IBRAM Nuredin

IBRAM Ghiulgian
Dan POPESCU Cosmin

CULTURA CAFELEI ÎN DOBROGEA.

MĂRTURII PLASTICE ŞI LITERARE

„O cafea bună, băută, o ţii minte şi patruzeci de ani” –

Bĭr pĭlcan kahvenĭñ kırk cıl katĭrĭ bar (zicere tătărească)

Cafeaua, „elixirul vieții”, este poţiunea magică ce ne trezeşte dimineaţa şi

adaugă un plus de savoare vieţii noastre. Se consumă individual, în familie,
cu vecini şi prieteni şi, de ce nu? – virtual.
Preparată la ibric, la filtru, espresso, frappé, cu lapte, cu zahăr sau fără,
cafeaua este cea mai populară băutură de pe glob. Este simbolul ospitalităţii.
Cafeaua are o istorie de mai bine de 1000 de ani, mirosul de cafea este pe
lista celor mai cunoscute mirosuri, alături de bere şi de unt de arahide. După
petrol, cafeaua este al doilea bun comercializat în lume, al doilea produs ca
valoare şi importanţă în economia globală, al doilea produs de primă necesi-
tate după ulei.
Consumată în cantităţi rezonabile, cafeaua lucrează în beneficiul sănă-
tăţii omului; previne şi reduce riscurile de diabet şi boli cardiovasculare, de
cancer de colon, ne pune la adăpost de maladiile Alzheimer şi Parkinson. Ta-
ninurile din cafea au rol antioxidant.
Cafeaua ajută digestia şi procesul de slăbire, alungă migrenele şi respira-
ţia grea, protejează ficatul împotriva efectelor alcoolului şi a unor boli precum
ciroza. Zaţul de cafea ţine insectele la distanţă, este fertilizant pentru florile ce
preferă solul uşor acid (azalee, camelii, rododendron etc.), elimină mirosurile
neplăcute, elimină celulele moarte, iar 80% din cremele anticelulitice au ca
ingredient principal cofeina.
Aliment şi factor de socializare, moft sau modă, cafeaua este prezentă
în spiritualitatea tuturor etniilor ce o consumă şi îi cunosc valoarea. Unele
studii arată că, în ultimele trei secole, 90% din toţi oamenii ce trăiesc în lu-
mea occidentală au trecut de la consumul de ceai la cel de cafea. Se spune că
marele scriitor francez Honoré de Balzac avea obiceiul de a bea 40 de căni de
cafea, pentru a putea scrie.
În cultura, în literatura şi în pictura română cafeaua, cafenelele, cafegiii
sunt pretexte de a surprinde poveşti de viaţă şi destine umane. De multe ori,
aroma, căldura, intensitatea, gustul celebrei cafele naturale (turceşti) sunt
puse în co(relaţie) cu frumuseţea şi/sau răutatea umană, sunt „diagnostice”
ale caracterologiei umane, ale modului de viaţă, mai mult sau mai puţin colo-
LATINITATE, ROMANITATE, ROMÂNITATE 399

rat, intens sau monoton, savuros sau fad, „dulce” sau „amar” al unor oameni
şi/sau categorii sociale.
Şi chipul uman este asociat, firesc, cu preocupările şi modul de viaţă al
oamenilor din ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Tătarii şi turcii, comunitatea
musulmană a Dobrogei multietnice, multilingvistice, multiconfesionale,
multiculturale au fost redați magistral – cu admiraţie şi iubire – de maeştrii
scrisului şi penelului perioadei istorice, asupra cărora ne vom opri – succint
– în această comunicare.
Scriitori şi gazetari precum Cella Serghi, Radu Boureanu, Claudia Millian,
Miron Grindea, Jeni Acterian, Ştefan Roll, pictori precum Nicolae Tonitza,
Iosif Iser, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Dărăscu, Nutzi Acontz, Samuel Mütz-
ner, Constantin Artachino şi mulţi alţii, prieteni, confesori şi fraţi ai noştri,
prin imaginile literare şi/sau plastice sugestive, de mare fineţe şi rafinament,
sunt depozitari ai istoriei şi valenţelor noastre comune turco-tătaro-române.
Ei au intrat în conştiinţa şi mentalul nostru, i-au nemurit pe tătari, turci şi
români.
Consumul de cafea şi prezenţa cafenelelor în Dobrogea are o lungă isto-
rie. Celebrul călător memorialist turc Evlia Çelebi, care a vizitat aceste locuri
de mai multe ori, începând cu anul 1651, nota în nu mai puţin celebra sa
carte Jurnal de călătorii („Seyahatname”), carte de peste 7000 de pagini şi
închegată în 10 volume – ediţie completă – că oraşul şi marele port Manga-
lia, „Kaaba pribegilor şi săracilor”, cu cea mai veche geamie, Esmahan Sultan
(1575), avea şapte cafenele; că Babadag – centru administrativ, politic, mili-
tar şi comercial al zonei, cu 3000 de clădiri, cu geamiile Ulu şi Ali Paşa, cu
opt hanuri, 20 de şcoli pentru copii, 390 de dughene, cu „seraiuri înalte de
piatră”, avea opt cafenele; că „orăşelul” Karasu, azi Medgidia, cu 3 mahalale,
1000 de case simple şi cu etaj, geamie mică, un han, opt şcoli, 3 bragagerii,
40 de prăvălii, avea şi două cafenele etc. Constanţa, pe atunci un târg cu 150
de case, avea toate utilităţile de serviciu, adecvate timpului, hanuri, hambare,
prăvălii, geamie, inclusiv cafenele.
O splendidă evocare a cafenelelor Constanţei, „Afrodita orientală”, năs-
cută din „drojdie de cafea” ne-o dă scriitorul Tudor Şoimaru. Cafenelele Con-
stanţei, la început de secol al XX-lea, erau frecventate de oameni din toate
categoriile sociale: hamali, marinari, pescari, birjari, şomeri sau cei cu stare;
ele erau locurile în care se derulau prin viu grai poveşti de viaţă şi consumul
de cafea îndemna la destăinuiri, era relaxant, întărea legătura umană.
Denumirile cafenelelor, simple sau exotice, aveau o ţintă precisă şi o anu-
me clientelă, ofereau informaţii, erau frecventate de anumite categorii pro-
fesionale, sociale. Astfel, la „Cafea Poştă” – de unde pleacă autobuzele – pe
strada Carol, sub sticlă găseai misive de genul: „Când trimiţi vinul de Sari-
ca?”, „Cât costă o excursie la Istanbul pentru cinci perechi?”, „Ali, trec mâine
400 CONFERNȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ. EDIȚIA A VI-A

să te iau” etc.; la „Cafeneaua Vânătorilor” se joacă biliard de greci şi un popă;

la cafeneaua „Valul lui Traian”, pentru doritori se toarnă ţuică, în loc de rom,
pe caimac; la „Café Sulina”, „Café Maritima”, „La Timonier”, frecventate de
marinari, de hamali, de portuari, se mănâncă aterine cu roşii, „se bea vârtos”,
„se fumează”; la „Cafeneaua Marinarilor”, cafegiul Aristide aşteaptă „pesca-
rii de pe plaja Duduia, pescari care n-au femei care să-i jelească a moarte”,
pescari „fără cisme lungi care să le adăpostească reumatismele”, ei au „doar
prostovolul şi o undiţă”, într-un oraş-port, Constanţa, „cu peşti, mulţi peşti,
de sub coasta mării şi ceva mai departe”; o Constanţă „cu statuete şi rămăşi-
ţe de valoare (arheologică, numismatică, istorică – n. n.) sub straturile ei; o
Constanţă cu un scriitor-colonel precum Ionescu Dobrogeanu, furios pe acel
constănţean cu stare, care făcuse scară «din minunea de fronton cu inscripţii
bizantine»”; o Constanţă prin care se plimbase, în anul 1841, celebrul „scriitor
al Nordului”, Hans Christian Andersen, căruia îi plăcea „minaretul de scân-
duri vopsite de la singura geamie” (probabil, geamia Aziziye, azi Hunchiar
– n.n.); acel Andersen, venit din Constantinopol, care a văzut pe balconul
cafenelei „câţiva turci” întinşi, „ce-şi fumau ciubucele, îşi sorbeau cafeaua” şi
„ignorau străinii”, după cât se părea1.
În coasta oraşului erau cafenelele: „Bucureştii” – pentru oamenii pieţii, „Co-
merciantul”, „Selectul”, „Internaţional”; luxul este în piaţa Ovidiu la „Café Elita”,
cafenea cu muzică, unde se plăteşte intrarea. Cafeneaua „Bazargic” se adresa bi-
rjarilor şi turcilor, „Tripoli” era pentru şomeri; zidarii şi birjarii au cafenelele lor
de breaslă, la „Naţional” se poate procura peşte, armenii au „Araratul” etc.
În fine, pe drumul de Vii se afla cafeneaua „Gruber”, unde puteai bea o
bere proaspătă, „o bere crudă”, de abia fabricată; mai departe, „hăt departe,
în afara spaţiilor locuibile” era cafeneaua „Stejar”, unde cafeaua era făcută de
un turc; dincolo de linia ferată găsim cafeneaua „Trei Brazi”, unde scriitorul
l-a cunoscut pe un anume Costache Petrescu, „cu 24 de copii şi 75 de nepoţi,
ca şi vârsta lui”, un personaj colorat, hâtru, înţelept, care din firma sa „spio-
nează strada” şi „salută femeile frumoase şi prietenii, aşa cum salută vaporul,
ţărmul”2.
Dacă locuitorii Constanţei consumau iarna „salep” cald şi vara limonadă,
ei consumau cafea pe tot timpul anului, o cafea, „elixir al vieţii” sau „fotogra-
fie-document” al traiului omului simplu, precum al pescarului Kurt-Baba –
cu pipă din lemn de vişin – „azvârlit mort de valurile mării”, „fără alegere”,
plecat ca atâţia alţii după scoici, a cărui fotografie trona în „Cafeneaua Ma-
rinarilor”, un fotograf imortalizându-l pe cărţile poştale: „Amintiri din Con-
stanţa. Tip dobrogean”3.

1
Tudor Şoimaru, Constanţa, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1936, p. 38.
2
Ibidem, p. 35.
3
Ibidem, p. 41.
LATINITATE, ROMANITATE, ROMÂNITATE 401

Între anii 1920-1940, scriitorii, actorii şi pictorii fac din Balcic şi cafene-
lele lui centrul boemei artistice, un oraş de artă, popasul pictorilor şi al visă-
torilor (Emanoil Bucuţa), un Balcic urzit din „soarele de argint”, din „cercul
de safir al orizontului”, din „prăvălişul selenar al teraselor”, din „smochinii şi
bujorii aprinşi între pietre”, din „casele spânzurate pe pripoane”, din „turcii şi
turcoaicele în fes şi feregea”, din măgăruşii care aşteaptă încărcaţi de fedeleşe
la cişmele4.
Balcicul era pentru Regina Maria a României colţul fermecător, refugiul
ideal, locul iubit cu patimă, care îi reamintea, în variantă orientală, de Mal-
ta copilăriei. Aici şi-a construit Regina o casă albă, modestă, cu acoperişul
plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur, numită „Cuibul singura-
tic” („Tenha-Juvah”), unde se retrăgea când era obosită şi „se împrospăta cu
vlagă”, se energiza5. Aici, în feericul său palat, a scris Regina Maria, „trans-
figurată de focul irezistibil al adevăratei artiste” (Odette Arnaud), lucrarea
memorialistică Povestea vieţii mele, retipărită în zilele noastre cu prilejul a
100 de ani de la Încoronare.
Pictorii erau o prezenţă statornică, cu ale lor poveşti de viaţă şi profesi-
onale ale Balcicului. Spre exemplu, cuplul Rodica Maniu şi Samuel Mützner
venea la Balcic şi „pleca odată cu cocorii”. Ei aveau un atelier de pictură „la
marginea mării”, vizitat de pictori, dar şi de scriitorii prieteni dr. Voiculescu,
Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Emanoil Bucuţa6.
Rodica Maniu a dedicat Balcicului şi zonei – descoperite în 1920 – ci-
cluri de acuarelă şi ulei, reprezentând ţărmuri de mare, stânci, panorame,
sate pescăreşti, „învăluite de o poezie uşor gânditoare”; lucrările ei din 1930,
realizate la ţărm de mare, au fost considerate de Oscar Walter Cisek – autorul
romanului Tătăroaica – drept „baroce”7.
Celebrele cafenele ale lui Ismail şi Mamut au ibrice de aramă, ceşti tur-
ceşti de cafea, mobilier simplu de lemn; însă ele au rămas în istoria cultu-
rii române prin energia lor culturală, prin vizibilitatea lor literară şi pictu-
rală, marcate de memoria unor personalităţi precum Adrian Maniu, Camil
Petrescu, Oscar Walter Cisek, Jean Bart, Ion Pillat, Ion Marin Sadoveanu, a
creaţiilor pictorilor Tonitza, Iser, Steriadi şi mulţi alţii.
Cafea, cafenele, cafegii, poveşti de viaţă şi destine umane, farmecul Do-
brogei, al Balcicului perioadei interbelice sunt surprinse în pagini şi fraze me-
morabile de scriitori şi gazetari, precum Emanoil Bucuţa, Octavian Moşescu,
4
Emanoil Bucuţa, Oraşe şi locuri de artă româneşti. Balcic, colecţia Apollo, Craiova, 1931, pp. 7-9,
apud Doina Păuleanu, Pictori români la Balcic, Edit. Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2008, p. 15.
5
Regina Maria, „Cum am ajuns la Tenha-Juvah”, în Analele Dobrogei, VIII, Institutul de Arte Grafice
şi Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1927, pp. 1-4.
6
Octavian Moşescu, Din jurnalul unui colecţionar, p. 45, apud Doina Păuleanu, op. cit., p. 139.
7
O.W. Cisek, „Cronică plastică”, în Gândirea, IX, 1930, p. 157, apud D. Păuleanu, op. cit., p. 139.
402 CONFERNȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ. EDIȚIA A VI-A

Mihail Sebastian, I. Simionescu, Cella Serghi, Ştefan Roll, Jeni Acterian, An-
drei Manu ş.a. Viaţa la cafenea se consumă adesea în sunetele tărăgănate ale
daire-lelor, pe fondul fumului de narghilea, în compania pescarilor cu chipuri
împietrite şi marcate de furtuni, cum a relatat un vilegiaturist exasperat de
necesitatea întoarcerii8.
Prin ei au devenit de notorietate cafenele pescăreşti şi poveştile de viaţă,
colorate, ale lui Ismail-tătarul şi Mamut-turcul. Ei au „înţelepciunea tăcerii”,
sunt depozitari de istorie trăită, firi meditative, grăitoare, cu discreţie şi tact;
sunt „pătrunşi de dragoste faţă de oameni şi Allah”.
Ismail-tătarul, prietenul tuturor, cu zâmbet larg ce-i inundă faţa, cu ochi
oblici şi ascunşi de pleoape, ochi cu „priviri agile şi isteţe”, avea o cafenea
cu cerdac, la care te urcai pe o scară dreaptă de lemn (Cella Serghi). Iar în
cafeneaua sa, luminată de o lampă cu abajur mare, „de jur-împrejur bănci şi
la mijloc 2-3 mese”, fierbe câte o cafeluţă cu ibricul nu mai mare şi nu mai
puţin ars ca o pipă de matroz bătrân9. Ismail te primeşte să-i fii prieten fără
nicio reticenţă, îţi spune pe nume, bea cu tine o şecherli, te întreabă cum o
duci, cunoaşte şi păstrează cu discreţie absolută toate tainele poetului, toate
combinaţiile interlope, pe care le presupui că trebuie să existe. Ismail, prin
fizionomia lui exotică, expresivă, ca şi cafeneaua lui, în exterior cu „trei plopi
crescuţi din prag şi aplecaţi să formeze un plafon vegetal, o streaşină de foş-
nete deasupra celor câteva mese estivale”, este „subiectul şi, respectiv, obiec-
tul pictorilor”10. El este prietenul şi sfetnicul pictorilor, de pildă, al marelui
Nicolae Tonitza. (Galeria de portrete a lui Ismail, semnate de nume cunoscu-
te, pe care o ţinea în cafenea, va fi „zestrea” lui Efigé, fiica sa, răpită – cum era
obiceiul – la sfatul „complice” al lui Tonitza.)
La cafeneaua pescărească a lui Mamut-turcul, „se mănâncă dulceaţă
de smochine”, „se ascultă cronica Balcicului prin gura lui Ali, care ne pune
şi Radio”11. Cafeneaua „modestă” a lui Mamut se prelungea afară printr-un
geamlâc, cu mesele acoperite toate de „coroana unui copac secular”, este un
loc de „întâlniri, de discuţii ori de clevetiri”. În interior era o bancă lângă fe-
reastră, un număr variabil de scaune, „mai înalte sau mai scunde”, o lampă
cu petrol suspendată de tavan, undiţe şi plase agăţate de pereţi şi multe pânze
albe de vele12. Suleiman, nepotul lui Mamut, spune că aici se consumau cafea,
rahat, bragă şi dulceaţă de smochine, trandafiri sau gutui.

8
D. Păuleanu, op. cit., p. 116.
9
Ştefan Roll, „Detalii din Balcic”, în Cuvântul liber, nr. 42, 25 august 1934, p. 8, apud D. Păuleanu,
op. cit., p. 116.
10
Ibidem.
11
Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, 1932-1949, Edit. Humanitas, București, 1991,
pp. 172-174.
12
Cella Serghi, Pânza de păianjen, Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1990, pp. 170, 276.
LATINITATE, ROMANITATE, ROMÂNITATE 403

Mamut, căpitan, „cel mai cunoscut om al Balcicului”13 are o spumoasă

poveste de viaţă. Inimă zburdalnică, „ca orice marinar”, avea o dragoste la
Constanţa, una la Cavarna, alta la Stambul, făcea afaceri bune, „mai lua o fe-
meie la bord”, aducea mâncăruri şi vinuri alese, lăsându-se în voia valurilor,
a brizei sărate şi a dragostei, a îmbrăţişării pe puntea corabiei. Corabia lui,
construită la Smirna, ducea la Constantinopol grâu, secară şi porumb de la
Constanţa; meseria o ştia de la tatăl lui, „pe ale cărui vase se plimbase de la
vârsta de 12 ani”. Când acesta muri, i-a lăsat lui şase bărci, o corabie cu pânze,
ceva capital, „iar din Levant se întorcea cu untdelemn. Pe atunci era tânăr”14.
Războiul i-a stricat rostul, a rămas fără corabie, odată cu bombardarea
portului Galaţi de către ruşi şi a fost nevoit, pentru a-şi câştiga existenţa, să-
şi deschidă această cafenea la Balcic. Desigur, „porturile, călătoriile pe mare,
iubirile au trecut în amintirile lui dragi”15.
Şi cafeneaua lui Ismail şi cafeneaua lui Mamut au fost vizitate de Regina
Maria, „o doamnă mare şi frumoasă”. Mamut regretă că, neştiind musafirul,
n-a făcut „o temenea mai lungă până la vârful pantofilor ei împărăteşti”, ci
doar temeneaua lui „clasică”16, astfel că a rămas neconsolat şi a bocit mult.
Cuvinte calde despre atmosfera cordială, primitoare a cafenelei lui Ma-
mut (re)găsim în notaţiile cu vervă, spumoase, briliante de gânduri şi senti-
mente ale scriitoarei Jeni Acterian: „Seara la Mahmud în cafeneaua turceas-
că. Mâncăm dulceaţă de smochine şi ascultăm cronica Balcicului prin gura lui
Ali, care ne pune şi radio. Au nişte replici turcii de pe aici de un umor uimitor.
Nu au nimic servil şi umil în serviciile pe care ţi le fac. Sunt respectuoşi în
felul lor, cu răspunsuri directe. Ironie contra ironie. Glumă contra glumă”17.
În aceeaşi notă caldă, de relaxare şi de reverie a cafelei servite cu prietenie
de către Mahmut şi „ciracii” lui, sunt impresiile scriitorului Radu Boureanu:
„Stau în faţa cafenelei lui Mahmut. Poate că prima cafea sorbită lângă pragul
dughenei lui vestite să-mi fi turnat un adaos de lene, de dizolvare a voinţei. Mă
prinde în plasa nevăzută istorica lene musulmană, cu inutilitatea gestului, cu
gestul rotund, cu gândul ondulat larg pe un val de fum de tutun. Sub copacul
uriaş din faţa cafenelei, umbra e încropită ca o apă ce abia trece spre răzoare”18.
Ştefan Roll surprinde şi momentele în care pescarii dis-de-dimineaţă
beau o zeamă neagră făcută din erzaţuri..., îşi repară la cafeneaua lui Ismail
„plasele şi cârligele, taie din midii momeli. Febrile, degetele lor groase şi mari
împletesc din sculul de bumbac fileul”. După pescuit, pescarii turci îşi vând
13
Andrei Manu, „Mamuth”, în Adevărul literar şi artistic, XVIII, nr. 870, 8 august 1937, p. 6, apud D.
Păuleanu, op. cit., pp. 121-122.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Jeni Acterian, op. cit., pp. 172-173.
18
Radu Boureanu, „Marea Noastră. România”, în Revista Oficiului Naţional de Turism, III, nr. 7, iulie
1938, p. 7, apud Doina Păuleanu, op. cit., p. 117.
404 CONFERNȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ. EDIȚIA A VI-A

peştele şi „bărcile lor – în timpul sezonului – vopsite şi botezate cu nume

marine, sunt la dispoziţia publicului pentru plimbările pe apă, pentru parti-
dele de pescuit ale amatorilor cari vor prinde în două ore un guvid şi acela de
multe ori îl pescuieşte Aliş, care ştie să arunce undiţa, cum să simtă peştele
agăţat. Pescarul diletant, care a risipit în zadar toată provizia de momeli, e
puţin exasperat...”19.
Nicolae Tonitza (1886-1940) a descoperit Balcicul, „Mecca pictorilor ro-
mâni”, din anul 1933, dar pe tătari şi turci mult mai devreme, din 1923, când
venea la Mangalia destul de des, fiind cazat de prietenul şi modelul său Tefik.
Un Balcic cu lumina proaspătă a soarelui de dimineaţă, când Tonitza pic-
ta cel mai mult, un Balcic cu case albe, sărăcăcioase, cu ziduri oarbe şi gea-
muri mici, vopsite în alb, cu uliţe strâmte în care se mişcau siluete subţiri,
hieratice, aplecate, în straie lungi, ce semănau cu nişte năluci.
Un Balcic al pescarilor, hamalilor, frizerilor, căruţaşilor şi cafegiilor, cu
o viaţă simplă, nesofisticată, cu oameni sinceri, calzi, ospitalieri, bărbaţi cu
chipuri uscăţive, firi meditative, cu trai auster şi arhaic.
Tonitza se întâlnea, dialoga şi devenea confesor al acestora la cafenea.
Aici se bea o licoare magică, pregătită tradiţional în ibric, la nisip sau la foc
mic; aici se putea bea şi o bragă, se putea consuma o dulceaţă de trandafiri
sau smochine în decorul unei cafenele pescăreşti – ca cea a lui Ismail sau Ma-
hmut – cu scaune modeste, din lemn, şi plase de pescari atârnate pe pereţi la
lumina unei lămpi de petrol atârnate de tavan sau... afară, la una din mesele
acoperite de coroana unui copac.
Uneori, cafeaua se asocia cu narghileaua cu tutun special, iar timpul par-
că se oprea, în ascultarea gândurilor, a sporovăielii, însoţite de sunetele mu-
zicii melancolice, orientale, ce invită la meditaţie.
Tonitza se regenera cu energia creativă a unor oameni precum Tefik, Os-
man, Ali Memet, Selim Plăcintarul, Hagi Yusuf sau micuţa tătăroaică Rachiş
Ali, Afizè, Demira, pe care-i simpatiza, îi iubea şi cu care se identifica.
De altfel, este simptomatic că Tonitza a fost în judecată pentru că a luat
poziţie şi a condamnat indignat faptul că un cafegiu nevinovat a fost târât
pe jos, în mijlocul drumului, de patru sergenţi din ordinul unui comisar de
poliţie. Acuzat de insultă gravă la adresa comisarului, a fost însă achitat la
procesul ce i s-a intentat, proces la care au fost de faţă, între alţii, Dărăscu,
Şirato, Manea, Nutzi Acontz, Vasile Popescu. Pictorul Ştefan Constantinescu,
unul din martori, a declarat că la momentul scandalului de pe uliţă, el bea un
spriţ, iar dl Tonitza „ca stare fiziologică bea o cafea”20. Achitat, Tonitza a fost
cinstit de prietenii pictori – unde altcumva, decât „pe cerdacul lui Ismail”?21.
19
Ştefan Roll, Detalii din Balcic, în Cuvântul liber, nr. 42, 25 august 1934, p. 8, apud D. Păuleanu, op.
cit., p. 130.
20
D. Păuleanu, op. cit., p. 157.
21
Ibidem.
LATINITATE, ROMANITATE, ROMÂNITATE 405

I-a pictat lui Tefik – prieten şi model – fizionomia expresiv accentuată

prin trăsături minimale, prin cvasimonocromie, nu prin voluptăţile cromati-
ce pe care, de altfel, le stăpânea.
Lucrări precum „Cafeaua la Mangalia”, „Farul din Balcic”, „Tefik”, „Cur-
tea lui Tefik din Mangalia” ş.a. ne bucură şi în zilele noastre inima, sufletul;
au intrat în nemurire oamenii şi peisajele pictate de Tonitza şi de ceilalţi pic-
tori ai „Școlii de la Balcic”.

Nicolae Tonitza, „Cafeneaua lui Mamut” Nicolae Tonitza, „Ceașca de cafea”. Sursa:
(„Cafenea – Balcic”). Sursa: Doina Păuleanu, Doina Păuleanu, Tonitza, Edit. Monitorul Ofi-
Tonitza, Edit. Monitorul Oficial R.A., Bucu- cial R.A., București, 2018, p. 176
rești, 2018, p. 155

Iosif Iser (1881-1958) surprinde în tablouri precum „Micuţul cafegiu”,

„Turc la cafea”, „Bătrâni la cafea”, „Doi turci într-o cafenea”, „Turci la ca-
fenea”, dar şi „Familie de tătari”, „Interior tătăresc”, „Turci din Dobrogea”,
„Peisaj dobrogean”, „Strada” ş.a. filosofia de viaţă, ancestrala legătură dintre
tătari şi turci şi locurile de legendă şi basm ale Dobrogei.
Psiholog iscusit prin introspecţie şi analiză, Iser ne surprinde cu portre-
tele sale „intelectualizate”, motivate de stările trăite ale personajelor. El îi
pictează pe tătari şi turci cu o economie de mijloace, imaginile lor „decupate”
din realitate demonstrează o maturitate compoziţională susţinută de armonii
cromatice. De altfel, pentru mine, spune pictorul, culoarea este un proces
cromatic între pictor şi lumea dinafară – ea exprimă „adânca parte sufleteas-
că” a pictorului.
406 CONFERNȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ. EDIȚIA A VI-A

Seriile tematice ale picturii lui Iser – „Tătăroaice”, „Ostaşi”, „Ţărani”,

„Nuduri”, „Balerine şi arlechini”, la care adăugăm „Cafenele şi cafegii” – sunt
realizate prin desen, viguros şi expresiv, cu o gamă cromatică bogată, lumina-
tă de soarele locului, toate fiind traversate de dualitatea intelect-senzualitate.
Şi el excelează prin redarea unui univers cu miros de cafea, imaginat prin fum
de narghilea, dulceaţă de smochine şi/sau fructe uscate.
Perfecţionist, pentru a finaliza un tablou – durează cel puţin şase luni,
spunea el ,– Iser face sute de desene şi schiţe, caută cheia armoniei desen-cu-
loare. Şi dacă există talent, timp, condiţii, eşti exigent faţă de tine însuţi –
adaugă Iser –, ajungi la starea de artist, mulţumit de tine, ca să mulţumeşti
pe receptorul de cultură, publicul.

Iosif Iser, „Cadâne la cafea”. Sur- Iosif Iser, „Cafenea turcească”. Sursa: https://ro.pinte-
sa: Mircea Deac, Pictorii portre- rest.com/pin/turci-la- cafenea--10485011611170306/
tului: despre orgoliu în artă, Edit.
Monitorul Oficial R.A., București,
2013, p. 81

Hamalul Osman, nelipsit din cafeneaua lui Mamut, era preţuit de toţi
pictorii, dar era mai apropiat de Steriadi, în ale căror portrete-schiţe şi picturi
era mai mereu prezent. Osman i-a pozat numai lui Jean-Alexandru Steriadi
(1880-1956), pictor şi grafician român, cu o pictură de o luminozitate delicat
nuanţată, dar cu tuşe precise, rod al unei observaţii fără cusur.
Osman era isteț, afabil, de încredere, mereu gata să ajute, să efectueze un
serviciu; strânsese în el ceva din „înţelepciunea Orientului”, spuneau picto-
rii. Cu un chip ars de soare şi cu turban, el permite lui Steriadi „o pensulaţie
dinamică ce asigură transparenţe vaporoase şi saturate de lumină”22. Într-un
22
Ibidem, p. 136.
LATINITATE, ROMANITATE, ROMÂNITATE 407

portret al lui Steriadi, îl vedem pe Osman, cu zâmbetul pe buze, cu pânzele

sub braţ şi şevaletul pe umeri. Văzut frontal şi profilat pe peisajul marin, Os-
man se integrează firesc atmosferei dobrogene.
Ştefan Dimitrescu (1886-1933), primul pictor din „Grupul celor patru” (ală-
turi de pictorii Francisc Şirato, Nicolae Tonitza şi sculptorul Oscar Han), este
un artist rafinat, „de rasă”, foloseşte, cum vedem din lucrările sale „Cafeneaua
turcească”, „La cafenea”, „Cafeneaua lui Ismail”, o culoare care nu este excesi-
vă, nu este înşelătoare. Este, pur şi simplu, „culoarea obiectului, nu a retinei pic-
torului”. Ştefan Dumitrescu „lucrează în sensul naturei”. De altfel, în anul 1925,
el spunea: „Mă emoţionează culoarea şi sunt pasionat de formă, când o văd pe
una, mi se pare că-mi scapă cealaltă. Caut încontinuu să le prind şi să le mărit”23.

Ștefan Dimitrescu, „Cafeneaua lui Ismail”. Sursa: Doina Jean-Alexandru Steriadi, „Hamalul
Păuleanu, Grupul celor patru, Edit. Meridiane, Monitorul Osman”. Sursa: Mircea Deac, Ste-
Oficial R.A., București, 2012, p. 252 riadi, Edit. București, 1962, p. 47

Când pictorul se opreşte asupra personajelor acestor localnici, de obicei,

tătari şi turci – cu straie specifice, stând, fumând, bând cafea –, personajele
pictate dobândesc monumentalitate sobră şi prestanţă vizuală.
Gradaţiile culorilor – de pildă, ale albului –, folosirea brunului, accentele
de roşu şi albastru dau muzicalitate tonurilor, exprimă poetica viziunii sale,
simplitatea compoziţiei ce degajă delicateţe şi linişte. Îl caracterizează sinte-
za dintre desen şi culoare.
Una dintre lucrările reprezentând celebra cafenea i se datorează lui Con-
stantin Artachino (1870-1954), artist plastic cu admirabile calităţi de dese-
23
Aurel D. Broşteanu, Grupul celor patru, în Gândirea, X, 1931, p. 142, apud: D. Păuleanu, op. cit.,
p. 153.
408 CONFERNȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ. EDIȚIA A VI-A

nator, autor al unor construcţii de maestru, cu variaţii cromatice judicios

gradate şi distribuite24. Cu abilitatea unui meşteşug bine stăpânit, Artachino
realizează multe portrete – unul este vândut Reginei Maria –, orientându-se
către un Orient livresc, exhausiv ca descriere şi perfect stăpânit în efectele de
ansamblu25.
Poveştile literare şi culorile Dobrogei ne atrag şi astăzi, emoţionează şi
fascinează sensibilitatea, trăirile şi gândurile noastre.

Anexe
Anexa 1.

Întorcându-se dintr-un periplu prin Sudul Europei şi Levant (1841), ma-

rele scriitor danez Hans Christian Andersen poposeşte la Constanţa, pentru
a-şi continua drumul, cu o cursă de diligenţă, până la Cernavodă. Aici existau
o moscheie, câteva case, o cafenea murdară, cu pridvor în stradă pentru turcii
impasibili ce-şi fumau narghileaua, sorbind cafea. Câţiva sărăntoci zdrenţă-
roşi, cu barbă lungă, turban, caftan şi papuci, cutreieră străzile strângând bă-
legar de ars: lemnele nu se găseau decât la câteva mile depărtare. Împreună
cu un voiajor englez vizitează o casă tătărască, umilă, cu acoperiş de stuf. „Pe
brânci se strecurară în odaia joasă, care li se pare mai degrabă un mare horn:
pereţii dispăreau în ceaţă, totul în jur se pierdea în fum”. Aici Andersen şi
englezul văd o frumoasă tătăroaică şi scriitorul crede că un pictor ar fi putut
realiza un tablou original „cu lumină dublă, focul în colibă şi soarele în amurg
ce pătrundea sângeriu prin uşa joasă.”

Sursa: Marcel Romanescu, „Andersen în România. O călătorie pe Dunăre acum o

sută de ani”, în Revista Fundaţiilor Regale, 8, nr. 1, ian. 1941, pp. 180-181, apud Con-
stantin Cioroiu, „Etnii trăitoare alături de români în Dobrogea”, în Analele Dobrogei,
anul II, nr. 1, Constanţa, 1996, p. 28.

Anexa 2.

D. Stoicescu, în textul „Delavrancea la Enigea – norocul softalei” redă cu

umor şi savoare povestea unui seminarist („sokta”), candidat la o slujbă în
cultul islamic, care părând a fi evreu – în realitate era un turc sărman – a fost
24
Petre Oprea, Aşa i-am cunoscut, Bucureşti; Edit. Maiko, 1998, pp. 5-6.
25
Ibidem.
LATINITATE, ROMANITATE, ROMÂNITATE 409

îmbăiat, îmbrăcat în haine frumoase, a primit cadouri şi a fost servit la masă

de oamenii Şeicului, şeful credinţei şi dreptăţii musulmane. Pentru că ştia
bine Sf. Coran, el a primit slujba mult visată. Povestea aparţinea scriitorului
Barbu Ştefănescu Delavrancea, „musafir plăcut”, dar este relatată de un prie-
ten al său „în jurul a două feligéne de cafea”. D. Stoicescu menţiona obiceiul
că la noi, dobrogenii, „bătrânii turci sunt stâlpii cafenelei”

Sursa: D. Stoicescu, „Delavrancea la Enigea – norocul softalei”, în Analele Dobro-

gei, anul V şi VI, 1924 şi 1925, pp. 25-29.

Anexa 3.

Pentru gazetarul şi scriitorul Ştefan Roll, în Balcic, „adevărată bijuterie

de var şi soare, geografie ondulând peste valuri”, cafeneaua lui Ismail are o
regie scandinavă. Vâsle proptite, plase infinit de multe agăţate de stâlpii bal-
conului interior, colace de salvare, tărtăcuţe, haine de piele, cojoace, gheme
de aţă. Depozitul pescarilor. În colectivitatea lor, o cinste integrală domneşte.
Nimeni nu se atinge de bunul altuia, nimeni nu cunoaşte noţiunea expropri-
erii.
Încăperea scundă a cafenelei e copleşită de lampa cu abajur mare, ca un
fluture uriaş. De jur-împrejur bănci şi la mijloc două-trei mese. În fund e
pompa americană de apă şi ogeacul. Aici Ismail, cu capul teşit de mongol,
fierbe în spuză câte o cafeluţă cu ibricul nu mai mare şi mai puţin ars ca o pipă
de matroz bătrân.
De asemeni, exteriorul cafenelei cu trei plopi crescuţi din prag şi aplecaţi
să formeze un plafon vegetal, o streaşină de foşnete deasupra celor câteva
mese estivale e obiectul pictorilor.
La un pas e marea, pontonul portului cu bărci ancorate de el, cu elevato-
rul rămas decor din vremuri bune, cu grănicerul plimbându-se de acolo până
acolo, profilat pe orizont. Ancore vechi, lanţuri macerate de rugină, comple-
tează ansamblul marin, recuzita unor sentimente...
În spatele cafenelei e moara Crisoveloni, cea mai proeminentă clădire de
pe întreaga coastă. Şomează. Un paznic singur păzeşte cele şase etaje pustii.
Prin ferestre pescăruşii şi porumbeii intră în voie şi zburătăcesc prin umbră,
albi. Fâlfâitul lor răsună vid. Închid puţin ochii: moment Edgar Poe şi şase
etaje neant.

Sursa: Ştefan Roll, „Detalii din Balcic”, în Cuvântul liber, nr. 42, 25 august 1934,
p. 8, apud D. Păuleanu, op. cit., pp. 116-117.
410 CONFERNȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ. EDIȚIA A VI-A

Anexa 4.

Început în august 1933, primul sejur la Balcic (al lui Tonitza – n.n.) se
prelungește și în septembrie. În cursul acestei luni, Miron Grindea îi ia un
amplu interviu pentru revista Cuvântul liber. Aflăm astfel că apăruse între
timp și Șirato, evident, la îndemnurile prietenului. Tonitza pornea la lucru la
ora cinci dimineața, pentru a prinde lumina zorilor. Bea cafea după cafea la
cafeneaua lui Ismail. Grindea e impresionat de înfățișarea artistului: „privi-
rea de un albastru când tăios, dur, când învăluitor... Ținută curată și sobră, ca
în fața unui necontenit sanctuar. Chip masiv, mare, bronzat, măsurat în miș-
cări.” E relatat și un incident: pictorul sare în sprijinul unui cafegiu, maltratat
de polițiști, și ajunge la tribunal, pentru insultă adusă autorității; este, firește,
achitat. Episodul ilustrează o constantă a comportamentului lui Tonitza: so-
lidaritatea cu omul necăjit.

Sursa: Miron Grindea, „La Balcic, cu N. Tonitza”, în Cuvântul liber, 25 noiembrie

1933, pp. 6-7, apud Lucian Boia, Balcic: micul paradis al României Mari, Edit. Hu-
manitas, București, 2014, p. 136.

Anexa 5.

Istoria artei românești înregistrează în vara anului 1933 un eveniment

memorabil: în amintirea lui Ștefan Dimitrescu și în numele prieteniei pe
care i-a purtat-o, Nicolae Tonitza părăsește cu părere de rău Mangalia și
descinde în fantasticul oraș dobrogean din Cadrilater; este dragoste la pri-
ma vedere; pe urmele pașilor celui dispărut prea devreme, Tonitza străba-
te râpele și falezele urbei marine, adastă în cafenelele lui Mamut și Ismail,
ia contact cu geniul locului, retina i se impregnează de lumina și conturele
sale. Cu discreția care îl caracterizează, Șirato îl urmează în mica urbe ma-
rină, spre folosul propriu, al prietenului și colegului de Grup, al coloniei
de pictori deja constituite, al întregii arte naționale, aflată atunci într-un
moment fast.

Sursa: Doina Păuleanu, Tonitza, Edit. Monitorul Oficial R.A., București, 2018,
p. 154.
LATINITATE, ROMANITATE, ROMÂNITATE 411

Coffee culture in Dobrudja. Plastic and literary testimonies

This communication refers to coffee, coffee shops, coffee shops owners,

life stories and human destinies, the charm of Dobrudja and Balchik, cap-
tured in memorable pages and phrases by writers and journalists, but also
in plastic images of great refinement (Nicolae Tonitza, Iosif Iser, etc.). The
coffee, “elixir of life” and “document painting”, speaks about the hospitality of
the people from this Romanian corner of the country, Dobrudja, a multieth-
nic, multiconfessional and multicultural Dobrudja in which Tatars and Turks
lived and continue to do so.

Cuvinte-cheie: Tatars, Turks, Dobrudja, Balchik, coffee, coffee shops,

Nicolae Tonitza, Iosif Iser, color, humanism.

Nuredin IBRAM
profesor universitar, doctor
e-mail: ibramnuredin@yahoo.com

Ghiulgian IBRAM
vicepreședinte al Asociației de Cultură „Barsın-Bırsın”

Cosmin-Dan POPESCU
profesor
Școala Gimnazială Nr. 43 „Ferdinand” Constanța,
e-mail: cosminpopescu22@gmail.com