! a început căţelul să latre. Apoi şi-a amintit cum a mârâit dulăul lăţos
şi a început să mârâie şi el: “ Mrrr !”
Pisica s-a arcuit, a şuierat: “Ş ! ş ! ş !” A forăit : “Fâr ! fâr !” şi a zbughit-o prin fereastră.
Căţeluşul s-a întors pe covoraşul său şi s-a culcat. Acum ştia cine a zis : “ Miau !”

pag. 13
 GRUPA MICA

LAUDĂ GOALĂ
IRIMIE STRĂUŢ

Iepuraşul Ţupa-Ţup, la concursul de alergări a obţinut premiul I cu felicitări şi o

bicicletă frumoasă, să zbori ca vântul cu ea de la şcoală până acasă. De acum, mândru şi
bucuros Ţupa-Ţup nu mai mergea decât ... prin casă, pe jos. Unde avea o treabă pleca cu
bicicleta în grabă şi făcea ce avea de făcut, atent să meargă cât mai la marginea de drum
sau numai pe pistele pentru biciclişti, ştiind că altfel poţi şi viaţa să-ţi rişti. Laudă-goală,
un văr de-al lui Ţupa-Ţup, mai mititel, se tot ruga de el:
- Verişoare dragă, lasă-mi şi mie bicicleta să mă plimb şi o să-ţi dau o sută de
lăptuci în schimb ...
- Eşti prea mic să te plimbi singurel ...
Dar Laudă-goală nu se lăsa de fel:
- Atunci plimbă-mă tu, numai doi paşi de aici, până la imaş, lângă muşuroiul de
furnici şi-o să-ţi mulţumesc cât trăiesc ...
- Nu, nu se poate, băieţaş, că-i lung drumul până la imaş şi copiii până la şapte ani
nu pot fi plimbaţi decât dacă pe bicicletă, în faţă, e montat un scăunel să poţi sta bine pe
el.
- Te rog ! Iată, pot sta agăţat aşa, aici, pe şa ...
- Nu, nu e voie nici aşa! Eşti prea mic, ascultă ce-ţi zic!
- E bine aşa, te rog lasă-mă pe şa ... Uite, mă ţin strâns de tine şi o să fie bine ...
Şi atât de mult de iepuraş, vărul său s-a rugat că până la urmă l-a înduplecat ...
- Bine, te duc vreo doi paşi !
- Ba, eu vreau până în oraş !
Să scape de gura sa, Ţupa-Ţup l-a luat şi să vedeţi ce s-a întâmplat ... Cum mergea
iepuraşul cu prichindelul la spate agăţat, deodată poc ! s-a dezechilibrat, bicicleta cât
colo a săltat şi pe Laudă-goală într-o tufă de spini l-a aruncat.
Văleleu şi aoleu, ce s-a smiorcăit Laudă-goală când a văzut ce a păţit. Era peste tot
înţepat şi zgâriat, cu o ureche ciuruită şi spinarea toată învineţită.
Putea fi şi mai rău ! Gândiţi-vă ce-ar fi fost de cădea în vreo prăpastie, într-un hău!
Sau dacă ar fi fost azvârlit în faţa unui automobil în mers ? Nici un oscior din el nu s-ar
mai fi ales...

pag. 14
 GRUPA MICA

CUCUIELE LUI BURSUCEL

IRIMIE STRĂUŢ

Familia bursucilor din Brădet a fost invitată la balul pădurii din Poiana Verde. Cu
mic, cu mare Nelu Bursucelu şi Lica Viezurica, mama şi tata s-au gătit frumos şi se
pregăteau să se ducă cu maşina până la Poiana Verde.
Locul din faţă, de lângă tata, vru să-l ocupe mama, dar Nelu Bursucelu începu să
bată din picioare, să se tăvălească pe iarbă şi să ţipe:
- Vreau în faţă, vreau eu !!!
în zadar tata şi mama i-au explicat că în faţă n-au voie decât cei mari, el nu şi nu, o
ţinea pe a lui.
Până la urmă, de teamă că o să întârzie prea mult la bal şi fiindcă Bursucel a
promis că nu va deranja pe tata la volan, va sta cuminte şi se va ţine bine de bara din
faţă, i-au făcut voia.
Vai, vai ce nechibzuinţă !
Abia plecă maşina şi după vreo sută de metri, la o cotitură a drumului, le sări
înainte un iepure. Tata frână brusc şi oricât se ţinu de bine, Bursucel se trezi cu botul în
parbriz. Văzu stele verzi, din nas începu să-i curgă sânge, capul simţi că i se umflă ca un
bostan, apoi leşină.
Tata şi mama săriră să-l ajute, speriaţi de moarte. îl oblojiră, îl spălară de sânge, îi
dădură apoi să bea şi abia îl aduseră în simţiri. Lica Viezurica, surioara lui, plângea
ţinându-i capul în poală.
- Vezi, Nelule, ce-ai păţit, dacă n-ai ascultat ?! Acuma s-a dus balul, nu mai putem
merge în Poiana Verde cu tine în aşa hal, iar tata trebuie să pună alt parbriz la maşină.
Nelu Bursucelu vru să-şi ceară iertare, dar nu mai putea. Limba şi-o simţea
umflată în gură, ochii cercănaţi de vânătăi, iar deasupra nasului, pe toată fruntea, puteai
număra zeci de cucuie. Multe săptămâni n-a mai putut ieşi din casă de ruşinea acestor
cucuie, temându-se că puii de animale din pădure vor râde de el crezând că e vreun
rinocer.

pag. 15
 GRUPA MICA

GREŞEALA CUMINŢICĂI
VINICIU GAFIŢA

O cunoaşteţi pe Cuminţica ? E fetiţa aceea cu părul legat strâns în două codiţe,

cam subţirele, drept deasupra urechilor mici şi roze. Dacă aţi trecut prin faţa blocului
nostru nu se poate să nu o fi văzut jucându-se cu ceilalţi copii de seama ei: pentru că nu
trebuie să credeţi cumva că dacă i se spune Cuminţica, înseamnă că nu se joacă, nu
aleargă, nu cântă şi nu se ceartă uneori. Dar ea ştie când şi unde să se joace, respectă
regulile de circulaţie şi orele de odihnă stabilite pentru blocul nostru. Astăzi după-
amiază, tocmai venise de la grădiniţă când mama ei i-a spus:
 Daniela - pentru că de fapt aşa o cheamă pe Cuminţica - du-te, te rog, până la
chioşcul de pâine şi cumpără o franzelă.
 Desigur, mămico, a răspuns Cuminţica şi luând banii a plecat de îndată.
Nu s-a îndepărtat bine de casă şi a văzut-o pe prietena ei Rodica, alergând grăbită.
 Unde te duci ? a întrebat-o ea mirată.
 N-am timp de vorbă, ea răspuns Rodica. M-a trimis mama până la “Alimentara”
şi mi-a spus să vin repede.
 Nu ştii că nu e frumos să fugi pe trotuar ? a mustrat-o Cuminţica. Poţi să loveşti
trecătorii, iar la traversare nu ai vreme să te asiguri dacă nu vine vreo maşină.
 Lasă-mă cu sfaturile tale, i-a întors vorba Rodica şi a plecat mai departe în
goană. Dar n-a făcut câţiva paşi că a trebuit să ocolească un grup de muncitori care
reparau ceva la o gaură de canal. Dându-se jos de pe trotuar n-a observat o maşină ce
venea din spatele ei: frâne, scrâşnete, spaimă.
 Hai cu mine, i-a spus Cuminţica şi a luat-o de mână. A merge repede pe stradă
nu înseamnă că trebuie să alergi. Erau acum două fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se
de mână. Nu merseră prea mult şi văzură o fetiţă necunoscută care plângea la marginea
trotuarului.
 De ce plângi ! a întrebat-o Cuminţica.
Printre sughiţuri fetiţa i-a explicat:
 M-a trimis bunica la farmacie şi mi-a spus să merg după cum arată semnele de
circulaţie. Dar sunt atâtea semne că nu mai ştiu să mă descurc.
 Iată, acela roşu, cu o dungă albă e semn pentru maşină că pe această stradă nu
are voie să circule. Mai încolo este altul albastru cu silueta unui tătic cu un copil de

pag. 16
 GRUPA MICA

mână. Pe acolo trebuie să mergem noi, pentru că semnul ăsta înseamnă: drum
obligatoriu pentru pietoni.
 Vai, ce multe sunt, suspină fetiţa.
 Până ai să le înveţi, hai cu mine, că tot trecem pe lângă farmacie, îi zise
Cuminţica.
Erau acum trei fetiţe care mergea grăbite, ţinându-se de mână. Abia cotiră pe
prima stradă că dădură peste o mulţime de oameni în faţa unui camion.
 N-am nici o vină, explica şoferul camionului, galben la faţă şi cu vocea răguşită
către cei din jur. Fetiţa asta s-a repezit să treacă strada prin loc nemarcat şi fără să se
asigure, noroc că am avut frâne bune, altfel cine ştie ce se întâmpla.
Fetiţa cu pricina nu era alta decât Marilena, vecină de apartament a Danielei.
Stătea speriată, tremura şi nu putea scoate nici un cuvânt.
 Unde te duceai ? o întrebă Cuminţica.
 La ... la ... chioşc să cumpăr un ziar ... pentru tata.
 Hai cu noi, îi spuse Cuminţica, trăgând-o din mijlocul mulţimii.
Erau acum patru fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Se vedea
magazinul din centrul cartierului şi când întâlni un agent de circulaţie ducând de mână o
fetiţă cu ochii în lacrimi şi cu faţa urâţită de nelinişte.
 Ce-i cu tine Marcela ? o întrebă Cuminţica mirată.
 O cunoaşteţi ? se bucură agentul de circulaţie.
 Da e sora colegei mele Iulia, de pe strada noastră.
 Am găsit-o în partea cealaltă a străzii, plângând că nu ştie pe unde să traverseze,
explică agentul de circulaţie. Acum am trecut-o eu, de la un colţ la altul al străzii.
 Dacă îmi daţi voie, o luăm cu noi, ceru Cuminţica.
Erau acum cinci fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Nu ştiu dacă în
drumul ei Cuminţica a mai adunat şi alte fetiţe care nu ştiau cum să circule pe stradă.
Dar şi pentru atât cât am văzut până aici, Cuminţica trebuie felicitată, cu toate că, în
dorinţa ei de a ajuta pe alţii, a făcut şi ea o greşeală ! Voi ştiţi care ? A uitat că pe trotuar
copiii merg doi câte doi ca să nu încurce pe ceilalţi oameni să circule.

pag. 17
 GRUPA MICA

CU TATA LA ŢĂNDĂRICĂ
ILIE TRAIAN

Intrară în casă tăcuţi: tata aruncă nervos pălăria în cuier în timp ce Costinel
rămăsese lipit de uşă.
“Intră, ce stai !” îi spuse tatăl un pic răstit. Copilul făcu câţiva paşi agale şi se lăsă
pe pat. Tatălui i se păru că băieţelul nu se simte bine. De fapt, era uşor de bănuit că nu
se simte bine, după cele întâmplate.
“Te doare ?” întrebă tata şi apropiindu-se se mai uită atent la umărul drept. “Nu
mă doare” răspunde Costinel, “dar uite că mi-a făcut la hăinuţă, l-am pierdut şi pe
Ţăndărică” ... şi începu din nou să plângă.
“Lasă hăinuţa că o să-ţi facem alta, eu te întreb dacă te doare la umăr. Dacă nu te
prindeam repede de mâna stângă intram în mare pericol. ţi-am spus de atâtea ori: fii
atent, fii atent - că pe stradă nu eşti ca la tobogan. Nu putea-i să ai răbdare, mai era
vreme până să înceapă spectacolul, bilete aveam ...”
Costinel asculta toate astea, apoi se uită iar la hăinuţa murdară, la pantalonii
mototoliţi şi începu din nou:
 Ia uite ce mi-a făcut, l-am pierdut şi pe ţăndărică ... de ce nu m-ai lăsat la
Ţăndărică ? şi iarăşi îi năpădiră obrajii.
 Cine e de vină ? Ia gândeşte-te puţin şi răspunde-mi că eşti băiat mare.
 Păi dacă nenea şoferul se uita atent şi mă vedea ...
 Păi cum să te vadă dacă tu ai apărut deodată în faţa lui vrând să treci strada prin
spatele autobuzului ?
 Păi nu trebuia să traversăm la ţăndărică ?
 Aşa e, ţăndărică era pe partea cealaltă a străzii, dar trebuia să ai răbdare să
pornească autobuzul. Atunci, puteam să vedem bine ce maşini trec pe stradă, traversam
liniştiţi; nu-ţi rupeai hainele, nu-l pierdeai pe ţăndărică şi mai ales, nu trăgeam spaima
asta. ţie nu ţi-a fost frică ?
 Ba mi-a fost ... zise şi el moale. Dar uite ce mi-a făcut ... şi iar începu să bâzâie.
 Văd eu că nu prea înţelegi prin ce pericol ai trecut, sau că nu vrei să te gândeşti
- spuse tata mâhnit; apoi îl trimise la culcare după ce îi mai cercetă odată umărul.
Rămas singur Costinel se dezbrăcă încet. Îşi puse hainele pe scăunel şi urcându-se
în pat simţi o durere în umărul drept.

pag. 18
 GRUPA MICA

“Au !” - ţipă el şi se ridică. Se uită, puse mâna: îl durea. Merse la oglindă: se vedea
o julitură puţin umflată. Încercă să ridice mâna: îl durea; o legănă pe lângă trup, tot îl
durea. Costinel începu deodată să se gândească: cum adică, s-ar putea ca dintr-o astfel
de întâmplare, să nu mai poată face ce vrea el cu mâna lui ?
Şi peste puţină vreme, când tata şedea aplecat la masa de scris din camera sa,
Costinel deschise încet uşa şi-l întrebă cu glas scăzut:
 Tată, ce înseamnă “pericol”, să nu mai poţi mişca mâna ? zâmbind cu
înţelegere, tata se întoarse spre el înseninat: Costinel începuse să se gândească, să
priceapă ...

pag. 19
 GRUPA MICA

CĂSUŢA DIN OALĂ

POVESTE POPULARĂ

În mijlocul câmpului şedea o oală răsturnată; şi era oala aceea mare - mare cât un
butoi.
Iată trece pe acolo un şoarece şi vede oala aceea goală. “Bună casă e asta !” îşi zise
el. “A cui o fi ?”
 Casă căsuţă, cina stă aici ?
Dar nimeni nu răspunde. Se uită şoarecele în toate părţile, însă nu vede pe nimeni.
Numai două muşte, care veniseră şi ele după mâncare acolo, se ridică în două
picioruşe; dar şoarecele nici nu le-a luat în seamă.
“Ia să mă mut eu aici şi să stau singur !” Şi s-a aşezat şoarecele în oală.
Trece pe acolo o broscuţă.
 Casă-căsuţă, cine locuieşte aici ?
 Eu, şoarecele ! Dar tu cine eşti ? răspunse şoarecele din fundul oalei.
 Eu sunt broasca !
 Dacă vrei vino înăuntru şi-om trăi împreună.
 Bun de tot ! Iacă vin şi eu.
Şi a sărit broasca în oală şi a stat cu şoarecele la un loc. Trece pe câmp iepurele. Şi
văzând namila aceea de oală răsturnată, s-a oprit şi a întrebat:
 Casă-căsuţă, cine locuieşte aici ?
 Suntem noi: broasca-broscuţa şi şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti ?
 Eu sunt fugarul de peste câmpuri şi văi, iepurele. Nu mă lăsaţi şi pe mine să stau
cu voi ? Iacă aici nu plouă şi nici soarele, nici vântul nu intră.
 Bucuros, frate ! Vino înăuntru, şi-om trăi împreună, că e loc.
Şi s-a mutat şi iepurele cu culcuşul în oală. Trece într-o zi pe lângă oala-căsuţă
jupâneasa vulpe şi întreabă şi ea:
 Casă-căsuţă, cine locuieşte aici ?
 Noi trăim: iepurele-iepuraşul cu broasca-broscuţa şi cu şoarecele-şoricel. Dar tu
cine eşti ?
 Eu sunt surioara voastră mai mare, vulpea. Pentru mine n-o fi loc ? că, vai de
capul meu, am rămas fără casă !
 Da, este: intră şi-i vedea, că pentru oameni buni e loc.
pag. 20
 GRUPA MICA

 Mulţumim ! Asta am aşteptat şi eu. Şi s-a aşezat vulpea în oală şi au trăit

împreună multe zile.
Vine lupul, nu ştiu de unde.
Vede oala asta mare: şi-a închipuit c-o fi cineva înăuntru.
 Casă-căsuţă, cine locuieşte aici ?
 Eu, sora vulpe, cu iepurel-iepuraşul, cu broasca-broscuţa şi cu şoarecele-şoricel.
Dar tu cine eşti ?
 Eu sunt un biet lup fără adăpost. Oare n-o fi chip să stau şi eu cu voi ? Că bună
casă aveţi !
 Se poate, cum nu ! Ne-am înghesui cu toţii şi ţi-om face loc şi dumitale.
Şi-a intrat şi lupul în căsuţă, şi-au trăit împreună. Nu ştiu de unde a venit şi ursul.
Şi era mânios Moş Martin şi ostenit, că umblase toată ziua după mâncare. Şi cum a
văzut oala aceea, nu şi-a închipuit că e o căsuţă cu oaspeţi înăuntru; şi s-a aşezat pe ea,
ca să se odihnească puţin. Dar cum s-a aşezat, oala: prr ! trosc ! s-a sfărâmat în bucăţi şi
ursul ... Ce-a făcut ursul ? S-a ales cu o sperietură bună, iar ceilalţi oaspeţi au fugi care
încotro au văzut cu ochii.

pag. 21
 GRUPA MICA

RILĂ IEPURILĂ
ŞI CĂRĂBUŞUL CU ARIPIOARE DE AUR
FLORIN MUGUR

Soarele ardea din zi în zi mai puternic. Zăpada se topea. Pârâiaşele argintii cântau
un cântec vesel, alergau sprintene prin pădurice.
Un fir de iarbă scoase deodată capul la lumină. Apoi încă un firişor de iarbă,
subţirel. Şi încă unul, şi încă unul, din ce în ce mai multe.
Printre firele de iarbă se văzu şi un ghiocel. Clătina din cap mulţumit, în adierea
vântului. Apoi, lângă ghiocel mai răsăriră încă o sumedenie de flori. Venea primăvara.
Din scorbura unde îşi avea culcuşul, un iepuraş privi curios în jurul lui. Avea
urechi cenuşii, lungi, tare lungi şi o codiţă albă care tremura mereu. Iepuraşul se uită
mirat către flori. Se gândi:
“Ehei, se duce cumătra iarna ... Se duce” ... Şi clătină bucuros din cap.
Apoi ieşi din scorbură şi - vesel - începu să se plimbe prin iarbă cântând:
- Eu sunt Rilă Iepurilă,
De duşmani nici când n-am milă !
Iepurilă cel voinic,
Nu se teme de nimic.
Cum cânta aşa, un cărăbuş micuţ, care şedea liniştit pe o floare, îl strigă:
 Iepurilă ! Iepurilă ! Ce mai faci ?
 Dar cine eşti tu ?
Iepurilă se uită în dreapta, se uită în stânga, se uită în faţă, se uită în spate, dar nu
văzu nimic !
 Aici sunt ! Aici sunt ! Pe floare ! bâzâi cărăbuşul.
 Cum, tu mă strigi prichindelule ? întrebă Iepurilă, privind cărăbuşul care avea
aripioarele scânteietoare ca de aur. Ce vrei cu mine ?
 Hai să fim prieteni ! Eu sunt cărăbuşul cu aripioare de aur. Hai să ne jucăm
împreună. Nu vrei ?
 Ba da, hai să ne jucăm cărăbuşule !
Şi au început să se joace de-a v-aţi ascunselea. Se piteşte cărăbuşul după o floare,
îl caută iepuraşul. Se ascunde iepuraşul, zbura cărăbuşul, până îl găsea. Şi Rilă Iepurilă
cânta mereu:

pag. 22
 GRUPA MICA

- Eu sunt Rilă Iepurilă,

De duşmani nici când n-am milă !
Iepurilă cel voinic,
Nu se teme de nimic.
Cântecul lui intră şi în vizuina ursului. Ursul se trezi întinzându-şi somnoros
labele, păşi afară din scorbura în care dormise întreaga iarnă, apărând drept în calea lui
Iepurilă. Era un urs bătrân şi mare, mare de tot, care clămpănea înfometat din fălci.
 Mor-mor ! Eu sunt ursul cel bătrân, am dormit toată iarna şi acum mi-e foame
... Am să te mănânc, Iepurilă ! Ş ursul se linse pe bot: phii, ce foame mi-e !
Cât era de voinic Iepurilă, dar inima i se făcuse cât o gămălie de ac şi ticăia
repede, repede. “Ce să mă fac ? Ce să mă fac ? se gândea el. Acum pune laba pe mine.”
Şi deodată ursul îl înfaşcă de urechi şi-l ridică. Îl ţinea în labă sus, deasupra pământului,
şi-l privea mulţumit:
 Ce mai mâncărică bună fac eu din tine ... Mor-mor.
Dar iată că Iepurilă auzi un bâzâit. Era cărăbuşul cu aripioarele de aur, care văzând
că Iepurilă e gata să fie mâncat, îşi pune în gând să-l scape şi îi şopti:
 Iepurilă ...Iepurilă ... nu-ţi fie teamă ! Te scap eu.
Şi ... ce să vezi ?! Cărăbuşul începu să se plimbe pe nasul ursului. Îi intră apoi în
ureche şi începu să-l gâdile.
 Mor-mor, mormăi ursul supărat către cărăbuş. Lasă-mă în pace !
 Bâz-bâz, îl bâzâia cărăbuşul mai departe în ureche. Ursul îşi scutură mâniat
capul. Dar nimic ! Cărăbuşul bâzâia mai departe.
“Ei lasă că-ţi arăt eu !” se gândi ursul. Şi ridică laba dându-i drumul lui Iepurilă.
Nici nu se gândea la el. Deodată se izbi cu laba peste ureche.
 Haţ ! Te-am prins cărăbuşule !
Ursul se lovise tare, tare de tot. Îi ţiuiau urechile de durere. Dar cărăbuşul fugise
de mult şi acum alerga împreună cu Iepurilă să scape de urs. Şi bâz, şi lipa-lipa şi bâz, şi
lipa-lipa - fugeau cei doi prieteni, fugeau mereu. Dar tot cărăbuşul o lua înainte şi-i
striga iepuraşului:
- Hai mai iute Iepurilă !
- Stai că vin acum, ai milă !
- Hai mai sprinten, haide hai,
Că ne ajunge şi e vai ...
Până să ia seama ursul, cei doi prieteni erau de acum departe. Ursul nu mai izbuti
să-i ajungă. Se aşeză supărat şi obosit pe iarbă, gândindu-se cât de uşor fusese înşelat ...

pag. 23
 GRUPA MICA

În timpul cesta, Iepurilă şi cărăbuşul cu aripioare de aur ajunseseră departe.

Iepurilă se aşeză gâfâind la umbra unui pom. Cărăbuşul sta şi el pe un firicel de iarbă.
 Ei, bine că am scăpat ! rosti Iepurilă.
 Acum, hai să ne jucăm mai departe, îl îndemnă cărăbuşul cu aripioare de aur.
 Hai ! Şi s-au jucat cei doi prieteni până seara târziu, bucuroşi că scăpaseră de
ursul cel fioros.

pag. 24
 GRUPA MICA

SCUFIŢA ROŞIE
FRAŢII GRIMM

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă pe care o iubea oricine de cum o vedea.
Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată,
bunica îi dărui o scufiţă roşie de catifea. Şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu
mai voia altceva să poarte pe cap, o numiră Scufiţa Roşie.
Într-o zi, maică-sa îi zise:
 Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac sticla asta cu vin şi du-le
bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da’ vezi
de pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala şi caută să mergi frumos şi să nu te abaţi din
drum: altfel, cine ştie de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu
ce o să se mai aleagă ? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii “bună
dimineaţa” şi vezi să nu-ţi înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele !...
 Aşa am să fac ! îi făgădui Scufiţa Roşie.
Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum
intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului numai ce-i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa Roşie
nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu de el când îl văzu:
 Bună ziua, Scufiţă Roşie ! îi zise el.
 Mulţumesc frumos, lupule.
 Încotro aşa de dimineaţă Scufiţă Roşie ?
 Ia’, până la bunicuţa !
 Şi ce duci acolo, sub şorţ ?
 Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i
bolnavă şi slăbită,să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
 Da’ unde şede bunica ta, Scufiţă Roşie ?
 Colo în pădure, la vreun la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi
sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii
! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise în sinea lui:
“Fragedă-i fetiţa asta ! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa ! Cu mult mai
gustoasă decât baba ! Dar e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile,
ca să pun mâna pe amândouă” ...

pag. 25
 GRUPA MICA

Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începe să-i
spună cu glas mieros:
 Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău ! Şi tu nici nu le
iei în seamă măcar ... Şi mie mi se pare că nici n-auzi ce dulce cântă păsărelele ! ... Atât
de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să
hoinăreşti şi să zburzi prin pădure ! E atâta veselie ! ...
Scufiţa Roşie ridică privirea ei, când văzu cum jucau razele soarelui printre
crengile copacilor, când privi mai cu luare aminte la florile frumoase care creşteau
pretutindeni, îşi spuse în sinea ei. “Mare bucurie i-aşi face bunicii dacă i-aş duce şi un
buchet de flori proaspete ! e atât de dimineaţă că mi-e teamă că am să întârzii ! Se abătu
deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta.
Dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare mai ochioasă: alega într-
acolo şi tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului.
În acest timp însă, lupul goni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:
 Cine-i acolo ?
 Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa
bunicuţo !
 Apasă pe clanţă, şi intră ! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da
jos din pat. Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără
să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se
culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum
alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara
din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa dată de perete. De îndată ce intră în
odaie o cuprinse neliniştea: totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spune: “Vai ce-o fi
azi cu mine, de mi-e aşa frică ? ... Că doar altădată mă simţeam atât de bine la
bunicuţa !” ...
Şi fără să mai aştepte, strigă:
 Bună dimineaţa !
Dar nu primi nici un răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea
întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa
întrebă:
 Vai, bunicuţă, da’ de ce ai urechi atât de mari ?
 Ca să te pot auzi mai bine.
 Vai, bunicuţă, da’ de ce ai ochi atât de mari ?
pag. 26
 GRUPA MICA

 Ca să te pot vedea mai bine.

 Vai, bunicuţă, da’ de ce ai mâini atât de mari ?
 Ca să te pot apuca mai bine.
 Dar bunicuţo de ce ai o coşcogeamite gură ?
 Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pentru şi o înghiţi pe biata
Scufiţă Roşie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi prinzându-l
somnul, adormi începând să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă că tocmai
atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse: Bre da tare
mai sforăie bătrâna ! Nu cumva i-o fi rău ? Intră în casă şi când se apropie de pat, îl
văzu pe lup tolănit acolo.
 Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân, izbucni
vânătorul. De când te caut !
Luă o foarfecă şi începu să taie burta lupului adormit. Abia apucă să facă vre-o
două-trei tăieturi că şi apăru strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei. Şi când mai făcu o
tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:
 Vai ce spaimă am tras ! ce întuneric era în burta lupului. După aceea au scos-o
afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă
nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta lupului. Când se trezi, lupul voi s-o ia la
sănătoasa, dar picioarele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu
ortu popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă tot cozonacul şi
bău vinul pe care-l aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea
ei, parcă mustrându-se:
 De-acu’ înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură
prin pădure, ci o să ascult de poveştile mamei !

pag. 27
 GRUPA MICA

DE CE NINGE ?
EMILIA CĂLDĂRARU

Astăzi, Gheorghiţă, când a ieşit de la grădiniţă, a constatat cu mirare că brăduţii de

la intrare, şi pe sus şi pe jos, erau presăraţi frumos cu ... zahăr tos. Pe stâlpii de la poartă
... câte un ţugui de ... halviţă. Pe cărăruie şi pe podişcă, un fel de ... frişcă. “Ia să gust eu
- îşi zise - olecuţă de colea, de pe crenguţă.” Mai pe furiş, că după astfel de frişcă, - ştia
el - într-o clipită, vine şi o amigdalită. Numai aşa, niţel, pe degeţel, că deşi zăpada nu e
ea dulce ca un sirop, ce poate fi mai gustos, decât un bulgăraş pufos ? Dar când să guste,
auzi un glas subţirel:
 Stop !
Şi ce credeţi că zări el pe degeţel ? un fel de steluţă îi făcea semn din mânuţă.
 Nu mă atinge, Gheorghiţă ! striga steluţa de zor.
 De ce ? se miră Gheorghiţă.
 Ştii, lângă gură, la căldură, dispar imediat.
 Ar fi păcat. Dar cine eşti ? Vreo zânişoară din poveşti ?
 Ba sunt chiar ceea ce vezi: o steluţă de zăpadă.
 Adică... un fulg ?
 Aş ! Prinde un fulg şi uită-te bine: într-un singur fulg sunt zeci de steluţe ca
mine.
 Daa ?! N-aş fi crezut ! Şi cum ? De unde ai apărut ?
 Dacă promiţi că nu mă vei atinge...
 Mai încape vorbă ? Eşti prietena mea !
 Atunci am să-şi spun. De fapt nu-i nici-un mister: vin... din cer. Fiindcă ninge.
 De ce ?
 De ce ninge ? Dacă ninge ? Dacă nu ştii... Iată, ascultă o poveste... adevărată !
Eu şi ale mele surioare suntem mici stropi de apă călătoare. Atât de uşoare, că vântul ne
leagănă peste oraşe şi sate, ca pe un nor aburos. Când, fără de veste, azi-dimineaţă a
venit peste noi un vânt rece, tăios. Vânt de iarnă. A suflat, ne-a îngheţat şi a început să
ne cearnă. Dar noi ne-am speriat. Nouă, îngheţarea nu face decât să ne schimbe
înfăţişarea. Iată-ne, deci, aşa cum ne vezi, prefăcute în zăpezi, zburând în sus şi în jos,
peste case, păduri, livezi...

pag. 28
 GRUPA MICA

 Ce frumos ! Ce frumos ! bătu din palme Gheorghiţă. Mâine am să spun

povestea voastră la grădiniţă şi toţi copiii o să ne jucăm cu voi pe afară... până la
primăvară !

pag. 29