Program de studii: Master Psihologie clinică, Consiliere psihologică și Psihoterapie

GESTIONAREA EMOȚIILOR - FRUSTRAREA

Profesor coordonator:

Conf. Univ. Dr. LAURA ELENA NĂSTASĂ

Grupa 14MF101 - Studenți:

BOGZEANU DAMARIS ROXANA

COTICI MARILENA

DAVID LOREDANA

HOSU IOANA FABIOLA

Brașov
2020
 I. Fundamentare teoretică

„Fericirea după care tânjești o întunecă pe cea pe care o ai.”

Jacques Deval

Paul Popescu Neveanu (1978) considera frustrarea ca fiind un “un fenomen complex de
dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca
urmare a nerealizării unei trebuințe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparținea anterior, în
ordinea materială sau în plan proiectiv și afectiv”, iar în Dicționarul de psihologie a lui R. Doron
și Fr. Parot, întâlnim frustrarea ca fiind descrisă ca “lipsa unui obiect susceptibil să satisfacă o
trebuință”.

Conform Dicționarului Enciclopedic de Psihiatrie (C. Gorgos, 1989) frustrarea este

văzută ca o “situație în care un obstacol (eveniment, element frustrant) intervine în calea
satisfacerii unei trebuințe (intenții, dorințe) și modifică astfel comportamentul persoanei”.

Unii autori văd frustrarea ca pe o formă de suferință, fiind adesea însoțită de furie și
neputință. Conform lui Enachescu frustrarea este „suferința psihică rezultată din privarea unei
satisfacții vitale, resimțită de individ ca un obstacol sau ca o interdicție” (Enăchescu, 2000,
465).

Frustrarea este starea afectivă a unei persoane atunci când simte că eforturile îi sunt
blocate. Furia, care o precede reprezintă acea stare puternică de neplăcere, la care se adaugă
sentimentul de nedreptate și dorința de a acționa în scopul remedierii situației (Schmidt, Willis,
2007, 88). Freud face referire la factorul principal al frustrării afirmând că „principalul factor
de nevrozare a omului îl constituie interdicția socială (Romilă, 2004, 506).

Aspectele diferite care ne caracterizează pe fiecare își pun amprenta și în cazul frustrării.

Astfel, ceea ce pe unii îi frustrează, pe alții îi poate lăsa indiferenți. De exemplu, în cazul
tulburării de personalitate narcisice, persoanele în cauză sunt extrem de sensibile la critică,
gradul lor de frustrare fiind foarte crescut. Același lucru se întâmplă și la persoanele cu stima
de sine exagerată, toleranța la frustrare în cazul lor fiind foarte scăzută și asociată cu iritabilitate
și accese de furie (DSM, 2003, 715, 96).

2
 Frustrarea poate fi de două feluri, primară (în care tensiunea și insatisfacția subiectivă
apar în absența obiectului necesar satisfacerii trebuinței, ex: lipsa hranei) și secundară (un
obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ apare în calea comportamentului motivat, îndreptat
spre obiectiv). Consecințele frustrării pot fi mai problematice sau mai puțin problematice în
funcție de mai mulți factori: natura obstacolului, natura și intensitatea motivației,
particularitățile structural-dinamice ale persoanei care suportă frustrarea.

Frustrarea secundară poate avea loc în prezența a patru factori sau obstacole:

 Obstacol pasiv intern, care constă dintr-o incapacitate a persoanei, cum

ar fi de exemplu dorința de a excela într-un anumit domeniu fără a avea aptitudinile
necesare;
 Obstacol pasiv extern, cum ar fi lipsa mijloacelor necesare pentru a atinge
un anumit scop;
 Obstacol activ extern, poate fi concretizat prin interzicerea unei activități
printr-o măsură punitivă;
 Obstacol activ intern, cum ar fi prezența unui conflict intrapsihic.

În ceea ce privește adaptarea individului la evenimentul frustrant, reacțiile pot apărea pe

o linie continuă situate între normal și patologic, iar rezultatul depinde în mare măsură și de
nivelul toleranței acestuia la frustrare. Reacțiile la frustrare pot fi diferite, de exemplu la copii,
pot apărea la conflicte minore și sunt imediate, putând lua forma agresivității îndreptate
împotriva adulților provacatori de frustrare, geloziei, îmbufnării, ostilității, egoismului, izolării,
dependenței sau hipersensibilității dacă evenimentul frustrant are caracter repetat.

La adulți reacțiile de frustrare sunt mai puțin intense și mai puțin imediate, adultul
dispunând de un autocontrol emoțional mai dezvoltat și de o reziliență la stres mai bună,
căpătate de-a lungul dezvoltării sale ontogenetice prin educație și prin interiorizarea
interdicțiilor, însă pot fi mai durabile și mai profunde. La adulți frustrarea poate conduce la
forme de adaptare mai puțin sănătoase precum: agresivitatea, apatia, evadarea din realitate,
fixarea sau obsesia, adicția, incoerența, etc.

În cartea sa despre frustrație, T. Rudică (2006) consideră fenomenul de frustrație ca pe

un aspect importat al actului de adapatare. S. Rosensweig a fost interesat pe lângă alte aspecte
ale frustrării și de problema factorilor determinanți ai toleranței la frustrare, deosebind două
tipuri de factori și anume cei somatici, constituționali, care țin de diferențele noastre înnăscute

3
și factorii psihologici genetici, ca de exemplu absența totală a frustrației în copilăria timpurie,
ceea ce îl va face pe subiect incapabil să răspundă adecvat la situația frustrantă, cum de
asemenea o frustrare excesivă sau repetată poate crea zone de redusă toleranță, copilul nefiind
echipat din punct de vedere al maturității psihice și emoționale, iar prin apelarea la mecanisme
de apărare a eului va acționa inadecvat, fiind periclitată și dezvoltarea sa psiho-emoțională
ulterioară. În cartea sa despre formele agresivității pasive, T. Murphy amintește despre
pericolele secolului XXI, caracterizat de unii specialiși ca fiind “epoca excesului” , în care
părinții își răsfață peste măsură copiii, lăsându-i fără apărare în fața riscului de a cădea pradă
anxietății și chiar depresiei, odată deveniți adulți, când vor fi incapabili să manifeste abilități de
reziliență la stres, care-i ajută să facă față dezamăgirilor și evenimentelor frustrante. De
asemenea autorul remarca că la vârsta lui „Vreau!”, copilul nu este capabil să conviețuiască cu
propria anxietate, de aceea sublinia importanța limitelor ferme și consecvente ce ar trebui trasate
de către adult tocmai pentru a putea crește în copil nivelul toleranței la frustrare.

Astfel că, toleranța la frustrare a fost descrisă ca fiind capacitatea, variabilă în funcție
de fiecare individ în parte, de a suporta un anumit grad de frustrare, fără să apară reactii
inadecvate, răspunsuri neadaptative sau simptome patologice. Nivelul foarte scăzut de toleranță
la frustrare este specific indivizilor nevrotici sau psihotici.

Toleranța la frustrare implică familiarizarea cu situațiile frustrante și învățarea

modalităților de a face față situațiilor privative, cel mai important factor fiind gradul de
maturizare intelectuală, afectivă și morală a personalității, acestea impunând un anumit grad de
echilibrare psihică și de obiectivitate în crearea situației motivaționale.

Dintre teoriile realizate asupra modelului frustrare-agresivitate amintim pe cea a lui

Berkowitz (1989) care considera că frustrarea este un factor primar pentru furie și agresivitate
și că furia ar trebui abordată dintr-o perspectivă cognitiv-motivațional-relațională, în care
scopul este pus pe păstratrea individualității eului.

Studiile asupra represiei și asupra agresiunii ale lui Saul Rosenzweig au condus la
dezvoltarea testului proiectiv PFS (Picture Frustration Study), care evaluează modalitățile de
reacție la frustrare, utilizând principiile generale ale teoriei frustrării propusă de acesta.

Reacțiile de apărare a Eului au fost împărțite de către Rosenzweig (1934) în trei grupe:

1) Răspunsuri extra-pedeapsă (E): individul atribuie în mod agresiv

frustrarea unor persoane, lucruri din exterior, având ca reacție directă agresivitatea,

4
 inhibată inițial apoi manifestată în mod direct, dar și furia și iritarea, principalul
mecanism psihanalitic fiind proiecția;
2) Răspunsuri intra-pedeapsă (I): individul își atribuie sieși, în mod agresiv,
cauza frustrării, emoțiile asociate fiind culpabilitatea și izolarea, iar ca mecanisme
psihanalitice deplasarea și izolarea, formele patologice manifestându-se prin
psihastenie, dar și prin manifestări obsesionale;
3) Răspunsuri fără pedeapsă (M): agresiunea nu apare ca formă generatoare
și se încearcă evitarea formulării unui reproș față de sine sau față de alții,
mecanismul de apărare principal fiind cel al refulării, putând conduce la forme
patologice de tipul isteriei.

Însă există și un al doilea tip de reacții la frustrare, numite și reacții de persistență a

necesității, care au ca scop să satisfacă nevoia specifică frustrată printr-un mijloc sau altul,
acestea fiind de obicei exprimate prin sublimare sau conversie.

Lazarus (2011) este de părere că atunci când ne simțim frustrați este posibil să
redirecționăm propria furie asupra “sistemului” sau asupra unei alte persoane ori să o întoarcem
asupra propriei persoane, transformând heteroagresiunea in auto-agresiune. Atunci când
aspectele referitoare la responsabilitate sunt mult prea ambigue sau mult prea complexe, ori
când avem tendința de a atribui vina/responsabilitatea/controlul în exterior este posibil să ne
direcționăm furia asupra altora. Dacă răspunderea și imputarea controlului sunt îndreptate mai
degrabă asupra propriei persoane decât asupra altcuiva, individul va trăi vinovăție sau rușine în
loc de furie. Dacă nicio instanță, fie internă fie externă, nu poate fi învinovățită, este foarte
probabil ca reacția emoțională produsă să difere de furie, vinovăție sau rușine și să se transforme
în anxietate (implică un pericol ambiguu), sau tristețe (implică o pierdere ireversibilă), sau o
stare emoțională ce poate fi descrisă prin termeni ca: frustrare, dezamăgire, sau suferință
psihică.

În continuare vom descrie un studiu de caz prin care putem exemplifica frustrarea în
variatele sale forme, însă dorim să aducem în atenția dumneavoastră prin această temă de
seminar și câteva tehnici și metode prin care putem să mediem cu succes această stare
emoțională, prezentă probabil din ce în ce mai mult în viața fiecăruia și datorită unei expuneri
constante la factorii stresori cotidieni.

5
II. Aplicații practice

1. Titlu: „Echilibrarea gândurilor și trăirilor afective”.

Obiective:
a) Conștientizarea filtrării, ca mod distorsionat de percepție și gândire.

b) Dobândirea capacității de a vedea situația/lucrurile „în ansamblu” (opusul filtrării).

Etape: Exercițiul presupune parcurgerea împreună cu participanții la activitate a patru
întrebări de reflecție, fiecare întrebare fiind urmată de solicitarea participanților de a
oferi propriile răspunsuri, atunci când este confortabil pentru ei și doresc să
împărtășească cu grupul ceea ce au descoperit.
Resurse:
a) Fizice: laptop/computer, internet.
b) Volitive: dorința de implicare în activitate, de explorare.

2. Titlu: „Exercițiu interacțional”

Obiective:
a) Propagarea unui sentiment de comunitate și universalitate prin împărtășirea
reacțiilor și sentimentelor comune.
b) Rotunjirea travaliului grupului și oferirea de feedback animatorilor cu privire la ce
a avut impact asupra participanților.
Etape: Participanții sunt invitați să împărtășească câte un lucru pe care l-au câștigat
sau învățat în cadrul temei de seminar: Gestionarea frustrării.
Resurse:
3. Titlu: „Acceptarea neconditionata”
Obiective:
a) Cultivarea acceptarii emotiilor fara judecare critica
b) Focusarea pe momentul prezent, aici si acum, un obicei pe care ne putem bizui in
orice moment si datorita caruia putem observa obiectiv ce se petrece inlauntrul
nostru.
Etape: Participantii sunt invitati sa adopte o pozitie confortabila, sa se relaxeze si
sa lase mintea lor sa mearga intr-o excursie de descoperire a potentialului
emotiilor lor.

6
 Resurse:
a)Fizice: un scaun confortabil, o patura.

Bibliografie:

1. American Psychiatric Association (2003). Manual de diagnostic si statistica a

tulburarilor mentale, DSM-IV-TR 2000, Ediţia a IV-a revizuită. Bucuresti: Editura
Asociația Psihiatrilor Liberi din Romania.
2. Romilă, A. (2004). Psihiatrie, Editia a II-a, revizuita, București: Asociația Psihiatrilor
Liberi din România.
3. Schmidt, R. F., Willis, W. D. (2007). Encyclopedia of Pain, New York, Springer.
4. Marcelli, D., Braconnier A. (2006). Tratat de psihopatologia
adolescenței. Ed.Fundatiei Generatia, - tradus dupa Adolescence et psychopathologie.
(1983, 2004), Paris: Ed.Madison.
5. Mckay, M., Wood, C., J. & Brantley, J. (2020). Aptitudini fundamentale de gestionare
a emoțiilor. În Mckay, M., Wood, C., J. & Brantley, J., Cum să-ți gestionezi emoțiile
copleșitoare și să-ți recapeți autocontrolul. Ghid practic de terapie comportamentală
dialectică, 135-172. București: Editura Herald.
6. Pantelie, R., (2001), Frustrarea. În Pantelie, R., Tehnici Proiective (Teme de seminar),
72-82, Timișoara: Ed. Bibliotecii Centrale Universitare Timișoara.
7. Lazarus, R., S., (2011), Emoții negative și incongruența în raport cu scopurile – Furia.
În Lazarus, R., Emoție și adaptare , 289-311, București: Ed. Trei.
8. Rudică, T., (2006), Obstacol, conflict, frustrație, stres. În Rudică, T., Psihologia
frustrației, 25-57, București: Ed. Polirom.
9. Enăchescu, C., (2000), Glosar de termeni. În Enăchescu, C., Tratat de psihopatologie,
465, București: Ed. Tehnică.
10. Murphy, T., Hoff Oberlin, L., (2013), Agresivitatea pasivă. Cum o recunoști și
controlezi la tine și la alții, București: Ed. Trei.
11. Belmont, J., A., (2015), Exercițiu interacțional. În Belmont, J., 103 activități de grup:
idei de tratament și strategii practice, 213-214, București: Ed. Trei.

Webografie:

https://www.scribd.com/doc/13606266/Testul-de-Frustrare-Al-Lui-Rosenzweig, accesat în
data de 04.11.2020.
7
http://www.formazionescienzesociali.unisalento.it/c/document_library/get_file?folderId=4850
083&name=DLFE-327638.pdf, accesat în data de 06.11.2020