Delta Dunării

Delta Dunării (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea, România, şi

parţial în Ucraina, este cea mai mare şi cea mai bine conservată dintre
deltele europene.

Delta Dunării este limitată la sud-vest de podişul Dobrogei, la nord formează

graniţa cu Ucraina, iar în est se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este
traversată de paralela de 45°, latitudine N şi de meridianul de 29°,
longitudine E. Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar Razim - Sinoe
5050 km², din care 732 km² aparţin Ucrainei, Deltei româneşti revenindu-i
o suprafaţă de 2540 km². Datorită celor 67 milioane de tone aluviuni aduse
de Dunăre, Delta Dunării creşte anual cu aprox. 40 m².

Dunărea ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă în două braţe, Braţul Chilia la nord şi

Braţul Tulcea la sud, braţ care mai apoi la Ceatal Sfantu Gheorghe, se desparte în
Braţul Sulina şi Braţul Sfântul Gheorghe.

Braţul Chilia, formează graniţa cu Ucraina, şi transportă pe cursul său de o lungime

de 104 km², 60% din apele şi aluviunile Dunării.

Braţul Sulina este situat în mijlocul Deltei, şi spre deosebire de Chilia, are un curs
rectiliniu, fiind permanent dragat şi întreţinut pentru navigaţia vaselor maritime.
Are o lungime de 71 km şi transportă 18% din volumul de apă al Dunării.

Cursul Braţului Sfântul Gheorghe este orientat spre sud-est, şi se desfăşoară pe 112
km, transportând 22% din debitul Dunării. La vărsare formeaza insulele Sacalin
considerate un început de deltă secundară.

Delta Dunării (cu excepţia deltei secundare a braţului Chilia) face tradiţional parte
din Dobrogea, dar în Antichitate şi Evul Mediu, litoralul se afla mult mai la apus
(între Chilia Veche şi Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava şi Lacul
Dranov în epoca bizantină), astfel încât hărţile istorice care reprezintă Dobrogea
cuprinzând toată Delta actuală, sunt geomorfologic false.

Delta Dunării este plasată, din punct vedere geologic , într-o regiune mobilă a
scoarţei terestre numită Platforma Deltei Dunării (regiunea predobrogeană).
Platforma Deltei Dunării vine în contact în partea de sud-vest cu Orogenul Nord
Dobrogean, prin falia Oancea-Sf. Gheorghe, care este aproximativ paralelă cu
Braţul Sfântu Gheorghe.

Structura geologică a acesteia este alcătuită dintr-un fundament cristalin peste care
se dispune transgresiv o cuvertură sedimentară reprezentată printr-o succesiune de
depozite paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene şi cuaternare, derminate
prin forajele de mare şi mică adâncime efectuate în zonă. Depozitele de vârstă
Paleozoică, ce aparţin etajelor Silurian-Permian (438-230 milioane de ani), sunt
alcătuite din calcare, dolomite, siltite, gresii litice, cu intercalaţii de tufuri
vitroclastice.

Delta Dunării, situată în partea de N-V a Mării Negre (între 44˚46’00” lat. N –
platforma Bugeac, 45˚40’00” lat. N şi 28˚40’24” long. E – Orogenul Nord
Dobrogean, respectiv 29˚40’50” long. E – platforma Mării Neagre), reprezintă din
punct de vedere geomorfologic un relief de acumulare dezvoltat la gura de vărsare
a Dunării în Marea Neagră. (Coteţ P., 1973, Romanescu Gh, 1995)[3][4]

Conform clasificării FAO (SOTER – Procedure Manual, 1993)[5], Delta Dunării

este inclusă la categoria formelor de relief regionale de tip câmpie umedă pe
depozite aluviale fluviatile cu un grad ridicat de fragmentare.

Delta Dunării este caracterizată prin forme de relief pozitive numite grinduri şi
forme de relief negative reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri). În
prezent, delta se prezintă sub forma unei suprafeţe plane cu o pantă de 0,006 ‰,
străbătută de un păienjeniş de ape: braţe de fluviu, canale şi gârle, punctată de
lacuri şi japşe. Diferenţele de altitudine, faţă de nivelul mării, sunt de 8-10 m în
zona grindurilor şi -2 - -4 m în zona depresiunile lacustre. (Coteţ P., 1973; Soil of
the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve, 1996)[6]

Teritoriul Deltei Dunării se împarte în două subregiuni geografice şi anume: Delta

propriu-zisă ce ocupă o suprafaţă de 4.250 km2, aflată între braţele fluviului,şi zona
complexului Razim, cu o suprafaţă de 990 km2. Din punct de vedere fizico-
geografic Delta se împarte transversal pe braţele fluviului în două mari subregiuni
naturale: delta fluvială şi delta maritimă.

Delta fluvială ocupă peste 65% din suprafaţa totală a deltei şi se întinde de la
ceatalul Izmail, spre aval, până la grindurile Letea şi Caraorman, pe linia Periprava
(pe braţul Chilia) – Crişan (pe braţul Sulina) – Ivancea (pe braţul Sf. Gheorghe) –
Crasnicol – Perişor. Această subregiune a Deltei Dunării este împărţită în mai
multe unităţi naturale cum ar fi: Depresiunea Sireasa, Depresiunea Şontea-Furtuna,
Depresiunea Pardina, Depresiunea Matiţa-Merhei, Grindul Chilia, Grindul Stipoc,
Ostrovul Tătaru, Ostrovul Babina, Ostrovul Cernovca, Depresiunea Litcov,
Depresiunea Erenciuc, Depresiunea Roşca-Buhaiova, Lunca Tulcea-Murighiol şi
Depresiunea Dranov-Dunavăţ, etc.

Delta maritimă ocupă mai puţin de 35% din suprafaţa Deltei Dunării, la răsărit de
linia Periprava-Crişan-Ivancea-Crasnicol-Perişor. În această subregiune, ca şi în
cazul deltei fluviale, întâlnim zone cu relief pozitiv şi negativ dar, spre deosebire de
prima subregiune, fundul depresiunilor este sub nivelul mării în cele mai multe
cazuri.

Delta Dunării se încadrează în spaţiul cu climat temperat semiarid

specific stepelor pontice. Spaţiile acvatice plane şi foarte întinse,
acoperite în diferite grade cu vegetaţie, întrerupte de insulele
nisipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafaţă activă
specifică deltei şi lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a
stepelor pontice.

Aceasta suprafaţă activă reacţionează faţă de radiaţia totală

recepţionată şi de circulaţia generală a atmosferei rezultând un
mozaic de microclimate. Radiaţia totală variază între un minim de
3,5 Kcal/cmp înregistrat în lunile de iarnă şi un maxim de 17
Kcl./cmp, în luna iulie. În funcţie de intesitatea activităţii centrilor
barici principali se instalează condiţii specifice de vreme: zile de
iarnă blânde (când activeaza centrul baric nord-est european), zile
de iarnă geroase, cu vânturi puternice (când acţionează
anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde şi uscate (când
acţionează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase
(când interacţionează aerul din bazinul mediteranean cu cel rece
din nord-vestul Europei).

Carpatii Meridionali
Carpatii Meridionali, alaturi de Carpatii Orientali si Carpatii Occidentali reprezinta
cele trei mari grupe muntoase ale Romaniei. Denumirea lor este data referitor la
pozitia lor geografica (la sud, deci meridionali ca pozitie) fata de Depresiunea
Colinara a Transilvaniei, care reprezinta simultan si limita lor nordica. Carpatii
Meridionali reprezinta cea mai masiva, tipica si spectaculoasa regiune montana a
tarii, avand unele similitudini cu Alpii. Parte distincta a Carpatilor Meridionali, Muntii
Fagaras, cei mai spectaculosi, inalti si salbatici munti ai Romaniei, i-au inspirat pe

geograful francez Emmanuel de Martonne

sa-i denumeasca si Alpii Transilvaniei, conform lucrarii sale Recherches sur
l’Evolution morphologique des Alpes de Transylvanie (Karpates meridionales),
publicata la Paris, Editura Delagrave, 1906. Limita lor vestica, spre Carpatii
Occidentali, este culoarul depresionar Cerna – Timis – Bistra – Hateg – Stei – Orastie,
iar limita lor estica (spre Carpatii Curburii) o reprezinta Valea Prahovei. Principalele
caracteristici are reliefului Carpatilor Meridionali sunt: au cele mai mari altitudini din
sectorul romanesc al Carpatilor, culminand in multe locuri la inaltimi ce depasesc
2500m (cele mai inalte varfuri sunt Moldoveanu – 2544m, si Negoiu – 2535m); in
alcatuirea Carpatilor Meridionali predomina rocile dure (sisturi cristaline, in
principal), care dau reliefului un aspect masiv; pe crestele cele mai inalte ale
muntilor exista un relief care a rezultat in urma actiunii de eroziune a ghetarilor din
timpul erei glaciare – formele de relief principale sunt circurile si vaile glaciare;
masivitatea remarcabila si fragmentarea
redusa sunt puse in evidenta si de numarul mic de depresiuni; de asemenea, exista
doar doua vai transversale care segmenteaza sectorul meridional al Carpatilor (Jiu si
Olt). Limita sudica a Carpatilor Meridionali o reprezinta un abrupt major (pe alocuri
avand o diferenta de nivel pana la 1000m) format din trei grupe: Subcarpatii
Curburii (intre Prahova si Dambovita), Subcarpatii Getici (intre Dambovita si Motru)
si Podisul Mehedinti (intre Motru si Dunare). In Carpatii Meridionali se disting patru
grupe majore de munti: Grupa montana Bucegi – Leaota – Piatra Craiului, sau
grupa extrem estica; Grupa montana Iezer – Papusa – Fagaras, sau grupa
estica; Grupa montana Sureanu – Parang – Lotrului, sau grupa centrala si
Grupa montana Retezat – Godeanu, sau

grupa vestica, respectiv 23 de sub-grupe

montane in total.
Grupa Bucegi este cuprinsa intre vaile superioare ale Dambovitei si Prahovei, se
deosebeste de celelalte sectoare prin existenta pe intinderi mai mari a stratelor
sedimentare (calcare si conglomerate). Aceasta grupa este formata din trei masive
muntoase – Bucegi, Piatra Craiului si Leaota – si un culoar transversal (Culoarul Bran
– Rucar). Muntii Bucegi, foarte cunoscuti datorita importantei lor turistice, se
remarca prin prezenta unor strate groase de conglomerate, care determina aparitia
pe margini a unor abrupturi, forme de relief specifice (cum ar fi Babele si Sfinxul), si,
la mari inaltimi, a unui platou intins (Platoul Bucegilor). In jurul Varfului Omu (2505
m), cel mai inalt din acest masiv, exista urme ale reliefului glaciar. Muntii Piatra
Craiului, alcatuiti in mare parte din calcare, au aspectul unei creste foarte ascutite si
abrupte.
Grupa Fagaras, situata intre Dambovita si Olt, este cea mai inalta grupa montana

din Carpatii Meridionali, avand, pe langa

cele doua varfuri (Moldoveanu si Negoiu), mai multe inaltimi peste 2500m. Din
aceasta grupa fac parte Muntii Fagaras, in nord, si o serie de culmi mai joase,
situate in sud – dintre care Muntii Iezer sunt cei mai inalti si masivi. Muntii Fagaras
au o creasta centrala, orientata est-vest, unde inaltimile se mentin peste 2000m,
accesul este foarte dificil si relieful este foarte accidentat. Creasta Muntilor Fagaras
si zona inalta a Muntilor Iezer au un relief glaciar foarte dezvoltat. Intre muntii
Fagaras, Cozia si Lotrului, pe Valea Oltului, se afla Depresiunea Lovistei.
Grupa Parang, cuprinsa intre Olt, Jiu si Strei, se remarca prin intinderea mai mare
si existenta unor intinse suprafete netede. Culmile muntoase pornesc din Muntii
Parang (Vf. Parangul Mare, 2519m) spre nord (muntii Sureanului si Candrelului) si
spre est (Lotrului si Capatanii). Relieful glaciar este prezent in

jurul varfurilor inalte, dar mai putin

dezvoltat decat in Muntii Fagaras.
Grupa Retezat – Godeanu este cuprinsa intre Jiu si Culoarul Timis – Cerna. Desi
cele mai mari inaltimi se afla in Muntii Retezat (Vf. Peleaga, 2509m), masivele
muntoase pornesc din Muntii Godeanu, care sunt amplasati in centrul acestei grupe.
Muntii Retezat au un relief glaciar foarte expresiv si dezvoltat, care intrece in
dimensiuni si varietate formele de relief similare din Muntii Fagaras. Pe marginile
acestei grupe, in zonele cu roci calcaroase, apar chei si formatiuni carstice. In partea
de est se afla Depresiunea Petrosani (intinsa si alungita pe cursul superior al Jiului),
iar in nord, Depresiunea Hateg pe raul Strei.

Carpatii Orientali
Carpaţii Orientali reprezintă unul din cele trei mari segmente montane ale
munţilor Carpaţi de pe teritoriul României. Aşa după cum indică şi
numele, Carpaţii Orientali se găsesc în partea estică a României,
prezentând o varietate largă de roci, aspecte geofizice, geologice şi
morfologice, înălţimi, împăduriri, floră şi faună.

Sunt cuprinşi între graniţa cu Ucraina (în nord), Depresiunea Colinară a

Transilvaniei, Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest (în vest), Subcarpaţii de
Curbură şi Valea Prahovei (în sud), Podişul Moldovei şi Subcarpaţii
Moldovei (în est).

Între aceste limite, au o serie de caracteristici ale reliefului care îi diferenţiază de

celelalte ramuri carpatice, cum ar fi:

• altitudinile au valori mijlocii; înălţimile maxime depăşesc 2000 m (în Munţii

Rodnei şi Munţii Călimani) sau se apropie de această altitudine (în Ciucaş,
Munţii Maramureşului şi Ceahlău)
• au culmi paralele, orientate pe direcţia NV-SE (în nord şi centru) sau
„curbate” (în sud)
• sunt formaţi din trei fâşii paralele care reflectă alcătuirea geologică a
substratului:

a) în vest există un aliniament de munţi vulcanici

b) în centru, munţi alcătuiţi din roci dure(predominant şisturi cristaline)
c) în est şi sud, munţi alcătuiţi din roci sedimentare cutate (denumite „flis” =
formaţiune geologică specifică, alcătuită din strate sedimentare cutate)

• sunt fragmentaţi de depresiuni numeroase (unele foarte întinse, cum ar fi

depresiunile Braşovului şi Maramureşului), văi şi trecători
• au forme variate de relief, cum ar fi: relief vulcanic (cu cratere, conuri şi
platouri), îndeosebi în munţii Călimani, Gurghiului şi Harghitei, relief glaciar
 (în Munţii Rodnei), un relief specific datorat rocilor (îndeosebi în masivele
Ceahlău şi Ciucaş)
• relief carstic cu peşteri şi chei în Carpaţii de Curbură.

Carpaţii Occidentali
Carpaţii Occidentali, alături de Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali reprezintă una dintre
cele trei grupe mari muntoase ale României. Denumirea lor este dată referitor la poziţia lor
geografică (la vest, deci occidentali ca poziţie) faţă de Depresiunea colinară a Transilvaniei, care
reprezintă simultan şi limita lor estică, respectiv faţă de Culoarul Timiş-Cerna pentru Munţii
Banatului grupul sudic al Occidentalilor.

Carpaţii Occidentali se desfăşoară între Dunăre, Barcău şi Someş. Au o altitudine maximă de

1849 m în Munţii Bihor, Vârful Curcubăta Mare. Discontinuitatea este una din caracteristicile de
bază ale acestora. Alcătuirea geografică este foarte variată, existând un adevărat "mozaic
petrografic" (fliş, şişturi cristaline, calcare, roci eruptive, roci metamorfice.

În Carpaţii Occidentali se disting trei grupe majore de munţi:

• Munţii Apuseni la nord de Mureş

• Munţii Poiana Ruscă, situaţi central, la sud de Mureş,
• Munţii Banatului, în colţul sud-vestic al României şi, evident, la sud de Mureş.
respectiv 18 sub-grupe montane în total.

În Munţii Apuseni se pot distinge Munţii Bihorului alcătuiţi din şisturi cristaline şi calcare,
respectiv Munţii Metaliferi şi Munţii Vlădeasa din roci eruptive. Relieful carstic este bine
reprezentat în Munţii Apuseni unde peşteri aşa cum ar fi Urşilor, Scărişoara şi Vântului reprezintă
monumente ale naturii.

Grupul de mijloc al Carpaţilor Occidentali, Munţii Poiana Ruscă, având altitudinea maximă în
Munţii Poiana Ruscăi, Vârful Padeş cu 1374 m, sunt alcătuiţi din şisturi cristaline.

În cadrul grupului sudic al Munţilor Banatului se pot diferenţia Munţii Semenic, Munţii
Almăjului, Munţii Locvei şi Munţii Dognecei alcătuiţi din şişturi cristaline, respectiv Munţii
Aninei alcătuiţi din calcare.

Depresiunea colinară a Transilvaniei

Depresiunea colinară a Transilvaniei este cea mai mare depresiune din interiorul arcului
carpatic. Are un relief colinar, de unde denumirea de colinară, care i se poate atribui depresiunii
intercarpatice a Transilvaniei. Este mărginită de cele trei ramuri carpatice, care îşi iau numele
dupa poziţia faţă de această zonă depresionară: Carpaţii Orientali (în est), Carpaţii Meridionali (în
sud) şi Carpaţii Occidentali (în vest). Spre nord-vest există o legătură mai largă cu Dealurile de
Vest şi Câmpia de Vest pentru jugul intracarpatic.

Are aspect general de platou fragmentat, de văi care o străbat de la E spre V. În centru sunt
prezente şiruri de dealuri iar la contactul cu munţii s-au format unităţi depresionare şi culoare. Ca
urmare s-au diferenţiat unitatea centrală şi unitatea marginală a depresiunii Transilvaniei.
Tipurile de relief prezente: este specific relieful structural reprezentat prin cueste, domuri, bealii
anticlinale. Cuestele au o anumită particularitate în Depresiunea Transilvaniei, sunt orientate spre
munte.

Sunt specifice formele rezultate în urma proceselor de versanţi: alunecări de teren, forme de
deroziune, forme de ravenaţie (e. Râpa Roşie), relief fluviatil (terase, lunci).

Sunt determinate de diferenţa de altitudine dintre părţile centrale şi marginale şi expunerea

diferită faţă de circulaţia maselor de aer. Există o diferenţă de altitudine între partea estică (1000
m) şi cea vestică (500-600 m).

În partea vestică este o umbră de precipitaţii cu influenţe foehnice, cu temperaturi mai ridicate şi
precipitaţii scăzute. Partea estică este expus favorabil în faţa maselor de aer.

Se pot distinge două areale biopedoclimatice:

1.Partea central-vestică – treptele joase de la partea estică a Munţilor Apuseni.

Temperaturi: 8-9°C, mai mari în Culoarul Alba şi zona Turdei. Precipitaţii: 600-700
mm/an, mai mici în zona Alba şi Turda. Asociaţii vegetale: stepice, silvostepice,
forestiere, puternic modificate antropic, înlocuite prin culturi agricole, livezi, vii (asociaţii
de şleau: nu sunt pure).
2.Arealele marginale înalte – Temperaturi: 7-8°C. Precipitaţii: 700-800 mm/an. Vegetaţie
de tip forestier mai bine conservat. Soluri argilo-iluviale şi intrazonale (litomorfe).

Populatia:

2,6 mil de locuitori (11% din populaţia României). Densitatea medie este de
100 loc/km2 cu diferenţe între centru (mai mică) şi margini (peste medie).

Dealurile de Vest
 Dealurile de Vest reprezintă o unitate geografică deluroasă situată în
partea vestică a Carpaţilor Occidentali.

Dealurile de Vest au o întindere discontinuă de la Carpaţii Orientali,

în nord, la graniţa cu Serbia, în sud. Se limitează în partea de est cu
Carpaţii Occidentali şi Depresiunea colinară a Transilvaniei, iar în partea
de vest cu Câmpia de Vest .
Aceste dealuri s-au format prin depunerea materialelor grosiere la
marginea zonei montane la sfârşitul neozoicului. Aceste materiale au fost
puternic erodate de către acţiunea apelor curgătoare.

Formarea vorbeşte despre tipul unităţii de relief: este o unitate piemontană cu înclinare dinspre
zona montană spre zona de câmpie (E spre V). Altitudinile scad de la 450 m la sub 200 m, în
partea de vest. Râurile au fragmentat piemontul astfel că, aspectul actual este de dealuri prelungi
situate discontinuu. Tipul de relief fluvial este bine conturat cu terase şi lunci largi.

Alcătuirea geologică cuprinde pietrişuri, nisipuri, intercalaţii de argile şi cărbuni inferiori (lignit,
în partea nordică). Între porii rocilor s-au acumulat rezerve de hidrocarburi, exploatate în zona
Barcăului.

Foste masive montane s-au scufundat treptat şi au fost acoperite de materiale sedimentare
transportate de râuri; acestea formează în partea de nord o punte de legătură între Carpaţii
Occidentali şi Carpaţii Orientali numită jugul intracarpatic. Acesta este alcătuit din culmi
cristaline precum Dealul Preluca, Dealul Codrului, Dealul Prisnel, Dealul Mare.

Dealurile de Vest pătrund în spaţiul montan occidental prin depresiuni golf: pe valea Crişului
Repede, depresiunea Vad–Borod, pe valea Crişului Negru, depresiunea Beiuş, pe valea Crişului
Alb, depresiunea Gurahonţ şi pe valea Caraşului, depresresiunea Oraviţei.

Câmpia de Vest
Drept Câmpia de Vest este denumit sectorul românesc al câmpiei Panonice. Se
întinde pe o lungime de peste 375 km şi este delimitată de: graniţa de stat
 cu Serbia şi Ungaria (în vest), Dealurile de Vest şi Carpaţii Occidentali (în
est), râul Tur (în nord) şi graniţa cu Serbia (în sud).

Temperaturile medii anuale se încadrează în intervalul 10-12 °C. Se

observă diferenţe între partea nordică (9-10°C) şi partea sudică (10-11°C).
Precipitaţiile medii anuale sunt între 550-600 mm.

Relieful este alcătuit din trei trepte:

• -câmpie înaltă: de peste 100 m, mai veche (din Pleistocen) şi în general

situată spre deal
• -câmpie orizontală: este netedǎ şi prezintă acumulari de nisip
• -câmpie joasă: în care râurile au tendinţă de înmlăştinire.