VIOLETA IONESCU

MISTERELE GALAŢILOR

Povestiri aproape adevărate

Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”

Galaţi, 2017

1
 Ilustraţiile, cărţile poştale şi fotografiile din această
carte ne-au fost puse la dispoziţie de Muzeul de Istorie
Galaţi, Biblioteca V.A. Urechia, precum şi de colecţionari
împătimiţi din acest oraş.
Tuturor le mulţumim!

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IONESCU, VIOLETA
Misterele Galaţilor : povestiri aproape adevărate / Violeta
Ionescu. - Galaţi : Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2017
ISBN 978-606-8374-52-9

821.135.1

2
 La „una mică”...
(în loc de prefaţă)

Cum a fost viaţa cotidiană în epoca de prosperitate a Galaţiului,

de dinainte de război, ne putem doar imagina, gândindu-ne la
locurile predilecte de petrecere a timpului liber, la restaurantele şi
bodegile, cârciumile, berăriile, terasele unde lumea venea să guste
un strop de tinereţe şi să mai uite de griji.
În Galaţi erau multe restaurante de lux, pe străzile principale,
dar şi foarte multe localuri pentru lumea obişnuită. Era doar un
oraş-port, unde întâlneai oameni tot felul.
Bunăoară, prin anii ‘30, Restaurantul Suré, de vis-à-vis de
parcul municipal, era un local de prim rang şi oferea servicii
speciale pentru banchete, la evenimente private sau oficiale. Acolo
obişnuia să se întâlnească elita gălăţeană. Bodega aferentă era
şi ea bogat asortată.
Ion Dongorotzi (rev. „Ramuri” nr. 49) scrie că restaurantul lui
Suré era vestit în Galaţi „prin rarităţile sale şi tariful urcat”. Dar o
descriere amănunţită a acestui local de excepţie a făcut-o inegalabil
Crişan V. Muşeţeanu: „Suré era un om de gust şi deloc snob. Se
lua la el aperitiv cu sardele Robert şi cu tulburel de Odobeşti. De
ce nu? Spuneau cei ce ştiau să guste. E perfect. Vinul venea de
la Nicoreşti, pe linia Tecuciului. Nu mai puţin bune erau vinurile de
Bolgrad şi de Cetatea Albă. Urcând din prăvălie câteva trepte,
dădeai în sala restaurantului unde se putea lua masa după aperitiv.”
(„Lumea copilăriei mele”, vol.I, cap. „Strada Domnească”, p. 189,
Ed. Muzeului de Istorie Galaţi, 2013).
Proprietari la Suré erau: bătrânul grec Strate D. Suré, din str.
Sf. Apostoli 15, şi fiii săi, fraţii Suré: Neculai, Mihail, Dimitrie şi
Anton. Firma „Fii I. Suré & Co.” a fost înregistrată la 21 oct 1931.
Toţi bărbaţii acestei familii aveau autorizaţie de a comercializa
băuturi spirtoase en detail, tatăl ocupându-se de coloniale en gros.
Firma avea marcă de fabrică şi comerţ, reprodusă bilingv, în
franceză şi rusă, pe ambalaje - lăzi, hârtie ambalaj şi reclame - şi
3
 Srada Domnească, spre Piaţa Regală

cu denumirea de „Slava Flama”, pentru importul de lămâi, portocale

şi mandarine.
Unul din evenimentele importante ale oraşului, onorate de
acest restaurant, a fost la 1 iulie 1932, la inaugurarea trenului
fulger „Danubiu”. Oaspeţii au fost întâmpinaţi la gară în ovaţii,
fiind poftiţi de către autorităţile oraşului (primar era Emil Codreanu,
unchiul lui Crişan V. Muşeţeanu) unde? la Suré!
Tot pe Domnească, la nr. 29, o prezenţă elegantă şi concurentă
era Restaurantul şi berăria „Elyzée”, a Fraţilor Epaminonda şi
Gheorghe Manzavinatos (care aveau şi o cofetărie cu patiserie
omonimă, alăturată restaurantului Suré, cu laborator deasupra) –
rivali acerbi în lupta pentru supremaţie ai Fraţilor Suré. Localul lor
era „familiar”, acolo se putea bea „renumita şi delicioasa bere
Bragadiru”, meniul era „bogat asortat cu tot felul de mâncări alese,
preparate numai cu unt, zilnic proaspete. Desfacere de vinuri
înfundate, ca şi vărsate, din cele mai renumite podgorii din ţară.
Tot felul de băuturi spirtoase, lichioruri şi şampanii. Preţuri
excepţional de reduse. În fiecare seară, orchestra clasică la
dispoziţia onor publicului gălăţean până la 2 din noapte.” În Anuarul
din 1938, la aceeaşi adresă figura Restaurantul „Azuga”.
În 1927, restaurante de lux erau în Galaţi la parterele hotelurilor

4
Grand (actuala Primărie) şi Metropolitan, pe Fraternităţii 3,
vis-à-vis de Banca Naţională, unde a fost restaurantul „Oppler”,
trecut mai târziu în proprietatea lui D. Panaitescu. Aici, prin anii
‘30, „debuta în fiecare seară” cunoscutul „bariton de muzică clasică
şi modernă” Cezar Pistelli. În 1936 restaurantul aparţinea lui
Canellos N.
Frecventate mai erau, pe Domnească, şi Braseria „Palace”,
şi Berăria „Centrală”.

Piaţa Regală, spre Strada Domnească

La Restaurantul şi berăria „Fraţii Antoniade” (fost Vretos; fost

„Mioriţa” în anii de după război), de pe Domnească 85, colţ cu
Lascăr Catargi (Gării), conducea vrednicul Haim, care ştia cum
să-şi asigure o clientelă selectă.
Pe Domnească erau şi multe cofetării, toate selecte. Lângă
Suré a fost cofetăria lui Manzavinatos şi a lui Carol Ettinger (care
mai apoi s-a mutat vizavi de Intim Club – „Macul Roşu”, de după
război), apoi Confiserie Universelle, a lui Claropoulos & Co. La
nr. 56 era Café-braseria „Corso”, iar la nr. 76, cofetăria lui „Nicu
Pâslă”. Tot pe Domnească, colţ cu Fraternităţii 2, în casele Helder,
după decesul proprietarului, în 1934, era Cofetăria „Regina Maria”,
5
unde se putea mânca o îngheţată delicioasă.
Chiar în faţada dinspre Domnească a Bisericii Greceşti
„Schimbarea la faţă”, era „Café Trocadero”, un loc predilect al
întâlnirilor discrete, de afaceri.
Pe strada Lahovary 9 era renumit Restaurantul şi Bodega „La
Nicu şi Matei”, al lui N. Popescu şi N. Ştefănescu, care se prezenta
ca: „Cea mai mare din
oraşul Galaţi”, unde se
angajau banchete şi
„dejunuri fixe”. Se
servea „gratar de primul
rang şi vinuri din
vestitele podgorii
Odobeşti-Leanca”.
Personalul era „din cel
mai versat la dispoziţia
publicului”. Invitaţia
suna aşa: „Vizitaţi
marele restaurant
La Nicu şi Matei!”
(în aceeaşi clădire se
afla şi sediul
consulatului Estoniei).
Nu departe, la
numărul 15, era
restaurantul „Matei
Căciulă”, a lui Ion
Ştefănescu, având
reclama: „Singurul local
unde se poate mânca eftin şi bine. Specialist în arta culinară.
Angajări de banchete şi meniuri fixe. Vinuri din podgoriile cele
mai renumite. Bodega în permanenţă asortată cu cele mai alese
gustări.”
Şi tot pe Lahovary, vizavi de „Nicu şi Matei”, la nr. 10, era un
restaurant mai mic, al lui Feldman. Fiecare cu clientela lui.
Pe str. Mavramol (Bălcescu) 6, colţ cu Antache, era Bodega
şi Restaurantul lui Herşcovici Leiba - „Unica grădină din centrul
oraşului, cu preţuri modeste”.
Pe strada Tecuci 61 era Restaurantul şi Berăria „La fiii
Lemnarului”, proprietar C. D. Constantinide.

6
 Pe strada Col. Boyle, pe atunci o stradă îngustă şi lungă, ce
cobora spre Portului, erau multe case şi instituţii importante. Patru
consulate: Marea Britanie, Brazilia, Letonia şi Ţările de Jos, două
redacţii („Acţiunea” şi „Ecoul”), reprezentanţe de firme, agenţii,
iar la nr. 10, vestita cârciumă „Pârjoala ideală”, a lui Leibovici Carol,
„cu vin roşu sec şi pârjoala lăudată pe merit”.
În 1934, tot pe Col. Boyle, Cabaretul „Printemps” sau
„Primăvara veselă” era un punct de întâlnire al cercurilor
aristocratice din Galaţi. Renovat în stil occidental în sala de jos,
de la 10 seara începea spectacolul. Cânta orchestra de Jazz a
maestrului T. Dinicu, iar intrarea era liberă.
Strada Braşoveni, un vad care astăzi nu mai există, ducea tot
spre port, numele trăgându-i-se de la negustorii transilvăneni veniţi
„cu chervanele (căruţe mari) peste munţi, prin Ploieşti, Buzău şi
apoi tăind Bărăganul, trecând Siretul la Bărboşi. Pe aceste vaduri
urcau marinari şi negustori cu marfa şi coborau cu banii luaţi pe
ea” (Crişan V. Muşeţeanu, Lumea copilăriei mele). Casele erau,
aici, cu unu-două etaje, unele mansardate, cochete, case de
negustori înstăriţi, cu camere înalte, cu uşi bordate de felinare, cu
balcoane din fier forjat, rotunde sau drepte, filigranate, cu magazine
la parter şi locuinţe deasupra cu perdeluţe la ferestre. Un dichis
de bunăstare pe care Galaţii nu l-au mai întâlnit şi greu va mai fi
întâlnit vreodată.
Pe Braşoveni 52 era restaurantul lui Zalman, „La Zaharia”, cu
specific pescăresc. Pe această stradă au fost cândva şi Teatrul
Papadopol, distrus de un incendiu, şi hotelurile „Victoria” şi
„Engletera”, incendiate şi ele, odată cu retragerea trupelor germane
din oraş.
În 1934, pe Brăilei 3, în locul fostului local „Favorita”, se găsea
Plăcintăria „Oituz”, cu cofetărie, lăptărie şi franzelărie de lux.
Galaţii au avut multe locuri de distracţie, fie discrete, în interior,
fie la vedere, pe terasele de vară, pentru bani mulţi ori puţini,
după buzunarul fiecăruia. Important este că oamenii ştiau să
petreacă, uneori până în zori, dansau, cântau. Câţi mai cântăm
astăzi? Ei ştiau să se bucure. Chiar şi pentru motive inventate.
Aceasta este doar o mică parte din ce au fost Galaţii odinioară.
Vorbim de oraşul interbelic ca de o altă lume, pe care puţini dintre
cei rămaşi în viaţă au cunoscut-o, poate în copilărie, despre care
au citit sau li s-a povestit. Nici străzile, nici casele nu mai sunt
toate aceleaşi. Au plecat parcă odată cu oamenii care le-au animat.

7
Rămân ilustratele, cărţile poştale, fotografiile din albume vechi,
păstrate de colecţionari împătimiţi, rămân arhive, biblioteci, anuare,
articole din presa vremii, amintirile bunicilor, ca şi ale unor scriitori
vrednici să lase o pată de culoare pe retina noastră neştiutoare.

Bodegi în Galaţi

Din aceste frânturi adunate ca într-un joc de puzzle am dat

viaţă, în povestirile care urmează, vieţii cotidiene a urbei mele
natale, din perioada interbelică, aşa cum au fost sau am presupus
că ar fi putut fi, cu bucuriile, suferinţele, victoriile, înfrângerile şi
mai ales misterele sale. De fiecare dată am pornit de la adevăruri
consemnate în cronicile vremii, dar dacă întâmplările redate aici
nu sunt în totalitate adevărate, vă asigur că nici false nu sunt!...
Mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături în căutările
mele şi au făcut posibilă apariţia acestei cărţi: Bibliotecii V.A.
Urechia, Muzeului de Istorie Galaţi, SJAN Galaţi (Arhiva
judeţeană), editorilor mei de la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”
şi, nu în ultimul rând, mentorului meu de dincolo de lumea văzută,
scriitorul dr. med. Crişan V. Muşeţeanu.

V. I.

8
 Pălăria şi paltonul domnului Carcewsky

Într-o dimineaţă nehotărâtă a începutului de iarnă 1932, când

din cer pica nici ploaie, nici ninsoare, vocile băieţilor care vindeau
veştile în urbe, urcând dinspre redacţiile de pe Colonel Boyle şi
Braşoveni spre Piaţa Regală, au trezit Galaţiul:
- „Senzaţionala dispariţie a dentistului Carcewsky”! Luaţi
„Acţiunea!”, citiţi despre dispariţia unui dentist din oraşul nostru!...
- Cumpăraţi „Ecoul!”... „Dentistul Carcewsky a plecat de acasă
şi nu s-a mai întors!”...
- Citiţi „Galaţii Noi”!... „Un dentist a dispărut misterios acum
trei zile...”
Lumea de pe stradă, din magazine sau din birturi s-a repezit
să arunce leul băiatului şi să prindă ştirea.
Ce să fie: fugă? răpire? sechestrare? sinucidere? omor? Sau...
mai ce? Plecare de bună voie? Nedumerirea era mare, curiozitatea
şi mai şi. Grupuri-grupuri se strângeau să comenteze, în
restaurante, bodegi, cofetării, la frizerii, în pieţe:
- N-a murit, dom‘le, n-a plecat nicăieri, n-a fost furat. Pur şi
simplu „a dispărut”.
- Unde? La vreo damă...
- Nu se ştie, mister total. Uite, scrie că „soţia a găsit acasă, pe
o măsuţă, toate actele lui, cheile şi ceasul de buzunar”... Te duci
la damă fără acte, dar fără chei şi mai ales fără ceas...
- Bine, dar... ce motiv să aibă? Numai că s-a întâmplat ceva
cu el...
În primul rând, era de stabilit cine este acest domn dentist
Carcewsky.
- Cine e, dom‘le, la urma urmei dentistul ăsta? Îl cunoaşte
cineva?
Nu prea. Cum e şi firesc, unii auziseră de el, alţii nu.
- Nu e cine ştie ce cunoscut în urbe, cu toate că gălăţenii
nu-şi mai scot demult măselele la bărbier... dar peste tot e plin de

9
 Strada Berthelot

dentişti cu faimă, nu venetici ca acest domn Carcewsky, care se

vede treaba că a venit de curând în Galaţi, de nu-l prea ştie lumea.
Uite ce scrie aici, că „s-a pripăşit în oraşul nostru la câţiva ani
după război”. A avut cabinet mai întâi în Valea oraşului şi numai
după ce a terminat de scos toţi dinţii şi toate măselele de acolo, a
urcat să le scoată şi din deal... Acum are cabinetul de tortură pe
Brăilei, la 42. Sau avea, mă rog. Sau poate mai are!...
Citind mai atent fiecare ziar - căci marile ştiri se dau cu linguriţa,
în mai multe „prize”, de unde trebuie să alegi, să le lipeşti, ca să ai
vederea de ansamblu asupra întregului - s-a aflat că „acest domn
Carcewsky”, cu numele de: Samuel Itzic Carcewski, originar din
Ucraina, acum sovietică (a nu se confunda cu Meyer Carcevsky,
tehnician dentar din strada Muzicii 10, probabil vreo rudă
îndepărtată), „s-a născut la Tiraspol şi a studiat la Universitatea
Dentară din Odessa, devenind Diplomat al acestei universităţi.
Apoi s-a întors în oraşul natal Tiraspol, unde şi-a practicat meseria
până în 1917, când a izbucnit Revoluţia. Era un ţarist înfocat şi
antirevoluţionar convins, aşa că a rămas în Ucraina, organizând
la Odessa garda civilă. După victoria bolşevicilor a fost judecat în

10
lipsă şi condamnat la moarte.”
- Asta e! A fost condamnat la moarte! Acum l-au prins aici, la
Galaţi, şi l-au executat!...
Suna groaznic. Un condamnat la moarte în oraşul lor? Şi care
mai scotea şi măselele oamenilor pe deasupra! Gălăţenii nu mai
avuseseră de mult un asemenea motiv de îngrijorare.
- Taci, dom‘le, de unde ştii că e mort? Poate trăieşte...
- Citeşte mai departe, să vedem ce scrie, că tot gazetarii află
veştile înaintea noastră - dacă nu le-or fi inventând ei înşişi.
- „Deci, nu mai avea alternativă: trebuia să fugă. După multe
peripeţii a reuşit să se îmbarce împreună cu familia, soţia şi băiatul,
care atunci avea 5 ani, pe o navă care pleca la Istanbul. Însă nu a
reuşit să se stabilească acolo, fiindcă Istanbulul este un oraş
periculos, unde forfotesc spionii şi trădările sunt la ordinea zilei.
Aşa că şi-a luat din nou familia şi s-a îmbarcat pe o altă navă care
venea la Galaţi. Şi aici a rămas”.
În sfârşit s-a aflat motivul venirii lui Carcewsky în oraşul de la
Dunăre.
- Bun, să fie sănătos. A găsit loc de pripas, că după război
ne-am procopsit cu mulţi ruşi albi cu probleme în ţara lor şi i-am
primit pe toţi. Că aşa e gălăţeanul nostru, filotim, strânge toţi
condamnaţii la moarte pe care îi găseşte. Şi, mai departe, ce a
făcut dom‘ Carcewsky la noi? Ia s-auzim.
- Gazetarii noştri, băieţi isteţi, s-au dus la Comunitate şi aşa
au aflat că: „În 1924-1927, S.I. Carcewsky era onor preşedintele
societăţii culturale sioniste „Tzeiri Tzion” din Galaţi, pe care tot el
o înfiinţase, influenţat de modelul partidului revizionist al lui Vladimir
Jabotinsky, parizian născut şi el tot în Ucraina, la Odessa, care
din 1921 devenise preşedintele Organizaţiei Sioniste Mondiale”...
Oameni grei, nu glumă!
Carcewsky mai participase şi la ciclul de şezători în limba
ebraică, organizate de „Tarbuth”, în iarna anului şcolar 1927-28,
unde conferenţia, alături de cunoscutul doctor Moise Weinstock -
cel cu casa şi cabinetul pe Col. Boyle - şi de alte personaje
importante, sub oblăduirea Rabinului Zalman.
În zilele care au urmat au apărut în presă tot felul de supoziţii
privind această dispariţie neaşteptată, alimentate, fireşte, şi de

11
trecutul lui zbuciumat. Cum „Ecoul” avea şi o ediţie care apărea la
3 după-amiaza, ziarul era aşteptat ca pâinea caldă. Gazetarii
făceau coadă la uşile doamnei Carcewsky şi ale poliţiei să mai
prindă un pont. Şi iată ce citeau în gura mare curioşii, la şedinţele
de grup:
„Din declaraţiile soţiei, în ultimul timp domnul Carcewsky
suferea de o boală de nervi. Era mereu irascibil, nu putea să-i
spună nimic, că imediat sărea în sus ca un arc”...
- O fi fost urmărit, mai ştii? Prinsese de veste şi normal că se
speria săracul din orice. Cum era să-i spună nevestii, s-o
impacienteze şi pe ea?...
- Staţi să auziţi mai departe: „Un frate de-al lui se împuşcase
cu un an în urmă la Iaffa... De ce? Nimeni nu ştie! Nu este imposibil
ca şi el să fi recurs la acelaşi gest. Dar cum? Unde? Şi, mai ales,
de ce?”
Ei, iată cum gazetele manipulau, de voie, de nevoie, opinia
publică.
- Să fie sinucidere? S-ar putea! Se explică de ce n-a mai avut
nevoie de acte, chei şi ceas...
- Cu pecetea de condamnat la moarte, o fi fost urmărit, găsit
şi obligat să-şi ispăşească pedeapsa printr-o sinucidere
mascată?...
- Totuşi, fără să lase măcar un bilet, fără o vorbă... Ceva nu e
în regulă. Soţia susţine că el nu era un om iresponsabil, nu ar fi
dispărut de bună voie, lăsându-şi familia fără niciun sprijin material,
mai ales ştiind că are şi doi copii de întreţinut, unul student şi o
fată la şcoală...
A trecut Crăciunul, a trecut şi Anul Nou 1933. Carcewsky
nicăieri.
Dar iată că pe 5 ianuarie, băiatul de la „Acţiunea” striga din
nou în gura mare pe străzile din Galaţi: „Senzaţionale amănunte
asupra dispariţiei dentistului Carcewsky”!
Lumea s-a bulucit să ia ziarul şi în câteva minute puştiul fugea
fericit să mai aducă şi altă tranşă. Aşa s-a aflat că:
„Doi muncitori din port s-au prezentat eri la doamna
Carcewsky, în str. Brăilei, aducându-i la cunoştinţă că în prima zi
de Crăciun au văzut pe gardianul însărcinat cu paza pe malul

12
Dunării, în apropiere de Bazinul Nou, ridicând un palton şi o pălărie
pe care le-a luat cu dânsul. Doamna s-a dus la chestură, să afle
dacă într-adevăr ştirea este reală. De aici, i s-a spus că gardianul
despre care e vorba a adus numai o pălărie. Luat din scurt, el a
mărturisit că paltonul îl trimisese acasă, într-un sat din judeţ. Pălăria
a fost recunoscută de doamna Carcewsky ca fiind a soţului ei.
Cercetările continuă. Să fi fost sinucidere?”
Toată urbea interesată de can-can era de acord, de data
aceasta, cu sinuciderea.
- Din Galaţi, ca să dispari definitiv, nu poţi decât să te arunci
în Dunăre... altă cale de scăpare n-ai!
- Ba de ce să n-ai, dom‘le? Iei avionul...
- Bine, îl iei, dar nu-ţi laşi pălăria şi paltonul pe malul Dunării...
La 6 ianuarie, ştirile care alimentau deruta au continuat:
„Dentistul Carcewsky este plecat în străinătate? Versiuni despre
activitatea politică subversivă a dispărutului”.
- De ce nu vreţi să mă credeţi pe mine, zicea câte unul plin de
sine, când vă spun că omul ăsta ne-a fraierit pe toţi! Cine ştie pe
unde se plimbă dumnealui, prin ce ţărişoare calde, iar noi ne dăm
aici de ceasul morţii că unde ar fi.
- Vorba e: mai trăieşte sau nu mai trăieşte Carcewsky? Uite,
diferite surse de informaţie încep abia acum să afirme că lua
deseori parte la întruniri secrete ale muncitorilor comunişti din
Galaţi, la subsolul unei clădiri din strada Traian...
- Ei, asta chiar nu mai e de crezut! A fugit din Ucraina pentru
că fusese anti-bolşevic convins, iar aici este acuzat că participa la
întrunirile comuniştilor... E gogonată rău!
- Ai dreptate, teza e prea şubredă, nu se susţine!
La 10 ianuarie, când misterul se încâlcise de nu mai ştia nimeni
de unde să-l apuce şi cum, tot „Acţiunea” publică „Adevăratele
cauze ale dispariţiei dentistului Carcewsky”, care erau, cică: certuri
violente şi continui cu soţia, legături nepermise cu femei străine.
Chiar epilogul unei boli venerice... - toate aceste motive l-au împins
spre sinucidere”.
- E clar că vor să-l scoată din sfera politicului. S-or fi speriat şi
ăştia de la ziar. Domnul George Mihăilescu o fi primit vreo vizită...
La 11 ianuarie, toată presa se potolise şi anunţa formarea

13
unui comitet de ajutorare pentru familia dentistului Carcewsky,
soţia şi cei doi copii care rămăseseră fără nici un venit. Băiatul
era student la Universitatea Bucureşti, iar fata, elevă la o şcoală
din Galaţi.
Nu după mult timp însă, tot gazetarii au aflat că imobilul din
Brăilei, împreună cu cabinetul, au fost vândute şi doamna a
cumpărat trei bilete de vapor cu destinaţia Buenos Aires.
Cabinetul dentar din str. Brăilei 42 a fost preluat de Dr. Med.
Dentist Waissman Epelboim, specializat la Paris, care anunţa, în
aceleaşi ziare, că primeşte zilnic, începând cu 1 aprilie, între orele
8-12 şi 3-6 d.a.

14
 Madame Suré

Amélie Suré coborî din înaltul cerului pe Aeroportul Galaţi, ca

o zeiţă. Reprezentanţi ai familiei, veniţi la întâmpinare, personalul
aeroportului, pasageri în trecere, cu toţii urmăreau stupefiaţi
mişcările de felină ale aceastei creaturi descinsă parcă din altă
lume, care sărea de pe bancheta avionului, în costumul bărbătesc,
alb perlat, cambrat pe talie, drept în braţele proaspătului ei soţ,
Anton Suré, coborât mai înainte. Ce vânt primăvăratic a adus-o
pe această tânără franţuzoaică, mondenă, strălucitoare, de la
Paris, tocmai în portul acesta de la marginea Europei, numai
Dumnezeu ştie. O eşarfă roşie cu buline albe şi o pălăriuţă albă,
cu boruri întoarse „à la fonfé”, îi completau ţinuta elegantă.
Se măritase cu un văduvior trecut de prima tinereţe, destul de
fercheş totuşi, un grec îmbogăţit dintr-o afacere de familie de-a
lungul mai multor generaţii la Galaţi, pe malurile fluviului, unde
peştele e gras şi afacerile prospere, plin de bani şi de relaţii menite
să-i asigure şi ei un trai îndestulat. Anton a asigurat-o că
restaurantul pe care îl ţinea împreună cu fratele lui, Demetrios,
este de primă mână, plasat chiar în „buricul târgului”, cum se zice
pe la noi, şi merge bine, că Galaţiul este un oraş vesel, animat, în
care nu ai cum să te plictiseşti, nici dacă vrei. Şi după cum se va
vedea, nu exagerase câtuşi de puţin. Pe calea Domnească,
vis-à-vis de parc, vestitul Restaurant Suré era un fel de „Capşa”
dunărean, loc de petrecere, de răgaz şi de zăbavă, mai ales pentru
elita locală, naţională şi internaţională poposită la Galaţi cu treburi
sau cu ocazii de bon ton.
În fond, şi-a zis ea, de ce nu?! E adevărat, să laşi Parisul
pentru un târg de provincie dintr-o ţară aproape necunoscută...
e ca şi cum ai ateriza, de pe turnul Eiffel, direct în Sena. Dar
suntem în anul 1932, când gheara crizei strânge cureaua peste
tot, iar situaţia ei financiară nu-i mai putea permite să-şi plătească
nici măcar croitoreasa. Avea nevoie urgent de un colac de salvare.
Aşadar, de ce nu?

15
 Strada Domnească la Suré

Însurăţeii călătoriseră cam înghesuiţi, ce-i drept, într-un avion

tip Havilland DH, cu un scaun în faţă pentru pilot şi numai două
locuri în spate, pentru pasageri, în timp ce bagajele cu garderoba,
cutiile cu pălării, cosmeticale, cuferele, camerista şi Chuchu, căţelul
doamnei, un Bichon Bolognese alb-pufos, zburau voios în urmă,
cu un ditamai „Goliat Farman”, aşteptat să sosească pe aeroport
dintr-un moment într-altul.
Deşi vremea era senină, cu nicio umbră de nor, iar zborul
fusese lin şi fără incidente, Amélie tuna şi fulgera vădit ofensată
că nu i se permisese să-l ia în avion cu ea şi pe Chuchu al ei. Şi
tot întreba - în franţuzeşte, evident:
- Unde este micul meu Chu-chu? A trecut Carpaţii? Când
ajunge?
Bietul Anton nu mai ştia ce să facă, ce să-i spună. Veştile nu
erau câtuşi de puţin liniştitoare. Comandantul aeroportului tocmai
îi comunicase că Farmanul era cât pe ce să reteze un plop mai
înalt şi a aterizat forţat pe o mirişte din apropiere...
- Fii calmă, draga mea, au aterizat la Calica...
- Calica? Ce este Calica?

16
 - O... baltă. Adică, nu, pardon, un sat învecinat, se corectă el.
Te rog, fă cunoştinţă cu fratele meu, Demetrios.
O mănuşă moale se întinse absent spre cel care rămăsese
cu pălăria în mână şi privirea aţintită asupra ei.

Perspectivă spre Hotel Bristol

- Demetrios!... repetă ea. Oh, voi, grecii, aveţi nume atât de

bizare, de exotice!... rosti ea în grabă, oarecum intimidată de
privirea bărbatului cu ochi negri, pătrunzători. Era înalt, brunet,
proaspăt ras, cu zâmbet enigmatic şi gropiţă în bărbie. Dar voi...
chiar sunteţi fraţi? întrebă ea stupefiată.
- Da. Nu semănăm?
- Mmm, puţin, o drese ea, comparând în treacăt figura uscată
a lui Anton, ascunsă sub barba albă care-i înţepa obrazul obosit
de drum, cu faţa proaspăt rasă, mustind de sănătate a tânărului
ei cumnat.
Demetrios, fire sportivă, venise să-i ia de la aeroport cu un

17
„Alpha Romeo” ultimul răcnet, de culoare roşie, decapotabil, adus
personal din salonul de automobile de la Milano. Voia s-o dea
gata pe femeiuşca aceasta, despre capriciile căreia primise deja
nişte informaţii. Dar ce vedea acum depăşea aşteptările. Dintr-o
ochire, „a cumpărat-o”. Actuala Madame Suré era foarte departe
de fosta lui cumnată, o femeie de caracter ce dusese pe umerii ei
primii ani ai afacerii lor de familie la Galaţi. Se prăpădise, săraca,
prea repede. Cea nouă, afectată, plină de nuri şi de mofturi
studiate, picată din nori în urbea unde el şi fratele lui trudiseră din
greu să-şi facă un renume, nu era nici pe departe persoana de
care firma lor avea acum nevoie. Afacerile mergeau destul de
prost, concurenţa era din ce în ce mai acerbă, iar sabia lui
Damocles se clătina ameninţător deasupra capului tuturor. Ce o fi
gândit Anton când a adus-o aici?
Fără să ştie încă de ce, Demetrios simţi cum i se prelinge un
firicel de gheaţă pe şira spinării, mai ales când Amélie, inconştientă
şi surâzătoare, ciripind pe limba ei şi clipind des din genele
umbroase, urcă alături de el în maşină, lăsându-şi soţul să ocupe
bancheta din spate - locul marelui absent Chuchu, de care noua
madam Suré se pare că uitase cu desăvîrşire.
Curând, foarte curând, Demetrios trebui să-şi facă bagajele
şi să plece din oraş, părăsind ceea ce nu mai putea controla doar
cu mintea. Şi-a lăsat afacerea în mâinile celorlalţi fraţi, Anton,
Neculai şi Mihail, şi s-a dus în lumea largă. A avut oricum o prezenţă
de spirit mai mare decât Iani, unul din fraţii Manzavinatos, care
ţineau cofetăria „Elysée” de alături, fiindcă, săracul de el, prins cu
totul în mrejele franţuzoaicei, şi-a pierdut capul şi tot capitalul
bodegii lui din strada Portului 29, şi, din disperare, pe 8 iunie, la
ora 7 dimineaţa, s-a aruncat în Dunăre.
La două luni de la această cumplită tragedie, pe 6 august
1932, un puternic incendiu mistuia casele Suré.
A doua zi, „Vocea Galaţilor” scria pe prima pagină, cu litere
de-o şchioapă: „Eri (sâmbătă), la ora 10 dimineaţa, un puternic
incendiu a izbucnit în podul clădirii proprietăţii fraţilor Suré din
strada Domnească. Doar în câteva minute acoperişul era o mare
de flăcări. Până să vină pompierii, mansarda - unde era laboratorul
cofetăriei Elysée - ca şi dormitoarele îngrijitoarelor, au ars, nu s-a

18
 Strada Domnească, Hotel Bristol

mai putut salva nimic. Doi băieţi din laborator abia au putut fi salvaţi.
Din păcate, pradă incendiului a căzut şi căţelul doamnei, rătăcit
printre prăjituri, care nu a mai putut fi scos din flăcări.
Personalul de la restaurant, cofetărie şi de la librăria SOCEC,

19
de alături, au început să evacueze mărfurile, focul ameninţând să
cuprindă şi clădirea Maniţiu, chiriaşii disperaţi scoţându-şi şi ei
toate lucrurile în stradă.
Flăcările au afectat mai multe clădiri, atât de pe strada
Domnească, cât şi din strada Sf. Nicolae, şi abia după o oră au
putut fi stinse.”
În urma anchetei s-a stabilit că focul a izbucnit din laboratorul
cofetăriei, de deasupra restaurantului. Cum? Rămânea de văzut.
Au fost chemaţi la chestură, spre cercetare, fraţii Suré, mai puţin
Demetrios, vecinii de alături, fraţii Manzavinatos - Epaminonda şi
Gheorghios, precum şi personalul lucrător din clădire, prezent la
momentul izbucnirii incendiului.
La estimare, s-a constatat că pagubele se ridicau la suma de
6 milioane lei. Norocul celor de la Suré a fost că şi-au asigurat
imobilul la societatea „Generala Naţionala” pentru 4 milioane şi
jumătate lei. Cofetăria Elysee avea asigurare de 600.000 lei, iar
librăria SOCEC, de 2 milioane lei.
După violenţa şi rapiditatea dezastrului, s-a bănuit că focul a
fost pus. Şi primii vizaţi au fost fraţii Manzavinatos, având în vedere
rivalitatea perpetuă dintre cele două familii. Din fericire, ancheta
nu a durat prea mult, adevărul ieşind ca uleiul la suprafaţă.
Provocat, Epaminonda, într-un acces de furie, a recunoscut:
- Credeţi că fratele nostru, Iani, care s-a aruncat în Dunăre,
şi-a luat zilele degeaba? A fost împins... de nevoie şi de ruşine!
- Cine l-a împins?
- Cine? Cum cine? Căţeaua lui Anton, care l-a ruinat! Între-
baţi-l pe dumnealui de ce nu-şi ţine franţuzoaica în călduri legată
de piciorul patului, să nu mai umble noaptea prin casele vecinilor!
Anton, săracul, a înghiţit găluşca, ce să mai facă? Dunărea
nu era o soluţie şi pentru el. Fraţii Manzavinatos, reţinuţi după
condamnarea pentru „distrugere prin incendiere cu intenţie”, au
fost depuşi la Închisoarea Centrală. Având în vedere
cincumstanţele, Epaminonda a primit 6 luni detenţie, iar complicele
Gheorghe a scăpat doar cu 3 luni cu suspendare, ca să-şi poată
repara mai repede imobilul afectat de nebunia care le-a întunecat
minţile şi să plătească, bineînţeles, daunele.
După cum se vede, sinuciderea lui Iani Manzavinatos nu a

20
rămas fără urmări. Ceva tot s-a întâmplat. Madame Suré nu a mai
aşteptat verdictul final şi, chiar din ziua când soţul ei era ocupat la
chestură, a adunat în grabă câteva lucruşoare într-o gentuţă,
neuitând să culeagă şi toţi banii pe care i-a găsit în seif, şi a luat
primul vapor care pleca spre Viena.
Atât a durat aventura ei gălăţeană. Frumoasa, inconştienta,
frivola franţuzoaică nu a trecut prin Galaţi fără să lase urme.
Plictiseala sau poate viciul au desenat de multe ori umbre lungi în
acest oraş de obicei vesel, animat, în care nu ai cum să te plictiseşti,
nici dacă vrei. Anton se considera vinovat, îşi spunea că el trebuie
să intre primul în puşcărie, pentru că a gâtuit o pasăre măiastră,
condamnând-o la o viaţă pe care nu şi-o dorea.
Când Petrică Nicolae, câştigătorul concursului de la „Vocea
Galaţilor”, veni să-şi ia, ca de obicei, prânzul la Suré, în contul
abonamentului pe o lună obţinut, găsi obloanele trase, iar dinăuntru
străbătea spre stradă un miros greu de zahăr ars... De altfel, toate
mesele aranjate dinainte pentru diferite festivităţi au fost amânate
sau onorate de alte localuri.
Dar clientela nu trebuie să sufere!
În maxim o lună de zile, pe 7 septembrie, restaurantul, berăria
şi bodega fraţilor Suré s-au redeschis, mai întâi cu intrare prin
grădina din spate, din strada „Sf. Nicolae”. În aceeaşi zi a apărut
şi reclama la gazetă, care trezea gălăţenilor pofta de aperitive şi
de mese copioase:
„Unde se întâlneşte elita gălăţeană? La Restaurantul, Berăria
şi Bodega Suré, unde se poate lua masa cu aperitive bune şi
eftine. Vinuri alese. Bere Luther. Seara concertează „Jazul
Weinstein”. Se dansează, se lansează toate cântecele şi dansurile
noi. Vizitând localul, nu uitaţi să vă aprovizionaţi şi cu coloniale,
delicatese, fructe, trufandale şi băuturi din cele mai variate şi fine
la Magazinul de coloniale Suré”.
Aşadar, începând chiar de la acea dată, toate obligaţiile Casei
Suré au fost preluate şi onorate la timp. Când Petrică Nicolae se
prezentă cu sfială să-şi scoată pârleala pe luna pierdută, fu primit,
aşezat la masă şi onorat ca un client vechi. Ba, mai mult, la plecare
i se încredinţă şi o sacoşă plină cu lămâi de Messina şi mandarine
de Catania, învelite frumos în hârtii cu „Slava Flama”, marcă a

21
Fraţilor Suré.
Cu timpul, patimile dintre cele două familii vecine şi duşmane
s-au estompat. În anul 1940, când onor Primăria a întocmit o listă
cu cei mai înstăriţi locuitori ai urbei, printre numiţi figurau şi rivalii
Manzavinatos şi Suré. Dar se prăpădiseră Epaminonda, ca şi Mihail
şi Neculai din tabăra vecină. Anton dispăruse şi el, nu ştim unde,
fiindcă arhivele nu ne spun totul. Fie murise, fie plecase la Paris
după franţuzoaica lui.

22
 Hai la Circ!

În anii ’30 ai secolului trecut, toate oraşele importante din

România aveau câte o lună a lor. Aşa şi la noi, dunărenii, unde
după iulie nu venea august, ca din moşi strămoşi, ci „Luna Galaţilor”
- o binecuvântată lună dedicată sărbătorii, în care toţi ochii
României Mari erau aţintiţi spre ceea ce fusese altădată „cel mai
important port la Dunăre”. Anii de după porto-franco şi mai ales
anii de criză au slăbit mult această faimă, de aceea, oameni cu
inima largă s-au dat peste cap şi au readus în atenţia publică
acest oraş aflat în agonie, care nu trebuia să moară. Şi au reuşit,
fiindcă măcar o lună pe an, gara, portul şi aeroportul erau asaltate
de vizitatori din toate colţurile patriei, veniţi să vadă ce nu vedeau
de obicei în localităţile lor de baştină: spectacole de teatru şi
muzicale, cu artişti din ţară şi străinătate, expoziţii de mărfuri, la
care se încheiau pe loc contracte de afaceri, evenimente culturale
şi sportive şi, mai ales, distracţii. Tot felul de distracţii!
Aşadar, pe lângă sărbătorile religioase şi naţionale, cu ţinere
ori fără ţinere, locuitorii Galaţiului aşteptau serbările, ca pe sfintele
moaşte. Iar de organizare se ocupa, cum era şi de aşteptat,
iniţiatorul lor, domnul George Mihăilescu, directorul ziarului
„Acţiunea”, care tot dumnealui o punea şi în operă. Împreună cu
echipa pe care şi-o formase, ziarişti tot unul şi unul, şi cu ajutorul,
dar mai ales fără ajutorul autorităţilor, reuşea să aducă în oraş
personalităţi, artişti şi trupe de primă mână, atrăgând atenţia asupra
faptului că aici existau oameni de valoare care ar trebui să fie
recunoscuţi ca atare şi, de ce nu, ajutaţi.
În vara anului 1933, când pregătirile de sărbătoare erau gata,
cucoanele şi domnişoarele îşi procuraseră toaletele, copiii
flaşnetele şi domnii gambetele, o căldură tropicală invadase, încă
din luna lui cuptor, ţinutul Dunării de jos. Temperaturile zilei creşteau
uneori la orele prânzului şi până la 39-40 de grade Celsius. Apa
fierbea singură în pahare, gheaţa se topea în gheţare (un frigider,
în SUA, costa mai mult decât un automobil Ford...), limonagiii şi
bragagiii nu mai făceau faţă, iar temerea organizatorilor era că nu

23
vor mai putea aduna lumea la ora când toţi se ascundeau sub
umbrare ori pe unde apucau, din cauza suliţelor ucigaşe ale
soarelui.
Cu toţii parcă erau amorţiţi de somnolenţă, moleşeală, aţipeală,
şi torpoare, când, într-o dimineaţă, un strigăt trezi oraşul la viaţă:
- Circul! A venit Circul!...
- Trece Circul pe Domnească! Hai şi noi!
Venind dinspre Piaţa Regală, un alai de care mari, vopsite în
culori vii, trase de cai împodobiţi cu canafi şi pompoane, se

Carte poştală, Circul Sidoli

desfăşura de-a lungul străzii principale, proaspăt măturată şi

stropită, prin faţa prăvăliilor abia atunci deschise, cu jongleuri şi
acrobaţi îmbrăcaţi numai pe jumătate, cu clovni mergând pe
picioarele lor ori pe picioroange, acompaniaţi de alămuri şi urlând
prin portavoce:
- Circul românesc SIDOLI a sosit în oraşul dumneavoastră!
Veniţi să vedeţi numere de circ cum n-aţi mai văzut! Vi-l prezentăm
pe patronul nostru, Cezar Sidoli, maestrul echitaţiei, cu dresură

24
de cai de rasă pur
sânge!... Şi pe
frumoasa lui fiică,
Alma Sidoli, călă-
rind şi trecând prin
cercuri de foc şi de
mătase!... Avem
fenomenale
numere de iluzio-
nism ale celebru-
lui magician
Don Pedro de
Madragura, care îţi
taie efectiv
respiraţia!... Dre-
sură de şerpi din
Insula Şerpilor!
Acrobaţii la trapez,
dans pe sârmă şi pe
bicicletă... Veniţi
să-i vedeţi pe fraţii
„Patru Dumitrescu”,
trapeziştii Stroici, pe
George Mateescu -
primul nostru dresor
de elefanţi, pe clovnii
Comicii Circului Sidoli
Ciacanica, Tonino
Milea şi Toni Mărculescu! Vă aşteptăm la Circ, cu mic, cu mare, în
Piaţa Veche, în fiecare seară de la orele 8, la un spectacol absolut
fulminant!... Vizitaţi în cursul zilei şi menajeria noastră, unde veţi
întâlni crocodili din Delta Nilului, girafe şi elefanţi din savana
africană, lei, tigri şi leoparzi din jungla subsahariană!...
Strada Domnească în sine devenise un spectacol! Lumea
era fascinată. Toţi comercianţii ieşiseră în uşă să privească
parada. De la balcoane li se aruncau flori, bomboane... Nebunie
mare, ce mai.
- Ei, hai, Ghiţă, intră odată înăuntru, că te-ai holbat destul la

25
comédii!, strigă domnul Marinescu, patronul frizeriei de pe colţul
Hotelului Metropol, de vis-à-vis de parc, la calfa lui, care, cu
pămătuful într-o mână şi lighenaşul în cealaltă, îşi lăsase clientul
pe scaun, bărbierit pe jumătate, şi căsca gura la acrobate.
Ghiţă, săracul, uitase pe ce lume se află. Intră spăşit, se înclină
în faţa clientului abandonat, îşi ceru scuze şi-l rase în grabă şi pe
celălalt obraz.
Între timp, în frizerie intrase un domn înalt, brunet, cu o pălărie
de pai pe cap şi cu faţa acoperită de o barbă stufoasă. Se oprise
în prag şi aştepta.
- Poftiţi, domnule, vă rog să intraţi, luaţi loc, îl primi gentil, cu
plecăciuni, aşa cu îi era obiceiul, domnul Marinescu. Ce doriţi?
- Un... un pahar cu sifon rece..., zise bărbosul, clătinându-se
pe picioare.
- Vai de mine, vă este rău? Căldura asta face ravagii... Sifon
nu avem aici, dar, dacă doriţi, vă aduce Ghiţă de la hotel... Ghiţă,
dă o fugă şi adă un sifon la domnu’. Da’ rece să fie!
Ghiţă tocmai terminase cu clientul său, care ieşea pe uşă, şi
se năpusti afară, să aducă sifonul.
Între timp, bărbosul se aşeză pe scaun şi comandă:
- Un tuns, da’ repede, că n-am timp!
- V-a trecut? Nu vă mai este rău?
Şi, până să se dezmeticească Marinescu, bărbosul luă briciul
de pe masă şi îşi tăie gâtul. Un val de sânge ţâşni pe podea, ca la
tăierea porcului...
Marinescu, înnebunit, ieşi repede afară, ţipând cât îl ţinea gura:
- Ajutor, ajutor! Veniţi, repede, s-a tăiat, şi-a tăiat...
Lumea de pe stradă se strânse în jurul lui, să înţeleagă ce se
întâmplase. Au intrat după el în frizerie, dar, spre surprinderea
tuturor, acolo nu mai era nimeni. De pe scaunul „sinucigaşului”,
Marinescu ridică, tremurând, o carte de vizită pe care scria: „Circul
SIDOLI, Don Pedro de Madragura - iluzionist”... şi o invitaţie la
spectacolul din seara aceea!

26
 De ce nu vii...

În Galaţi, toată lumea aşteaptă să înflorească teii de pe

Domnească şi să inunde oraşul cu parfumul lor îmbătător. Dar
mai înainte, pe alte străzi lăturalnice, printre care şi Serei, o stradă
din deal, înfloresc imperialii castani, nemirositori, răspândind în
jurul lor multă lumină.
Serei sau Serii (după război s-a numit un timp „Dr. Henri
Nicolini”, după care a revenit la vechea denumire) - altădată Uliţa
Sării, fiindcă pe acolo coborau, de la Târgu Ocna, carele cu sare
spre debarcaderul de la Dunăre - este o stradelă ceva mai dosnică,
situată între Movilei şi Zimbrului (6 Martie), care se prăvale lung,
din Poşta Veche, pe lângă Războieni, Română, Principesa Maria,
Traian şi se opreşte în Spitalului (sau Dr. Carnabel, cum i s-a
spus mai târziu). Iarna e un derdeluş numai bun, când săniile cu
patine pornesc din capul de sus al străzii, zboară cu scântei şi,
dacă au noroc să nu dea peste vreun tramvai care vine de pe
Traian, se opresc tocmai în zidul casei de pe strada Spitalului.
Acum suntem însă în luna mai a anului 1931, şi tot un drum
alb se aşterne pe această stradă, din petalele care cad, fulguind,
ca o altă ninsoare. Îndrăgostiţii se plimbă seara de mână şi se
sărută pe sub castanii umbroşi, încărcaţi de lumânărelele aprinse,
gata-gata să-şi ia zborul la o adiere de vânt!...
În acest tablou de poveste, într-o zi de joi, pe la 3 după-amiaza,
când strada se goleşte de oamenii care obişnuiesc să-şi facă
somnul de frumuseţe, Berti Armeanul tocmai închidea prăvălia
din colţ cu Principesa Maria, unde vânduse pâinea aceea rotundă,
neagră, o bunătate, coaptă de co-naţionalii lui brutari din Piaţa
Nouă, şi se pregătea să urce la masă, în apartamentul pe care îl
ocupa în spate, la etaj. Casa avea şi o scară care cobora abrupt
într-o curte îngustă, cu ieşirea prin Serei. Soţia lui, Ortansa,
terminase şi ea treaba în bucătărie, îmbrăcase capotul roşu de
zananá şi pusese la gramofon şlagărul ei preferat, compus şi cântat
de Nelu Danielescu, semn că Berti era aşteptat să ia masa de
prânz: „De ce nu vii când castanii înfloresc?/ De ce nu vii, ca să-ţi
spun că te iubesc?...

27
 Berti se număra printre bărbaţii cărora le-a pus Dumnezeu
mâna în cap. Recunoscu semnalul şi se grăbea să încuie obloanele
de la intrare, când, dintr-o dată, auzi din stradă, şi foarte aproape,
patru pocnituri puternice, ca focuri de armă, unul după altul. Prima
lui reacţie a fost să se pitească în spatele tejghelei şi să aştepte.
Secundele fugeau cu repeziciune, dar imediat auzi strigăte slabe
de ajutor, chiar lângă uşa pe care tocmai o încuiase. Se gândi că
nu poate sta cu mâinile în sân. Se ridică, dădu uşa la o parte şi
chiar pe trotuarul din faţă văzu o femeie căzută într-o baltă de
sânge. Era conştientă şi abia mai putea să ceară ajutor. Agresorul
se făcuse nevăzut.
Între timp a ieşit şi Ortansa în stradă, în capotul ei de zananá,
speriată, dar gata să ajute la nevoie. Mai multă lume panicată de
zgomotul armei îşi făcu apariţia din curţi şi alerga să vadă ce se
întâmplase. Noroc că Spitalul Israelit (actuala Maternitate) e la
doi paşi. Au dus-o pe braţe şi acolo alt noroc chior, să fie de gardă
chiar doctorul Helman, cel mai bun chirurg din Galaţi la vremea
aceea, care a preluat-o imediat şi a intrat cu ea în sala de operaţie.
Nimeni din mahalaua cu pricina nu o cunoştea pe această
femeie, victimă nenorocită a unui criminal odios. Arma crimei a
fost găsită de unul din locatari în curtea sa, probabil aruncată de
agresor la întâmplare, şi a fost predată poliţiei. Dar cine sunt cei
doi şi ce s-a petrecut între ei, nimeni nu ştia să le spună.
Curiozitatea atinsese paroxismul a doua zi, când „Acţiunea” lămuri
tuturor ce se întâmplase de fapt în acea zi:
„Eri după amiază, în cartierul din dealul oraşului, o sângeroasă
dramă a impresionat adânc întreaga populaţiune din această parte
a locului. Un soţ deznădăjduit că se desparte de soţia lui a
descărcat mai multe focuri asupra ei...
Cum s-a produs crima. Pe la orele 3 d.a., Ioil Butnaru, de
meserie tapiţer, mergea alături de soţia lui spre rabinul ce locuieşte
în strada Serei, pentru a li se desface cununia religioasă. Când
au ajuns în colţul cu Principesa Maria, el a scos revolverul şi, fără
a ezita, a descărcat patru focuri asupra soţiei sale, care a căzut
pe stradă într-un lac de sânge, strigând după ajutor. După
comiterea faptei, criminalul a aruncat revolverul într-o curte şi a
dispărut, fugind înainte ca cineva să-l fi putut prinde.

28
 Casele Ghioca, vis-à-vis de Parcul Municipal

La bubuiturile produse de revolver, toţi locuitorii de prin

împrejurimi au venit la locul crimei. Victima a fost ridicată şi
transportată la Spitalul Israelit, aflat la numai câţiva metri depărtare,
unde i s-au dat primele îngrijiri. La examinare, i s-au găsit trei
gloanţe rămase în corp, unul din ele ieşind prin braţul drept. Între
timp, au sosit autorităţile, în frunte cu dl prim-procuror Vidraşcu,
care au început cercetările.
Cauzele. Din cercetările reporterului ziarului Acţiunea, sosit
imediat la faţa locului, tapiţerul I. B. era însurat numai de un an de
zile. Cu câtva timp în urmă, soţia lui a dat naştere unui copil, care
însă a murit imediat. Părinţii doamnei Clara B., bănuind că ginerele
lor are o problemă de sănătate, şi cum ei ţineau foarte mult să
aibă un nepot, l-au rugat să se caute la medici. Din această
cauză, în familie au început certuri regulate. În cele din urmă,
doamna C. B. a părăsit căminul conjugal, intentând acţiune de
divorţ. I. B., disperat că şi-a pierdut soţia pe care o iubea foarte
mult, şi-a pus în gând să se omoare. Dar nu a reuşit. A vizitat-o
apoi de mai multe ori, insistând să se împace şi promiţând că îşi

29
va căuta sănătatea şi o va face fericită.
Desnodământul. Faţă de această situaţie şi îngrozit că nu va
putea trăi cu aceea pe care o luase din dragoste, el a fost cuprins
de o criză de nervi şi şi-a pus în gând s-o omoare. Dar pentru
aceasta, era nevoie de un plan. După ce au avut o conversaţie
acasă, în care i-a promis că va consimţi la despărţirea lor, cei doi
au plecat spre locuinţa rabinului. Pe drum, însă, atitudinea lui s-a
schimbat. Când au ajuns pe strada Serei, s-au certat din nou, el
s-a înfuriat peste măsură, a scos pistolul din buzunar şi a descărcat
asupra soţiei pe care credea că încă o iubeşte, cele patru focuri
de armă.”
Cum nu toţi cumpără ziarul, ori nu au bani, ori nu-l mai găsesc,
că se epuizează rapid la ştirile astea de impact, toată strada Serei
şi străzile învecinate, până în strada Tecuci de o parte şi Sfinţii
Împăraţi de cealaltă, venise să cumpere pâine de la Berti Armeanul,
ca să afle ce şi cum. El, săracul, fericit, nu mai prididea vânzând
şi povestind...
- Şi mai departe? Cum a fost? De ce s-au certat? Cum
a tras?...
- De ce nu-l întrebaţi pe Rabinul Schenkman, că la el mergeau.
- Mergeau, dar n-au ajuns!
- Întrebaţi-l, poate îi cunoaşte.
El îl întrebase primul şi ştia deja că rabinul nici nu auzise
de ei.
- Până la rabin, spune-ne dumneata, că în faţa prăvăliei
dumitale s-a întâmplat daravera.
- Nu ştiu, le răspundea armeanul, veniţi şi mâine şi-o să aflaţi.
A doua zi dis-de-dimineaţă, Berti veni cu ziarul în dinţi, întâi la
Ortansa, ca să nu-i moară cumva nevasta de curiozitate:
„Ioil Butnaru s-a dus la ea şi i-a spus: „Să ştii că dacă vei da
divorţ, te împuşc şi mă omor şi eu!”. Clara nu a dat importanţă
acestor cuvinte. De la locuinţa ei, Ioil a plecat foarte desnădăjduit.
A căutat două zile un revolver. Joi dimineaţă, prefăcându-se că
este foarte calm, s-a dus din nou la ea şi i-a declarat că a renunţat
la ideea de a mai trăi cu dânsa şi că este decis să meargă la rabin
pentru dezlegarea cununiei. În apropiere de rabin, el a rugat-o din
nou să se împace. Ea însă i-a spus să n-o mai plictisească! Atunci

30
el a scos revolverul şi a tras. După ce a aruncat arma, a colindat
toată noaptea pe străzi, apoi a doua zi s-a predat poliţiei.
Criminalul este într-o stare de plâns. Cu lacrimi în ochi, declară
că a comis gestul pentru că îşi iubea prea mult nevasta şi nu
înţelegea să se despartă de ea. Recunoaşte fapta şi declară că a
fost comisă într-un moment de surescitare.
Starea victimei este ceva mai satisfăcătoare. Domnul Doctor
Helman, care i-a dat primul ajutor, a declarat că operaţia a reuşit
pe deplin.”
Berti, inimos din fire ca toţi armenii, se înduioşă de-a binelea.
- Vai, săracu‘, înseamnă că a iubit-o mult!..., oftă el.
- Ce, ai înnebunit? sări nevastă-sa în apărarea femeii.
Dragostea asta e ca floarea fără miros!
- Păi dacă ea nu-l mai voia, ce miros să mai aibă?...
- Şi ce dacă nu-l mai voia, trebuia s-o omoare?
- Ei lasă dragă, că n-a omorât-o, se enervă el. A speriat-o
puţin, să se înveţe minte. Nu aşa se refuză un bărbat!...
- Da? Aşa zici?, se înfurie şi ea şi se duse direct la cutia cu
plăci de gramofon. Luă „De ce nu vii...” şi o sparse de genunchi.
Na! De-acuma să vii la masă când te-oi chema eu!...
Pe Serei, micile candelabre îşi stingeau lumina, petalele lor,
amestecate cu praful drumului, erau luate de vânt... Venise iunie,
vremea teilor de pe Domnească, şi oraşul respira acum un aer
mai tandru.

31
 De la un primus...

După război, febra îmbogăţirii îi cuprinsese pe toţi, fie ei

nevoiaşi lipiţi pământului, scăpătaţi ori chiar mai înstăriţi, fiindcă
vorba ceea: „banii nu aduc procopseala, ci procopseala aduce
banii”!... Oricum ar fi, nimeni nu mai voia să moară de foame, să
rabde ori să se sacrifice pentru indiferent ce. Să câştige, da, asta
îşi dorea fiecare şi, dacă se putea peste noapte, cu atât mai bine.
Cei mai îndrăzneţi se aruncau în gol fără paraşută, sperând ca
legea gravitaţiei să nu funcţioneze pentru ei.
Un agent de asigurări, un jandarm şi un pompier, care s-au
întâlnit într-o seară în restaurantul de la parterul hotelului
„Macedonia” din strada Portului, al lui Simion Gheorghiu -
negustorul cinstit şi respectat, cu ditamai palatul pe Domnească,
colţ cu Gamulea, director de încasări la Uzina de gaz şi fost
preşedinte al comitetului şcolar al liceului „Vasile Alecsandri”. Mulţi
veneau aici, fiindcă ştiau că găsesc o mâncare bună, un vin de
calitate şi o „domnişoară” cu vizită regulată la doctorul Dacian, cu
toate că, oficial, localul avea doar program artistic, nu era şi bordel.
Aici se dansa în fiecare seară, nişte biete diseuse ţipau pe o scenă
improvizată, în timp ce în separeuri se puteau încheia în voie
afaceri dintre cele mai deochiate. Numai când venea vreo razie şi
se făcea control la camere ieşea cu scandal şi se lăsa cu amenzi
usturătoare. Dar nu se ajungea până la închiderea localului, căci
domnul Gheorghiu ştia unde să plătească şi treburile intrau în
normal. Măcar până-şi cheltuia agentul banii...
La orele serii începeau să se adune aici traficanţi, bişniţari,
cuţitari, vântură-port veşnic în căutare de vreo slujbă sau de ceva
chilipir, dar şi oameni de bună credinţă, hamali, marinari, aviatori,
ofiţeraşi, atraşi de saramura coanei Caliopi ori de „domnişoarele”
ei, ascunse pe după perdele.
Cei trei stăteau aşa, la o măslină şi o ulcică cu grasă de Cotnari,
şi meditau adânc. La un moment dat, agentul de asigurări
sparse tăcerea:

32
 Strada Cuza Vodă spre Mihai Bravu

- Măi, Ionică, tu eşti jandarm, după câte ştiu eu. Ce soldă îţi dă
ţie statul, ia să aud?
- Ei, nimica toată, acolo, nişte firfirici...
- Şi tragi, tată, nu glumă, tragi! Bagi la pârnaie infractori
periculoşi!... Da’ tu, Pandelică, câştigi mai bine la pompierii tăi?,
că şi acolo se munceşte din greu...
- Muncim, de ne sar capacele! Că presiunea la tulumbe tre’
s-o faci din pompă, nene! Zece inşi mişcă pistoanele alea, să
ţâşnească apa prin furtun. După un sfert de ceas, ne scoate poliţia
din cordon şi bagă alţii la împins. Că de, oameni suntem. Şi
câştigăm, da’ experienţă, că altceva...
Mai traseră pe gât un rând şi jandarmul întrebă şi el, ca să se
afle în treabă:
- Probabil tu, Sterică, la voi, acolo, la „Naţionala Generala”,
câştigi mai bine, nu-i aşa?
- Ei, eu, în funcţie de câţi asiguraţi aduc, atâţia bani iau. Şi
cum lumea de azi nu se mai asigură, că bani nu are...

33
 - Ei, n-are!
- Vorba vine, zic şi eu. Cutremure nu prea mai sunt, ca să
aibă de ce se speria, inundaţii, în Galaţi, de când s-a ridicat digul
în valea oraşului, nu mai sunt... Incendiile ar mai fi ceva, dar şi
astea-s destul de puţine.

Strada Braşoveni cu Teatrul Papadopol

- Păi, să le facem să fie mai multe, râse pompierul, nu se

poate?
- Ba se poate, de ce să nu se poată, consimţi asiguratorul,
dar să vedem cum!...
Lumea începu să bată din palme. Pe scenă tocmai îşi ridica
poalele o chanteusă, ca la Moulin Rouge.
Mai raseră o ulcică până la fund, după care jandarmul zise,
mai precaut:
- Măi, să nu vă vină în gând vreo drăcovenie...
La care, Sterică roti ochii în jur şi arătă spre masa din faţă:
- Îl vedeţi pe ăla care zvârle cu bani în baletiste? Ştiţi ce
meserie are?
- Cum să ştim? Îl cunoşti tu?

34
 - E spărgător de vase, dom’le, nici mai mult, nici mai puţin.
Sparge vapoare şi le dă la fund.
- Ei, nu se poate!
- Ba de ce să nu se poată? La noi, totul se poate. E o artă şi
asta, nu credeţi? Să spargi un vapor şi să scapi cu viaţă... Şi, mai
ales, să te alegi şi cu ceva parale de la armatorul care încasează
asigurarea pe deasupra. Toată lumea are de câştigat. Ei, ce ziceţi?
La uscat, de ce nu am pritoci şi noi o afacere „curată”, ca asta?
- Să scufundăm ce? întrebă pompierul.
- Ei, că n-am avea! Găsim noi...
- Se fac şi la uscat „scufundări”, sări jandarmul, treaba aia cu
capacele de la canalizări... Unii le fură, le duc la fier vechi, de
acolo la turnătoria de pe Cereş..., de unde Primăria le cumpără şi
le pune la loc!...
- Ei, vezi că ştii?, făcu asiguratorul. Tot aşa ceva o să facem
şi noi. O să vă învăţ eu acuşica cum se câştigă bani fără să te
doară capul. Voi nu trebuie decât să-mi găsiţi proprietari de
încredere, care mai întâi să se asigure la mine, după care să
consimtă să-şi dea foc la casă. Şi, mai departe, ştiu eu ce am de
făcut!
Pandelică pompierul se albi deodată:
- Adică cum, adică... să-şi pună... singuri foc la...?
Ionică, jandarmul, simţi că trebuie să intervină:
- Păi, stai aşa, asta nu contravine regulamentului?
- Da’ ce, regulamentele e bătute-n cuie? sări Sterică,
asiguratorul, simţind că venise momentul lui. Uite-aici regulament
- citez din memorie, ca să ştiţi şi voi: „Activitatea societăţilor de
asigurare cu capital privat, care funcţionează în România la ora
actuală, vizează prioritar ramurile: incendiu şi transport”. Transport
nu ne interesează, noi ne axăm pe incendii. „Se asigură clădiri şi
bunuri.” Proprietari să fie, că banii curg, fie că e casă ori sediu
administrativ, hală de producţie, utilaj, stoc de marfă etcetera. Aţi
înţeles? Voi găsiţi-mi oameni de încredere.
- ’Nţeles, şefu’! Lac să fie, că broaşte...
- Hai, la treabă!
Prin ianuarie 1932, seria vâlvătăilor „accidentale” care
pârjoleau Galaţii a început din valea oraşului, de pe străzile Etna

35
şi Vezuviului. Se aprindeau locuinţe, prăvălii, depozite, magazii...
aproape în fiecare zi câte una. Poliţia sosea la faţa locului, înconjura
cu cordon zona şi alegea dintre gură-cască vreo câţiva bărbaţi să
ajute la pompe. Numai că ele, pompele, cu pompierii aferenţi,
întârziau să apară... Sărea lumea cu găleţi, cu ce apuca, până
când, în sfârşit veneau şi tulumbagiii salvatori. Şi, într-un târziu,
focul se stingea. Proprietarii, cu poliţa de asigurări scăpată ca
prin minune din incendiu, se prezentau să-şi încaseze banii şi
primeau - ei, nu atât cât li s-ar fi cuvenit, dar suficient cât să-şi
ridice o casă nouă, cu mobilă mai acătării şi să-şi pună pe picioare
şi o mică afacere, ca să nu rămână păgubaşi. Şi toată lumea era
mulţumită: proprietar, constructori, zidari, tâmplari... Meserie, nu
alta!
Despre Ionică, Pandelică şi Sterică, ce să mai vorbim... Lista
aşteptărilor, copiată în trei exemplare, era lungă... Ajunseseră
să-şi dea întâlnire: „Măi, fii atent, în seara asta ne vedem pe
Războieni, la 82. Să fiţi pregătiţi cu tot ce trebuie...” Totul era
programat, totul se afla sub control.
Dar, se spune, nu poţi să primeşti mai mult decât eşti în stare
să duci.
Într-o zi uscată şi vântoasă de vară, pe la orele prânzului,
când nimeni nu se aştepta, clopotele bisericii „Sfântul Haralambie”
din deal au început să bată năvalnic, nu a sărbătoare, ci a primejdie.
Cineva veni în goană la secţia pompierilor militari din strada Tecuci,
de lângă Piaţa Negri, să anunţe că a luat foc o casă, din senin, şi
focul se întinde între străzile Serei şi Movilei.
Ce să fie asta?, se impacientă Pandelică, uitându-se în agenda
lui secretă. Analiză cu atenţie fiecare foaie, dar nimeni de pe străzile
astea nu figura pe lista lui. „Na, belea! Să fie pe lista lui Sterică?
Sau a lui Ionică? Sau... Asta ne mai lipsea!”
Până să ajungă maşinile cu tulumbele, vântul a împins flăcările
şi pârjolul s-a extins şi mai mult. Acolo, coşmeliile erau construite
din material uşor inflamabil, lipite spate în spate şi se aprindeau
repede una de la alta. La un moment dat, tot cartierul părea o
mare de flăcări. Cinci ore s-a tras la pompe, din două străzi diferite,
să stingă focul la şapte imobile care până la urmă au ars din temelii.
La anchetă s-a constatat că pe proprietatea lui Froim

36
Davidovici, din Serei 49, un birjar a încercat să lipească un cauciuc
de trăsură şi a topit o soluţie la flacăra unui primus. Maşinăria a
luat foc şi a făcut explozie, aprinzând şi garajul din scânduri.
Nu mai puţin de patruzeci familii au rămas atunci pe drumuri.
Paguba a fost estimată la 3 milioane lei.
Şi cum majoritatea sinistraţilor erau foarte săraci, Primăria a
trebuit să caute modalităţi de a-i ajuta, iar societăţile din urbe să
organizeze baluri de binefacere în sprijinul lor.
Ipoteza că focul ar fi fost pus de o mână criminală nu a avut
temei, întrucât imobilul Davidovici nu era asigurat. Oricum, din
cea mai mare catastrofă provocată de un incendiu în Galaţi, nimeni
nu a avut de câştigat.
Ionică, Pandelică şi Sterică? N-au mai fost văzuţi de atunci
niciodată. Se crede că şi-au luat tălpăşiţa din urbe, care pe unde
au apucat, de li s-au şters urmele pentru totdeauna. Poate s-au
mutat în alt oraş...

37
 Escadra engleză

- Maşa, tot îţi mai aştepţi ofiţerul?

- Vine el, vine…
- Pe-un cal alb sau cu vaporul ăsta?...
- Cu ăsta, o să vedeţi voi!
Râsetele fetelor de la „Printemps” sunau peste tot, ca ţipetele
unui stol de păsări zburătăcite.
- Ce vapor, Maşenka, ăsta nu-i vapor, e crucişător!
Maşa se supără de-a binelea.
- Şi ce, crucişătorul n-are echipaj? Ia să vedeţi voi cum vine şi
mă ia şi pe mine de aici!...
- Visează, vrabie, visează, clătina din cap Madame Désirée.
Au venit ei turcii, au venit grecii, portughejii, francejii, ba şi panamejii
şi nu te-a luat nici dracu’, fată, şi-or să te ia acuma taman inglejii
ăştia! Hai, fii rezon şi nu mai visa cai verzi pe pereţi. Mai bine
pregăteşte-te pentru spectacolul de diseară. Ţi-ai călcat juponul?
Hai şi voi, fetelor, nu mai căscaţi gura! E curat în camerele voastre?
La treabă!
Madame Désirée sau „Chioara”, cum era porecla patroanelor
din localurile deochiate ale Galaţilor care ştiau să închidă ochii
când trebuia, era pusă pe fapte mari. Aşa cum pus pe fapte mari
era tot oraşul la primirea unor oaspeţi de seamă. Într-un port
internaţional nu se prea stă degeaba. Totul trebuie să fie mereu à
la carte (ca după lista de bucate adică, în traducere liberă), pregătit
pentru orice împrejurare.
De data aceasta se anunţa sosirea în port a unor nave de
război din Flota Regală a Marii Britanii, deci treaba era serioasă.
Cheiul era pavoazat ca de sărbători, cu steguleţe româneşti şi
engleze. Numai pentru noapte n-au găsit să pună becuri mai multe
decât cele din faţa Palatului Navigaţiei şi dacă n-ar fi fost luminile
de la bordul navelor acostate la mal, toate cheiurile ar fi rămas,
mai mare ruşinea, scufundate în întuneric!
Faţa zilei, în schimb, era salvată: străzile măturate şi stropite

38
de cu noapte de
tulumbele primăriei;
instituţiile, locuin-
ţele, hotelurile,
magazinele şi
restaurantele cu
faţade împrospătate,
ca să arate cât mai
fresh. Aşa că nici
„Printemps”, cabaret
select de pe strada
Col. Boyle, cum urci la
deal din Portului, pe
lângă Consulatul
Britanic, loc predilect
de distracţie al
cercurilor aristo-
cratice din Galaţi, nu
putea rămâne mai
prejos. Sala mare de
la parter, renovată în
stil occidental, obscur
luminată, respira un
aer modern, meniul
fusese adaptat,
programul de varieté - Navă de război britanică în portul Galaţi
sau music hall, pe
limba aşteptaţilor oaspeţi - pregătit şi de excepţie!
Maşa noastră nu era decât una din dansatoarele menite să
atragă cât mai mulţi clienţi. Dar şi o pasăre ciudată, care odată
intrată în colivie de bună voie, nu-şi dorea decât să iasă. Madame
Désirée avusese şi ea cândva astfel de dorinţe, motiv pentru care,
chiar dacă nu încuraja zborul spre libertate al Maşei, nou venită
din „Nova Rusia”, nici n-o oprea cu maximă stricteţe.
În a doua jumătate a anului 1937, în Europa se păşea pe
nisipuri mişcătoare. Sub spectrul unor ameninţări iminente,
alianţele se adulmecau şi se încheiau conjunctural. România era

39
şi ea în pragul unor alegeri care urmau, în decembrie, să decidă
soarta ţării. Care partid va lua puterea, acela va înclina balanţa.
Aşadar, va fi pace? Va fi război? Cine putea şti?
Sosirea navelor britanice aducea voie bună la Galaţi, dar ridica
şi multe semne de întrebare. Se anunţase o vizită „de curtoazie”,
un răspuns la prezenţa crucişătorului „Elisabeta” al Marinei Regale
Române în Marea Britanie la încoronarea Regelui George al
VI-lea din luna mai - eveniment la care Principele Mihai l-a
reprezentat pe tatăl său, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al
României. După ce poposise mai întâi la Constanţa, escadra
engleză venea acum şi la Galaţi, în cel mai important port la
Dunărea maritimă. Cam mare onoare! - după părerea anumitor
cercuri nu tocmai binevoitoare Albionului.
În dimineaţa zilei de 10 septembrie, când soarele se pregătea
să intre în zodia Balanţei, o pâclă subţire se plimba ca o ştimă
peste apele Dunării. În jurul Palatului Navigaţiei, mulţimea curioasă
şi nerăbdătoare începuse să se adune. Cpt. Cdor Popescu,
comandantul portului Galaţi, Cpt. Samson din Marina Regală şi
un reprezentant al poliţiei portuare plecară cu o şalupă de la chei
în întâmpinarea oaspeţilor. După cum s-a aflat ulterior, întâlnirea
s-a produs aproape de Reni, unde escadra engleză ajunsese,
condusă de o pilotină de la Sulina. Comandantul torpilorului,
Cpt. Cdor Talbot, i-a invitat pe cei trei să urce la bordul
navei-comandă, unde, după schimbarea câtorva formule de bun
găsit, s-au îndreptat cu toţii spre portul Galaţi.
La cheiul Comandamentului Marinei Militare, unde urmau să
acosteze navele, aşteptau aliniaţi, în uniforme de sărbătoare, ofiţerii
şi marinarii gălăţeni, împreună cu oficialităţile, printre care consulul
Marii Britanii la Galaţi, dl Anthony Colin Cardell, însoţit de
funcţionarii consulatului britanic.
Cam pe la 11 fără un sfert, când cortina ceţii dezvelea
miraculos apele fluviului, în radă şi-a făcut apariţia crucişătorul
regal clasa I-a „Inglefield” (după numele Amiralulului Sir Edward
Augustus Inglefield, cel care l-a dus pe John Franklin la Polul
Nord). Fanfara Regimentului 11 Siret intonă imnurile regale ale
celor două ţări. Toată lumea aştepta acum tradiţionalele salve de
tun. Doamnele şi domnişoarele şi-au astupat urechile şi au stat

40
aşa, cu ele astupate, mult şi bine, fiindcă respectivele salve de
întâmpinare s-au tras la Constanţa, cu câteva zile înainte, când
s-a făcut primirea oficială... Poate că ar fi meritat să se tragă măcar
câteva şi la Galaţi, fiindcă HMS „Inglefield” era într-adevăr o apariţie
impresionantă prin dimensiuni şi suprastructură. Lumea
entuziasmată aplauda, flutura batiste, eşarfe, pălării - nu lipseau
de la această reprezentaţie nici „primăvăraticele” fete de pe Col.
Boyle, dintre care Maşa se situa în linia întîi! Fanfara nu se mai
oprea din cântat… Pe această atmosferă de entuziasm general,
au fost acostate, mai în aval, şi cele două vedete însoţitoare, „Irex”
şi „Isis.
Curiozitatea şi neliniştea legate de motivul „exact” al acestei
vizite plana totuşi în aer. Putea fi, totuşi, un semn al prieteniei
româno-engleze, Casa Regală a României fiind înrudintă cu Casa
Regală a Marii Britanii. Nu demult, canoniera „Cpt. Dumitrescu” a
fost şi ea în Malta. Se mai spera ca Anglia să ne ajute la nevoie.
Dar bâlbâielile politicienilor îngrijorau cel mai mult. Şi, la urma
urmei, curiozitatea prea mare strică. Chiar conta atât de mult pentru
ce au venit?!
De la bordul navei-comandă, Cpt. Cdor Talbot, însoţit de
aghiotantul său, Locotenent Pinkerton şi de consulul Cardell, a
urcat în automobilul care îi aştepta şi cu care au parcurs traseul:

41
Portului, Vadul Belvedere, strada Mare, apoi în continuare strada
Sf. Nicolae până în Labirint, tot în centru, unde se afla Primăria
Municipiului. Acolo i-a întâmpinat ajutorul de primar Christoforatu
(ceilalţi doi viceprimari lipseau, ca şi primarul de altfel), de faţă
fiind doar câţiva consilieri.
Avocatul Gh.H. Dumitrescu, primar din ianuarie curent, se pare
că se eschiva, fiind mai interesat de campania electorală în judeţul
Covurlui decât de întâlnirile „seci” cu nişte marinari englezi, de la
care, personal, nu avea nimic de câştigat. Trebuia să facă tot
posibilul ca partidul său, „Totul pentru ţară” – aripa politică a Gărzii
de Fier – să câştige alegerile (aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel,
atunci la Galaţi). Nevoit să-şi întâmpine singur oaspeţii, dl
Christoforatu se scuză:
- Populaţia, ştiţi, trebuie, nu-i aşa, lămurită cu cine să voteze…
Dl Cdor Talbot dădu din cap în semn că a înţeles. Era doar
militar, nu?
A urmat o scurtă plimbare cu automobilele pe Domnească,
până la Grădina Publică şi înapoi. Şi cum, în lumea bună, vizitele
„se întorc”, domnul viceprimar a urcat în aceeaşi după amiază la
bordul vasului-comandă, unde – după cum au transmis mai apoi
surse neautorizate - s-a servit whisky, şampanie şi tartine cu icre
de morun. Dar acesta a fost doar debutul!
Se poate spune că, din acel moment, timp de opt zile încheiate,
Galaţiul n-a mai avut tihnă, nici zi, nici noapte. S-au fixat ore când
gălăţenii puteau vizita navele de război. Seara, gradaţii petreceau
la Cercul Militar de pe Codreanu, unde se dădeau recepţii peste
recepţii, sau la Intim Club, pe Victor Macri colţ cu Domnească
(vis-à-vis de Palatul de Justiţie), unde regulamentul prevede ca
pe tot timpul staţionării în port, comandantul şi ofiţerii vaselor de
război străine să fie membri onorari. Dar nu au ocolit nici localurile
de noapte, pe care le găseau singuri sau spre care erau cu
bunăvoinţă conduşi. Şi nu era nevoie să alerge prea mult pentru a
le căuta, fiindcă pe toate străzile de lângă port erau destule.
Aşa au fost aduşi, într-o seară, şi comandantul Talbot împreună
cu aghiotantul său, Lt. Robert Pinkerton, la cabaretul „Printemps”,
chiar de domnul consul Cardell, care îşi avea sediul nu departe,
tot pe strada Col. Boyle. Acolo, Pinkerton, ofiţer clasa a II-a în

42
serviciul Majestăţii Sale Regina Marii Britanii, o văzu pe Maşa,
frumoasa dansatoare blondă, chip de înger în trup de drac, şi se
îndrăgosti lulea...

El, vorba ceea, englez, ofiţer, înalt, brunet, cu ochi verzi şi cu

o mustaţă fabuloasă, tipic britanică, fire deschisă, cu un zâmbet
larg şi pungă asemenea, împlinea toate visurile Maşei. Nu se ştie
de ce, dar peste tot în lume prestigiul Imperiului Britanic s-a impus
prin mustaţă - poate în vădit contrast cu „la petite moustache” a
liderului german... Ei bine, din acest punct de vedere, Robert
Pinkerton era un exemplar reprezentativ.
Apropierea dintre cei doi nu a trecut neobservată, mai ales că
s-a repetat mai multe seri la rând, aşa că fetele vesele chicoteau
prin colţuri, în timp ce Madama îşi pocnea degetele inelate şi
pufnea neputincioasă pe ascuns.
În oraş, distracţia era pe săturate şi pentru toată lumea.
Subofiţerii aveau şi ei banchetele lor, organizate de Cercul
maiştrilor şi submaiştrilor din oraş. Nimeni nu a fost uitat. Marinarii
celor două naţiuni au format echipe de fotbal şi s-au întrecut între
ei pe stadionul local, urmăriţi din tribune de mii de spectatori! Din
păcate, englezii au luat bătaie, dar asta e, dacă vii la Galaţi

43
nepregătit...
Într-una din zile, Madame Désirée primi vizita unui funcţionar
de la consulatul britanic de alături, un obişnuit de-al casei, de altfel.
Au stat la taclale în cămăruţa de primire de la intrare, preţ de vreo
jumătate de oră, după care Madame o chemă pe Maşa la ea şi-o
chestionă:

Belle Epoque gălăţean

- Hei, nebunatico, văd că ţi-a venit ofiţerul!

- Ai văzut? Am spus eu că vine!
- Te şi ia sau numai...?
- Da, cum să nu, mă ia sigur!
- Ţi-a spus el?
- Ei, n-a spus încă, dar îmi va spune, mai avem timp...
- Şi tu ce gânduri ai, chiar vrei să pleci cu el?
- Dacă vreau! E dorinţa mea cea mai arzătoare!
- Uite ce e, fetiţo, dacă asta o să vreţi amândoi, eu nu mă pun
în calea fericirii voastre, Doamne fereşte! Deşi, drept să-ţi spun,
nu ştiu unde o să te ia, că el e militar pe o navă de război... Trebuie
să mai ceară voie şi superiorilor...

44
 - Ei, se descurcă el, n-avea grijă!
- Bine, dacă spui tu... Eu să ştii că nu mă opun.
- Vai, Madame, ce bună eşti!...
- Te las să pleci, dar cu o condiţie.
- Spune, Madame, fac orice!
- Bine, fii atentă aici. Mai întâi, îţi dau ocazia să-ţi serveşti
ţara, fetiţo, să devii o eroină!
Maşa simţi că-i fuge sângele din obraz. Rămase cu gura
căscată. Ce o mai fi însemnând şi asta?
- Ba, chiar să serveşti trei ţări dintr-o dată: pe a ta, pe asta
unde te afli şi pe a gradatului tău. Trei iepuri dintr-o lovitură! Ei, ce
zici, frumoaso, te prinzi la afacerea asta?
- Nu, nu prea înţeleg... Dar dacă trebuie, fac tot ce-mi spui! Şi
îţi rămân pe veci recunoscătoare!...
- Ei, lasă, asta cu recunoştinţa, mai vedem noi. Ascultă mai
întâi aici...
Cel mai potrivit loc pentru întâlnirile discrete ale elitei gălăţene
era Intim Club. Acolo, membrii se întâlneau, îşi împărtăşeau
impresii, stăteau faţă în faţă la o masă de joc, citeau presa, o
disecau sau discutau în intimitate la separeuri, fără teama că cineva
i-ar putea spiona. Acolo, dl Talbot şi aghiotantul său, Robert
Pinkerton, se întâlniră, într-o seară, absolut „întâmplător”, cu un
oficial rus, proaspăt venit la Galaţi, despre care nimeni nu ştia
sigur cine este. Dincolo de separeul unde avea loc întâlnirea aceea
de taină, se bârfea intens. Unii spuneau că este poate un diplomat,
de ce nu chiar „Papaşa” Litvinov în persoană, ministrul de externe
al sovieticilor, cel care convinsese Liga Naţiunilor să primească
ţara sa, după 17 ani de reticenţă din partea Occidentului!...
Acest personaj misterios, care nu vorbea limba română deloc,
a apărut la braţ cu o frumoasă doamnă pe post de translator,
elegantă, mult mai tânără decât el şi care atrăgea toate privirile
sau mai bine zis abătea atenţia tuturor asupra sa, mai ales că
doamnele nu erau admise în club decât cu rare excepţii. Robert a
înlemnit când a văzut-o. Maşa, de la braţul rusului, de asemenea,
paralizase şi ea, cât pe ce să se dea de gol. Ah, aranjamentele
Madamei Désirée! Maşei îi venea să intre în pământ. Amândoi
poate că ar fi părăsit clubul, fără explicaţii, dar niciunuia nu îi era

45
permis să o facă. Aşa că au rămas ţintuiţi locului, să îndure calvarul
unei conversaţii greoaie şi anoste, cu care nu aveau nimic în
comun, în care Maşa, probabil o spioană veritabilă, aşa cum o
vedea acum Robert, traducea din rusă în română, iar Robert, al
cărui mamă fusese româncă, traducea mai departe, pentru

Vedere din Portul Galaţi

comandantul lui, din română în engleză. Aşa au decurs „negocierile”

ruso-engleze din seara aceea de la Galaţi, greoi şi dezlânat, mai
mult pe bâjbâite şi cu gândurile aiurea...
Oricât s-ar fi străduit cineva să afle ce s-a discutat în separeul
„Papaşei”, nu ar fi reuşit. S-a speculat doar că ruşii vor să-i
folosească pe englezi ca mediatori pe lângă finlandezi, pentru ca
aceştia să le cedeze o parte din teritoriul lor de lângă graniţa
comună, prea apropiată de Leningrad şi expusă unor eventuale
atacuri nemţeşti. Dar subiectul unor astfel de negocieri (care de
altfel au durat multă vreme, până a început războiul) era deja
cunoscut în lumea politică internaţională. De ce nu l-ar cunoaşte
şi nemţii şi nu le-ar împiedeca?... Dacă ele au început aici, la
Galaţi, nici asta nu se ştie cu siguranţă, fiindcă... nici presa nu a
46
aflat ori poate nu s-a străduit destul să afle. Poate chiar i se
sugerase să aibă această atitudine - de unde şi atenţia specială
reprezentanţilor sindicatului ziariştilor gălăţeni şi şefului lor, dlui
Mihăilescu, invitaţi de comandant, prin consulat, să urce la bordul
navei-comandă - ştire „scăpată” în ziar, dar necomentată ulterior.
Şi pentru cei doi translatori, mai atenţi la bătăile inimii lor decât
la sensul tălmăcirilor pe care le făceau automat, fondul discuţiei a
rămas învăluit în ceaţă. Vorbele pocneau în jurul lor ca nişte gloanţe
oarbe. Iar pereţii Intim Club-ului, se ştie, nu au avut niciodată urechi!
Din vizita englezilor la Galaţi, ce trebuia să ajungă la public a
ajuns. Când e vorba de aruncat fumigene, pe ziarişti şi pe
pirotehnişti nu-i întrece nimeni!... Zilnic, cotidianul domnului
Mihăilescu scotea ediţie după ediţie şi nota cu vădită plăcere:
„Oaspeţii englezi au provocat o înviorare nocturnă a Galaţilor. Peste
350 marinari, în uniformele lor strălucitoare, au inundat străzile
Galaţiului. Localurile de noapte au lucrat non-stop. În cele 8 zile
cât au stat navele în port, Galaţiul a trăit viaţa de noapte a marilor
porturi!”...
Veniţi din „Insula de miere”, cum i se spune Maltei, „marinarii
englezi ştiu să aprecieze un vin bun, o femeie frumoasă şi un
tutun de pipă de primă calitate”, cum se găsea atunci pe la noi.
Localnicii veseli şi curioşi se ţineau după ei pe stradă, „numai ca
să-i audă cum vorbesc”, deşi nu înţelegeau o iotă. La noi se vorbea
atunci mai mult franceza şi germana, nicidecum engleza!
Pe străzile Domnească, Mare, Braşoveni şi Col. Boyle n-aveai loc
să arunci un ac!
Până şi „fetiţele” Galaţilor au fost la înălţime, ba au venit şi de
prin împrejurimi, căci se ştia că, „în chestie de femei, prestigiul şi
dărnicia englezilor sunt legendare!”...
În furnicarul acestei lumi dezlănţuite, pe Col. Boyle, în localul
cabaretului „Printemps” al Madamei Désirée, locotenentul
multaşteptat nu a mai apărut.
- Unde ţi-e ofiţeraşul, Maşenca? Gata, l-ai pierdut? Te-a
părăsit? Nu te mai ia?
Maşa, disperată, îşi frângea mâinile. Bănuia de ce nu mai
vine. Negocierile probabil eşuaseră din cauza ei... Cum să repari
o gafă de asemenea proporţii? Dar oare Madame Désirée nu avea

47
nicio vină în toată povestea asta? De ce a trimis-o acolo tocmai
pe ea? Oare nu ştia sau tocmai pentru că ştia? Acum, generoasă,
o încuraja:
- Maşenca, hai, fă-ţi bagajul! Când pleacă inglezul tău, pleci
şi tu...
- Mulţumesc, Madame, că te ţii de cuvânt. Să ştii că de data
aceasta chiar plec!...
Unde? Cum? Cu cine?... Nici ea nu ştia.
Zeci, poate sute de poveşti s-au ţesut pe malul gălăţean zilele
acelea. Dar numai unele se vindeau pe străzi ca pâinea caldă.
„Carnavalul” continua, în ciuda celor care nu vedeau cu ochi buni
această vizită, inclusiv a primarului, care nu mai revenea la post,
nici nu răspundea la telefon. Afacerile în oraş prosperau, zarafii şi
intermediarii lor jubilau – numai dacă nu erau reclamaţi la Banca
Naţională, cum a fost, de pildă, cazul cămătarului A. Kivovici, cu
casele de schimb pe Braşoveni şi strada Mare, la care în acele
zile înfierbântate a descins chiar directorul Băncii şi un domn
comisar, pe motiv că a schimbat bani englezeşti fără autorizaţie.
Ce a păţit pentru „speculă nepermisă” se poate închipui.
Cu două zile înainte de a părăsi portul, ofiţerii escadrei de la
Galaţi, ca şi cei de la Constanţa, au fost invitaţi la Bucureşti, la un
dineu al Societăţii anglo-române. Au folosit aeroportul, de data
aceasta, ca să ajungă mai repede. Dar cu cine s-au întâlnit acolo,
ce au vorbit, ce au mâncat la masa oficială, asta chiar n-au mai
aflat-o ziariştii sindicalişti de la Galaţi şi probabil nici cei de la
Constanţa. Oricum, „fiii Albionului” au revenit imediat a doua zi, la
fel de veseli şi de prietenoşi la navele lor.
Pe 17 septembrie, la încheierea unei săptămâni de şedere,
HMS „Inglefield” se pregătea să se desprindă de mal. Escadra
engleză părăsea portul Galaţi. Gata, atât a fost. Se lăsa cortina
peste un episod din viaţa acestui oraş, care poate nu se va mai
repeta niciodată. Lumea adunată din nou pe chei îşi flutura
înlăcrimată batistele... Pentru gălăţeni, „săptămâna englezească”,
cum au numit-o gazetarii, a fost un adevărat răsfăţ. De ce nu şi
pentru englezi, căci şi ei, ofiţeri şi marinari deopotrivă, strânşi cu
toţii pe punţi, emoţionaţi, lăcrimau şi împărţeau semne de bun
rămas, în timp ce fanfara de pe mal îşi făcea cu sârg datoria.

48
 Când, deodată, din mulţime se desprinse o domnişoară agitată,
care insista, nici mai mult, nici mai puţin, să urce la bordul
crucişătorului, să-şi ia rămas bun de la un ofiţer… De sus, de pe
puntea de comandă, aghiotantul comandorului Talbot avu totuşi
tăria să rămână pe loc şi să privească scena ce se derula jos, pe
chei, în faţa sa. Gardianul portului uza de toată puterea ca s-o
oprească pe blonda aceea dezlănţuită să urce pe schelă. Ba, a
mai încasat şi o palmă din partea ei, şi o înjurătură zdravănă în
ruseşte, motiv pentru care au mai sărit câţiva şi domnişoara a fost
imobilizată. Au arestat-o pe loc şi au urcat-o într-un automobil
care a pornit în trombă spre oraş.
Cu această ultimă ilustrare a dragostei neîmplinite dintre cele
două ţări, schela care lega crucişătorul de mal a fost ridicată.
Comenzile s-au dat scurt, milităreşte, şi nava a putut pleca liniştită
pe drumul său.
În urmă, a rămas mai întâi Galaţiul din deal, cu casele lui
mândre, înalte, cu perdele brodate la ferestre şi cu magazine
cochete la parter. Apoi Galaţiul din vale, mic, pitit, cu străzi
întortochiate şi case aproape neînsemnate. Apoi şantierul,
arsenalul, docurile... Pe urmă, malul drept al Dunării, ca o linie
trasă la sfârşit, când ai ceva de adunat.

49
 Panglicile doamnei Paula

Pe Domnească, de la Piaţa Regală pe partea stângă, cum

mergeai spre parc, după Hotel Imperial şi librăria „Lazarovici &
Bitir”, dar înainte de „Ruleta” doamnei Adele Cohn, modistă şi ea,
era Casa de mode „Paula”, binecunoscută în Galaţiul interbelic
pentru inovaţiile prezentate elegantelor oraşului ca „ultime
creaţiuni”.
Paula Lichtenberg, modista cu nume de cartier berlinez, după
soţul ei decedat într-un accident de automobil, franţuzoaică după
accent, o femeie subţire, brunetă, tunsă scurt, cu breton, după
moda parisiană, mereu elegantă, purtând un ţigaret lung, de
abanos, cu muştiuc de fildeş, confecţiona prin lucrătoarele ei şi
vindea pălării de damă şi diverse accesorii: genţi, corsaje, curele,
şnururi, panglici, eşarfe, cordoane, flori, pene, voalete, dantele -
majoritatea provenite din străinătate şi adaptate modei locale.
Inventivitatea cu care le combina crea deliciul noutăţii şi atrăgea
mereu o clientelă selectă. Fiecare sezon cu noutatea lui. Obişnuia
chiar să spună: „Moda e ca mersul pe apă: când vântul îşi schimbă
direcţia, toate bărcuţele deviază în acelaşi sens!”
Practic, în a doua jumătate a deceniului ’30, „Casa Paula”
dădea tonul modei în Galaţi. Devenise sinonimul eleganţei şi al
feminităţii irezistibile - evident, după cele mai noi jurnale de modă
din capitalele europene, primite prin abonament de la Librăria
Edelstein, din locul fostei Socec de lângă Restaurantul Suré. „În
modă, informaţia este totul. Dar absolut totul”, spunea adeseori,
subliniindu-şi fraza imaginară cu ţigaretul în aer.
Pentru documentare, Paula Lichtenberg se deplasa cel puţin
o dată pe an în străinătate, de unde aducea la Galaţi cele mai noi
inovaţii. Anul acesta, împreună cu vecina ei, Adele Cohn, au fost
invitate, în calitate de specialiste, la Congresul modei de la Paris.
Era februarie, vreme rea, ninsoare abundentă, dar... cum să nu te
duci? Când au plecat de pe aeroportul din Galaţi, pista fiind
acoperită cu zăpadă, conducerea aeroportului a pus schiuri la

50
 Strada Domnească. În dreapta, Hotel Imperial.

avioane, ca să poată decola... A fost o întreaga aventură, dar au

ajuns cu bine, mai întâi la Cernăuţi, de unde au schimbat cu un alt
avion, pentru Paris-Orly.
Cât au stat în capitala Franţei, au vizitat toate casele celebre
de mode şi de croitorie şi au participat la balurile mondene „Petits
Lits Blancs” şi „Bal de couture”, de unde se lansa în lumea
europeană moda anului.
Pe atunci, celebra Coco Chanel avea 54 de ani, ascunşi cu
brio, şi atingea un vârf al carierei sale. În atelierele ei lucrau circa
patru mii de persoane care scoteau cam douăzeci şi opt de mii de
modele pe an! Anul acesta, în colaborare cu contele Etienne de
Beaumont şi ducele Fulco de Ventura, a lansat o linie de bijuterii
cu diamante cu care a uimit lumea!
Marele absent al acestor evenimente mondene a fost Paul
Poiret, un strălucit maestru haute couture, pe care însă apariţia

51
 Moda străzii...

lui Coco Chanel l-a umbrit total. Acum era falit şi lumea îl uitase.
Dar Paula încă purta pe piept emblematica „Roză a lui Poiret”,
atât de îndrăgită de ea în completarea creaţiilor sale. A admirat la
el mai ales viziunea novatoare despre „eliberarea trupului de orice
fel de constrângeri”. A dorit chiar mai mult, „eliberarea spiritului de
orice fel de constrângeri” – tendinţă care, în modă, după cum vom
vedea, nu se potriveşte întotdeauna cu realitatea.
Pe la mijlocul lui martie, când s-a întors de la Paris, Paula a
sugerat vitrinierilor săi să etaleze culori care, îmbinate, să sugereze
aspiraţia lumii spre un viitor mai bun. Şi a ales: roşu-pasiune, alb-
fidelitate şi verde-speranţă - etichetate de ea drept culorile acestui
an. Cine nu şi-ar dori să comunice printr-un limbaj discret cu
partenerul său? În visurile ei, aceste trei culori se armonizau perfect
şi puteau crea ele însele un ansamblu vestimentar tineresc
şi elegant.
Nu se mai purtau de mult pălăriile-clopot, din anii ’20, iar „toca”
era agreată numai la teatru sau în ocazii sobre. Moda parisiană

52
lansa anul acesta o pălărie de stradă mai îndrăzneaţă, cu boruri
late, tari, bordată cu o panglică la 5 cm de la margine şi cu alta, la
fel de lată, la baza calotei, prinsă cu o fundă sau un nod simplu la
spate şi cu capetele mai lungi, lăsate libere peste bor. Ideea Paulei
era ca această panglică să fie un tricolor: roşu, alb şi verde, aplicat
pe un fond negru pentru un bun contrast.
Rezultatul a încântat şi, până să se dezmeticească autorităţile,
aşa au apărut pe străzile Galaţilor primele drapele ungureşti
arborate la pălăriile doamnelor şi domnişoarelor...
Primul care a descoperit ce se întâmplă a fost chiar şeful
Poliţiei, comisarul Balaban, a cărui nevastă a venit foarte veselă
acasă cu o pălărie garnisită cu tricolorul maghiar.
- Ce-i la pălăria dumitale, cucoană, o întrebă el, ce atârnă
acolo?
- Ce să atârne? Ia, nişte panglici.
- Panglici, panglici, dar ce fel de panglici?
- Ultima modă de la Paris, adusă de madame Paula! Ce te
miri aşa?
- Paula, zici?
Comisarul Balaban nu era din fire chiar nervos. Dar în ziua
aceea nu se ştie ce a avut că a ţipat la cucoana sa mai ceva decât
la subordonaţi, să desfiinţeze „atârnătorile alea” de la pălărie, că
dacă nu... Şi imediat a ieşit pe uşă, cu direcţia Domnească 5.
- Madame, i se adresă el patroanei, îţi atrag atenţia că aceste
culori sunt interzise în Regatul României şi, ca atare, nu este permis
a le arbora la niciun fel de vestimentaţie! Cu atât mai mult la pălării!
Asta în ruptul capului!
- Şi de ce, mă rog, domnule comisar?
- În armată, pălăriile pot indica naţionalitatea, dar la civili...
- Ia te uită! Toată lumea vă pricepeţi la modă!... Pălăriile mele
sunt chiar très chic! Aşa se poartă anul acesta. Nu-ţi place, nu
cumperi!
- Dar, madame, ăsta este drapelul de stat al Regatului
Ungariei!
- Ei, şi? Aici e Casă de mode! Moda nu face politică, domnule
comisar! Nici nu ştiu cum arată drapelul dumitale şi nici nu mă
interesează! Eu nu vând drapele! Şi te rog să nu te mai iei de

53
panglicile mele! Hai, că-mi încurci clientela! Lumea vine aici să
admire, să cumpere, nu să caşte gura la insinuările dumitale!
Lumea bună, vreau să zic!
- Care lume bună, madame - întrebă intrigat comisarul, uitând
că şi nevasta lui a trecut pe acolo - că dacă ar fi atât de bună
precum zici, şi-ar da seama că aduce atingere intereselor ţării şi
nu s-ar lăsa păcălită de diversiuni! Aşa că eu îţi spun acum cu
frumosul, să faci bine să le scoţi din magazin şi din vitrină şi să nu
le mai pui în circulaţie, că de nu...
Paula Lichtemberg n-a înţeles prea bine ce vrea comisarul de
la ea, iar de scos din circulaţie culorile anului, la care ea ţinea atât
de mult, nici n-a vrut să audă! A mai tras un fum din lungul ei
ţigaret, a dat din umeri şi şi-a văzut de treabă. Nu s-a sinchisit de
observaţiile primite şi a continuat să ţină expuse în vitrină panglicile
provocatoare şi, bineînţeles, să vândă atât de căutatele ei pălării.
Până într-o zi, când s-a pomenit din nou cu domnul comisar,
de data aceasta însoţit de câţiva ofiţeri de rang înalt, care s-au
recomandat: Comandor aviator Nuţescu, Locotenent Comandor
Bâtcă – reprezentanţi ai aviaţiei şi armatei de uscat din comisia
de judecată a Tribunalului militar; procuror Lupaşcu şi, grefier,
Locotenent Stănescu.
Paula a rămas cu ţigaretul ridicat, ca o baghetă suspendată
aer. Numai că, de data aceasta, dicteul pentru „muzica” ce avea
să urmeze nu mai venea de la ea, ci de la această inopinată
comisie.
În timp ce nişte militari în termen cotrobăiau prin prăvălie după
panglicile roşii, albe şi verzi ale doamnei Paula, comisarul i se
adresă, răspicat:
- Vezi, madame, ţi-am atras atenţia, ţi-am spus ce ai de făcut
şi nu m-ai ascultat! Înseamnă că dumneata ai alte scopuri!
- Scopul meu, domnule comisar, este să-mi vând marfa!
- Da, dar ce fel de marfă, de propagandă? Jignirile aduse
poporului român nu pot să rămână nepedepsite! Acum vom încheia
un proces-verbal care va fi înaintat tribunalului militar. Ţi se va
deschide acţiune publică sub acuzaţia de leznaţiune! Eşti
mulţumită?
- Ce treabă are tribunalul militar cu mine, cu moda anului 1937

54
 La promenadă pe Domnească

şi cu panglicile mele? Aţi înnebunit cu toţii?, protesta doamna Paula.

Dar în zadar.
I-au fost confiscate toate materialele „compromiţătoare” de
prin rafturi, din magazie şi din vitrină şi, la urmă, grefierul a încheiat
şi promisul proces-verbal de contravenţie, ce urma a fi anexat la
dosar.
- M-am interesat şi nicăieri nu scrie că moda anului 1937 este
cu tricolor unguresc!, interveni şi procurorul general Lupaşcu. Asta
este invenţia dumitale sau ai fost sfătuită s-o aplici? Dumneata nu
ştii că România, Slovacia şi Iugoslavia suntem în Mica Antantă,
tocmai pentru a preîntâmpina iredentismul maghiar? Nu ştii că
regimul horthyst revendică de la noi Transilvania şi Banatul de
est, iar Regatul României a interzis afişarea sub orice formă a
însemnelor ungureşti? Susţii că nu ai auzit? Zici că nu ştii, dar
provoci reacţii, dispute... Sau pur şi simplu, pe dumneata nu te
interesează politica de stat a Regatului României? Ei, află, Paula

55
Lichtenberg, că leznaţiunea se pedepseşte în ţara aceasta nu
numai cu amendă, ci şi cu închisoare de la 6 luni la 5 ani!
- Dar, domnilor, sunteţi în eroare, eu n-am vrut decât să...
Nimeni n-o mai asculta, însă. Şi-au strâns repede hârtiile şi
sacul cu panglici şi, până să-şi motiveze ea intenţia, au şi ieşit.
- Ne vedem la tribunalul militar!, mai strigă comisarul, ca şi
cum i-ar fi dat o întâlnire la cinema.
La 9 august, gălăţenii citeau cu stupoare în „Acţiunea”, titrat
cu litere de-o şchioapă: „Proprietara magazinului de mode La Paula
trimisă în judecată pentru lese naţiune!” Faptul a fost, după cum
scria şi la gazetă, „viu comentat în localitate”. Atât de viu, încât
s-au creat tabere care s-au mobilizat şi au intrat în acţiune.
În final, tot doamnele şi domnişoarele de vază ale urbei,
clientela ei fidelă, au scăpat-o de necaz. Au intervenit pe lângă
soţi, amanţi, taţi, fraţi, unchi şi cumnaţi, să găsească o chichiţă.
Până şi doamna procuror Janette Lupaşcu, care-şi comanda
pălăriile direct de la Paris, impresionată de atâta solidaritate, a
stat la o parolă în fapt de seară cu soţul ei, Nicu, în iatacul lor din
Antachi 1 Bis, şi se pare că, încet-încet, ea ar fi dezamorsat
„bomba”. Argumentul hotărâtor a fost că, vezi Doamne, culorile
pentru care este incriminată „această doamnă Paula”, dacă nu au
stemă, pot fi foarte bine şi ale Italiei! Iar noi, cu Italia, nu avem
nicio dispută teritorială!... Păi nu?

56
 De la un peşte...

Luni spre marţi, pe la miezul nopţii, după ce Brebuleţ a tras

obloanele cârciumii sale din Griviţei colţ cu Leului, timonierul
Spiridon Furtună de pe nava cu zbaturi „Austria” („Anghel Saligny”
de mai târziu) se îndrepta fluierând spre casă. Stătea tocmai pe
Marinei, strada dinspre Arsenal, şi până acolo mai avea ceva de
mers, dar nu-i păsa. Noaptea de mai era caldă, liniştită, cu o lună
cât o alună coaptă, cocoţată în crugul cerului, liliacul şi salcâmul
se întreceau în parfumuri, mai mare dragul să hoinăreşti, cu haina
şi sacul de călătorie pe umeri şi cu şapca pe-o ureche. Patru luni
fusese plecat cu nava pe Dunăre până la Viena. Poate că trebuia
să se oprească mai întâi pe-acasă, dar cum să-şi lase el prietenii
să aştepte? Ar fi fost nedrept.
La Brebuleţ se petrecea bine. Ştia mocanul, aterizat de pe
Măgura Târg’ Ocnei drept în Valea Galaţilor, cum să-şi atragă
muşteriii, fără să-i îmbete prea tare, să nu-i strice lui firma! Câte
un şnaps - o secărică sau un rom de Jamaica, alături cu o măslină-
două, apoi o brânzică sărată de oaie stinsă cu vin alb sau rosé,
scos cu frânghia de la gheţăria lui din curte, un Drăguşeni de
Covurlui, dintr-ăla descântat la cules, cu care poţi călători o noapte
pe coclauri fără să te rătăceşti. Vorbeau de una, de alta.
Timonierul, mare povestitor, începea de când a ajuns el la
Galaţi, lăsat cu plutele de pe Bistriţa pe Siret, şi cum s-a minunat
de atâta puhoi de apă ce a văzut aici şi a rămas. Cum s-a tocmit
barcagiu la NFR şi căra, de la debarcader peste Dunăre, la
Azaclău, dus şi întors, oameni, capre, miei, păsări, peşti, coşuri,
saci, boccele, putine... De câte ori era să se înece cu tot
calabalâcul, când barca lui uşoară tăia valul vreunui mare vapor,
de se speriau muierile mai nevricoase... Sau cum înfrunta el fluviul
în serile cu negură deasă, când nu-şi vedea nici lopeţile, nici apa
de sub barcă şi dacă nu se lua după luminiţele de la Căpitănie, se
trezea dus de curent până la Cotul Pisicii sau mai jos, pe la Reni,
cine ştie... Le mai povestea şi cum a rămas el prins, odată, între
sloiuri, de a lăsat acolo şi barcă şi tot şi a venit pe jos, din mijlocul

57
 Barcă traversând Dunărea la Galaţi

Dunării până la Galaţi... Da!... Să tot stai să-l asculţi pe vorbăreţul

ăsta care uita de toate când se-ntâlnea cu prietenii lui la Brebuleţ.
- Da’... nevastă pe-acasă n-ai, nene? întreba unul mai
îndrăzneţ.
- Am, cum să nu, da’ de ce eşti aşa curios?!
- Păi ce spune ea, că după ce nu dai luni de zile pe la domiciliu,
nimereşti mai întâi cârciuma şi pe urmă casa?...
- Măi, lasă, nu duce tu grija mea! La mine, meseria-i meserie,
prietenii prieteni şi nevasta nevastă! Toate, pe rând! Mă aşteaptă,
sărăcuţa, la orice oră din zi ori din noapte aş veni, nu se pune
problema, e cea mai bună nevastă din lume, alta ca ea nici că mai
există, aşa să ştiţi!
Unii clătinau aprobativ din cap, alţii îşi dădeau coate, se călcau
pe sub mese, treaba lor, Spiridon ştia una şi bună şi pe el nu-l
întorcea nimeni dintr-ale lui.
Pe urmă a venit nea Jean Teodorescu, trombonistul de peste
drum, să le spargă urechile cu flaşneta lui răguşită, de nu-şi mai
auzeau nici propriile gânduri, darămite pe-ale altora. Vacarmul
creştea, ţipau să se audă, îşi făceau tot felul de farse, râdeau şi

58
uite-aşa timpul trecea şi venea ora stingerii! Că la Brebuleţ, aşa
era: când horologiul de la Palatul Administrativ, din deal, începea
să bată, de răsuna valea, miezul nopţii, el îi poftea frumos pe toţi
să iasă afară. Dar ca să nu se supere şi să mai vină şi altă dată, le
îndesa în buzunare câte o caramea, o pastilă de mentă „Esmos”,
un bonbon oriental ori o felie de „Iris”, ştiţi, săpunul acela de lux,
ca mandarina, cu esenţă de cocos – marfă prima, din magazinul
lui de coloniale de alături. Acasă, dacă mai găseau prin buzunare
şi mălai sau ouă stâlcite, puse de alţii, asta era altceva...
Cu o astfel de „felie” parfumată în buzunar şi cu gândul la
Tasica lui cea cuminte şi ascultătoare, care-l aştepta cu ghiveciul
cald în cuptor, fie că venea acasă, fie că nu, Spiridon Furtună
călca abundent prin băltoacele străzilor desfundate şi oarbe - că
de la Uzina de gaz aerian s-au pus destule felinare în Bădălan,
dar le-au rărit şmecherii!... Curent electric avea strada Portului,
de la linia de tramvai, dar ca să-l tragă până aici, nu era cazul. Că
doar oamenii muncii se culcă odată cu găinile şi se scoală cu
cocoşii!...
Coti pe Şalupei, strada dintre Gara nr.8 şi Docuri. De departe
şuiera o locomotivă întârziată, câinii lătrau în mahala şi, din când
în când, gardianul trezea cartierul: „Dormiţi liniştiţi, paza
veghează!”...
Coti pe Delfinului şi, imediat la dreapta, pe Marinei, vis-à-vis
de Fabrica de cherestea „Forestiera”, fostă „Goetz”. Acolo era
casa lui.
Se opri în dreptul porţii şi ascultă. Dinăuntru, niciun zgomot.
„Doarme!”, îşi zise. Trase apoi în piept aerul încărcat de mireasmă,
rupse o creangă de liliac de la poartă, să nu se ducă la nevastă
chiar cu mâna goală, şi intră.

*
La al doilea cântat al cocoşilor - cam pe la 3 dimineaţa în ore
astrale - geamurile de la stradă ale doctorului Avram Goldberg,
de pe Delfinului 33 (fostele case ale maistrului Luca, pentru
cine cunoaşte), se zguduiră, gata să se spargă. Obişnuit cu
deşteptările ca la armată, doar de o viaţă locuia între pacienţii lui
din Bădălan, doctorul coborî iute din pat, aprinse lampa de pe

59
 Vedere din port

masă şi deschise fereastra.

- Ce-i, omule, ce baţi aşa?
În lumina slabă a felinarului de la colţ zări un bărbat cu şapca
trasă pe frunte, cu pantalonii suflecaţi şi numai în cămaşă, probabil
venit de prin apropiere. Nu-l cunoştea, dar n-avea importanţă.
Doctorul Avram Goldberg locuia singur. Era văduv, copiii
plecaseră în lume, iar el se obişnuise cu viaţa aceasta de sacrificiu.
Din tinereţe, de când s-a întors de la specializare, de la Paris, era
medicul responsabil de cartierele Bădălan şi Galaţii Noi. Zilnic
parcurgea distanţe lungi şi obositoare pentru un om care se apropia
de vârsta pensionării, totuşi continua să reziste eroic în această
zonă insalubră, uitată de autorităţi, fără apă curentă, fără canalizări,
unde bălţile şi zoaiele dispăreau doar prin evaporare. Primăvara,
albia Dunării fiind mai sus decât acoperişurile caselor, inundaţiile
spălau mizeria veche, ca să lase alta nouă - mâţe, câini, găini,
şobolani înecaţi. Avea ce face, nu se plictisea niciodată. Malaria,

60
dizenteria, tifosul şi difteria erau duşmanii lui de moarte cu care
se lupta în fiecare an. Câte petiţii n-a făcut la primărie, în câte
audienţe n-a fost! Nu era primar care să nu promită...
- Dom‘ doctor, vino repede până la noi, că nevesti-mii îi este
tare rău şi nu ştiu ce să-i fac!
„Păi dacă ştiai, erai doctor în locul meu, nu?” bâigui Goldberg,
în timp ce se îmbrăca. Îşi luă trusa de urgenţă, stinse lampa şi ieşi
în stradă, urmându-l pe omul care-i ceruse ajutorul.
- Eu sunt Spiridon Furtună, se recomandă el pe drum. Nevas-
tă-mea-i Tasica. Stăm aici, pe Marinei, la doi paşi.
- Ce zici că are?
- Varsă într-una şi frige.
Bărbatul înainte şi doctorul după el, intrară în camera bolnavei,
unde aerul era irespirabil. Doctorul vru să deschisă fereastra, dar
se abţinu până după consult.
- Ştiţi, n-am avut oţet, se scuză bărbatul, şi am frecat-o
cu gaz...
- Măi, cine te-a învăţat să pui gaz peste foc? De Carmol
n-ai auzit?
Doctorul se apropie de pat şi întrebă:
- Ia spune, Tasica, ce te doare?
Femeia tremura şi se uita când la doctor, când la bărbatul ei
care stătea proţăpit în dreptul uşii.
- De la un peşte... Mă doare burta tare... Poate-mi faceţi o
injecţie, să scap...
Spiridon începuse şi el să tremure. Doctorul scrise ceva pe o
bucată de hârtie şi i-o dădu:
- Du-te la drogheria de pe Lemnari, la madame Surica, să-ţi
dea prafurile astea. Până atunci, eu o consult. Hai, vino cât poţi
de repede!
Spiridon se avântă în noapte, fugind cât îl ţineau puterile. Dar
până ajunse, până o trezi pe Surica, până îi explică ce vrea de la
ea, până să i le prepare... trecu mai bine de jumătate de ceas. În
sfârşit, se înapoie cu ele, abia respirând.
- Dom’ doctor, uitaţi, am adus, să i le dăm...
- Uite care e treaba, Spiridoane, îl întâmpină doctorul, nevasta
dumitale trebuie dusă imediat la spital, până nu e prea târziu.

61
 -Ce? Cum ai spus? Ce să fie prea târziu?
- Nu poate înghiţi acum prafurile, că le vomită.
- Cum, de la peştele ăla să fie?!
- Acuma nu ştiu... peşte, nepeşte... trebuie văzut ce este. Ai
căruţă? Dacă nu, fă repede rost de una şi du-o cât poţi de repede,
altfel nu scapă, să ştii!
Spiridon simţea că îi fug minţile.
- Cum adică să nu scape, doctore? Da’ ce are, dom’ doctor,
să nu scape?
- O să-ţi spună ei acolo, trebuie să-i facă nişte analize, necesită
şi îngrijiri de specialitate. Aici, eu nu am cu ce s-o tratez.
- Păi, dacă n-ai cu ce... de ce te mai...
- Hai, nu mai sta la discuţii cu mine. E urgent! Dacă aveam
trăsură, ţi-o trimiteam eu imediat. Nici telefon nu am, că m-am
mutat de curând şi nu mi l-au instalat. Degeaba avem în oraş
ambulanţă, dacă eu n-am cum s-o chem!
- Trăsură n-ai, telefon n-ai... n-ai nimic! De ce dracu mai eşti
doctor aici?
- Asta mă-ntreb şi eu uneori, recunoscu doctorul cu mare
tristeţe.
În plus, se afla într-o mare încurcătură. Pe biletul de trimitere
la spital trebuia să scrie un prim diagnostic. Dar... putea doctorul
Goldberg să facă aşa ceva?
Pentru prima oară în cariera lui, ca un începător, trecu pe bilet
numai simptomele, iar în dreptul diagnosticului a pus un neputincios
semn de întrebare. „De ce dracu mai sunt eu doctor aici”!...
Căruţa cu bolnava plecase de mult, iar el, ajuns acasă, nu-şi
putea scoate din minte ochii aceia înlăcrămaţi şi îngrozitor de
speriaţi, mai rău de frica bărbatului decât de a morţii. Aşadar, să
vorbească sau să tacă?
Cum-necum, se crăpa bine de ziuă când Spiridon Furtună, cu
nevasta lui mai mult moartă decât vie, a ajuns la Spitalul „Elisabeta
Doamna”, de pe strada Traian. A traversat cu căruţa aceea
hodorogită aproape tot oraşul. Între timp, starea generală a
pacientei s-a agravat. Se învineţise, ardea ca focul şi tremura ca
varga. La toate întrebările care i se puneau, clătina din cap şi nu
scoatea o vorbă.

62
 Siretul la vărsarea în Dunăre

Doctorii l-au chemat pe soţ, să afle de la el ce s-a întâmplat,

dar Spiridon Furtună, de obicei deloc timid, acum parcă era picat
din lună. Spunea şi el ce ştia:
- De la un peşte... Aşa mi-a zis... Uitaţi, scrie şi aici - şi întinse
biletul de la doctorul Goldberg, care oricum nu folosea la nimic.
- S-a sclerozat şi moş Avramică ăsta, zise un tinerel de la
Internări. Ar trebui să iasă la pensie!
În scurtă vreme a fost prea târziu pentru orice intervenţie.
Septicemia nu iartă pe nimeni.
După 24 de ore de la deces, când medicul legist Manoliu ieşi
de la autopsie, se împiedică de bărbatul care stătea ghemuit la
uşă:
- Ce... a păţit nevasta mea, dom’ doctor? Cum se poate să
moară aşa, de la un peşte?!
- Ce peşte, măi, care peşte? Eşti bărbatul ei sau cine eşti? Un
avort rău făcut, cam cu două săptămâni în urmă, i-a rănit uterul şi

63
rana s-a infectat. De ce ai adus-o aşa târziu? Unde ai fost până
acum? Veniţi şi-mi plângeţi pe la uşi!...
Spiridon Furtună primi lovitura chiar în moalele capului. Nu
putea crede că lui i se întâmplă. Plecă de acolo ca trăsnit.
- Stai, nu pleca, aşteaptă-l pe domnul comisar să-i spui cum o
cheamă pe moaşa care ţi-a nenorocit-o! C-aşa faceţi voi, ăştia,
deştepţii, parcă n-aţi avea doctori în oraşul ăsta!...
Dar pe Spiridon Furtună nu-l mai putea opri nimeni. La poartă
se lovi de ziariştii care aşteptau veştile de dimineaţă. Trecu printre
ei ca din puşcă şi porni pe strada Traian, la vale, pe lângă linia de
tramvai, până în Piaţa Nouă, prin zumzetul de stup al oraşului,
până ajunse în dreptul Precistei de pe malul înalt al Dunării şi
acolo abia îşi trase sufletul. În faţa lui, o imensă apă, lume a tăcerii...
Acum ştia de ce iubea atât de mult Dunărea asta de la Galaţi,
aşa bogată şi primitoare cum e ea, nu strâmtă ca Bistriţa, în care
nu poţi nici măcar să te îneci!

64
 Vremea lupilor

Edmond Cohen, un cinstit şi prosper negustor de încălţăminte

de pe Domnească 13, singurul magazin-sucursală din Galaţi a
renumitei fabrici cehoslovace „Batta”, cea cu produse garantate
„elegante, solide şi convenabile”, obişnuia să-i citească soţiei, după
micul dejun, ultimile ştiri din ziarele locale:
- Auzi ce spune în „Galaţii Noi”, că „milionarii newyorkezi se
aruncă de la ferestrele zgârie-norilor din Manhattan”!… Ce au
nebunii ăştia, li s-a urât cu binele?
- Cine dragă?, întrebă doamna Cohen distrată, aranjându-şi
zulufii într-o oglinjoară. Ei, gazetele astea! Mai exagerează şi ele,
parcă tu nu ştii?
- A, stai să vezi mai departe, că nu degeaba: „Investitorii de la
Bursa newyorkeză au văzut cum acţiunile lor scad în câteva ore
cu o treime. Au pierdut 25 milioane dolari!” Îţi dai tu seama? 25 de
milioane! De dolari americani! E de înţeles de ce nu mai nimereau
liftul…
- Vai de mine, se impacientă subit doamna, chiar aşa? Şi noi
ce-o să ne facem?
- Noi, madame? Asta se întâmplă la ei, peste ocean! Aici nu
se pune problema. Noi, dacă avem clienţi care vor să se încalţe,
ne fereşte Cel de Sus. Vorba furnizorului nostru, Tomas Batta,
Dumnezeu să-l ţină sănătos: „Clientul nostru, stăpânul nostru!”
Era început de noiembrie 1929, când noutăţile răspândite prin
presă erau din zi în zi mai neliniştitoare. Acţiunile de la Bursa
americană scădeau, oamenii vedeau cum le fug printre degete
averi strânse cu trudă în ani buni. Se anunţa că trei mii de bănci
au dat faliment una după alta. Asta nu e de glumă! Desigur, nu
era cazul să-şi neliniştească nevasta, dar încă de pe atunci domnul
Cohen s-a gândit că acest mare crach întâmplat pe cel mai de
sus pisc al economiei mondiale nu poate rămâne fără urmări. „Banii
lumii devin pulbere suflată de vânt, îşi spunea, iar furtuna aceasta
se va abate cât de curând şi pe la noi! Acesta e doar începutul!”
Nu a trecut mult şi temerile i s-au adeverit. Fiindcă, nu ştiu

65
cum se face, dar aşa cum epidemiile cumplite vin mereu din răsărit,
criza vine întotdeauna din apus. Un bobârnac, şi toţi se duc de-a
berbeleacul, unul după altul. Galaţii, al patrulea oraş ca mărime
din Regatul României, nu a rămas nici el în afara acestui efect de
domino.
La Camera de comerţ şi industrie a urbei, la Clubul
negustorilor, la sediul societăţii „Generala” a funcţionarilor

comerciali şi în toate cercurile numai despre criză se vorbea. Se

dezbătea „tragica agonie a portului Galaţi”, în termeni apocaliptici.
Şi realitatea confirma teoria. Şomerii colindau zadarnic cheiul
Dunării şi cafenelele din port, pentru a găsi ceva de lucru. Marile
vapoare nu mai acostau la Galaţi, vămile locale îşi restrângeau
activitatea. Tribunalul nu mai prididea înregistrând cereri de
falimente şi lichidări judiciare. Marile case de comerţ îşi închideau
porţile şi sumedenii de magazine îşi trăgeau obloanele. Lumea
bună îşi lichida afacerile şi pleca din oraş.
Galaţii au trăit atunci, în primi ani ai deceniului trei, cea mai
neagră perioadă din istoria lor pe timp de pace. Conu’ Grigore
(Trancu-Iaşi), fost ministru al muncii, îl asemuia la un moment

66
dat, în presă, cu „Bruges la morte”, de Rodenbach. „Plâns şi
pocăinţi în acelaşi timp!”...
După cum se ştie, o nenorocire nu vine niciodată singură.
La începutul lui 1932, deşi, calendaristic, primăvara sosise,
iarna nu voia să mai plece. Ba mai mult, în noaptea de 4 spre 5
martie, un viscol nebun s-a abătut peste oraş, învălmăşind cerul
cu pământul. A distrus cabluri electrice, a rupt garduri, a smuls
acoperişuri, mai ales în cartierele mărginaşe, unde casele abia
se ţin în vălătuci. Vaporul de Brăila a rămas la Galaţi... Tranvaiele
au înţepenit pe şine, trenurile în staţie sau pe câmp, pe unde s-a
nimerit. În marginea dinspre câmp a cartierului Demobilizaţilor,
lupii de la Fileşti au îndrăznit să se apropie de curţile oamenilor.
Adevărul e că noaptea, pe viscol, e vremea lor!
A doua zi, când s-a luminat de ziuă, oraşul era de
nerecunoscut. Pe alocuri, nămeţii ajunseseră până la streşini.
Troienele din curţi şi de pe străzi blocau circulaţia. Telegraful şi
telefonul erau la pământ. Cum nimic nu circula, timp de 24 de ore,
oamenii şi-au numărat pierderile şi victimele, şi-au reparat
stricăciunile, ca după război. Unii săpau tuneluri, să poată ieşi din
case şi făceau pârtii până la animalele îngropate în zăpadă. Cei
mai norocoşi îşi găseau acoperişurile şi lemnele din gard,
încercând să le aşeze la loc.
Două ceasuri le-au trebuit lui Edmond Cohen şi soţiei sale să
înoate prin nămeţi, de pe Egalităţii, pe lângă Hotel Athénée Palace,
până pe Domnească, deşi în mod normal ar fi făcut numai zece-
cincisprezece minute. Când în sfârşit au dat colţul de pe
Fraternităţii, pe lângă Casa Helder, au traversat până în dreptul
prăvăliei lor, au constatat cu stupoare că obloanele nu mai aveau
lacăte, iar înăuntru, rafturile erau goale... Toată încălţămintea
lipsea, plus banii din sertarul de la casă, vreo 400.000 lei, pe care
madame Cohen îi lăsase acolo de cu seară. „Cine s-a gândit,
dragă, pe vremea aia, la hoţi, ei asta-i bună!!”, a ridicat ea,
nevinovată, din umeri.
Poliţiştii au încheiat un proces-verbal şi au promis că vor face
lumină în acest caz. Dar, curând, au constatat că o mulţime de
case şi magazine fuseseră sparte şi prădate în noaptea aceea
infernală. Şi s-au găsit şi „uneltele” cu care hoţii forţau intrarea

67
prin ferestrele înguste: mici vagabonzi, copii îngheţaţi bocnă şi
ghemuiţi pe la uşi nedeschise, folosiţi şi apoi abandonaţi, ca nişte
câini de pripas! Ce crudă lume!...
Pentru mulţi, distrugerile şi jafurile acestea au fost o tragedie
– se spunea că, pe strada Tecuci, o familie a rămas fără hainele

Piaţa Regală cu statuia lui Costache Negri

din garderobă, în timp ce toţi ai casei dormeau tun - dar pentru

Edmond Cohen a fost lovitura de graţie! A rămas falit, nu mai
avea cu ce să-şi plătească datoriile la Batta. Până acum se
bucurase de încrederea patronilor, dar ce le va spune de acum
înainte?
La scurtă vreme a primit şi groaznica veste a morţii, într-un
accident aviatic, a lui Tomas, Batta, singurul care l-ar fi păsuit
până găsea o soluţie. În locul lui a venit fiul său, grăbit şi nemilos,
care l-a concediat, somându-l să plătească datoria fără întârziere!
Singura salvare a fost o nouă achiziţie. A făcut iarăşi credit la
bancă, girând cu casa, a intrat în combinaţie cu un alt negustor şi
a luat de data aceasta reprezentanţa firmelor „Norma” şi „Flit” din
Timişoara. Dar criza se întindea ca o pecingine şi, după un an,
tovarăşul său s-a retras din afacere, luând cu el şi mare parte din

68
capital, astfel încât Cohen a trebuit să se împrumute din nou,
scadenţa se apropia şi, în sfârşit, într-o zi a venit.
Pe 16 iunie 1934, în magazinul de pe Domnească 13 a intrat
chiar domnul Salzman în persoană, directorul general al fabricii
furnizoare „Norma”, din Bucureşti. Acestui om, domnul Cohen îi
datora câteva sute de mii de lei din vânzări. Ce să-i explice, cum
să-i explice şi, mai ales, în ce mod să umple gaura imensă pe
care o provocase în bugetul firmei neputinţa sa? Cât a vrut el să
rămână nepătat într-o lume murdară, a fost imposibil. Numai că
domnul Salzman nu avea cum pricepe acest lucru. Domnul
Salzman nici nu a venit până la Galaţi ca să priceapă, ci ca să-l
determine pe debitor să-şi achite datoria, şi încă repede. În
prezenţa angajaţilor din magazin, a început atunci o discuţie pe
un ton ceva mai ridicat între cei doi – după cum aveau să declare
mai apoi martorii la poliţie.
Când horologiul lui Helder, de vis-à-vis, bătu a 13-a oară,
domnul Cohen a golit magazinul de funcţionari, pe soţie a
trimis-o acasă, spunându-i să nu-l aştepte cu masa, fiindcă are
de dat câteva telefoane urgente la Bucureşti şi, împreună cu dl
Salzman, a plecat în oraş.
După jumătate de oră, foarte abătut, s-a întors singur la
magazin. A descuiat uşa şi a intrat, având grijă să o încuie la loc,
pe dinăuntru. A mai făcut ceva neobişnuit domnul Cohen în ziua
aceea: a aranjat cu mare grijă nişte cartoane în vitrină, astupând
fiecare colţişor de geam, să nu se vadă nimic de afară. Apoi s-a
retras în biroul său şi s-a pus pe scris.
Pe la 4 fără un sfert - după cum arată reconstituirea ulterioară
- soţia şi funcţionarii s-au întors de la masă. Doamna a descuiat şi
au pătruns înăuntru. „Ei, dar ce-i cu întunericul ăsta aici?”, s-au
mirat ei, îndepărtând cartoanele care obturau lumina. „Ce l-o fi
apucat pe Edi să se baricadeze aşa?”, se întreba şi ea, iritată de
toanele lui din ultima vreme, pe care nu le prea înţelegea.
Şi-au reluat locurile obişnuite, ei la tejghea, ea la cassă. La a
patra bătaie a horologiului de vis-à-vis, uşa prăvăliei s-a deschis.
A intrat şi primul client şi a cerut o pereche de pantofi care nu se
găseau la vedere. Unul din vânzători s-a dus în fundul magazinului
şi a început să caute printre cutii. A căutat un timp ce a căutat, iar

69
când a revenit, palid la faţă, a spus doar atât: „A fost, dar... nu mai
este.” Şi a adăugat: „Am vândut eu, ieri, ultima pereche”, ca s-o
împiedice pe doamna care se pregătea să se ducă ea să caute
mai bine. Clientul a plecat, angajatul l-a însoţit până la ieşire, apoi
s-a întors către doamnă, anunţând-o că afară este cineva care o
cheamă să-i spună ceva. Doamna a ieşit şi, până să se dumirească

Prăvălii pe Strada Domnească

despre ce este vorba, cei doi angajaţi au tăiat sfoara subţire

care-l ţinea pe patron agăţat de o scară din dos, l-au culcat pe
podea şi au sunat la poliţie.
Comisarul Cornescu de la circa II-a a venit imediat la faţa
locului. Tot el a dispus trimiterea la morga Spitalului Elisabeta
Doamna şi a efectuat ancheta. În buzunarele hainei s-au găsit
mai multe plicuri închise, adresate familiei lui din Târgu Mureş, de
unde era de loc, şi câtorva prieteni. Pe birou, bilete mâzgălite în
grabă, cu cerneală şi cu lacrimi:
„Singur eu sunt vinovat. Nu căutaţi motivele, ele nu
interesează”. În continuare, ruga parchetul să nu dispună

70
autopsierea şi Comunitatea Israelită să-l înmormânteze gratis,
„întrucât nu mai am niciun fel de ban.”
Doamnei Cohen, doar atât: „Pe soţia mea o las în grija Celui
de Sus, fiindcă nu mai am nimic. Este foarte rău să-ţi iei viaţa, dar
e şi mai rău să trăieşti murdar.”
Comisarul Cornescu a citit şi a oftat cu ciudă:
- Extraordinar! Ăsta e al zecelea pe anul acesta - şi suntem
abia la jumătatea anului!... Ce au de gând nebunii ăştia, li se urăşte
cu binele?
În raportul poliţiei, reacţia doamnei Cohen nu a fost
consemnată. Dar mai conta?

71
 Omul care salvează vieţi

În seara aceea, o seară calmă de început de toamnă, să fi

trecut de orele 9, fiindcă se dăduse drumul de la cinematograf şi
strada Domnească forfotea de lume, trei împuşcături urmate de
ţipete de groază au paralizat brusc fluxul mulţimii de pe Corso.
Unii s-au speriat atât de tare că au rupt-o la fugă, alţii au încremenit,
crezând poate că filmul de la care ieşiseră se prelungeşte în stradă.
Dar nu, „Gangsterii din Chicago” nu veniseră la Galaţi, nu era
ficţiune, ci pură realitate petrecută chiar sub ochii lor.
În dreptul magazinului cu blănuri al lui Shulman, chiar în faţa
vitrinei din care un cap de vulpe privea cu ochi de sticlă fix la
trecători - ah, şi doar i s-a spus de atâtea ori să scoată naibii
sperietoarea aia de acolo! - , un om a căzut inconştient pe trotuar.
Câţiva bărbaţi mai energici au imobilizat criminalul şi i-au luat
revolverul din mână. Era însoţit de o doamnă elegantă, extrem de
speriată, care nu-şi mai lua mâinile de la urechi.
Rănitul abia mai sufla când a fost ridicat şi dus pe braţe până
la cea mai apropiată farmacie - a lui Toma, dacă ştiţi - până la
venirea ambulanţei care l-a transportat la spital.
Dar ce s-a întâmplat? Un martor jura că ştie: „I-a jignit, dom’le,
nevasta, am auzit eu! Uitaţi-vă şi dumneavoastră ce nevastă are!
Păpuşă, nu alta! A trecut pe lângă el şi i-a spus nu ştiu ce... la
adresa doamnei. Atunci, el a scos revolverul şi l-a împuşcat pe
loc. A fost legitimă apărare!” „Ce apărare, dom’le?” „Şi-a apărat
onoarea de familist! Şi eu aş fi făcut la fel...”
„Cherchez la femme!”, se striga din mulţime...
Asasinul nu dădea semne că ar vrea să scape. Foarte calm,
s-a lăsat înşfăcat de doi gardieni şi condus spre locul de anchetă,
urmat de soţie, ca martor - lumea spunea că i-au dus la
Comenduirea Pieţii, care atunci era pe strada Mihai Bravu. Dar ce
s-a întâmplat acolo, asta n-avea cum să se afle decât în zilele
următoare, când presa gălăţeană a preluat afacerea. Pentru
noaptea aceea, „spectacolul” se terminase.
Dezmeticiţi cu greu din starea de şoc, plimbăreţii fie că şi-au

72
continuat promenada, fie au intrat la terasele unde de obicei se
dansa şi se bea bere cu sare pe gura ţapului, dar nimănui nu-i
mai ardea de glume, evenimentul serii tăiase tuturor cheful. „Vă
daţi seama?! Un om a fost împuşcat lângă noi, în plină stradă, la
oră de vârf, când trotuarul era plin de lume! Nebunu’ ăla a tras
fără să se uite, putea să ne omoare pe toţi!... Ca-n Vestul sălbatic!”
Presa de dimineaţă limpezea oarecum situaţia, dar nu de tot.
Pe alocuri, o încurca şi mai rău. S-a aflat astfel că victima, care

La promenadă pe „Corso”
murise între timp la spital, era nimeni altul decât maiorul Alexandru
Gogulescu, procuror la parchetul de pe lângă tribunalul militar
teritorial. Iar „odiosul asasin” - cine credeţi? - era chiar căpitanul
doctor Titus Şandru, medicul Regimentului 3 Pionieri din Galaţi.
Un om care salvează vieţi!...
„Frumos, nu!? - se comenta prin pieţe şi prin cafenele. Aţi
auzit cine se omoară în urbea noastră în plină stradă? Nu gangsteri,
ca peste ocean. Lume bună, dom’le, militari de carieră, ofiţeri!
Ehe, Galaţii... Oraş serios!... Cine ştie de la ce s-au luat?!”

73
 Chiar, oare de la ce s-or fi luat? „Vocea Galaţilor” publica tot
varianta de cu seară, aflată de la trecători. Mai multe ştiri veneau
de la Comenduire. La anchetă participaseră colonelul Marinescu,
comandantul Pieţei, şi generalul Aurel Alimănescu, comandantul
Corpului 3 Teritorial, care a venit însoţit şi de alte persoane din
staful armatei locale, speriaţi şi ei de ce pot face ofiţerii lor pe
Domnească, la oră de vârf. Cel mai straniu era că doctorul Şandru
a refuzat să vorbească - „se jena”? - în schimb, a cerut hârtie, toc
şi cerneală şi s-a pus pe scris „un raport detailat” - după cum
spune gazeta. Dar ce anume a scris, asta nu mai spune.
În oraş circulau deja tot felul de versiuni, una mai fantezistă
decât alta, se brodau poveşti ciudate, se inventau scenarii, amoruri
neîmpărtăşite, gelozii fatale. „Nu a vorbit! Înseamnă că protejează
pe cineva! Pe cine?”...
Despre victimă s-a aflat că: era originar din Ploieşti, a făcut
războiul la cavalerie; după război şi-a luat licenţa în Drept şi a
intrat în justiţia militară; cu trei luni înainte fusese avansat maior;
era binecunoscut în toate cercurile din localitate; în baroul Covurlui
avea chiar prieteni, deci, un om de ispravă! Şi tocmai el... Ce o fi
avut de împărţit cu doctorul Şandru?
Agresorul era originar de pe valea Someşului; căsătorit de
numai şase luni cu domnişoara Dimian, fiica lui Vasile Dimian,
proprietarul unei case frumoase pe Braşoveni, cu magazin de
sticlărie şi porţelanuri la parter şi două caturi de locuit deasupra,
familie onorabilă, bine apreciată în Galaţi.
Ce a avut someşanul cu ploieşteanul, să-l omoare tocmai la
Galaţi? Mister total! La Suré, la Athéné Palace, în parc, la frizer, la
piaţă, până şi la coadă la gaz, dacă te aşezai, tot despre asta
auzeai. Lumea era nemulţumită că gazetele ţin oraşul cu sufletul
la gură şi nu dezvăluie mai repede tot adevărul. Dar armata e
armată, secretul militar, secret militar. Şi gazetarii dau ştirile cu
linguriţa, ca să-şi vândă şi ei marfa.
În ziua următoare, „Vocea Galaţilor” începu să dezvăluie câte
ceva, dar prudent, sub o rezervă menită să alimenteze combustia:
„fără a şti dacă este adevărat”. Iată cum:
„În Consiliul de Război există o plângere contra doctorului
Şandru, din partea domnişoarei Nusia Casimir, din str. Dr.

74
Carnabel. Maiorul Gogulescu a cercetat-o şi i-a dat curs, ceea ce
l-a determinat pe Şandru să se răzbune. De altfel, în primă fază,
la interogatoriul de la Comenduire, Şandru a declarat generalului
Alimănescu şi colonelului Marinescu acelaşi lucru.”
„A! În sfârşit, începe să se facă lumină! Asta trebuie să fie!”,
răsuflară gălăţenii uşuraţi, de la mic la mare.

Elegantele urbei

Abia după trei zile, când victima acestui caz fără precedent
era scoasă din oraş cu o maşină a armatei şi se îndrepta spre
Ploieşti pentru înhumare, s-a putut citi în presa gălăţeană cu
majuscule: „ADEVĂRATELE CAUZE ALE ASASINĂRII
MAIORULUI GOGULESCU”
Fusese vorba, aşa cum opinia publică a bănuit, şi în urmă
s-a adeverit, de o femeie! Titluri după titluri luminau mintea
gălăţenilor: „O legătură amoroasă scump plătită”. „Dr. Şandru
reclamat pentru escrocherie”. „Răzbunarea!”. În fine, nici mai mult
nici mai puţin, „un roman de dragoste şi ură”, în care bietul maior
Gogulescu a căzut, cum se spune, „ca musca-n lapte”!

75
 Povestea a fost citită pe nerăsuflate şi pe toate feţele. Poate
era mai bine să fi rămas doar poveste sau film, de la care să ieşi,
uşurat că seara de toamnă e frumoasă şi că pe stradă viaţa e la
fel de preţioasă ca în sălile de cinematograf. Dar n-a fost aşa.
Iat-o:
Când căpitanul doctor Şandru a absolvit medicina şi a fost să
vină la Galaţi, trimis de Ministerul de Război, a dat mai întâi prin
valea Someşului, pe-acasă, să-şi ia rămas bun de la tată şi de la
mamă, de parcă pleca pe front. Maică-sa, femeie înţeleaptă şi
aşezată, ca toate ardelencele, i-a legat o năframă la gât şi i-a
spus aşa: „Titişor mumă, vezi că intri în târg de negustori, oameni
cu stare, cu ifose şi cu pretenţii, da’ turciţi, unşi cu toate irurile
(alifiile, adică)! Nu te băga în belele! Fugi de muieri, de bozgoane
(vrăji) şi de bitangi (copii din flori)! Nu te grăbi la însurătoare, da’
când îi pune ochii pe vreuna, apăi să ştie să facă coleşă, găluşte
şi ciureghele (mămăligă, sarmale şi gogoşi, pe limba
moldovenească!...), că eu aşa te-am crescut, mumă, şi io-te ce
mare te-ai făcut! Şi ţin-te drept, auzi-tu-m-ai, fătule?! Hai, Domnu’
cu tine!”
Bune sfaturi i-a mai dat, săraca mumă-sa, numai că socoteala
ei de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din târgul Galaţilor. Cum a
ajuns la post, prima grijă a doctorului Şandru a fost să-şi caute o
ţiitoare pe placul lui: curăţică, gospodină, cu ceva parale, o situaţie
cât de cât, şi mai ales cu casă, musai pe deal - auzise şi el că
valea Galaţilor e „Cloaca maxima” - fiindcă nu-i convenea la
cazarmă, să-i pută cizmele soldaţilor, nici să stea în gazde, să-l
coste cât nu face. Era tânăr, voia să se distreze şi auzise că în
acest oraş distracţiile sunt pe săturate şi... de multe ori, chiar gratis.
N-a trecut mult şi a cunoscut-o pe domnişoara Nusia Casimir,
croitoreasă de lux, cu atelier acasă, pe strada Tecuci. Între cei doi
s-au închegat legături intime, mai ales că fata era frumuşică, avea
calităţi şi o casă rămasă de la părinţi, la colţ cu Română, nu prea
departe de manutanţa de pe Căzărmei. De bani nu ducea lipsă,
deci nu era cazul s-o finanţeze, că îşi câştigase faimă bună în
meseria ei. Şi, culmea, n-o să credeţi, la „coleşă, găluşte şi
ciureghele”, preferatele lui Titişor, n-o întrecea nimeni!
Foarte talentată fata asta! Numai că... era croitoreasă! El, de!,

76
vorba ceea, ofiţer, doctor, nu?, i se cuvenea o fată din clasa lui şi
cu stare. Ce dacă el n-avea o leţcaie, titlul şi gradul lui nu erau de
ajuns?
După vreun an şi mai bine, zis-a el că gata, nu se mai poate,
trebuie să-şi facă un rost pe lumea asta. Că aşa se cere la armată,
ca ofiţerii să fie aşezaţi la casa lor, nu să umble cu metrese, că
nu-i frumos şi nici nu se încadrează. A apelat, deci, pe ascuns, la
o misită care a căutat ce a căutat prin târg până i-a făcut cunoştinţă
cu domnişoara Dimian. Aici, se schimba treaba! Fata era de familie
bună, zestrea zestre, magazinul de sticlărie şi porţelanuri al lui
tat-su rivaliza cu „Blitzstein & Co.” de pe Mavramol, ea însăşi era
mignonă şi delicată ca un bibelou de Saxa, gata să se spargă la
prima atingere. Dar ce te faci că trebuia să vină şi el cu ceva
parale, nu se cădea numai pe titluri şi pe vorbe. S-a gândit el ce
s-a gândit şi a trecut la fapte.
S-a dus la Nusia – la cine să apeleze, nu? - şi i-a dat de
înţeles că are gânduri serioase şi că o ia de nevastă... dacă îl
ajută şi ea cu o sumă ceva mai frumuşică de bani, care îi trebuia,
chipurile, pentru o afacere importantă şi foarte profitabilă.

77
A pus-o să-şi vândă casa de la părinţi, cu atelier de croitorie cu tot,
şi banii să-i dea lui, că-i aduce el dublu înapoi. Nusia, înamorată
până peste urechi şi extrem de flatată c-o cere un doctor militar
de nevastă, s-a lăsat prostită, a făcut întocmai şi
s-a mutat cu chirie pe Carnabel, provizoriu, până când avea să
răscumpere Titişor casa ei de pe Tecuci sau să cumpere alta, aşa

Prăvălii pe Strada Braşoveni

cum a promis şi s-au înţeles.

Numai că... timpul trecea şi nu se întâmpla nimic. Mai mult,
nici Titişor nu mai venea pe la ea, pretextând mereu că este ocupat
la regiment cu tot felul de vizite medicale şi înrolări.
- Situaţie grea în Germania, cum, n-ai auzit? Hitler se
pregăteşte de un nou război! Şi noi trebuie să fim pregătiţi, că,
Doamne fereşte, nu se ştie!
Era în 1932... Dar fata nu citea gazetele. Şi chiar dacă le-ar fi
citit, ceva-ceva tot era adevărat, fiindcă Hitler începuse chiar de
pe atunci să-şi facă de cap în Germania. L-a crezut pe cuvânt şi a

78
aşteptat. Până într-o seară, când, ieşind ea pe Corso cu o prietenă,
l-a văzut pe dumnealui la braţul unei domnişoare delicate, cu tenul
ca de sticlă mată, de i s-au muiat genunchii şi i s-a făcut rău acolo,
în stradă. „A, deci dintr-ăştia ‘mi-erai dumneata, domnule doctor!”...
Nusia nu a stat mult pe gânduri. Imediat a doua zi a depus o
plângere la comandantul Regimentului 3 Pionieri, arătând că a
fost părăsită după ce doctorul i-a luat o sumă mare de bani,
promiţându-i se însoară cu ea.
Cum a aflat, Titi s-a şi prezentat pe Carnabel, cu flori şi un
carton de prăjituri de la cofetăria „Regina Maria” de pe Domnească,
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Vai, dragă, dar nu ştii? Era verişoara mea din Ardeal!...
A venit pentru câteva zile la Galaţi, cu treburi. N-am putut să ţi-o
prezint, că a şi plecat...
Cum era şi de aşteptat, a doua zi plângerea Nusiei a fost
retrasă. În schimb, domnul doctor a depus, în nume propriu, o
altă plângere la parchetul civil, împotriva domnişoarei Nusia
Casimir, pentru denunţare calomnioasă. Fata trebuia să-şi
cunoască lungul nasului!
Nusia a rămas perplexă, nu-i venea să creadă. Şi tot aşa,
mirată la culme, a intrat şi în puşcărie pe două săptămâni, fiindcă
parchetul a găsit-o vinovată şi i-a dat arest, ca să se înveţe minte
să mai reclame ofiţerii fără motiv.
După ce a ieşit din închisoare, Nusia nu s-a lăsat. A scris o
nouă plângere, de data aceasta direct către Consiliul de Război,
cu mai multe amănunte, în care îl acuza pe căpitanul doctor Titus
Şandru de escrocherie.
Acum este momentul când intră în scenă maiorul Alexandru
Gogulescu - Dumnezeu să-l ierte, că mai bine nu ar fi intrat -
desemnat de şeful parchetului militar, colonelul Giurgea
Demetrescu, să se ocupe de caz. Maiorul l-a cercetat mai întâi pe
căpitan, dar Şandru nu a recunoscut în ruptul capului că i-ar fi
cerut mâna „acestei domnişoare isterice” şi nici că ar fi luat bani
de la ea. „Un doctor nu se compromite să ceară bani de la o
croitoreasă!”, a rostit el categoric. „Are martori? N-are! Atunci?”
Maiorul Gogulescu a vorbit şi cu reclamanta şi, în final, a
insistat ca doctorul să plătească totuşi o despăgubire fostei

79
metrese, ca să se încheie odată acest conflict care prejudicia
armata. Însă Şandru se însurase între timp şi nici nu a vrut să
audă de aşa ceva. Când procurorul l-a anunţat că îl trimite în
judecată pentru escrocherie, Şandru a replicat vehement: „Dacă
tu îmi distrugi cariera, ţi-o distrug şi eu pe a ta!”
Maiorul Gogulescu era omul datoriei. Nu s-a lăsat intimidat şi,
cu câteva zile în urmă, a trimis dosarul în instanţă. Ziua judecăţii
se apropia.
În seara fatală, Şandru tocmai ce se întorsese din judeţ, unde
inspectase nişte soldaţi bolnavi, şi ieşise pe Domnească să-şi
plimbe nevasta, când o ordonanţă l-a ajuns din urmă şi i-a înmânat
citaţia. A deschis plicul şi s-a făcut roşu la faţă ca racul. Prin dreptul
lui trecea tocmai atunci, fatalmente, Gogulescu, care l-a întrebat
doar atât: „Ai primit citaţia? Ne vedem la tribunal!”, după care s-a
întors şi a plecat mai departe. În acel moment, Şandru a scos
revolverul şi, nici una nici două, înainte de a putea fi oprit, a tras în
el pe la spate. Mirat, la culme, Gogulescu s-a întors şi doar atât a
spus: „Nebunule, ce faci?”, după care Şandru, surescitat la maxim,
a mai tras două gloanţe şi l-a pus la pământ.
Întrebarea anchetatorilor: „de ce primul foc a fost tras
mişeleşte, pe la spate?” a sunat obsedant, până când, la o
investigaţie mai amănunţită, s-a aflat că doctorul Şandru nu era la
prima pierdere a controlului. De mai multă vreme avea accese de
furie nestăpânită şi, ca să se calmeze, spărgea sau strica ceva la
nervi. Cu opt ani în urmă suferise chiar un „deranjament mintal”
sever, pentru care a fost internat în spital şi tratat. Iar după patru
ani, criza s-a repetat.
„Ăsta nu-i în toate minţile, spuneau anchetatorii. N-ar trebui
să fie nici măcar doctor!”
„A ucis pentru că e nebun sau e nebun pentru că a ucis?”
„Ce facem acum, îi găsim scuze? Nu vă daţi seama că scapă?!
Faceţi, domnilor, ceva să nu se mai repete! Curăţaţi armata de
astfel de elemente!”...
Din declaraţiile nevinovatei lui soţii reieşea că şi acasă se purta
bizar uneori, se enerva repede şi reacţiona imprevizibil. De numai
şase luni căsătoriţi şi ea observase asta? Dar metresa, cea cu
care a stat un an de zile înainte, ce avea de spus?

80
 Dintre toţi, Nusia era cea mai năpăstuită. De la ea nu s-a mai
putut scoate mare lucru. Era copleşită de regrete, convinsă că din
cauza ei s-au întâmplat toate. De n-ar fi trimis plângerea aceea!...
A declarat că, atâta timp cât au fost împreună, doctorul Şandru
s-a comportat faţă de ea ireproşabil.
- Şi cum îţi explici că în numai şase luni şi-a schimbat
comportamentul?
- Păi, e foarte posibil, fiindcă... ea... ea nu era ca mine. Adică...
nu ştia să facă... „coleşă, găluşte şi ciureghele”, cum îi făceam
eu. E şi normal că se enerva!...
Nimeni n-a înţeles nimic din declaraţia Nusiei. Procesul a avut
loc la tribunalul militar teritorial, cu uşile închise. Pentru omor
calificat asupra unui ofiţer superior aflat şi în exerciţiul funcţiunii,
Căpitanul doctor Şandru a primit maximum de pedeapsă: 25 de
ani de detenţie, cu executare, plus cuvenita degradare. Nu s-a
ţinut cont că fapta nu a fost premeditată şi că s-a produs pe fondul
unei surescitări nervoase, aşa cum a susţinut apărarea, „inculpatul
fiind foarte obosit de la servici în ziua aceea, în urma unei inspecţii
efectuată în judeţ”...
După vreo câţiva ani însă, venind cu adevărat războiul, doctorul
Titus Şandru a fost scos din închisoare şi trimis pe front, să salveze
vieţi. Era mare nevoie de el acolo!
Când s-a întors, în Galaţi nu-l mai aştepta nimeni. Pe
Braşoveni, ca pe toate străzile din centru şi dinspre port, toate
casele cu magazine la parter fuseseră incendiate de nemţii în
retragere. Locuinţa Dimianilor era şi ea o măreaţă ruină.
Iar pe Carnabel, proprietăreasa evacuase chiriaşii, încuiase
porţile şi plecase din oraş.

81
82
 Franco de orice comision

Pe la orele 3 p.m., bătrânul Henry Goldring, fost director al

Băncii „Moldova”, bine cunoscut în oraş ca unul din cei mai vechi
şi serioşi cerealişti ai urbei, ieşi din locuinţa sa din strada Mavramol
82, pentru a lua tramvaiul ce îl ducea la biroul din port. În dreptul
staţiei din strada Codreanu, unde se încrucişează tramvaiele -
unul mergând spre centru, altul venind de la gară - se opri, lăsând
tramvaiul 11, al vatmanului Halpern, care claxona prea grăbit, să
treacă prin faţa lui. Îl salută ca de obicei, apoi îşi continuă
îngândurat drumul. La ora aceea, când soarele abia cobora de pe
scara cerului, nu prea erau mulţi călători. Urcă în vagonul aşteptat
şi se aşeză la fereastră. Pe drum, tranca-tranca, tranca-tranca,
casele fugeau înapoi, iar mintea lui călătorea înainte, prin cine
ştie ce poteci.
Exportul de cereale, cu care se îndeletnicise din tinereţe, a
fost pe vremuri cea mai rentabilă afacere. De pe urma acestui
negoţ şi-a ţinut bine familia, şi-a căpătuit copiii – doi erau avocaţi
la Paris, unul cerealist ca şi el la Galaţi, iar pe fată, slavă Celui de
Sus, o măritase bine, era soţia domnului procuror Abeles – cucoană
mare, de! Ce să mai ceară el de la viaţă? Şi totuşi ceva parcă
nu-i dădea pace să stea acasă liniştit. Vremurile erau din ce în ce
mai tulburi, piaţa cerealelor scăzuse vertiginos, până la atingerea
unui punct mort.
Tramvaiul, făcând roata în jurul statuii, scârţâia din toate
încheieturile, semn că ajunsese în Piaţa Regală şi o lua la vale pe
Braşoveni.
Şi cum să nu te îngrijorezi, când firme solide, cu un trecut de
decenii, se prăbuşeau una după alta, când majoritatea cerealiştilor
cu renume se vedeau ruinaţi, când Galaţii şi Brăila, altădată
etaloane de belşug şi bunăstare, au devenit, din cauza lipsei de
activitate, adevărate cimitire?
Tramvaiul se înclinase periculos în coborârea pe Col. Boyle.
De multe ori avusese bătrânul teama că vatmanul şi-ar putea
pierde frânele, că vagonul ar prinde viteză şi se va prăbuşi în

83
vadul acela ca într-un hău adânc... Dar mare este Dumnezeu, îşi
zicea de fiecare dată şi gândurile continuau să-l asalteze. Elzu,
fecioru-său, exportator cerealist ca şi el, era acum în mare
încurcătură. Ce să facă, cum să-l ajute? Unii s-au apucat de alte
afaceri, alţii au renunţat, iar cei care au perseverat s-au rezumat
la operaţiuni lipsite de importanţă. Îl va ajuta, cu sfatul, evident,
să stea deoparte, să nu intre în belele!...
Însă nu toţi sunt făcuţi să pună mâinile pe piept la ananghie.
Elzu al lui, cel puţin, nu era deloc făcut pentru aşa ceva.
Biroul lui Elzu, de pe strada Portului, la doar câteva case de
al tatălui său şi tot la un număr fără pereche – căci pe partea
cealaltă „locuia” numai Dunărea, triumfătoare şi indiferentă la
gogomăniile oamenilor care trăiesc pe malurile ei – era de fapt al
asociaţilor Elzu Goldring şi Tulea Weissbuch. În momentul de care
vorbim, cei doi se dădeau de ceasul morţii să găsească o cale
prin care să-şi achite datoriile către furnizori şi să iasă odată naibii
din criza asta nenorocită – da‘ nu oricum, ci cât se poate de
onorabil!
Persoane importante în urbea Galaţilor, ei au fost prieteni încă
din juneţe. Se completau reciproc: ce-i lipsea unuia, îi prisosea
celuilalt. Au intrat în afaceri împreună, Elzu cu bani şi cap de la

84
papá, Tulea cu ceva capital şi cap de la maman - madam
Weissbuch, o bine cunoscută negustoreasă, cu marochinărie pe
strada Tecuciului. Împreună au chivernisit o societate de export
grâne, sucursală a firmei „Intercontinentala”, cu sediul principal la
Brăila. Fiindcă aşa era pe atunci, ca să nu fie cu supărare,
cheresteaua o vindeau gălăţenii, cerealele brăilenii.
Treburile au mers strună şi profitul creştea, aşa că ce şi-au
zis ei, ia să se facă remarcaţi şi pe plan social. Elzu s-a dus mai
des pe la Comunitate şi s-a ales cu funcţia de membru în comitetul
de conducere al Spitalului Israelit. Tulea a candidat la alegerile de
la Camera de Comerţ şi Industrie, unde vicepreşedinte era pe
atunci domnul Jean Streuerman, preşedintele Comunităţii Evreilor
din Galaţi, şi a devenit arbitru în comisia de judecată a acestei
onorabile instituţii. Dar a venit criza şi a răsturnat butoiul cu miere.
Comerţul stagna, în port soseau din ce în ce mai puţine nave care
să încarce marfă pentru străinătate, plăţile se făceau cu dificultate.
La începutul verii anului 1934, piaţa cerealelor ajunsese
într-o situaţie de-a dreptul jalnică. Marile case de cereale lichidau,
altele lucrau cu minimum de personal. Firma „Intercontinentala”
şi-a preavizat toţi funcţionarii şi se zvonea că-şi va desfiinţa complet
sucursala din Galaţi, din lipsă de afaceri. Alţi cerealişti, ca „Bunge”
sau „Dreyfuss”, tot de pe strada Portului, se aflau în situaţii
asemănătoare. Doar bătrânul Goldring se mai ţinea bine pe
picioare, dar asta fiindcă nu se băga decât în afaceri mici. Iar de
ajutat pe feciorul lui, nu-l ajuta, să se ştie, decât cu sfaturi.
Chiar şi în aceste condiţii, Elzu şi Tulea nu puteau da înapoi.
Cu sabia falimentului deasupra capului, au încercat orice, până şi
speculaţii la Bursă, din care mai mult au pierdut decât au câştigat.
Se perpeleau să găsească noi soluţii. La un moment dat, când
Tulea a vrut să se mai ducă o tură pe la Bursă, Elzu l-a oprit:
- Ştii ceva, ia lasă, că la ora asta e o aglomeraţie acolo, mai
ceva ca la bordel în zi de leafă...
- Şi ce vrei să fac, să mă uit la tine, cum îţi numeri firele din
barbă? Na, mă uit şi nu-mi vine să cred cum dintr-un cap aşa
diştept ca al tău nu iese nicio idee! Vine scadenţa, omule! Zi mai
repede cum facem rost de bani, fără să dăm în cap nimănui.
- Se poate şi aşa?

85
 - Nu ştiu, Elzy, tu să-mi spui. Altfel, n-am habar ce s-o alege
de noi. Eu, unul, la pingelele lui papá, nu mă mai întorc. El avea o
vorbă, săracul, Dumnezeu să-l ierte: „Dacă e să cazi de pe cal,
măcar să fie de rasă”!
- Taică-tu, ca Pithia, stătea pe taburet şi scotea perle... Bine,
Telly, am înţeles. Poate că balaurul ăsta nu are trei capete, are
numai unu. Găsim noi ceva, trebuie să găsim. Ai încredere în
mine. Eu am o idee, e cam riscantă, dar ai văzut şi tu: cine nu
riscă n-are ce pierde. Să câştigi nu merge, să împrumuţi nu-ţi dă
nimeni, să furi nu se-ncadrează... Hai să sfeterisim!
- Ăsta e un cuvânt inventat de tine?
- Să şterpelim, adică.
-Nu-i tot aia? Cât se dă pentru sfeteriseală?... Nu mă băga în
boale, omule! Noi suntem cineva în urbea asta, nu ne-am câştigat
un nume ca să ni-l înlocuiască alţii cu cifre!!
- Lumea e făcută să creadă orice, că de aia e lume. Ia tu o
placardă, atârnă-ţi-o de gât, scrie pe ea „prost” şi-ai să vezi că nu
te contrazice nimeni...
- Lasă prostiile. Spune mai repede ce vrei să faci, nu mă
perpeli!
- Nu pot să-ţi spun imediat, că e prea complicat. Aşteaptă
şi-ai să vezi. Nişte manevre.
- Nu mă-nnebuni, Tilişor!
- Dacă reuşim... uită-te la mine: am dat lovitura!
Chiotele şi râsetele de voie bună ajungeau până în stradă. La
un moment dat, o bătaie în uşă le tăie entuziasmul. Bătrânul
Goldring îşi făcea apariţia.
- Sper că nu am întrerupt nimic, nu?
- O, nu, tată, poftim, ia loc. Tocmai puneam la cale o afacere
de zile mari la care tu poţi să ne ajuţi...
- Eu?! Ce pot să fac eu?
- Da, da, chiar dumneata. Ai cunoştinţe destule, ai să le
convoci... Mai întâi avem nevoie de un casier de bancă priceput,
aflat pe linie moartă, mă-nţelegi. Domnul Vanghele ar fi bun.
Mai trăieşte?
Domnul Vanghele, fostul casier de pe vremea când bătrânul
Goldring era director de bancă, nu numai că trăia, dar avea şi el

86
mare nevoie de bani, aşa că era dispus să facă orice pentru a-i
obţine cât mai rapid şi mai curat cu putinţă.
*
Ceea ce presa a numit atunci „O escrocherie de proporţii” a
pornit din tentaţia românului de a fenta statul. Fiindcă toată lumea
cunoştea restricţiile impuse în materie de devize, care pentru a fi
exportate erau supuse unui control riguros din partea Băncii
Naţionale. Practic, Banca controla absolut tot, de la 1 octombrie
1932, când a impus monopolul asupra comerţului cu devize, iar
controlul asupra schimburilor valutare a fost extins la toate
categoriile de plăţi cu străinătatea.
„Cu noul regim valutar nu se mai poate face nicio mânărie”,
se zvonea prin porturi. „Asta s-o creadă ei!”, spuneau cei mai
îndrăzneţi care nu renunţau la afaceri şi contrabande, expunân-
du-se la confiscări, la amenzi şi chiar la închisoare. Mai ales în
porturi, „bursele negre” funcţionau prin interpuşi lipsiţi de scrupule,
care facilitau exportul devizelor, procurând valută străină pentru
cei care o cereau şi – atenţie - percepând pentru acest serviciu
onorarii fabuloase.
Ei bine, când cei doi eroi ai „loviturii” despre care povestim
s-au hotărât să intre în acţiune, cu asta au convins mai întâi: nu
au cerut niciun comision!
- Cum vine asta? Sunt chiar atât de proşti?, se întrebau unii.
Şi care e interesul lor?
- Uite că mai sunt şi oameni de bine, vor să-şi câştige capital
politic...
- Prin fraudă? Haidade! Trebuie să fie altceva. Dar ce?
Cei doi asociaţi au lansat – nu prin presă, fireşte, ci pe diverse
alte căi de comunicaţie, căci există! - versiunea că unul din ei va
pleca în străinătate, oferindu-se să transporte peste frontieră orice
cantitate de monedă. Propunerea lor era următoarea: „Daţi-ne lei
şi noi vom plăti - franco de orice comision - franci francezi, franci
elveţieni, dolari sau lire sterline la firmele pe care ni le veţi indica,
calculând la cursul zilei, fără niciun adaos”.
Evident că toţi acei care aveau de făcut plăţi în străinătate
pentru mărfuri deja sosite sau în curs de expediere au fost foarte
mulţumiţi să obţină fără forme şi cheltuieli devizele necesare,

87
să-şi acopere datoriile la un curs convenabil. Aşadar, n-au mai
stat pe gânduri şi... depunerile au început să curgă la casierul
Vanghele, care a însumat, la sediul societăţii, frumuşica sumă de
6.000.000 lei.
Toţi deponenţii - comercianţi importanţi din Galaţi, din păcate
prea naivi şi lesne încrezători - au fost asiguraţi verbal că susnumiţii
vor face pentru ei şi în numele lor depuneri la casele creditoare cu
sediul în străinătate.
Zis şi făcut. Elzu Goldring a părăsit ţara, asigurându-i pe toţi
că duce cu sine întreaga sumă la destinaţiile indicate.
În realitate, nimeni nu ştie cu câţi bani a plecat la el şi nici
unde s-a dus.
După câteva săptămâni, cum domnul Goldring nu mai dădea
semne de viaţă, dar nici din partea caselor creditoare nu veneau
confirmări că au fost lichidate conturile, aşa cum fusese
înţelegerea, depunătorii au început să se agite şi să dea alarma.
În timpul acesta, asociatul lui din Galaţi prezenta zilnic
informaţii cât mai imprecise despre destinaţiile celui plecat: ba că
e la Roma, ba la Paris, ba că a plecat la Londra. În cele din urmă
a sfârşit prin a spune că nu mai ştie nimic despre el, fiindcă nu
l-a mai sunat de câteva zile.
Lumea fierbea, dar cine îndrăznea să-i reclame pe escrocii
ăştia fără să intre şi el în colimator? Cine să-şi vâre capul de bună
voie în gura parchetului?
Prin birturi, bodegi şi frizerii numai despre asta se vorbea, dar
pe şoptite, ca să nu care cumva... „Unde se află pungaşul de
Goldring? Ştie cineva?” Întrebări fără răspuns. Se zvonea că
„venerabilul” nici nu ar fi părăsit Galaţiul şi că se ascunde pe
undeva... Deci, milioanele nu numai că nu au trecut graniţa, dar
nici n-au traversat Siretul!
Bietul bătrân Goldring, care nu-şi închipuise că se va ajunge
până aici, nu mai ieşea din casă, de ruşine, dar şi de teama de a
nu fi agresat.
Toate au mers târâş până când cineva a bătut la uşa redacţiei
domnului George Mihăilescu şi i-a povestit toată tărăşenia. Din
momentul când a apărut primul articol, domnul Weissbuch a venit
cu o propunere: să ofere deponenţilor 20%, ba chiar 30, dacă se

88
poate, din paguba fiecăruia. Chiar şi aşa scăpa cu 4 milioane
încasate pe care le băga în buzunar...
„Acţiunea” a fost atunci singurul ziar ce a dat la iveală
matrapazlâcurile exportatorilor Weissbuch şi Goldring, „care în
dorinţa de a se îmbogăţi peste noapte s-au pretat la una din cele
mai îndrăzneţe escrocherii”.
A doua zi însă, dl Weissbuch s-a răzgândit şi nu a mai vrut să
plătească nimic. „Şi în definitv, dece ar plăti? – scria ziarul.
A reclamat oare cineva cazul parchetului? S-a sesizat oare Banca
Naţională?... Nu! Şi atunci, de ce şi-ar micşora ei profitul realizat
în dauna a zeci de comercianţi uşuratici şi întrucâtva vinovaţi de a
avea intenţia să se strecoare printre taxele de lege? De dragul
bunei reputaţii? Care reputaţie, că şi asta a zburat... Timpul care
vindecă toate va acoperi şi noua ispravă, iar ei vor rămâne cu
milioanele.”
Cu cât presa era mai înverşunată contra „celor ce au păgubit
bunul mers al economiei naţionale şi creditul românesc peste
graniţe”, cu atât bătrânul Goldring, care îşi contactase de bună
credinţă toate cunoştinţele - persoane cărora le câştigase
încrederea în ani, pentru a-i vârî fără să vrea în această mârşavă
înşelătorie - era din ce în ce mai abătut şi nu ştia cum să dea de

89
nebunul de fecior-su, să-l aducă înapoi şi să-l pună să plătească
toate oalele sparte.
„Ah, Elzi, te strâng de gât cu mâna mea, dacă te prind!”, striga
bietul bătrân prin ungherele casei sale. Nu mai deschidea uşa
nimănui, nu mai aprindea seara lumina... Trăia ca un guzgan în
vizuină. Cum să-i despăgubească el acum pe toţi aceşti oameni?
Un colonialist grec dăduse aproape 1.500.000 lei, un comerciant
de saci, 600.000 lei, un altul 40.000 lei, alţii între 200.000 şi 300.000
lei. Mai mult, un comerciant din localitate a dat 18 vagoane cu
fasole, urmând ca valoarea acestora să fie plătită în lire sterline
unui furnizor al comerciantului din Palestina şi franco de orice
comision...
Cine va plăti pentru toate astea? Fiul lui nu-i mai dădea niciun
telefon. Nemernicul, probabil nu mai are de gând să se întoarcă
în ţară”. Asociatul lui îi întorsese spatele fără pic de remuşcare.
Fata lui, soţia procurorului, nu-l mai vizita de mult, dar de când cu
tărăşenia asta i-a dat un telefon şi l-a făcut de tot râsul, ca pe
ultimul om.
Bătrânul domn Goldring, căruia îi crăpa obrazul să mai iasă
pe stradă, să se arate în piaţă sau la cafenea, se hotărî să-şi
asume întreaga răspundere şi să mărturisească totul la poliţie.
Doar aşa, era sigur, se va elibera!
Într-o zi, pe la orele 3 p.m., ieşi din locuinţa sa de pe Mavromol
82 şi, cum mergea aşa, abătut şi cu gândurile duse în cu totul altă
parte, nevăzând şi neauzind nimic, în dreptul staţiei din strada
Codreanu a traversat pentru a lua tramvaiul ce duce spre centru.
Numai că din partea opusă venea, claxonând prea grăbit, tramvaiul
11, al vatmanului Halpern, ce mergea spre gară...

90
 Zile fierbinţi

În dimineaţa aceea, căpitanul Ilie Racoveanu se sculă cu faţa

la cearşaf. Nevasta lui dormea ca o porumbiţă alături, ceea ce îi
provocă o enervare peste măsură.
- Hei, femeie!, ţipă el răguşit. Scoal‘, că-i 5 făr‘ un sfert! Ziua
stă să crape şi tu dormi ca o cloşcă pe ouă!
Trebuia să fie devreme la Comandament. Când mai ajungea
el din Vadu Ungurului tocmai pe Mihai Bravu? Dintr-o mişcare,
lung cum era, îi făcu vânt din pat, de se pomeni săraca grămadă,
pe duşumelele reci.
- Stai, omule, ce ţipi aşa? Acuma-ţi încălzesc apa, îţi fac
ceaiul...
- Nu mai faci nimic, că e prea târziu!
Se dezbrăcă până la jumătate, luă ligheanul, săpunul de ras,
briciul, pămătuful şi ieşi în curte, la cişmea, să-şi facă toaleta de
dimineaţă, la lumina ochiului de soare care tocmai se deslipea de
malurile Brateşului. Se privi în oglinjoara atârnată de-o creangă
de copac, adresându-şi un zâmbet strâmb, batjocoritor la adresa
ţepilor din barbă şi a ochilor umflaţi de somn. Nu se pomenea să
iasă în lume neferchezuit! Gradele impun disciplină. Dar... săpunul
în apă rece se brânzea, briciul nu tăia, Ilie din înjurături nu mai
ieşea... Ca să-şi mai revină, porni să cânte tare şi cu aplomb
refrenul lui preferat: Garda, Căpitanul,/ Ne preschimbă-n şoimi
de fier// Ţara, Căpitanul,/ Şi Arhanghelul din cer... – atât ştia din
imnul care te zgâlţâia din toate amorţirile.
- Hei, Fedoruşca, strigă el mai îmblânzit la nevastă-sa, gata
ceaiul ăla?
- Gata, gata!, răspunse împăciuitoare femeia care-i cunoştea
metehnele.
- Scoate repede aparatul la fereastră şi dă-i drumul, s‘aud
ştirile de la ora 5!
- Aud şi vecinii, măi Ilie...
- S-audă! Ce, nu le convine că le-aud pe gratis?

91
 Receptorul lor de radio era un Philips Matador, cu două
butoane, o scală jos şi difuzor pe mijloc, nu prea mare, nou-nouţ,
o bijuterie, rămas de la nişte evrei plecaţi în Palestina. Fedora îl
luă cu grijă în braţe, îl aşeză pe pervaz şi-l deschise... chiar în
momentul când speaker-ul anunţa:
„... Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării
cu forţa a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o
singură dată şi deschis în faţa întregii lumi. Acum când slăbiciunea
militară a URSS este de domeniul trecutului iar situaţia
internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor
moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide
între ţări....
Căpitanul Ilie Racoveanu rămase cu gura strâmbă, săpunul
pe obraz şi briciul în aer.
- Adică, cum vine asta, Ilie?
- Ia! Dă mai tare! Taaare!
„Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: 1.
Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; 2. Să
transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele
potrivit cu harta alăturată.
Guvernul Sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul român
va primi propunerile de faţă ale URSS şi că aceasta va da
posibilitatea a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre
URSS şi România.
Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al
României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
- Azi! Ăsta-i ultimatim! Mama lor de bolşevici!...
Aruncă briciul în lighean, îşi şterse spuma de pe obrazul pe
jumătate ras şi intră glonţ în casă.
- Vai de mine, bărbate, e război?
- Se-nchide graniţa, proasto, n-auzi?
- Cum să se închidă? Şi cu tătăiţa cum rămâne?, întrebă
Fedora tremurând cu gândul la părintele ei pe care îl lăsase singur
în gospodăria lui de la Giurgiuleşti.
- Nu ştiu! De tat-tu îmi arde mie acum?! Poate să crape liniştit,
c-a trăit destul!
Căpitanul Racoveanu se îmbrăcă în grabă, fără să-şi mai

92
numere, ca de obicei, tresele de pe umăr în oglinjoara din copac,
şi tuleo pe poartă!
În urma lui, Fedora, cu lacrimile pe obraz, trase radioul înapoi
pe măsuţa de la geam şi îşi lipi urechea de el multă vreme, să
audă mai bine ştirile care s-o lămurească şi pe ea pe ce lume
trăieşte. Dar pe toate posturile numai muzică, muzică şi iar muzică,
de parcă toţi ar fi mers la cumetrie, nu la priveghi.
La un moment dat, între o sârbă şi-o doină de jale, se mai
dădu un anunţ important pentru ţară, din care ea înţelese că
populaţia era liberă să treacă graniţa doar patru zile, până pe 30
iulie. „Patru zile! Ce-i asta? Ce vor ăştia de la noi? Doamne ajută!”
Lacrimile îi curgeau gârlă. „Ce mă fac eu cu tătăiţa, ce mă fac?”...
Se duse să-şi scoale feciorul.
- Marine, Marinică mamă, scoală degrab‘, că uite, ne ia
Basarabia, maică, ce ne facem noi acuma, ce ne facem? Ce
s-alege de noi, maică? Ce s-o alege de bunel-tu singur-singurel
acolo, în satul lui?...
Marin se dezmetici, dar nu înţelese bine ce ne ia, cine ne ia...
Se dădu la marginea patului şi o mângâie pe maică-sa.
- Lasă, mamă, nu mai plânge, că s-or linişti ei...
- Ce să se liniştească, că de abia s-au aprins!
Marin avea deja 18 ani împliniţi, era un băiat înalt şi subţirel
ca tat-su, dezgheţat şi descurcăreţ ca bunel-su tânăr, nu se dădea
înapoi de la greu. Numai că se născuse cu un defect la un picior
şi nu-l primea în armată. Atâta pagubă! – ridica maică-sa din umeri;
dar taică-su nu-l putea suferi din cauza asta. Zicea că-i olog, că
nu-i bun la nimic, că mănâncă degeaba. De, el era militar, de aia.
Zilele treceau ca apa. Multă lume din Galaţi avea neamuri
peste Prut şi cu toţii stăteau cu inima la gât, temători pentru ce
avea să se întâmple. Care veneau acasă, care plecau, erau
negustori, aveau afaceri dincolo sau aici, din asta trăiau. Dar ca
să-ţi laşi tu, om gospodar, casa cu acareturi, cu vite, cu lucruri
muncite o viaţă şi să pleci de izbelişte, la neamuri ori pe aiurea,
nu era uşor. Cum să-ţi iei vaca, purcelul, câinele din bătătură?
Dar cum să-i laşi? Şi cui?... Şi cine să te primească aşa, cu mâinile
goale, cât de rudă ţi-o fi?!...
Căpitanul Racoveanu se vede că a avut treabă multă la

93
compania lui, că n-a mai dat pe acasă în zilele acelea fierbinţi, de
sfârşit de iunie. Şi într-adevăr, căci, la propunerea Inspectorului
general al Jandarmeriei Române, a Ministrului Internelor şi
Reformei Administrative, armata şi jandarmeria au fost mobilizate
să menţină ordinea publică în oraş, să asigure paza şi protecţia
celor care se repatriau în Basarabia de pe teritoriul României. Şi
erau cu sutele!
Galaţii au fost întotdeauna o poartă, un punct de vamă şi de
tranzit. Pe aici se trecea într-o parte şi-n alta a Prutului, de aici se
pleca pe Dunăre spre mare, către lumea largă. Aici se adunau

Gara de călători înainte de Al Doilea Război Mondial

oamenii în restrişte, porniţi fie să-şi găsească un rost într-o altă

viaţă, fie să se întoarcă pur şi simplu la rosturile lor.
Misiunea căpitanul Racoveanu era să comande un pluton
desemnat să păzească lotul de refugiaţi de la gară, care pe zi ce
trece se îngroşa tot mai mult. O amestecătură de neamuri: evrei
care fugeau spre răsărit de frica nemţilor, români, ruşi, ucraineni,
găgăuzi, veniţi să treacă Prutul pe la Galaţi, grăbiţi să se întoarcă
la casele lor. Obosiţi şi flămânzi, nemulţumiţi, îngrijoraţi, înrăiţi,

94
greu de stăpânit.
Trenurile gemeau de lume. Graba, teama, disperarea nasc
panică şi nu de puţine ori lumea se călca în picioare ca să ajungă
să se urce în tren, pe tampoane şi pe vagoane. Cu greu se
organizau culoare de trecere pentru cei care soseau deja în gară,
din Basarabia, şi îşi făceau loc prin mulţime, spre oraş.
În a treia zi, pe 29 iunie, când biata Fedora nu mai mânca şi
nu se mai oprea din oftat şi din plâns, Marinică o luă în braţe şi-i
spuse:
- Mamă, gata, nu mai plânge, că mă duc eu la bunelu‘.
- Cum o să te duci tu? Nu auzi ce spune lumea, că-i prăpăd la
gară, pe şosea, la vapor! Străzile sunt pline, încotro să te duci?
Că dacă s-au supărat ăştia şi închid graniţa, nu mai poţi să treci
înapoi!
- Ei, trec eu, n-avea grijă! Viu să fiu, că ştiu să-not!
- Da‘ pun pază, pun grăniceri şi te-mpuşcă, Doamne fereşte!...
- Grănicerii nu-s tot oameni? Mă-nţeleg eu cu ei, ai să vezi.
Oare să-l lase? În inima ei, îl lăsa ea, dar ce te faci cu nebunu‘
de Ilie când o afla că ea l-a trimis fără să-i spună? Eh, cu
Dumnezeru înainte!
- Bine, băiatu‘ mamii, du-te, dacă zici. M-oi desluşi eu cu
tat-tu, văd eu. Mă gândesc zi şi noapte la sărmanu‘ tătăiţa, că
vine iarna şi n-are cine-i tăia un lemn!.. Tu eşti singura lui nădejde.
Du-te, că eu nu pot... Stai cu el, ajută-l, că-i bătrân, vai de capu‘
lui! Noi ne descurcăm aici...
Lui Marinică îi plăcea mai mult la ţară, la bunel-su, mai ales
că acolo făcea treabă în legea lui, nu-l repezea nimeni. Îi convenea
să plece, să scape din chingile unui tată nemilos.
- Da‘... ce-o să spună tata?, întrebă totuşi.
- Lasă-l pe tat-tu, că niciodată nu-i de acord cu nimic!
- Bine, mamă. Dar dacă o fi să nu mă mai întorc...
- Cum să nu te-ntorci, puiu‘ mamii, ce vorbă mai spui şi tu?
Asta e aşa, acuma, că s-or supărat ei, ăia mari, da‘ le trece, ai
să vezi...
Îl pregăti de drum, îi îndesă într-un geamantan haine, merinde,
banii îi puse într-o ţoşcă legată la gât, îl sărută şi-i dădu drumul pe
poartă:

95
 - Ai grijă să nu te-ntâlneşti cu tat-tu, dacă-l vezi, ocoleşte-l!
Îi spun că eşti la Ionică, devale, şi pân‘ te caută acolo... Vezi, n-o
lua pe şoseaua Prutului, că trebuie să fie plină de lume cu căruţe
cu boccele, du-te pe la gară, ia trenul spre Reni, că e mai sigur.
Or fi mulţi care vor să plece într-acolo, ai grijă, ia-te după ei! Spu-
ne-i lui tătăiţa... of, nu-i mai spune! Ba spune-i că suntem bine cu
toţii, să nu ne ducă grija. Maica Domnului fie cu voi, băiatu‘ mamii!
Să-mi scrii!...

Războiul începuse din toamna trecută şi bătea acum şi la uşa

noastră. Toată iarna ruşii s-au războit cu finlandezii. Când s-au
mai potolit, şi-au adus aminte şi de români. Ameninţau ei de mult
că ne iau Basarabia şi uite că ne-au luat-o. Cu români cu tot. Cică
„cine vrea în România, să treacă în patru zile”. Cum, în zbor?!
În vara ceea, a lui ‘40, era o arşiţă şi-un soare!... La gară,
mulţimea adunată stătea în picioare, în căldura de foc şi aştepta,
aştepta... Şi a venit şi ultima noapte... Apoi ultima zi.
Umblau zvonuri, deloc liniştitoare, cum că ruşii stau la graniţă,
cu tunurile şi tancurile îndreptate spre Galaţi, gata să intre, să
atace. Dar şi Tulcea, Isaccea, Sulina şi toată Delta erau în pericol.
„Ne-au pus gând rău, ce mai!”, spuneau oamenii înfricoşaţi. Oraşul
fremăta, era un cazan în clocot, mulţi localnici se pregăteau să
părăsească oraşul, să plece în ţară, oriunde ar vedea cu ochii, cât
mai departe de graniţă.
La gară, totul a mers bine şi normal, să zicem, până când s-a
dat un ordin ca cei care pleacă să fie legitimaţi. Lumea a început
să strige, să se agite: „Nu-i drept! Dar cei dinainte? Pe ei de ce
i-aţi lăsat? Cum de nu i-aţi întrebat şi pe ei ai cui sunt?”. Verificarea
actelor lua mult timp, şi timp nu era. Vacarmul începuse şi nu mai
putea fi stăpânit.
Marinică, venit mai la urmă, aştepta să-i vină şi lui rândul, să
poată pleca. Dormise pe sponci, ghemuit pe trotuar, rezemat de
alţii, mâncase din pachet. Nu-l văzuse pe taică-su, dar îl auzea
din când în când cum răcnea la soldaţi, la lume. „Mă şi mir de
unde mai are atâta glas... Dacă mă prinde, sunt mort!”... Când îşi
dădu seama că e vorba de înregistrare, şi-a zis: „Na, pân-aici
mi-a fost. Acu‘ să vezi că dau de dracu!”

96
 Nu trecu mult şi începu ambuscada. Mulţimea a rupt rândurile
şi s-a repezit la tren, s-a bulucit peste soldaţi, să le ia armele din
mâini. S-a auzit un foc de pistol, nu se ştie cine a tras, au urmat şi

altele, nu se ştia de unde venea focul, dar venea... potop! Marinică,

stâlcit acolo, se căznea să se smulgă din strânsoare şi să iasă.
Dar trupurile cădeau inerte, unele peste altele. Din ce în ce
mai slab auzea răcnetele cunoscute: „Trageţi! Foc! Foc! Foc!
Termina-ţi-i pe toţi, mama lor de trădători! Vreţi la bolşevici?
Na-vă, bolşevici!”...

Căpitanul Ilie Racoveanu, cel care a ordonat cu de la sine

putere masacrul acesta, a fost mustrat pentru că a luat decizii
fără aprobarea superiorilor. Dar a început războiul şi era nevoie
de oameni. A trecut şi el Prutul, odată cu armata română, când
s-au declanşat ostilităţile şi a ajuns până la Odessa, după care
s-a întors sănătos acasă. Când s-a terminat războiul a ieşit din
armată şi a lucrat, se pare, pe undeva, pe la finanţe, ca agent
încasator. Unii spun că ar fi făcut puşcărie politică, prin anii ‘50,

97
dar şi-a spălat păcatele turnându-i pe alţii. Cine ştie?
Apoi a intrat în PCR şi a fost un comunist convins, înfierând
cu patos, pe la şedinţele de partid, regimul trecut şi legionarii lui.
Cine îl cunoştea îl vedea uneori plimbându-se agale, mereu
singur, înalt şi slab ca un băţ îmbrăcat, cu şapcă din piele trasă pe
frunte, cu o haină asemenea, ceva mai lungă, totdeauna purtând
ochelari fumurii pe nasul subţiat, ca o mască. Privea înainte sau
în trecut, nimeni nu ştie, fiindcă rar vorbea cu câte cineva.
Odată, după Revoluţie, avea 94 de ani când un jurnalist de la
„Acţiunea” nouă l-a găsit şi i-a smuls o mărturisire. A recunoscut
senin că da, el şi plutonul lui au tras în oameni la gară, dar şi-au
făcut datoria, fiindcă respectivii voiau să treacă graniţa fără acte...
Întrebat dacă are urmaşi, şi-a amintit că a avut un fecior, dar era
şchiop şi a plecat de acasă, iar el nu s-a dus să-l caute.
„Şi aşa era inutil”, a zis fără să clipească.

98
 Miss Covurlui

A trecut şi Boboteaza, „firea apelor s-a schimbat”... În iarna

anului 1932, Dunărea îngheţase bocnă între maluri, de se putea
trece cu carele încărcate peste ea, ca pe vremea lui Cuza. Crucea
a fost pescuită de un înotător încercat dintr-o copcă special săpată
în gheaţă, undeva, prin dreptul statuii lui Brătianu, din faţa Şcolii
nr. 5 „Cuza Vodă”, nu departe de zidul bisericii Sfinţii Apostoli,
unde prin tradiţie, episcopul Cosma Petrovici ţinea slujba şi sfinţea
apele. Învingătorul era miluit de episcop, apoi de popor, toată ziua,
până seara târziu, când crucea era purtată pe o tavă prin tot oraşul
şi curajosul înotător îşi strângea darul.
A trecut şi Concursul de frumuseţe organizat în seara aceleiaşi
zile, la Teatrul Odeon, de pe Domnească, unde o comisie de esteţi
a desemnat, din 15 candidate, două câştigătoare: „Miss Vocea
Galaţilor”, după numele ziarului care iniţiase competiţia, în
persoana domnişoarei Eugenia Brătescu – „o brunetă dulce, nurlie,
cu pielea de lapte şi ochi de tăciune, cu o ţinută sportivă şi o
siluetă de invidiat” - şi, atenţie, „cel mai onorabil titlu, aducător de
glorii şi de mari satisfacţii”, acela de „Miss Covurlui”, care de data
aceasta a fost atribuit unei persoane speciale: domnişoara Violette
Jasmine Laroche – o gălăţeancă get-beget, în ciuda numelui ei
străin.
Cum arăta frumoasa anului? Ei bine, avea „o siluetă înaltă,
zveltă, cu picioare frumos cambrate, păr şaten, ochi mari,
verzi-albaştri, ca două smaralde, vorba cântecului, şi un obraz
delicios” – după descrierea unui reporter căzut în admiraţie. S-a
născut cu 18 ani în urmă, la Galaţi, şi a locuit pe Căzărmii 56, iar
în prezent ocupa, împreună cu mama ei, un apartament la Hotel
„Splendid” din Piaţa Regală - încă nu se ştia bine de ce. Dar
reporterii fără odihnă promiteau să afle cât de curând!
Cu atât mai mult cu cât, după spectaculoasa apariţie în lume,
Miss Covurlui a dispărut subit din viaţa publică. Nu mai putea fi

99
văzută şi admirată decât în vitrina fotografului Victor Gross, de pe
Domnească, şi, din când în când, la una din ferestrele hotelului
unde locuia. Atât. Preţioasa fată nu ieşea pe Corso, nici pe jos,
nici cu trăsura, nici singură, nici cu mama, nici cu mătuşa, nu
avea logodnic, nu venea la teatru, la dans, la cinema, la o
cofetărie... În fine, nicăieri.
Misterul se adâncea în jurul ei, fiindcă această frumuseţe nu
era una oarecare. După cum promisese, „Vocea Galaţilor” nu a
tăcut, a revenit la scurtă vreme cu amănunte preţioase:
Domnişoara Violette Jasmine Laroche era fata lui Pierre-
François Laroche, consul al Franţei la Galaţi în perioada 1912-
1917 şi reprezentant al ţării sale în Comisia Europeană a Dunării,
alături Anglia, Italia şi România. Acest respectabil domn a cunos-
cut-o pe domnişoara Helene Dumitrache-Piscu, fiică de boieri
înstăriţi la vremea aceea, cu moşii întinse în judeţul Covurlui, la
un bal al Prefecturii. Se pare că a fost dragoste la prima vedere,
„coupe de foudre” cum spun francezii. A dansat cu ea toată
noaptea, iar a doua zi a întâlnit-o în secret la cofetăria „Violeta”,
de pe Vadul Belvedere, şi acolo, cu flori şi îngenuncheri ca la
carte, i-a cerut mâna. Apoi a cerut-o şi de la părinţi, aşa cum se
cuvenea. Cununia s-a făcut la catedrala ortodoxă Sf. Nicolae, de
pe strada cu acelaşi nume, nu înainte ca Monsieur Laroche să
accepte să treacă, cu arme şi bagaje, la ortodoxie, altfel conu‘
Dumitrache-Piscu nu şi-ar fi dat consimţământul în veci! Francezul
nu a obiectat. Era îndrăgostit lulea şi, de dragul „Helenei sale”, ar
fi trecut şi Dunărea înot.
Când le-a venit pe lume fetiţa, primul nume pe care i l-au pus
a fost Violette – la care mama Helenei ar fi obiectat: „Vai, chérie,
cine a mai pomenit să pui copilului nume de cofetărie!”...
Locuiau în dealul oraşului, pe Căzărmii, într-o casă frumoasă,
cu multe flori împrejur. Viaţa lor era frumoasă, ca o grădină a
raiului. Pierre François vorbea franţuzeşte numai la consulat, însă
acasă, în familie, cu vecinii sau cu prietenii vorbea foarte bine
româneşte. Era un om cultivat, gentil, cu o bună judecată şi multă,
foarte multă răbdare. Copilea roşiile mai ceva ca un grădinar. Poate
era un pic prea visător, meteahnă moştenită şi de fiica sa. Şi dacă
ar fi fost după el, n-ar mai fi plecat de aici nici în ruptul capului!

100
Numai că nu a fost după el. Era diplomat şi, venind războiul, a
trebuit să părăsească România pentru Algeria. Bineînţeles, soţia
şi fetiţa, de numai 3 ani, l-au însoţit. În febra plecării, doamna
Helene, convinsă că îşi va face un rost în străinătate, a renunţat
la partea ei de moştenire în favoarea surorii sale.
După câţiva ani, însă, la consulatul din Alger a avut loc o
ambuscadă, provocată de insurgenţi locali care cereau „eliberarea
ţării şi alungarea asupritorilor”, în care Pierre François, din păcate,
şi-a pierdut viaţa. Moment tragic pentru mama şi fiica rămase fără
apărare. Au fugit la Paris, sperând să găsească acolo ajutor din
partea rudelor soţului. Un timp, acest ajutor le-a fost acordat, până
când fata a absolvit cursurile unei şcoli profesionale de infirmiere,
după care au fost nevoite să se întoarcă la Galaţi. Aici nu mai
aveau nimic, nici pământ, nici casă, părinţii Helenei muriseră,
singura rudă fiind Alis, sora căreia Helene îi lăsase totul şi la care
spera să găsească un refugiu, măcar provizoriu. Alis era acum
doamna Nauman şi deţinea, împreună cu soţul ei, Rubin Nauman,
proprietatea Hotelului „Splendid”, situat la colţul dintre Strada Mare
şi Braşoveni, în Piaţa Regală. Tot aici îşi avea sediul, cu spaţiu
închiriat şi reclamă la vedere, Centrul sionist şi Centrala pentru
emigrarea evreilor în Palestina.
E adevărat că soţii Nauman mai deţineau câteva rânduri de
case, pe Mihai Bravu, pe Cuza Vodă, pe Mavramol, pe Dogăriei şi
pe Brăilei, dar, i se explicase Helenei, toate erau închiriate-ochi,
n-aveau ce face, Adamică trebuia ţinut la Sorbona, să-şi termine
băiatul facultatea de drept. Cu ce bani?! Şi mai erau cheltuielile
aferente unui hotel de lux, cum se pretindea a fi „Splendid”, cu
personal calificat, lumină electrică, telefon, calorifere cu încălzire
centrală, curăţenie-lună, lenjerie de pat satinată, săpunuri cu şase
parfumuri: Rose, Lavande, Oeillet, Lilas, Bouquet, Eau de Cologne,
prosoape din bumbac egiptean „la crème de la crème”... Potrivit
reclamei: „Oferim confort, serviciu ireproşabil, cinste exemplară
şi preţuri modeste”!
- Până şi noi, patronii, locuim aici, ca să fim tot timpul disponibili
şi să ne coste mai puţin. Dar pentru voi, ce să facem, o să „rupem”
un apartament acolo, că n-o fi foc, însă nu prea mare şi numai la
etajul doi, fără supărare! Asta e situaţia.

101
 Doamna Helene era mulţumită şi cu atât. Nici la Paris n-au
stat în condiţii mai bune.
Ideea participării la concursul de „Miss” o avusese tot Rubin,
citind „Vocea Galaţilor” care anunţa evenimentul de la Odeon, de
Bobotează.
- Poate o mărităm mai repede!, îi spuse el Alisei. Arată bine,
de ce să nu profite de darul pe care i l-a dat Dumnezeu? Cu mai-
că-sa o să fie mai greu. Cine o mai ia pe „frumoasa Elena” la
vârsta asta?... Dacă s-ar inventa un concurs de frumuseţe şi
pentru babe...
- Rubi, nu uita că Helene mi-a lăsat mie toată averea ei!
- Ei, şi? Vrea să i-o dai înapoi? Credea că o aşteaptă câinii cu
colaci în coadă în străinătate! Uite că n-a fost să fie! Ce suntem
noi de vină? Madame s-a plimbat, s-a distrat, să-i fie de bine,
banii s-au dus, au trecut atâţia ani!
- Dar pământul de la papá?
- Şi ce, mă pui acum să vând pământ? Ăla e pentru fecior-tu,
iubito, când s-o întoarce de la Paris şi n-o avea cu ce să-şi deschidă
cabinetul de avocatură!
În final, Alis îi dădu dreptate bărbatului ei. În fond, mai aproape
e pielea decât cămaşa.
După concurs însă, tonul discuţiei se mai atenuă, oarecum:
- Acum putem să aşteptăm pretendenţi de soi. Ascultaţi-mă
pe mine, faceţi cum vă spun eu. Fata nu iese nicăieri! Nu se arată
decât la fereastră. Din când în când. Atât!
- Rubi, eşti nebun, vrei s-o sechestrezi aici?
- Ehe, ce ştii tu? Iapa bună din grajd se vinde!
Şi uite-aşa, Miss Covurlui, crescută şi îmbrăcată după jurnalele
de la Paris, se ofilea ca o floare în glastră la fereastra etajului doi
a Hotelului „Splendid”, unde apărea la ore fixe, între 11 şi 12 p.m.
şi între 3 şi 4 d.a., când i se permitea să se arate, nefăcând altceva
decât să numere tramvaiele care se învârteau în jurul lui Costache
Negri, combinând toate sensurile de mers ale oraşului, în această
piaţă cu şase bulevarde în formă de raze, asemănătoare întrucâtva
cu Place de l‘Etoile, cea cu douăsprezece şi un arc de triumf în
mijloc, pe care o părăsise nu demult.
Era atât de visătoare, de plictisită şi de absentă, încât nici nu

102
 Piaţa Regală, Hotel Splendid

observa ce se petrece de fapt sub privirile ei, cum la berăria lui

Canelos de peste drum s-au scos mese pe trotuar, în ciuda gerului
de afară, şi cum se înghesuiau bărbaţii de toate vârstele, încurcând
circulaţia, să bea vin fiert cu scoţişoară şi să tot privească în sus.
La ce oare?...
Spre disperarea Helenei şi chiar a Alisei, Rubin radia, era din
zi în zi mai fericit. Afacerile îi mergeau strună, hotelul lui era veşnic
plin, mereu veneau noi şi noi muşterii, în detrimentul „Imperialui”,
de vis-à-vis, din Domneasca, colţ cu Mavramol, gata-gata să dea
faliment, fiindcă fereastra mult-privită era spre Braşoveni.
- Ai văzut? Moare Rotman de necaz, că de la el nu se vede!
- Bărbate, te-ai ţâcnit de tot, lasă fata în pace!
- Taci din gură, dragă, nu te pune cu concurenţa... Lasă, că
ştiu eu mai bine ce am de făcut, nu te băga!
Într-o dimineaţă, în timp se bărbierea în oglindă şi cânta: „Rubi
parcă-ntinereşte. Şi e frumos ca un Adonis blond/ Aceasta-i pentru
că se bărbiereşte/ Cu excelenta lamă DIAMOND”, nevastă-sa îl
întrebă:
-Tu ce ai de gând cu fata asta, dragă? Chiar începi să mă

103
enervezi. O ţii pe post de reclamă la hotelul tău? E ruşine, zău
aşa!
- La hotelul nostru, iubito! Nu ţi se pare că e cea mai bună
achiziţie? Şi nu ne costă nici prea scump. De ce să ne fie ruşine?
- Ai zis că vrei s-o măriţi. Găseşte-i un pretendent, dacă tot
vrei să faci o faptă bună.
- Răbdare, drăguţă, răbdare! Nu mă bate la cap! Ai să vezi că
vine singur, ca mielul la tăiere!
În ziua aceea, parcă avusese gura pocită, îşi făcu apariţia în
oraş un personaj interesant, care trase, unde credeţi?, chiar la
Hotel „Splendid”, adus, desigur, de un angajat special care racola
clienţii direct de la aeroport. Mister Richard Thompson a aterizat
la Galaţi din întâmplare. Mai bine zis, a aterizat forţat, fiindcă i
s-a defectat motorul aeroplanului său marca Douglas, cu care
plecase din Liverpool cu destinaţia Calcutta. Avea 35 de ani, era
înalt, blond albinos, cu un păr bogat, strâns cu fundă într-o coadă
la spate, cu ochi albaştri ca două lacuri de munte şi cu o privire
deschisă, luminoasă. După recomandările personale, făcute prin
intermediul translatorului, domnul Nauman află că este: sportiv,
scriitor, posesor al unui castel-fortăreaţă, în insula Jersey, pe care
îl va moşteni după moartea tatălui (o, sancta simplicitas!). Un
aventurier cu bani, pornit să cutreiere lumea, să o cunoască şi să
o descrie. I se pusese acum pata pe India, o ţară îndepărtată,
exotică, la care englezii aveau liber acces. Voia să o cucerească...
şi el. Sau să se lase cucerit. Râdea şi vorbea, făcea haz din orice.
Un tip vesel şi, mai ales, un patinator înrăit. Spunea că a participat
la Olimpiada de iarnă din februarie 1928, de la St. Moritz, Elveţia,
unde, la patinaj artistic, Sonia Henie a luat medalia de aur, iar la
patinaj viteză, a luat el medalia de bronz!... Tare, băiatu‘!
Avea de aşteptat până i se aducea din Anglia piesa care trebuia
înlocuită la motor, să-şi poată continua drumul. Dar până atunci,
se interesă ce distracţii de iarnă sunt în oraşul acesta, dacă există
cumva un patinoar artificial. Că dacă da, el acolo va sta toată ziua
şi timpul va trece mai uşor.
N-au Galaţii patinoar? Ei, cum să n-aibă!
- N-om avea noi unul artificial, cum aveţi voi, îi replică domnul
Nauman, dar suntem un oraş înconjurat de ape şi e iarnă, frate,

104
nu jucărie! Cu o Dunăre ca a noastră, tare ca piatra, e păcat să nu
pui o patină pe ea.
- Şi nu e niciun pericol? Nu se rupe gheaţa?, se interesă
englezul.
- Cum să se rupă? La noi?!... Se poate aşa ceva? Vai, dar nu
e nicio problemă, îl asigură el. Dacă se rupe, gerul o repară la loc.
Numai că se cam apropia primăvara, gerul se mai muiase şi
gheaţa spartă din loc în loc era o realitate de care cine se avânta
pe ea trebuia să ţină cont. Patinatorul nostru avea însă boala
vitezei, prin aer sau pe pământ, nu conta, era foarte încrezător în
forţele sale şi abia aştepta să zboare, fie şi pe gheaţă. Când a
auzit că toată Dunărea va fi a lui...
Imediat, domnul Neuman se mobiliză:
- Gata, mâine vă scot în lume, spuse el familiei sale, care
abia aştepta o ocazie ca asta. Mergem la Dunăre. Să fiţi pregătite,
mai ales tu, frumoaso! Ştii să patinezi? Dacă nu, înveţi, ce mare
lucru. Să-i iei faţa englezului, ai auzit? Vezi că are un castel într-o
insulă, aşa zice, dacă o fi adevărat... Să mă chemi la inaugurare!
Luă măsuri ca doamnele şi domnişoara să primească
echipamentul adecvat, căciuli, manşoane, ciorapi groşi, cizme ori
bocanci, patine, dacă voiau. Dacă nu, să stea pe margine şi să
privească. Aveau la ce!
Violette Jasmine era în culmea fericirii. Patinajul n-o încânta
mai mult decât ieşitul din casă. În ziua aceea nu mai apăru la
fereastră. Degeaba bărbaţii strânşi în stradă aşteptau să o vadă,
privind în sus cu acelaşi sârg, de li se strâmbaseră şi gâturile,
nu alta.
Atunci ieşi la o plimbare şi Mister Thompson. Curios la ce se
uită lumea, privi şi el în sus, dar nu văzu nimic. Află în schimb
despre misterioasa nepoată a proprietarului, „frumoasa anului”,
închisă la etajul doi a hotelului, ca prinţesele în turnul Londrei.
Şi făcu mare haz pe chestia asta: „Ciudată lume!”, îşi zise, pornind
mai departe, cu gândul să o cunoască negreşit.
În dreptul Vadului Bacalbaşa, luciul Dunării ajunsese cel mai
atractiv patinoar pentru gălăţeni. Lumea venea, cu mic, cu mare,
unii să patineze, alţii să privească. Era distracţie mare acolo, ce
mai. Printre cei mai îndârjiţi zburători pe gheaţă se remarcă imediat

105
„patinatorul de bronz”, englezul de la „Splendid”, care se avânta
cu patinele pe Dunăre, cu iuţeala vântului, în aplauzele asistenţei,
dar mai ales ale Jasminei. A fost de ajuns ca ochii lor să se
întâlnească. Fata nu se aventura prea departe, dar îl urmărea
fascinată, făcându-i semne de încurajare. Ajunseseră chiar la o
oarecare intimitate, care le dădea fiori. Ce nu face sportul ăsta
din oameni!... Numai că prestigiosul nostru sportman nu era şi
destul de prudent, fiindcă, în viteză şi cu gândul aiurea, a luat-o
razna prea la vale şi, dintr-o dată, a dispărut cu totul - probabil în
copca rămasă de la Bobotează, păstrată de pescari pentru ştiucă
şi clean, puţinele vietăţi care se mai mişcau iarna după hrană. Şi
nici ger cumplit, ca-n alte dăţi, nu mai fusese, să-i pună capac!
Nimeni nu era pe lângă el să-l ajute. Jasmine ţipa disperată,
alerta lumea, dar era prea departe să ajungă cineva la el. Noroc
de un soldat care, de pe mal, îl văzuse cum dispare sub gheaţă
şi, cu prezenţă de spirit şi un curaj extraordinar, şi-a scos iute
mantaua şi s-a aruncat în copcă, reuşind să-l prindă de păr în
ultimul moment, înainte de a se duce la fund.
Numai Dumnezeu a vrut ca Mister Richard Thompson să
nu-şi sfârşească zilele brusc şi atât de stupid, în ziua aceea, sub
podul de gheaţă al Dunării, la Galaţi!
Pneumonia care a urmat, îngrijirile atente ale Jasminei şi
dragostea care s-a înfiripat între ei este de acum o altă poveste.
Ca şi recompensa pentru actul eroic al soldatului, care a primit
gradul de ofiţer, împreună cu toate onorurile cuvenite.
Cert e că, la Calcutta, n-a mai zburat nimeni. Poate doar pe
insula Jersey, din când în când. Fiindcă exotism ca la Galaţi, de
descoperit şi de povestit, Mister Richard Tompson nu avea cum
să mai găsească nicăieri în lumea asta. Şi nici nu-şi mai dorea!

106
 Jour fixe

Trecuse de jumătatea lui decembrie, 1936, pe străzi treceau

sănii cu muşterii înveliţi în pături şi cai acoperiţi de clopoţei. Zăpada
scârţâia sub paşi, dar încă nu îngheţase de tot. Pe vremea aceea,
iernile în Galaţi erau straşnice decoruri de poveste. Lumea începea
să deretice prin case, să scuture, să aerisească şi să pregătească
merele, nucile, covrigii şi mărunţişul pentru colindători.
În casa Moscopulo, de pe Codreanu 34, era agitaţie mare, nu
din acelaşi temei de aşteptare, pentru că unii ţin sărbătorile din
zburdalnică nesocotinţă sau din prea mare plictiseală. O servitoare
bătea covoarele pe zăpadă, alta spăla podelele, în timp ce dinspre
bucătărie venea un miros aromitor de cozonac, de parcă era Ajunul
Crăciunului, deşi lumea evlavioasă încă ţinea post să se
împărtăşească şi se abţinea de la bunătăţi. Dar fiecare după
credinţa, obiceiul ori năravul său.
- Gata!... Hei, n-auziţi? Sunt gata! Nu se-aude?!...
Degeaba bătea cu bastonul coan‘ Arghira, din camera ei, să
facă gaură în podea, nu alta, că nimeni nu venea s-o ridice de
pe tron.
- Melanio! Mar‘cică! Săfticooo, eşti surdă?!... „Safto ce proastă
eşti”, n-auzi, soro?! Luluşă! Veniţi de mă sculaţi careva, că
sunt gata!
Cine să audă? Toată casa era în fierbere. „Safta ce proastă
eşti”, cum îi spuneau servitoarei mai tinere, de când se-mpiedicase
şi scăpase tava cu plăcinte în faţa musafirilor, deretica de zor prin
salon. Că era joi, zi de „jour fixe” la cuconiţa şi se cuvenea ca
toate „bibiloaiele” să fie şterse de praf şi puse cu dichis la locul lor.
Cealaltă servitoare, mai în vârstă, terminase de periat covoarele,
acum le aşeza cu grijă în marchiză, în antreu şi prin odăi, cu ciucurii
îndreptaţi şi pieptănaţi. Luluşa, duducuţa cea mică, scotea ochii
la o păpuşă, ca să-i aducă Moş Crăciun alta nouă. Iar mama ei,

107
Melanie, cuconiţa, nora coanei Arghira, era şi ea prea ocupată
s-o audă.
În camera fie-sii, duduia Maricica, o demoazelă fasonată,
îndrăgostită în prag de abandon de un fante brăilean, Melanie
o sfătuia cum să se îmbrace, ce găteli să pună, fiindcă avea
rendez-vous cu „coate-goale ăla” şi ţinea morţiş să arate ca
după jurnal.
- Lasă că-ţi găseşte mama un gălăţean ca lumea, de familie
bună şi de cuvânt. Să nu te mai aud că mori după brăileni!
Dar fata nu şi nu.
- Mamă, dac-ai şti cum arată Baldovin al meu...
- Ce nume mai e şi ăsta?
- De la Baldur, zeul frumuseţii în mitologia nordică...
- Ei uite, asta ne mai trebuia! Auzi ce a găsit! Brăilean şi zeu,
dracu-a mai văzut? De unde aţi mai scos-o şi pe asta?
- Ce ai cu brăilenii, mamă, nu te înţeleg. Nu-s şi ei tot oameni?
- N-am nimic, Doamne fereşte! Da‘ zei nu sunt şi eu nu-mi
dau fata după ei.
- Ba poate c-ai s-o dai, cine ştie. Astăzi vine să mă ceară, aşa
a zis...
- Astăzi? Fii serioasă duducă, nici să nu te gândeşti! Aşa se
vine?
- Nu glumesc, mamă! Dacă nu vine, eu am să mă omor, să
ştii. M-arunc înaintea trenului!
- Vai de mine, Maricică mamă, numai astăzi nu, că-mi vin
musafirele! Du-te, întâlneşte-te, staţi de vorbă, ia-l cu binişorul şi
lasă trenul pe-altădată, că azi sunt ocupată, nu pot să-mi bat capul
cu tine.
- Maman, dar ce-ai spune dumneata dacă ai auzi că m-a
lăsat grea?!
- Ce?! Atunci te omor eu, fată nebună ce eşti! Sau vă dau pe
mâna lui tat-tu şi dărâmă toată Brăila în capul vostru! Nu mai cobi!
Vrei să ne faci de ruşine în târg? Ne cunoaşte atâta lume, ce
Doamne iartă-mă!
Familia comersantului Vasile Moscopulo - vorbim acum de
conul mare, soţul coanei Arghira, Dumnezeu să-l ierte, care ani
de-a rândul şi-a pus gaj toată averea, să ţină pe Domnească

108
magazinul „Coloniale de lux” - era o familie bine cunoscută şi
respectată în tot târgul. Deşi trecuse de multişor în lumea drepţilor,
lumea astălaltă - a nedrepţilor pesemne - nu-l uitase şi o parte din
prestigiul şi onoarea câştigate s-ar fi răsfrânt poate şi asupra
feciorului Demetru, dacă i-ar fi călcat pe urme. Însă conaşul Miti,
de mic fascinat de telefoane, a călcat pe altă cărare şi a ales
meseria ternă, de telefonist, care nu-i aducea mare faimă. Lucra
cu îndârjire, de dimineaţa până seara, la Centrala Telefoanelor de
la Palatul Poştei, din strada Lahovary 4, pregăteau centrala
automată, care urma să fie dată în funcţie anul următor, şi ajungea
acasă frânt de-atâtea convorbiri dirijate în tot oraşul, tocmai când
toată lumea din casa lui era chioară de somn. Nu-i mai ardea nici
să mănânce, să scoată o vorbă sau să-şi mângâie nevasta şi
copiii. De aceea, coniţa Melanie făcea tot ce îi stătea în putinţă
să-şi croiască un drum în viaţă cum ştia ea mai bine.
La început, întâlnirile cuconiţelor cu care-şi pierdea dumneaei
vremea, tot una şi una, erau la fiecare a doua zi de joi a lunii. Se
roteau, când la o adresă, când la alta. Dar nu era de ajuns!
Începuseră să-şi descopere pasiunea pentru jocul de cărţi, interzis
în tripourile publice, şi morbul acesta pusese stăpânire pe ele,
vreo şase sau opt la număr, când se adunau toate şi jucau în
echipe la două mese. Nu le ajungea nici săptămâna, dar nu riscau
să dea de bănuit, că poliţia atât aştepta, aşa că rămăseseră la
„jour fixe”-ul de joi, ora două precis. După prânz, se-nţelege.
În sfârşit, acum era joi, iar până la două, timpul se scurgea
nemilos...
Orologiul din salon bătu de nouă, când „Safta ce proastă eşti”,
de altfel o basarabeancă de treabă, dar cam împiedicată din fire,
îşi aduse aminte că o uitase pe coana mare pe oală. Tresări, îşi
făcu repede cruce şi alergă să-i facă toaleta, ca în fiecare
dimineaţă. După laxativul luat de cu seară, care „curăţă, desfundă,
plăcut şi bine, în caz de scaun anevoios”, coana mare se simţea
mult mai uşoară şi putea să-şi înceapă ziua liniştită. O spălă, o
săpuni bine cu „Cheia Raiului”, îi aplică fricţiunea de dimineaţă cu
Carmol, care o înviora, îi întărea muşchii şi nervii, îi combătea
răceala şi junghiurile. O îmbrăcă de la piele, ca pe o păpuşă de
cârpă şi o pieptănă cu grijă. Îi împleti părul rar într-o coadă ca de

109
mâţă, pe care o răsuci la spate într-un conci, prins cu spelci lungi,
să ţină. La urmă îi puse boneta cu margini de dantelă, o luă în
braţe şi o aduse în salon, unde o aşeză pe scaunul de lângă
teracota care începea să se înfierbânte. Îi ridică picioarele pe un
taburet şi o înveli cu pledul până sub bărbie, să n-o prindă vreun
curent de undeva. Se lăsase gerul şi trăgea. La 80 de ani şi-un
pic ai ei, să nu-i fi fost de deochi, încă se ţinea bine. Citea fără
ochelari, jurnale şi romane. Ştia ce se întâmplă la Palat, în
Parlament şi peste ocean. Uneori, când n-o interesa lumea din
jur, era somnolentă, părea că visează. Dar când un cuvânt al cuiva
îi suna în cap ca un clopoţel, o vedeai că învie şi imediat începe
să povestească din tinereţile ei, fie că o asculta cineva, fie că nu.
- Aşa, coană mare, acum aşteaptă să-ţi aduc laptele cu miere.
- Lasă laptele cu miere. Dă-mi mai bine o vişinată, de aia,
ştii tu. Şi o merdenea.
Avea gusturi răsfăţate dumneaei.
- Şi dacă ne vede coniţa? Merdeneaua-i pentru musafiri.
- Saftă ce proastă eşti! Hai, fă cum ţi-am zis. Da‘ să n-o scapi
pe jos! Şi pe urmă şi-o cafea. Ştii s-o faci?
- Cum să nu ştiu, coană mare!
- Bine că ştii, da‘ eu îţi mai spun o dată: la patru linguriţe
boabe cafea neagră, o linguriţă Frank-cafea, măcinate bine în
râşniţa de alamă. Pui apă proaspătă, de la canalul din curte, nu
clocită din bucătărie, şi o fierbi, da‘ nu la maşină, la primus! Ai
grijă de caimac, să n-adormi lângă el, să mi-l dai în foc!
- Nu, coană mare, n-o s-adorm.
Cucoanele care se anunţaseră nu erau mai mult de patru:
madame colonel (de la depozitul de muniţie) Puia Alexandrescu,
madame căpitan (de călăraşi) Flora Bacinschi, madame
comandant (al închisorii militare) Eudoxia Sâmbureanu şi madame
comandor (de marină) Raluca Ciomac. Crema ofiţerimii gălăţene.
Ora două a sosit. Cucoanele îmblănite, aduse de sănii, au
ajuns aproape una după alta. Îşi scoaseră mantourile, manşoanele,
poşetele şi pălăriile de blană, pe care servitoarea le aranjă cu
grijă, fiecare în dreptul ei, pe patul din dormitor.
Strălucea prin absenţă madame prefect Sidonia Ignat, care
joia trecută le primise ea, într-o cameră închiriată la etajul doi de

110
la Athene Palace, iar acum se scuza că „e răcită”. Pierduse prea
mult? Motivul nu erau banii. În „Acţiunea”, pe 15 decembrie,
apăruse un anunţ defăimător la adresa prefectului, la care ea
desigur se ferea să dea explicaţii publice: „Astăzi, lumea renunţă
la îngrăşatul porcinelor: au început tăierile pentru sărbătorile
Crăciunului. Tot astăzi, se zice, Dl Prefect Ignat îşi sărbătoreşte
ziua onomastică a prenumelui. Ce coincidenţă bizară!”...

Strada Codreanu

O altă absenţă, madame Lara Akerman, nevasta vestitului

comersant de confecţiuni de damă de pe Tecuci – ei, ştiţi, cel care
închiria şi dominouri pentru bal mascat! - se scuza că are o
migrenă. Cum să n-aibă?!...
Se aşezară repede, faţă în faţă, să-şi consume porţia de emoţii,
alcătuind două echipe de Belote, la masa rotundă din salon, cea
din lemn de nuc sculptat, doar încleiată, al cărui unic picior se
desfăcea în patru labe de leu masiv. Şi se pregăteau ca, măcar
câteva ore bune, să învârtească nestânjenite cele 32 cărţi de joc
cu care-şi puneau viaţa la bătaie.
Gazda, coniţa Melanie, amestecă pachetul de cărţi şi îl meni.

111
 - Taie, madame colonel!
Şi madame colonel Puia Alexandrescu tăie, cu mânuţa ei
pufoasă, de la jumătate, aşezând cu graţie cărţile deasupra. Tot
cu graţie, Melanie le împărţi:
-Faceţi jocurile, coniţelor!
Se jucau mai multe runde, până se atingea numărul limită de
501 puncte, la belota clasică sau 701 la contrée. Echipa care îl
atingea era câştigătoare.
În timpul acesta veniră şi cafelele, şi vişinata, şi merdenelele,
şi cozonacul, aduse cu mare grijă de „Safta ce proastă eşti”, care
se străduia din răsputeri să îşi dezmintă porecla.
Coniţa Melanie se străduia şi ea să fie gazda perfectă. Nu
participa la joc, însă câştigul ei era din ce se strângea la caniotă:
5% din fiecare miză. Indiferent de scor, gazda câştiga sume de
obicei frumuşele. Când mergea în vizită, juca şi ea. La nimic nu
se pricepea mai bine ca la jocurile de noroc. Dacă treburile astea
s-ar fi făcut pe faţă, i-ar fi plăcut să deschidă o casă de pariuri sau
un tripou. Dar, până una-alta, privea cu plăcere la masa de joc.
Toate, la un loc, formau o „coterie”, o mică gaşcă, mai bine zis,
discretă. Lumea nu prea ştia ce se întâmplă dincolo de perdelele
brodate ale saloanelor acestor doamne elegante, dispuse să piardă
într-o zi o casă sau o moşie. Rândul trecut, tot la Melanie în casă,
Lara Akerman şi-a pierdut vila de la Sinaia. Când a plecat, i-a
spus Saftei că îi stă mai bine cu părul legat la spate şi aşa să se
pieptene totdeauna, că o deschide la faţă... Tocmai pierduse o
vilă şi ea se preocupa de cum îi stă părul servitoarei. Ăsta stil!
Unele neveste şi-au adus soţii în pragul falimentului. Dar, desigur,
când cineva pierde, câştigătorul îi ia locul. Oamenii sunt ca plantele:
se atrag, se resping, dispar, apar alţii şi masa de joc nu rămâne
niciodată goală.
Le oferea musafirelor sale delicatesuri din cele mai fine, muzică
la patefon: „Hai, te fac un tabinet” sau „Am un leu şi vreu să-l
beu”... Pentru o servire ireproşabilă, stătea numai cu ochii pe biata
Safta. Dar împătimitele nu erau atente la aceste artificii. Ele veneau
să joace, uneori până noaptea târziu, nu s-o admire pe Melanie.
Partea cea mai interesantă a acestor serate era riscul. Se
zice că viaţa nici nu e frumoasă dacă nu e trăită periculos. Un

112
advocat bine plătit încerca să o asigure că, prin întrebuinţare,
aceste case vor fi recunoscute cândva drept „case de noroc”. Puţin
probabil! Poliţiştii mişunau pe toate străzile din Galaţi şi oricând
exista riscul să dea buzna şi să le strice jocul.
- Mie mi-e poftă de cremvuşti!, zise deodată, pe la opt seara,
madame comandor Raluca Ciomac, după ce câştigase ultimile
trei partide, în echipă cu madame Eudoxia. Vouă nu? Melanie,
trimiţi servitoarea să ne aducă de la Suré? Eu fac cinste.
- Sigur, numaidecât.
Opt seara! Şi Maricica nu se întosese din oraş! Unde umblă
fata asta?
Coan‘ Arghira se trezi şi ea din amorţeală:
- Pe vremea mea...
- Aoleu, iar începe!, se îmbufnă coloneleasa.
- Las-o, dragă, să se descarce şi ea. Spune ce spune şi se
opreşte. Zi, mamă-soacră!
- Pe vremea mea, cârnaţii se vindeau cu cotul şi cremvuştii cu
perechea, nu se puneau pe cântar!... Peştele sărat se vindea cu
calul! Un cal de peşte era vreo 132 de kile, atâta cât poate duce
un cal...
- Aşa e, mamă-soacră. Tot înainte... era mai bine!
Din dormitor se deschise uşa şi faţa roşie ca focul a Luluşei
apăru, strigând că vrea şi ea cremvuşti cu muştar... Melanie se
duse imediat să vadă ce nenorocire se întâmplase acolo şi ce
văzu... toate poşetele şi manşoanele răsturnate în mijlocul camerei,
pe covor, iar fata ei, în culmea fericirii, mânjită pe faţă şi pe mâini
de rujuri şi pudre...
- Vai de mine, ce mă fac, ce mă fac?... Şi Safta e plecată...
Dar, vorba ceea: nimic nu explodează ca explozibilul. O bătaie
zdravănă în uşa de la intrare o făcu să-i sară inima şi mai tare.
- Poliţia, deschideţi!...
- Vai de mine, nu se poate! „Safto ce proastă eşti”, unde dracu
ai plecat?... Strângeţi repede cărţile, ascundeţi-le!
Se duse să deschidă şi ce să vezi? În prag, duduiţa Maricica,
albă la faţă ca o momâie, însoţită de doi poliţişti:
- Doamna Moscopulo, dumneaei este fata dumitale?
- A mea, da... Dar ce s-a întâmplat?

113
 - Doamnă, această domnişoară a încercat să se sinucidă.
- Cum?! Vai de mine, nu se poate!...
- Ba se poate. În gară la Baldovineşti. Venea de la Brăila şi a
coborât acolo. De ce tocmai în această gară, nu ştiu, nu vrea să
ne spună. Poate vă spune dumneavoastră. S-a pus pe linie şi nu
vroia să se mai ridice. Mult s-a mai luptat cu ea un ceferist de la
gară, s-o smulgă de pe şine şi tot el a adus-o cu forţa la noi, la
Galaţi.
Toată discuţia aceasta avea loc în marchiză. Din salon,
doamnele înlemnite de frică nici nu mişcau. Totuşi, trăgeau cu
urechea şi ceva-ceva tot au auzit.
- Ce se-ntâmplă acolo, maică, de ce nu intraţi?, întrebă
curioasă coan‘ Arghira.
- Ei, nimic, mamaie, ce să se întâmple? Cineva s-a dus să se
omoare în gară la Baldovineşti.
- Ei, da! Asta-i bună! Da‘ de ce tocmai la Baldovineşti? Ce, noi
n-avem gară? Şi încă ce gară!...

114
 Testamentul lui Bonachi

- Ai auzit? A murit Bonachi!

- Cine? Bonachi?! Vai, nu se poate, Dumnezeu să-l ierte! Da‘
cine era Bonachi?
- Ei, cum cine era? Nu ştii? Toată lumea îl cunoaşte. Eugen
Bonachi, mare magistrat! „Impermiabilul”!
- Ah, da? Săracu‘…
- Ce „sărac”, că a fost preşedinte la Curtea de Apel, la
Tribunalul Maritim, mai era ceva şi pe la Comisia Dunării, peste
tot. Avea avere.
- O fi avut, ce-i drept, dar pe lumea ailaltă nu te primeşte cu
ea. Tot gol intri pe porţile raiului. Sau ale iadului, după caz.
Oriunde se aduna lume, în saloane, în redacţii, pe culoarele
instituţiilor importante din urbe, în sălile Palatului de Justiţie, pe
stradă, în cafenele şi restaurante, birturi, pieţe, pe bulevard,
Bonachi era pe buzele tuturor. Persoană importantă! Cum să nu
te intereseze soarta unui om care a stat 36 de ani în fruntea justiţiei
gălăţene?
Şi cum ştirile rele se răspândesc repede, iar cele de scandal
le-o iau înainte… bârfele nu aşteaptă prea mult să apară.
Ce fel de om era acest Bonachi? Cine l-a cunoscut? Cine a
avut de-a face cu el? Ca de obicei, mulţi dădeau cu zarul. La
bodega lui Nicu Pâslă, de pe Lahovary, greu se ajungea la un
numitor comun:
- Domnule, eu îl ştiu, mie mi-a făcut dreptate. Era un judecător,
„ochii lui Dumnezeu”, dar era şi om! Rar se vor mai naşte în Justiţie
magistraţi ca Bonachi!
- Ba asta s-o crezi dumneata! Dreptatea e discutabilă,
mon cher. Era al dracului, vă spun eu, o ţinea numai cu legea.
Legea-n sus şi legea-n jos. Da‘ ce, legea-mi pune mie fiertură în
oală? Nu puteai s-ajungi la el nici cu prăjina. Am avut odată o

115
încurcătură, nu zic de
care, cu un şlep, se mai
întâmplă, şi m-a taxat de
nu m-am văzut.
- Las‘ că ţi-a dat o
lecţie.
- Ce lecţie, dom‘le?
Un judecător trebuie să
dea lecţii? Să facă apel
numai la buchia legii? Să
se uite şi la omul din faţa
lui, să dea o soluţie care
să nu-l nenorocească.
- Şi vrei să spui că
te-a nenorocit?
- Am plătit o
amendă, de trei ori
încărcătura! Nu s-a uitat
la mine că sunt un
amărât care-mi câştig
greu pâinea. Asta era „Siluete gălăţene”
dreptatea lui.
- Da‘ ce, Justiţia e Doamnă de caritate? Ai greşit, plăteşti.
În broşura „Siluete gălăţene”, cine era interesat găsea un portret
perfect al magistratului Eugen Bonachi:
„Boer de tradiţie, jurist emerit, fiu al unui poet al generaţiei
trecute, primul preşedinte al Curţii, reprezintă „la noblesse de la
robe, de l‘esprit et d‘épée”. Sever cu sine, s‘a închis în turnul de
fildeş, spre a se putea izola de omeneasca vrajbă, pe care este
chemat să o înfrângă. E delegat supleant, din partea României, la
Comisia Europeană a Dunării, unde soluţiile sale, tăios de
luminoase şi neîndurat de juridice, fac să amuţească glasurile
ostile nouă.”
Desigur, presa nu putea rata subiectul. În amalgamul aceasta
de informaţii contradictorii, George Mihăilescu, directorul de la
„Acţiunea”, căuta adevărul cu lumânarea aprinsă, ca Diogene, în
plină zi. Şi unde mai bine, dacă nu chiar în „bârlogul ursului”, la

116
Palatul de Justiţie?
- L-aţi cunoscut pe judecătorul Bonachi?, îl întrebă el pe
avocatul Messianu, primul găsit disponibil în biroul Baroului.
- Da. Adică nu. Cine poate spune că l-a cunoscut? Era un
tip… o persoană foarte… puternică. Moralmente, desigur. Avea
nişte sprâncene şi o privire vulturească, de-ţi îngheţa sângele-n
vine când te privea.
- La dumneavoastră s-a uitat aşa?
- Da, de mai multe ori şi, drept să spun, mă făcea să-mi uit
tirada. Avea darul ăsta. Te prindea imediat dacă umblai cu fofârlica.
De altfel, era un om vesel, plin de spirit, până la un punct,
bineînţeles.
- Era drept?
- Ca o lumânare de spermanţet… care arde fără să se-ndoaie.
- Ce procese judeca? Avea preferinţe?
- Un judecător nu are preferinţe. El dădea rezoluţiile finale.
Nu ştiu dacă se căia după aceea, dar asta îi era meseria.
- A trimis şi oameni la moarte?
- Poate că da, cine ştie. În lunga sa carieră, e posibil. Dar nu
lua uşor astfel de decizii.
La 15 decembrie 1936, „Acţiunea” dădea detalii cu privire la
împrejurările morţii magistratului. Din paginile acestui ziar s-a aflat
că Eugen Bonachi a murit de cancer la Viena, în sanatoriul
„Cottage”, pe 10 decembrie, şi a fost incinerat. Despre moştenitori,
ziarul scria: „N-are rude, n-are pe nimeni, numai o secretară, d-ra
Sofia Pusta, cu care era necăsătorit legitim”.
Atât le-a trebuit curioşilor ca să se năpustească asupra ei.
Casa magistratului din strada Cuza Vodă, locuită acum de
domnişoara Pusta, era asaltată zi şi noapte, aşa încât sărmana,
când avea treabă în oraş, trebuia să rupă scânduri din gardul
vecinei, ca să poată ieşi prin fundul curţii, înspre Domnească.
Acum lumea era teribil de interesată de testamentul
defunctului. Cât anume a lăsat şi cui? Chiar nu mai are rude, pe
nimeni apropiat decât secretara asta care stătea cu el? Nici măcar
nu-i era nevastă… Şi dacă mai sunt rude, unde ar putea fi, că
doar familia boierească a lui Bonachi, cu conac şi moşie la Vlădeşti,
trebuie să fi fost destul de numeroasă!?...

117
 De la stânga la dreapta: Max Ausschnitt, Emil Codreanu, G. Eustaţiu,
Eugen Bonachi şi Menelau Mantu. Galaţi, 1913
Sursa: Albumul M. Mantu – Colecţia Costel Gheorghiu

S-a aflat în curând că acest om celebru în viaţă, ca şi după

moarte, s-a născut la Vlădeşti, în 1875, fiind al treilea copil al lui
Mihail Gregoriade de Bonachi, ieşean de origine, magistrat licenţiat
în Drept la Berlin şi al Elenei Rawensberg. A luat licenţa în Drept
la Bucureşti, în 1897, cu un an înaintea morţii tatălui său, cu teza:
„Succesiunea ab Intestat în dreptul Internaţional privat”
(moştenirea fără testament – în limbaj uzual) şi, în 1900, la numai
25 de ani, a venit ca judecător la Tribunalul Covurlui. Timp de 36
de ani, a prestat cu cinste o muncă nobilă şi grea. Magistratura
are în ea ceva magistral. A fost un timp şi procuror, şi avocat, şi
consilier, dar în principal judecător. A reprezentat România în
Comisia Dunării.
La timpul potrivit, s-a căsătorit de convenienţă cu Elena
Cantemir, fată de familie, fiindcă un magistrat nu poate lua nevastă

118
 Comisia Europeana a Dunarii. Bonachi, membru supeant din partea
Romaniei - al doilea, in picioare, de la stanga la dreapta.

fără dotă! Nu se potriveau. Dar deloc! El era omul riguros al cifrelor

exacte (ştia, de exemplu, câţi paşi face în fiecare zi de acasă, din
Cuza Vodă, până pe Domnească, la Curtea de Apel, care era pe
atunci în casa Lambrinidi) Pe când ea, fire visătoare şi total
delăsătoare, nu era niciodată atentă la detalii, dar mai ales
minţea… de îngheţau apele. Din obişnuinţă, nu din viciu. Inventa
poveşti de parcă le-ar fi trăit ea însăşi. O mitomană. Trăia în lumea
ei, nepăsătoare la tot ce se petrecea în jur.
Când domnişoara Sofia i-a adus odată acasă un dosar pe
care el i-l ceruse de la Curte, a surprins fără să vrea, din hol, o
discuţie, în care el îi spunea, culmea, pe un ton aproape normal:
„Lenuş dragă, ar trebui să ştii că oamenii vin mereu în faţa mea
cu poveşti bine tilcuite, iar eu trebuie să mă uit la ei şi să-mi dau
seama dacă spun adevărul sau mint cu seninătate. Este efortul
meu, de fiecare zi, din sala de judecată. Dar să-l mai fac şi acasă,
crede-mă, este prea de tot!”

119
 Strada Domnească, Curtea de Apel în casele Lambrinidi

Nu a durat mult şi separarea s-a produs. L-a scutit de un divorţ

ruşinos pentru postura lui. A plecat la moşia tatălui ei, unde putea
visa în voie cu ochii deschişi, iar pe urmă s-a auzit că, după o baie
în lac, a făcut o pneumonie şi a murit. De fapt, tot visând aşa, a
căzut din barcă, s-a încurcat în nuferi şi n-a mai găsit drumul
spre mal.
Eugen Bonachi a rămas văduv. Murise şi mama lui, doamna
Elena Bonachi, în 1925, la 82 de ani, care a trăit aproape treizeci
de ani văduvă îmbrăcată numai în doliu, jelindu-şi bărbatul. În
ultimii ani o luase la el, dar era prea preocupat de ale lui, să se
poarte cu ea mereu ca un fiu iubitor şi răbdător. Noroc de Sofia,
care de câte ori venea la ei în casă, găsea un cuvânt bun pentru
singurătatea acestei doamne neconsolate.
Când a rămas singur, unica lui revanşă a fost munca în care
se arunca orbeşte. Şi, bineînţeles, clipele de răgaz cu prietenii
apropiaţi, câţiva, nu mulţi, dintre care primul era Menelau Mantu,
fratele pictorului Nicolae, un holtei convins, dispus să contamineze
pe oricine cu convingerile sale despre libertatea civilă.

120
Şi, bineînţeles, secretara şi colaboratoarea lui, înţeleapta,
răbdătoarea şi permanent-domnişoara Sofia Pusta, alături de care
uita să se mai uite la ceas, se pierdea în discuţii lungi, profesionale,
uneori şi cu unele aluzii personale, care le mai încălzeau, cât de
cât, existenţa. A iubit-o? Poate, cine ştie.
În ultimul an al vieţii se simţea extenuat. Cu toate sfaturile de
a-şi lua o vacanţă, alunga gândul plecării din localitate, ca şi cum
ceva l-ar fi ţinut legat cu lanţuri grele de Galaţi.
În dimineaţa zilei de 12 octombrie, chiar în ziua când împlinea
61 de ani, de cum s-a sculat din pat, a vomat cu sânge. S-a
îmbrăcat cu greu şi s-a dus cum a putut până la casa Mantu, tot
pe Cuza Vodă, să-l caute pe George, doctorul, cu care era de
asemenea prieten. Bineînţeles că sfatul lui a sunat ca o poruncă:
„Viena! Nu mai stăm pe gânduri, haide, repede, bagajul şi la drum!”
L-au însoţit Menelau şi Sofia. Cu câteva zile înainte de a muri,
pe Sofia a trimis-o în ţară, acasă la el, să aibă grijă, să aranjeze
nişte lucruri. „Stai acolo şi aşteaptă-mă. Am să vin…” Pe Menelau
îl dăscăli bine: „să nu-mi aducă nimeni flori, banii pe artificiile astea
să se strângă şi să se dea Spitalului Caritatea gălăţeană, pentru
bolnavii de cancer. Nu vreau cuvântări, nici înmormântare! Şi mai
am o dorinţă, ultima: du-te acum şi cumpără-mi o pastilă de
ciocolată vieneză…”
Voia să fie singur. Şi a fost.
Acasă a ajuns, într-o cutie care nu cântărea mai mult de 6.800
grame, adusă de Menelau cu trenul. Sofia a primit-o, la început
fără să priceapă ce este înăuntru. Când şi-a dat seama…
Pentru deschiderea testamentului trebuia chemată familia. Tot
Menelau şi Sofia s-au ocupat de toate. S-au interesat cine mai
trăieşte, câţi mai sunt, ce grad de rudenie are fiecare. Astea sunt
lucuri legale şi fireşti. Sigur că magistratul Eugen Bonachi avea
familie, chiar dacă nu mai ţineau legătura, iar după moartea
doamnei Elena, mai ales, nimeni nu-şi mai aducea aminte de
nimeni.
Aşa se face că, la înmormântarea lui Eugen, s-au strâns ceva
rude. Au venit, de la Bucureşti: cumnata Otilia, văduva de opt ani
a fratelui Victor, însoţită de fiul lor, Alexandru, de 34 ani, de soţia
acestuia, Eliza Romalo Bonachi şi de fiul lor, Radu, de 9 ani. Iar

121
de la Suceava a venit prefectul de acolo, care era nimeni altul
decât Ştefan, fratele defunctului, împreună cu noua lui soţie,
Carmen Enăşescu Bonachi şi cu fiul său Constantin, de 34 ani,
şi nora Alice. Ştefan mai avea două fiice, Maria Olga, de 35 ani,
şi Ecaterina Silvia Cătălina, de 24 ani, care n-au catadicsit să se
arate. Nici nu prea aveau la ce, fiindcă nu-l prea cunoscuseră pe
„unchiul”, iar, legal, ar fi venit la moştenire după tatăl lor, care era
încă în viaţă.
Moştenitori legali rămăseseră doar trei persoane: fratele
Ştefan, cumnata văduvă Otilia şi fiul ei, Alexandru.
Prohodirea rămăşiţelor pământeşti ale robului lui Dumnezeu
Eugen a avut loc la biserica de parohie, Vovidenia, de către preotul
paroh econom stavrofor Emanoil Bogatu. Fără flori, aşa cum a
dorit cel care pleca pentru totdeauna din Galaţi, rămânând totuşi,
fără cuvântări, deşi mulţi ar fi avut ce spune, şi fără înmormântare
pompoasă, deşi biserica şi strada erau pline de colegi, autorităţi
şi poate mulţi dintre cei care l-au apreciat ar fi vrut să-l conducă
pe ultimul drum. Dar, în afară de familie, de cei mai apropiaţi
prieteni şi de câţiva servitori, în trăsuri nu a mai urcat nimeni.
Urna cu banii strânşi pentru flori, jerbe şi coroane a fost predată
la spital, pentru îngrijirea bolnavilor de cancer, aşa cum au fost
meniţi.
De la cimitir, unde s-au împărţit coliva, colacii şi cele ce s-au
mai dat de pomană, după obicei, toată lumea a venit nerăbdătoare
pe Cuza Vodă, acasă. S-au aşezat frumos în salonul cel mare,
aşteptând citirea testamentului. Servitoarea a adus pişcoturi şi
cruşon fierbinte, împărţindu-l cu polonicul tuturor, în ceşti de
porţelan - era o zi geroasă de 8 ianuarie - după care judecătorul
Menelau Mantu a scos cu grijă din seif preţiosul document şi i-a
desfăcut peceţile în faţa asistenţei, citind.
„Las casa şi toată averea mea, însumând 20 milioane lei în
numerar, domnişoarei Sofia Pusta, secretara şi colaboratoarea
mea neobosită, care şi-a petrecut cei mai frumoşi 30 de ani ai
vieţii ei stând alături de mine, fără să-mi ceară nimic în schimb. În
tot acest timp m-a slujit cu credinţă, neprecupeţind nici un efort.
Jertfa ei merita mai mult, dar eu o rog să mă ierte că, în afară de
acest dar şi de mulţumirile mele, nu i-am putut oferi ceva care în

122
adevăr să-i răsplătească devotamentul.”
- Mda, zise fratele Ştefan, după o tăcere mai lungă, justiţiarii
sunt, într-un fel, sacerdoţi ai dreptăţii... „Alea iacta est!” Acestea
fiind zise, să ne vedem fiecare de drumul nostru.
- Dacă tu, fratele lui, zici asta, eu ce să mai zic? Aşa să fie,
cum a dorit dumnealui, conchise şi doamna Otilia.
S-ar mai fi pronunţat şi oarece vorbe nelalocul lor, dar Sofia
încremenise, nici nu le auzea şi nu ştia ce să mai spună. Şi-a
condus musafirii şi s-a întors în salon, unde o aştepta Menelau,
zâmbind.
- Te bucuri? o întrebă el.
- Nu pot să spun că mă bucur. M-a luat prin surprindere, nu
m-am aşteptat. E o povară prea grea pentru mine...
- A vrut să scapi de grijile materiale, să te poţi mărita şi tu
onorabil. Cred că ştii, oricând ai nevoie de mine, îţi voi fi alături.
A, şi mai e ceva, zise şi scoase din buzunar un pliculeţ sigilat. Nu
trebuie să uit să ţi-l dau şi pe ăsta. Tot de la el este, mi l-a încredinţat
încă de când am plecat la Viena, rugându-mă să ţi-l înmânez când
totul se va fi terminat.
Sofia îl luă tremurând şi îi mulţumi. Îl conduse până la ieşire,
apoi se aşeză pe fotoliul lui Eugen, aprinse veioza şi deschise
plicul, din care căzură... două monede de câte 20 de franci.
Şi în momentul acela îşi aminti... Balul presei, 24 ianuarie
1904. Câştigaseră la tombolă, ea doi butoni de aur, de la
„Marchiza”, el un portmoneu elegant de damă, de la „Leul de aur”.
Amândoi nedumeriţi, stăteau alături, se uitau unul la altul şi deodată
au izbucnit în râs, convenind pe loc să le schimbe. Ca să
compenseze valoarea butonilor, el a strecurat atunci doi „cocoşei”
în portmoneul domnişoarei. Au dansat în noaptea aceea, erau
tineri, el avea 29 de ani, ea 20, noaptea a trecut ca de vis...
A doua zi, ea a observat monedele şi s-a făcut foc. S-a interesat
cine este, l-a căutat la Tribunal şi i le-a înapoiat. El s-a oferit să-i
cumpere ceva, ea a refuzat... Şi aşa, din vorbă-n vorbă, el a aflat
că ea vrea să dea la Drept...
- De ce îţi place această doamnă legată la ochi?, a întrebat-o
atunci. Hai, spune, n-am să te judec...
- Poţi să mă judeci, dar cu ochii deschişi! Nu-mi plac judecătorii

123
orbi, care cu o mână cântăresc faptele şi cu cealaltă taie în
carne vie!
- Bine ai venit, Sofia!...
Aşa a început povestea lor. Şi orice variantă aţi mai auzi,
să ştiţi că nu este adevărată!

Strada Traian, Farmacia Ţinc

124
 Adelina

Târziu, în gara Galaţi, acolo unde încep şi se sfârşesc toate

călătoriile, un tren de noapte sosi. O ploaie măruntă pulveriza
oraşul, acoperindu-l cu folii lucioase. Pasagerii coborâră şi se
întreceau să ajungă cât mai repede la trăsuri.
În lumina difuză a peronului, un bărbat şi o femeie traversară
liniile şi trecură prin clădirea gării spre ieşire. El ţinea în braţe un
copil destul de mărişor, adormit, ea căra bagajele. Ocoliră trăsurile
asaltate de călători şi o luară la pas, urcând pe drumul ce duce
spre centru. Cotiră la dreapta, pe sub umbrarul castanilor de pe
Mihai Bravu, spre Grădina publică. Frunzele uscate şi cojile
ţepoase ale fructelor căzute pe trotuar pocneau sub paşii lor,
făcându-le înaintarea mai anevoioasă. Venise toamna.
- Niciodată n-am lăsat-o atâta vreme singură, zise el. Cum
s-o fi descurcat? O mai fi venit madam Pascu sau altcineva pe
la ea?
- Las-o, că nu moare, nu-i mai purta atâta de grijă, de parcă
ar fi maică-ta, izbucni iritată femeia. Se descurcă ea.
„Se descurcă”! Cum să se descurce? Cu fiecare pas care-i
apropia de casă, bărbatului i se strângea mai mult inima. Două
săptămâni pentru o biată bătrână bolnavă şi neajutorată, era deja
prea mult!
Un ropot de castane se rostogoli pe caldarâm, parcă
atenţionându-i că au ajuns în dreptul porţii lor, poarta cu numărul
ascuns sub iederă. Femeia lăsă jos bagajele şi luă copilul din
braţele bărbatului.
- Să vezi că nu am cheia la mine!, constată el, căutându-se
prin buzunare.
- Sună.
- La ora asta?
Dinspre gară, un şuierat scurt, înfundat, însoţea retragerea în
triaj a trenului cu care sosiseră.

125
 Bărbatul căută un loc unde împletiturile iederii erau mai rare.
Ştia că mai există o cheie în spatele porţii, însă în locul acela
rămurişul era înalt şi n-o putea ajunge. Un felinar lumina frunzele
lucioase, care de-a lungul gardului păreau solzii unui animal tolănit.
Se agăţă de o scândură şi, din câteva mişcări, fu sus.
În faţa casei, crizantemele din jurul havuzului, spălate de
ploaie, respirau un aer dulceag. Sări peste florile înalte, îndesite
lângă gard, şi în loc să caute cheia, se simţi atras ca de un magnet
de uşa de la intrare, cu canaturi duble, nefiresc ornată deasupra
cu un chenar negru care o deforma.
- Ce e asta? Nu se poate!, exclamă el şi inima începu să-i
bată cu putere.
- Ce-i, Mihule? Deschide mai repede, că răceşte băiatul!
Casa continua să-l privească pe sub bolţile arcuite ale
verandei, cu ochi de întuneric, încruntaţi. Urcă repede cele câteva
trepte şi se apropie, să vadă mai bine. Da, se afla în faţa evidenţei
şi totuşi mintea lui refuza să accepte.
- Nu se poate...
Un val cumplit de furie şi de singurătate îl cuprinse. Îşi încolăci
braţele în jurul pieptului, hohotind.

126
 - Mihule! Se auzi din nou glasul alertat al femeii. Ce ai păţit?
Ce faci acolo? De ce nu deschizi?
Prea multe întrebări pentru orbul care bâjbâia locul cheii sub
acoperişul de iederă!...

...Era tot toamnă, trecuse de Sfântul Dumitru, timpul

închirierilor. Amiaza era ruginie, lumina cădea greu pe castanele
rotunjite ca nişte arici în soare, când, tot bătând din poartă-n poartă,
au ajuns pentru prima oară pe această stradă, în dreptul grilajului
înfăşurat în iederă. Căutau o cameră unde să locuiască măcar
până la Sfântul Gheorghe, când se schimbă de obicei chiriaşii,
fiindcă puţini proprietari sunt dispuşi să accepte copii în gazdă.
Mihu a tras de mânerul soneriei şi au aşteptat.
Printre frunze, casa care se vedea, acoperită cu o scoarţă
scorojită de tăcere, părea pustie. Într-un târziu, uşa se deschise
şi în verandă apăru o femeie. După alură, părea chiar stăpâna. O
doamnă căruntă, înaltă, dreaptă, purtând o rochie lungă, cenuşie.
Se îndrepta spre poartă, păşind uşor iarba uscată, cu teama parcă
de a nu o strivi.
Le deschise şi îi cercetă atent. În ochii ei mari, de un
verde-albastru înnourat, citiră o uimire crescândă - ciudăţenie în
care cei doi se pierdură o clipă.
- Sunteţi trimişi?
- Trimişi?... Nu... de cine? Căutăm o cameră de închiriat. Aveţi?
- Atunci sunteţi trimişi, înclină ea capul, convinsă că primise
confirmarea. Intraţi.
Părul cu uşoare urme castanii, decolorate de vreme, era strâns
într-o agrafă la spate. Doar câteva şuviţe rebele o mai întinereau,
cât de cât. Ceva din fiinţa ei chema, Mihu n-ar fi putut spune ce.
Poate ea însăşi, poate ochii aceia ca două porţi deschise pe un
chip, de altfel zbârcit şi imobil. Era un contrast insesizabil între
chemarea din primul moment şi respingerea din următorul, între
invitaţie şi tonul grav care impunea distanţă.
Un semn cu mâna îi încurajă să intre. Le făcu loc să treacă pe
lângă ea, apoi închise poarta, încuind-o cu grijă. Îi conduse la
intrarea din spatele casei, le arătă camera, bucătăria şi baia
care-i prisoseau şi se retrase, lăsându-i să despacheteze.

127
 Puţin mai târziu, Mihu o găsi pe verandă, într-un balansoar,
moţăind cu o carte pe genunchi. La apropierea lui, frunzele strivite
răspândeau un miros de iod şi ea deschise ochii.
- Doamnă, mă iertaţi că vă deranjez, am venit să discutăm.
- Despre ce?
- Eu sunt Mihu Istudor. Soţia mea este Clara, iar băieţelul
nostru... e de numai patru ani, sper să nu deranjeze prea mult, e
un copil liniştit.
- Liniştit, ai spus? Dar ce are, e bolnav?
- O, nu, Doamne fereşte! Aşa e el, cuminte de felul lui.
- Hm, babă frumoasă şi copil cuminte! Cum îl cheamă?
- Elvir.
- Elvir?! păru ea că se trezeşte.
- Da.
- Elvir... repetă, zâmbind ca unei amintiri îndepărtate.
Întotdeauna mi-a plăcut acest nume, se replie ea. Sper să-i fie de
folos. Eu sunt Adelina Alexandrescu, îi întinse ea două degetele
descărnate.
Mihu simţi atingerea ei lipsită de consistenţă. Parcă strânsese
în mână o eşarfă. Şi senzaţia de imaterialitate persista. O privi din
nou şi din nou nu înţelegea ce avea special această femeie. Nu o
cunoştea, nu o văzuse niciodată, şi totuşi...
- Doamnă Adelina, aştept condiţiile dumneavoastră. Ne-aţi
primit fără să ne întrebaţi nimic, fără să ne cunoaşteţi. De obicei...
- Se cer referinţe, da... zâmbi ea de dincolo de cerul acela
înnourat. Am înţeles că vă trebuie o cameră, eu o am şi... cam
atât. Restul nu mă interesează.
- Nu vă interesează?! Aveţi încredere să primiţi aşa, pe oricine,
în casa dumneavoastră?
- Ei, nu chiar pe oricine.
- Nu vreţi să ştiţi cine sunt?
- Dar mi-ai spus cum te cheamă. Altceva...
- Lucrez la o tipografie. Bine, mă rog, poate nu vreţi să vă
încărcaţi memoria cu amănunte inutile.
Adelina închise cartea de pe genunchi şi se ghemui mai bine
în şezlong.
- Mă bucur că te străduieşti să înţelegi. Dar nu acesta este

128
motivul. Treci peste.
Mihu înghiţi în sec. Simţea că i se usucă gâtul. Se pomeni
intimidat fără să ştie de ce.
- Camera... Să vorbim despre cameră.
- Da. Ce este cu ea? Prea întunecoasă? Prea mică? Prea...?
- Nu, vroiam să vă întreb cât cereţi pe cameră.
- Te referi probabil la bani.
- Dumnezeule, la ce altceva? La chirie, aşa se obişnuieşte.
Răspunsul ei fu un gest de nepăsare cu mâna.
- Trebuie să ştim totuşi, acum, de la început.
- Cred că te voi dezamăgi şi de astă dată. Eu nu am ce să fac
cu banii. Şi te rog să nu mai vorbim despre asta.
- Cum?! întrebă el perplex. Bine, dar în cazul acesta, nu putem
primi. Altceva nu avem şi nici nu văd ce v-am putea oferi.
Un zvâcnet de vrăbii răvăşi frunzele căzute pe marginea
verandei.
- Eu te rog să primeşti. Din moment ce vă aflaţi aici – continuă
ea – înseamnă că prezenţa voastră îmi era necesară. Aşa suntem
chit.
- Nu înţeleg.
- Fii liniştit, nu e nevoie.

...În iarna următoare, Clara strângea de pe frânghia din curte

rufele îngheţate bocnă şi, cu braţele pline şi obrajii îmbujoraţi,
intră în casă. Se opri însă în prag, cu răsuflarea tăiată. În camera
lor, lângă patul copilului care dormea, bătrâna stătea în picioare şi
îl privea cu intensitate. Privirea aceea, stranie, lipsită de duioşie,
de orice emoţie, mai degrabă plină de curiozitate, de parcă ar fi
examinat un obiect care i-ar fi trezit în mod deosebit interesul...
Clara trânti rufele pe masă şi abia atunci Adelina se întoarse
surprinsă, oarecum stânjenită, încercând cu greu un zâmbet. Dar
era prea târziu.
- El... e?, întrebă absurd, de parcă atunci îl vedea pentru
prima oară.
Inima Clarei îngheţă. Imposibil să nu-l fi văzut până acum
jucându-se prin curte. Nu ştia dacă să-i răspundă sau nu. De altfel,
nici bătrâna nu aştepta un răspuns.

129
 - Drăguţ... foarte drăguţ. Ce vreţi să faceţi cu el?
Clara simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. Se fâstâci,
căută un sprijin prin apropiere. Şi Mihu, care nu mai venea!
Ce făptură mai e şi asta, care nu ştie ce se „face” cu un copil!
-Nu-l... hrăniţi? Mi se pare cam plăpând pentru vârsta lui,
continuă bătrâna, observând deruta mamei.
- A, ba da, desigur, îi dăm ce avem mai bun, dar, ştiţi, e în
creştere...
- Păcat! Rosti bătrâna,
privind-o cu adânc regret,
păcat... clătină ea din cap,
îndreptându-se spre ieşire.
Păcat... şoptea umbra care se
strecura afară prin
deschizătura uşii.
-Doamne, Dumnezeule,
unde am nimerit!, îşi duse
Clara palma la gură,
stăpânindu-şi un strigăt. Cum
„păcat”? Ce fel de femeie e
asta? Şi Mihu, care nu mai
vine!
Târziu, după miezul
nopţii, când Mihu veni de la
slujbă, obosit de i se
împleticeau picioarele, nu mai
era timp pentru luat decizii importante. Oricum, ce să facă, n-
aveau unde să se ducă.
Clara era de familie bună, tatăl ei era patronul fabricii de
clopote de pe Dogăriei şi obţinuse o poziţie importantă în urbe şi
la Episcopia Dunării de Jos, motiv pentru care, de teama
repercusiunilor, îşi alungase fata păcătoasă de acasă, ca pe o
pacoste, când a aflat că s-a încurcat fără consimţământul lui cu
un „pârlit de tipograf” de la „Ecoul”. Mihu lucra la Radu Volbură,
om de treabă care l-ar fi ajutat, dacă i-ar fi spus în ce se băgă, dar
n-a îndrăznit. Apoi a venit pe lume Elvir şi erau fericiţi, viaţa lor
devenise o sărbătoare, chiar dacă erau cununaţi în pripă şi trăiau

130
ici-colo, prin magherniţe de închiriat. Se iubeau şi credeau că este
de ajuns. De data aceasta nimeriseră bine, odaia lor era curată,
bucătăria avea apă curentă, aveau toaletă şi baie alăturată, care
funcţiona. Unde să mai plece?
Bătrâna era ciudată, într-adevăr, dar nu-i deranja prea mult
şi, culmea, îi ţinea şi gratis, deşi nu se putea spune că n-ar fi avut
nevoie de bani. Avea o pensie mică şi trăia o viaţă modestă. Nu
primea pe nimeni, nu se ducea nicăieri.
O vecină îi făcea cumpărături şi îi plătea facturile. Viaţa ei se
consuma lent, în acest perimetru, fără sărbători şi fără evenimente.
Uneori se auzeau din salonul ei sunetele unui pian. Nu cânta,
interpreta mai bine zis, aceeaşi melodie, un canon infinit cu multiple
variaţiuni, un exerciţiu în care sfârşitul se continuă cu începutul
lui, ajungând să se combine şi să sune concomitent...

...Vara care a urmat erau tot acolo. Elvir mai crescuse şi venea
des să se joace în faţa casei, pe cimentul încălzit de soare al
verandei, încurajat de privirile curioase ale Adelinei. În ziua aceea
de pomină, băiatul se apropie de trepte, târând după el un covoraş
şi o cutie de carton colorat. Întinse preşul pe scară, se aşeză,
desfăcu jocul şi începu de unul singur să arunce zarul. O dată, de
două ori... Calul pornea într-o nebună cursă cu obstacole, gata să
le sară pe toate, dar iată că zarul năbădăios nu-l lăsa, cădea cum
vroia el şi calul trebuia să se întoarcă, să ia cursa mereu de la
capăt. Emoţia creştea, totul depindea de zarul din mâna lui.
La un moment dat, ridică privirea şi o văzu. Era lângă el,
urmărindu-l cu atenţie.
- Nu vrei să joci cu mine „Hipodrom”? o întrebă timid.
- Nu... nu ştiu cum, încercă ea să scape.
- Ţi-arăt eu, nu e greu. Arunci zarul, muţi calul peste atâtea
pătrăţele câte arată el şi dacă dai în bară, te întorci înapoi cu câte
puncte scrie pe zar. Dar dacă nimereşti în pătrăţica neagră... ei,
aici ai cam încurcat-o!
- Ce... se întâmplă dacă nimereşti în pătrăţica neagră?
- Eşti pedepsit şi trebuie să iei jocul de la capăt. E ca atunci
când mă încurc eu la poezie şi mama mă pune s-o iau de la început.
Da‘ nu mă supăr, aşa o învăţ mai bine!

131
 Adelina păli. Ochii ei îşi pierdură strălucirea, apoi totul se
întunecă. Duse palmele la faţă şi când le luă, fluturi albi o izbeau
bezmetic din toate părţile. O cavalcadă de imagini se rostogoleau
acum spre ea. Apoi, ca într-un film deteriorat, pelicula se rupse şi
ecranul deveni alb.
- Pedeapsă ai zis? Şi pentru ce eşti pedepsit, Elvir?
- Păi, se mai întâmplă, ridică Elvir din umeri. Ori calul e prost,
ori nu ştii să arunci cu zarul, ori n-ai noroc. Ori... aşa e jocul, ce
mai pui şi tu atâtea întrebări!... Dar de ce te-ai îngălbenit aşa?
A, te-am prins! Ţi-e frică de pătrăţica neagră! Nu trebuie să-ţi fie
frică, fiindcă tocmai aici e „şpilul”, cum zice tata, altfel n-ar mai
avea haz. Mie, dacă vrei să ştii, pătrăţica neagră îmi place mai
mult, fiindcă fără ea jocul s-ar termina repede, pe când aşa, poate
să continue... mult şi bine!
- Stai, stai. Şi dacă... nu nimereşti pătrăţica neagră, dacă o
ocoleşti sau sari peste ea, atunci ce se întâmplă?
- O, atunci ai câştigat. Dar tata zice că de fapt ai pierdut,
fiindcă nu te mai poţi întoarce de unde ai plecat.
Casa şi copacii şi grădina începură să se învârtească. Întâi
încet, ca atunci când, tărăgănat, se încinge o horă, apoi din ce în
ce mai repede. Adelina se ghemui lângă băiat, îşi cuprinse
tâmplele, vrând să oprească acest carusel. Liniile care marcau
cursa aceea cu obstacole ieşiră din cutia de carton şi se prelungeau
acum până în punctul de unde întoarcerea încă mai era posibilă.
Un sfârşit ca un început... începutul sensului contrar... la capătul
căruia se afla ea acum, cu acest Elvir, care nu era al ei...
- De unde ai tu, Elvir, jocul acesta?
- Tata mi l-a adus de ziua mea. Nu-i aşa că e grozav?
- Elvir, uită-te la mine. Îmi promiţi ceva?
Copilul o privi bănuitor.
- Ce?
- Dar îmi promiţi?
Elvir ştia că nu trebuie să promită dacă nu se poate ţine de
cuvânt.
- Dacă vrei, ţi-l împrumut...
- Nu, altceva.
- Intâi să-mi spui ce, hotărî el.

132
 - Promite-mi că n-ai să mai joci niciodată jocul acesta.
Niciodată! Promiţi?
Băiatul rămase o clipă descumpănit. În clipa următoare, sări
în picioare, strâse jocul, uitând de covoraş, şi o rupse la fugă,
oprindu-se plângând abia în braţele maicii sale...

... Trei bătăi în geam, ca una singură, îi trezi într-o noapte.

Prin perdea, un ochi de lună privea alb înăuntru. Mihu coborî din
pat. Focul se stinsese în sobă şi răcoarea îl înfioră. Băiatul vecinei,
cu nasul lipit de sticlă, îi făcea semn să vină afară:
- Doamna Adelina... e bolnavă, vă roagă să veniţi până la ea.
Pe întuneric îşi căută hainele şi se îmbrăcă în grabă.
- Vrei să vin şi eu?, întrebă Clara în şoaptă.
- Nu, probabil e şi madame Pascu acolo. Mă duc să văd despre
ce este vorba.
- De ce nu cheamă un doctor? Ce poţi tu să-i faci?
- Poate tocmai asta vrea, să mă duc după doctor. Stai liniştită,
mă întorc repede.
Îşi trase puloverul peste cap şi luă haina din cuier.
- Mihule, ai grijă, ţi-am mai spus, mie nu-mi place femeia asta.

133
 - Ei, lasă, după ce că ne ţine gratis...
- Tocmai de aceea. De ce? Ce vrea de la noi?
- Vrea să nu fie singură. Ce e rău în asta? Să n-o dezamăgim.
- Până şi Elvir a simţit că nu e în regulă cu ea.
- Ei, nu te lua după copil. Dacă trimite după mine la miezul
nopţii, înseamnă că are nevoie de ajutor, iar eu îi sunt dator.
Îi suntem datori!
- Şi asta face parte din plată sau din dobândă?
Mihu se opri cu mâna pe clanţă.
- Nu înţeleg ce vrei să spui, se încruntă el. Şi, ne mai aşteptând
să înţeleagă, ieşi.
Zăpada aşternută peste noapte scârţâia, întărită de ger. Curtea
era albă, mai albă ca ziua în lumină. Fiecare fulg aşezat acolo era
o lună plină, scânteind.
La colţul casei, băiatul doamnei Pascu, mogâldeaţă mişcătoare
sub copacii înlemniţi, îşi bătea mâinile una de alta, aşteptând.
- E şi mama la ea.
- Am bănuit. Dar voi cum de sunteţi aici la ora asta?
- Doamna ne-a dat telefon. Zicea că nu-i e bine.
O! Doamna are telefon? Iată un amănunt pe care nu-l ştia,
gândi el urcând scările verandei, aşa cum nu ştia mai nimic despre
misterioasa lor proprietăreasă. Îndreptându-se spre uşă, realiză
că de fapt este pentru prima oară când intră în casa aceea pe uşa
din faţă.
În antreu, aproape se ciocni de o altă mogâldeaţă, ieşită din
întuneric.
- Ah, mă scuzaţi, madame Pascu! De ce nu aprindeţi lumina?
- Doamna nu vrea. Intraţi, vă aşteaptă.
- E nevoie de un doctor?
- Nu ştiu. O să vă spună ea. Poate că nu.
- Nu? Dar ce are?
Madame Pascu se mai foi un timp, căutându-şi probabil şoşonii
cu care venise.
- Nu ştiu, domnule Mihu. Boala ei este mai veche, cred că
v-aţi dat seama. Doctorii n-au cum s-o mai lecuiască.
Urmă o tăcere nefirească. Mihu nu ştia ce să spună sau dacă
să spună ceva. Când madame Pascu consideră că pauza s-a

134
terminat, continuă:
- Eu i-am aprins focul şi i-am făcut un ceai. O mai ajut cu ce
pot, ce să fac, aţi văzut că nu are servitoare. Staţi puţin de vorbă
cu ea, îi face bine. Dacă vă e somn, îi spuneţi, şi vă lasă să vă
duceţi la culcare.
„Mă lasă! Ce drăguţ din partea ei!”, zâmbi el la adăpostul
întunericului, îngrijorat totuşi pentru ziua de lucru ce avea
să urmeze.
- Şi... unde e? Mă scuzaţi, dar eu nu cunosc casa.
- Nu?, se arătă surprinsă vecina, cu un ton aproape
neîncrezător. Acolo... şi îi arătă geana de lumină venită dinspre
dormitor. Să nu fiţi supărat pe ea că v-a deranjat. E o femeie
cultă, deşteaptă, a fost o frumuseţe la vremea ei, numai că...
Eu am cunoscut-o de tânără, din ziua când a adus-o domnul
Alexandrescu acasă. Era în 1917, pe 28 februarie, ţin minte ca
şi-acuma, ziua ceea neagră când tot Galaţiul a fost bătut de o
sută de bombe căzute din cer! Ferească-ne Dumnezeu şi Maica
Domnului de zile aşa grele!, se închină ea. Ştii dumneata ce
înseamnă o sută de bombe? Nu ştii, că abia dacă te născuseşi!
Străzile erau pline de refugiaţi, cu căruţe, cu boccele, cu ce aveau
bieţii oameni. Veneau din sudul ocupat, ba şi din Serbia, îşi
părăsiseră totul şi fugeau pe la noi spre Moldova. Au murit atunci...
Dumnezeu ştie câţi! Pe ea a cules-o domnul de pe Domnească.
Cică a ieşit dintr-un nor de fum... Mergea ca năluca prin zloată,
speriată de bombe, nu-şi amintea nici cum o cheamă, nici de unde
e... Nimeni n-o cunoştea, nu se ştie dacă era din Galaţi sau venise
cu refugiaţii. I s-a făcut milă şi a luat-o la el. Era tare frumoasă pe
atunci, avea un „nu ştiu ce”. El era tânăr şi na, s-a îndrăgostit de
ea! Nu a mai lăsat-o să plece. De la bombele alea i se trage,
săraca. Uneori, vorbeşte în dodii... În rest, e o femeie cumsecade,
numai să ştii cum s-o iei.
- Da, înţeleg.
- E şi foarte singură. De când s-a dus domnul, Dumnezeu
să-l ierte, nu mai are pe nimeni. Neamurile din partea lui nici n-au
vrut s-o vadă. Iar din partea ei, dacă şi-o fi mai fi amintit careva de
ea, asta nu mai ştiu, dar noi pe-aici n-am văzut pe nimeni s-o
viziteze. Noroc că i-a rămas casa şi pensia de urmaş, ca să aibă

135
din ce trăi. Copii n-a avut, decât unul, săracul, mort şi ăla.
- Cum îl chema pe copil, vă amintiţi?, îi veni deodată lui Mihu
să întrebe.
- Elvis sau Elvir, ca pe al dumitale, cam aşa ceva. Mult i-a mai
dus dorul! Ei, eu plec acuma, domnule Mihu, aveţi grijă de ea.
Mihu se pomeni singur în întuneric. „Asta trebuie să fie. Băiatul
meu îi aduce aminte de Elvir al ei. Cum de nu m-am gândit!”...
Simţi deodată apăsarea grea a mobilelor din jur, pe care le bănuia
masive. „Şi bombardamentul... De acolo i se trage!...” Acum
pricepea.
Dinspre uşa întredeschisă, o şuviţă gălbuie venea spre el,
de-a lungul unei mese lungi, cu tăblia din lemn lustruit. Ochii
începură să i se acomodeze şi stelele care pluteau deasupra mesei
s-au dovedit a fi ciucurii de cristal ai unui imens candelabru,
scânteind în raze subţiri, ca pe o boltă îndepărtată. În aer plutea
un miros greu, de răşină stătută şi de cărţi vechi, aşezate până
sus pe rafturile din jurul salonului.
Cu sentimentul că pătrunde într-un teritoriu interzis, Mihu
ajunse în dreptul uşii, dincolo de care domnea liniştea. Ei bine, va
împinge uşa aceea şi va intra. Urmărind firul de lumină, ajunse şi
la sursa lui, sfeşnicul cu două lumânări aşezat pe noptiera de la
marginea patului.
Faţa bătrânei cu ochii închişi, cu plapuma trasă până sub
bărbie, părea o mască de ceară pe perna ridicată. Pe peretele de
deasupra patului, tronau două ovaluri mari, probabil fotografii în
rame de bagá.
Dacă n-ar fi fost mârâitul focului în sobă sau picuratul cerii pe
suportul sfeşnicului, niciun sunet n-ar fi tulburat tihna acelei odăi.
I se părea că este un intrus şi vru să se retragă, când auzi:
- Vino mai aproape, aici, lângă mine.
Tăcerea fu spartă, acum puteau năvăli prin ea toate cuvintele
lumii. Numai că lui nu-i venea în minte niciunul.
- Vreţi să vă aprind lumina?, o întrebă.
- Nu, lasă ziua să vină când vrea ea! Dă-mi voie să ţi-l prezint
pe Tudor, soţul meu, zise ea, arătând cu mâna în sus, spre unul
din ovalurile de întuneric.
Îi semnala o prezenţă? Involuntar, Mihu înclină prosteşte din

136
cap, în direcţia din care şi răposatul ar fi făcut la fel.
- Aşază-te, îl invită ea.
Ochii Adelinei, de obicei trecuţi ca printr-un nor, acum erau
limpezi şi senini, ca după ploaie. Privindu-i, aveai impresia că te
îneci într-un tău de munte. Pe Mihu îl luă ameţeala. Aşa trebuie să
se fi „înecat” şi sărmanul Tudor când a văzut-o rătăcind ca năluca
pe străzile Galaţiului. Se simţea neliniştit în prezenţa ei şi nu ştia
de ce. Îşi descheie nasturii de la haină, căută un scaun şi se aşeză.
- Te rog să mă ierţi că te-am trezit din somn.
- Nu-i nimic, sunt obişnuit să muncesc şi noaptea.
- Da, am uitat. Dar dacă eşti liber, meritai o noapte întreagă
lângă nevasta dumitale. Ţi-am stricat-o, îmi pare rău. Totuşi, timpul
zboară nemilos şi trebuia să vii într-o zi. S-a întâmplat să fie când
sfârşitul ei se leagă de începutul alteia - ca-n jocul fiului dumitale...
Închipuieşte-ţi că zarul a căzut pe pătrăţica neagră, eşti pedepsit
şi trebuie să te întorci, să iei totul de la început, râse ea uşor.
- E doar un joc... Un joc interzis, după câte am înţeles.
Bătrâna privi într-o parte. Căuta o justificare sau trecuse de
timpul justificărilor. Într-un târziu:
- E o iluzie.
- Orice joc e o iluzie.
- Da, însă nu orice iluzie trebuie să devină un joc! Copiii n-au
de unde să ştie asta. Din câte mi-am dat seama, Elvir e îndrăgostit
de jocul acesta.
- Dar aproape l-a şi uitat!
- Asta s-o crezi dumneata! Un asemenea joc nu se uită uşor.
Te păcăleşte! Îl joacă mai departe, îl joacă în minte şi îl va juca
toată viaţa şi după aceea!...
Soba de teracotă începea să se înfierbânte. Motanul doamnei,
tot Tudor şi el, se strecură prin uşa întredeschisă şi sări în pat.
- Şi ştii de ce?, continuă ea, fiindcă este cel mai uşor mod de
a crede că totul poate reîncepe la fel, la nesfârşit. Ce nerozie!
Ei bine, nu! Nu există acelaşi zero pentru toate începuturile, oricâte
existenţe am avea, nu putem trăi la fel, mânca la fel, iubi la fel. Nu
poţi cultiva în fiul dumitale această iluzie nătângă!
Ridicată în capul oaselor, cu obrajii arzând, cu ochii
scânteietori, Adelina era toată o flacără.

137
 Mihu încremenise. Nu ştia ce să mai creadă. Vorbea serios
sau aiura? Nu e posibil ca un joc de copii nevinovat să ia proporţii
atât de condamnabile. Să fie boala?
- Dumneata l-ai inventat!, plusă ea.
- Asta mai lipsea! De ce eu? Când folosim sarea, la masă, ne
întrebăm cine a inventat solniţa?
Bătrâna se lăsă moale pe pernă, abia şoptind:
- Dacă îi interzici ceva unui copil trebuie să-i şi explici de ce.
Să mă ierţi, eu nu am răbdare, nu obişnuiesc. Nici nu mă pricep!
Dar eşti tatăl lui, ar trebui să ştii şi să-i explici dumneata.
- Există o explicaţie?
- Sigur că există.
- Care, pentru Dumnezeu?, cedară nervii lui Mihu. Chiar sunteţi
„chelăreasa” tuturor tainelor? Ce rost au toate astea? Pentru ce
suntem aici?
Adelina rămase un timp cu ochii închişi, nemişcată. Apoi
murmură ceva numai pentru sine, ca o rugăciune. Mihu ridică
sfeşnicul şi o lumină din plin. Trebuia să afle, acum sau niciodată,
femeia aceasta este nebună sau îşi bate joc de toată lumea?
Adelina întoarse capul şi îl privi, senină, încât în momentul
acela lui i se făcu ruşine, ca unui om care se trezeşte gol în faţa
altuia îmbrăcat.
- Când ai venit aici, în prima zi, îţi aminteşti?... Ai fost surprins
că nu mă interesează cine eşti. Apoi ai crezut că e o toană de a
mea sau că nu vreau să-mi încarc memoria... nu? Parcă aşa ai
spus. Ei bine, crezi că memoriei îi mai trebuie să afle ceea ce ştie
deja? Calul acela, care îşi reia la nesfârşit cursa, sau soarta, crezi
că mai trebuie atenţionat când să sară peste obstacole? Eu zic că
le-a învăţat locul şi sare cu ochii închişi.
- Nu văd legătura...
- Poate facem parte din acelaşi joc...
Cu o mişcare involuntară, Mihu scăpă sfeşnicul din mână.
Reaprinse lumânările pe bâjbâite şi îl puse la loc, lângă ceasul de
pe noptieră.
- Nu cred că e nouă fără un sfert, cât arată ceasul acesta,
remarcă el.
- Nu, e trei şi un sfert. Ceasul meu merge invers.

138
 O jucărie stranie, una din multele ciudăţenii ale acestei femei
care parcă venise de nicăieri.
- Şi atunci, dumneavoastră... cum ştiţi cât e ceasul?
- De ce să ştiu?
- Dar timpul, cum e cu timpul care merge de-a-ndoaselea?
Există aşa ceva? Se poate ca o barcă să înainteze în susul râului?
- Cu motor, de ce nu?
- Bine, dar nu de barcă vorbim, ci de râu. Iar timpul nu este un
râu oarecare.
- Tot ce curge este un râu. Se va naşte într-o zi cineva care va
spune: „totul curge”...
- S-a născut deja.
- Da? Ce frumos!... Curge, dar ce sunt „sus” şi „jos”? Diferenţe
de nivel. Le schimbi şi direcţia e alta. Dealul şi valea nu sunt
veşnice.
- Staţi, să ne lămurim. A fost mai întâi vorba de jocul acela,
acum am trecut la timp, la râu, la deal, la vale...
- Nu, de râul care devine mare era vorba. De marea care
devine nor şi de norul care devine izvor. Şi acum să-mi spui: care
râu nimereşte acelaşi izvor de unde a plecat?

139
 Cu femeia aceasta puteai să zbori fără să-ţi dai seama, oricât
de sus. Voia să comunice, dar se dematerializa. Pluteai cu ea în
altceva decât realitatea. O stare nouă, nenumită, în voia căreia
Mihu se lăsa.
Prea cald. Se ridică şi se duse la fereastră, gata s-o deschidă.
Se opri, cu mâinile pe geamul rece. Afară ningea calm, casa parcă
se ridica încet, ca-n „Ţara Minunilor”. De ce să n-o întrebe?
- Doamnă Adelina, de unde mă cunoaşteţi dumneavoastră
pe mine?
- Venirea voastră aici... Dar ce importanţă mai are acum?
Vă aşteptam. Atâtea lucruri care te obligă să trăieşti!... Eh, asta
este. Acum trebuie să-mi închei socotelile. Vrei să mă ajuţi?
- Desigur. Cum?
- Casa acesta este a dumitale. După ce nu voi mai fi, va trebui
să ţi-o iei înapoi. Îmi promiţi? Să-mi aduci un notar.
Mihu se sperie de-a binelea. Femeia asta chiar că nu e în
toate minţile! Nu va profita de nebunia ei, nici vorbă! Dar mai era
nevoie de ceva timp, să scape din strânsoare.
- Doamnă Adelina, nu vreau să comentez acum, e prea târziu
sau prea devreme... De altfel, zilele acestea noi va trebui să plecăm
la ţară, la ai mei, pentru o săptămână sau poate mai mult, nu ştiu.
Veţi putea sta singură?
- Singurătatea nu mă sperie, dragul meu. Niciodată nu reuşesc
să fiu atât de singură pe cât mi-aş dori. Nu uita, mai sunt şi cărţile.
- Da, am observat, aveţi foarte multe cărţi.
- Le am? Nimeni nu le are. Se află aici dintr-o întâmplare care
m-a făcut fericită. Iar după mine, s-ar putea să mai fie sau să nu,
depinde de dumneata. Adu-mi notarul înainte de a pleca!
- Bine, mai vorbim...
- Să nu uiţi noaptea asta! Şi ai grijă de Elvir! La bună vedere,
domnul meu!
- La bună vedere, doamnă!
Ferestrele prindeau o geană de lumină. Focul se stinsese în
sobă, cărbunii se topeau încet în cenuşă. Lumânările, pitice acum,
abia mai pâlpâiau. Nu se poate ca undeva să nu se înregistreze
aceste arderi, acest consum! Această curgere este timpul, „valea”
noastră. A ei unde să fie oare?...

140
 Mihu se îndreptă spre uşă, încet, fără vlagă, ca spre o viaţă
lipsită de sens. I-a spus că-l cunoaşte, că-şi aminteşte de el,
dar de unde, nu i-a spus! Ce să însemne asta? Ar fi vrut să se
întoarcă, s-o mai întrebe o dată: „De unde ne cunoaştem noi,
doamnă Adelina?”, dar faţa ei, cu ochii închişi, cu plapuma trasă
până sub bărbie, era din nou ca o mască. Se întuneca în spatele
lui şi senzaţia că ratase o şansă, că drum de întoarcere nu mai
era, creştea.
Ajuns afară, în răcoarea nopţii, respiră adânc. N-a fost vorba
de boală! Sau asta era boala? Se molipsea şi el? Ce-i va spune
Clarei? Se aplecă, luă cu amândouă mâinile un strat de zăpadă
afânată şi îşi cufundă faţa în ea...

...- Ce faci, Mihule, ai înnebunit?, auzi lângă el vocea Clarei.

De ce-ţi acoperi faţa cu frunze?
Mihu răsfiră degetele, frunzele uscate se împrăştiară şi el le
privi cum cad, privi casa, cu chenarul negru deasupra uşii, grădina
cu crizanteme, Clara cu copilul în braţe, poarta rămasă în lături...
- Mai bine ia băiatul, că mi-a rupt mâinile. Lasă, ce să-i faci,
s-a dus, Dumnezeu s-o odihnească, n-o s-o înviem noi acum! Du
băiatul în casă şi fugi la madam Pascu, să ne spună ce s-a
întâmplat. Ne-a lăsat nouă casa ori o luăm din nou la pas, din
poartă în poartă?...

...Mihu se mai uită o dată prin cameră, să vadă dacă nu a

uitat ceva. Bagajele erau aproape gata. Camera se
depersonalizase, arăta mai fără suflet ca în ziua când a venit pentru
prima dată aici.
- Tată, iar plecăm?
- Da, Elvir, ne mutăm.
- De ce? Doamna Adelina nu mai este, putem să mai
rămânem...
- Fiindcă nu este casa noastră. Există un nepot care o va lua
în primire.
Nu-i adusese niciun notar şi bine a făcut! Dacă ar fi ştiut
Clara!... Un nepot de-al bărbatului ei, care o dispreţuise toată viaţa,
apăruse ca din pământ după înmormântare. Înainte de a veni cu

141
un camion, să care tot „gunoiul” de acolo, i-a întors casa pe dos,
căutând bani, bonuri valorice, bijuterii. A tăiat saltele, a desfăcut
ramele tablourilor, a răvăşit cărţile, a cercetat beciul, podul. Fără
rezultat. Urma să demonteze duşumelele, candelabrul, lustrele,
pereţii imobilului şi, în final, să sape şi grădina.
- Tată, pot să iau şi jocul cu mine?
„Dacă i-l interzici, îl va juca în minte toată viaţa şi după aceea”...
- Poţi să-l iei, de ce nu, aprobă el, întârziind o clipă cu mâna
prin buclele lui aurii. Numai nu uita: e doar un joc! Şi acum du-te
la mama. Eu mai am puţină treabă pe-aici.
Ieşi în curte, ocoli casa şi urcă treptele verandei. Casa aceea,
ce fascinaţie stârnea în el şi de ce? Uşa cea mare era încuiată.
Dar nu putea învinge tentaţia de a intra, cu orice risc, pentru ultima
oară acolo. Încercă ferestrele, una cedă şi, ca un hoţ, se strecură
înăuntru.
Prin harababura care domnea înăuntru după percheziţia
nepotului, Mihu se duse direct în dormitorul unde o lăsase în
noaptea aceea. Ce căuta acolo? Ce spera să mai găsească?
Dezastrul, răvăşirea erau dezolante, îi întorceau stomacul pe dos.
Într-adevăr, timpul chiar curgea haotic în casa aceea, valea era
deal şi dealul vale.
Singurele obiecte rămase ca prin minune la locul lor erau cele
două fotografii mari, suspendate pe peretele de deasupra patului,
ca două ferestre spre trecut. Acum, în plină lumină, le putea vedea
bine.
În dreapta era ea, tânără, cât oare de tânără?, purta o rochie
de seară, poate prima din viaţa ei, şi un colier strălucitor din frunze
de laur la baza gâtului. Râdea cu capul uşor dat pe spate, cu
părul adunat peste umărul drept. Fotograful a avut grijă să-i
estompeze conturul chipului, aşa cum se face de obicei cu
persoanele a căror fotogenie este prea ostentativă. Părea atât de
firavă, de diafană, dar domina încăperea. Şi îl privea, râzând.
Foarte puţini oameni sesizează momentul de răscruce al vieţii
lor. Ei bine, el în momentul acela a ştiut. Independent de voinţă,
de raţiune, sfidând orice limită, ştia că fata aceasta a fost cândva
a lui... Şi nu a mai fost nevoie să se recunoască în portretul de
alături. Deja vedea ziua aceea...

142
 ...Galaţii sub bombe, teroarea, panica! Palate şi case ca-n
poveşti devenite ruine peste noapte... Acesta era oraşul prins
ca-ntr-o menghină între două fronturi, oraş deschis în calea ploii
de foc, oferit pericolului luni întregi, din iarnă până-n primăvară,
fără drept de apel şi fără posibilitatea de a se apăra – de apărarea
antiaeriană nici nu se auzise încă, abia se inventase avionul! Un
oraş formal „evacuat” de localnici, dar cu mai mult de jumătate
din populaţie rămasă să-şi păzească locuinţele, un oraş
supraîncărcat de refugiaţi, fără hrană suficientă, fără petrol, fără
lumină noaptea pe străzi, cu uzina de gaz aerian sfărâmată... Un
oraş lăsat pe întuneric, „tocat mărunt” de aviaţia germană care
ţintea exact obiectivele de interes: gara, portul, moara din port,
palatul navigaţiei, spitale cu răniţi şi, pentru intimidare, multe case
particulare, lovite „accidental”. Victimele nu se puteau număra!
Vedea casele cu acoperişurile fluturând în bătaia vântului, cu
ochii ferestrelor orbi... Şi alarma, alarma aceea, ţiuind asurzitor
înaintea dezastrului!
- Toată lumea la adăposturi!, strigase, alungând întârziaţii din
centrul oraşului care nu se ascunseseră încă în subsoluri.
Strada deveni pustie şi o linişte nefirească se lăsă. Liniştea
de dinaintea furtunii. Apoi mârâitul motoarelor, din ce în ce mai
aproape. Şuieratul bombelor şi exploziile. Berăria Luter, de pe
Domnească, dispăru într-o clipă. Bombe cădeau în continuare,
ca ploaia, mai spre vale, pe Chihan-Vodă. Curiozitatea de a şti
unde şi ce se întâmplă l-a făcut să scoată capul, să vadă.
Şi deodată, din valurile de fum şi praf, văzu ieşind o siluetă
care se apropia. Se frecă la ochi, i se părea că visează. Cine se
încumetă să străbată străzile fără teamă în infernul acesta?
O tânără în rochie albă păşea desculţă prin zăpadă, peste
dărâmături, fără a se teme de pericol, ca o cenuşăreasă care-şi
pierduse condurii... Şi încă era februarie!
El ieşi în goană din ascunzătoare, o prinse de mână şi o trase
în adăpost. „Măi, fato, o zgâlţâi, ce-i cu tine, eşti nebună, n-ai
auzit alarma? Nu vezi ce e în jurul tău?” „Ce e? Ce se întâmplă?”,
întreba ea, cu ochii mari, abia acum speriaţi, mai mult de tonul
vocii lui decât de grozăvia de afară. „Cum ce e? Război, nu vezi?

143
Cad bombe!” „Ce război? Ce bombe?...”, întrebă ea, din ce în ce
mai mirată. „Doamne, fato, dar tu de unde ai picat, din cer?!”
Pământul se zguduia, deasupra lor casa lui Helder stătea gata
să se prăbuşească peste ei, cu orologiu cu tot, să-i îngroape acolo,
iar ea habar nu avea pe ce lume se află. „Lasă-mă să văd!”, se
smulse fata din strânsoare, vrând să se întoarcă în stradă. El o
apucă din nou şi o trase înapoi, se luptă cu ea şi deodată braţul îi
porni din umăr şi o lovi cu putere peste faţă. Fata rămase pe loc,
cu capul întors, apoi încet, îşi îndreptă privirea spre el. Senină şi
atât de calmă, că i se făcu ruşine că o lovise. Se priveau în ochi,
o confruntare deschisă, ca doi oameni care se descoperă pentru
prima oară. Şi în momentul acela realiză că nu se va mai despărţi
de ea niciodată. Nu-şi dădea seama ce se întâmplă, nici nu era
timp pentru aşa ceva. Dincolo de privirea aceea adâncă, dincolo
de ochii aceia limpezi, cu iris de clorofilă înecată în cer, dincolo de
grozăvia din jur, ştia că fata îi aparţinea, că îl găsise şi acum se
afla în puterea ei.
O bubuitură puternică avu ecou în balconul care se prăbuşi,
acoperind cu un morman de blocuri informe singura ieşire din
vizuina aceea. Spaima îi aruncă pe unul în braţele celuilalt. O
mângâie uşor pe păr, stârnind boarea ierbii şi a florilor de câmp
culcate de vânt. Apoi, strigătele de groază ale celor înspăimântaţi
că vor rămâne îngropaţi de vii în subsol! O trase într-un colţ, se
aşezară înghesuiţi pe o bancă, ţinându-i strâns mâinile într-ale
lui, de teamă să n-o piardă. Tremura de frig. O înveli în mantaua
lui, ea atât de fragilă, mantaua lui atât de aspră... Ce linişte, ce
pace, ce sentiment de siguranţă, inexplicabil şi ridicol într-o situaţie
fără ieşire ca cea de atunci!
Firesc ar fi fost să caute o soluţie de evacuare a refugiaţilor
din ascunzătoare, era doar desemnat de unitatea militară pentru
paza oraşului, răspundea pentru viaţa lor. Dar apărând-o numai
pe ea, era încredinţat că totul se va termina cu bine, cu sau
fără el.
În câteva ore bune sau chiar o zi, cât trecu până când ieşiră,
cu efortul echipelor care degajau străzile de moloz şi scoteau
oamenii de sub dărâmături, află totul despre ea - dacă totul se
poate spune atunci când te referi la nimic. Aflase că nu ştia unde

144
locuieşte, nu ştia nici cine
este, ce a făcut înainte,
pentru că „înainte” şi
„înapoi” erau noţiuni
necunoscute pentru ea.
Pierduse noţiunea
spaţiului şi a timpului, nu
avea trecut, nici părinţi,
nici casă. Doar un nume:
„Adelina”. Doamne, dacă
ar fi ajuns pe mâna
poliţiei! La spital, printre
atâţia care-şi pierd mâini
şi picioare, cine ar fi luat
în seamă o amnezică?
Nu curge sânge, nu e
urgenţă, poate să mai
aştepte!
Adelina, însă, nu
uitase chiar tot, păstra în
mintea ei anumite
frânturi, amintiri din afara
timpului, pe care le
Monumentul eroilor din Bătălia de la Galaţi
povestea. Sigur, puteau fi foto George Maksay, 1921
şi inventate, dar erau
rostite cu atâta claritate, că te întrebai dacă nu au fost trăite cumva
într-o lume pe care noi nu o cunoaştem încă. Acolo, zicea, nu
există războaie, nici moarte, nici invidie, nici duşmănie. O lume
curată, albă, fără umbre. O lume visată? O lume înecată în prea
multă lumină, din care ea fusese trimisă să se întoarcă, să ia totul
de la capăt, ca-n jocul lui Elvir, să-şi caute umbra... Şi, iată, o
găsise... Ce poveste! Şi el a crezut-o.
A crezut aşa ceva şi s-a lăsat în vraja acestei poveşti toată
viaţa! Mai întâi a încredinţat-o părinţilor săi până la sfârşitul
războiului, apoi s-a întors la ea, la aceeaşi hieratică şi totuşi caldă
Adelina, care i-a spus – asta ţinea bine minte: „Dacă vom avea un
băiat, îl va chema Elvir”...

145
 ... - Tată! Tată! Unde eşti?, auzi Mihu ca prin vis glasul care îl
striga din curte.
Valuri-valuri, acest trecut incert, trăit sau închipuit de el, intra
în reflux şi realitatea îl invada dureros.
- Tatăăăă!
- Vin acuma, Elvir!
Părăsi dormitorul, ocoli cărţile devastate, împrăştiate peste
tot prin bibliotecă şi, împingând fereastra, sări pe verandă şi de
acolo în curte.

Venea cu ultimele bagaje spre poartă, când mare îi fu mirarea

văzând-o pe Clara cum stă de vorbă cu o necunoscută, o tânără
într-un costum de călătorie elegant, râzând împreună şi
gesticulând, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Clara ştia
să facă impresie când voia. Cine să fie oare?
Mihu se apropie şi rămase înmărmurit. Nu pentru că
domnişoara care se prezentase era nepoata din Franţa a doamnei
Adelina, nu pentru că îi spusese Clarei că a venit să împlinească
ultima dorinţă a mătuşii, aşa că să facă bine să despacheteze şi
să-şi ia casa în primire...
Ci pentru că în ochi avea aceleaşi ape limpezi, în care poţi să
te îneci... şi, mai ales, pentru că motanul Tudor i-a sărit în braţe
de cum a văzut-o.

146
 Cuprins

La „una mică” (în loc de prefaţă).........................3

Pălăria şi paltonul domnului Carcewsky..............9
Madame Suré...................................................15
Hai la circ!.........................................................23
De ce nu vii........................................................27
De la un primus................................................32
Escadra engleză..............................................38
Panglicile doamnei Paula..................................50
De la un peşte...................................................57
Vremea lupilor..................................................65
Omul care salvează vieţi...................................72
Franco de orice comision.................................83
Zile fierbinţi.......................................................91
Miss Covurlui....................................................99
Jour fixe..........................................................107
Testamentul lui Bonachi..................................115
Adelina............................................................125

147
 De acelaşi autor:

- Legendele nu se scufundă, roman, Editura „Ion

Creangă”, Bucureşti, 1990;
- Vulnerabila uitare, proză scurtă, Editura „Porto Franco”
Galaţi, 1991;
- Diocleţian, Fiul lui Jupiter, roman istoric, Editura
Phoebus, Galaţi, 2006;
- Un pilot subtil – pictorul Ion Ţarălungă, in memoriam,
memorial, Editura „Phoebus” Galaţi, 2006;
- Sărbătorile antichităii , dizertaţie, Ed. Axis Libri, 2009;
- Perpetuum nobile, poezii, Ed. Axis Libri, 2013;

Colaborări:
- Du-mă cu tine la capătul lumii. Jurnal de bord cu Ana
Maria Zaharescu şi Mihai Cosmin Popescu, cartea emisiunii
radiofonice omonime (co-autor şi redactor), Editura „Alma”, Galaţi,
1999;
- Biserica Vovidenia Galaţi, monografie (cu presbitera
Dorina Pelin), monografie, editura Episcopiei Dunării de Jos, 2002;
- Şi eu am fost în Icaria – mărturii ale aviatorilor care
au fost cândva... un punct pe cer, memorial, Ed. Phoebus, 2009
(cu Dan Antoniu şi George Cicoş);
- Oglinzi (cu Valentina Teclici), poezii, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 2013;
- Galaţi - o poveste cu aviatori, monografia aviaţiei
gălăţene (cu Dan Antoniu), Ed. Muzeului de Istorie Galaţi, 2015.

148