ABU HASAN

de ION LUCA CARAGIALE

(rezumat)

In timpul domniei califului Harun-al-Rașid, trăia la Bagdad un neguțător bogat. El avea o

nevastă și un fiu, Abu Hasan. Neguțătorul își crescuse fiul supraveghindu-l îndeaproape până ce
acesta ajunsese pe la vârsta de treizeci de ani. Atunci neguțătorul muri, iar fiul îi moșteni marea
avere adunată timp de o viață. Ținut din scurt și cam fără bani atâta timp, Abu-Hasan împărți averea
în două. Cu o jumătate își cumpără acareturi ce aveau să-i aducă venituri și să-i asigure un trai
îndestulat până la sfârșitul vieții.
Cealaltă jumătate fu folosită de Abu Hasan astfel: adună în jurul lui o ceată de tineri și se puse
pe chefuit.
Petrecerile cu mâncăruri și băuturi rare, cu tarafuri de lăutari și cântăreți vestiți, cu
dansatoarele și dansatorii cei mai aleși din tot orașul îi terminară acea jumătate de avere într-un an.
După aceea, omul nu mai întinse mese mari. Atunci dispărură și prietenii. Necăjit, el voi să se
convingă temeinic de nemernicia lor. Se duse pe la fiecare, chipurile să le ceară bani cu împrumut ca
să iasă din necazuri. Niciunul nu îi dădu nimic, ba unii îl dădură pe ușă afară.
Abu Hasan întrerupse atunci legăturile cu toți prietenii fățarnici. Se mulțumi să trăiască cuminte
din veniturile lui. Hotărî să primească în fiecare seară un singur musafir, străin de oraș. Cu acela
avea să mănânce, să bea și să povestească. Avea să-l găzduiască o noapte, iar a doua zi să-l
poftească să-și vadă de drum. În fiecare seară ieșea lângă podul Bagdadului și poftea în gazdă la el
pentru o noapte pe primul străin pe care îl vedea, de orișice stare ar fi fost.
Într-o seară apăru la pod chiar califul Harun-al-Rașid. Era îmbrăcat ca un negustor în așa fel
încât să nu îl recunoască nimeni. Îl însoțea numai cel mai credincios rob al său, Mesrur. Abu Hasan îl
opri, îi spuse despre obiceiul său și îl pofti în ospeție. Încântat să cunoască un asemenea om, califul
Bagdadului primi cu bucurie.
Gazda îl pofti pe oaspete într-o odaie foarte curată. La masă se aduseră bucate nu prea multe,
dar foarte bine pregătite. Au mâncat cu plăcere amândoi, în tăcere și fără să bea, așa cum era
obiceiul pe acolo. Mai apoi au mâncat poame și turte de migdale. Când a căzut noaptea și au aprins
lumânările, Abu-Hasan a adus ulcioare cu vin și bărdace (ulcioare mici) pentru băut.
Tot gustând din vin, Abu Hasan i-a istorisit negustorului povestea lui. Voia să-i lămurească
obiceiul despre care îi spusese când îl poftise în ospeție. Califul îl lăudă pentru înțelepciunea lui. Îi
spuse că ar dori să-l răsplătească cumva. El avea legături mari, iar dacă Abu Hasan ar fi avut ceva
treburi de rezolvat, l-ar fi ajutat cu drag.
Gazda spuse că nu are nimic de rezolvat. Singura lui dorință ar fi fost ca imanul (preot
musulman) și cei patru ctitori de la geamie (biserica musulmană) să fie pedepsiți pentru obiceiul urât
de băga zâzanie între locuitorii mahalalei lor. Mai adăugă că își dorește să fie calif pentru o zi. Ar fi
poruncit să li se dea câte o sută de bețe la tălpi ctitorilor și patru sute imanului. Califul îi spuse că
poate l-ar putea ajuta să-și îndeplinească dorința. Lui Abu Hasan nu-i veni să creadă asta.
Înainte de a merge la culcare, califul îi turnă în vin gazdei un praf adormitor. Omul adormi tun.
Califul îi porunci robului său să-l ia în spinare și să-l ducă la palatul său.
La palat, califul spuse să-l culce pe Abu-Hasan în patul său. Le porunci tuturor ca a doua zi
toată lumea să se poarte cu Abu Hasan și să-i îndeplinească poruncile întocmai ca și cum el ar fi
calif.
Dimineață, curteni și curtene, robi și roabe intrară toți în odaia de dormit al califului. Califul cel
adevărat privea în odaie printr-o fereastră zăbrelită, așa cum erau în fiecare încăpere a palatului
Un rob îl trezi cu grijă pe Abu Hasan. Acesta nu își crezu ochilor când privi în jurul său. Închise
ochii la loc, crezând că visează. Robul îi spuse din nou că a sosit momentul să se trezească. Se
ridică și muzica începu să cânte. Mesrur îi spuse că a sosit ceasul sfatului împărătesc.
Abu Hasan, nevenindu-i să-și creadă ochilor și urechilor, întrebă un rob micuț, apoi pe o
curteană cine este el. Amândoi răspunseră că el este califul. Neștiind ce să mai creadă, omul se lăsă
îmbrăcat și porni către sala tronului. Aici, marele vizir îi vorbi despre diferite treburi. Abu-Hasan le
rezolvă foarte bine, căci avea o minte sănătoasă și ageră. Tot atunci, îl trimise pe căpitanul poliției în
mahalaua lui, săi pedepsească pe cei cinci bârfitori. Îl trimise apoi pe marele vizir să-i ducă mamei lui
o pungă cu o mie de galbeni. Mama lui primi darul cu mare mirare. Nu înțelegea de ce i-ar trimite ei
califul atâția bani.
de galbeni. Mama lui primi darul cu mare mirare. Nu înțelegea de ce i-ar trimite ei califul atâția
bani. Odată ce sfatul se termină, Abu Hasan fu condus în odăi minunat de strălucitoare. Aici îl
așteptau frumoase muzicante, mese întinse cu mâncăruri aburinde, mirosind îmbietor și șapte tinere
curtene gata să îl răcorească făcându-i vânt cu niște pene de păun. El pofti șase dintre ele la masă,
rămânând numai una să-i facă vânt. Le întrebă de nume și spuse fiecăreia câteva cuvinte
curtenitoare și foarte potrivite. Califul îl privea tot timpul de după câte o fereastră zăbrelită și era
foarte încântat văzând ce om ales este prietenul său.
După ce mâncară, trecură prin odăi din ce în ce mai frumoase și mai strălucitoare, în care
cântau alte și alte cântărețe. Pe mese se aflau fel de fel de poame, dulcețuri, prăjituri și alte bunătăți.
În cel din urmă salon, pe masă se aflau vinurile. Abu Hasan închină câte o cupă în cinstea fiecăreia
dintre cele șapte curtene. După ultima adormi cu capul pe masă.
Se înnoptase. Califul porunci să i se pună hainele cu care îl adusese, să fie dus înapoi la casa
lui și să fie culcat pe divan. Dimineață, când se trezi, Abu Hasan nu voi să creadă că este cine îi
spunea mama lui că este. O ținea una și bună că el este califul. O mai și îmbrânci pe mama lui cât
colo. Femeia țipă, săriră vecinii și socotiră că fiul ei a înnebunit. Abu Hasan ajunse la ospiciu, la casa
de nebuni. Aici fu bătut zile în șir cu vâna de bou, până când își reveni și recunoscu cine este. Atunci
i se dădu drumul acasă. Stătu în casă până când se refăcu. Se hotărî apoi să se întoarcă la obiceiul
de a primi un musafir pe seară.
Abu Hasan ieși la capătul podului. Tocmai atunci se ivi califul, îmbrăcat ca un negustor. Se
prefăcu că nu îl vede, apoi că nu îl cunoaște. Negustorul atâta stărui ca să îl împace, că până la urmă
îi povesti toate prin câte trecuse. Îi arătă urmele bătăilor primite la ospiciu. El credea că toate se
întâmplaseră fiindcă, la plecare, negustorul lăsase ușa deschisă și intraseră în casă duhurile rele.
Negustorul se arătă foarte mâhnit că din cauza lui pățise atâtea. Îl rugă să îl mai primească o dată în
ospeție, cu promisiunea că a doua zi va fi bine. Abu Hasan îi ceru să jure că va închide ușa în urma
lui când va pleca de dimineață, și negustorul promise.
Cei doi merseră acasă la Abu Hasan și toate se petrecură ca și prima oară. Dimineață, când
se trezi iar în patul califului, Abu-Hasan se îngrozi că o ia de la început. Apăru însă califul și el
înțelese imediat tot ce se întâmplase. Califul îi lămuri și ce nelămuriri mai avea și îi spuse să îi ceară
orice răsplată. Abu Hasan ceru numai să aibă dreptul de a intra la calif oricând dorește. Califul îi dărui
nu numai acest drept, dar și o locuință în palat și o pungă plină cu aur. Mai târziu, se îndrăgosti de o
roabă a Zobeidei, soția califului. Califul și soția lui le făcură nunta la palat și îi ținură sub ocrotirea lor
până la adânci bătrânețe.