MIRCEA MORARIU

Non multa...

A XVIII a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Scurt (OSTIF), desfășurată la Oradea, în organizarea
Teatrului “Regina Maria”din localitate, în perioada 23-30 septembrie 2012, a fost marcată de obsesia
cantității. Dar și de ambiția ca, prin numărul de manifestări, teatrale sau conexe, Festivalul orădean să
ajungă, într-un timp record, dar printr-un buget incomparabil mai mic, un redutabil rival al Festivalul
Internațional de Teatru de la Sibiu, iar dacă nu se poate să îl egaleze, măcar să îi sufle în ceafă, să fie al
doilea, ș.a.m.d. Așa se face că la capitolul contabilitate- număr de spectacole, număr de spectatori,
număr de trupe și de artiști participanți, etc- manifestarea de cultură teatrală de la Oradea stă bine, mult,
infinit mai puțin bine prezentându-se lucrurile la capitolul calitate. Deficitul de calitate s-a manifestat
deopotrivă în secțiunea oficială, cea a Spectacolelor în concurs (misiunea de selecționer a fost îndeplinită
anul acesta de criticul clujean Miruna Runcan), dar și în cea a Spectacolelor off concurs, în care au fost
înscrise o multitudine de montări independente ale feluritor companii teatrale, cu existență stabilă ori cu
ființare meteorică din Oradea, Baia Mare, București dar și din Slovacia, ale Teatrului-gazdă (Perpetua și
Felicitas, în regia lui Tudor Chirilă, spectacol despre care am scris într-un număr anterior al Familiei) și, în
fine, splendidul spectacol-recital Caramitru-Mălăele, câte-n lună și-n stele (producător 4Ward), ignorat
cu inconștiență și suficiență de marea majoritate a actorilor orădeni, deși tare bine era dacă directorul
Daniel Vulcu îi obliga, prin ordin de serviciu, să vină la Teatru, spre a vedea ce înseamnă arta actorului și
modul admirabil în care doi mari artiști- Ion Caramitru și Horațiu Mălăele- s-au armonizat cu violocelistul
Adrian Naidin. Suficiența și supraevaluarea de care suferă în mod cronic o substanțială parte a
componenților trupei de limba română de la Oradea și-au spus cuvântul nu doar prin absența masivă de
la acest spectacol-școală, nu numai prin absența cvasi-generalizată de la alte spectacole, ci mai cu seamă
și mai dureros dar și în chip revelator, prin rezultatele modeste ale Trupei Iosif Vulcan, rezultate
concretizate prin plăpânda prezență în palmaresul Festivalului, și asta în pofida investițiilor majore,
investiții financiare dar și de încredere, făcute în producțiile înscrise în concurs. Voi reveni.

Extrem de capricioasa și de derutanta selecție operată de Miruna Runcan a fost certificată de decizia
corectă a juriului de a nu acorda Premiul pentru cel mai bun spectacol. Nu e vorba despre exces de
exigență, e vorba doar despre exercitarea responsabilă a dreptului și, mai cu seamă, a obligației de a nu
încununa cu premii montări doar bune, valabile în anumite componente ale lor (fie că e vorba despre
regie, scenografie sau interpretare), îsă lipsite de organicitate și nemarcate de superlativ la nivelul
ansamblului.

Ce mi s-a părut bun în selecția Mirunei Runcan? Mai întăi, Jocuri în curtea din spate, producție
prezentată sub egida Fundației Culturale Teatrul Act din București, spectacol de diplomă regizat de Bobi
Pricop (premiul pentru cea mai bună regie), interpretat de câțiva foarte buni absolvenți ai ciclului de
licență de la UNATC, Ioana Manciu obținând ex aequo cu o actriță consacrată (Cerasela Iosifescu) premiul
de interpretare feminină. Spectacolul, montat în manieră minimalistă, cu buget zero, a servit foarte bine
textul complex, consistent ideatic, ofertant actoricește, scris de Edna Mazya. Apoi, Năpasta de la Teatrul
Toma Caragiu Ploiești, îmbinare interesantă de stanislavskism și expresionism, montare în alb și negru,
regizată de Cristi Juncu, cu evoluții actoricești demne de stimă (Ada Simionică, Ioan Coman, Nicu Mihoc,
Bogdan Fărcaș). Notez, de asemenea, O noapte furtunoasă de la Teatrul Național “Marin Sorescu” din
Craiova, în regia lui Mircea Cornișteanu, încercare măsurată și cumpănită, dar și mustind de umor de
inserare în actualitate a celebrei piese a lui Caragiale. O realizare bine susținută actoricește nu doar de
Cerasela Iosifescu (în principal pentru rolul Veta și-a adjudecat ea premiul de interpretare feminină, ex
aequo cu Ioana Manciu), ci și de Ion Colan, Valentin Mihali, Cătălin Băicuș, Dragoș Măceșanu, George
Albert Costea, Raluca Păun. Ar fi putut să îmi placă, dacă actorii Gabriela Popescu și Sandu Pop nu și-ar fi
îngroșat excesiv evoluțiile și nu ar fi fost atât de preocupați de ocheadele aruncate publicului, Zăpezile de
altădată, după superba piesă a regretatului Dumitru Solomon, de la Teatrul de Comedie din București,
montare semnată de același Mircea Cornișteanu. Mi-a plăcut atunci când am văzut la el acasă, adică la
Teatrul de Artă din Deva, Deliruri, spectacol-concert după volumul de versuri Alcool de Ioan Mureșan, cu
Ada Milea, Vava Ștefănescu, Bobo Burlăcianu și Cristian Rigman, în regia lui Mihai Măniuțiu. Am scris
despre el în revista Teatrul azi. O absență absolut motivată din localitate m-a împiedicat să îl revăd, o altă
absență, la fel de motivată, împiedicându-mă să asist la spectacolul cu piesa Cloaca de Maria Goos, de la
Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș, în regia lui Theodor Cristian Popescu.
Evoluția actorului Alexandru Pavel fiind recompensată de premiul de interpretare masculină. Am șansa
recuperării căci în luna noiembrie voi fi prezent la manifestările aniversare prilejuite de împlinirea a 50
de ani a Secției române a Naționalului târgumureșean și promit să îi consacru spectacolului o cronică
separată, așa cum voi face și cu alte montări din repertoriul OSTIF. Mi-a plăcut, atunci când l-am văzut
FIST de la Sibiu și înțeleg că le-a plăcut și celor ce l-au văzut la Oradea, Fata din curcubeu de Lia Bugnar,
în interpretarea policromă, emoționantă, foarte bine articulată și controlată a Taniei Popa (Teatrul
Național din București), spectacol distins, absolut justificat, cu premiul special al juriului.

Am reținut deopotrivă x mm din y km, spectacol de teatru documentar, scris și regizat de Gianina
Cărbunariu, înscenat prin eforturile concentrate ale Asociației Colectiv A și ale Fabricii de pensule din
Cluj. Gianina Cărbunariu, deopotrivă regizor și dramaturg, își valorifică aici experiențele anterioare din
20/20 (Târgu Mureș), Sold Out (Műnchen) sau Roșia Montană pe linie fizică și politică (Cluj), slujindu-se
de Stenograma discuției purtate cu Dorin Tudoran în ziua de 25 martie 1985 de către Nicolae Croitoru,
secretar cu probleme de propagandă al Comitetului Municipal de partid București în prezența lui D. R.
Popescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Stenograma în cauză a circulat o vreme
independent în presa post-decembristă și este integrată în cartea Eu, fiul lor (Editura Polirom, București,
2010), tom masiv, de aproape 600 de pagini, ce cuprinde doar 5 din cele 18 volume ale Dosarului de
securitate al poetului disident. Așa se explică titlul spectacolului. Într-un articol publicat în numărul
1(17)/2012 al revistei scena.ro, Gianina Cărbunariu și-a explicat intențiile, subliniind că nu a dorit o
reconstituire a stenogramei în cauză, ci că, servindu-se de ea, a vrut să experimenteze asupra
posibilăților teatrului de a restitui momente reale. Esteticește, montarea se bazează pe ceea ce se
cheamă chance method, aceasta însemnând că cei patru actori din distribuție –Mădălina Ghițescu, Paula
Gherghe, Rolando Matsangos și Toma Dănilă- joacă personajul ce le revine prin tragere la sorți.
Problemele apar, după părerea mea, în clipa în care intervin transferurile de roluri și se amplifică prin
prea multele reluări și erate.

Nu mi-a displăcut nici Oedipus, producție a Trupei Szigligeti a Teatrului Maghiar din Oradea, jucată în
spațiul neconvențional, foarte bine ales de regizorul Szabó K. István, de la Moara veche (Răsăritului) din
Oradea. Spectacolul suferă de un oarecare formalism rece prezent în desenul inițial, atenuat de jocul la
cald al actorilor din distribuție.

Ce m-a dezamăgit? În primul rând, felul în care s-au prezentat în Festival marile teatre bucureștene. Dacă
Teatrul de Comedie a avut o trecere onorabilă grație deja menționatului spectacol cu Zăpezile de
altădată, a avut grijă să își strice imaginea prin înscrierea în selecția oficială a înzorzonatului fără rost
Parfum de viață. Sorin Militaru a regizat diletant, dar cu pretenții un text precar, fără miză iscălit de
Cristina Keresztes, jucat încă și mai prost de Teodora Stanciu. Teatrul Nottara și-a mai certificat o dată
starea de agonie prelungită în care se află prin leșiosul spectacol cu Zeul măcelului, după piesa Yasminei
Reza, fără nerv comic pus în scenă de Claudiu Goga, salvat de la totala prăbușire doar de jocul Ceraselei
Iosifescu. Teatrul Odeon a ținut morțiș să vină cu precara montare CFR- Cometa, copilul și cățelul în care
un regizor mare, demn de tot respectul, a legat nesigur cinci momente și schițe caragialiene. Nu aveau
de ce pătrunde în selecția oficială nici Check in de Dumitru Crudu (Ateneul Tătărași din Iași –regia: Radu
Ghilaș), nici Efecte secundare după Woody Allen de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din
Timișoara (regia: Katona Gábor). Iar Cu sufletul nu-i de glumit, după piesa lui Dimitre Dinev, înscris în
concurs de Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, trebuia aruncat de selecționeră la coșul de gunoi, fiind o
subproducție purulentă, dezonorantă și compromițătoare pentru însăși ideea de teatru. Dezvolt ideea
într-o cronică inserată în chiar acest număr al revistei.

Am văzut numai două dintre cele patru spectacole prezentate în cele două secțiuni ale Festivalului de
Teatrul “Regina Maria” din Oradea. Pe cele ce mi-au scăpat (Phantom Pains, după piesa lui Vasili Sigariev,
în regia lui Bogdan Hușanu, și Bordel după piesa lui Gabriel Barylli, coproducție cu Pygmalion Theater din
Viena, coordonată regizoral de Țino Geirun) , sper să am șansa de a le vedea în viitorul apropiat. Analizez
în detaliu Equus și În curând vine timpul, regizate de Szabó K. István, respectiv de Radu Afrim în acest
număr al Familiei. Nici unul o reușită. Din păcate. Nici unul un adevărat spectacol de teatru scurt, ci de
teatru scurtat, o operație ce spune multe și care a adus cu sine costuri deloc de neglijat la capitolul
calitate. Marile premii visate nu s-au obținut, iar premiul acordat actorului Richard Balint e- știu că voi
provoca supărări și resentimente spunând asta- unul de consolare, nu unul de stimă, ori de valoare. Sunt
tare, tare curios să văd ce concluzii și învățăminte (cum se spunea pe vremea mea la clasele primare) se
vor trage din această situație deloc plăcută. Sau dacă se vor trage.

Festivalul a organizat un concurs de dramaturgie câștigat de Laurențiu Budău, co-laureat și al ediției

anterioare. Piesa va fi publicată în numarul 11-12 al revistei noastre. O vom citi și vom vedea.

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE TEATRU SCURT (OSTIF)- Oradea, 23-30 septembrie 2012

Deficit de emoție

Spectacolul cu piesa Equus de Peter Shaffer la Teatrul Regina Maria, prezentat în deschiderea celei de-a
XVIII a ediții a Festivalului Internațional de Teatru Scurt de la Oradea, a însemnat o dezamăgire cel puțin
la fel de mare precum speranțele cu care a fost întâmpinat. Piesa e de o frumusețe cu totul specială,
aproape inexplicabilă, cvasi-nefirească, și asta fiindcă nu e nicidecum ușor să zămislești un text aureolat
de poezie, atunci când vorbești despre ceea ce, în primă dar și în ultimă instanță, constituie o anomalie,
un fapt de domeniul patologicului. Equus dă seama despre relația de tip clinic, cu apăsate implicații
sexuale, relație analizată și detaliată psihiatric, dintre un tânăr pe nume Alan Strang și un cal. În plus,
Equus mai dispune și de o stranietate aparte care, iarăși, la fel de paradoxal și la fel de inexplicabil, nu
derivă din cazul clinic (“cazul extrem”, cum îl califică psihiatrul Martin Dysart) reprezentat de maladia lui
Alan, ci din țesuturile mai adânci, mai rafinate, mai indicibil și mai delicat umane pe care e fundamentat
textul, țesuturi ce îi asigură unicitatea și care au determinat, la urma urmei, izbânda filmului regizat de
Sydney Lumet în 1977. Un film produs la patru ani de la lansarea pe piață a textului. Nu exclud ca tocmai
complexitatea aceasta tulburătoare să explice, nu să și motiveze prudența, dacă nu cumva chiar reticența
cu care s-au apropiat de scrierea lui Peter Shaffer regizorii români. Și asta și după 1989, atunci când au
dispărut constrângerile ideologice și “morale”ce îl făceau greu reprezentabil, dar și impedimentele
valutare ce, la un moment dat, au afectat prezența oricărei creații a dramaturgului englez pe scenele din
țara noastră. Avatarele prin care a trecut, ude altundeva decât la Oradea, Amadeus sunt relevante sub
acest aspect. În ceea ce mă privește, îmi amintesc de un singur spectacol românesc cu această scriere,
spectacol studențesc, dar matur din perspectiva gândirii și înfăptuirii scenice, realizat la începutul anilor
90 (în 1992, dacă îmi aduc bine aminte) de absolventa Anca Berlogea și distins cu Diploma pentru
producțiile școlilor de teatru la prima Gală UNITER. În absența unor posibilități de documentare și
informare reale, nu mă aventurez să spun că versiunea în cauză ar fi fost și unica până la momentul
menționat.

Cred că însăși programarea montării în Festival a însemnat un impediment major în calea reușitei ei. Știu
că regizorul Szabó K. István a propus de ceva vreme piesa conducerii Teatrului Regina Maria. Din varii
motive, proiectul, deși acceptat cu entuziasm, a tot fost amânat. Așa s-a ajuns ca el să fie pus în pagină în
preajma Festivalului. Nu știu cine anume- regizorul? conducerea Teatrului?- și-a dorit ca producția să fie
înscrisă în Festival și nu oricum, nu ca spectacol de deschidere, hors concours și, implicit, fără limite
superioare de durată, ci ca spectacol în competiție. Adică de teatru scurt, mai exact de teatru scurtat. De
aici, cred, decizia tare puțin înțeleaptă ca textul să fie abreviat nemilos și cam otova, hăcuit la propriu,
sacrificându-i-se astfel nu doar integritatea, nu numai inteligiblitatea, ci și poezia, și complexitatea, și
stranietatea pe care le invocam mai sus. Și mai ales esența, acel ceva care face ca Equus să fie mai mult
decât o piesă despre influențele nefaste asupra psihicului unui copil ale unei familii neînțelegătoare,
marcată consistent de tensiuni, disensiuni și habotnicie, și ale unei comunități provinciale, obtuză și
bârfitoare. Equus e altceva, cu totul altceva decât Vrăjitoarele din Salem, Shaffer scrie radical altfel decât
Arthur Miller ori Thornton Wilder, bunăoară. Or, prin tot, prin ceea ce reține din partitură (deduc, în
absența unei precizări suplimentare, că dramaturgia spectacolului i-ar aparține regizorului Szabó K.
István, absența dramaturgului profesionist și a ochiului din afară decontându-se nicidecum profitabil în
montare), prin decor (Mira János Tamás), prin costume (Vioara Bara), prin felul în care sunt imaginate
personajele secundare, interpretate mai curând verbal decât autentic, previzibil, zgomotos și fără
aprofundările dorite de actorii Petre Ghimbășan, Corina Cernea, Suzana Macovei, Alina Leonte,
Sebastian Lupu și Răzvan Vicoveanu, montarea orădeană te duce cu gândul la un cu totul alt stil și la o cu
totul altă perioadă din istoria literaturii dramatice decât cele proprii lui Peter Shaffer. Aproape că ai
impresia că vezi orice altceva decât Equus. Chiar dacă unele replici-cheie - și mă gândesc la cele care
tragediei lui Alan ii asociază, dar îi și opun întrucâtva drama personală, apăsat “forfecată” de dramaturg,
dramă de care devine tot mai conștient și mai măcinat doctorul Martin Dysart- se rostesc ca atare, ele nu
sunt valorificate mulțumitor și au extrem de puține consecințe din punct de vedere teatral. Iar emoțional
aceleași implicații sunt încă și mai fragil surprinse și concretizate în montare, doar câteva secvente izolate
în care e foarte bun Ciprian Ciuciu (Alan) și numai monologul final, bine, tensionat jucat de Richard Balint
(Martin Dysart), mai salvând câte ceva- oricum, tare, tare puțin- și îngăduindu-ne să înțelegem că piesa e
mult mai generoasă, mai ofertantă și infinit mai omenească decât se arată ea în ceea ce vedem pe scena
Teatrului orădean.

Nici retorica, destul de bogată a imaginii teatrale, cu inserturi filmice realizate tehnic fără cusur, nici
recursul la camerele de luat vederi ( concept și prelucrare video: Paul Pintea), accesorii până la urmă
discutabile și furnizând rezolvări regizorale tare, tare la îndemână, nici mișcarea scenică, altminteri
profesionist condusă de Mălina Andrei, dar care, culmea!, nu izbutește să contracareze caracterul static
de care suferă iremediabil reprezentația, nici muzica de scenă (Ovidiu Iloc), nici apariția unui personaj
colectiv, ai cărui componenți sunt dispuși, în secvența finală, după modelul proceselor americane cu juri
(Mirela Niță-Lupu, Denisa Vlad, Mihaela Gherdan, Dania Țincă, Răzvan Vicoveanu, Pavel Sîrghi) nu
suplinesc imensul deficit de emoție și de combustie internă al spectacolului. Cu atât mai puțin tonurile
înalte ce nu țin loc nici de forță interioară, nici de precizie în definirea ideilor, nici de rigoare și nici de
subtilitate a analizei, nici de individualizarea expresivă, acea individualizare tulburătoare prin omenescul
ei care înseamnă tocmai marca de înregistrare a textului, toate semnificând capitole la care rămâne
profund deficitară montarea. La fel cum e tare precară la capitolul light design. Care montare, în pofida
momentelor bune din evoluțiile celor doi protagoniști, al căror chip nu se vede atât cât ar trebui din
pricina luminilor prost făcute, tot eșec se cheamă că e. Un eșec care e încă și mai proeminent atunci când
e înregistrat pe un text cu adevărat interesant și, indiscutabil, important.

Foaia-program, modestă și ca informație, și ca prezentare grafică, nesemnată, oferă câteva date despre
dramaturg ca și un sinopsis al piesei. Numai că respectivul sinopsis e preluat și tradus fără indicarea
sursei, adică Wikipedia. Fără comentarii.

Teatrul Regina Maria din Oradea-EQUUS de Peter Shaffer; Traducerea: Alina Nelega; Regia artistică:
Szabó K. István; Decoruri: Mira János Tamás; Costume: Vioara Bara; Coregrafia: Mălina Andrei; Muzica
originală: Ovidiu Iloc; Concepție și prelucrare video: Paul Pintea; Cu: Richard Balint, Ciprian Ciuciu, Petre
Ghimbășan, Corina Cernea, Suzana Macovei, Alina Leonte, Sebastian Lupu, Răzvan Vicoveanu, Angela
Tanko și Mirela Niță-Lupu,Denisa Vlad, Mihaela Gherdan, Dania Ținca, Pavel Sîrghi; Data premierei: 23
septembrie 2012

Socoteli greșite

Decizând să îl invite pe Radu Afrim să monteze un spectacol la Oradea, conducerea Teatrului “Regina
Maria” a intenționat, cred, să răspundă în primul rând unei dorințe legitime a colectivului actoricesc,
aceea de a lucra nu doar cu cel mai în vogă regizor român al momentului, nu doar cu cel catalogat (în
mod evident eronat) drept liderul tinerei generații de directori de scenă, ( spun eronat fiindcă Radu
Afrim se află nu doar la vârsta maturității biologice ci, mai cu seamă, la cea a maturității creatoare), ci și
cu cel aflat în posesia unui stil de teatru ce îi asigură unicitatea. O unicitate apreciată de unii, contestată
vehement nu în existența, ci în substanța ei, de alții.

Dincolo de această intenție cât se poate de justificată, aproximez că aceeași conducere și-a mai făcut
câteva socoteli. Prima ține de detaliul că premiera spectacolului trebuia să aibă loc în cadrul Festivalului
de teatru scurt, că ea era plănuită a fi principala propunere a instituției-gazdă și că tot ea le-ar fi putut
asigura organizatorilor un loc fruntaș, dacă nu chiar primul loc, în palmares. Dincolo de decizia juriului,
din punct de vedere strict estetic, eminamente valoric, aceste socoteli mi se par acum a fi fost înșelate de
realitatea din teren. Și aceasta deoarece acestor socoteli eșuate li s-au asociat altele, care, la rându-le, s-
au dovedit și ele la fel de greșite. Respectivele erori cad în primul rând în sarcina regizorului.

Radu Afrim a optat pentru o piesă dificilă, întortocheată chiar, din creația scriitoarei daneze Line
Knutzon. Scriitoare din a cărei operă regizorul a mai montat în urmă cu vreo doi ani Mai întâi te naști la
Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Sunt absolut convins că nu dificultatea piesei a
însemnat o problemă pentru regizor. În curând vine timpul e un text ce îi vine mănușă lui Radu Afrim.
Abordează tema lui favorită- aceea a familiei-, cu subtemele preferate- cupluri convenționale, tarate, pe
care nu prea se știe bine ori nu se știe chiar deloc ce anume le mai ține împreună, personaje retardate,
infantile, defecte psihic, emoțional și sentimental, ființe capricioase cu reacții neașteptate, aparent
jucăușe, în realitate individualizate prin comportamente malefice și porniri criminale. Ființe care râd și
plâng lesne, dar fără emoții reale. Indivizi ce trăiesc în false micro-comunități, dar care nălucesc, trec
haotic, bezmetic, prin viață. În curând vine timpul vorbește despre precaritatea vieții și inexorabilitatea
morții, punct terminus și unică certitudine. Mai departe însă și-au făcut loc greșelile de măsurare. Radu
Afrim a tăiat mult prea mult din text și așa s-a făcut că partitura a devenit greu inteligibilă în spectacol.
Pe de altă parte, tot Radu Afrim a tăiat prea puțin din același text și astfel s-a întâmplat că spectacolul a
durat cu mult peste cele 90 de minute îngăduite de regulamentul concursului.

Regăsim în montare o seamă de elemente specifice esteticii vizuale a regizorului. Aglomerări de obiecte –
decorul gândit de Cristina Milea e bazat în principal pe multitudinea de abajururi, pe un semicerc din
sticlă, semnificând falsa deschidere spre exterior a unei lumi la urma urmei închise în sine- de elemente
de recuzită (păpuși cu nemiluita răsfirate pe întreg cuprinsul scenei). Din orădeanul show afrimian (așa își
numește regizorul spectacolele) lipsesc de astă-dată momentele dansante ori de cabaret, nu și jocul de-a
televiziunea, de-a interviul ori ieșirile planificate din matcă și din matricea stilistică de bază. O realitate
spectaculară de profunzime nu s-a obținut.

Din respectivul show, izbutit plastic, lipsesc unitatea și complexitatea jocului actoricesc. Sunt cam prea
multe modalități de exprimare artistică ale celor aflați pe scenă, indiciu limpede al faptului că mai era
mult de lucru până când actorii să se familiarizeze, să înțeleagă ce vrea Radu Afrim de la ei. Liliana Ghiță
(Rebekka), invitată în spectacol, actriță a Teatrului “Maria Filotti”, loc în care directorul de scenă a lucrat
adesea, e de departe cea mai bună, cea mai din spectacol, cu excepția prologului jucat în fața cortinei. E
concentrată pe rol, e inventivă, e comică, e caraghioasă, rostește cu efect fiecare replică, se joacă eficient
pe claviatura intonațiilor. Actorii casei, actorii Teatrului “Regina Maria”, evoluează mult mai puțin
convingător. Din păcate. E vizibil că lucrul fragmentat, în două reprize, dar și absența unor repetiții
generale, din zilele de dinaintea premierei, repetiții care era obligatoriu să fie coordonate de regizor, și-a
spus deloc benefic cuvântul. E iarăși ceva ce s-a simțit la premieră, un ceva pe care nu am nici un dubiu
că l-au resimțit ca atare mai cu seamă interpreții Richard Balint, Pavel Sîrghi, Elvira Platon-Rîmbu, Ioana
Dagău, Mirela Corbeanu, Ciprian Ciuciu- artiști profesioniști- dar și copiii Carina Chereji și Sergiu Fodor.

Teatrul Regina Maria din Oradea-ÎN CURÂND VINE TIMPUL de Line Knutzon; Traducerea: Carmen
Vioreanu; Regia artistică: Radu Afrim; Scenografia: Cristina Milea; Cu: Liliana Ghiță, Richard Balint, Pavel
Sîrghi, Elvira Platon Rîmbu, Ioana Dagău, Carina Chereji, Mirela Corbeanu, Sergiu Fodor, Ciprian Ciuciu;
Data premierei: 28 septembrie 2012

Penibilul maxim

Momentul de inartisticitate absolută, de penibil maxim ce a marcat în chip dizgrațios a XVIII a ediție a
Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, a fost reprezentat de prezența în concurs, carevasăzică în
selecția oficială, a unei încropeli josnice, absolut dezgustătoare, numită Cu sufletul nu-i de glumit,
producție a Teatrului Clasic “Ioan Slavici”din Arad. E iscălită regizoral de Chris Nedeea, o persoană care
fie sub numele astfel transcris, fie sub pseudonimul de extracție internautică m.chris.nedeea, fie cu
numele de botez și din buletin Cristian Nedea bântuie Ardealul, convinge feluriți directori, din câte se
pare ceva mai miloși (că, deh, oameni suntem și trebuie să-i ajutăm și pe cei mai puțin înzestrați să
căștige și ei o bucată de pâine!) să îi dea pe mână un text, să sacrifice spațiile de repetiții, timpul unor
actori și banii de producție ai unor teatre înregistrate oficial ca instituții de spectacole profesioniste, ca
să monteze și el ceva acolo. Ceva cu buget redus și cu onorariu derizoriu. Respectivul personaj, cu
identitate mereu fluidă, instabilă, a trecut odinioară și prin Teatrul de Stat din Oradea, unde a lăsat urme
de neșters (O noapte furtunoasă a fost și continuă să rămână o amintire de coșmar), dar ca să fie sigur că
nu l-am uitat a revenit anul trecut, la ediția anterioară a Festivalului, cu ceva ce s-a numit Paharele lui
Cupidon, un ceva ce, până în luna septembrie a anului de grație 2012, l-am socotit unitatea de măsură a
neprofesionalismului, diletantismului, nepriceperii, ba chiar a tragediei de a practica o meserie din care
nu știi nimic și pentru care e limpede că nu ai nici un fel de chemare. Iată însă că și anul acesta, spre a ne
mai pune o dată la încercare nervii și răbdarea, spre a ne determina să ne mai întrebăm încă o dată cine,
de ce și în ce condiții i-a dat o diplomă de absolvent a Secției de regie a Facultății de Teatru și Televiziune
de la Universitatea “Babeș- Bolyai” din Cluj, Chris Nedea țâșnește agresiv în Festival (a cărui piază-rea
sunt sigur că este) și ne terorizează cu încă ceva, un ceva numit Cu sufletul nu-i de glumit.

Piesa nu e o capodoperă, dar nici tocmai de lepădat nu e. E scrisă de bulgarul Dimitre Dinev, a fost
tradusă de Dan Stoica, a mai fost jucată la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila în regia lui Radu Afrim, sub
titlul Sufletul-puncte de veghere. Vorbește despre soarta tristă a emigranților care nici măcar să fie
îngropați creștinește, fără probleme, după ce au murit într-un accident de muncă, nu au parte, căci cei
rămași în urma lor nu au bani spre a-i plăti luntrașului Caron prețul trecerii dincolo.

Umorul negru pe care mizează scrierea e cu totul suprimat, e stârpit cu furie în ceea ce Chris Nedea a
făcut la Arad. În locul respectivului umor, se lăfăie pe scenă monstruos și abject, preț de vreo 90 de
minute, prostul gust în stare pură. Mi-e imposibil să îmi explic de ce actorii din distribuție nu s-au
revoltat, nu l-au gonit pur si simplu din Teatru pe numitul Nedea, lăsându-se murdăriți de colaborarea cu
el. Decizia directorului Bogdan Costea de a recepționa ceva-ul mizer ce a infestat instituția pe care o
conduce, e la rându-i de domeniul inexplicabilului. Selectarea în OTIF înseamnă, pentru mine, o rătăcire
impardonabilă a selecționerei Miruna Runcan. Iar acordul aceluiași director arădean ca mizeria în cauză
să fie exportată la Festivalul orădean ține de noaptea minții. Mai-mai să cred că Chris Nedea a făcut uz
de magia neagră.

Drept pentru care, spre a evita incidente- accidente similare, îl rog fierbinte, amical, oficial și în toate alte
moduri posibile, pe directorul Teatrului “Regina Maria” din Oradea, actorul Daniel Vulcu, să facă uz de
calitatea lui de consilier local și să propună Legislativului din care face parte adoptarea urgentă a unei
hotărâri prin care zisului regizor să i se interzică accesul în Oradea. În calitatea sa de cetățean, Cristian
Nedea poate să vină la Oradea ori de câte ori vrea, se poate duce la Felix spre a-și trata eventualele
beteșuguri trupești (de care, ca bun creștin, îi doresc să îl ferească Cel de Sus). Alt gen de boli se tratează
în altă parte. Un ac de cojocul acestui impostor tot trebuie să existe.

Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad-CU SUFLETUL NU-I DE GLUMIT de Dimitre Dinev; Traducerea: Dan
Stoica; Regia artistică: Chris Nedeea; Decorul: Doru Păcurar; Costumele: Oana Văran Babeț; Coregrafia:
Maura Cosma; Cu: Adriana Ghiniță, Dorina Darie-Peter, Alina Danciu; Mariana Tofan-Arcereanu; Ștefan
Statnic,Andrei Elek, Florin Covalciuc, Călin Stanciu și Formația Rapsodia; Data reprezentației: 28
septembrie 2012