Despre conceptul de romanizare. Cazul Daciei.

În ultimele două decenii, problema romanizării a preocupat în cel mai înalt grad
literartura arheologică şi istorică. Au fost propuse noi definiţii şi modele, au fost vehiculate
concepte noi şi s-a propus chiar renunţarea folosirii acestui concept pentru a descrie
transformările suferite de lumea circummeditaraneeană din secolul I a. Chr. până cel puţin în
secolul al III-lea p. Chr. Prin lume circummediteraneeană înţeleg, în linii generale, spaţiul
imperiului roman, dar având în vedere că anumite teritorii au intrat treptat sub controlul
Romei, mi se pare mai potrivită folosirea acestui termen. De asemenea, conceptul de lume
circummediteraneeană îngobează şi teritoriile care nu au aparţinut niciodată imperiului roman,
dar au fost influenţate, prin contact direct, cu acesta. Din acest punct de vedere cazul Daciei
est de două ori interesant. În primul rând pentru că aproape 8 decenii graniţa imperiului a fost
pe Dunăre, şi apoi pentru că acest teritoriu sau, mai bine spus, o parte a acestui teritoriu a fost
provincie romană pentru mai bine de un secol şi jumătate1.
Ne-am fi aşteptat ca acest caz particular, din punct vedere arheologic şi istoric extrem
de interesant, să se bucure de o atenţie specială şi să producă o dezbatere, care ar fi putut
influenţa chiar dezbaterea generală asupra romanizării. Cu toate acestea nu a fost din păcate
aşa. Istoriografia românească, care prin tradiţia inaugurată de Tocilescu şi Pârvan şi
continuată apoi la Cluj şi Bucureşti de generaţii întregi de specialişti, s-a ocupat în chip
special de studierea lumii dacice dinaintea cuceririi romane şi apoi de formarea şi extinderea
culturii provinciale romane, s-a mărginit doar la texte descriptive, care prezintă împreună
textele antice şi cultura materială. Cu anumite excepţii, pe care le voi prezenta mai jos, cazul
atât de interesant al Daciei a fost tratat cu o anumită omniscientă indiferenţă. Faptul este cu
atât mai straniu cu cât putem spune că marea majoritate a specialiştilor care s-au ocupat de
aceste probleme, continuând tradiţia inaugurată de Tocilescu şi Pârvan, au făcut parte, şi mulţi
dintre ei încă fac parte, din aşa numita şcoala naţională sau, mai bine spus, naţionalistă. Ne-
am fi aşteptat, în aceste condiţii, ca unicitatea acestui spaţiu să fie mai bine conturată, ca
problemele specifice să fie mai bine nuanţate, ca Dacia să fie prezentată nu doar ca o parte a
imperiului, ci ca un spaţiu de interacţiune culturală care a produs şi înainte şi după cucerirea
romană o cultură specifică. Sigur această cultură este asemănătoare, pentru perioada
imperiului, cu alte culturi provinciale, dar are anumite elemente care o diferenţiază, care o fac
să nu semene întru-totul cu alte provincii ale imperiului. Ciudat însă şcoala naţională nu a
urmat acest drum ci unul mai degrabă imperialist şi naţionalist în acelaşi timp. Imperialist prin
exaltarea valorii superioare a culturii romane şi a limbii latine în comparaţie cu lumea dacică
anterioară, naţionalist prin preocuparea obsesivă de aşa numita problemă a continuităţii
elementului autohton. Sincer să fiu pentru mine acest tip de a vedea problemele conţine o
contradicţie atât de evidentă, din punct de vedere conceptual, încât mă întreb cum de nu a fost
sesizată până acum. Dacă admitem că lumea romană era din punct de vedere cultural şi al
organizării sociale superioară lumii dacice, atunci de ce mai este nevoie să se discute atât de
mult de problema continuităţii elementului autohton? Din acest punct de vedere, aşa numita
şcoala latinistă de la începutul secolului al XIX-lea era mult mai coerentă.
Cu toate acestea, fenomenul nu este specific doar spaţiului istoriografic românesc.
Istoriografia franceză şi germană a pendulat continuu între imperiu şi gallo-sau
germanomanie. Dar ambele culturi s-au definit pe sine în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea drept imperiale, direcţia de cercetare propusă de ambele istoriografii, fiind astfel de
înţeles. Culturile franceză şi germană nu erau decât rezultatul amalgamării culturii romane cu
elemente ale culturii gallice sau germanice. De aici numele atât de elocvent de Sfântul
Imperiu roman de naţiune germanică sau obsesia imperială franceză din secolul al XIX-lea,

1
Vezi afirmaţia de maximă generalitate dar care evidenţiază destul de bine modul în care arheologia din
străinătate priveşte problematica provinciei Dacia, Haynes, Hanson 2004a, 11: „Roman Dacia holds a special
place in the archaeology of the Roman provinces.”.

1
inaugurată de Napoleon şi continuată apoi de împăratul Napoleon al III-lea şi translatată, într-
un fel, în Germania prin încoronarea de la Versailles a regelui Prusiei drept împărat al celui de
al doilea imperiului german. România, fără a fi vreodată imperiu, putem spune că în acest
domeniu a încercat practicarea unei istoriografii imperialiste şi naţionaliste în acelaşi timp.
Cred că graniţa între naţionalism şi imperialism, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
în prima parte a secolului XX, dacă a existat vreodată, a fost aproape imperceptibilă. Direct
spus, naţionalismul produce, aproape peste tot, imperialism, chiar dacă anumite naţiuni, cum
este cazul României, nu au devenit vreodată imperii. Nefiind imperiu, României nu i-au lipsit
ambiţiile imperialiste. Aici extinderea teoriei unui imperialim roman defensiv a jucat,
probabil, un rol esenţial. Sub umbrela dezrobirii fraţilor români aflaţi în Imperiul Austro-
Ungar România a participat la Primul Război Mondial. Din acest punct de vedere, statuia
ridicată la Turnu Severin în perioada interbelică este mai mult decât elocventă. Un legionar
roman transmite flacăra unui soldat român din primul război mondial, fie şi numai prin
aceasta, gândurile imperialiste ale României moderne erau dezvăluite explicit.
Totuşi, după cel de al doilea război mondial, în istoriografiile occidentale, sub
impactul decolonizării şi intrarea în aşa numitul post-colonialism, s-a mers mai departe. A fost
abandonată în general teoria naţionalisto-imperialistă şi s-au propus noi modele şi concepte
care să explice realităţile imperiului roman şi ale culturii provinciale romane. În chip deosebit,
conceptul de romanizare a fost atacat din toate poziţiile ca fiind totalizant şi ca fiind expresia
naţionalismului-imperialist precedent şi a unei Europe colonialiste. În România, poate şi din
cauza dictaturii comuniste, nu s-a produs nimic asemănător. De fapt, cred că putem număra pe
degete textele care se ocupă, în chip explicit, de problema romanizării în general şi de
problema romanizării Daciei, în special. Putem spune că acest neajuns nu se limitează doar la
arheologia şi istoriografia epocii romane, ci este extrem de răspândit în arheologia tuturor
epocilor. Îl putem numi un refuz al discutării conceptelor de bază pe care arheologii şi istoricii
le vehiculează. De ce să ne mai chinuim să înţelegem şi să explicăm sau să refuzăm
argumentat folosirea unui concept sau altul, când este mai simplu să le luăm aşa cum sunt, din
manuale sau din scrierile „marilor noştrii înaintaşi” şi să le lipim la textele noastre pur
descriptive despre nu ştiu care punct sau aşezare de epocă romană, pentru a reveni la
problema care interesează acest eseu.
Astfel, textele arheologice despre epoca romană sunt compuse în general dintr-o
introducere prezentând condiţiile generale ale descoperirii şi o scurtă recapitulare istorică,
urmată de prezentarea detaliată a descoperirii în sine şi urmată, apoi, de texte: această
descoperire nu este decât încă o expresie a romanizării spaţiului nord-dunărean în timpul
stăpânirii romane sau, după caz, această descoperire nu este decât o nouă dovadă a
persistenţei elementului autohton în timpul existenţei provinciei. Sigur, am generalizat,
vulgarizat şi simplificat destul de mult în această prezentare, dar, din păcate, nu foarte mult.
Imaginea textelor arheologice referitoare la lumea provincială romană din Dacia arată în
general aşa.
De asemenea, nici textele epigrafice şi istorice nu sunt, în anumite cazuri, mai
problematizate, cum ne-am fi aşteptat. Mai mult decât atât, imobilismul istoricilor a generat şi
imobilismul arheologilor, într-un domeniu în care şcoala istoricizantă a avut întotdeauna
întâietate. Textele istorico-epigrafice au favorizat în general studiul structurilor provinciale
romane, studiul armatei prezente în Dacia, studiul populaţiei provinciei şi eventual stabilirea
originii sale etnice şi cam atât2. Puţine texte au încercat să observe şi să explice interacţiunea
continuă dintre elementele componente ale structurilor provinciale ale Daciei. Puţine texte au
2
Din acest punct de vedere suntem încă la nivelul anului 1885 când Th. Mommsen a publicat al cincilea volum
al monumentalei sale Römische Geschichte. Vezi în acest sens observaţia lui Freeman 1997, 31: „Here
Mommsen emphasized certain Roman institutions (e. g., official colonization, the spread of citizenship, language
and coinage) and made notable use of inscriptions to highlight the essential similarity of these regions. These
similarities were standards by which the penetration and accomplishments of Roman civilization could be
measure. On these simple criteria the acculturation of these region was amply confirmed.”.

2
încercat până acum să dezvolte discuţia asupra contactului dintre spaţiul militar şi civil. Puţine
texte au pus în discuţie conceptele de bază vehiculate în studiul inscripţiilor din Dacia. Nu
avem nimic despre aşa numitul „epigraphic habit” şi impactul său asupra fenomenului de a
pune inscripţii cu diverse ocazii3. Nu avem nimic despre relaţia text scris-arheologie, într-un
domeniu în care, pentru a înţelege pe deplin întreaga substanţă a unui fenomen, cele două
trebuie să lucreze cumva împreună.
Totuşi, în acest eseu nu mi-am propus să discut toate problemele referitoare la
literatura privind provincia Dacia, ci doar semnalarea anumitor probleme privind conceptul
cheie de romanizare şi prezentarea şi discutarea unor noii soluţii propuse în literatura recentă
şi posibila lor aplicabilitate la provincia Dacia.
Romanizarea este un concept construit în secolului al XIX-lea4. Această afirmaţie a
devenit între timp o axiomă care nu mai trebuie argumentată. Ajunge aici numai a aminti că
acest concept nu apare deloc în scrierile autorilor antici, încercările de a-l asimila cu
Romanitas, civilitas sau humanitas fiind puţin convingătoare. Mai mult decât atât, conceptul
în sine a fost folosit pentru prima dată de Theodor Mommsen, despre a cărui personalitate şi
influenţă nu mai este nevoie să amintesc. Conceptul a fost dezvoltat de Mommsen pe baza
surselor literare, epigrafice şi numismatice. Francis Haverfield (1860-1919)5 a fost cel care,
preluând teoriile lui Mommsen (Haverfield a tradus, de altfel, în limba engleză volumul care
tratează istoria provinciilor), le-a amplificat folosind sursele arheologice6.
După cum se poate vedea din definiţiile prezentate conceptul a fost aplicat tuturor
proceselor prin care o populaţie indigenă a fost influenţată de contactul cu imperiul roman sau
de încorporarea în acesta. Aşa cum observa J. C. Barrett, mai rămâne acum să vedem despre
ce procese este vorba şi cum acestea s-au dezvoltat7.

Barrett 1997, p. 52: „I take him to mean that to become Roman was to adopt a
discipline of life which conforme with some overarching ideal and which was understood to
do so by those who adopted it, as well as by others.”.

Definiţia dintr-un dicţionar spaniol din 1994: „Fenómeno social y cultural por el que
se difundieron la cultura, las leyes, la lengua latina y las costumbres romanas en los lugares
conquistados que asimilaron y la adoptaron. Lejos de existir una uniformidad socio-cultural
en el ámbito del Imperio, ésta fue acceptada y desarrolada, según los medios, las necesidades
y los caracteres locales, dando lugar a variaciones notables en cada provincia”.
P. Fernández, A. Ma Vázquez, Diccionario del mundo antiguo, Madrid, 1994, p. 498
(apud, A. Prieto-Arciniega, La aportación de Marcelo Vigil al concepto de romanización de

3
Conceptul a fost pentru prima dată folosit de R. MacMullen într-un articol, devenit între timp clasic, din anul
1982 (MacMullen 1982). Pentru noile dezvoltări ale acestui concept vezi, în ultimă instanţă, Woolf 1996.
Premisa de la care pornea MacMullen era (MacMullen 1982, 233): „We would have the heart of the matter if we
knew why people wrote things on stone everywhere in Italy and the provinces. We must look not for the
occasion chosen, such as life ended, a vow made, or an honor voted, but at the decision itself to give those facts
some marble commemoration. After all, there have been in history many peoples to whom the idea never
occurred, though they were literate.”.
4
Freeman 1997, 28: „Romanization is a comparatively modern scholarly concept, expressed in modern terms
and linked with the development of explanations of what has been called Roman imperialism.”
5
Haverfield 1912.
6
Freeman 1997, 40-45 (43): „It was Haverfield’s achievement to integrate archaeological data into the concept
of Romanization that was implicit in Mommsen’s writings.” şi 45-46: „Mommsen created a line o interpretation
which combined traditional literary evidence with that of epigraphy and numismatics. Others such as Haverfield
were to make greater use of archaeology but in service of Mommsen’s basic approach. The resulting framework
went largely unchanllenged until the 1930s and its influence still persists in places.”.
7
Barrett 1997, 51.

3
la península Ibérica, în M.a José Hidalgo, D. Pérez, M. J. R. Gervás (eds.), «Romanización» y
«Reconquista» en la península Ibérica: nuevas perspectivas, Salamanca, 1998, p. 142)

„Durante el gobierno de Augusto la Península Ibérica se incorporó en su totalidad

terrtorial al Imperio Romano. En el presente capítulo se analiza el procidimiento y los medios
utilizados por Roma durante el s. I a. C. para conventir e romanos a los indígenas y la actitud
y respuesta de ellos a estos esfuerzos.”. J. M. Blázquez, Nuevos estudios sobre la
Romanización, Madrid, 1989, p. 11.
„Proces istoric cu caracter universal pentru lumea romană, foarte complex ca structură,
cu anumită durată de desfăşurare, diferită pe zone geografice şi popoare, dar în continuă
acţiune şi dezvoltare. În urma romanizării, o populaţie „barbară” integrată prin cucerire în
statul roman, trăind în condiţiile vieţii sociale, politice şi spirituale romane tipice sau alături
de o populaţie romană sau deja romanizată, a preluat şi asimilat, în întregime, toate aceste
forme. Romanizarea a fost unul dintre rezultatele cele mai însemnate ale existenţei statului
roman, care a provocat schimbarea cursului istoriei pentru cea mai mare parte a populaţiilor
de pe teritoriul Europei şi ale cărui rezultate au rămas în bună parte şi astăzi valabile. ...
Rezultatul cel mai de seamă al procesului de romanizare este astăzi exprimat de existenţa
limbilor şi a popoarelor neolatine. A limita însă romanizarea la realitatea actuală lingvistică
sau demografică constituie o greşeală. Teritorii întinse din Imperiul roman, sigur romanizate
în antichitate sunt azi locuite de popoare care nu vorbesc o limbă neolatină şi nu se consideră
moştenitoare ale civilizaţiei romane. Acolo, romanitatea a dispărut sau a fost distrusă,
fenomene la care au contribuit marile migrări de populaţii. De asemenea, o parte a teritoriiile
Imperiului roman nu au fost şi nu au putut fi niciodată romanizate în sensul absolut al
cuvântului (cea orientală). ... Romanizarea nu a fost un proces întâmplător. Ea a fost rezultatul
unei intenţii bine precizate, pentru realizarea căreia statul roman a iniţiat şi acţiuni îndelungate
şi dirijate.” N. Gudea, s. v. în D. Tudor (coord.), Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti,
1982.

„Fenomen complex, lingvistic şi cultural, petrecut în antichitate într-o serie de regiuni

(Gallia, Hispania, Dalmaţia, Moesia, Dacia etc.) ocupate şi stăpânite de statul roman.
Provincia Dacia a fost, imediat după cucerire, împânzită de trupe romane şi masiv colonizată
cu elemente latinofone aduse din întreg Imperiul. ... Convieţuirea reală şi permanentă a
coloniştilor latinofoni cu daciia reprezentat o condiţie esenţială a romanizării. ... Convieţuind
cu coloniştii, servind în armată, fiind obligaţi să folosească limba latină, care era limba
oficială şi limba de comunicare în provincie, autohtonii au sfârşit prin a se romaniza.
Fenomenul e dovedit de prezenţa unor nume dacice în inscripţiile latineşti, de reprezentarea
unor autohtoni pe monumentele funerare romane, de pătrunderea inor obiceiuri funerare
romane la dacii din provincie etc. (C. Daicoviciu, Apulum 7, 1968, p. 261-271)”. H.
Daicoviciu, s. v., în D. M. Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic
– sec. X), Bucureşti, 1976.

„In the west. This term describe the processes by which indigenous people
incorporated into the empire acquired cultutal attributes which made them appear as Romans,
Since the Roman had no single unitary culture but rather absorbed traits from others including
the conquered, the process was not a oneway passing of ideas and styles from Roman to
indigene but rather an exchange which led to the metropolitan mix of styles which
characterized the Roman world.” Martin J. Millet, s. v. în S. Hornblower, A. Spawforth, The
Oxford Classical Dictionary, Oxford-New York, 1996.

Tacitus, Agricola, 21: „Sequens hiems saluberrimis consiliis absumpta. Namque ut

homines dispersi ac rudes eoque in bella faciles quieti et otio per voluptates adsuescerent,

4
horatari privatim, adiuvare publice, ut templa fora domos extruerent, laudando promptos,
castigando segnes: ita honoris aemulatio pro necessitate erat. Iam vero principum filios
liberalibus artibus erudire, et ingenia Britannorum studiis Gallorum anteferre, ut qui modo
linguam Romanam abnuebant, eloquentiam concupiscerent. Inde etiam habitus nostri honor
et frequens toga; paulamtique discessum ad delenimenta vitiorum, porticus et balineas et
conviviorum elegantiam. Idque apud imperitor humanitas vocabatur, cum pars servitutis
esset.”. Vezi comentariul lui R. M. Ogilvie, I. Richmond, Cornelii Taciti de vita Agricolae,
Oxford, 1967, p. 228, s. v. „pars, ‘a part’, as at A. 6, 27, 1. What the innocent called
‘humanitas’ was just as much part of the enslavement of Britain as the military control. This
Roman method of ‘enervating’ subjects is alluded in G. 23, 2 and H. 4, 64, 3 ‘voluptatibus
quibus Romani plus adversus subiectos quam armis valent’. The attitude of Tacitus, himself
an administrator, towards the policy of conquest by assimilation is remarkable.”.
Pflaum, Africa romaine, Scripta varia, I, Paris, p. 375 „la romanisation en tant que
elle procéde d’une idéologie du XIXe siécle, dont nous devons ne solement nous libérer...Ils
appartient à la l’ère coloniale et meurt avec elle”.

J. M. Blázquez, Nuevos estudios sobre la Romanización, Madrid, 1989, p. 147:

„Como es bien sabido el concepto de romanización, según indicaron, hace ya mucho años,
Broughton, Rostovtzeff y Pflaum, es un concepto impropio, pues aplica criterios de la
colonización europea del siglo XIX y parte del siglo XX a la conquista romana, que los
romanos nunca tuvieron, a no ser que por romanización se entienda explotación de los
productos materiales, o de los pueblos. Habría que hablar mejor de asimilación.”. p. 171:
„Somos de la opinión de que a Roma no le interesó nunca que los pueblos situados al Norte
del río Duero asimilaran la cultura romana. Sólo interesaban estos pueblos como cantera de
reclutamiento para las legiones y la explotación de las minas. Se mantuvo la población
indígena íntegra, que poco a poco asimila rasgos exteriores de la cultura romana, como el uso
del latín, nombres romanos, fórmulas funerarias romanas como el D. M. S. o S. T. T. L. Se
mantuvo en su integridad en la religión indígena y se dio un sincretismo entre dioses romanos
e indígenas. Incluso se filtraron, pero pocas, varias costumbres romanas, como el uso de los
baños, como lo indican les termas de Gijón, pero ello fuero más bien esporádicamente.
La asimilación de la cultura romana era totalmente epidérmica, salvo en ciudades
como Asturica, Flaviobriga y Pompaelo.”.

Simon J. Keay, La romanización en sur y el levante de España hasta la época de

Augusto, în J. M. Blázquez, J. Alvar (eds.) La romanización en Occidente, Madrid, 1996, p.
147-177.
p. 147 „Romanización es el término empleado por que arqueólogos e historiadores del
mundo antiguo para referirse a la difusión de la cultura romana por el Imperio. Se trata de un
término moderno y, como tal, no aparece en las fuentes. Puede que, en cierto modo, los
romanos fueran conscientes del efecto que ejercieron sobre las sociedades indígenas, pero
nada nos indica que llegaran a darle entidad conceptual. Nos encotramos, por tanto, ante un
problema. Aunque algunos especialistas han intendado recientemente definir lo que ellos
conciben como romanización, aún no se ha llegado a un consenso.
En esencia, se trata de una etiqueta para describir la intensidad y celeridad con que
fueron adoptados los símbolos culturales romanos por las poblaciones indígenas, a partir de
un análisis de los datos arqueológicos e historicós. Existe un acuerdo generalizado sobre le
hecho de que, en un plazo tiempo mayor o menor, la cultura material de los pueblos
conquistados por Roma reflejó la adopción de caracaterísticas «romanas», en sentido amplio.
No obstante, se observa una notable divergencia de opiniones en cuanto a la forma en que se
produjo dicho cambio, Ciertos investigadores admiten implíci tamente que la «romanización»
de la cultura material de un p. 148 pueblo conquistado tendría que haber cambiado

5
necesariamente, y non intentan aportar ninguna explicación al respecto. Otros creen que la
cultura romana fue impuesta a las gentes conquistadas, independientemente de cuáles fueran
sus deseos. De acuerdo con tal postura, existe la aceptación implícitra de la acción conjunta
del imperialismo cultural romano y de su imperialismo militar, con el propósito de asegurarse
el dominio del mundo. En otras palabras, Roma era superior desde del punto de vista cultural,
y estaba empeñada en «civilizar» a los nativos. Otra postura alternativa subraya el interés de
las elites indígenas que, conscientes de la supremacía de la cultura romana, la adoptaron
intencionalmente, como una forma de afianzar su status dominante y perpetuarse como grupo
dentro de las nuevas condiciones creadas por la administración romana. Esto equivaldría a
decir que el motor del cmabio provino de la socieda autóctona en sí. Según esta perspectiva,
la «romanización» se nos muestra como un proceso dialéctico de cambio en virtud del cual la
sociedad indígena se ve influida por ciertos rasgos de la una transformación, en sentido
amplio, que daría origen a la «interpretatio Romana» subyacente e gran parte de las
manifestaciones de la cultura y la sociedad provinciales. ... En consecuencia, el autor cree que
el stuido de la romanización debería adoptar una perspectiva más amplia, situando el contacto
romano con las sociedades indígenas en relación con la evolución anterior de la zona
sometida a análisis. Esto, a su vez, implica la compresión de la romanización como un
proceso dialéctico, un intercambio recíproco de ideas entre los pueblos autóctonos y Roma.”.

L. A. Curchin, The Romanization of central Spain. Complexity, diversity and change

in a provincial hinterland, Londra-New York, 2004 (Of 1562).

p. 8 „Romanization is a descriptive rather than a defitional or explanatory term. It is a

convenient name for a construct or paradigm devised by modern scholars to describe the
process of cultural transfomation by which indigenous people were integrated into the Roman
empire. In the recent years, however, both the concept of Romanization and the word itself
have come under fire, because of its long-standin associations with an obsolete colonial and
Romanocentric view of cultural change. ... Thus, rather than abandoning the term
Romanization, it is preferable to deconstruct and revitalize it as a useful descriptor of an
important cultural process in the Roman world. In any event, the continuing popularity of the
term, as exemplified by a recent spate books with Romanization in their titles, shows that ist
is not about to disappear.”.
despre aşa numita Roman Culture p. 9 „The solution must be to recognize that Rome
had no enduring or local culture and that by ‘Roman’ we are referring to a series of
continously evolving traits that are found, with local variations, throughout the Mediterranean
during the period we are considering. Thus when Central Spain (or Britain, or Dacia) becomes
‘Romanized’, it is adopting material and behaviour forms that were already current in, and
disseminated by human agents from, less remote regions of the empire. ”
p. 9„Another problem is the simplistic opposition made in the modern literature
between‘Roman’ and ‘native’. Describing Romaization as ‘a dialectical process, determined
on the one hand by the Roman imperialist policy...and on the other by native responses to
Roman structure’ (Millett et al. 1995: 2-3) creates a false picture of opposing and clearly
defined forces. Moreover, if ‘Roman’ is an imprecise construct, the meaning of ‘native’ is
even harder to pin down. While we may be able to form a partial picture of ‘native’ culture in
the pre-Roman period from archaeological remains, we cannot define what constitutes
‘native’ during the period of Romanization, because the ‘native’ culture had already begun
acclimatizing to the culture of the conqueror, often before the conquest was complete.”
p. 10 „A further problem with Romanization is its ‘Romanocentric’ outlook. By
naming only one party in the process, the word ‘Romanization’ implies a unilateral
downloading of a pre-packaged culture rather than a process of mutual adaptation in a wide
variety of manners. It further presupposes the imposition of a superior Roma culture upon an

6
inferior native one. This supposition, which finds its roots in the nineteenth-century
imperialist attitude towards ‘inferior’ colonial people, violates the modern principle that all
cultures have equal validity.”
p. 10-11, o posibilă soluţie: „This problem must be countered by insisting that
‘Romanization’, despite its infelicitous name, be understood as a process of bilateral
adaptation in which both Romans and provincials participated, responding to each other’s
culture in multifarous ways. The indigenes must be seen, not as objects or recipients of
Romanization, but as human actors in particular social situations. Such action requires not
only knowledge and ability, but volition: assimilation cannot therefore be imposed, but
requires the willing co-operation of the participants. We must also insist on the validity of
indigenous cultures and the need to balance ‘Romanocentric’ and ‘indigenocentric’
perspectives.”.
p. 14 „In summary, Romanization was not a deliberate or conscious policy, nor was it
an attempt to eradicate the indigenous culture. It was spontaneous rather that planned, gradual
rather than rapid, and resulted in integration rather than subjugation of the indigenous culture.
Romanization was not a goal to be achieved; it was a phenomenon brought about through the
fusion of two cultures.”.

despre sursele scrise p. 16 „Roman history has long been dominated by literary
sources, which are often accepted literally and uncritically as if they had Biblical authority.
These texts have dictated much of the discourse on cultural change. Many ancient historians
show more interest in the literary evidence than in the society that produced it. Even
archaeologists often start from the assumption that the written texts provide a factual skeleton
which must be fleshed out with archaeological details.”.

p. 18 despre texte scrise şi arheologie „”Despite its popular conception as the

‘handmaid of history’, archaeology should not be subordinated to a text-dominated
discoursem nor literary quotations used as mere ornaments in archaeological discussions. To
complicate the problem, there is disagreement within the archaeologists’ camp as to their
mission, some seeing archaeology as ‘an historical discipline’ (Hodder 1992: 111) while
others insist that ‘archaeology is archaeology is archaeology’ (Clarke 1978: 11). Even the
latter group should remember that the ancient texts, with all their bias, are themselves artifacts
– products of the past, and reflections of an ideology.”.

p. 22, metoda aleasă de autor „A holistic view of Romanization must be utilize not
only a combination of written and material evidence, but a range of analytical approaches and
models. In this study, as will be seen, I have adopted the ecletical method, using a variety of
processual and post-processual insights without slavish adherence to either school. In my
view, artifacts (which means anything created by humans, including language, settlements
and social institutions) are functional as well as symbolic; therefore both processual and post-
processual theory have something to contribute to the debate. Extensive use has also been
made of quantification to highlight significant aspects of cultural diversity. ”

R. Hingley, in ‘Romanization’? Digressus Supplement 1 (2003) 111-119, p. 111-112

“There is a problem with the theory of Romanization and the ideas that lie behind it. The
approach focuses study upon a theory that is implicated through its creation within the context
of western imperial thought. It was invented alongside, and interacted in various complex
ways with the discourses of nationalism and imperialism that were developed by various
western nations in the late nineteenth and twentieth centuries. If it is true that we live in a
post-colonial world, which is a debatable point and one to which I shall return, we ought to be

7
able to move beyond the type of perspective that Romanization provided. It may have
appeared to provide a relevant intellectual framework for the conceptualization of the Roman
world at a time when certain western powers held territorial domination over most of the
world, but with the collapse of western imperialism, it ought to have ceased to be relevant.
Why has it not?

Several authors have recently explored the ways that Romanization theory has responded to
post-colonial forces in the modern world. Alongside other aspects of society it has become
involved in deconstruction and fragmentation. The critical school of thought that has been
directed against Romanization theory is one relevant area, but another is the localization of
study. Excellent studies of the local context of the character of individual societies within
Italy, the Mediterranean and the empire have developed. These usually show a concern with
the relationship between Rome and the society but they also effectively atomize the Empire.
Often these accounts stress the agency of the élites of local social groups who are active in
negotiating their relationships with the empire. Alongside this trend, we have the elements of
a new perspective that may allow the relationship of the local to the global, particularly
through the work of Greg Woolf.6 Effectively, and simplistically, it can be argued that models
for classical Rome have followed the intellectual tradition of thought about the world system.
If Haverfield and those who followed him wrote a theory of Romanization that reflected the
concerns and interests of western imperialism, writers over the past ten years have started to
draw upon ideas with a more contemporary relevance within the new global world order.

1 R. Hingley (2000), Roman Officers and English Gentlemen (London); R. Hingley (2001a),
‘Images of
Rome’, in R. Hingley (ed.), Images of Rome: perceptions of ancient Rome in Europe and the
United
States of America in the modern age (Portsmouth, RI, JRA Supp. 44), 7-22.
2 R. Macmullen (2000), Romanization in the Time of Augustus (London); S. Keay and N.
Terrenato
(eds.) (2001), Italy and the West: comparative issues in Romanization (Oxford).
3 S. Alcock (2000), ‘Heroic myths, but not for our time’, in E. Fentress (ed.), Romanization
and the
City: creation, transformations, and failures (Portsmouth, RI, JRA Supp. 38), 221-26; J.
Barrett (1997),
‘Romanization: a critical comment’, in D. Mattingly (ed.) (1997a), Dialogues in Roman
Imperialism:
power, discourse and discrepant experiences in the Roman Empire (Portsmouth, RI, JRA
Supp. 23),
51-65; D. Mattingly (1997b), ‘Dialogues of power and experience in the Roman Empire’, in
Mattingly
(1997a), 7-25 and J. Webster (2001), ‘Creolizing the Roman provinces’, AJA 105: 209-25.
4 Hingley (2000); Webster (2001).
5 For example, see papers in Keay and Terrenato (2001).
112

My purpose in raising this issue is to stress a point - the connotations of what tends to be
called ‘globalization’ theory for Roman studies. Globalization in broad terms is the world
system that many feel to have filled the void left by the cessation of western imperialism.
Romanization was informed by modern concepts of imperialism, but recent integrative
accounts of Roman identity are evidently influenced by ideas of globalization. So, where do
we stand in regard to globalization? Perhaps we do have some of the elements of an effective

8
replacement for Romanization, but how does this operate? Does the modelling of the past in
the present in some way serve to support the modern world system, as has sometimes been
argued for Romanization theory in relation to the early twentieth century? Alternatively, is the
exploration of similarities and differences between the past and present actually an element in
an attempt to critique the present and change the future? What can critiques of the history of
the theory of Romanization tell us about how our current theory may operate in broader social
and political terms? Is the parallel that is drawn fully conscious or is it unconscious? If the
issue is unconscious, does this make it less damaging? There are perhaps no simple answers
to these questions, but I feel that we make an advance by thinking about these issues.

6 G. Woolf (1998), Becoming Roman: the origins of provincial civilization in Gaul

(Cambridge); G.
Woolf (2001), ‘Inventing empire in ancient Rome’, in S. Alcock, T.N. D'Altroy, K.D.
Morrison and
C.M. Sinopoli (eds.), Empires (Cambridge), 311-22.
7 R. Hingley (2001b) ‘A comment on Ray Laurence's Roman narratives’, Archaeological
Dialogues 8:
111-13.
8 Hingley (2000); J. Webster (1996). ‘Roman imperialism and the “post-imperial age”’, in J.
Webster
and N. Cooper (eds.) (1996), Roman Imperialism: post-colonial perspectives (Leicester
Archaeology
Monographs 3, Leicester), 1-18.
9 Hingley 2000.
10 P. Freeman (1996), ‘British imperialism and the Roman Empire’, in Webster and Cooper
(1996), 19-
34.
113