MAREA 

FOAMETE DIN TRANSILVANIA DINTRE 
ANII 1813‐1817 ȘI IMPACTUL EI ASUPRA 
MENTALITĂȚILOR COLECTIVE.  
PUTEREA MEMORIEI 

Ioan CIORBA

Deceniul al doilea al secolului al XIX-lea a fost, la nivelul lumii

transilvănene, martorul manifestării unei teribile perioade de foamete,
întinsă în linii mari între anii 1813 și 1817. Considerată cea mai gravă
criză alimentară din perioada de trecere dinspre lumea medievală spre
cea modernă şi una din cele mai groaznice din întreaga istorie a
Transilvaniei, aceasta a avut drept cauze o suită de factori naturali,
sociali sau politici (vremea rea, războaiele napoleoniene etc.) şi a
determinat, într-o primă fază, urcarea vertiginoasă a preţurilor.
Scăderea standardelor alimentare a antrenat o creştere a numărului de
boli, cu implicaţii directe asupra evoluţiei demografice.
Dincolo de consecinţele materiale violente, de regulă mai uşor de
reconstituit pe baza materialelor de arhivă, această criză de subzistenţă
a antrenat serioase implicaţii şi perturbări ale sensibilităţii şi
mentalităţilor colective, a căror reconstituire are menirea de a
completea tabloul general al desfăşurării evenimentelor, apropiind
firul cercetării de pulsul vieţii de zi cu zi, a cărui monotonie este de
această dată destructurată de grozăvia flagelului, ce a implicat,
imediat, comportamente noi, atipice.
Groaznicului interval 1813-1817 i-am consacrat o teză de doctorat
susţinută în anul 2005 la Universitatea din Oradea şi publicată doi ani
mai târziu. Între aspectele tratate atunci s-a aflat şi cel referitor la
modul în care amintirea foametei a reuşit să se păstreze vie în memoria
multora din contemporanii ei, dar şi a generaţiilor posterioare,
informate de rigorile manifestării ei, cel mai adesea, prin viu grai de
către cei care i-au trăit pe viu brutala experienţă. Identificarea în ultima

419
Tradiții istorice românești și perspective europene 

perioadă a unor informaţii capabile să vină în completarea dosarului

acestui capitol, să-i redea şi mai exact contururile şi să-l întregească ne-
a îndemnat să reluăm discuţia, având convingerea că baza
documentară ce vine în completarea celei vechi va permite o analiză şi
mai profundă a consecinţelor foametei, dincolo strict de intervalul
manifestării ei concrete.
Se cuvine a preciza încă de la început că nicio altă perioadă de
foamete nu a fost atât de des invocată peste ani, precum cea din
intervalul 1813-1817. Fireşte, parţial măcar, această stare de lucruri se
poate explica prin faptul că ea s-a produs relativ târziu şi, drept
urmare, este mai bine documentată. Pe lângă acest fapt însă a contat la
fel de mult şi caracterul ei violent. Impresia generală pe care această
criză alimentară a lăsat-o a fost una creată parcă după tiparele unui
scenariu apocaliptic, martorii ei direcţi, dar şi ceilalţi care şi-au
îndreptat atenţia asupra evoluţiei sale, întrecându-se parcă în a găsi
expresii şi superlative cât mai sugestive care să redea întregul
dramatism al situaţiei. Că în 1813 şi 1814 „au fost foamete mare” în tot
Ardealul, se poate citi într-un mare număr de însemnări de pe vechi
cărţi din Densuş (Hunedoara), Răchitova (Hunedoara), Aştileu (Bihor),
Bochia (Arad)1, Bocsig (Alba)2 etc. Proporţiile catastrofei au fost
resimţite tot mai acut odată cu scurgerea anilor împingând la maxim
limitele rezistenţei psihice şi fizice ale celor care au avut de suportat
consecinţele ei. Moise Nicoară, martor şi el direct al calamităţii, dar şi
al celei ce lovise Austria (în Viena se aruncau în Dunăre mari cantităţi
de grâne deteriorate din cauza ploilor, iar pâinea era făcută din scoarţă
de copac şi cenuşă în loc de sare) era de părere că doar un contemporan
al acesteia ar fi în stare, în viitor, să-i descrie amploarea: „Il fallait etre
témoin oculaire”, scria el în acest sens, „pour pouvoir s'en faire une
idée, dont on ne pouvait jamais donner une description”3. G. Bariţiu,
deşi născut în 1812, avea să noteze câţiva ani mai târziu că: „Între anii
1815 şi 1817 a cădiutu preste Transilvania o fomete din cele mai

1 Florian Dudaş, Memoria vechilor cărţi româneşti. Însemnări de demult, Oradea,

1990, p. 288-291.
2 Elena Rodica Colta, Însemnări de pe cărţi vechi româneşti, documente ale

veacurilor trecute, în Apulum, XI, Alba Iulia, 1979, p. 1071.

3 Cornelia Bodea, Moise Nicoară (1784-1861) şi rolul său în lupta pentru

emanciparea naţional-religioasă a Românilor din Banat şi Crişana, Arad, f.a., p. 97.

420
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

înfricoşate (...) că de când au fost lumea nu s-au putut să fie mai mare”4,
concluzia sa fiind, foarte probabil, bazată pe mărturiile celor care au
avut a se confrunta direct cu efectele ei.
Impactul mental al flagelului a fost mult amplificat de apariţia
în avans sau concomitentă a unor semne cereşti (mai ales comete5),
precum cea semnalată de Stan Irimie „ce mergea la răsărit cătră
muscali, apoi s-au întorsu şi au mersu la apus şi i s-au stricat razele”,
considerate de mentalul colectiv ca prevestitoare a unor nenorociri, nu
foarte clar identificate şi precizate însă. Credinţa în strânsa legătură
dintre mişcarea planetelor pe bolta cerească şi rodnicia ori, din contră,
slabele performanţe din cadrul unui an agricol (sau, fapt relevant, a
unui interval de tipul aceluia din anii marii foamete) este consemnată
şi pentru mijlocul secolului al XIX-lea, într-un articol având titlul
Despre natura anilor cu planetele Venus 1850, Mercurius 1851, şi Luna 1852
în privinţa prăsirei bucatelor prin Ardeal apărut într-un număr din 1851
al Foaiei pentru minte inimă şi literatură, eşecul producţiilor agricole fiind
justificat tocmai prin această nefericită mişcare şi aliniere a corpurilor
cereşti: „După făcutele băgări de samă pentru anii cu planetele Venus
şi Luna zic economii: paie multe, grâu puţin (că se prădesc holdele),
fân mult şi reu. Însă despre anul cu luna numai cam pe jumătate se
pote zice că s-au întemplat ani întru tote forte roditori, precum anul
1817, carele după patru ani mai înainte, ce fuseseră cu totul primesduiţi
de bucate, cât în primăvara anului 1817 s-au fost suit preţul unei
ferdele, 16 cupe, de grâu, la 25 florini, şi nice aşie nu se căpătă; cât
oamenii din Ardeal ca turmele de oi mergea cătră părţile cele mai cu
bucate”6. Într-un alt loc, în paginile aceleiaşi publicaţii, se vorbea de
„existenţa” unor stele a căror prezenţă pe cer ar fi în măsură să cauzeze
o răcire a climei („Ce stele sunt mai totdeauna recitoare de aer aşe cât
de se vor arăta pe vară fac din vară mai earnă”), pentru exemplificare
autorul indicând iarăşi anii de mijloc ai marii foamete („precum la anii
                                                       
4 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei: pe două sute de ani din urmă. Ediţia
a 2-a, vol. I, Braşov, 1993, p. 559.
5 Vezi în acest sens şi studiul lui Damaschin Mioc, Vasile Mioc, Raportul

fenomen astronomic-eveniment politic sau calamitate naturală în mentalitatea

medievală românească, în Civilizaţie medievală şi modernă românească, Cluj
Napoca, 1985, p. 195-203.
6 Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 8, joi 22 februarie 1851, p. 60.

421
Tradiții istorice românești și perspective europene 

1815-1816”). Anul 1848, din care datează articolul ce cuprinde

informaţiile de mai sus, era considerat unul dominat de planeta Marte
(Mars) la fel ca anul 1813, existând, în consecinţă, serioase motive de
îngrijorare datorită mersului nefavorabil al vremii din acest din urmă
interval şi primei consecinţe pe care acest fapt l-a antrenat imediat,
respectiv urcarea vertiginoasă a preţurilor la alimente: „După cum eşi
mai aduc aminte (cei care au trăit atunci, n.n I. C.), şi am băgat de
seamă din unele însemnări anul 1813 pentru Ardeal au fost tare secetos
de au urmat scumpete”7.
Exemplele de mai sus merită atenţia, în opinia noastră, din cel
puţin două motive: pe de o parte pentru că demonstrează, în plin
mijloc de veac XIX, adânca predominare a unor mentalităţi medievale,
bazate pe felurite credinţe şi superstiţii, iar pe de altă parte pentru că
în primul exemplu amintit, autorul lui s-a simţit dator să exemplifice o
evoluţie cu consecinţe pozitive a planetelor pe bolta cerească prin
conjunctura favorabilă, în opinia sa, din 1817, pe seama căreia va şi
pune, de altfel, sfârşitul gravei crize alimentare ce se întinsese din 1813
până în acel an. La o distanţă mai multe decenii, aşadar, memoria
colectivă continua să păstreze amintirea unui an 1817 marcat de lipsuri
şi scumpete în prima sa parte, urmat însă apoi de o recoltă a cărei
producţie se va dovedi în final izbăvitoare. În acelaşi timp încercările
de sondare a mersului anotimpurilor ori a vremii în general, prin
recursul la analiza mişcării astrelor şi compararea cu situaţii întâlnite
şi în anii 1813-1817 ne arată limpede că intervalul marii foamete s-a
constituit într-o experienţă traumatizantă ce va continua să marcheze
inclusiv generaţiile următoare ei.
Tăria cu care a lovit, precum şi frica pe care a reuşit să o
producă nu au putut fi pe de-a-ntregul dezamorsate aşadar nici la
distanţe însemnate de timp, rămânând în mintea multora din
contemporanii ei ca un moment reper la care se vor raporta atunci când
încercau să zugrăvească proporţiile altor anomalii sau catastrofe la
care au fost martori. Seceta din anul 1824, de pildă, din regiunea
Bihorului, s-a manifestat, în opinia supravieţuitorilor marii foamete,
„(cum n-a mai fost) din anul 1817, din s(u)şigul cel (r)ău, de murie
oamenii bătrâni pe subt garduri şi pe drumuri”; greutatea debutului

7 Idem, nr 8, luni 23 februarie 1848, p. 63.

422
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

de an 1847, legată îndeosebi de creşterea exagerată a preţurilor la

cereale şi alimente, trezea unui autor neidentificat, probabil preotul din
localitatea Dumbrava, aceleaşi neplăcute amintiri: într-o însemnare de
pe registrul de stare civilă al amintitei aşezări acesta scria că în „Anul
1847 primăvara au fost scumpetea cea mare de bucate, tocma [ca] în
anul 1817 şi au fost chibelu de grâu cu 30-35 de florinţi, tentiu 20-25
florinţi bancă, o pită 4 fl., iţiia de păsulă 12 h, crompele 3 fl. vica,
păreche de oă 8 h.”8; în fine, primăvara grea a anului 1836 trezea în
rândul multor ţărani îngrozitorul gând că „vor sta să piară de foame
ca în anul 1817, ba încă doară şi mai rău, că sunt mai săraci şi mai traşi
de domni decât atunci”9. Am lăsat la final acest exemplu, nerespectând
ordinea cronologică, întrucât el ne apare frapant, prin faptul că în
pofida luării ei ca reper, ca punct de vârf al manifestării unei
nenorociri, marea foamete dintre anii 1813-1817 este văzută aici totuşi
ca un „rău” mai mic în comparaţie cu cel ce stă să tulbure liniştea
prezentului, chiar dacă pericolul era doar posibil, ipotetic. Relativitatea
amintirilor în acest caz şi raportarea la trecut prin dimensiunea
subiectivă a acestuia este evidentă, prezentul sau viitorul bănuit a fi
intervalul manifestării unor nenorociri (chiar dacă nici măcar definită)
estompând din aprecierea gravităţii marii foamete, deşi efectele ei au
fost măsurabile şi parţial, încă vizibile în acel moment. În acelaşi timp
e de remarcat faptul că într-o perioadă în care lumea rurală (covârşitor
majoritară încă la nivelul spaţiului transilvănean) se raporta la timpul
trecut cu o mare doză de imprecizie, imaginaţie (fantezie) şi
inexactitate10, trimiterile precise la intervalul 1813-1817 făcute uneori la
intervale consistente de timp, inclusiv de indivizi care aparţin
ruralităţii ca loc de rezidenţă sau mod de a gândi, pot să surprindă.
Lucrurile se pot limpezi şi deveni mai clare însă dacă admitem că
memoria colectivă este una selectivă şi subiectivă, apropape
întotdeauna rezemată pe fapte sau evenimente încadrabile
senzaţionalului şi extraordinarului. Dacă vremurile normale sunt
                                                       
8 Cristian Apati, Ioan Ciorba, Însemnări de pe registrele de stare civilă ale parohiilor
ortodoxe din Bihor (sfârşitul secolului al XVIII-lea - 1848), în Cele Trei Crişuri, Seria
a III-a, nr. 7-8, Oradea, 2006, p. 5.
9 Florian Dudaş, op. cit., p. 303, 320.

10 Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800).

Societate rurală şi mentalităţi colective, Cluj Napoca, 2011, p. 53.

423
Tradiții istorice românești și perspective europene 

reţinute adesea aproximativ sau chiar defectuos, cele punctate de crize

(îndeosebi de cele specifice Vechiului Regim) devin, uneori,
neverosimil de bine fixate în timp şi de exacte.
Semnelor cereşti amintite mai sus li s-au adăugat cele
„pământene”, din rândul cărora s-au detaşat cutremurele, precum cel
din 1816 din regiunea Vaşcăului, amintit de Mihai Vinter, deloc
întâmplător în opinia noastră, autorul ei ţinând să precizeze că acesta
s-a manifestat „când a fost foametea cea mare”, ulterior asociindu-li-se
şi o eclipsă de Soare: „… la 7 fevruar(ie) s-au întunecat Soarele la 1 ceas
după amiazăzi, (şi) au ţinut mai mult timp întunerecul, (şi) au fost un
cutremur de pământ cât s-au clătinat icoanele de pă părereţi(i)
caselor”11. Alte fenomene, la fel de inexplicabile, mai ales prin data
calendaristică la care şi-au făcut simţită prezenţa, au întreţinut şi sporit
starea de nelinişte: în „Luna lui Febr. a tunat, adică a fulgerat în 16 zile,
anul 1817”, se poate citi, de pildă pe o pagină dintr-un Triod aparţinând
localităţii Craidorolţ (sau Crai Dorolţ, după numele vechi, din Satu
Mare)12, tulburând o dată în plus mintea martorilor direcţi ai
ciudatului „semn ceresc”.
Conjunctura climatică nefavorabilă agriculturii din acei ani a
rămas şi ea vie în memoria colectivă, poziţia în care aceasta a fost
receptată fiind aceea de declanşatoare a primului val de greutăţi
generate de criza alimentară. Prima consecinţă negativă a mersului
nefavorabil al vremii s-a repercutat asupra imposibilităţii efectuării
lucrărilor agricole, fapt ce nu a făcut decât să agraveze şi să
prelungească perioada de manifestare a flagelului. „Tradiţiie spune că la
anul 1816 au fost o iarnă gria (subl n. I. C.). În postul Crăciunului au
ninsu în tri zile şi trei nopţi, au fost niaua chât căsâle de mare, oameni(i)
câteva zâle n-au putut adepa animalele pentru că n-au ştiut ce să facă
cu niaua cea mare, primăvara chând s-au topit niaua tot hotarul au fost
sub apă, szalontani(i) în trei ani n-au putut ara din hotarul lor nimica,
că au fost caşi o mare tot apă”13 nota, de pildă, Teodor Pătcaşiu, autorul
unei monografii a localităţii Micherechi (actualmente în Ungaria)
terminată în 1934. Din cauza ninsorilor abundente şi a umezelii în

11 Florian Dudaş, op cit., p. 293.

12 Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti. Note paleografice pe margini de cărţi bisericeşti
sătmărene, Satu Mare, 1938, p. 43.
13 Izvorul. Revistă de etnografie şi folclor, Gyula, nr. 32, 2011, p. 25.

424
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

exces a urmat o vară cu o scumpete exagerată, astfel încât „on sacu de

grâu sau de orzu şi cucuruzu cu una suta de sgloţi au fost (şi) foarte
rău şi s-au numit până în ziua de astăzi (anul) foametei cia mare de la noi din
sat” (subl. n, I. C.). Confruntată cu lipsuri alimentare multe familii au
fost nevoite să recurgă la soluţii dramatice pentru a-şi salva îndeosebi
membrii tineri: „de la noi din sat părinţi câţiva au trimisu prunci în
vrâstă de 15 ani la Ciaba la pită albă ca să se baje scluji, ca la 30 de
kilometri de la Micherechiu până la Ciaba (...) Şi-au dusu cu sine fieşte
care câte un sdrob de sare şi pă aciia au linsu şi au băut câte dă apă”.
Dintre sentimentele cel mai des invocate peste ani în legătură
cu desfăşurarea marii foamete pare a se detaşa cel al „cetăţii asediate”
simultaneitatea manifestării pentru aceiaşi perioadă a mai multor
flageluri fiind frecvent amintită. Seria de nenorociri înlănţuite ce s-au
aruncat asupra oamenilor în acele vremuri este evocată, de pildă, de
episcopul Samuil Vulcan în august 1831 într-o perioadă în care
pericolul foametei a fost înlocuit cu cel al holerei, determinându-l să
concluzioneze tragic că „Încă n-am scăpat de grelele pericluri şi
primeşdii şi rele pentru a căror depărtare precum într-altele aşia şi în
Eparhia noastră publice rugăciuni s-au fostu rânduite”, precizând că
noua epidemie şi-a făcut apariţia pe aceste meleaguri după ce „Fost-au
nu de multu fomete (subl. n.), fost-au mai curendu Boala de Vite,
cutremurul de pămentu, lăcuste (şi) frica de apropierea Ciumei”14.
Succesiunea „relelor” şi implicit persistenţa „răului” încă de la debutul
veacului al XIX-lea a fost schiţată sumar, dar cu o vizibilă emoţie, şi de
către autorul însemnării de pe Apostolul bisericii Chilia (Hunedoara),
cumpărat de un oarecare Tătăran Flore: „Prea iubite cititorule, dela
anul 1800 până la an 1836 întru care vieţuim cu darul Domnului foarte
multe cercetări dela Dumnezeu s-au arătat, precum războiu cumplit cu
Frâncii care au ţinut 23 de ani; mai apoi lipsă mare de bucate, încă şi
foamete groaznică pe la anii 1817. Tot pe la aceia vreme boale cumplite
şi între dobitoace, însă foametea aceasta au fost pentru multă ploaie,
iară după aceia pela anii 1831-1832-1833 săcetă mare până astăzi”15; la
fel va proceda şi Moş Duţu Stinghe (născut în 6 septembrie 1798) când

                                                       
14 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, Fond Episcopa Greco –Catolică
de Oradea, dos. 450. f. 1
15 Dariu Pop, op. cit., p. 39.

425
Tradiții istorice românești și perspective europene 

a fost chestionat de G. I. Pitiş în legătură cu obiceiul junilor de Paşti din

Braşov care „după ce colindă cu gândul vremurile trecute” aminti dintre
evenimentele mai importante ale începutului de secol al XIX-lea „de
bătălia cu Franţuzu dela 1812, de ciuma şi foametea dela 1813, precum
şi de zavera de la 1821”16; bine au rămas fixate peste timp şi în egală
măsură explicate consecinţele foametei şi în regiunea grănicerească
năsăudeană, un areal în care proporţiile flagelului au fost mult
intensificate de confruntările militare în care Imperiul habsburgic a
fost antrenat în primii ani ai veacului al XIX-lea, fapt ce s-a tradus prin
numeroase recrutări care au dus la disponibilizări ale forţei de muncă
cu grave consecinţe pentru economia multor familii. Lucrările agricole
au ajuns să fie efectuate în unele localităţi aproape în totalitate doar de
către femei, bătrâni şi copii. Acest fapt, coroborat cu mersul potrivnic
al vremii, a fost apoi în măsură să genereze o serie întreagă de efecte în
lanţ, a căror rostogolire a agravat şi mai mult situaţia. Succesiunea
acestora era vie încă în 1840, în momentul în care Comisia economică
a regimentului năsăudean a fost iarăşi convocată după o absenţă de
mai mulţi ani. Procesul verbal al dezbaterilor care au avut loc cu
această ocazie consemna astfel că „pe timpul răsboaelor continue cu
Francezii între 1805-1814, şi mai ales dup-aceea în 1815-1817 fiind tot
ani slabi şi neroditori, a urmat mare mizerie. Oamenii ori s-au
îndatorat până-n gât unde nu au mai putut, ori spre pildă pentru
iernatul unui bou dedau pe celalalt, pentru al oii pe una asemenea; şi
daca nici asta n-o puteau face, îşi vindeau vitele aproape pe nimica, aşa
că la târgul de săptămână din Năsăud se vindea oaia cu 40-50 de bani.
În modul acesta s-au distrus multe gospodării; lipsind vitele nu se mai
gunoiau pământurile, cari sălbăticeau, şi astfel în prezent (1840) se mai
află mari întinderi de păduri acolo unde în cărţile fonciare este însemna
ogor ori livadă. Natural c-a urmat şi lipsa de cereale care în anii 1816-1817
a trecut în cea mai crâncenă foamete. Oamenii de tot sărmani nu căpătau
permisie să emigreze spre a-şi agonisi ceva, ci din când în când li se
distribuia ceva făină şi grâu; cei ce mai posedau ceva, nu căpătau nici
un ajutor, ci erau nevoiţi să-şi vânză pe rând vitele şi uneltele
economice, aşa că în primăvara anului 1817 cele mai multe familii

16G. I. Pitiş, Serbătoarea Junilor la Paşti. Obiceiu particular al românilor din Scheiu,
Braşov, Partea II, în Revista Nouă, an, II, nr. 8, Bucureşti, 1889, p. 279.
426
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

grănicereşti erau cu totul lipsite de vite, unelte, seminţe şi bani”17.

Redactată la o distanţă de peste trei decenii de la terminarea marii
foamete, relatarea de mai sus, beneficiind tocmai de acest lung răstimp
care a permis sedimentarea lucrurilor şi cernerea esenţialului,
surprinde prin exactitatea redării lanţului de consecinţe negative care
au însoţit-o ori a celor care s-au acutizat datorită ei. Ceea ce se putea
deduce doar dintr-o analiză a unui volum mare de documente de
diferită provenienţă e prezentat aici într-un stil uşor sobru şi destul de
concis, fapt pe care-l putem pune, evident, pe seama unei bune
ancorări a acestei nenorociri în conştiinţa posterităţii şi pe cel al unei
memorii vii încă, având în plus avantajul de a se fi eliberat de emoţia
momentului.
Şi în memoria lui Iosif Ţiucra, învăţător în satul Bârsa din
regiunea Zarandului, autor al unui manuscris purtând titlul Mărturia
timpului. Întâmplările din lumea largă în cât am putut vedea şi auzi precum
şi despre ai mei cei ma dinainte şi cei de faţă până la finea anului 1874
momentul 1817 i-a rămas în amintire ca cel al manifestării „foametei
celei mari” în care „suiseră şinicul de bucate la 32 de florini v.a.”18; un
alt exemplu al rămânerii ei peste ani în memoria colectivă prin două
din componentele sale definitorii care i-au însoţit manifestarea,
respectiv urcarea vertiginoasă a preţurilor la cereale şi scăderea
standardelor alimentare provine din anul 1882, de la „nana Anică”,
mama lui Bereţki, alias Brătianu, gazda viitorului prepozit capitular al
Oradiei, Iacob Radu, în timpul în care acesta era elev la Blaj. Aceasta
obişnuia, după cum mărturisea Iacob Radu, să povestească „iarna în
sările lungi despre revoluţia lui Horea, după cum spunea că auzise
dela părinţii ei, apoi de cele ce văzuse singură cu ochii, despre
foametea grozavă din anii 1814-1816, când ferdela de cucuruz era cu
14 zloţi iar cea de grâu cu 20 şi mai mulţi ţărani ajunseseră să mănânce
pâne de coceni de cucuruz şi de scoarţă de arbori”19.
Toată seria de exemple de mai sus vine pe de o parte să ateste
caracterul extraordinar al acestei perioade de lipsuri alimentare, dar şi
                                                       
17 Virgil Şotropa, Un act memorabil, în Arhiva Someşană, nr. 12, Năsăud, 1930, p.
152-153.
18 Ioan Godea, Bârsa, comună din Ţara Zarandului. Monografie, Arad, 2012, p. 305.

19 Cum am cunoscut Blajul. Amintiri de Dr. Iacob Radu f. prepozit capitular de Oradea,

protonotar apostolic, în Cultura Creştină, an XVII, nr. 4-5, Blaj, 1937, p. 332.
427
Tradiții istorice românești și perspective europene 

să explice unda de şoc produsă cu acest prilej de manifestarea ei peste

trecerea anilor. De semnalat e şi faptul că adesea, îndeosebi autorii
notelor marginale de pe cărţile de cult, au aşezat foametea la acelaşi
nivel de importanţă cu evenimente însemnate, precum războaiele
napoleoniene sau evenimentele anului 1821, ba uneori chiar înaintea
acestora. Gestul lor se explică, fără îndoială, prin dorinţa de a lăsa
mărturii pentru toţi cei interesaţi despre evenimente şi fapte care i-au
marcat în mod direct şi al căror efect l-au resimţit din plin. Experienţa
lor din confruntarea cu „răul” se putea dovedi, astfel, benefică pentru
generaţiile următoare, mai cu seamă în condiţiile în care convingerea
că o nouă perioadă de foamete asemănătoare ca amploare se poate
instala oricând a continuat să rămână vie. Micile răbufniri ale flagelului
de la mijlocul şi finalul veacului al XIX-lea vor alimenta, de altfel,
această frică de foamete.
Ecoul peste decenii al altor elemente care i-au însoţit
manifestarea sunt semnalate iarăşi în mai multe ediţii ale unor
publicaţii apărute la mijlocul veacului al XIX-lea, dintre acestea
semnalându-l în cele ce urmează pe cel evocat în numărul 50 din 15
decembrie 1847 al Foaiei pentru minte inimă şi literatură intitulat
Caracterul avarilor. Lunga înşiruire de cusururi atribuite exclusiv
acestora de autorul articolului, din rândul cărora se degajă, evident,
zgârcenia „(Cu cât) avarul are foarte multă avuţie, cu atât mai mult el
se înfrână de la mai multe comodităţi şi chiar trebuinţe ale vieţei”), e
completată de lăcomie, exemplificată în caz concret prin răpirea a
numeroase pământuri, o mare parte din acestea putând intra pe
mâinile lor în anii de după marea foamete, când numeroase familii au
decedat sau au emigrat, de pe urma lor rămânând întinse sesii pustii,
lucru consemnat, de pildă, de conscripţia cyzrakiana din 1820; un alt
defect atribuit lor viza aproape veşnica nemulţumire legată de
preţurile mici, în opinia lor, ale bucatelor şi de aplecarea spre speculă:
„Aţi cunoscut pe acei aristocraţi carii puseră mânile pe atâtea moşii
întinse, încât grânarele lor pe fiecare an lărgite nu încap toate bucatele,
pentru că nu vând nimica din ele, până nu se vor mai scumpi, căci din
anii fometei (1815-17) bucatele, după a lor părere, nu avură preţ”.
Un loc aparte în memoria posterităţii l-au deţinut şi faptele
caritabile, cele menite a aduce uşurarea soartei celor confruntaţi cu
lipsa disponibilităţilor alimentare. Capitolul şi ponderea măsurilor cu

428
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

caracter umanitar întreprinse în deceniile de început ale veacului al

XIX-lea e în măsură să-l echilibreze, ba chiar să-l depăşească, pe cel ce
grupează fapte potrivnice; dintre exemplele semnalate de presa vremii
îl vom aminti aici pe cel prezentat în Gazeta de Transilvania din 18
ianuarie 1846 ce evoca activitatea cu veleităţi filantropice a croitorului
clujean D. Iosif Schutz, recompensat de însuşi împăratul habsburg cu
o medalie de aur. „Se cuvine a cunoaşte şi meritele acestui bărbat”, se
scria în cuprinsul gazetei, „D. Schutz în timpul de răsboiu dăruise 700
florini, 12 uniforme întregi pentru ostaşi şi alte 500 de uniforme; în
timpul fometei (1816-17) hrăni dela sine pe 12 săraci; iar mai aproape
produse o promenadă la Cluj, precum era forte greu a întocmi”.
De amintit aici e şi cazul familiei Mănăstire aşezată de mai mult
timp în localitatea Sâniosif (Poiana) din Bistriţa. Artene, cel mai vechi
membru al acesteia a trecut în 1817, din cauza foametei, în Moldova,
împreună cu 5 din cei 6 copii pe care-i avea, cel rămas, Artimon,
căsătorindu-se tocmai atunci cu Maria Roman Ursul. „Până astăzi mai
povestesc bătrânii cum acest Artimon şi-a făcut nunta cu o merţă de
orz căpătată pomană”, consemna în 1910 Ştefan Buzilă20. Exemplul de
mai sus vine şi el să aducă, fie şi indirect, o nouă explicaţie a scăderii
dramatice a nupţialităţii din teribilii ani 1813-1817, lipsa alimentelor
constituind o serioasă problemă pentru o societate, precum cea rurală
transilvăneană, obişnuită şi ferm convinsă că bunăstarea viitoare a
cuplului depinde şi de abundenţa şi chiar opulenţa nunţii.
Cel mai edificator exemplu identificat de implicare în vederea
ajutorării semenilor aflaţi în luptă cu foametea îl are însă în centru pe
ierarhul greco-catolic Alexandru Sterca Şuluţiu (1794-1867). Autorul
Istoriei Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni (rămasă însă în
manuscris timpul vieţii sale) în care descrie, între altele, şi grozăvia
manifestării nenorocirii în rândul moţilor, apelând – lucru semnificativ
pentru tema centrală a studiului nostru de faţă, inclusiv la propria
memorie21 - şi-a datorat el însuşi cota de popularitate şi simpatie de
                                                       
20Ştefan Buzilă, Monografia comunei Sâniosif sau Poiana, Sâniosif, 1910, p. 118.
21Îmi aduc aminte prea bine”, povestea acesta cu referire la muncile ţăranilor
iobagi obligaţi să presteze munci la pădurile din munţi, „că cam (la) sfârşitul
lunii lui aprilie după calendariul nostru, sau cam pe la începutul lui mai, într-
o zi de marţi (…) îmbulzindu-mă şi curiozitatea ca să văd şi să ştiu ce mănâncă
bieţii oameni şi cu ce se hrănesc – că era anii foametei cei mari – mă apropiai
429
Tradiții istorice românești și perspective europene 

după moartea sa gesturilor caritabile, acţiunilor de omenie desfăşurate

şi exemplului personal oferit de el însuşi în aceşti ani. Implicarea sa în
uşurarea vieţii de zi cu zi a celor cu care a intrat în contact a persistat
îndelung în timp în conştiinţa colectivă fiind colportată de generaţii
până inclusiv în primele decenii ale secolului XX. Din 1925 datează,
astfel, o mică relatare despre modul în care el a reuşit să se pună în
slujba celor confruntaţi cu foametea, culeasă de Alexandru Lupeanu şi
publicată ca o completare la biografia sa în paginile revistei Cultura
Creştină. Frumuseţea ei şi nobleţea gestului preotului de atunci şi
viitorului episcop (din 1850) şi mai apoi mitropolit (din 1855) ne
îndeamnă să o reproducem în întregime:
„Atunci însă în cei trei ani de foamete dela 1814-1817, nu se
găsia făină nici pentru cei doi-trei pumni de hrană primitivă. Iar dela
o vreme, sărmanii oameni au început să <<împrilostească>> de foame
numai cu scoarţa din pădure şi cu urzici <<pălite pe sărăcie>>.
<<Închileau>> cum se zicea şi au prins a muri, ba ici, ba colo. Cădeau
ca snopii, de se dusese vestea de-o nenorocire ca aceea.
În Bistra, prin văi şi pe culmi, erau în acei ani şi până la câte 7
înmormântări într-o singură zi. Cumplire mare!
Când era capelanul Şuluţiu chiar pe la începutul preoţiei sale,
s-a întâmplat să moară iarăş trei oameni într-o zi, dintre cari doi într-o
parte a comunei, pe acelaşi vârf de mnte, iar al treilea în altă parte, tot
la deal mare. Cei doi dintâi erau din sărăcime, iar cel ce murise singur
pe muchea lui, era din oamenii mai cu stare.
Venind rudeniile răposaţilor după preoţi, bătrânul paroh George
Bistrai şi-a chemat capelanii şi i-a împărţit la treabă, zicându-le:
- Tu, George, fătul meu, te duci la morţii din Dealul
Hudriceştilor, că tu eşti mai cu prindere şi de nu-i lua plată mare de la
aceşti oameni săraci, n-o fi cu bănat, că până acum tot tu ai fost pe la

de o grupă de acelea (...). Groaznic lucru este a şi spune despre pânile celea
negre ca cărbunele, făcute cu buruieni, cu scoarţă de lemn şi ciocani de
cucuruz, mestecate cu tărâţă sau fărină de orz sau de cucuruz necernută sau
cu puţine crumpiri cu care mişeii aceia oameni, la o muncă şi lucru aşa
obositor, precum aveau ei atunci a face, se hrăneau pe sine”. Izvoarele răscoalei
lui Horea. 1784-1785. Seria B. Izvoare narative. Vol. II. 1786-1860, Bucureşti, 1983,
p. 410-411; David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania. Consideraţii istorice,
Bucureşti, 1992, p. 107-108.
430
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

bogaţi. Iar la bogătoiul din Dealu Măgurii va merge <<popa cel tânăr>>
(Şuluţiu), să mai prindă şi el ceva, că-i om nou, începător. Şi-i rândul lui.
Capelanul George s-a pus însă în potrivă şi a zis:
- De altă dată totdeauna te voi asculta taică părinte, dar acum
să am iertare. Că uite, bine ştii sfinţia ta că în Dealul Măgurii sunt vitele
mele la iernat, şi trebuie să-mi văd de iosag. Azi e rândul să duc sare
la vite şi mâncare la slugi, şi cu o cale să îngrop şi pe mortul cela...
Parohul nu se dete convins, ci a stăruit şi mai departe ca porunca
să fie împlinită întocmai. Însă capelanul cu vite la munte şi slugi nu de
dete plainic. Nu şi nu, că el nu merge în Dealul Hudriceştilor!
Atunci popa cel tânăr, Alexandru Şuluţiu, rupse sfada şi zise:
- Taică (parohul îi era socru), lasă-l să meargă unde pofteşte. Eu
mă voi duce şi la săraci, că eu voi fi <<popa săracilor>>.
Luă deci pe rudele săracilor din Dealul Hudriceştilor şi purcese
cu ei, să le îngroape morţii.
- Vezi, mă, - zise unul dintre Moţi pe cale, - dacă n-ai colaci să
umpli straiţa şi punga popii cu potori, mai că îţi rămân morţii neîngropaţi.
Tot cel ce are pofteşte mai mult. Dar iată, popa ăsta tânăr, alduiască-l
Dumnezeu, nu-i bocotan ca ortacul lui, şi tot nu lăcomeşte la potori şi fu
gata să vie la morţii săracilor. Alduieşte-l Doamne şi-i dă tot bine.
Părintele săracilor. Aşa a fost preotul cel tânăr din Bistra la
1814, Alexandru Şterca Şuluţiu, chiar de la începutul păstoririi sale. I-
a mers vestea prin toţi coclaurii de munte şi poporul moţilor prinse a-
l iubi şi a se lipi de dândul ca de un adevărat părinte ce era.
După nenumărate fapte ca acestea, când preotul Alexandru
Şterca Şuluţiu, în luna mai 1836, trebui să se despartă de turma sa din
munţi, căci fusese numit vicar la Şimleul Silvaniei, nu-i de mirare că
poporenii l-au petrecut cu lacrimi şi jălanie mare.
După predica de despărţire din biserică <<de partea poporului
se ridică un complorat de obşte, femeile celea cuviincioase mai cu
seamă da ţipete şi vaiete, mişcătoare şi de pietri. În toată biserica era
numai jele şi vaiete, vărsând izvoare de lacrimi>>, spun din cuvânt în
cuvânt însemnările bătrâne...22.

                                                       
Alexandru Lupeanu, <<Părintele săracilor>>. Un amănunt din anii de preoţie ai
22

Mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu de Cărpeniş, în Cultura creştină, an XIV,

martie, nr. 3, 1925, p. 73-74.
431
Tradiții istorice românești și perspective europene 

Problemele alimentare întâlnite în multe regiuni ale Europei

îndeosebi după anul 184523 au fost în măsură să trezească multe
nelinişti şi să menţină la cote înalte sentimentul insecurităţii
alimentare, mai ales că spaţiul transilvănean nu a fost nici el ferit de
astfel de dificultăţi, chiar dacă acestea nu l-au afectat pe toată
întinderea sa. Gravitatea situaţiei la nivel european avea să prilejuiască
apariţia în Gazeta de Transilvania a mai multor articole dedicate
dosarului foametei şi mijloacelor de combatere a acesteia, ca punct de
reper a unei maxime manifestări a flagelului ori în scop comparativ,
constant fiind amintit iarăşi intervalul 1813-1817. „Ţările vecine cu
pământul lor cel binecuvântat anevoie vor putea ajunge candva la o
fomete obştească, cum au ajuns, spre pildă, Transilvania cu alte câteva
provincii austriace la 1770 şi mai ales la 1816” (subl n. I. C.), se poate citi,
de exemplu, în chiar rândurile de debut ale unui articol având titlul
Foametea şi mijlocele preservative24.
O largă dezbatere asupra crizei alimentare europene a găzduit
un alt articol apărut în acelaşi an, purtând titlul Despre apărarea de
foamete25; concluziile inserate în cuprinsul acestuia îi vizau în repetate
rânduri pe locuitorii majoritari ai arealului transilvănean, cei mai
vulnerabili în faţa acestui pericol, raportarea situaţiei dificile a
momentului la cea a anilor marii foamete dintre 1813-1817 fiind şi de
această dată reliefată; chiar dacă amploarea lipsurilor alimentare nu
era în 1848 comparabilă cu cea din 1816-1817, de pildă, după cum
însuşi autorul articolului recunoştea, dificultăţile subzistenţiale din
ultimul interval amintit i-au rămas şi acestuia întipărite în minte:
„căutând la starea românilor din Ungaria şi Transilvania, precum pe la
anii 1816-1817 (subl. n. I. C.), îi văzurăm luptându-se, când cu gloatele
fură siliţi a-şi părăsi patria, numai ca se scape cu viaţa, când mai nici
un an trece în care se nu fie amerinţaţi când într-o parte, când mai
întralta de relele urmări ale scumpetei, de şi nu preste tot nici în acea
măsură ca pe la anii preînsemnaţi” (subl n. I. C).

23 Alături de groaznica foamete din Irlanda presa de limbă română, de pildă,

şi-a informat constant cititorii despre manifestarea scumpetei, scăderea
standardelor alimentare, lipsa seminţelor, a pâinii, apariţia unor răzmeriţe
spontane şi atacarea brutarilor etc.
24 Gazeta de Transilvania, an IX, nr. 88, Braşov, 31 octombrie 1846, p. 349.

25 Idem, nr. 16, 23 februarie1848, p. 63.

432
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

Unul dintre fenomenele cele mai spectaculoase care au însoţit

criza alimentară ce stă în atenţia noastră în rândurile de faţă a fost, fără
îndoială, după cum s-a precizat şi mai sus, cel al emigraţiei. Fenomenul
a vizat mai cu seamă regiunile de margine (Bistriţa, Făgăraş, Sătmarul,
Bihorul) direcţiile sale fiind îndeosebi înspre Moldova, Ţara
Românească sau şesul ungar. Această realitate, probată de o întreagă
serie de documente de natură diferită (conscrieri urbariale, acte
administrative, fiscale) ori de toponimie, venea încă şi în a doua parte
a secolului al XIX-lea în contradicţie cu părerea istoriografiei maghiare
sau secuieşti care susţinea un curent emigraţionist românesc în sens
invers (înspre Transilvania). Amploarea „hemoragiei de oameni” din
anii foametei a rămas şi ea bine impregnată în mentalul colectiv, ieşirile
de populaţie pentru a se salva din faţa pericolului morţii de inaniţie -
alături de alte argumente, precum greutatea eludării regimului
carantinal impus de habsburgi în sudul şi răsăritul Transilvaniei, şi
asprimea pedepselor aplicate celor prinşi că nu s-au supus rigorilor lui
sau de greutatea condiţiei ţărăneşti – fiind folosite laolată, de pildă,
drept argumente într-o recenzie la lucrarea în 6 volume a lui Balasz
Orban dedicată secuimii, apărută în Transilvania (Foaia Asociaţiunii
transilvane pentru literatura romană şi cultura poporului român)26; purtând
titlul Propagarea de ura nationale prin Blasiu Orban aceasta (recenzia)
combate ideile istoricului secui „carele de diece ani, de cându au venitu
din Turcia, lucra di şi nopte spre a încorda înverşunarea urei naţionale
şi mai susu decâtu fuse ea până acuma”; ideea că românii din Săcele,
din satele Branului, de sub Bucegi etc. ar fi „venetici, strecuraţi încoace
dein Muntenia, mai vârtos din secolul trecut, pre cându au început a
veni ca oieri” este şi ea cu vehemenţă respinsă, între argumentele
invocate pentru a proba existenţa unei preponderenţe inverse a
ieşirilor de oameni fiind evocată şi foametea din deceniul doi al
secolului al XX-lea. Recursul la memorie devine în aceste condiţii un
excelent contraargument la ideile vehiculate de autorul istoriei
secuimii: „Betrânii noştri, câţi se mai află în vieţia, în etate de 70-80 de
ani, îşi voru mai aduce amente foarte bine de fometea cea mare dintre anii
1815-17, pre cându au emigratu eraşi multe mii de ardeleni; sate întregi
afli pe sub munţi, mai alesu în Muntenia, compuse dein români
ardeleni emigranţi”.
                                                       
26 Transilvania , Braşov, nr. 6, 15 martie 1874, p. 70.
433
Tradiții istorice românești și perspective europene 

Acelaşi apel la memoria contemporanilor calamităţii pentru a

proba acelaşi flux emigraţionist este reclamat şi de autorul unui articol
despre istoria Reformei în Ungaria şi spaţiul ardelean apărut în aceiaşi
publicaţie mai sus amintită: „De aci înainte betrânii îşi voru aduce bine
aminte de anii fometei (din) 1815 et 1816 în carii eraşi au trecutu mai multe
mii de români (în Moldova şi Muntenia, n. n. I. C.), carii au formatu şi
câteva sate dincolo de munţi”27. Şi emigrarea unui mare număr de
secui în Moldova a rămas un fapt binecunoscut peste ani, într-un
articol apărut în Gazeta de Transilvania cu titlul Estrasuri din jurnalele
transilvane, maghiare şi germane despre populaţie, colonizaţie, naţionalizare
ş.a. momentul fiind indicat ca unul de vârf al fenomenului, la fel ca anii
1420-1460 (din cauze religioase) şi 1572-1578 (din pricini politice)28.
Mare a fost şi numărul celor trecuţi din regiunea grănicerească
năsăudeană, povara lipsurilor alimentare fiind precedată sau agravată
aici, după cum s-a mai spus deja, de lungul şir al războaielor în care
Imperiul Habsburgic s-a lăsat antrenat la cumpăna secolelor XVIII-
XIX; problema partajării moştenirilor lăsate în urmă de unii bejenari a
rămas nesoluţionată în intervale, uneori, de mai multe decenii; un bun
exemplu în acest sens ni-l oferă Andrei Titiana, Manoilă şi Iftimia, toţi
fii ai lui Andrei Hodroga din familia cu acelaşi nume, aşezată în
Sâniosif (Poiana), trecuţi, laolaltă, în 1817, din cauza foametei în
Moldova. Averea lor prefăcută în bani „a constat la depărtare din 111
fl mon. conv. şi a fost plasată în hârtii de stat. Prin 1896, constatându-
se moartea depărtătorilor s-a împărţit judecătoreşte la erezi”29. Nu
greşim, credem, când afirmăm că un astfel de caz, precum cel mai sus
amintit, prin implicaţiile sale şi prin imposibilitatea rezolvării timp
îndelungat a partajării bunurilor lăsate de cei plecaţi şi care nu s-au
mai întors, a contribuit şi el pe deplin la păstrarea îndelungată în
memoria multora a marii foamete.
În fine, chiar dacă nu foarte bine datată (existând şi varianta
anului 1786), dar în mod sigur datorată foametei a fost şi plecarea din
aceiaşi localitate în Moldova a unui oarecare Scridon a lui Toader Creţ
„care nu s-a mai întors altul”. Amintirea trecerii lui peste munţi

27 Idem, nr. 7, 1 aprilie 1870, p. 81

28 Gazeta de Transilvania, nr. 46, 9 iunie 1847, p. 181.
29 Ştefan Buzilă, op. cit., p. 133-134.

434
  
In Honorem Academician Ioan‐Aurel Pop 

pricinuită de anii grei ai foametei, la care s-au adăugat, probabil, şi

legături familiale sau prieteneşti, l-au îndemnat în 1849 pe consăteanul
său, cloparul Vărnavă Pop, aflat în trecere prin Bucovina, să-l „cerce”
(caute) acasă acasă în Stroieşti (Suceava) „unde Scridon mai trăia”30.
În sfârşit, poate cel mai bun exemplu al faptului că marea
foamete dintre anii 1813-1817 s-a constituit într-un moment reper
extraordinar, capabil să reziste în memoria colectivă la peste un secol
distanţă, prin colportarea înformaţiilor în legătură cu ea de la o
generaţie la alta, e dată de locuitorii din Mocirla (Arad) care povesteau
încă, în 1936, că „foametea (...) a fost aşa de mare că s-au vândut cu 8
holde de pământ pentru o vică de pere uscate. Şi, ca să nu treacă aşa
de repede, perele nu se fierbeau ci numai sugeau pe ele”31
Nu în ultimul rând, graţie caracterului ei violent şi a ieşirii cu
mult din tiparele pe care celelalte crize subzistenţiale din epocă le-au
prezentat, marea foamete a devenit la scurt timp şi o unitate de măsură
(sau în orice caz de raportare la ea) a altor perioade de foame, reperate
în alte spaţii. Ne dovedeşte acest lucru, spre confirmare, George Bariţiu
care, amintind de „încoronarea lui Ferdinand a fiiului anteiu născut ca
rege alu Ungariei” cu prilejul convocării Dietei ungare în 1830, adăugă
că cu acelaşi prilej împăratului „i se vota dela tiera unu presentu de 50
de mii de galbini” din care „noulu rege inse darui jumatate din acea
suma la saracimea din comitatele slovace, unde tocma in acelu anu
periau omenii de fome, precum perisera la 1816 / 7 in Transilvani’a”32.
Desigur, seria de exemple de mai sus provenite din surse destul
de diverse, cărora li se pot adăuga încă altele, e în măsură să
demonstreze faptul că marea foamete ce a lovit lumea transilvăneană
a avut un uriaş impact mental imediat, dar şi unul observabil în durată
lungă, al cărui ecou s-a transmis peste ani până aproape de mijlocul
secolului al XX-lea. Evocată mereu cu teama de o posibilă reeditare a
scenariului teribil pe care l-a creat, cu o emoţie din care transpare cu
uşurinţă bucuria trecerii peste constrângerile impuse cu mirarea legată
de multitudinea consecinţelor (de cele mai multe ori negative) pe care
a fost în măsură să le genereze sau ca un punct de referinţă ori
                                                       
30 Ibidem, p. 239.
31 Ioan Coste, Ioan Godea, Lunca Teuzului – Mocirla. Pagini monografice,
Bucureşti, 1990, p. 26.
32 George Bariţiu, op. cit., p. 570.

435
Tradiții istorice românești și perspective europene 

comparaţie cu alte perioade de foamete din spaţiul românesc ori cel

european, criza alimentară la care am făcut referire în prezentele
pagini s-a constituit fără îndoială într-unul din momentele cu cele mai
multe şi lungi implicaţii din primii ani ai veacului al XIX-lea. Faptul că
referirile la ea de peste ani provin covârşitor din partea unor oameni
simpli e şi el relevant, confirmând încă o dată ideea că pentru aceştia
astfel de momente trec înaintea celor de ordin politic, cultural etc.
Numeroase elemente asociate marii foamete dintre 1813-1817 ce ţin de
domeniul şocantului, al extraordinarului (avem aici în vedere, de pildă
creşterea rapidă a preţurilor, numărul mare de îmbolnăviri datorat
alimenţaţiei inadecvate sau inaniţiei, rata mare a mortalităţii etc.) au
prilejuit memoriei mai multor generaţii să o fixeze temeinic între
celelalte lucruri şi amintiri sedimentate în conştiinţa colectivă odată cu
trecerea timpului.

436